Abordarea încălcărilor sistemice și structurale ale drepturilor omului în jurisprudența

CEDO. Procedura hotărârii-pilot

Autor: Geanina Munteanu
-a spus de multe ori că „CEDO este victima propriului succes”, sintagmă care se traduce prin
aceea că atât numărul de cereri, cât și numărul de hotărâri pronunțate a crescut exponențial în
ultimii ani. Ceea ce se spune mai puțin însă este că marea parte a acestor cereri o constituie
așa-zisele „cereri repetitive”, care își au originea într-o disfuncționalitate sistemică sau
structurală la nivel intern.
În jurisprudența actuală, o problemă sistemică desemnează o situație care afectează,
în principiu, un număr mare de persoane și rezultă nu din acțiunea sau inacțiunea unui stat, ci
dintr-o prevedere legală sau practică administrativă defectuoasă și care necesită o modificare
legislativă, însoțită de măsuri administrative și bugetare adecvate. O problemă structurală este
cea care rezultă dintr-o disfuncționalitate de sistem, de obicei ca urmare a insuficienței
resurselor bugetare sau organizatorice.
Deși problema juridică este identică în toate aceste cereri repetitive, procesarea lor este
cronofagă. Prin urmare, Curtea a trebuit să caute metode de procesare eficientă a acestui tip de
cereri, printre care introducerea criteriilor de prioritate și a procedurii hotărârii-pilot.
Acordarea de prioritate anumitor cereri, care a debutat în 2009 prin modificarea
articolului 41 din Regulamentul Curții, s-a impus ca o necesitate deoarece, trecerea de la
sistemul anterior de examinare a cererilor în ordine cronologică la noul sistem de examinare
bazat pe șapte categorii de prioritate permite Curții să examineze cererile în funcție de
importanța și caracterul lor urgent, pentru ca cererile care privesc încălcări grave ale
drepturilor omului să fie examinate mai rapid.
În aceste șapte categorii de prioritate se regăsește pe poziția a doua (după cererile urgente)
hotărârea pilot sau de principiu. Așadar, în cazul în care numeroase cereri întemeiate pe
aceeași problematică sunt introduse în fața Curții, aceasta poate decide să soluționeze una sau
mai multe dintre ele cu prioritate în procedura hotărârii-pilot.
Procedura hotărârii-pilot a fost concepută ca o metodă prin care să se permită
identificarea problemelor sistemice sau structurale care stau la baza cererilor repetitive și prin
care să se impună statelor vizate soluționarea problemelor respective. În cadrul acestei
proceduri, Curtea nu are doar funcția de a se pronunța dacă a existat sau nu o încălcare a
Convenției într-o cerere dată, ci și de a identifica problema sistemică sau structurală și de a
oferi guvernului vizat indicații clare privind măsurile pe care acesta trebuie să le ia pentru
remedierea problemei.
Statului vizat îi revine însă rolul de a alege, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor din
cadrul Consiliului Europei, modalitatea în care își va îndeplini obligațiile în conformitate cu
articolul 46 din Convenție (care privește efectul obligatoriu și executarea hotărârilor).
Una dintre caracteristicile esențiale ale procedurii hotărârii-pilot constă în faptul că permite
Curții suspendarea – sau „înghețarea” – pe o anumită perioadă a cererilor care fac obiectul
procedurii, cu condiția ca guvernul în cauză să ia rapid măsurile interne necesare pentru a se
conforma hotărârii. Cu toate acestea, Curtea poate relua examinarea cererilor suspendate de
fiecare dată când interesul administrării justiției o impune. Curtea folosește însă această
procedură cu destul de multă flexibilitate, deoarece nu orice grup de cereri repetitive se
califică pentru un tratament în procedură-pilot și nu orice grup de cereri poate fi „înghețat”,
mai ales dacă intră în categoria încălcărilor foarte grave ale drepturilor omului.
Prima hotărâre pilot a fost pronunțată în cauza Broniowski c. Poloniei (22 iunie
2004). Această hotărâre fost urmată de Hutten-Czapska c. Poloniei (19 iunie 2006), Burdov c.
Rusiei (nr. 2) (15 ianuarie 2009), Olaru și alții c. Republicii Moldova (28 iulie 2009), Yuriy
Nikolayevich Ivanov c. Ucrainei (15 octombrie 2009), Suljagic c. Bosniei și Herțegovinei (3
noiembrie 2009), Rumpf c. Germaniei (2 septembrie 2010), Maria Atanasiu și alții c.
României (12 octombrie 2010), Greens et M.T. c. Regatului Unit (23 noiembrie
2010), Athanasiou și alții c. Greciei (21 decembrie 2010).
În februarie 2011, Curtea a introdus în Regulamentul său un articol nou, care clarifică modul
în care aceasta soluționează potențialele încălcări sistemice sau structurale ale drepturilor
omului (articolul 61). Luând în considerare experiența dobândită de Curte în aplicarea acestei
proceduri în cauzele citate mai sus, noul articol instituie un cadru normativ clar pentru
hotărârile-pilot.
Ulterior, Curtea a pronunțat destul de multe hotărâri-pilot în conformitate cu art. 61
par. 3 din regulamentul Curții, care conțin în dispozitiv natura problemei sistemice și tipul
măsurilor pe care statul respectiv va trebui să le adopte: Dimitrov și Hamanov c.
Bulgariei și Finger c. Bulgariei (10 mai 2011), Ananyev și alții c. Rusiei (10 ianuarie
2012), Ümmühan Kaplan c. Turciei (20 martie 2012), Michelioudakis c. Greciei (3 aprilie
2012), Kurić și alții c. Sloveniei (26 iunie 2012), Manushaqe Puto și alții c. Albaniei (31 iulie
2012), Glykantzi c. Greciei (30 octombrie 2012), Torreggiani și alții c. Italiei (8 ianuarie
2013), M.C. și alții c. Italiei (3 septembrie 2013), Gerasimov și alții c. Rusiei (1 iulie
2014), Ališić și alții c. Bosniei și Herțegovinei, Croației, “Fostei Republici Iugoslave
Macedonia”, Serbiei și Sloveniei (16 iulie 2014).
Alături de hotărârile-pilot, Curtea a dezvoltat și o sub-categorie, nu de mai mică importanță,
dar mai numeroasă, a hotărârilor semi-pilot. Diferențele dintre cele două categorii sunt
minime și mai degrabă procedurale (hotărârile nu sunt descrise ca fiind hotărâri-pilot, includ
natura problemei sistemice/structurale, dar nu și măsurile generale pe care statul trebuie să le
ia, lăsându-le la alegerea acestuia, și nu suspendă, de regulă, examinarea cererilor repetitive),
obiectivele fiind relativ aceleași, cel mai important fiind să identifice problema
sistemică/structurală în cauză pentru a facilita rezolvarea acesteia pe plan intern.
Câteva exemple de astfel de hotărâri sunt: Kauczor c. Poloniei (3 februarie 2009),
Driza c. Albaniei  (13 noiembrie 2007), Gulmez c. Turciei  (20 mai 2008),  Sarica și Dilaver c.
Turciei  (27 mai 2010). Și împotriva României, Curtea a pronunțat o serie de hotărâri semi-
pilot: Iacov Stanciu (24 iulie 2012), Asociația 21 decembrie 1989 și alții (25 mai
2011), Centrul pentru Resurse Juridice în numele lui Valentin Campeanu (17 iulie 2014),
Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate (7 ianuarie 2014), Vlad și alții (26
novembre 2013), Viașu (9 decembrie 2008), Faimblat (13 ianuarie 2009), Katz (20 ianuarie
2009), Deneș și alții (3 martie 2009).
Procedura hotărârii pilot este una de dată recentă, dar succesul acesteia în diferitele state
membre ale Consiliului Europei a fost confirmat de către Curte prin închiderea procedurii
pilot și prin pronunțarea unor hotărâri sau decizii posterioare hotărârilor-pilot prin care
constată amploarea reformelor legislative ce au urmat unor astfel de hotărâri pilot. Eșecul
procedurii, mai precis, lipsa de reactivitate a statului vizat pentru rezolvarea problemei în
cauză a fost sancționat de către Curte într-o serie de hotărâri sau decizii posterioare
hotărârilor-pilot