Efectele în timp ale deciziilor curților constituționale

18.09.2018 | Marieta SAFTA, Mihaela MAZILU-BABEL

Dreptul e rațiunea

«Pe acestă idee de solidaritate universală se întemeiază teoria de drept a lui Cicerone, care zicea că
“știința dreptului nu este scrisă nici în cele douăsprezece table, nici în edictele pretorilor, ea provine
ex intima philosophia; dreptul e legea și legea e rațiunea”. Filosofia ne spune că există în toți oamenii
o communis ratio; această communis ratio e legea, dreptul, jus, ars boni et aequi. Această lege a
existat și există pretutindeni, la Atena și la Roma, și va exista totdeauna»[1]

1. Introducere

O temă foarte actuală – dacă ar fi să avem în vedere și numai receptarea deciziilor Curții Constituționale
a României[2] – este aceea a efectelor în timp ale deciziilor curților constituționale. Abordate deopotrivă
în doctrină, explicate uneori laborios în considerentele deciziilor instanțelor de jurisdicție constituțională,
aceste efecte rămân în continuare disputate, prin prisma rolului acestor instanțe și al controlului de
constituționalitate într-un stat de drept. În plus, astfel cum s-a remarcat[3], literatura vizând acest subiect
este adesea derutantă din cauza caracterului abstract al acestuia și diferențelor de terminologie[4].

Complexitatea temei, în ceea ce privește situația particulară a deciziilor CCR, este potențată nu numai de
reglementarea laconică a textului constituțional de referință, ci și de interferența practicii instanțelor
internaționale și supranaționale – avem aici în vedere Curtea Europeană a Drepturilor Omului[5] și
Curtea de Justiție a Uniunii Europene[6], interferență determinată de aplicarea prevederilor art. 20[7]și,
respectiv, art. 148[8] din Constituție. În plus, fenomenul de ”fertilizare încrucișată”, în sensul
”împrumutului” de modele și raționamente ale altor curți constituționale determină o continuă evoluție a
problematicii efectelor în timp ale deciziilor acestor instanțe special și specializate. Această evoluție este
caracterizată, în esență, atât de căutarea continuă a justului echilibru între interesele generale ale
societății și cele individuale, cât și de necesitatea respectării unor principii fundamentale precum
neretroactivitatea, securitatea juridică și proporționalitatea.

Prezentul studiu examinează principiile fundamentale care guvernează această materie – cu precădere
limitele și contra-limitele principiului neretroactivității – prin trimitere la jurisprudență de referință
deopotrivă a curților constituționale, CEDO și CJUE, dorind să surprindă evoluția instituției analizate și
perspectivele existente, atât pe componenta jurisprudențială, cât și de reglementare. Am acordat un
spațiu mai larg prezentării jurisprudenței CEDO și CJUE, pentru că, spre deosebire de exemplele de
1
drept comparat, care nu obligă, ci oferă exemple de raționamente juridice și tendințe asimilabile prin
mecanismul de ”fertilizare încrucișată” la care făceam referire, jurisprudența celor două instanțe
europene este obligatorie pentru CCR în temeiul și în condițiile stabilite de art. 20[9] și, respectiv art.
148 din Constituția României. Altfel spus, această din urmă jurisprudență oferă nu numai temeiul, ci și
obligația interpretării și reinterpretării constante a dispozițiilor constituționale cu scopul și în realizarea
celor mai înalte standarde de protecție și garantare a drepturilor fundamentale, standarde evolutive, astfel
cum o demonstrează deplin chiar evoluțiile jurisprudențiale mai jos analizate.

2. Principii generale[10]

2.1. Aspecte comune

Astfel cum s-a arătat[11], tema generală referitoare la efectele în timp ale deciziilor curților
constituționale este marcată de nevoia de flexibilitate. În toate sistemele legale, controlul difuz și
concret realizat de instanțe ordinare este în mod clar caracterizat de efectul retroactiv al hotărârilor, câtă
vreme statuarea poartă asupra unei situații litigioase preexistente. O variație mai mare poate fi constatată
în cadrul controlului exercitat pe modelul centralizat de control de constituționalitate. Efectul general al
acestui control, subliniind rolul instanțelor constituționale în calitate de cvasilegislatori pozitivi,
determină legiuitorul să ia măsuri pentru a proteja obiectivele generale urmărite de actele adoptate.
Conferind curților constituționale puterea de a controla și chiar anula actele Parlamentului, legiuitorul are
temeiul de a se abate de la ideea general acceptată vizând sarcina generală de adjudecare a instanțelor
ordinare, potrivit căreia instanțele aplică legea printr-un efect declarativ și, deci, retroactiv.

Potrivit doctrinei citate[12], în timp ce retroactivitatea apare ca o regulă a deciziilor de anulare și/sau
celor preliminare ale instanțelor constituționale din sisteme legale, precum german, belgian, portughez și
spaniol, în marea majoritate a statelor membe ale UE legiuitorul a optat pentru efectul ex nunc al acestor
decizii. Se menționează astfel exemple atât dintre curțile constituționale cu o veche tradiție, precum cele
din Austria și Italia, dar și instanțe constituționale mai tinere, precum cele din Bulgaria, Ungaria,
Polonia. În același timp, însă, jurisprudența curților constituționale relevă o incontestabilă nevoie de
flexibilitate.

Astfel fiind, în funcţie de sistemul constituţional și de tipul controlului de constituționalitate, deciziile

instanţelor constituţionale sunt susceptibile de ambele tipuri de efecte (ex nunc, respectiv ex tunc), cu
diferite nuanțe și circumstanțieri. De asemenea, unele legislații conferă în mod explicit curților
constituționale competența de a modula efectele deciziilor pe care le pronunță (în sensul de temporizare-
pro futuro sau, dimpotrivă, de a tempera efectul retroactiv), din rațiuni de flexibilitate și pentru
concilierea mai multor principii deopotrivă aplicabile, dintre care am menționat securitatea juridică și

2
proporționalitatea, sub semnul legalității, care constituie baza statului de drept. Ca observație generală,
doctrina menționează că această posibilitate de modulare apare ca regulă acolo unde deciziile curților
constituționale produc efect erga omnes, ceea ce este în logica explicației menționate, având în centru
ideea de securitate juridică.

Apare, deci, evident că identificarea efectelor deciziilor pe care curțile constituționale le pronunță
reprezintă o chestiune complexă, necesitând nu doar o analiză a normelor constituționale și legale de
referință, ci și a practicii curților constituționale. De regulă, legislațiile sau jurisprudența disting sub acest
aspect după natura și obiectul controlului de constituționalitate. Identificăm, așa cum arătam – desigur, în
funcție de sistemul de control de constituționalitate, caracterizat printr-o destul de mare diversitate de
modele – distincții între controlul abstract al normelor și cel concret, controlul actelor generale și a celor
individuale, anularea/abrogarea actelor controlate, neputând fi identificate modele în formă pură de
efecte exclusiv ex tunc sau ex nunc[13]. Utilizând informații furnizate în rapoartele naționale prezentate
cu prilejul celui de-al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene[14], legislație,
doctrină, precum și jurisprudență a instanțelor constituționale europene, vom realiza mai întâi o grupare
și scurtă prezentare, din punct de vedere al efectelor în timp, pentru a dezvolta apoi cu referire la CCR.

2.2. Efectul ex nunc al deciziilor curților constiționale

Potrivit principiului neretroactivității[15], normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice
pentru trecut, ci numai pentru viitor, aşadar, de la data intrării în vigoare a actului normativ. Este absurd
să se pretindă subiectelor de drept să răspundă pentru o conduită ce au avut-o anterior adoptării şi intrării
în vigoare a unei norme juridice, deoarece acestea nu puteau prevede ce normă va adopta legiuitorul.
Excepțiile general acceptate de la acest principiu privesc aplicarea legii penale și, respectiv, a celei
contravenționale mai favorabile. Dacă în privința actelor normative lucrurile par mai clare (și nu este
intenția noastră de a face aici dezvoltări pe această temă), nu este la fel de clar ce se întâmplă în situația
hotărârilor instanțelor, mai cu seamă ale curților constituționale, date fiind rolul și specificul atribuțiilor
acestora.

Ca observație generală, constatăm faptul că unele constituții – similare celei a României, sau legislații
infraconstituționale, consacră, ca regula, efectul ex nunc ale deciziilor instanțelor constituționale, de la
data la care acestea sunt publicate sau de la un interval de timp de la publicare. Aceasta înseamnă, în
esență, că deciziile menționate determină consecințe juridice în privința raporturilor/situațiilor
juridice care apar de la momentul deciziei/publicării sale. Ca urmare, normele constatate ca fiind
neconstituționale rămân aplicabile situațiilor juridice anterioare publicării respectivelor decizii. În același
timp, însă, legea prevede excepții pentru cauza în care s-a pronunțat decizia, ori chiar instanțele de
contencios constituțional pot statua asupra unor astfel de excepții în absența unor norme legale
3
exprese[16]. În alte legislații, nu este reglementată o astfel de regulă a efectelor ex nunc, instanțele
constituționale fiind cele care stabilesc acest efect pentru deciziile lor, în scopul de a oferi timp
legiuitorului pentru modificarea legii sau pentru evitarea vidului legislativ, din considerente de securitate
juridică, cauzele pendinte fiind totodată de legem suspendate în unele țări.

Astfel, de exemplu, în Austria, potrivit art. 140 pct. 7 din Constituție[17], ”dacă o lege a fost anulată ca
urmare a neconstituționalității sau în cazul în care Curtea Constituțională a pronunțat o decizie de
neconstituționalitate (…) toate curțile și autoritățile administrative trebuie să respecte decizia Curții
Constituționale. Cu toate acestea, legea continuă să se aplice circumstanțelor existente înainte de
anulare, cu excepția situațiilor în care Curtea Constituțională decide altfel (…)” Pentru dezvoltări
jurisprudențiale privind efectul retroactiv al deciziilor, precum și pentru problematica modulării a
efectului în timp pro futuro (posibilitate reglementată expres de Constituția Austriei), vom reveni în
secțiunile corespunzătoare.

În Albania[18], textul legal declarat neconstituţional se abrogă la data publicării deciziei Curţii
Constituţionale în Jurnalul Oficial. Potrivit art. 132 alin. (2) din Constituția Albaniei[19], Curtea
Constituțională poate hotărî însă ca decizia sa, prin care a examinat un act, produce efecte de la o altă
dată (modulare a efectului în timp pro futuro).

În Bulgaria[20], potrivit art. 151 din Constituție, ”Deciziile Curții Constituționale se publică în
Monitorul Oficial în termen de 15 zile de la data pronunțării lor. Deciziile intră în vigoare în termen de
trei zile de la data publicării. Actele declarate neconstituționale încetează să își mai producă efectele de
la data intrării în vigoare a deciziei. (…)”.

În Franța[21] art. 62 alin. (2) din Constituție prevede că ”o dispoziție declarată neconstituțională în
temeiul art. 61-1 este abrogată începând de la data publicării deciziei Consiliului Constituțional sau de
la o dată ulterioară stabilită prin această decizie. Consiliul Constituțional stabilește condițiile și limitele
de contestare a efectelor cauzate de dispoziția respective”.

În Italia, potrivit art.136 din Constituție, ”în momentul în care Curtea declară neconstituțională o lege
sau un act normativ cu putere de lege, legea respectivă își încetează valabilitatea a doua zi după
publicarea deciziei”[22].

În Lituania[23], potrivit art. 107 alin. (1) din Constituție, ”o lege (sau o parte a acesteia) a Republicii
Lituania sau un alt act (sau o parte a acestuia) adoptat de Parlament, un act al Președintelui Republicii
sau un act (sau o parte a acestuia) al Guvernului, declarate neconstituționale de către Curtea
Constituțională încetează a mai produce efecte juridice de la data publicării deciziei Curții

4
Constituționale prin care se stabilește neconstituționalitatea actului respectiv (sau a unei părți a
acestuia)”.

În Serbia[24], decizia Curţii Constituţionale prin care se stabileşte că un act cu caracter general sau
anumite dispoziţii ale acestuia contravin Constituţiei, normelor general acceptate ale dreptului
internaţional, tratatelor internaţionale ratificate ori legii se publică în Monitorul Oficial al Republicii
Serbia. Actul juridic cu caracter general şi actele adoptate în executarea acestuia (în cazul în care Curtea
Constituţională decide că nici acestea nu sunt conforme) încetează să mai fie în vigoare de la data
publicării.

În Slovenia[25] Curtea Constituţională poate abroga legi, poate abroga sau anula regulamente sau acte
cu caracter general emise în exercitarea prerogativelor de putere publică sau poate pronunţa decizii
declarative, prin care declară neconstituţional sau nelegal actul examinat; în cazul când Curtea
Constituţională abrogă, în tot sau în parte, o lege contrară Constituţiei, abrogarea produce efecte din ziua
următoare publicării deciziei de abrogare sau la expirarea perioadei stabilită de Curtea Constituţională
(art. 43 din LCC[26]).

În Spania[27], regula generală este că neconstituţionalitatea unei legi îi atrage nulitatea, ceea ce trebuie
declarat prin decizie: „când prin decizie se declară neconstituţionalitatea, ea va declara şi nulitatea
prevederilor contestate” (art. 39. 1 din LOTC[28]); articolele de lege sau părţi ale acestora care au fost
declarate neconstituţionale sunt nule prin efectul direct al deciziei instanţei constituţionale; așa cum s-a
statuat prin Decizia TC 54/2000 din 27 februarie, „declararea nulităţii unei norme legale… trebuie
privită drept o formă adecvată de reparaţie sau de rezolvare a situaţiei de neconstituţionalitate constatată
şi declarată de acest Tribunal, al cărei efect imediat este că prevederea neconstituţională este nulă, motiv
pentru care este definitiv exclusă din sistemul de drept (Decizia TC 19/1987 din 17 februarie, F J 6) şi,
din acest fapt, ţinută ca inaplicabilă de la data publicării declaraţiei de nulitate în Monitorul Oficial de
Stat” (Decizia TC 45/1989 din 20 februarie, F J 11).

În Ungaria, efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale este reglementat de art. 45 alin. (1)-(3)
din Legea privind Curtea Constituțională[29]. Legea anulată sau o dispoziție a acesteia încetează să
producă efecte în ziua următoare datei publicării deciziei de anulare a Curții Constituționale în Jurnalul
Oficial și nu se aplică din acea zi; o lege care a fost promulgată, dar care nu a intrat încă în vigoare, nu
va intra în vigoare. În cazul în care Curtea Constituțională anulează o lege aplicată într-o cauză concretă
și adusă în fața Curții la inițiativa unei instanțe judecătorești sau pe baza unei plângeri constituționale,
legea anulată nu se aplică în cazul în care Curtea a fost sesizată [cu trimitere la art. 45 alin. (2) din Legea
privind CC][30]. Alin. (6) al aceluiași articol prevede însă excepții, sens în care ne vom referi în
secțiunea următoare. În orice caz, așa cum s-a evidențiat însă în doctrină[31], Curtea Constituțională
5
anulează legea sau orice dispoziție a acesteia cu efect ex nunc, ex tunc sau pro futuro. În acest sens, pot fi
reținute dispozițiile art. 39 alin. (3) din aceeași lege, potrivit cărora ”Curtea Constituțională stabilește ea
însăși consecințele juridice aplicabile în cadrul Legii fundamentale și al prezentului act” .

O atenție specială trebuie acordată și înțelesului terminologiei utilizate. Astfel, efectul imediat – de
la data publicării – presupune, ca regulă, că decizia produce consecințe juridice asupra situațiilor juridice
care apar după data publicării ei. Aplicarea imediată privește, însă, și cauza în care decizia a fost
pronunțată. În respectiva cauză, decizia va produce efecte ex tunc pentru părți, deoarece, în caz contrar,
aceasta nu ar fi utilă judecății.

2.3. Efectul ex tunc al deciziilor curților constituționale

Chiar în condițiile existenței unei norme de principiu care consacră efectul ex nunc, legislația și/sau
jurisprudența nuanțează, consacrând efectul retroactiv (ex tunc[32]) în situații determinate. Așa cum s-a
observat[33], retroactivitatea legii (respectiv, în cazul nostru, a deciziilor curților constituționale) nu este
întotdeauna nelegitimă, depinzând de interesele individuale, durata și severitatea interferenței.

Astfel, de exemplu, în Austria[34], de principiu, anularea unei norme juridice cu caracter general nu
afectează situaţiile produse anterior (şi nici chestiunile tranşate definitiv), cu excepţia cauzei (cauzelor)
care au dat motiv de anulare. Cu toate acestea (așa cum se explică în detaliu în Raportul prezentat la
Congresul sus-amintit), Curtea Constituţională poate declara inaplicabil un act normativ inclusiv cu
efect retroactiv, ceea ce, potrivit Raportului, ridică uneori serioase probleme în ceea ce privește puterea
de lucru judecat a unor hotărâri rămase definitive, nefiind atacate. Jurisprudența de referință a Curții în
această materie, disponibilă în baza de date CODICES a Comisiei de la Veneția[35]statuează că, în cazul
în care Curtea Constituțională consideră că o dispoziție este neconstituțională sau ilegală, aceasta trebuie
să anuleze dispoziția în cauză. Această anulare are, de obicei, efect în limitele exprese ale motivelor
invocate sau, în cazul în care Curtea Constituțională inițiază din oficiu proceduri de reexaminare, numai
în cauza pendinte, în cazul în care ea însăși este obligată să aplice dispoziția în cauză. Curtea
Constituțională poate anula o lege în integralitate numai în circumstanțe excepționale: în cazul în care
”legea a fost emisă de o autoritate legislativă necalificată din punctul de vedere al competenței sau a fost
publicată într-o manieră neconstituțională” (articolul 140. 3 din Constituție). Există și o abatere de la
regula ex nunc în ceea ce privește cazul în care se solicită pronunțarea unei hotărâri preliminare
(„Anlaßfall”). Conceptul Anlaßfall se referă la procedurile judiciare care au dus la anularea unei
dispoziții de către Curtea Constituțională. Dispoziția anulată nu se va aplica în această procedură
(aceasta este cunoscută sub numele de „recompensa reclamantului”). În plus, anularea acesteia va fi de
asemenea aplicabilă în toate cazurile similare care au fost în curs de soluționare la Curtea Constituțională
atunci când a început să se pronunțe asupra problemei (VfSlg <I-> – Official Diges – 10.616 / 1985,
6
14.304 / 1995). În caz contrar, este lăsat la latitudinea Curții Constituționale să declare anularea
valabilă și pentru cauzele anterioare, adică pentru a-i da efect retroactiv (articolele 139.6 și 140.7
din Constituție). Acest efect retroactiv se poate referi numai la cauzele care au fost deja în curs în fața
instanțelor la data pronunțării hotărârii („efect retroactiv selectiv”) sau la toate evenimentele care au
apărut înainte de anulare („efect retroactiv general”). Într-un caz demn de remarcat, Curtea
Constituțională a decis că efectul retroactiv s-a extins chiar și la litigiile în care a fost deja pronunțată o
decizie finală. Deoarece rezultatul a fost că deciziile administrative relevante au fost de asemenea
considerate ca fiind anulate, toate cererile depuse deja la Curtea Constituțională au fost tratate în
consecință (VfSlg 14.723 /1997).

În Armenia[36], în conformitate cu regula generală, actul normativ sau o parte a acestuia, declarate
neconstituţionale de către Curtea Constituţională, îşi pierd forţa juridică din momentul intrării în vigoare
a deciziei Curţii Constituţionale, adică de la publicarea acesteia. Excepţie fac prevederile din Codul
Penal sau cele privind răspunderea administrativă, care – declarate neconstituţionale, îşi pierd
forţa juridică de la intrarea lor în vigoare.

În Belgia[37], trebuie făcută o distincţie între diferitele tipuri de hotărâri pronunţate. Curtea poate fi
sesizată în două modalităţi: printr-un recurs în anulare sau printr-o chestiune preliminară. De
principiu, norma legislativă anulată dispare din ordinea juridică, ca şi când nu ar fi fost niciodată
adoptată. Retroactivitatea este văzută ca o consecinţă logică a neconstituţionalităţii, întrucât aceasta vicia
de la bun început norma anulată. Cum însă caracterul retroactiv al anulării pronunţate de Curte are şi
consecinţe care, în unele cazuri, pot aduce o gravă atingere securităţii juridice, legea fiind susceptibilă de
a fi reglementat o multitudine de situaţii de la data intrării sale în vigoare şi până la momentul
anulării, legea specială prevede că „în cazul în care Curtea consideră necesar, ea va indica, printr-o
dispoziţie cu caracter general, efectele dispoziţiilor anulate care vor fi considerate definitive sau cele ce
urmează a fi menţinute cu titlu provizoriu pentru o perioadă ce va fi precizată”. Curtea va decide
menţinerea normei anulate „în cazul în care consideră necesar.” Aceasta întrucât ”declarația de
neconstituționalitate a normelor legislative reprezintă o măsură foarte puternică. Dincolo de faptul că ea
constituie dezavuarea explicită a unei inițiative legislative, efectele unei astfel de decizii sunt de natură
să compromită securitatea juridică dat fiind că norme care fuseseră aplicate – probabil, de mai multă
vreme – își pierd valabilitatea juridică. De aceea, Curtea Constituțională își utilizează prudent
prerogativele de control și încearcă să tempereze efectele unei declarații de neconstituționalitate”. Așa
cum Raportul citat o precizează expres, puterea atribuită Curţii este, prin urmare, una suverană: Curtea
îşi exercită această competenţă în termenii unei judecăţi pe considerente de oportunitate. Atunci când
decide să menţină sau nu efectele unei dispoziţii anulate, Curtea ţine cont nu numai de interesele
reclamanţilor, ci şi de exigenţele care privesc o bună administrare a justiţiei şi interesul justiţiabililor. Ca
urmare, decizia Curții nu are un efect suspensiv în ceea ce privește nulitatea normei, dar constituie
7
o nouă bază legală pentru menținerea consecințelor actului invalidat.[38] Menţinerea efectelor poate
fi definitivă sau dimpotrivă, provizorie, pe perioada stabilită de Curte. Astfel, Curtea poate hotărî să
menţină efectele dispoziţiilor pe care le anulează până la o dată anterioară sau ulterioară deciziei de
anulare. În acest din urmă caz, menţinerea efectelor permite ca norma anulată să servească temporar
drept bază juridică pentru viitoare acte. Potrivit autorilor Raportului, care citează și doctrină de referință,
”atunci când Curtea decide să păstreze dispoziţia, iar nu numai efectele sale din trecut, prin aceasta ea nu
derogă de la retroactivitatea anulării, ci de la însăşi cerinţa respectării constituţionalităţii normelor
legislative, a cărei asigurare îi revine ca misiune”. Se arată, totodată, că ”anularea unei norme
legislative are ca efect faptul că hotărârile judecătoreşti care s-au întemeiat pe norma anulată îşi
pierd fundamentul juridic, fără ca acest lucru să însemne că respectivele hotărâri dispar ipso
facto din ordinea juridică. Data publicării în Monitorul Oficial (le Moniteur belge) a deciziei de
anulare face să curgă un termen de şase luni înăuntrul căruia împotriva acestor hotărâri se poate
introduce un recurs în retractare. Competenţa de judecată asupra căii de atac (de retractare) îi
este dată instanţei care a pronunţat hotărârea întemeiată pe norma ulterior anulată.”

Spre deosebire de recursul în anulare, legea nu permite Curții să limiteze efectele unei declarații de
neconstituționalitate pronunțată în cadrul soluționării chestiunilor preliminare. Cu toate acestea, Curtea a
încercat să moduleze efectele temporale ale deciziei. Astfel, de exemplu, într-un caz, Curtea ”a constatat,
în considerente, că legea este neconstituțională și a ordonat legiuitorului să o modifice, însă în dispozitiv
a declarat că legea era în concordanță cu Constituția, astfel încât ea să mai poată fi aplicată cu titlu
temporar[39].”

În Germania, potrivit Raportului prezentat la Congres[40], «când Curtea Constituţională Federală, în

cadrul procedurilor de control abstract sau de control concret al normelor (Articolul 100 din Legea
fundamentală) – la sesizarea unei instanţe judecătoreşti – ori în soluţionarea unei plângeri individuale,
constată că legea este neconstituţională, consecinţa juridică standard o va constitui declararea nulităţii
respectivei norme (pentru controlul abstract, a se vedea § 78 propoziţia 1 din BverfGG; pentru controlul
concret, § 82.2 coroborat cu § 78 propoziţia 1 din BVerfGG; pentru plângerea individuală, § 95.3
propoziţia 1 din BVerfGG). Constatarea de nulitate înseamnă că norma pe care Curtea o declară nulă,
întrucât contravine Legii fundamentale, este nulă ab initio (BVerfGE 1, 14 <36> – jurisprudenţă
constantă). De principiu, declararea nulităţii nu afectează însă puterea de lucru judecat şi efectele
hotărârilor judecătoreşti care s-au bazat pe această normă în trecut. Sub rezerva altor dispoziţii
legale, hotărârile nesusceptibile de atac şi care s-au întemeiat pe o prevedere declarată nulă vor
rămâne neafectate; dar ele nu mai pot fi executate (§ 79.2 din BVerfGG; această dispoziţie, care se
referă la controlul abstract al normelor, se aplică şi în ceea ce priveşte controlul concret şi soluţionarea
plângerilor individuale, cf. § 82.1 din BVerfGG şi § 95.3 propoziţia 3 din BVerfGG). În materie penală
există o reglementare specială. Astfel, este prevăzută posibilitatea de a iniţia, în conformitate cu
8
dispoziţiile Codului de procedură penală(Strafprozessordnung), revizuirea unei hotărâri definitive,
cu putere de lucru judecat, pronunţată în baza unei norme declarate nulă sau incompatibilă cu
Legea fundamentală(pentru controlul abstract, cf. § 79.1 din BVerfGG; pentru trimiterea la această
dispoziţie în cadrul procedurii controlului concret şi de soluţionare a plângerilor individuale, cf. § 82.1
din BVerfGG şi § 95.3 propoziţia 3 din BVerfGG). Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale
Federale, în locul declarării nulităţii unei norme se va pronunţa o „simplă” constatare de
incompatibilitate, acolo unde situaţia ce ar rezulta prin declararea nulităţii s-ar depărta şi mai mult de la
ordinea constituţională decât dacă ea ar continua să se aplice cu titlu temporar (BVerfGE 61, 319 <356>;
87, 153 <177 şi urm.> – jurisprudenţă constantă). Este valabil nu numai pentru legi, ci şi în cazul altor
categorii de norme juridice». Declarația de incompatibilitate poate fi însoţită de măsuri de executare
tranzitorii, dispuse de Curtea Constituţională Federală în baza § 35 din BVerfGG. Consecinţele juridice
ale unei declaraţii de incompatibilitate sunt determinate de conţinutul acestor dispoziții pe care Curtea
Constituţională Federală îl va pronunţa odată cu decizia, sens în care vom dezvolta în secțiunea dedicate
modulării efectelor deciziilor curților constituționale.[41]

În Italia[42], dincolo de norma de principiu citată la punctul precedent, reținem că pierderea eficacităţii
normei afectează toate cazurile pendinte, ceea ce înseamnă că decizia Curţii are efect retroactiv,
întrucât se aplică şi situaţiilor care s-au materializat în trecut, cu excepţia celor care fac parte din
raporturi juridice soluţionate în mod definitiv. Când Curtea declară neconstituţionalitatea unui act,
acesta este anulat în întregime; în schimb, actul va fi anulat parţial atunci când incompatibilitatea cu
Constituţia afectează doar o parte din dispoziţiile sale. De asemenea, Curtea poate limita efectele
retroactive de neconstituţionalitate, prin decizii care stabilesc o „neconstituţionalitate survenită”. În sens
restrâns, Curtea declară astfel că o anume dispoziţie legală, care era compatibilă cu Constituţia la intrarea
sa în vigoare, a devenit neconstituţională ulterior, prin apariţia anumitor evenimente; efectele declarării
neconstituţionalităţii se vor naşte prin urmare doar la data producerii concrete a unor astfel de
evenimente (în măsura în care ele nu au fost tranşate definitiv în sens juridic). Raportul subliniază că
”declararea neconstituționalității nu are un scop exclusiv ațintit spre viitor, ci ea previne și aplicarea
normei neconstituționale în legătură cu evenimente din trecut, cu excepția cazurilor soluționate în mod
definitiv și în care nu mai poate fi redeschisa procedura judiciară. Dacă totuși norma neconstituțională
a impus o sancțiune penală, ea își va pierde orice efecte chiar dacă sentința pronunțată este
definitivă, raportul de drept fiind astfel determinat în mod definitiv.” Curtea de Casație din Italia,
Secția Penală Unită a reținut în acest sens că un efect retroactiv maxim a fost prevăzut în materie
penală pentru deciziile de neconstituționalitate avându-se în vedere gravitatea particulară a
sancțiunilor penale și considerându-se a fi inacceptabil ca acestea să mai rămâne valide din
moment ce s-a recunoscut neconstituționalitatea fundamentului lor normativ.[43]

9
În Portugalia[44], în cazurile în care se declară neconstituţionalitatea unei norme (art. 282-1 din
Constituţie), efectele acestei decizii, care determină nulitatea normei cenzurate, sunt: definitive (au
autoritate de lucru judecat – res judicata); erga omnes sau cu „forţă general obligatorie” (însemnând că
decizia are efecte obligatorii şi putere de lege, care se impune tuturor subiectelor de drept, fie acestea
autorităţi publice sau persoane particulare); ex tunc, adică deciziile au efect retroactiv, retroactivitatea
putând fi înlăturată în anumite cazuri. În principiu, nu sunt afectate cauzele deja judecate (sau, în termeni
generali, situaţiile devenite irevocabile). Cu alte cuvinte, declaraţia de neconstituţionalitate are implicaţii
asupra tuturor situaţiilor guvernate de norma anulată, sub rezerva celor deja înfăptuite (în special când
respectivele hotărâri nu mai pot fi atacate). Îi revine Tribunalului să decidă în sens contrar atunci
când sunt vizate norme în materie penală, disciplinară sau care privesc acte ilicite în materie
administrativă, iar conţinutul lor normativ îi este mai puţin favorabil autorului infracţiunii. Atunci
când se dovedeşte necesar, din raţiuni ce ţin de menţinerea securităţii juridice, de echitate sau de
respectarea unui interes public de importanţă excepţională (ceea ce va trebui motivat), Tribunalul
Constituţional poate limita efectele deciziilor pronunţate – în special, el poate modula efectele în timp ale
deciziei (adică, anularea să opereze doar pentru viitor – articolul 282-4 din Constituţia Portugaliei).

În Serbia, menționată la capitolul precedent, orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate printr-un
act individual definitiv ori cu efecte juridice obligatorii, întemeiat pe actul cu caracter general care, prin
decizia Curţii Constituţionale, a fost declarat contrar Constituţiei, normelor general acceptate ale
dreptului internaţional, tratatelor internaţionale ratificate ori legii, este îndreptăţită să formuleze o cerere
la autoritatea competentă, în termen de şase luni de la data publicării deciziei Curţii în Monitorul Oficial
al Republicii Serbia, prin care să solicite modificarea actului individual, însă doar dacă nu s-a împlinit un
an de la data comunicării actului individual şi până la data sesizării Curţii. Dacă se stabileşte însă că prin
modificarea actului individual nu pot fi înlăturate consecinţele produse prin aplicarea actului cu caracter
general a cărui incompatibilitate a fost constatată, Curtea Constituţională poate dispune înlăturarea
acestor consecinţe printr-o restitutio in integrum, plata de despăgubiri sau o altă modalitate.

În Ungaria, regulă principală este, așa cum arătam, că anularea legii nu afectează relațiile juridice care
au loc în ziua publicării sau înainte de publicarea deciziei sau drepturile și obligațiile care decurg din
aceasta. (articolul 45 alineatul (3) din Legea privind CC), Potrivit doctrinei[45], există o excepție de la
această regulă: în cazul anulării unei legi, Curtea poate dispune reexaminarea procedurilor penale
sau contravenționale încheiate printr-o decizie finală în temeiul acestei legi. Acest lucru se întâmplă
dacă procedura, în cazul anulării legii anulate, va conduce la reducerea sau renunțarea la pedeapsă sau
măsură sau la scutirea sau limitarea răspunderii penale sau contravenționale. [art.45 (6) Legea cu privire
la CC]. În cadrul acestei revizuiri se aplică normele prevăzute de Legea privind procedura penală și de
Legea cu privire la procedura contravențională art. 45 (7) Actul privind CC]. Așadar, Curtea
Constituțională se poate îndepărta de efectul ex nunc dacă acest lucru este justificat de respectarea Legii
10
fundamentale, de interesul securității juridice sau de un interes deosebit important al părții care a inițiat
procedura. Aceasta implică faptul că se poate decide care este efectul temporal care servește mai bine
interesului securității juridice sau interesului părții care a inițiat procedura. Anularea legii nu va afecta
hotărârile judecătorești care se întemeiază pe legea anulată și care nu sunt vizate în procedurile Curții
Constituționale, cu excepția importantă a cazului în care Curtea Constituțională dispune altfel.[46]

Sunt de menționat și situațiile în care, chiar dacă este aplicabilă regula efectului ex nunc al deciziilor
instanțelor constituționale, persoanele ale căror interese sunt afectate de norma declarată
neconstituțională pot invoca decizia pentru redeschiderea unei cauze. Astfel, potrivit art. 190 pct. 4 din
Constituția Poloniei, ”în baza deciziei Tribunalului Constituțional privind neconformitatea cu
Consttuția, cu un acord internațional sau cu actul normativ în baza căruia a fost pronunțată o hotărâre
judecătorească definitivă, o hotărâre administrativă definitivă sau o hotărâre care face referire la un alt
aspect, se poate redeschide procedura de anulare a unei hotărâri sau de rejudecare pentru acordarea
unei alte soluții, conform principiilor și modalităților prevăzute de prevederile aplicabile procedurii în
cauză”. În același sens, art. 71 alin. (1) din Legea Curții Constituționale din Republica Cehă stabilește că
”în cazul în care, pe baza unei legi sau a altui act care a fost anulat de Curte, o instanță judecătorească
în cadrul unei proceduri penale a adoptat o hotărâre care a dobândit efect juridic, dar care nu a fost
încă executată, invalidarea acestei legi sau a altui act actul constitutiv va constitui temei pentru
redeschiderea procedurii în conformitate cu prevederile legii privind procedurile judiciare
penale”[47]. În Ungaria, potrivit art. 45 alin. (6) din Legea Curții Constituționale, ”Curtea
Constituționala dispune revizuirea procedurilor penale sau a contravențiilor încheiate printr-o decizie
finala bazată pe o reglementare legală care contravine Legii Fundamentale, dacă anularea
reglementarii legale aplicate sau a prevederilor acesteia ar avea ca rezultat reducerea sau renunțarea
la pedeapsă sau măsură sau la scutirea sau limitarea răspunderii penale sau contravenționale”[48].

2.4. Modularea efectelor deciziilor curților constituționale – efectele pro futuro

Observăm, din exemplele prezentate, că, de regulă, deciziile instanțelor constituționale sunt executorii la
data publicării lor sau în ziua ulterioară. O problemă de o semnificație practică considerabilă este dacă
instanțele constituționale pot amâna data la care invalidarea va produce efecte și de la care legea
constatată neconstituțională își pierde forța obligatorie (efect pro futuro). Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că amânarea datei la care o lege își pierde forța obligatorie, astfel încât o
dispoziție neconstituțională rămâne aplicabilă pe o perioadă de tranziție, poate fi necesară pentru a
asigura respectarea principiului securității juridice (Hotărârea din 22 iulie 2010 în cauza PB și JS v.
Austria[49], para. 49[50]). Posibilitatea de a face acest lucru poate fi utilă pentru a atenua impactul
deciziilor de neconstituționalitate asupra instituțiilor politice și a ordinii juridice în ansamblu.[51]

11
Potrivit Raportului general al Congresului la care am făcut referire[52], ”marea majoritate a statelor
analizate au prevăzut în legislaţia lor internă posibilitatea instanţei constituţionale de a amâna pe un
anumit termen momentul intrării în vigoare a deciziei de constatare a neconstituţionalităţii (până la 6 luni
de la publicarea deciziei – Bosnia Herţegovina, până la 6 luni de la pronunţarea deciziei – Estonia, 12-18
luni în Polonia, până la 18 luni în Austria, 1 an în Slovenia; cu până la 1 an de la publicarea deciziei –
Turcia, în acelaşi sens, a se vedea şi exemplul Germaniei sau Croaţiei). În alte state, durata acestui
termen rămâne la latitudinea Curţii Constituţionale (Belarus, Franţa, Rusia). Acest termen nu va avea
efecte asupra cauzei care s-a soldat cu anularea normei, dar rămâne aplicabil pentru toate actele care
urmează a fi adoptate de către autorităţile administrative sau instanţele judecătoreşti până la data
expirării sale (Austria). În continuare, norma nu mai poate fi contestată până la expirarea termenului
acordat, dată după care încetează ipso iure să mai existe (Austria). O atare amânare poate avea loc până
la survenirea unui anumit eveniment/ fapt (Belarus). La luarea măsurii de amânare se va ţine cont de
situaţia care ar putea surveni din momentul invalidării normelor neconstituţionale, respectiv să nu se
aducă atingere drepturilor fundamentale ale reclamanţilor şi ale altor persoane şi să nu se provoace
prejudicii semnificative intereselor statului sau ale societăţi (Letonia). Raţiunile pentru o atare amânare
gravitează toate în jurul principiului stabilităţii raporturilor juridice, dar, pe lângă acest principiu,
intervin şi alte aspecte precum lăsarea unui termen suficient autorităţii care a adoptat norma legală
neconstituţională pentru a o abroga, modifica, completa (Belarus, Polonia), respectiv pentru armonizarea
prevederii neconstituţionale cu decizia Curţii (Bosnia-Herţegovina), evitarea omisiunilor de reglementare
(Croaţia)”.

Cu referire la situația Franței, am reținut la subcapitolul precedent posibilitatea consacrată expres, pentru
Consiliul Constituțional francez, de a modula efectele deciziilor sale. De la intrarea în vigoare a
Articolului 61-1 din Constituţie, care a introdus controlul a posteriori, Consiliul a făcut uz de ambele
posibilităţi oferite de Constituție: de exemplu, a pronunţat abrogarea imediată a dispoziţiilor referitoare
la componenţa tribunalelor comerciale maritime (Decizia nr. 2010-10 din 2 iulie 2010 QPC, Consorţii C.
şi alţii) sau a celor care îngrădeau dreptul unei părţi civile la recursul în casaţie (Decizia nr. 2010-15/23
QPC din 23 iulie 2010, Regiunea LANGUEDOC-ROUSSILLON şi alţii). În schimb, a amânat data de
abrogare a dispoziţiilor referitoare la „îngheţarea pensiilor” combatanţilor din fostele teritorii franceze
(Decizia nr. 2010-1 din 28 mai 2010 QPC, Consorţii L.) sau a dispoziţiilor referitoare la arestarea
preventivă (Decizia nr. 2010-14/22 QPC din 30 iulie 2010, Daniel W. şi altii). Este de menționat că, în
cazul amânării datei abrogării, Consiliul precizează, de asemenea, situaţiile tranzitorii. Astfel, în decizia
privind înghețarea pensiilor, Consiliul Constituţional a statuat că îi aparţine „legiuitorului [atributul] să
prevadă aplicarea noilor dispoziţiii la cauzele aflate în curs de judecată la data prezentei decizii.” În sens
contrar, prin decizia referitoare la arestarea preventivă, Consiliul a constatat că măsurile luate înainte de

12
data abrogării dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în aplicarea acestora, „nu pot fi contestate pe
fondul neconstituţionalităţii pronunţate în prezenta speţă.[53];

În Germania, Curtea Constituţională Federală poate, atunci când constată incompatibilitatea actului
normativ atacat cu Constituţia, să nu îl declare și nul, pentru a-i oferi legiuitorului o marjă de apreciere şi
suficient răgaz pentru adoptarea unei noi reglementări, în cazul următoarelor situaţii: (1) când legiuitorul
trebuie să dispună de mai multe opţiuni în scopul eliminării neconstituţionalităţii (2) dacă este în
interesul general ca trecerea de la o stare de drept neconstituţională la una constituţională să aibă loc
etapizat îndeosebi acolo unde prin declararea nulităţii s-ar crea o situaţie şi mai puţin compatibilă
cu Constituţia decât cea din momentul de faţă. Între măsurile avute în vedere pot exista şi
dispoziții prin care să se stabilească aplicarea în continuare a legii neconstituţionale fie fără modificări,
fie modificată. Atunci când nu poate fi acceptată perpetuarea prevederii neconstituţionale, nici chiar într-
o formă modificată, Curtea Constituţională Federală însăşi va formula o dispoziţie care să se aplice
tranzitoriu sau ca referinţă. Declarând incompatibilitatea, Curtea Constituţională federală are şi
posibilitatea să se abţină de a dispune aplicarea continuă a legii neconstituţionale. Dar – spre deosebire
de declararea nulităţii – o asemenea soluţie se justifică doar dacă va impune concomitent şi un termen în
care legiuitorul să adopte o nouă legislaţie, conformă cu Constituţia, acolo unde Curtea consideră că o
reglementare tranzitorie nu este indispensabilă. Prevederea neconstituţională devine totodată inaplicabilă
până la intrarea în vigoare a noii legii şi, ca atare, orice proces aflat pe rolul instanţelor va trebui
suspendat[54]. Termenul instituit de Curte depinde de aspecte care, în majoritatea situaţiilor, nu sunt
menţionate expres – cum ar fi gravitatea încălcării ori alte chestiuni cu caracter urgent, complexitatea
noii reglementări sau anumite particularităţi ale problemei ce necesită a fi reglementată. De cele mai
multe ori, termenele fixate variază între unu şi doi ani. În anumite cazuri s-au stabilit termene şi mai
lungi. De exemplu, potrivit Raportului Germaniei citat Ӕn cadrul procedurii de contencios electoral, un
termen de aproape trei ani pentru adoptarea de noi reglementări referitoare la prevederi din legea
electorală, declarate neconstituţionale, făcându-se o menţiune expresă cu privire la necesitatea de a ţine
cont de termenele legale prevăzute pentru măsurile de pregătire a alegerilor şi de complexitatea noii
reglementări cerute în materie (cf. BVerfGE 121, 266 <316>), ceea ce a dus la situaţia că alegerile
pentru Bundestag, programate să aibă loc la mai bine de un an după data deciziei, s-au ţinut totuşi
potrivit unei dispoziţii considerată neconstituţională. Dar, deşi prevederea neconstituţională influenţase
modul de distribuire a mandatelor în urma precedentelor alegeri, ceea ce constituia obiectul propriu-zis
al sesizării, ele nu au fost anulate. Între altele, un rol l-a jucat faptul că distribuirea mandatelor nu fusese
influenţată într-o manieră semnificativă, eroarea survenită nefiind una de factură majoră nici în alte
privinţe. Ea consta într-un paradox de calcul, dificil de înţeles, apărut în procesul de distribuire a
mandatelor, potrivit unui sistem ales din raţiuni legitime în sine, dar care, în anumite cazuri, putea avea
consecinţa absurdă că un număr mai mare de voturi se solda cu reducerea numărului de mandate

13
obţinute. Dacă aici ar fi fost vorba de o prevedere care să fi ţintit a favoriza anumite partide politice, fără
îndoială că eroarea ar fi fost considerată una majoră, prin urmare s-ar fi fixat un termen mai scurt”. Au
fost stabilite însă şi termene sub un an sau, așa cum am mai arătat, sepoate să nu fie stabilit niciun
termen.

Potrivit doctrinei, în Ungaria, Curtea Constituțională este inovatoare în modularea efectului temporal al
unei anulări, utilizînd stabilirea de condiții sau termene sau avertizări. Aceste formulări nu au temei în
texte exprese ale legii ci sunt mai degrabă exemple ale modului în care Curtea Constituțională
interpretează Legea privind Curtea Constituțională. În plus, s-a mai arătat că Legea privind CC nu
stabilește în detaliu modul de formulare a efectului temporal. Mai mult, prin aplicațiile sale „inovatoare”
sau prin formularea efectului temporal, Curtea relevă abordarea treptată pe care o are în vederea anulării,
în esență, în interesul securității juridice[55].

O chestiune asupra căreia doctrina atrage atenția este cea a criteriilor pe care curțile constituționale le
aplică atunci când procedează la modularea efectelor deciziilor. Sunt enumerați și analizați astfel ca
factori care influențează aceste decizii: impactul (metaforic vorbind, atunci când este de așteptat un
”haos” din punct de vedere juridic ca urmare a deciziei); predictibilitatea deciziei (mai cu seamă atunci
când apare o nouă ”regulă” jurisprudențială sau un reviriment jurisprudențial); materia în care
intervine decizia (am arătat deja specificul materiei penale, și faptul că în unele legislații, precum cea
italiana, ungară, există prevederi distincte, specifice, pentru invalidarea normelor în cauzele
penale); evoluțiile – ”dreptul viu”, ceea ce înseamnă schimbările din sistemul juridic, ale contextului
social, tehnologic, ale jurisprudenței CEDO, ale consensului european; deferența față de legiuitor.

Există, desigur, şi state în care instanţa constituţională nu are competenţa de a amâna efectele deciziei
pronunţate, respectiv să amâne momentul la care norma declarată neconstituţională urmează să-şi
înceteze efectele, cel mai apropiat exemplu fiind România. Astfel cum vom arăta însă, și aici au fost
identificate modalități ce pot fi asimilate instituției ”modulării” efectelor deciziei, dar, înainte de a ajunge
la cadrul juridic prezent în România, mai trebuie să arătăm și maniera în care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (3.1.) și Curtea de Justiție și-au stabilit și modulat efectul în timp al hotărârilor
pronunțate (3.2.) precum și modul în care cerințele CEDO și cerințele specifice de respectare a dreptului
Uniunii pot afecta și chiar modifica efectele în timp ale deciziilor curților constituționale din statele
membre (3.3.).

3. Situații particulare și prioritare[56]

3.1. Efectele în timp ale hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

14
Toate hotărârile CEDO[57] au, în principiu, efect retroactiv, în sensul că se aplică (mai ales) și
situațiilor de fapt și de drept care au luat naștere anterior apariției respectivei hotărâri.[58] De aceea, în
jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a subliniat caracterul declarativ al celor pe care le
statuează: [t]he Court’s judgment is essentially declarator[y][59]. De altfel, trimițând la
hotărârea Marckx v Belgia, doctrina a arătat că interpretarea ce este conferită unei dispoziții din
Convenție printr-o hotărâre CEDO devine parte din Convenție de la momentul intrării sale în
vigoare[60] și se aplică inclusiv situațiilor de fapt ce au existat anterior respectivei hotărâri.[61]

Ca atare, și tocmai pentru că o hotărâre CEDO are acest efect ce impune aplicarea unei interpretări a
Convenției[62] în mod retroactiv, Curtea de la Strasbourg poate fi văzută răspunzând, în cuprinsul unor
hotărâri[63] la solicitările diferitelor state membre de a limita în timp efectele hotărârii pe care
urmează să o pronunțe.[64] În legătură cu astfel de cereri, se mai poate observa că ele apar atunci când
motivul producerii încălcării are drept sursă o normă de drept intern și nu doar, de exemplu, o hotărâre a
unor instanțe judecătorești cu efect inter partes.

Exempli gratia, chiar în Marckx împotriva Belgiei, și fiind vorba de o încălcare ce avea drept sursă
primară existența unei dispoziții de drept civil belgian contrară Convenției, Curtea a limitat în timp
efectul hotărârii sale de condamnare pentru a se asigura că Belgia nu va permite, în numele Convenției,
repunerea sub semnul întrebării a relațiilor juridice ce luaseră naștere anterior în patrimoniul celor care
se aflau în domeniul ratione personae a respectivei dispoziții de drept civil găsită a fi in
abstractocontrară Convenției.[65] La fel, și recent, în Trizio împotriva Elveției, Curtea de la Strasbourg a
declarat că “având în vedere ansamblu circumstanțelor prezente, precum și principiul securității
juridice inerent Convenției, Curtea consideră că această constatare a încălcării nu impunerepunerea în
discuție a actele sau situațiile juridice similare apărute anterior pronunțării acestei hotărâri”[66].

Totodată, trebuie menționat că, deși se pot întâlni în hotărârile CEDO opinii separate[67] prin care se
subliniază necesitatea considerării garantării, pe cale de excepție, a unui efect pro futuro și cu scopul de
a se asigura astfel respectarea așteptărilor legitime ale autorităților statului-pârât, totuși, Curtea de la
Strasbourg a respins – cel puțin până în prezent – o atare argumentare solicitată a se realiza măcar în
cazul acelor hotărâri prin care Curtea operează un reviriment ce conduce, pentru prima dată, la o
extindere a protecției conferite[68], refuzând să pună pe picior de egalitate – din această perspectivă
particulară a securității juridice – justițiabilii cu instituțiile sau autoritățile acelui stat.

Ca atare, și pentru a se asigura inclusiv un anumit grad de respectare a principiului securității juridice, în
jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg va analiza dacă se impune limitarea efectului retroactiv erga
omnes, permițând implicit o modulare, dar doar în cazuri excepționale.[69]

15
3.2. Efectele în timp ale hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene

În cadrul acestei secțiuni, vom reliefa efectele în timp al unei hotărâri a Curții de Justiție, pronunțată atât
pe calea unei trimiteri preliminare, cât și prin intermediul unei acțiuni în anulare, și prin care se
analizează validitatea unui act al Uniunii Europene (3.2.1.) precum și maniera în care produc efecte în
timp deciziile “pur interpretative”, i.e. acelea în care nu se realizează și vreun control de validitate
(3.2.2.).

3.2.1. Efectele în timp ale hotărârilor prin care un act al Uniunii este declarat nevalid

Dacă inițial părea a exista o diferență între declararea unui act al Uniunii drept nevalid prin intermediul
unui control exercitat pe calea acțiunii în anulare[70] și declararea aceluiași act ca lipsit de validitate –
totală sau parțială[71] – prin intermediul unui control exercitat pe calea unei trimiteri preliminare[72], în
prezent, datorită jurisprudenței ICC, o atare constatare produce, în principiu, același tip de efect
retroactiv și opozabil erga omnes.[73] Ca atare, Marea Cameră a Curții de Justiție a statuat
în CELF[74] următoarele:

“60. Prezumția de legalitate a actelor instituțiilor comunitare implică faptul că acestea produc efecte
juridice atâta vreme cât nu au fost retrase, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind
lipsite de validitate în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate (Hotărârea din 5
octombrie 2004, Comisia/Grecia, C-475/01, Rec., p. I-8923, punctul 18 și jurisprudența citată).

61. În temeiul articolului 231 primul paragraf CE, în cazul în care acțiunea este întemeiată, instanța
comunitară declară actul contestat nul și neavenit. Din aceasta rezultă că decizia de anulare a instanței
comunitare produce dispariția retroactivă a actului atacat față de toți justițiabilii [Hotărârea din 1 iunie
2006, P & O European Ferries (Biscaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, C-442/03 P și
C-471/03 P, Rec., p. I-4845, punctul 43].”

De altfel, trimițând la hotărârea ICC, doamna avocat general Kokott arăta că “o hotărâre a Curții prin
care, în cadrul procedurii preliminare, se constată nevaliditatea unui act are, în principiu, un efect
retroactiv, la fel ca o hotărâre în anulare. În plus, constatarea nevalidității unui act al unei instituții
constituie un motiv suficient pentru fiecare instanță de a considera la rândul său, în vederea adoptării
unei hotărâri, actul respectiv ca fiind nevalid”[75].

Astfel, observăm că, în principiu, o hotărâre a Curții de Justiție prin care un act al Uniunii este declarat
nevalid produce efecte în mod retroactiv, actul fiind considerat ca și cum nu ar fi făcut niciodată parte
din ordinea de drept a Uniunii Europene.[76] De aceea, și de principiu, vor fi afectate raporturile juridice
deja stabilite având în vedere că “o hotărâre de anulare determină dispariția retroactivă a actului în cauză,
16
precum și anularea efectelor acestuia”[77] iar „părțile trebuie să fie repuse în aceeași situație în care se
aflau înainte de actul anulat”[78].

În ceea ce privește excepțiile de la regula ex tunc, toate tipurile sunt redate la un loc în hotărâreaBorealis
Polyolefine, unde Curtea de Justiție poate fi văzută cum verifică nu numai dacă se impune limitarea
efectelor pentru trecut, ci și pentru viitor, dar și dacă reclamantele din litigiu principal ar trebui să fie
excluse de la o atare limitare:

“103. În această privință, trebuie amintit că, atunci când se justifică prin considerente imperative de
securitate juridică, Curtea beneficiază, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, aplicabil, prin
analogie, și în cadrul unei trimiteri preliminare în aprecierea validității actelor Uniunii, în temeiul
articolului 267 TFUE, de o putere de apreciere pentru indicarea, în fiecare caz, a acelor efecte ale actului
vizat care trebuie considerate definitive (Hotărârea Volker und Markus Schecke și Eifert, C-92/09 și
C-93/09, EU:C:2010:662, punctul 93).

104. În speță, stabilirea factorului de corecție și aplicarea acestuia de către statele membre constituie
etape necesare pentru punerea în aplicare a sistemului de comercializare a cotelor stabilit prin Directiva
2003/87. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 83 din prezenta hotărâre, factorul menționat
contribuie la realizarea obiectivelor acestei directive, printre care, în special, reducerea cantității cotelor
disponibile. În plus, după cum reiese din cuprinsul punctului 55 din prezenta hotărâre, statele membre
stabilesc cantitatea totală finală de cote care urmează să fie alocate cu titlu gratuit în aplicarea factorului
de corecție.

105. De aici rezultă, în primul rând, că anularea factorului de corecție poate pune în discuție ansamblul
alocărilor finale anterioare prezentei hotărâri care au avut loc în statele membre în temeiul unei
reglementări considerate validă. Astfel, declararea nevalidității articolului 4 din Decizia 2013/448 și a
anexei II la aceasta ar risca să producă grave repercusiuni asupra unui număr ridicat de raporturi juridice
încheiate cu bună-credință. Aceste considerente imperative de securitate juridică pot justifica limitarea în
timp a efectelor declarării menționate.

106. Trebuie să se constate, în al doilea rând, că declararea nevalidității articolului 4 din Decizia
2013/448 și a anexei II la aceasta ar împiedica, în lipsa unui factor de corecție aplicabil, alocarea cotelor
în perioada ulterioară datei pronunțării prezentei hotărâri. Vidul juridic temporar care ar rezulta de aici ar
putea periclita punerea în aplicare a sistemului de comercializare a cotelor instituit prin Directiva
2003/87 și, în consecință, realizarea obiectivelor acesteia. Astfel, orice întrerupere a comercializării
cotelor ar contraveni obiectivului principal al acestei directive, și anume protecția mediului prin

17
reducerea gazelor cu efect de seră (a se vedea prin analogie Hotărârea Inter-Environnement Wallonie și
Terre wallonne, C-41/11, EU:C:2012:103, punctul 61).

107. Cu toate acestea, trebuie amintit că, atunci când Curtea, în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul
articolului 267 TFUE, constată nevaliditatea unui act din dreptul Uniunii, decizia sa are drept consecință
juridică obligarea instituțiilor competente ale Uniunii să adopte măsurile necesare pentru a remedia
nelegalitatea constatată (a se vedea în acest sens Hotărârea Régie Networks, C-333/07, EU:C:2008:764,
punctul 124).

108. În al treilea rând, este adevărat că revine Curții, atunci când utilizează posibilitatea de a limita
efectul retroactiv al unei declarări a nevalidității unui act al Uniunii pronunțate în cadrul unei proceduri
preliminare, obligația de a stabili dacă o excepție de la această limitare a efectului în timp, conferită
hotărârii sale, poate fi prevăzută în favoarea părții din litigiul principal care a formulat în fața instanței
naționale acțiunea împotriva măsurilor naționale de punere în aplicare a actului Uniunii sau dacă,
dimpotrivă, chiar și pentru această parte, o declarare a nevalidității actului Uniunii care are efecte numai
pentru viitor constituie un remediu adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Roquette
Frères, C-228/92, EU:C:1994:168, punctul 25).

109. Având în vedere că nevaliditatea constatată la punctul 99 din prezenta hotărâre va determina
Comisia să efectueze o revizuire a factorului de corecție în aplicarea articolului 10a alineatele (1) și (5)
din Directiva 2003/87, nu este exclus ca aceasta să ajungă la o diminuare a cantității anuale maxime de
cote, precum și la o majorare corelativă a factorului de corecție.

110. Prin urmare, nu se impune exceptarea reclamantelor din litigiul principal de la limitarea efectelor în
timp a declarării nevalidității articolului 4 din Decizia 2013/448 și a anexei II la aceasta.

111. Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se limiteze în timp efectele
declarării nevalidității articolului 4 din Decizia 2013/448 și a anexei II la aceasta, astfel încât, pe de o
parte, această declarare să nu producă efecte decât la încheierea unei perioade de zece luni începând de la
data pronunțării prezentei hotărâri, pentru a permite Comisiei să procedeze la adoptarea măsurilor
necesare, și, pe de altă parte, măsurile adoptate până la încheierea acestei perioade în temeiul
dispozițiilor invalidate să nu poată fi repuse în discuție.”

Referindu-se la această competență a Curții de Justiție de a modula efectele hotărârilor sale,

doctrina[79] a arătat că ea este similară cu cea a instanțelor de contencios constituțional, instanța
de la Luxembourg având puterea[80] de a specifica fie că anumite efecte deja produse ale actului
invalidat vor rămâne definitive, fie că respectivul act va rămâne în vigoare până când legiuitorul
Uniunii va adopta unul nou capabil să-l înlocuiască.[81] Aceeași doctrină a mai punctat și faptul că,
18
în principiu, inclusiv în situația în care efectul va fi doar pro futuro, totuși, pentru cei din cauza pendinte,
Curtea va conferi efect retroactiv în sensul că această constatare de nevaliditate va produce efecte
pentru întreg trecutul juridic din speța care a stat la baza acțiunii de control ajunsă pe rolul Curții de
Justiție.[82]

3.2.2. Efectele în timp ale hotărârilor de pură interpretare pronunțate pe calea trimiterii
preliminare

În ceea ce privește efectele în timp ale deciziilor Curții de Justiție pronunțate pe calea unei trimiteri
preliminare ce nu vizează și un control de validitate a dispozițiilor de drept UE secundar, trebuie precizat
cu titlu introductiv că această discuție este dominată de concepția Curții potrivit căreia ea doar
interpretează dreptul Uniunii, și nu-l și creează[83], singura sa misiune pe calea trimiterii preliminare
fiind aceea de „a identifica, iar nu de a crea legea”[84].

În acest sens, Curtea poate fi surprinsă, în hotărârile relevante, precizând următorul laitmotiv:

“59. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe
care aceasta din urmă o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i-o conferă
articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel
cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la momentul intrării sale în vigoare.
Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de către instanță chiar și
raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare,
dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un
litigiu referitor la aplicarea normei respective.” (s.n. – M.M.-B.)[85]

De aceea, precum rezuma recent avocatul general Bobek în Concluziile prezentate în Cussens și alții, “în
ceea ce privește aplicarea temporală a jurisprudenței Curții, regula generală este cea a retrospectivității
incidentale: Curtea furnizează o interpretare a dispozițiilor de drept al Uniunii ex tunc, care ulterior
devine imediat aplicabilă în toate cauzele în curs (și, în cazuri excepționale, chiar în cauzele
închise[86]) care aplică aceleași dispoziții. Jurisprudența lămurește și precizează semnificația și câmpul
de aplicare al normelor de drept al Uniunii, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțelese și aplicate
de la intrarea lor în vigoare. Rezultă că aceste norme astfel interpretate pot fi aplicate chiar și raporturilor
juridice născute și constituite înainte de hotărârea (hotărârile) relevante ale Curții[87]”[88].

Tot avocatul general Bobek rezumă eficient și situațiile clasice în care Curtea de Justiție a limitat în plan
temporal, începând cu speța Defrenne, efectele hotărârilor sale interpretative. Acesta precizează că
limitările sunt excepționale, că ele operează cu scopul de a garanta un anumit grad de securitate juridică
și doar dacă instanța de la Luxembourg va considera că sunt îndeplinite două condiții cumulative:
19
existența bunei-credințe și a riscului unor perturbări grave din cauza interpretării conferite prin
respectiva hotărâre. La aceste două condiții se mai adăugă și una de admisibilitate a invocării
modulării: limitarea efectelor în timp să fie solicitată de către părțile interesate, i.e. statele membre,
doar în prima hotărâre în care o atare interpretare apare[89], Curtea refuzând să analizeze necesitatea
unei modulări a efectului în timp în situația în care acest aspect s-ar invoca după ce deja a existat o
jurisprudență în materie.[90]

O altă excepție[91] de la efectul retrospectivității incidentale (sau retroactiv parțial) a hotărârilor Curții
de Justiție, și conturată de curând în jurisprudența Curții de Justiție, este o excepție apărută în sfera de
aplicare a principiului legalității infracțiunii și pedepselor, și anume excepția dată prin
pronunțarea hotărârii M. A. S. și M. B. În această cauză, Curtea a arătat că obligațiile stabilite în sarcina
instanței naționale – prin hotărârea Taricco și alții[92]– de a lăsa inaplicabile anumite dispoziții din
Codul penal italian, oricum nu se vor aplica în proceduri ce vizează persoane care sunt acuzate că
au săvârșit infracțiuni în materia TVA înainte de pronunțarea Hotărârii Taricco, i.e. înainte de 8
septembrie 2015 și aceasta deoarece “persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor
condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii”[93].

De asemenea, în aceeași hotărâre, Curtea a admis și posibilitatea ca cele stabilite tot de ea în Taricco să
nu producă efecte nici față de viitori infractori atât timp cât legiuitorul italian nu va transpune
cele stabilite în Taricco de o manieră capabilă să permită observarea tuturor cerințelor impuse de
principiul legalității infracțiunii și pedepselor: “Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să
considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal se lovește de
principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar
aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale
incompatibile cu dreptul Uniunii. Revine, așadar, legiuitorului național obligația de a lua măsurile
necesare, astfel cum s-a constatat la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre”[94]. Mai trebuie observat
că în această speță, instanța de la Luxembourg nu a putut impune în mod expres un termen până când
legiuitorul italian să implementeze cele stabilite de ea în Taricco, și totodată ne întrebăm prin ce
mecanisme acest legiuitor ar putea fi “pedepsit”, având în vedere că instanța de trimitere, i.e. Curtea
Constituțională a Italiei a stabilit – după ce a primit acest ultim răspuns – faptul că cele impuse de Curtea
de Justiție în Taricco reprezintă noțiuni atât de vagi încât nu permit legiuitorului italian o implementare
care ar fi capabilă să respecte principiul legalității infracțiunii și pedepselor precum acesta este protejat
autonom și imuabil de Constituția Italiei.[95]

În fine, și tot în materie penală, dorim să semnalăm și faptul că există posibilitatea ca hotărâri
interpretative ale Curții de Justiție să fie considerate ca reprezentând o lege penală mai favorabilă[96] și
astfel să impună – prin coroborare cu jurisprudența CEDO interpretativă referitoare la articolul 7 din
20
Convenție[97] precum va trebui să se reflecte în articolul 49 din Carta DFUE – ca acestea să producă
efecte inclusiv asupra cauzelor penale deja definitiv judecate la momentul apariției hotărârii
interpretative mai favorabile.[98] O atare situație s-ar adăuga celor “clasice” care impun redeschiderea
cauzele deja judecate definitiv în materia ontenciosului administrativ[99] și în cea a ajutorului de
stat[100] pentru că numai o redeschidere ar permite, în viziunea Curții de Justiție, să se asigure un
echilibru între cerința securității juridice și cea a legalității din perspectiva dreptului Uniunii.

Ca atare, considerăm că am arătat că hotărârile pur interpretative ale Curții de Justiție produc, în
principiu[101], măcar un efect retroactiv parțial în sensul că afectează cel puțin toate cauzele pendintece
privesc situații de fapt ce au luat naștere anterior apariției respectivei interpretări, din toate statele
membre ale Uniunii, și care necesită, pentru soluționare, aplicarea respectivei dispoziții de drept UE ce
tocmai a fost interpretată prin hotărârea doar pronunțată. În plus, și în anumite materii, interpretările
Curții de Justiție vor produce un efect retroactiv complet, impunând redeschiderea unor cauze ce
deja au fost soluționate definitiv la momentul apariției respectivei hotărâri: cauzele acoperite fie de
jurisprudența Kuhne & Heitz, fie de jurisprudența Luchinni, fie de regula lex mitior precum aceasta
trebuie să fie garantată la un standard cel puțin echivalent cu cel asigurat de Curtea de la Strasbourg prin
interpretarea evolutivă pe care o conferă articolului 7 din Convenție.[102]

3.3. Influențe și interferențe

3.3.1. Jurisprudența CEDO cu privire la efectele în timp ale hotărârilor instanțelor naționale

În ceea ce privește jurisprudența CEDO referitoare la efectul în timp al hotărârilor instanțelor

naționale, și inclusiv a celor de contencios constituțional, instanța de la Strasbourg acționează pe două
planuri principale și unul subsidiar, pe cel subsidiar lăsându-l la finalul secțiunii spre a fi tratate en
passant.

Primul plan este cel al admisibilității unei cereri, unde Curtea de la Strasbourg poate considera că deși la
nivel național o anumită hotărâre are efect de la o dată anume stabilită de sistemul de drept respectiv,
totuși, Curtea de la Strasbourg va constata că pentru scopul articolului 35 din Convenție, respectiva
hotărâre va fi considerată ca producând efect de la o altă dată ulterioară pe care chiar instanța de la
Strasbourg o va stabili in concreto.[103]

Al doilea plan poate fi cel mai ușor punctat prin arătarea jurisprudenței Curții referitoare la articolul 7
din Convenție, unde produce de altfel și cea mai puternică interferență, și are două ramificații:

21
Primo, Curtea de la Strasbourg a arătat că o aplicare retroactivă a unei norme de drept substanțial penal
care definește infracțiunile sau pedepsele[104], indiferent de calea prin care acea normă este creată sau
modificată la nivel intern, este interzisă de articolul 7 din Convenție.[105]

Secundo, o aplicare retroactivă în materie penală a unei legislații sau hotărâri cu efect erga
omnes adoptată sau apărută la nivel intern, și care este mai favorabilă persoanei în cauză, este
poate fi chiar impusă de articolul 7 din Convenție și de jurisprudența interpretativă aferentă a
Curții de la Strasbourg – indiferent de modul în care efectul în timp al respectivei legislații sau
hotărâri interpretative cu efect erga omnes ar fi expres reglementat la nivel intern.

Înainte de a arăta și discuta jurisprudența Curții care ne-a permis să detectăm existența celor două
ramificații, subliniem cu titlu introductiv că instanța de la Strasbourg a precizat, printr-o
jurisprudență iterativă, că «noţiunea de ”drept» („droit” în franceză, „law” în engleză) utilizată la art. 7
corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenţiei; cuprinde atât dreptul izvorât
din lege, cât şi din jurisprudenţă”[106]. Ca atare, obligațiile pe care articolul 7 le impune a fi observate
sunt aplicabile nu numai în ceea ce privește dispozițiile de drept, ci și o interpretare a acestora de către
instanțe, și în special atunci când interpretarea este realizată cu efect obligatoriu erga omnes[107].

Apoi, în ceea ce privește prima interdicție, și anume de aplicare retroactivă în contextul unei norme
dezvoltate pe cale jurisprudențială, mai precizăm cu titlu introductiv că o astfel de dezvoltare este de
două tipuri: dezvoltarea graduală de la caz la caz și dezvoltarea pe cale interpretativă cu efect erga
omnes operată de instanțele supreme la un anumit moment în timp, i.e. de drept comun și/sau de
contencios constituțional.

În cazul dezvoltării de la un caz concret la altul, Curtea de la Strasbourg a arătat că “Articolul 7 nu poate
fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării
judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracțiunii și să fie în
mod rezonabil previzibil” (s.n. – M.M.-B.)[108]

Ca atare, în Alicumaj împotriva Albaniei Curtea a verificat dacă – la momentul specific în timp în care
au fost realizate faptele pentru care o persoană a fost pusă sub acuzare – exista o practică judiciară care
să-i fi putut permite respectivei persoane să cunoască în mod rezonabil că atunci când se va calcula
pedeapsa penală aplicabilă, respectivul calcul se va face în funcție de numărul victimelor. Raportându-
se la articolul 7 din Convenție și la standardul impus de acesta cu privire la previzibilitate, Curtea
punctează că Guvernul nu a reușit să dovedească existența unei astfel de practici la momentul săvârșirii
faptei penale, dar și faptul că decizia Curții Supreme de interpretare cu efect erga omnes ce de altfel
impunea în mod clar un atare calcul, a fost adoptată ulterior acelor fapte. Drept urmare, Curtea a

22
concluzionat că persoana în cauză nu avea de unde să cunoască, în mod suficient de previzibil, la
momentul faptei, că pedeapsa va reprezenta o contopire a 57.923 pedepse calculate prin raportare la cele
57.993 de victime ale faptei sale.[109]

Dintr-o atare analiză operată de Curtea de la Strasbourg considerăm că rezultă[110] inclusiv faptul că
dacă ulterior săvârșirii actelor de natură penală – și chiar dacă speța este încă pendinte pe rolul instanței –
apare o decizie interpretativă cu efect erga omnes, atunci, dacă această decizie interpretativă s-ar aplica
în cazul spețelor ce privesc fapte penale săvârșite anterior apariției respectivei decizii interpretative,
articolul 7 din Convenție ar fi încălcat deoarece nu s-ar putea argumenta cu succes de către Guvern că
“legea” ar fi fost accesibilă și suficient de previzibilă – în sensul interpretării adoptate de instanța
supremă – inclusiv anterior apariției respectivei interpretări, din moment ce instanțele supreme sunt
chemate să clarifice o legislație, prin dezlegări prealabile sau recursuri în interesul legii precum e cazul
în România, tocmai pentru că până în acel moment respectiva legislație nu prezenta un grad
suficient de accesibil și previzibil. De altfel, în Contrada împotriva Italiei (nr. 3), Curtea de la
Strasbourg trimite la apariția unei decizii interpretative unificatoare a Curții Supreme din
Italia, ulterior momentul realizării faptelor pentru care persoana în cauză a fost condamnată, pentru a
respinge argumentul Guvernului cum că, la momentul faptelor, practica judiciară nu ar fi fost
contradictorie.[111]

În alte cuvinte, și mai pe scurt, deși Curtea de la Strasbourg acceptă că o dispoziție de drept poate fi
precizată pe calea unei interpretări judecătorești care se cristalizează în timp, de la caz la caz, acceptare
care este dată în funcție de circumstanțele specifice fiecărei spețe și doar sub o condiție ce trebuie
tot timpul verificată in concreto[112], totuși, în cazul deciziilor interpretative pronunțate cu efect erga
omnes susținem că tocmai din cauza faptului că până la acel moment textul nu era suficient de previzibil
pentru a susține o anumită interpretare de principiu nici măcar pentru specialiștii – judecători de la
diferite instanțe, articolul 7 din Convenție poate fi înțeles a impune ca astfel de decizii interpretative,
pentru a fi aplicate, să fi existat la momentul săvârșirii respectivelor fapte penale, și nu doar ulterior
în cursul judecății – cele apărute ulterior putând fi utilizate pentru a garanta că articolul 7 din Convenție
va fi respectat în cazul viitoarelor trimiteri în judecată pentru faptele de natură penală săvârșite ulterior
acelei interpretări și care, dacă nu ar fi intervenit respectiva interpretare, s-ar fi aflat sub incidența unei
norme și practici judiciare insuficient de previzibile pentru a putea garanta o condamnare[113] ce nu ar fi
încălcat principiul legalității incriminării și a pedepselor.[114] De altfel, și după cum am redat în
secțiunea expres dedicată instanței de la Luxembourg, inclusiv Curtea de Justiție a fost nevoită, la
solicitarea Curții Constituționale din Italie, să limiteze efectul în timp al interpretărilor mai puțin
favorabile incidente în materie penală, precizând expres că ele se vor aplica doar pentru faptele
săvârșite ulterior pronunțării respectivei interpretări.[115]

23
Ar putea exista și o excepție de la această regulă, o excepție ce ar putea fi impusă tot de articolul 7 din
Convenție și ea este următoarea: singura situație în care o decizie interpretativă cu efect erga
omnes s-ar putea aplica în cazul faptelor penale săvârșite anterior este atunci când respectiva
decizie este o decizie care ar conferi un înțeles mai favorabil decât cel mai favorabil înțeles care ar
fi putut să se desprindă din practica judiciară existentă anterior respectivei decizii
interpretative.[116] Această excepție poate reprezenta nici mai mult, nici mai puțin decât o concretizare
inclusiv a aplicării principiului lex mitior în cazul deciziilor interpretative erga omnes, principiu
recunoscut de Curtea de la Strasbourg a fi protejat de articolul 7 din Convenție pentru prima dată în
cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2). De altfel, Curtea Europeană a arătat recent, în Kropivnikar
împotriva Sloveniei că: “[a]rticolul 7 din Convenție nu garantează numai principiul non-retroactivității
legii penale mai stricte dar și, în mod implicit, principiul retroactivității legii penale mai favorabile; în
alte cuvinte, acolo unde sunt diferențe între legea penală în vigoare la momentul realizării unei fapte
penale și alte legi penale ulterioare ce au fost adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive,
instanțele trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile pentru cel ce se
apără (vezi Scoppola v. Italy (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, paragr. 109, 17 septembrie 2009). În hotărârea
din cauza Gouarre Patte împotriva Andorei, Curtea a extins garanțiile Articolului 7 referitoare la
aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile și la posibilitatea revizuirii retroactive a hotărârii
definitive dacă legea internă stabilește o astfel de posibilitate (vezi Gouarre Patte împotriva Andorei, nr.
33427/10, paragr. 33-36, 12 ianuarie 2016).”[117]

Precizăm, încă o dată, că pentru Curtea Europeană, noțiunea de “lege” – și poate inclusiv noțiunea de
“lege penală mai favorabilă” – nu înseamnă doar o anume dispoziție de drept incidentă, ci și direcțiile de
interpretare existente în practica judiciară cu privire la respectiva dispoziție de drept, și cuprinde mai ales
acele hotărâri interpretative obligatorii cu efect erga omnes ale respectivei dispoziții de drept (nu există
însă o confirmare expresă a acestei interpretări a noțiunii lex mitior în cuprinsul unei hotărâri
CEDO, pentru moment).

În plus, considerăm că aplicarea acestei excepții rezultă inclusiv din ultimele cauze comunicate cu
privire la articolul 7 din Convenție cum este de exemplu Beldarrain împotriva Spaniei unde avem o
decizie prin care se adoptă și o interpretare cu efect erga omnes a instanței supreme din Spania[118],
decizie apărută ulterior condamnării reclamantului în Franța, și oricum ulterior realizării faptelor
respective și posibil chiar ulterior condamnării definitive din Spania[119]. Invocând încălcarea
articolului 7 din Convenție, reclamantul – condamnat se plânge de faptul că pedeapsa sa nu a fost redusă
după apariția respectivei decizii interpretative care, dacă ar fi fost aplicată la speța sa, impunea să i se
scadă pedeapsa executată de acesta într-un alt stat membru al Uniunii, respectiv Franța.[120]

24
Totodată, dorim să mai menționăm că această aplicare retroactivă a unei modificări mai favorabile ce ar
surveni pe cale legislativă sau doar pe cale interpretativă, și aici inclusiv pe calea interpretativă
conferită de o instanță de contencios constituțional, este impusă a opera și pentru acele persoane care
deja au fost condamnate definitiv, dacă respectivele modificări au legătură cu pedeapsa și nu doar cu
o modalitate de executare a acesteia. Totodată, noțiunea de “pedeapsă” este o noțiune autonomă de
drept CEDO, ce poate fi complet diferită de înțelesul clasic ce ar fi conferit la nivel intern, într-un anume
stat membru.[121]

Cu privire la acest aspect al obligației de a aplica retroactiv o reglementare (și aici inclusiv ca cea operată
pe calea unei interpretări obligatorii cu efect erga omnes) mai favorabilă decât cea există la momentul
condamnării, menționăm și cauza pendinte Gorgodze împotriva Georgiei[122], unde Curtea poate fi
văzută cum întreabă părțile dacă articolul 7 din Convenție a fost încălcat având în vedere faptul
că dezincriminarea care a survenit după condamnarea definitivă a reclamantului nu a produs
efecte și asupra situației reclamantului. În prima întrebare adresată, Curtea trimite la cele statuate
în Del Rio Prada, paragrafele 88-90 care au următorul conținut:

88. The Court would emphasise that the term “imposed”, used in the second sentence of Article 7 § 1,
cannot be interpreted as excluding from the scope of that provision all measures introduced after the
pronouncement of the sentence. It reiterates in this connection that it is of crucial importance that the
Convention is interpreted and applied in a manner which renders its rights practical and effective,
not theoretical and illusory (see Hirsi Jamaa and Others v. Italy [GC], no. 27765/09, § 175, ECHR
2012, and Scoppola (no. 2), cited above, § 104).

89. In the light of the foregoing, the Court does not rule out the possibility that measures taken by the
legislature, the administrative authorities or the courts after the final sentence has been imposed or
while the sentence is being served may result in the redefinition or modification of the scope of the
“penalty” imposed by the trial court. When that happens, the Court considers that the measures
concerned should fall within the scope of the prohibition of the retroactive application of penalties
enshrined in Article 7 § 1 in fine of the Convention. Otherwise, States would be free – by amending the
law or reinterpreting the established regulations, for example – to adopt measures which retroactively
redefined the scope of the penalty imposed, to the convicted person’s detriment, when the latter could
not have imagined such a development at the time when the offence was committed or the sentence was
imposed. In such conditions Article 7 § 1 would be deprived of any useful effect for convicted persons,
the scope of whose sentences was changed ex post facto to their disadvantage. The Court points out that
such changes must be distinguished from changes made to the manner of execution of the sentence,
which do not fall within the scope of Article 7 § 1 in fine.

25
90. In order to determine whether a measure taken during the execution of a sentence concerns only the
manner of execution of the sentence or, on the contrary, affects its scope, the Court must examine in
each case what the “penalty” imposed actually entailed under the domestic law in force at the material
time or, in other words, what its intrinsic nature was. In doing so it must have regard to the domestic law
as a whole and the way it was applied at the material time (see Kafkaris, cited above, § 145).[123]

În fine, mai dorim să subliniem și faptul că recent, în cauză comunicată Dell’Utri împotriva Italiei,
Curtea de la Strasbourg a întrebat părțile dacă, din perspectiva articolului 13 din Convenție, reclamantul
a beneficiat de un remediu efectiv la nivel intern pentru a se plânge de încălcarea articolului 7 din
Convenție din perspectiva previzibilității și clarității definiției conferite infracțiunii respective, dar și –
separat – dacă a existat posibilitatea expresă de a obține o revizuire a condamnării sale avându-se
în vedere hotărârea Curții pronunțată într-o altă cauză împotriva Italiei care privea o situație
similară. [124]

În consecință, susținem că este foarte posibil ca articolul 13 coroborat cu articolul 7 din Convenție
să impună – cel puțin – necesitatea declarării drept admisibilă a unei acțiuni în revizuire introduse
pentru motivul încălcării articolului 7 din Convenție de orice persoană condamnată în temeiul
unei norme de drept penal lipsită totuși de previzibilitatea impusă de articolul 7 din Convenție,
lipsa de previzibilitate rezultând, de exemplu, în urma unei hotărâri CEDO pronunțate într-o
cauză ce privea aceeași normă de drept, dar nu același reclamant-condamnat devenit totodată și
revizuent.

Al treilea plan, subsidiar dar totuși pertinent pentru discuția noastră de ansamblu cu privire la efectele
deciziilor curților constituționale este cel dat de apariția la nivel intern a deciziei unei curți
constituționale – atunci când o cauză este pendinte pe rolul Curții de la Strasbourg – prin care norma de
drept în temeiul căreia s-a dispus o condamnare a persoanei care se află cu cererea în curs de judecare la
Strasbourg, – a reieșit a fi o normă ce s-a dovedit că de fapt era incapabilă să treacă testul controlului de
constituționalitate.[125] Într-un astfel de scenariu, Curtea de la Strasbourg poate fi văzută apelând la
decizia respectivei curți constituționale pentru a motiva faptul că în cauza pendinte avem o încălcare a
diferitelor articole din Convenție[126], și aceasta inclusiv atunci când respectiva decizie a curții
constituționale, la nivel intern, ar produce efecte doar pentru viitor, fără a impune redeschiderea
procesului penal în cauzele judecate definitiv în temeiul unei dispoziții totuși neconstituționale.

Mai precizăm că o astfel de situație – care riscă să confere măcar impresia, dacă nu chiar certitudinea,
unei protecții iluzorii ce e asigurată de o constituție – este evitată în alte state membre ale Convenției
prin faptul că acestea au impus – măcar în materie penală – revizuirea proceselor judecate

26
definitiv în temeiul unei norme care totuși a fost considerată a nu îndeplini exigențele impuse de
constituție pentru a putea pedepsi în conformitate cu cerințele unui stat de drept.[127]

3. 3. 2. Influența dreptului Uniunii asupra normelor tranzitorii adoptate la nivel național, inclusiv
de instanțele de contencios constituțional

În primul rând, la nivelul ordinii de drept a Uniunii Europene pot apărea situații în care normele
tranzitorii stabilite la nivel național să fie considerate ca aducând atingere efectivității anumitor dispoziții
de drept al Uniunii, și astfel acestea din urmă să se opună aplicării lor în domeniul de aplicare a dreptului
Uniunii incident. Acest aspect specific este reliefat, de exemplu, de situația de fapt care a dat naștere la
hotărârea pronunțată în cauza BBVA, unde Curtea a fost chemată să stabilească “în ce măsură Directiva
93/13, astfel cum a fost interpretată în jurisprudența Curții, dezvoltată îndeosebi de la Hotărârea Aziz
(C-415/11, EU:C:2013:164), se opune mecanismului tranzitoriu de termene, reținut de legiuitorul
spaniol și introdus prin Legea 1/2013”[128]. Aici, instanța de la Luxembourg va arăta că deși principiul
autonomiei procedurale era incident din moment ce acest aspect nu se armonizase la nivelul Uniunii,
totuși, astfel de norme “trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile decât cele
aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face
imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul
Uniunii (principiul efectivității)”[129]. După o analiză minuțioasă, Curtea va concluziona în sensul că
articolele 6 și 7 se opun unei astfel de norme tranzitorii deoarece “dispoziția tranzitorie în litigiu
încalcă principiul efectivității”[130].

O a doua situație specifică este cea evidențiată și de Maartje de Visser, doctrina arătând că pot apărea
situații în care, deși o instanță de contencios constituțional decide să amâne data de la care o dispoziție
de drept neconstituțională nu va mai putea produce efecte (efect pro futuro), totuși, o atare amânare ar
putea fi lipsită de efect în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii dacă, în același timp, respectiva
dispoziție de drept este considerată de instanța a quo – cu sau fără ajutorul Curții de Justiție – ca fiind
deja contrară și dreptului Uniunii.[131] Această ipoteză de lucru reprezintă situația clasică existentă în
cauza Winner Wetten, și care a determinat instanța de la Luxembourg să declare că “având în vedere
supremația dreptului Uniunii direct aplicabil, o reglementare națională referitoare la un monopol
public privind pariurile pe competițiile sportive care, potrivit constatărilor unei instanțe naționale,
conține restricții incompatibile cu libertatea de stabilire și cu libera prestare a serviciilor, întrucât
restricțiile respective nu contribuie la limitarea activităților de pariuri în mod coerent și sistematic, nu
poate continua să se aplice de-a lungul unei perioade tranzitorii”[132]. De altfel, Curtea a arătat
în Association France Nature Environnement[133], trimițând la aceeași Winner Wetten[134], că numai
ea poate „să acorde o suspendare provizorie a efectului de înlăturare avut de o normă din dreptul
Uniunii asupra dreptului național contrar acesteia”[135].
27
O altă situație de interacțiune specială cu instanțele de contencios constituțional în ceea ce privește
modularea efectelor în timp ale deciziilor acestora, este cea existentă – de exemplu – în Franța, acolo
unde Conseil Constitutionnel poate modula în timp efectele unei declarări de neconstituționalitate,
stabilind că această constatare va produce efecte de la o data ulterioară cu scopul expres de a conferi
astfel suficient timp Parlamentului pentru a adopta o legislație conformă cu Constituția, și aceasta ori de
câte ori se va consideră că vidul legislativ ar aduce atingere obligațiilor de transpunere impuse de o
directivă, adică ori de câte ori legislația declarată neconstituțională este o lege de transpunere a unei
directive.[136]

Referindu-se la această din urmă jurisprudență, literatura de specialitate arată că într-o situație în care o
dispoziție de drept este în conformitate cu dreptul Uniunii, dar nu și în conformitate cu Constituția,
instanțele de contencios constituțional nu au altă alegere decât aceea de a modula efectele în timp.[137]

4. Efectele în timp în cazul deciziilor CCR[138]

4.1. Consacrarea constituțională a efectului ”pentru viitor”

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale ”au putere numai pentru viitor”.
Textul constituţional consacră astfel principiul neretroactivităţii legii în situaţia particulară a deciziilor
Curţii Constituţionale, care fac parte şi ele din ordinea juridică normativă şi se supun principiilor care o
guvernează. Pe cale jurisprudenţială, Curtea Constituţională a procedat la interpretarea normei
constituţionale de referinţă, distingând în funcție de atribuțiile concrete în exercitarea cărora pronunță
decizii.

Astfel, art. 146 din Constituţie prevede un număr de 11 texte [lit. a)-k)] cuprinzând atribuţiile ce
formează nucleul-dur de competenţă, intangibil pentru legiuitor[139], al Curţii Constituţionale. La
acestea se adaugă posibilitatea prevăzută la lit. l) a art. 146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea
organică a Curţii Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii. Acestea pot fi clasificate, după criteriul
conţinutului, în două mari categorii: cele care privesc controlul de constituţionalitate a unor acte
normative şi cele care privesc verificarea constituţionalităţii unor activităţi, comportamente, atitudini.

Din prima categorie menţionată fac parte următoarele atribuţii: se pronunţa asupra constituţionalităţii
legilor, înainte de promulgarea acestora [lit. a) teza I]; control de constituţionalitate abstract, a priori,
direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate: Preşedintele României, unul din preşedinţii celor
două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50
de deputaţi sau 25 de senatori; se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [lit.
a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire adoptată de Parlament (art. 23 din Legea nr. 47/1992); sunt
singurele atribuţii pentru realizarea cărora Curtea Constituţională se sesizează din oficiu, în toate
28
celelalte cazuri, Curtea exercitându-şi atribuţiile numai la sesizarea subiectelor expres şi limitativ
prevăzute de Constituţie/lege; se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale [lit. b)]; control de constituţionalitate abstract, a priori, exercitat la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere a Parlamentului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25
de senatori; se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului [lit. c)]; un control
abstract, a posteriori, direct; subiectele care pot declanşa controlul sunt: unul din preşedinţii celor două
Camere; un grup parlamentar; un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; se
pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, Senatului sau al celor două
Camere a Parlamentului [lit. l)]; aceleaşi reguli ca şi pentru atribuţia reglementată de art. 146 lit. c) din
Constituţie; hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [lit. d) teza I]; control de constituţionalitate a
posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie; actul de sesizare îl constituie încheierea instanţei
judecătoreşti sau de arbitraj comercial. hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile
şi ordonanţele, ridicate direct de Avocatul Poporului [lit. d) teza a II-a]; un control ulterior, concret,
direct. În cadrul acestei categorii de atribuții vom distinge între controlul a priori și cel a posteriori.

Din cea de-a doua categorie fac parte următoarele atribuţii: soluţionează conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii [lit. e)];
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului [lit. f)]; constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului [lit. g)]; dă aviz
consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României [lit. h) teza I];
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia [lit. i)]; verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni [lit. j)]; hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic [lit. k)][140].

Ne vom referi în continuare la atribuții, din ambele categorii menționate, care au suscitat distincții sub
aspectul aplicării principiului neretroactivității, consacrat de art. 147 din Constituție, temperat de Curte,
însă într-o manieră pe care o apreciem ca fiind atenuată, sens în care vom face o serie de considerații.

4.2. Aplicarea principiului neretroactivității în cazul controlului de constituționalitate având ca

obiect legile înainte de promulgare

Aparent, aplicarea principiului neretroactivității în cazul controlului de constituționalitate a priori – și

avem în vedere aici în mod special controlul de constituționalitate al legilor înainte de promulgare – nu
29
comportă discuții deosebite. Constatarea neconstituționalității unei legi înainte de promulgare produce
exclusiv efecte ex nunc. Nici nu ar putea fi de conceput o altă soluție, câtă vreme normele sancționate nu
au fost niciodată în vigoare și nu au produs efecte juridice. Cu toate acestea, decizii recente al Curții
Constituționale pronunțate în control a priori, dar care au făcut referire, în considerente, și la norme în
vigoare, au suscitat o serie de dezbateri în spațiul public, inclusiv avansarea ideii unor efecte retroactive
ale acestora.

Astfel, prin Decizia nr. 136/2018[141] Curtea, pronunțându-se în control a priori asupra unei legi de
modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea CCR a stabilit că «dispozițiile legale
criticate, care reglementează posibilitatea înnoirii în funcție, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care
a deținut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, constituie o încălcare a
dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 142 alin. (2) referitoare la interdicția înnoirii mandatului și
în art. 1 alin. (5) din Constituție. (…). Nu este admis ca, pe calea unei norme infraconstituționale,
legiuitorul să eludeze o interdicție de natură constituțională. Mai mult, acesta are obligația de a elimina
din dreptul pozitiv soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională, precum cea care se regăsește
în actualul art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată». Menționăm că acest din urmă text
reglementa posibilitatea înnoirii în funcție, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deținut deja un
mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, cu condiția ca acest rest să fie mai mic de
3 ani. În spațiul public s-a vehiculat ideea că decizia produce efecte asupra textului de lege vigoare,
concluzie bazată, în opinia noastră, pe o confuzie în privința efectelor deciziilor pe care Curtea
Constituțională le pronunță în exercitarea controlului de constituționalitate a legilor înainte de
promulgare [consacrate expres de art. 147 alin. (2) din Constituție] și cel exercitat asupra legilor în
vigoare [consacrate expres de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție].

În speță, Curtea a fost sesizată cu privire la o lege înainte de promulgare. Referitor la efectele deciziilor
pronunțate în controlul legilor înainte de promulgare, art. 147 alin. (2) din Constituție stabilește
următoarele: ”în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea
acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord
cu decizia Curţii Constituţionale.” Astfel fiind,este fără îndoială faptul că aceste decizii produc efect ex
nunc, pro futuro, adică stabilesc obligații în sarcina legiuitorului pentru viitor și numai în privința legii
supuse controlului de constituționalitate, adică a legii nepromulgate și, deci, care nu a intrat în vigoare.
Constituția vorbește de ”dispozițiile respective”, adică cele care au format obiectul controlului de
constituționalitate, iar nu de alte dispoziții, cum ar fi cele din legile în vigoare. Ca urmare, norma în
vigoare, la care decizia citată trimite, rămâne să beneficieze în continuare de prezumția de
constituționalitate care se atașează oricărui act de reglementare ce face parte din dreptul pozitiv.
Obligația impusă de Decizia nr. 136/2018 este/a fost în sarcina legiuitorului, și anume ca în procesul de
reexaminare a legii contestate (respectiv a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992
30
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale) să pună în acord normele constatate ca fiind
neconstituționale cu decizia Curții și, de asemena, să elimine din dreptul pozitiv soluția
legislativăconstatată ca fiind neconstituțională, precum cea care se regăsea în art. 68 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992, republicată, în vigoare la acel moment. Observăm termenii atent aleși de judecătorii Curții
Constituționale, fiind absolut evident că decizia nu se referă direct la textul de lege în vigoare, ci practic,
la o ”asanare” pro futuro a soluției legislative neconstituționale. Controlul de constituționalitate, având în
vedere tocmai efectelor sale radicale, similare legiferării, impune o rigoare, am spune, matematică. De
aceea, trebuie deopotrivă ales și urmărit/analizat cu atenție limbajul motivărilor. Judecătorii
constituționali nu au constatat, în cauză, neconstituționalitatea unei legi/text de lege în vigoare pe calea
controlului a priori, și nici nu aveau cum să facă acest lucru, ci au semnalat legiuitorului existența, și în
dreptul pozitiv, a unei soluții legislative similare, ce ar trebui, în egală măsură, să fie eliminată odată cu
punerea în acord a legii controlate cu decizia Curții Constituționale.

Astfel fiind, cu referire la cazul concret analizat, până la intervenția legiuitorului în sensul consacrării și
intrării în vigoare a unei alte soluții normative, au rămas în vigoare și s-au aplicat în consecință
dispozițiile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în redactarea potrivit căreia: ”(3) În cazul în care
perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin.(2), este mai mică de 3 ani, acesta va
putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani.” De asemenea,
în aplicarea aceluiași principiu al neretroactivității, considerăm că mandatul de judecător dobândit în
baza legii în vigoare rămâne supus acestei legi, nefiind susceptibil a i se aplica legea în noua redactare,
întrucât s-ar conferi acesteia un caracter retroactiv, prohibit de art. 15 din Constituție. Deja, sub acest din
urmă aspect, nici nu mai vorbim de efecte ale deciziilor Curții Constituționale, ci de aplicarea generală a
principiului constituțional al neretroactivității legii, care permite doar două excepții, și anume în materia
legii penale și a celei contravenționale mai favorabile, ceea ce nu este cazul în speță.

Într-o altă cauză, pronunțându-se în control a priori asupra unei legi de modificare a Legii nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor[142], și constatând neconstituționalitatea unor dispoziții pe
care aceasta le consacra, prin prisma regimului constituțional al incompatibilităților, Curtea a reținut
că legiuitorului îi revine obligația de a pune de acord în procesul de reexaminare a legii toate
prevederile acesteia ce privesc incompatibilitățile, inclusiv cele aflate în vigoare, cu decizia sa.
Pentru aceleași motive pe care le-am enunțat, în aplicarea principiului neretroactivității și ținând seama
de efectul specific pe care îl produc deciziile pe care Curtea le pronunță în soluționarea obiecțiilor de
neconstituționalitate, decizia astfel pronunțată nu produce niciun efect asupra legii în vigoare, instituind
doar o obligație pentru legiuitor de a o modifica pe aceasta din urmă, în sensul eliminării unor soluții
legislative neconstituționale. Mai mult, dacă în cauza soluționată prin Decizia nr. 136/2018, Curtea a
făcut totuși o circumstanțiere a normelor în vigoare în care se regăsește soluția legislativă
neconstituțională, relativizând însă prin acel ”precum” utilizat în redactarea frazei, în Decizia nr. 45/2018
31
pe care o analizăm aici, a utilizat o exprimare absolut generală, ”prevederile acesteia care privesc
incompatibilitățile”, lăsând practic legiuitorului deplina libertate și obligându-l totodată să ”asaneze”
legea în vigoare. Tot astfel, ca și în exemplul precedent, unde am arătat că legea modificată se va aplica,
în virtutea art. 15 alin. (1) din Constituție, numai mandatelor de judecători ce se vor dobândi după
intrarea sa în vigoare și, în acest din urmă caz, legea modificată se va aplica ex nunc, neputând afecta
situațiile juridice în curs, care au luat naștere sub imperiul legii vechi, și pentru care legea nouă nu
prevede norme tranzitorii.

Această practică recentă a CCR (a început în anul 2018), și anume de a sancționa, în control a priori,
soluții legislative, cu trimitere inclusiv la legile în vigoare care le conțin, ar putea fi apreciată ca o
dezvoltare a practicii de sancționare nu doar a normelor, ci și a soluțiilor legislative neconstituționale,
practică dezvoltată în ultimii ani, însă în control a posteriori. Arătam cu un alt prilej că prin
constatarea neconstituționalității soluțiilor legislative, Curtea ”invită” practic, la ”asanarea” sistemului
legislativ de acele dispoziţii care cuprind sau reiau soluţii legislative constatate ca fiind
neconstituţionale. Controlul de constituționalitate transcende astfel cadrului strict al limitelor sesizărilor
adresate Curţii, vizând, indirect, orice altă normă care cuprinde sau va cuprinde aceeași soluție
legislativă[143]. Am spus însă că doar ”vizează” și doar ”indirect”, întrucât, nici în cazul constatării
neconstituționalității soluțiilor legislative (în control a posteriori) și nici în cazul constatării
neconstituționalității cu trimitere la o soluție legislativă din legi în vigoare (pe calea controlului a priori),
nu putem vorbi decât de un efect ex nunc și pro futuro referitor la ”soluția legislativă”; singurul efect al
deciziei este instituirea unei obligații în sarcina legiuitorului. Practic, în niciuna dintre situații,
încetarea efectelor soluției legislative cuprinse în alt text decât cel controlat și constatat ca find
neconstituțional (în control a posteriori) sau normelor în vigoare (în control a priori) nu pot fi reținute ca
efecte directe ale deciziei Curții Constituționale respective. Efectul este mediat de acțiunea legiuitorului
– care va fi împiedicat sa adopte o normă care consacră soluția legislativă constatată ca fiind
neconstituțională, respectiv va fi obligat să elimine din dreptul pozitiv norma la care face trimitere
decizia pronunțată în control a priori. În cazul în care legiuitorul nu își îndeplinește aceste obligații,
acele soluții, respectiv normele care le consacră, nu vor fi neconstituționale ”de drept”. Dacă legiuitorul
va reglementa aceeași soluție legislativă într-un alt act normativ, sau dacă va proceda la menținerea
normei în vigoare la care decizia pronunțată în control a priori face referire, singura soluție pentru
constatarea neconstituționalității acestora este o nouă sesizare a Curții Constituționale. Desigur,
problematica este susceptibilă de analiză din perspectiva principiului loialității constituționale, precum și
a respectării obligativității deciziilor Curții Constituționale, dar aceasta este o altă discuție, distinctă de
cea a efectelor juridice a unor astfel de decizii.

În concluzie, deciziile pronunțate în control a priori au efect exclusiv pentru viitor, detaliat în mod
corespunzător de prevederile art. 147 alin. (2) din Constituție. Recenta practică a Curții Constituționale
32
poate fi caracterizată ca fiind o atitudine proactivă, de stimulare a procesului de asanare normativă în
acord cu rigorile Constituției. Abordarea nu este însă scutită de critici întrucât, așa cum s-a arătat chiar
într-o opinie separată la Decizia nr. 45/2018, determină o aparentă ”interferență între controlul de
constituționalitate a priori și cel a posteriori, ceea ce conduce la insecuritate juridică, din perspectiva
efectelor prezentei decizii, și poate genera confuzii, prin generalitatea exprimării”[144], dovadă și
interpretările născute în spațiul public, și chiar în mediile juridice.

4.3. Aplicarea principiului neretroactivității în cadrul controlul de constituționalitate a posteriori

Cele mai multe discuții din punctul de vedere al configurării principiului neretroactivității deciziilor
CCR le suscită soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate – un control a posteriori, concret, al
normelor juridice primare. Obiect al controlului de constituționalitate îl constituie în acest caz,
potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 47/1992, legile și ordonanțele în
vigoare[145].

Interpretând dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea a a statuat că, de principiu, decizia de
constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul
acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor[146]. Curtea a distins însă în
privința raporturilor juridice reglementate de norma constatată ca fiind neconstituțională, după cum
urmează[147]:

a) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce

urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura[148]– aceasta fiind o clară
aplicare a principiului neretroactivității, nu comportă lămuriri suplimentare;

b) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica situaţiilor juridice pendinte; Curtea a

statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte (așadar nu și cele existente dar
cu privire la care nu există niciun litigiu) în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile –, indiferent de
invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa
aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind
neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de
contencios constituţional se produc erga omnes[149]; acesata întrucât excepţia de neconstituţionalitate
este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă
soluţionarea litigiului cu care este conexă[150] şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul
pretenţiei deduse judecăţii[151];

33
c) decizia de constatare a neconstituţionalităţii nu se va aplica situațiilor care au devenit facta
praeterita – este vorba despre cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în
care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o
lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, și care reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a
fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la
soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care
nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul;
potrivit Curții, incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar
echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147
alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este
ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Curtea a reținut însă și o importantă excepție de la această din urmă regulă, susceptibilă de analiză din
perspectiva modului în care Curte înțelege să aplice principiul constituțional al neretroactivității
deciziilor sale. Astfel, potrivit Curții, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică
şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele
decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre
judecătorească, ipoteză în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire[152]. Soluţia
legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu
intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii,
revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului
Curţii.[153] Astfel, potrivit Curții, ”efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de
contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod
direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă
fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au
întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională.[154]”

Curtea nu a distins, în realizarea acestor circumstanțieri, în funcție de tipul deciziilor pe care le pronunță,
de unde concluzia că ele se aplică, mutatis mutandis, și deciziilor interpretative[155].

Conchizând, CCR a temperat, practic, efectul ”pe viitor” nediferențiat consacrat de art. 147 alin. (4) din
Constituție, acceptând efecte asupra ”situațiilor juridice pendinte” (în toate cazurile) precum și
”situațiile care au devenit facta praeterita” numai în cauzele în care a fost invocată excepţia de
neconstituţionalitate până la data publicării deciziei de admitere, altele decât cea în care a fost pronunţată
decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză în care decizia
de admitere constituie motiv de revizuire”. Constatăm însă că distincția cât privește incidența deciziilor
de admitere asupra facta praeterita este dată excusiv de diligența/modul de apărare a părților într-un
34
proces. Dacă au invocat excepția de neconstituționalitate – chiar dacă nu în cauza lor s-a pronunțat
decizia Curții – vor beneficia de efectele acesteia, iar dacă nu au criticat norma devenită ulterior
neconstituțională, nu vor beneficia de efectele deciziei de constatare a neconstituționalității (indiferent
dacă vorbim de materie penală sau civilă, și chiar dacă, de principiu, art. 15 din Constituție distinge
între cele două materii): ”atât timp cât partea nu manifestă diligență și nu înțelege să ridice o excepție
de neconstituționalitate în fața instanței competente, potrivit legii, și atât timp cât nu există o decizie de
constatare a neconstituționalității publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispozițiile legale
aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumția de constituționalitate.” (Decizia nr. 126/2016, par. 20,
cu trimitere la jurisprudența în materie civilă a CCR).

De aceea, CCR a constatat, prin Decizia nr. 126/2016[156], neconstituţionalitatea unei soluţii legislative
cuprinse în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limita cazul de revizuire la
cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. În materie civilă, Curtea a sancționat
aceeași soluție legislativă prin Decizia nr. 377/2017, precitată. Cu referire la revizuire, Curtea a constatat
că aceasta „este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul
restabilirii adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 124 din
Constituție privind înfăptuirea justiției[157]. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătorești
definitive, precum și a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanțelor prin hotărârile
respective a impus ca legea să stabilească riguros și limitativ cazurile și motivele pentru care se poate
exercita această cale de atac, precum și modul în care acestea pot fi probate.„[158] Curtea a mai reținut
că ”nimic nu împiedică legiuitorul să augmenteze/elimine unele motive în temeiul cărora se poate
promova o cale de atac extraordinară, cu condiția să nu submineze securitatea juridică și ordinea
publică; însă, o asemenea reglementare, din punctul de vedere al aplicării sale în timp, poate viza numai
procesele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, nu și cele care au fost finalizate prin pronunțarea
unei hotărâri judecătorești definitive.”

4.4. Aplicarea principiului neretroactivității în cazul atribuțiiilor de control al unor acte, fapte,
atitudini

Ne vom referi în mod distinct la atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de
natură constituțională, care a suscitat discuții sub acest aspect până în prezent.

Astfel, într-o cauză[159] în care Curtea a constatat un conflict juridic de natură constituțională
determinat de încălcarea competenței legiuitorului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul
substituirii legiuitorului prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, CCR a statuat asupra menținerii
hotărârilor judecătorești astfel pronunțate, și a efectelor acestora, cu următoarea motivare: ”în cauza de
faţă, sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de
35
natură constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul
îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte
existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi
de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea
atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui
control de legalitate /constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o
instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea
conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale. Aşa fiind, apare ca
evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură
constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedură
civilă. De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi
limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea
controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind
competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de
efecte juridice. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor”. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile,
inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate
în conflictul juridic de natură constituţională.[160]

Reluând aceste considerente, prin Decizia nr. 1525/2010[161], Curtea a statuat următoarele:

«1. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai
pentru viitor;

2. Deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte din ordinea normativă, nu pot fi aplicate retroactiv, mai
exact unor raporturi/situaţii juridice încheiate.

În cauza de faţă, Curtea constată că Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 nu poate să se aplice unor
raporturi juridice de drept public deja încheiate, întrucât, pentru a „bloca” angajarea răspunderii
Guvernului prin intermediul unei decizii a Curţii Constituţionale, titularii dreptului de a sesiza Curtea
Constituţională prevăzuţi de art. 146 lit. e) din Constituţie trebuiau să uzeze de acest drept până cel târziu
la data de 18 octombrie 2010. Decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost acceptată implicit la
data la care Biroul permanent al celor două Camere a stabilit calendarul angajării răspunderii. Prin
această acceptare, situaţia juridică constituită prin decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost
încheiată; celelalte aspecte, şi anume prezentarea proiectului de lege, iniţierea unei moţiuni de cenzură,
36
votarea moţiunii de cenzură sau adoptarea proiectului de lege prezentat sunt efecte ale deciziei
Guvernului, acceptată de Parlament, de a-şi angaja răspunderea. Astfel, situaţia juridică menţionată
trebuie calificată ca fiind facta praeterita, şi nu facta pendentia. Dacă, din contră, s-ar considera că
ipoteza de faţă se constituie într-o situaţie juridică aflată în curs de executare înseamnă că decizia
Guvernului de a-şi angaja răspunderea este un act de voinţă care se prelungeşte în timp cu mai multe faze
decizionale. Or, de fapt, astfel cum s-a arătat mai sus, procedurile parlamentare angajate după stabilirea
calendarului de către Biroul permanent nu sunt decât simple efecte ale unei situaţii juridice deja
încheiate».

Este, așadar, evident, că în această materie Curtea nu a procedat la nicio ”temperare” a efectelor
consacrate de art. 147 alin. (4) din Constituție, dat fiind și faptul că aici nu vorbim de controlul de
constituționalitate al legii, neputându-se deci aplica raționamentele specifice acestui ultim tip de control.

Aceasta nu înseamnă însă că efectele acestor decizii nu ar fi imediate – am atras, de altfel, atenția asupra
terminologiei incidente. Asemenea oricăreia dintre deciziile Curții Constituționale, și deciziile prin care
Curtea Constituțională soluționează un conflict juridic de natură constituțională
sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Câtă vreme legiuitorul
constituant nu a prevăzut niciun termen vizând actele/faptele ce au făcut obiectul conflictului, înseamnă
că autoritățile vizate trebuie să se conformeze acestui efect de îndată ce decizia a fost publicată.
Considerăm că, tocmai pentru a asigura posibilitatea conformării conduitei autoritățior, legea stabilește –
numai în cazul acestor decizii – transmiterea lor către autoritățile implicate în conflict înainte de data
publicării în Monitorul Oficial[162]. În acestă cheie trebuie interpretată și mențiunea, de asemenea
unică în ansamblul legii, în sensul că deciziile astfel pronunțate sunt definitive[163]. Altfel spus,
transmiterea deciziilor – obligatorie – către autorități, înainte de a fi publicate, nu înseamnă că aceastea
ar putea fi contestate sau că nu ar fi obligatorii pentru părți – câtă vreme sunt definitive –, ci este
realizată pentru informare/conformare. Dat fiind rangul constituțional al acestor autorități, adaptarea
conduitei poate presupune acte, proceduri, formalități cu un grad mai mare de complexitate. Iar cum
Constituția nu stabilește termene pentru aceasta, și nici nu permite CCR să își moduleze efectele
deciziilor, în sensul de a stabili termene, legiuitorul a oferit acest răgaz, inerent duratei
formalităților publicării, pentru ca autoritățile publice să ia cunoștință de decizie și obligațiile ce le
revin. Caracterul general obligatoriu se atașează deciziei de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, întocmai ca în cazul oricărei alte decizii pe care CCR o pronunță în exercitarea atribuțiilor
sale. Este adevărat că practica din ultimii ani a instanței de contencios constituțional este ca – cel puțin în
privința deciziilor de admitere, indiferent de materie- publicarea sa se facă pe pagina de internet a Curții
de îndată ce decizia este trimisă la publicare, cee ce asigură o cunoaștere a motivării sale înainte de
publicare de către orice persoană interesată. Aceasta este însă o măsură pur administrativă, adoptată de
Curte din rațiuni de transparență și ca răspuns la criticile vizând decalajele existente între data
37
pronunțării unei decizii și momentul când motivarea sa este cunoscută prin publicarea în Monitorul
Oficial. Nu există însă o obligație legală expresă de comunicare înainte de publicare decât în cazul
conflictelor juridice de natură constituțională.

4.5. Modularea efectelor deciziilor CCR

Am vazut modalitatea în care, pentru concilierea mai multor principii deopotrivă aplicabile – în special
efectivitatea controlului de constituționalitate și a acesului la justiția constituțională, precum și
securitatea juridică, CCR a interpretat/temperat/circumtanțiat puterea ”pentru viitor” a deciziilor sale. Ar
fi fost de neimaginat, de exemplu, ca o decizie prin care s-a soluționat o excepție de neconstituționalitate
să fie aplicabilă strict pentru raporturi juridice viitoare, iar chiar cei care au invocat excepția să nu
beneficieze de efectele deciziei prin care aceasta a fost soluționată. Ar fi fost de asemenea de neimaginat,
din punct de vedere legal, ca alte persoane care au invocat excepția de neconstituționalitate a acelorași
norme declarate ca fiind neconstituționale, dar ale căror dosare au fost înregistrate mai târziu pe rolul
Curții sau sunt ”pe drum către Curte” la data la care s-a admis excepția (într-o altă cauză) să nu
beneficieze de această decizie. Rămâne de analizat, față de prevederile art. 15din Constituție și, prin
prisma art. 20 și art. 148 din Constituție, față de interpretarea dată de CEDO ȘI CJUE Convenției și
Cartei, în ce măsură, de exemplu, o persoană poate fi privată de libertate în baza unui text de lege
constatat ca fiind neconstituțional numai pentru că nu a invocat și ea aceeași excepție de
neconstituționalitate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Ce se întâmplă însă pentru viitor? Ce se întâmplă dacă declararea neconstituționalității unei norme ar
produce, pe termen scurt, tulburarea securității juridice? Poate CCR să amâne producerea efectelor
deciziilor sale? Spre deosebire de alte legislații (și am menționat câteva exemple în acest sens), legea
română nu reglementează expres această posibilitate, cu atât mai mult cu cât norma constituțională
stabilește expres obligativitatea deciziilor de la data publicării în Monitorul Oficial. Cu respectarea
cadrului constituțional de referință, Curtea Constituțională a României a identificat totuși posibilități de
modulare a efectelor deciziilor sale, în încercarea de a identifica soluții în acord cu principiul securității
juridice dar și al efectivității controlului de constituționalitate.

Astfel, de exemplu, nevând temei juridic pentru o amânare a aplicării deciziei sale, Curtea a
identificat soluția constatării constituționalității legii supusă controlului a priori, sub rezerva ca
legea controlată să se aplice după un interval de timp. Astfel, prin Decizia nr. 334/2013[164], Curtea
Constituțională a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate și a constatat că „dispozițiile
Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea
referendumului sunt constituționale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în
decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii.” Soluția legislativă criticată privea instituirea unui
38
nou cvorum de participare la referendum, mai mic decât cel prevăzut de legislația în vigoare. Curtea a
reținut că modificarea cvorumului de participare la referendum este apanajul legiuitorului, însă instanța
constituțională trebuie să vegheze la neutilizarea acestui instrument în alte scopuri decât cel pe care
legiuitorul constituant l-a avut în vedere la consacrarea referendumului, adică să asigure respectarea
principiilor privind stabilitatea juridică a legilor în materia referendumului, precum și cel al consultării
loiale a cetățenilor cu drept de vot, principii care presupun crearea tuturor condițiilor pentru ca electorii
să cunoască problemele supuse referendumului, consecințele juridice ale diminuării pragului de
participare la vot, precum și efectele pe care le produce rezultatul referendumului asupra intereselor
generale ale comunității. Curtea a constatat că, pentru a asigura respectarea principiului general al
stabilității juridice în materia referendumului, în acord cu recomandările Codului de bune practici în
materie de referendum, adoptat de Comisia de la Veneția, cu Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu Pactul internațional cu
privire la drepturile civile și politice, dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.
3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului sunt constituționale, însă nu pot fi aplicabile
referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii modificatoare.

Chiar dacă, aducând acest element de noutate, decizia a fost criticată, considerăm că judecătorii
constituționali au răspuns astfel nevoii de efectivitate a controlului de constituționalitate, și chiar unei
deferențe față de rolul Parlamentului. Alternativa ar fi fost constatarea neconstituționalității pe
considerente ce nu țineau de substanța reglementării, ci de aplicarea acesteia. De altfel, în mod corect
legiuitorul a și procedat la introducerea unui text în lege în acord cu această decizie a Curții
Constituționale, operând, practic, o ”punere în acord” cu o decizie de respingere a sesizării de
neconstituționalitate, dând dovadă la rândul său de deferență instituțională/ loialitate constituțională.

5. Incidența principiilor constituționale în privința efectelor în timp ale deciziilor curților

constituționale

Jurisprudența prezentată, care a dorit să ilustreaze modul în care curțile constituționale ”temperează”
neretroactivitatea sau retroactivitatea efectelor deciziilor pe care le pronunță, este de natură să releve nu
numai nevoia de flexibilitate, ci și de o anume marjă de discreție ce trebuie acordată curților
constituționale, pentru ca acestea să poată asigura, deopotrivă, respectarea legalității, securității
juridice și proporționalității.[165]

Dacă, de principiu, hotărârile instanțelor judecătorești sunt inerent retroactive, în privința deciziilor
instanțelor de contencios constituțional, dat fiind rolul și specificul acestora, multe legislații consacră
efectul lor ex nunc în privința constatării neconstituționalității actelor normative. Fără îndoială, motivul îl
constituie asigurarea securității juridice, principiu constituțional fundamental. Acest principiu nu există
39
însă, și nici nu poate fi interpretat izolat. Cel mai recent Congres al Conferinței Curților Constituționale
Europene[166], având ca temă chiar problematica acestor principii, a evidențiat că viziunea generală cu
privire la principiile constituționale este aceea că ele formează un nucleu de bază în jurul căruia se
structurează corpul legilor fundamentale. Într-o exprimare sugestivă, Curtea Constituțională Federală
a Germaniei arată că aceste principii «constituie o „busolă internă” pentru interpretarea normelor
constituționale». Ele ”includ dispozițiile individuale și, datorită naturii lor generale și fundamentale,
definesc cadrul pentru Constituție”. Modul în care principiile fundamentale sunt interpretate și
aplicate diferă însă în funcție de atribuțiile concrete ale instanțelor de jurisdicție constituțională.
În general însă, acestea au o marjă de apreciere consistentă în această materie, în virtutea rolului
lor de unice autorități care realizează justiția constituțională. În unele state există dispoziții exprese
în sensul fundamentării/raportării controlului de constituționalitate la principiile constituționale[167],
însă în majoritatea statelor, structura argumentării și considerentele deciziilor prin care sunt interpretate
și aplicate principiile constituționale nu au un temei juridic expres, fiind elaborate în cadrul și în virtutea
rolului încredințat de legiuitorii constituanți instanțelor de jurisdicție constituțională –”gardieni ai
Constituției”[168]. Principiile constituționale pot constitui temei pentru controlul de
constituționalitate în mod independent sau orientează interpretarea altor norme
constituționale[169].

Același rol de ”busolă internă” trebuie recunoscut principiilor constituționale și în privința

interpretării efectelor în timp ale deciziilor curților constituționale. Iar raportarea la jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene este de natură a evidenția
faptul că principiul securității juridice – invocat atunci când se justifică efectul ex nunc al
deciziilor curților constituționale – trebuie interpretat în mod nuanțat, în funcție de natura cauzei sau de
destinatarul/destinatarii hotărârii. Deja, astfel cum am arătat prin câteva exemple, unele instanțe de
contencios constituțional interpretează distinct efectele deciziilor pe care le pronunță după cum
acestea vizează materia penală, admițând un efect retroactiv în această materie.

Cât privește Constituția României, legiuitorul constituant a înțeles să stabilească, de plano, ca

excepții de la principiul neretroactivității legii, legea penală și cea contravențională mai
favorabilă, ceea ce oferă temeiul unor distincții sub acest aspect și în privința efectelor deciziilor
instanței constituționale. Sunt deopotrivă incidente, pentru realizarea unei astfel de distincții,
prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție și cele ale art. 1 alin. (3) din
Constituție, potrivit cărora ”România este stat de drept, (…), în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, (…) dreptatea (…) reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice
ale poporului român (…) şi sunt garantate”. Totodată, în temeiul art. 20 din Constituție, trebuie avut în
vedere modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului interpretează art. 7 și 13 din Convenție,
această din urmă interpretare putând constitui temei de reflecție pentru o jurisprudență de viitor mai
40
nuanțată a instanței constituționale. Distincția penal/civil sub acest aspect este prezentă și în juriprudența
CJUE sens în care cităm Concluziile prezentate de avocatul general în cauza Târșia[170] : “50. În orice
caz, motivele rezonabile pentru a se devia de la principiul autorității de lucru judecat nu sunt
identice în cazul hotărârilor civile, penale și administrative. Efectele acestor hotărâri sunt diferite și
la fel sunt și preocupările de politică legislativă privind definirea excepțiilor (eventuale) de la autoritatea
de lucru judecat. În cazul hotărârilor civile, securitatea și stabilitatea raporturilor juridice confirmate
printr-o hotărâre rămasă definitivă sunt de cea mai mare importanță. În schimb, condițiile pentru
revizuirea unei hotărâri penale în interesul unei persoane condamnate pe nedrept nu ar trebui să
fie prea dure. În dreptul administrativ, interesul protejării drepturilor particularilor și principiul
legalității pot justifica un standard mai flexibil în privința revizuirii hotărârilor definitive decât în cazul
hotărârilor civile.”

Desigur că orice temperare/modulare a efectelor deciziilor instanțelor constituționale trebuie

realizată cu prudență și echilibru, cu luarea în considerare a tuturor factorilor implicați, iar
exemplele de jurisprudență prezentate subliniază această idee. Deopotrivă în materie civilă, penală,
administrativă trebuie conservată securitatea raporturilor juridice, cu aplicarea deopotrivă a celorlalte
principii constituționale incidente. Și în materie penală e posibil să fie necesare limite obiective ale
efectului ex tunc, cum ar fi situațiile juridice definitiv încheiate (executarea pedepsei/prescripția
executării pedepsei). În orice caz, o aplicare retroactivă în materie penală s-ar susține măcar în acele
situații în care CCR a constatat neconstituționalitatea unei norme de drept penal prin raportare și la o
jurisprudență CEDO suficient de sedimentată, jurisprudență care a fost, până în acel moment, nu numai
ignorată de legiuitorul național, dar și de instanțele judecătorești în detrimentul celor judecați, cu toate
că, în cuvintele Curții de la Strasbourg, “Convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra
dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia”[171].

[1] Constantin G. Dissescu, Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 141.
[2] Denumită în continuare CCR.
[3] P. Popellier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe – The Effect of Judicial Decisions in Time: Comparative
Notes in the Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, p. 7.
[4] Ibidem, unde se remarcă faptul că, de exenplu, hotărârile judecătorești care stabilesc noi reguli sau interpretări faptelor
anterioare acestora sunt numite, pentru a reliefa același tip de efect în timp, uneori retroactive, alteori retrospective, sau ca
având efect ex tunc.
[5] Denumită în continuare CEDO.
[6] Denumită în continuare CJUE.
[7] Articolul 20. Tratatele internaţionale privind drepturile omului: ”(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
41
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”.
[8] Articolul 148. Integrarea în Uniunea Europeană : ”(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene,
în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre
a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile
alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).(5) Guvernul transmite celor două
Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor
Uniunii Europene.”
[9] Pentru jalonarea schimbării modului de abordare a controlului de constituționalitate în România cităm raționamentul din
prima decizie de admitere a CCR care se referă la valoarea jurisprudenței CEDO, imediat după aderarea României la
Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale: «dacă, atât timp cât România nu a fost membră a
Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretarea art.8 al Convenţiei, prin
deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nici o relevanţă pentru legislaţia şi
jurisprudenţa română, după intrarea României în Consiliul Europei şi după aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din 31 mai 1994) datele problemei
s-au schimbat fundamental. La această schimbare obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1) precizează că
dispoziţiile sale, în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, or, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat. Mai mult, în alin. (2) al art. 20 din
Constituţie se consacră principiul priorităţii normei de drept internaţional: ”Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale”». ”(Decizia nr. 81/1994, publicată în M. Of. al României, Partea I , nr. 14 din 25.01.1995).
[10] Autor: Conf. Univ. Marieta Safta.
[11] P. Popelier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe(eds) – op.cit., p. 3.
[12] Ibidem.
[13] Maartje de Visser, Constitutional Review in Europe: A comparative Analysis, ed. Hart, 2013, p. 317.
[14] Lucrările celui de-al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene cu tema ”Justiția constituțională.
Funcții și raporturi cu celelalte autorități publice”, organizat de Curtea Constituțională a României, București, 23-25 mai
2011, publicat de Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 15-58 (variantele în limba franceza și, respectiv, engleză, ale

42
Raportului național au fost publicate de Ed. Monitorul Oficial, în Volumul ”La justice constitutionelle. Fonctions et
relations avec les autres autorites publique.Constitutional justice. Functions and relationship with other public authorities”);
rapoartele sunt disponibile și pe pagina de internet a CCR.
[15] A se vedea M. Safta, „Drept constituțional și instituții politice” – Vol. I – Teoria generală a dreptului constituțional.
Drepturi și libertăți, Ed. Hamagiu, București, 2016, ed. a III-a revizuită.
[16] În acest sens a se vedea P. Popelier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe(eds)- op. cit., p. 10.
[17] S. Deaconu- coordonator – Codex constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, vol I, Ed. M. Of.
2015, p. 120.
[18] Disponibil aici;
[19] Disponibil aici
[20] S. Deaconu- coordonator – op. cit, vol I, p. 249.
[21] Ibidem, p. 655.
[22] Ibidem, p. 840.
[23] Ibidem, vol II, p. 70.
[24] Disponibil aici.
[25] Disponibil aici.
[26] Legea organică a Curții Constituționale – Constitutional Court Act, Official Gazette of the Republic of Slovenia, No.
64/07 – official consolidated text and 109/12, disponibilă aici.
[27] Disponibil aici.
[28] Legea organică a Tribunalului Constituțional, disponibilă aici.
[29] Disponibil aici.
[30] Timea Drinoczi, Temporal Effects of Decisions of the Hungarian Constitutional Court (p. 95).
[31]Ibidem, p. 102.
[32] Prin efect retroactiv ex tunc înțelegem, în cuprinsul articolului, efectul produs asupra cauzelor care, la momentul
apariției unei decizii, se aflau în curs de soluționare; prin efect retroactiv general/complet, înțelegem efectul produs nu numai
asupra cauzelor pendinte, ci și asupra cauzelor deja (închise/)definitivate, iar prin efect retroactiv parțialînțelegem efecte
precum cea în cauza în care decizia a fost pronunțată.
[33] A. Gamper, Strenghtening the rule of law in Europe – From a common concept to mechanism of implementation-
Edited by Werner Schroeder – Bloomsbury – Certitudinea Juridica – Legal Certainty, p. 80 si urm.
[34] Disponibil aici.
[35] Disponibil aici, AUT-1968-C-001 13.12.1968 B 622/78; G 113/84, G 134/84, G 135/84 et al.; B 168/85; G 224/85; G
187/91, G 269/91; G 103-107/92, G 123-127/92 et al.; K I-2/94; B 1171/94; G 388-391/96; G 363-365/97, G 463,464/97 et
al.; G 48-55/99: ”A departure from the ex nunc rule exists regarding the case in which the preliminary ruling on a point of
law is sought (the Anlaßfall). The Anlaßfall concept refers to the legal proceedings at the origin of cancellation of a provision
by the Constitutional Court. The provision annulled will not be applicable in those proceedings (this is known as «the
applicant’s reward»). In addition, its cancellation will also be effective in all similar cases that were pending in the

43
Constitutional Court when it began to decide the issue (VfSlg<I-> – Official Diges – 10.616/1985, 14.304/1995).
Otherwise, it is left to the Constitutional Court’s discretion to declare the cancellation valid also in respect of earlier cases,
that is to say to give it retrospective effect ( Articles 139.6 and 140.7 of the Constitution). This retrospective effect may
solely concern cases which were already pending in the courts at the time of the judgment («selective retrospective effect»)
or all events arising prior to the cancellation («general retrospective effect»). In one particularly noteworthy case, the
Constitutional Court ruled that the retrospective effect extended even to disputes in which a final decision had already been
given. Since the outcome was that the relevant administrative decisions were also deemed to have been cancelled, all
applications already lodged with the Constitutional Court were dealt with accordingly (VfSlg14.723/1997).”
[36] Disponibil aici.
[37] Disponibil aici.
[38] P. Popelier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe(eds)- op. cit. p. 10.
[39] CA nr. 27/2005, 2 februarie 2005.
[40] Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea
Constituţională Federală din Germania , Raportori: Prof. Dr. Gertrude Lübbe-Wolff, Judecător la Curtea Constituţională
Federală Prof. Dr. h.c. Rudolf Mellinghoff, Judecător Judecător la Curtea Constituţională Federală Prof. Dr. Reinhard Gaier,
Judecător la Curtea Constituţională Federală; disponibil aici.
[41] Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea
Constituţională Federală din Germania Raportori: Prof. Dr. Gertrude Lübbe-Wolff, Judecător la Curtea Constituţională
Federală Prof. Dr. h.c. Rudolf Mellinghoff, Judecător Judecător la Curtea Constituţională Federală Prof. Dr. Reinhard Gaier,
Judecător la Curtea Constituţională Federală, disponibil aici.
[42] Disponibil aici
[43] Sez. U Num. 42858 din 2014.
[44] Disponibil aici.
[45] T. Drinoczi, Temporal Effects of Decisions of the Hungarian Constitutional Court în The Effect of Judicial Decisions in
Time, Intersentia, 2014, p. 94.
[46] T.Drinoczi, op. cit., p.95.
[47] Constitutional Court Act din 16 iunie 1993, disponibil aici
[48] ” The Constitutional Court shall order the review of the criminal proceedings or contravention proceedings concluded
with a final decision based on a legal regulation which is contrary to the Fundamental Law, if the annulment of the applied
legal regulation or provision therein would result in the reduction or waiver of the punishment or measure or in the
exemption from or limitation of criminal or contravention liability”; disponibil aici
[49] Disponibil aici
[50] ”49. In this context, the Court notes its case-law according to which the principle of legal certainty, which is necessarily
inherent in the law of the Convention, may dispense States from questioning legal acts or situations that antedate judgments
of the Court declaring domestic legislation incompatible with the Convention. The same considerations apply where a
constitutional court annuls domestic legislation as being unconstitutional (see Marckx v. Belgium, 13 June 1979, § 58, Series

44
A no. 31). Moreover, it has also been accepted, in view of the principle of legal certainty that a constitutional court
may set a time-limit for the legislator to enact new legislation with the effect that an unconstitutional provision
remains applicable for a transitional period (see Walden v. Liechtenstein (dec.), no. 33916/96, 16 March 2000; and J.R. v.
Germany (dec.), no. 22651/93, Decisions and Reports 83-A).”
[51] Maartje de Visser, op. cit., p. 319.
[52] Raport general pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea
Constituţională a României, disponibil aici.
[53] Disponibil aici.
[54] Raport naţional, prezentat de Curtea Constituţională Federală din Germania, op. cit.
[55] T. Drinoczi, op. cit.,.p. 96.
[56] Autor: dr. Mihaela Mazilu-Babel.
[57] Indiferent de faptul că hotărârea CEDO aparține Marii Camere sau doar unei Camere CEDO. În acest sens, a se
vedea hotărârea G.I.E.M. SRL și alții împotriva Italiei din data de 28 iunie 2018, paragr. 252: “[t]he Court would emphasise
that its judgments all have the same legal value. Their binding nature and interpretative authority cannot therefore depend on
the formation by which they were rendered” – disponibilă aici: [ultima dată accesat în data de 2 septembrie 2018]. Dar, a se
vedea și D. Harris, M. O’Boyle, E. Bates, C. Buckley, Law of the European Convention on Human Rights, Oxford
University Press, 2018, la pp. 23-4: “There is no common law distinction between ratio decidendi and obiter dicta in the
practice of the ECtHR. Any statement by way of interpretation of the Convention by the Court, and formerly the
Commission, is significant, although inevitably the level of generality at which it is expressed or its centrality to the decision
on the material facts of the case will affect the weight and influence of any pronouncement. Clearly, a Grand Chamber
ruling is more authoritative than one by a Court Chamber. (…) Clearly, the Grand Chamber can play a large part in
achieving consistency in Court jurisprudence. As to Chambers, it follows from the above approach that a Chamber should
follow an earlier decision of another Chamber unless there are ‘cogent reasons’ not to do so. All Chambers are expected to
follow Grand Chamber judgments, regardless of ‘cogent reasons’, unless the case can be distinguished in some other
manner. Finally, it may be noted that, without expressly overruling a case, the Court may modify its effect by a later
judgment that is inconsistent with it”.
[58] Acest aspect poate fi observat cel mai clar atunci când Curtea pronunță o hotărâre ce apoi va fi invocată pentru a
soluționa alte spețe pendinte ce conțin situații de fapt care s-au epuizat la nivel intern cu mult înaintea pronunțării
respectivei hotărâri. Sau atunci când o hotărâre soluționează o cerere depusă anterior altei cereri, această a doua cerere fiind
soluționată prin trimiterea la cele stabilite în hotărârea ce a soluționat cererea ce a fost totuși depusă ulterior. Totodată, pentru
efectul retroactiv al hotărârilor CEDO asupra situațiilor de fapt ce se află la baza hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție
a Uniunii Europene pe calea trimiterii preliminare, a se vedea, exempli gratia, Hotărârea Luca Menci care a avut drept ghid
hotărârea A și B împotriva Norvegiei, hotărârea CEDO apărând ulterior realizării trimiterii preliminare și ulterior ședinței
publice de pe rolul CJUE, apariția ei la Strasbourg conducând, de altfel, la “repunerea cauzei pe rol” la Luxembourg. De
altfel, și în plus, în unele state, instanțele supreme își suspendă chiar judecarea unor cauze atunci când știu că urmează să
apară, în câteva zile, o hotărâre CEDO incidentă.

45
[59] Hotărârea din data de 13 iunie 1979, cererea nr. 6833/74, CE:ECHR:1979:0613JUD000683374, paragr. 58. Pentru o
hotărâre recentă, a se vedea Hotărârea din data de 27 februarie 2018, Guja împotriva Moldovei (nr. 2), cererea nr. 1085/10,
paragr. 32: “The Court reiterates that findings of a violation in its judgments are in principle declaratory (see Marckx v.
Belgium, 13 June 1979, § 58, Series A no. 31; Lyons and Others v. the United Kingdom, (dec.), no. 15227/03, ECHR
2003-IX; and Krčmář and Others v. the Czech Republic (dec.), no. 69190/01, 30 March 2004)”.
[60] Moment ce depinde de fiecare stat membru în parte.
[61] P. Popelier, op. cit. supra., la p. 280: “Hence, if a specific judgment of the Court interprets the Convention in a certain
way, this interpretation is regarded as a part of the Convention since its entry into force and application to all facts occurred
prior to that judgment”.
[62] În ceea ce privește discuția clasică despre efectul în timp al hotărârilor CEDO, trebuie precizate cu titlu introductiv trei
considerente de principiu aplicabile efectelor (inclusiv în timp) ale unei hotărâri CEDO pronunțate într-o cauză împotriva
unui alt stat membru decât statul în care acea hotărâre CEDO ar urma să fie invocată la nivel național, pe rolul unor
instanțe, aici inclusiv de contencios constituțional. Primo, doctrina a arătat că deși nu se poate afirma că ar exista vreo
dispoziție în Convenția Europeană care să impună drept obligatorie o hotărâre CEDO pentru alte state membre decât statul
împotriva căruia respectiva hotărâre a fost pronunțată, totuși, articolul 32 din Convenție precizează că jurisdicția Curții
„acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale” iar articolul 43 ne arată rolul
Marii Camere de a lămuri “problemele grave privind interpretarea sau aplicarea Convenției’. De aceea, s-a dovedit empiric
că atunci când, printr-o hotărâre, Curtea Europeană explică înțelesul unei anumite dispoziții din Convenție, această
interpretare dobândește autoritate de res intepretata, adică forța juridică atașată unei interpretări autentice și, drept
urmare, statele membre nu pot devia de la respectiva interpretare fără a viola, în același timp, obligațiile care le revin
ca semnatari ai Convenției. De altfel, s-a arătat că în Marea Britanie există în mod expres precizată obligația
instanțelor de a lua în considerare jurisprudența interpretativă a Curții de la Strasbourg ce a fost pronunțată în spețe
în care Marea Britanie nu a fost parte. Totodată, în Olanda, doctrina a subliniat faptul că imediat ce o hotărâre CEDO
pronunțată împotriva unui alt stat pare să fie relevantă și pentru Olanda pentru că, de exemplu, ar privi o „constelație
juridică” similară cu cea existentă în sistemul de drept neerlandez, respectiva hotărâre va fi luată în considerare cu
valoare de res interpretata. Secundo, doctrina a arătat că deși pot exista situații în care constituția unui stat membru nu ar
permite unei instanțe naționale să respecte o hotărâre CEDO interpretativă conferită unei dispoziții din Convenție prin
lăsarea ca inaplicabilă a unei dispoziții dintr-o lege internă considerată contrară respectivei jurisprudențe CEDO, aceasta nu
înseamnă că instanța de la Strasbourg va arăta înțelegere față de acel stat membru atunci când respectivul litigiu va ajunge și
pe rolul său. Tertio, s-a subliniat că în urma Declarației de la Brighton(2012) și a celei de la Interlaken (2010), ar rezulta
că inclusiv statele semnatare ale Convenției își doresc ca ale lor instanțe naționale să-și asume o răspundere proprie
cu privire la garantarea conformității legislației și jurisprudenței interne cu drepturile stabilite în Convenție și astfel
să se asigure că atunci când interpretează dreptul național, interpretarea să fie una conformă cu jurisprudența interpretativă a
Curții de la Strasbourg și, ca atare, chiar să-și adapteze în mod constant propriile hotărâri în lumina celor stabilite în
jurisprudența res interpretata a Curții de la Strasbourg. De altfel, o atare adaptare este realizată nu numai de către
instanțele de drept comun, ci inclusiv de instanțele de contencios constituțional precum e cazul, de exemplu, al Curții

46
Constituționale Federale a Germaniei (pentru argumentul primo, a se vedea J. Gerards, J. Fleuren, Comparative analysis în
Implementation of the European Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR in national case-law
(coord. J. Gerards, J. Fleuren), Intersentia, 2014, la p. 350; pentru secundo, a se vedea același autor, la p. 351, iar
pentru tertio a se vedea J. Gerards, J. Fleuren, The Netherlands, op. cit. supra, la p. 239 dar și J. Gerards, J. Fleuren,
Comparative analysis în Implementation of the European Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR
in national case-law (coord. J. Gerards, J. Fleuren), Intersentia, 2014, la p. 359).
[63] Exempli gratia, hotărârea din data de 23 martie 2017, Wolter și Sarfert împotriva Germaniei unde Curtea acceptă
posibilitatea ca în numele principiului securității juridice în materia moștenirilor deja definitivate, hotărârea sa de
condamnare să nu poată da naștere la o restitutio in integrum, paragr. 64: The Court can accept therefore that if the
inheritance rights of the deceased’s family have acquired legal force and can no longer be changed under national law, it is
not necessary to set aside a final decision in the light of a judgment by the Court delivered after such decisions (compare,
mutatis mutandis, Marckx, cited above, § 58). If, on the contrary, the inheritance rights of the deceased’s family are still
open to be challenged under national law and thus the legal positions to be protected are only “relative”, the rights of
children born outside marriage should be enforceable in the same way as any other third-party rights.
[64] Doctrina a reliefat faptul că astfel de excepții sunt foarte puține și de foarte strică interpretare și aplicare, P.
Popelier op. cit. supra., la p. 281: “Hence, the modulation of temporal effects appears to be an exceptional occurrence after
the explicit demand of one of the parties before the Court”.
[65] A se vedea și P. Popelier, op. cit. supra., la p. 281: “In the well-known Marckx case, the Court explicitly modulated the
temporal effects of its judgment (…) as it found the Belgian law in abstracto to violate the Convention. In particular, the
Court took into consideration the fact that the Court’s condemnation of differences of treatment between ‘illegitimate’ and
‘legitimate’ children was an interpretation of the Convention in the light of present-day conditions and the result of a slow
evolution. Therefore, the principle of legal certainty prevented the Belgian State ‘from re-opening legal acts or situations that
antedate the delivery of the present judgment”. A se vedea și Hotărârea din data de 18 decembrie 2008, Unedic împotriva
Franței, cererea nr. 20153/04, paragr. 73:. « En deuxième lieu, elle rappelle que, dans son arrêt Marckx, précité (ibid. § 58),
la Cour avait déclaré que le principe de sécurité juridique, nécessairement inhérent au droit de la Convention comme au droit
communautaire, dispensait l’Etat belge de remettre en cause les actes ou situations juridiques antérieures au prononcé de
l’arrêt de la Cour. Il s’agissait là d’un obiter dictum en réponse à l’intérêt qu’avait manifesté le Gouvernement belge à
connaître la portée dans le temps de l’arrêt de la Cour dans cette affaire.”
[66] Hotărârea din data de 2 februarie 2016, cererea nr. 7186/09, paragr. 122: “Eu égard à l’ensemble des circonstances et au
principe de la sécurité juridique, inhérent à la Convention, la Cour estime que le constat de violation opéré dans le cas
d’espèce n’exige pas de remettre en cause les actes ou situations juridiques semblables antérieurs au prononcé du présent
arrêt (Marckx, précité, § 58)”.
[67] Exempli gratia, opinia disidentă a judecătorului Storme în Borgers împotriva Belgiei, cererea nr. 12005/86,
CE:ECHR:1991:1030JUD001200586, disponibilă aici: [ultima dată accesat în data de 2 septembrie 2018], punctul 12:
Should the majority decision of the Court be accepted, it would be inconceivable to find by this judgment that the Belgian
State is retrospectively in violation of the Convention, in other words ex tunc. The Belgian State could legitimately have

47
believed that the way in which the function of procureur général at the Court of Cassation has been discharged not only since
1815 (the Prince Sovereign’s Decree), but also and in particular since the adoption of the Convention for the Protection of
Human Rights and Fundamental Freedoms, was in conformity with that Convention, and above all since the Delcourt
judgment. De asemenea, a se vedea și P. Popelier, op. cit. supra., la p. 281: „In his dissenting opinion, Judge Storme,
pleading a prospective overruling, stressed that Member States are entitled to rely on legitimate expectations in the same way
as individuals. In his separate opinion, Judge Zagrebelsky noted that transitional provisions are in particular important in the
case of reversals – compared to ‘first’ decisions – because previous decisions have created legitimate expectations. In both
cases, the majority did not follow”.
[68] Redăm câteva exemple de revirimente realizate de Curtea de la Strasbourg în lumina principiului că protecția drepturilor
omului trebuie să fie efectivă, și nu iluzorie: Bayatyan împotriva Armeniei, Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) sau Micallef
împotriva Maltei, precum și mai toate hotărârile CEDO în care Curtea poate fi văzută apelând la sintagma “living instrument
which must be interpreted in the light of present-day conditions”.
[69] P. Popelier, op. cit. supra., la p. 281: “There are no other cases where the Court modulated the temporal effects of its
decisions, despite occasional requests from Member States. Hence, the modulation of temporal effects appears to be an
exceptional occurrence after the explicit demand of one of the parties before the Court”.
[70] Ce poate fi introdusă într-un termen de 2 luni de la data în care respectivul act a început să producă efecte.
[71] Pentru situațiile în care nulitatea unui act de drept al Uniunii va putea fi constatată ca fiind doar parțială, a se vedea
Franța și alții/Comisia, C-68/94 și C-30/95, EU:C:1998:148, paragrafele 251-259, dar și Concluziile avocatului general
prezentate în data de 23 decembrie 2015, C-547/14, EU:C:2015:853, punctul 14: „Potrivit unei jurisprudențe constante,
anularea în parte a unui act de drept al Uniunii nu este posibilă decât în măsura în care elementele a căror anulare este
solicitată pot fi separate de restul actului (așa-numita cerință de separabilitate)(13). Un asemenea caracter separabil lipsește
atunci când anularea parțială a actului atacat are drept efect modificarea substanței respectivului act(14). Această
jurisprudență poate fi transferată ipso facto asupra examinării validității unui act legislativ al Uniunii în cadrul procedurii de
decizie preliminară(15)”.
[72] Pentru relația dintre acțiunea în anulare și trimiterea preliminară cu privire la validitatea actelor Uniunii, a se vedea A.
Albors-Llorens, Judicial protection before the Court of Justice of the European Union în European Union Law (coord. C.
Barnard, S. Peers), Oxford University Press, 2017, pp. 296-7.
[73] A se vedea și Maartje de Visser, Constitutional Review in Europe: A comparative Analysis, la p. 325: “So what
happens if the Court of Justice concludes that acts adopted by the European institutions do not comport with the EU’s
constitutional charter? When the judgment is delivered at the close of a well-founded action for annulment, the act is
declared void with generally binding effects. ( art. 264(1) TFEU). In contrast, finding of invalidity made in the context of the
preliminary reference procedure in theory only entail that the objectionable act is deprived of its legal force in relation to the
parties before the national court that referred the matter to the Court of Justice. Yet, in its ICC judgment the Court held,
relying on the principle of legal certainty and the need to ensure the uniform application of EU law, that preliminary rulings
declaring a European act invalid are also relevant for other national courts and, as such, can be said to produce an effect erga
omnes”

48
[74] Hotărârea din data de 12 februarie 2008, C-199/06, EU:C:2008:79.
[75] Concluziile prezentate la 30 septembrie 2010, EU:C:2010:564, punctul 74 cu trimitere la Hotărârea din 26 aprilie 1994,
Roquette Frères (C-228/92, Rec., p. I-1445, punctul 17), și Hotărârea FMC și alții precum și Hotărârea din 12 februarie
2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication (cunoscută sub denumirea „CELF”, C-199/06, Rep., p. I-469,
punctele 61 și 63), dar și Hotărârea din 13 mai 1981, International Chemical Corporation (66/80, Rec., p. 1191, punctul 13)
sau Ordonanța din 8 noiembrie 2007, Fratelli Martini și Cargill (C-421/06, punctul 54).
[76] A se vedea și A. Albors-Llorens, op. cit. supra., la p. 289: „If an action for annulment is well founded, the Court will
annul the act in question and such a declaration will have an erga omnes and ex tunc effect unless the Court decides
otherwise. In other words, the act will be treated as it if had never existed”.
[77] Nota de subsol 99 din Concluziile avocatului general prezentate în data de 26 octombrie 2010, cauzele
conexateC-201/09 P și C-216/09 P cu trimitere la Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul (22/70, Rec., p. 263,
punctele 59 și 60), Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia (97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, Rec., p. 2181,
punctul 30), și Hotărârea din 26 aprilie 1994, Roquette Frères (C-228/92, Rec., p. I-1445, punctul 17).
[78] Ibidem.
[79] Maartje de Visser, op. cit. supra., la p. 326.
[80] Pe care inițial și-a stabilit-o singură în Hotărârea din 27 februarie 1985, Produits de maïs (112/83, Rec., p. 719, paragr.
17), iar după, a fost introdusă expressis verbis în TFUE.
[81] Obligația de a adopta un nou act este expres prevăzută în art. 266 TFUE. De asemenea, există inclusiv obligația –
impusă de data aceasta doar pe cale pretoriană – de a anula actele similare cu actul care nu a reușit să treacă peste controlul
de validitate ((Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia, 97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, Rec., EU:C:1988:199,
punctele 22-24, și Hotărârea din 18 septembrie 1996, Asia Motor France și alții/Comisia, T-387/94, Rec., EU:T:1996:120,
punctul 40 la care se face trimitere în hotărârea T-552/13, EU:T:2015:805 paragr. 81).
[82] Este vorba de precedentul consacrat în Hotărârea Roquette Frères, C-228/92, EU:C:1994:168. A se vedea și Maartje de
Visser, op. cit. supra., la p. 326, nota de subsol 213: “whenever the Court decides to limit the retroactivity of its judgments, it
normally makes an exception in favour of parties that have already taken legal action to protect their rights, in order to
safeguard their legitimate expectations”.
[83] Michael Lang, Limitation of Temporal Effects of CJEU Judgements: Mission Impossible for Governments of EU
Member States, la p. 246: “The CJEU interprets Union law and, at least in its own view, does not create Union law. The
Court just explains the meaning of the law as it should always have been understood. Consequently, a judgment of the CJEU
provides an interpretation that reaches back to the day when the Union law provision went into force. Thus, CJEU judgments
usually have automatic retroactive effect. At least in those domestic cases which are still open, domestic courts and
authorities have to apply Union law as it has been interpreted by the Court, irrespective of whether in previous case law any
indication can be found which supports that interpretation, and even if a new interpretation provided by the CJEU seems to
contradict earlier case law.”
[84] Concluziile prezentate în data de 7 septembrie 2017, EU:C:2017:648, punctul 36, cu următoarea precizare la nota de
subsol 19 “Din acest punct de vedere, adânc înrădăcinat în percepția rolului deciziilor judiciare ale celor mai înalte instanțe

49
ale statelor sale membre, a se vedea de exemplu rapoartele comparative generale în MacCormick, D. N., și Summers, R. S.,
(ed.), Interpreting Precedents: A Comparative Study, Ashgate Publishing, Dartmouth, 1997. În schimb, punctul în care se
oprește clarificarea legii și începe crearea sa într-o cauză individuală este o discuție diferită, deși cu siguranță nu nouă. Încă
din 1934, Arthur Goodhart s-a referit la acest aspect ca fiind unul care a dominat teoria juridică engleză și americană de
secole (Goodhart, A. L., Precedent in English and Continental Law, Stevens and Sons, London, 1934, p. 14). A se vedea de
asemenea Cross, R., și Harris, J. W., Precedent in English Law., ediția a patra, Clarendon Press, Oxford, 1991, pp. 27-34.”
[85] Hotârârea din data de 22 septembrie 2016, C-110/15, cu trimitere la Hotărârea din 17 februarie 2005, Linneweber și
Akritidis, C-453/02 și C-462/02, EU:C:2005:92, punctul 41, Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04,
EU:C:2007:132, punctul 34, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, Transportes Jordi Besora, C-82/12, EU:C:2014:108,
punctul 40).
[86] A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C-453/00, EU:C:2004:17, punctul 28), sau
Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C-119/05, EU:C:2007:434, punctul 63).
[87] Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții (C-292/04, EU:C:2007:132, punctul 34).
[88] Concluziile prezentate în data de 7 septembrie 2017, EU:C:2017:648, punctul 35.
[89] Pentru dificultatea de a identifica acea primă hotărâre interpretativă, a se vedea M. Lang, Limitation of Temporal
Effects of CJEU Judgements: Mission Impossible for Governments of EU Member States în Implementation of the European
Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR in national case-law (coord. J. Gerards, J. Fleuren),
Intersentia, 2014. Pentru motivul pentru care Curtea a impus o atare condiție, a se vedea Hotărârea din data de 22
noiembrie 2017, C-251/16, Cussens, EU:C:2017:881, la paragr. 42: “[O] asemenea limitare nu poate fi admisă decât în însăși
hotărârea care se pronunță asupra interpretării solicitate, întrucât această cerință garantează egalitatea de tratament a statelor
membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității
juridice. Pentru o cauză din materia achizițiilor publice în care Curtea de Justiție a limitat efectele interpretării
conferite, acceptând solicitarea statului francez, a se vedea Hotărârea din data de 17 decembrie 2015, cauzele conexate C-
25/14 și C-26/14, EU:C:2015:821, paragr. 53: “În condițiile specifice cauzelor principale, trebuie să se considere că efectele
prezentei hotărâri nu vor viza acordurile colective de desemnare a unui organism unic de gestiune a unui sistem de asigurări
sociale complementare care au devenit obligatorii anterior datei pronunțării prezentei hotărâri prin decizia unei autorități
publice pentru toți angajatorii și lucrătorii salariați dintr-un sector de activitate, fără a aduce atingere acțiunilor în justiție
introduse anterior acestei date”.
[90] Concluziile prezentate în data de 7 septembrie 2017, EU:C:2017:648, punctul 42 cu trimitere la Hotărârea din 8 aprilie
1976, Defrenne (43/75, EU:C:1976:56, punctul 74), și Hotărârea din 28 septembrie 1994, Vroege (C-57/93, EU:C:1994;352,
punctul 21) și Hotărârea din 12 octombrie 2000, Cooke (C-372/98, EU:C:2000:558, punctul 42), precum și la Düsterhaus,
D., „Eppur Si Muove! The Past, Present and (possible) Future of Temporal Limitations in the Preliminary Ruling
Procedure”, Yearbook of European Law, 2016. A se vedea, pentru o privire foarte critică, M. Lang, Limitation of Temporal
Effects of CJEU Judgements: Mission Impossible for Governments of EU Member States în Implementation of the European
Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR in national case-law (coord. J. Gerards, J. Fleuren),
Intersentia, 2014.

50
[91] Precizăm că enumerarea excepțiilor este pur exemplificativă, fără pretenții de exhaustivitate.
[92] Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții (C-105/14, EU:C:2015:555).
[93] Hotărârea din data de 5 decembrie 2017, C-42/17, EU:C:2017:936, paragr. 60.
[94] Ibidem, paragr. 61.
[95] Sentenza N. 115, accesibilă aici: [pronunțată în data de 31 mai 2018]. A se vedea și M. Mazilu-Babel, “My Baby Shot
Me Down”: CJUE. Hotărârea C-42/17 M.A.S și M.B. Neretroactivitatea interpretării stabilite în Hotărârea Taricco.
Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor. Reacția finală a Curții Constituționale a Italiei, Pandectele Române, nr.
4/2018, în curs de apariție, unde am subliniat că rămâne de văzut dacă Italia va fi trimisă în judecată, pe rolul Curții de
Justiție, de către Comisia Europeană, pentru neîndeplinirea obligațiilor de legiferare impuse de Curtea de Justiție în această
speță.
[96] A se vedea și Hotărârea din 29 octombrie 1998, C-230/97, Awoyemi, EU:C:1998:521, paragr. 45 și apoi interpretat acel
paragraf în lumina efectelor pe care hotărârile CJUE de interpretare a directivei respective îl va avea.
[97] Și redată de noi mai sus.
[98] Doctrina italiană a arătat că un atare efect al interpretării rezultată dintr-o decizie a Curții de Justiție este garantat în
Italia printr-o interpretare conformă a articolului 673 c.p.p., aspect de altfel confirmat de Curtea de Casație din Italia, Secția
I, în Sentinta nr. 20130 din data de 11 aprilie 2011 (conform Marco Gambardella, Lex mitior e Giustizia Penale, G.
Giappichelli Editore, Torino 2013, la pp. 218-219). Ca atare, condamnările definitive date în temeiul unei norme de
drept care ulterior, în urma pronunțării Curții de Justiție, se dovedește a fi contrară dreptului Uniunii, vor fi
revizuite în Italia de către instanța de execuție a pedepsei, constatându-se că fapta nu era prevăzută de legea penală.
[99] Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C-453/00, EU:C:2004:17, paragr. 28 la care trimite recent Curtea în
Hotărârea din data de 20 decembrie 2017, C-492/16, EU:C:2017:995, la paragr. 47 și urm.:
“47. Cu toate acestea, Curtea a statuat că un organ administrativ sesizat cu o cerere în acest sens este obligat, în temeiul
principiului cooperării, să reexamineze o decizie pentru a ține seama de interpretarea dispoziției pertinente de drept al
Uniunii reținute între timp de Curte atunci când, în primul rând, acesta dispune, potrivit dreptului național, de competența de
a reveni asupra acestei decizii, în al doilea rând, decizia în discuție a rămas definitivă ca urmare a hotărârii unei instanțe
naționale de ultim grad, în al treilea rând, ca urmare a unei jurisprudențe a Curții ulterioare pronunțării hotărârii respective,
ea este întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului Uniunii, reținută fără ca Curtea să fi fost sesizată cu titlu preliminar în
condițiile prevăzute la articolul 267 alineatul (3) TFUE, și, în al patrulea rând, persoana interesată s-a adresat organului
administrativ de îndată ce a luat cunoștință de jurisprudența menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie
2004, Kühne & Heitz, C-453/00, EU:C:2004:17, punctul 28).
48. Astfel cum rezultă din această jurisprudență, împrejurări speciale pot fi susceptibile, în temeiul principiului cooperării
loiale care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, să impună unui organ administrativ național reexaminarea unei decizii
administrative rămase definitive în vederea luării în considerare a interpretării unei dispoziții relevante de drept al Uniunii
reținute ulterior de Curte. Astfel, se asigură un echilibru între cerința securității juridice și cea a legalității din perspectiva
dreptului Uniunii (Hotărârea din 4 octombrie 2012, Byankov, C-249/11, EU:C:2012:608, punctul 77 și jurisprudența citată).”
[100] Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C-119/05, EU:C:2007:434, paragr. 63 și Hotărârea din data de 10 iulie 2014,

51
Impresa Pizzarotti, C-213/13, EU:C:2014:2067:
“60. Dreptul Uniunii nu impune, așadar, unui organ judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții
relevante a acestui drept, adoptată de Curte ulterior pronunțării de către acest organ judiciar a deciziei care a dobândit
autoritate de lucru judecat, să revină, în principiu, asupra deciziei respective.
61. Hotărârea Lucchini (C-119/05, EU:C:2007:434), amintită de instanța de trimitere, nu este de natură să infirme această
analiză. Astfel, într-o situație cu totul specială în care erau în discuție principii care reglementează repartizarea
competențelor între statele membre și Uniune în materia ajutoarelor de stat, Curtea a statuat, în esență, că dreptul Uniunii se
opune aplicării unei dispoziții naționale precum articolul 2909 din Codul civil italian, care vizează consacrarea principiului
autorității de lucru judecat, în măsura în care aplicarea sa ar împiedica recuperarea unui ajutor de stat care a fost acordat cu
încălcarea dreptului Uniunii și a cărui incompatibilitate cu piața comună fusese constatată printr-o decizie a Comisiei
Europene devenită definitivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Fallimento Olimpiclub, EU:C:2009:506, punctul 25).
Prezenta cauză nu ridică însă astfel de probleme de repartizare a competențelor.”
[101] Pe cale de excepție, efectul va fi doar pro futuro atunci când ne vom afla, de exemplu, în situația limitei impuse de
principiul legalității incriminării și pedepselor.
[102] Pentru exhaustivitate, mai menționăm că am ales să nu aducem deloc în discuție modul prin care obligația de a garanta
observarea principiului echivalenței ar putea impune un efect retroactiv complet și în alte materii decât cele deja enumerate
anterior, și aceasta deoarece o atare discuție merită un articol care să-i fie dedicat în întregime.
[103] Exempli gratia, decizia din data de 24 iunie 2004, Di Sante împotriva Italiei, 56079/00,
CE:ECHR:2004:0624DEC005607900: Toutefois, il est clair que pour certains requérants le délai pour se pourvoir en
cassation pouvait se terminer dans les jours suivants le dépôt au greffe de l’arrêt de la Cour de cassation. Il convient donc
de fixer une date postérieure à celle du dépôt de l’arrêt prenant en considération le temps d’avoir connaissance du
revirement, de trouver un avocat ayant le droit de plaider devant la Cour de cassation et de préparer le pourvoi.
La Cour juge raisonnable de retenir que ces arrêts, et notamment l’arrêt no 1340 de la Cour de cassation, ne peuvent plus
être ignorés du public à partir du 26 juillet 2004. Elle en conclut que c’est à partir de cette date qu’il doit être exigé des
requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant a notifié la décision Pinto le 6 février 2004 et que ce faisant le délai pour se
pourvoir en cassation a été raccourci au 7 avril 2004 ; que cette démarche tendait également à inciter la partie défenderesse
à payer la somme due suite à la décision Pinto et que l’avocate attribuée par l’aide judiciaire n’était pas autorisée à plaider
en cassation.
Le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, la Cour estime que dans ces circonstances le
requérant est dispensé de l’obligation d’épuiser les voies de recours interne et que l’objection du Gouvernement ne saurait
être retenue.
[104] Noțiune autonomă de drept CEDO, dezvoltată pe cale jurisprudențială de Curtea de la Strasbourg, și deci nedepinzând
de definiția conferită la nivel intern în diferite state membre. A se vedea și Borcea împotriva României, paragr. 60.
[105] Cu excepția situațiilor în care respectiva faptă este un act care constituia o infracțiune conform dreptului internațional
relevant la momentul săvârșirii (Ould Dah împotriva Franței sau Streletz, Kesskler și Krenz împotriva Germaniei).

52
[106] Paragraful 91 din Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC) (nr. 42750/09, CEDO 2013 precum este tradus de CSM și
IER în Rohlena împotriva Cehiei, paragr. 50. De reținut că traducerea din Del Rio Prada ce este realizată nu de CSM, ci de
COE Human Rights Trust Fund are următoarea formă: “91. Noțiunea de „lege” conţinută în articolul 7 face trimitere la
același concept ce figurează în cuprinsul altor articole din Convenție, concept ce înglobează prevederile legale, precum și
practica judiciară”
[107] A se vedea și Harris, O, Boyle, E. P. Bates, C.M. Buckley, Law of the European Convention on Human Rights,
Oxford University Press, 2018, la p. 492-3: “The term ‘law’ has the same autonomous meaning as it has elsewhere in the
Convention, so that it includes, in terms of sources of law, judge-made law as well as legislation, whether primary or
delegated”.
[108] Hotărârea Del Rio Prada, paragr. 93.
[109] Hotărârea din data de 7 februarie 2012, cererea nr. 20134/05, Alimucaj împotriva Albaniei,
CE:ECHR:2012:0207JUD002013405:
154. A different assessment is required, however, in respect of the calculation of the sentence. Whereas there was
disagreement between the lower courts as to which paragraph of Article 143 to apply, the Supreme Court relied on Article
143 § 1 of the CC when convicting and sentencing the applicant. The Court must ascertain whether the penalty imposed on
the applicant was foreseeable. In this connection, the Court will have regard to the domestic law as a whole, its interpretation
and the manner in which it was applied at the material time.
155. At the time the applicant was alleged to have committed the offence, Article 143 § 1 of the Criminal Code provided that
the offence of deception carried the maximum penalty of five years’ imprisonment. That provision did not lay down any
aggravating circumstances such as, for example, repeated deception or the organisation and operation of fraudulent and
pyramid borrowing schemes. The Supreme Court sentenced the applicant on 57,923 counts of deception and to a total of
twenty years’ imprisonment.
156. The Court will assess whether there existed interpretive case-law which would satisfy the foreseeability test at the
relevant time. In this connection, the Court notes that the Government did not provide any prior, relevant domestic case-law
to the effect that a person convicted of deception under Article 143 § 1 of the Criminal Code could be sentenced on as many
counts as the number of injured parties, thereby multiplying the maximum penalty to a term of imprisonment superior to five
years.
157. The first clarification by the domestic courts was given by the Supreme Court’s unifying decision of 15 September
2000, namely subsequent to the events on which the applicant’s prosecution and conviction were based. In its unifying
decision, the Supreme Court ruled that a person who had committed the criminal offence of deception was to be sentenced
on as many counts as the number of injured parties. The Court therefore considers that, at the time he committed the offence,
the applicant could not reasonably foresee that he would be found guilty of 57,923 counts of deception, even if he were to
seek legal advice.
[110] Deși nu statuat în mod expres.
[111] Hotărârea din data de 14 aprilie 2015, Contrada împotriva Italiei, cererea nr. 66655/13: “69. Ce n’est toutefois que
dans l’arrêt Demitry, prononcé par la Cour de cassation en formation plénière le 5 octobre 1994, que celle-ci fournit pour la

53
première fois une élaboration de la matière litigieuse, faisant état des orientations niant et de celles reconnaissant l’existence
de l’infraction litigieuse et, dans l’esprit de mettre fin aux conflits de jurisprudence en la matière, admit finalement de
manière explicite l’existence de l’infraction de concours externe en association de type mafieux dans l’ordre juridique
interne.
70. Dans ce contexte, l’argument du Gouvernement selon lequel, à l’époque de la commission des faits (1979-1988), la
jurisprudence interne en la matière n’était aucunement contradictoire ne saurait être accueilli.”
[112] „cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil” (printre altele,
Del Rio Prada, paragr. 93). O hotărâre în care această condiție nu a fost îndeplinită este Hotărârea din data de 17 octombrie
2017, Navalnyye împotriva Rusiei, cererea nr. 101/15, paragr. 68: In the light of the foregoing the Court concludes that in
the determination of the criminal charges against the applicants the offence set out in Article 159.4 of the Criminal Code, in
force at the time of their conviction, was extensively and unforeseeably construed to their detriment. It considers that such
an interpretation could not be said to have constituted a development consistent with the essence of the offence (see Liivik,
cited above, §§ 100-01, and Huhtamäki, cited above, § 51; cf. Khodorkovskiy and Lebedev v. Russia, nos. 11082/06 and
13772/05, §§ 788 et seq., 25 July 2013). In view of the above, it was not possible to foresee that the applicants’ conduct, in
their dealings with MPK and Yves Rocher Vostok, would constitute fraud or commercial fraud. Consequently, it was equally
unforeseeable that GPA’s profits would constitute the proceeds of crime whose use could amount to money laundering under
Article 174.1 of the Code.
[113] Articolul 7 fiind incident doar în caz de condamnare. În acest sens, a se vedea Harris, O, Boyle, E. P. Bates, C.M.
Buckley, op. cit. supra. la p. 492: “The wording of Article 7(1) is limited to cases in which a person is ‘held guilty’ of a
criminal offence. A prosecution that does not lead to a conviction, or has not yet done so, cannot raise an issue under Article
7 – or at least not by means of an individual application” cu trimitere la Lukanov împotriva Bulgariei.
[114] În același sens, a se vedea și Harris, O, Boyle, E. P. Bates, C.M. Buckley, op. cit. supra., p 494: As indicated, Artcile
7(1) requires that the act or omission on the basis of which a person is convicted constitutes a criminal offence “at the time
when it was committed”. This covers both the position where the is no legal basis for the conviction and the position where
the offence of which the accused is convicted has been introduced with retroactive effect, by legislation or by the courts –
nota de subsol 33: Contrada v Italy (no 3) hudoc (2015) (offence not yet clearly established in case law when acts occurred).
Pentru o confirmare a acestei interpretări și în doctrina din Marea Britanie, a se vedea Ben Juratowich, The Temporal Effect
of Judgements in the United Kingdom, la p. 179: „Retroactivity is of particular concern in criminal law because people
should not be punished for having behaved in a way that, at the time of their conduct, they were at liberty to behave. The
suggestion that the prohibition on retroactive criminality can, through the retroactivity that accompanies common law
adjudication, be overcome at all might be thought to be inconsistent with Article 7 of the European Convention on Human
Rights, which enshrines nullum crimen sine lege antea exstanti as a rule with only limited exceptions and form which
derogation is not permitted. On closer analysis, however, two factors limit the extent of possible inconsistency between
adjudicative retroactivity in the common law and Article 7. First, Article 7, as it has been interpreted by the Strasbourg
Court, in practice allows changes in the law to be made by way of judicial decision, to the detriment of the accused, in
exceptional circumstances (SW v UK). Second, common law decisions in criminal law, at least in more recent times, are

54
usually cautious about changes to the law that would have retroactive effect to the detriment of the accused. It may have
been optimistic to describe the common law approach to adjudicative retroactivity as ‘entirely consistent’ with Article 7 of
the European Convention on Human Rights, as Lord Bingham did in R v Rimmington (paras 33-35, 2006) but these factors
at least limit the extent of any inconsistency, and it may be hoped that Article 7 will further constrain adjudicative
retroactivity in criminal law in the UK”.
[115] Este vorba de hotărârea din data de 5 decembrie 2017, M.A.S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936 prin care s-au limita
efectele în timp ale hotărârii Taricco și alții pronunțată în data de 5 septembrie 2015.
[116] Precizăm această excepție doar pentru exhaustivitate la nivel teoretic, și aceasta deoarece în practică ar fi mai
avantajos pentru un acuzat să susțină doar lipsa de claritate ce este confirmată prin declararea ca fiind admisibil(ă) o
cerere de pronunțare a unui RIL sau a unei HP, și astfel să arate că articolul 7 deja a fost încălcat în cazul său, aspect
care ar conduce la încetarea procesului penal în sensul că fapta nu este prevăzută (cu suficientă previzibilitate) de
lege a penală. Pentru discuțiile cu privire la efectul retroactiv al unei jurisprudențe mai favorabile decât cea existentă
inclusiv la momentul condamnării definitive, prin raportare la Italia, a se vedea Marco Gambardella, Lex mitior e Giustizia
Penale, capitolul VI: Eius est abrogare cuius est condere, La retroattivita del diritto giurisprudenziale favorevole, G.
Giappichelli Editore, Torino 2013.
[117] Referindu-se la această hotărâre Kroprivikar împotriva Sloveniei, O’Boyle, 2018, afirmă la nota de subsol 62 de la p.
498 că dacă există o practică judiciară contradictorie, ea trebuie interpretată în favoarea acuzatului ceea ce pentru noi implică
alegerea acelei variante de interpretare care se dovedește a fi cea mai favorabilă acestuia: “contradictory sentencing
legislation must be interpretaed in favour of the applicant”. De altfel, și în același sens, a se vedea și Hotărârea din data de
13 februarie 2018, Prigală împotriva Moldovei, cererea nr. 36763/06, paragr. 38: Eu égard à l’existence du doute quant à
la portée du terme « honoraires » et au jeu des dispositions de l’article 11 du code fiscal, la Cour conclut que, au moment
des faits, le requérant pouvait raisonnablement s’attendre à ce que l’interprétation qui lui était la plus favorable fût retenue
par les autorités étatiques. În această hotărâre Prigală, Curtea a trimis și la faptul că exista un articol care impunea ca orice
îndoială să se interpreteze în favoarea persoanei respective, anume art. 11 din Codul fiscal din Moldova (paragr. 36).
Considerăm că în România, corespondent al acestui princip și reglementări poate fi regăsit în articolul 4 alin. (2) din
Codul de procedură penală: “După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor
judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”
[118] STS no. 186/2014 pronunțată într-un recurs inter partes, dar în Spania există jurisprudență care a stabilit că cele
declarate de o instanță în recurs transcend cauza pendinte, și sunt aplicabile și pentru alte situații, având scop
unificator:“También hemos indicado en la STS 768/2014, de 11 de noviembre , que la casación tiene un alcance que
trasciende al caso concreto: homogeneizar la interpretación de la ley, dado que la función nomofiláctica es una de las
funciones genuinas y más clásicas del recurso de casación” (STS nr. 398/2017, disponibilă aici: [ultima dată accesat în data
de 3 septembrie 2018].
[119] Nu am reușit să avem acces la toate informațiile necesare să stabilim data la care acesta a fost condamnat definitiv in
Spania și dacă această dată ar fi anterioră pronunțării acestui reviriment jurisprudențial apărut prin STS nr. 186/2014.
[120] Disponibil aici. Curtea adresează următoarea întrebare părților, în data de 7 mai 2018, cerându-le acestora să apeleze în

55
răspuns și la jurisprudența Del Rio Prada, și mai precis la paragrafele 91-93 și 111-118.
[121] A se vedea, cel mai recent, Hotărârea din data de 9 ianuarie 2018, Kadusic împotriva Elveției, cererea nr.
43977/13: 69. La notion de « peine » contenue à l’article 7 de la Convention possède une portée autonome. Pour rendre
efficace la protection offerte par cette disposition, la Cour doit demeurer libre d’aller au-delà des apparences et d’apprécier
elle-même si une mesure particulière s’analyse au fond en une « peine » au sens de cette clause (Welch c. Royaume-Uni, 9
février 1995, § 27, série A no 307-A, Jamil c. France, 8 juin 1995, § 30, série A no 317-B, et Uttley, décision précitée). Le
libellé de la seconde phrase de l’article 7 § 1 de la Convention indique que le point de départ de toute appréciation de
l’existence d’une peine consiste à déterminer si la mesure en question est imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction ». D’autres éléments sont pertinents à cet égard : la qualification de la mesure en cause en droit interne, sa
nature et son but, les procédures associées à son adoption et à son exécution, ainsi que sa gravité (Welch, précité, § 28,
Jamil, précité, § 31, Adamson c. Royaume-Uni (déc.), no 42293/98, 26 janvier 1999, Van der Velden c. Pays-Bas (déc.), no
29514/05, CEDH 2006-XV, et Kafkaris, précité, § 142). La gravité de la mesure n’est toutefois pas décisive en soi, puisque
de nombreuses mesures non pénales de nature préventive peuvent avoir un impact substantiel sur la personne concernée
(Welch, précité, § 32, Van der Velden, décision précitée, et M. c. Allemagne, précité, § 120).
70. Dans leur jurisprudence, la Commission comme la Cour ont établi une distinction entre une mesure constituant en
substance une « peine » et une mesure relative à l’« exécution » ou à l’« application » de la « peine ». En conséquence,
lorsque la nature et le but d’une mesure concernent la remise d’une peine ou un changement dans le système de libération
conditionnelle, cette mesure ne fait pas partie intégrante de la « peine » au sens de l’article 7 de la Convention (voir, entre
autres, Hogben c. Royaume-Uni, no 11653/85, décision de la Commission du 3 mars 1986, Décisions et rapports (DR) 46, p.
231, Grava c. Italie, no 43522/98, § 51, 10 juillet 2003, et Kafkaris, précité, § 142). Cependant, la distinction entre les deux
n’est peut-être pas toujours nette en pratique (Kafkaris, précité, § 142, Monne c. France (déc.), no 39420/06, 1er avril 2008,
et M. c. Allemagne, précité, § 121).
[122] Disponibil aici[ultima dată accesat în data de 5 septembrie]
[123] Am ales să redăm în text varianta oficială în limba engleză deoarece fiind vorba de o jurisprudenta în continuă
dezvoltare, atunci cand judecatorii CEDO deliberează, ei deliberează prin raportare la înțelesul din engleză sau la cel din
franceză, și deloc la cel din limba română – care oricum îmi pare a fi unul de natură restrictivă. Pentru traducerea în română,
care nici nu este una autentică, a se vedea aici.
[124] Disponibil aici [ultima dată accesat în data de 5 septembrie 2018]:
„3. Pour ce qui est du grief tiré de l’article 7 de la Convention concernant la prévisibilité de l’infraction litigieuse, le
requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention ? Le requérant disposait-
il d’un recours effectif au sens de cette disposition ?
(…)
7. Le requérant disposait-t-il d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, pour faire valoir son grief tiré de
l’article 7 à raison de l’absence de prévisibilité et clarté de la définition de l’infraction litigieuse?
8. Y a-t-il eu violation de l’article 13 en raison de l’impossibilité pour le requérant d’obtenir la révision de sa condamnation
en vertu des obligations découlant de l’article 46 de la Convention combinés à la conclusion à laquelle la Cour est parvenue

56
dans l’affaire Contrada (cit.) portant sur des questions similaires?(…)”.
[125] Pentru situația în care deși o curtea constituțională constată că totul era conform cu legea fundamentală, dar
Curtea de la Strasbourg folosește un obiter dicta din decizia respectivă pentru a arăta lipsa de previzibilitate a normei
de drept naționale incidente, a se vedea Hotărârea din data de 22 ianuarie 2013,Camilleri împotriva Maltei, cererea nr.
42931/10, paragraful 43: “[T]he Constitutional Court (see paragraph 14 above) noted that there existed no guidelines which
would aid the Attorney General in taking such a decision. Thus, the law did not determine with any degree of precision the
circumstances in which a particular punishment bracket applied[.]”.
[126] Hotărârea din data de 24 noiembrie 2011, O. H. împotriva Germaniei, cererea nr. 4646/08, paragr. 106: “[T]he Court
refers in this connection also to the findings of the Federal Constitutional Court in its leading judgment of 4 May 2011 on
preventive detention. In that judgment, the Federal Constitutional Court equally found that the provisions of the German
Criminal Code on preventive detention – on the basis of which the applicant’s preventive detention in prison was executed –
did not satisfy the constitutional requirement of establishing a difference between preventive detention and detention for
serving a term of imprisonment (see paragraph 52 above)[.]”.
[127] Pentru Italia, se vedea G. Martinico, The Temporal effects of the Italian Constitutional Court and the Mechanism of
Warning Decisions în The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 136: Article 30 of Law no. 87/1953
states that ‘The rules declared unconstitutional may not be applied from the day following the publication of the decision’. It
also introduces an exception, at paragraph 4, that ‘When a final judgment of conviction was rendered on the basis of the
application of the law declared unconstitutional, its execution and all the criminal consequences will cease’. Pentru Marea
Britanie, a se vedea Ben Juratowich, The Temporal Effect of Judgemnts in the United Kingdom The Effect of Judicial
Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 171: “statutory commissions empowered to review the fairness of old convictions
may take into account changes in the law that would have led to a different result for a person whose conviction has already
been finally determined judicially”. Pentru Germania, a se vedea Werner Schroeder, Temporal effects of Decisions of the
German Federal Constitutional Court în The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 22:”If the FCC
determines that a law violates the Basic Law, this leads to the ex tunc and intra et erga omnes nullity of the law (78(1), 82(1)
and 95(3)) and therefore to an absolute prohibition on applying the law in question. As a consequence, in principle, all legal
acts which were adopted on the basis of the said law (e.g. judgments, administrative regulations and individual
administrative decisions) are deprived of their legal basis (s. 79 Act on the FCC)”. Pentru Ungaria, a se vedea Timea
Drinoczi, Temporal Effects of Decisions of the Hungarian Constitutional Court în The Effect of Judicial Decisions in Time,
Intersentia, 2014, la p. 95: “As a main rule, the annulment of the law does not affect the legal relations originating on the day
or before the decision was published or the rights and obligations resulting therefrom. (art. 45(3) Act on the CC) There is one
exception to this rule: when annulling a law, the Court may order the review of criminal or contravention proceedings
concluded with a final decision on the basis of that law. This occurs if the proceedings, when setting aside the annulled law,
would result in the reduction or waiver of the punishment or measure or in the exemption from or limitation of criminal or
contravention liability. (nota de subsol 47:art.. 45(6) Act on the CC. In the course of this review, the rules provided for by
the Act on Criminal Procedure and by the Act on Contravention Procedure shall be applied. Art. 45(7) Act on the CC) (…),
și la p. 106: As for criminal law cases, the former Act (like the current one) stipulated that the Court may order the review of

57
criminal or contravention proceedings concluded with a final decision on the basis of the annulled law, provided that the new
proceedings would result in the reduction or waiver of the punishment or measure or in the exemption from or limitation of
criminal or contravention liability”.
[128] Hotărârea din data de 29 octombrie 2015, C-8/14, EU:C:2015:731, paragr. 23.
[129] Ibidem, paragr. 24.
[130] Ibidem, paragr. 41.
[131] Maartje de Visser, Constitutional Review in Europe: A comparative Analysis, ed. Hart, 2013, la p. 318-19: “The basic
rule is that constitutional judgments are enforceable upon their publication or the day thereafter. A question of considerable
practical significance is whether constitutional courts can defer the date on which the invalidation takes effects and the
unconstitutional statute loses its binding force. – nota de subsol 172: The European Court of Human Rights has recognised
that deferring the date on which a law loses its binding force, with the effect that an unconstitutional provision remains
applicable for a transitional period, may be necessary to ensure due respect for the principle of legal certainty and that this
practice passes muster under the ECHR PB and JS v Austria, para 49; Walden v Liechtenstein, JR v Germany, 18 october
1995). The position under EU law is different when the relevant provisions are also in breach of Union law, and the relevant
judgments delived by the Court of Justice are discussed in more detail in ch 7, section V)”
[132] Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C-409/06, EU:C:2010:503, paragr. 69. Este vorba de Hotărârea
pronunțată de Bundesverfassungsgericht la 28 martie 2006 prin care s-a decis să se mențină efectele acesteia până la 31
decembrie 2007. Oricum, trebuie remarcat și faptul că hotărârea Curții de Justiție a survenit în 2010.
[133] Hotărârea din 28 iulie 2016, Association France Nature Environnement (C-379/15, EU:C:2016:603, punctul 33).
[134] Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C-409/06, EU:C:2010:503, punctul 67).
[135] Concluziile prezentate în data de 13 iulie 2017, C-574/15, Scialdone, EU:C:2017:553, paragr. 32 cu trimitere în special
la în special Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctele 21 și 24, Hotărârea Filipiak, C 314/08, EU:C:2009:719,
punctul 81, Hotărârea Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 45, precum și Hotărârea A, C 112/13,
EU:C:2014:2195, punctul 36
[136] Exempli gratia, decizia nr. 2008-564 DC. Mai trebuie menționat că acest aspect nu afectează cauzele pendinte pe rolul
instanțelor din moment ce aceasta are obligația de a suspenda judecarea cauzei până la intrarea în vigoare a noii legislații
care, de această dată, va încerca să fie conformă atât cu dreptul Uniunii, cât și cu Constituția franceză (a se vedea nr. 2010-71
QPC din data de 26 November 2010 și nr. 2010-83 QPC din data de 13 ianuarie 2011).
[137] Francois-Xavier Millet, Temporal Effects of Judicial Decisions in France în The Effect of Judicial Decisions in Time,
Intersentia, 2014, la p. 119: “judges have to make sure that EU law enjoys immediate application, as required by the
Simmenthal mandate, which requires national judges to set aside without delay any domestic norm incompatible with EU
law. This principle places a significant cap on the discretionary power of the constitutional judges to postone (or not) the
repeal. They have basically no other choice when confronted with a legislative provision that complies with EU law but does
not comply fully with the Constitution. Although up to now there have been no QPC rulings on the matter, this is a necessary
consequence of decision no. 2008-564 DC where Parliament had failed to exercise fully the powers vested in it in a law
transposing a directive on GMOs. In this decision, the Constitutional Council decided to postpone the effects of the

58
declaration of unconstitutionality so that the unconstitutional bill transposing the directive could enter into force”.
[138] Autor: Conf. Univ. Marieta Safta.
[139] Pentru dezvoltări a se vedea Decizia nr.80/2014, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7
aprilie 2014
[140]
Caracterizarea acestor atribuţii, precum şi tratarea in extenso a procedurii în faţa Curţii Constituţionale vor face obiectul
analizei în partea a doua a cursului, dedicată instituţiilor politice.
[141] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018
[142] Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 05.03.2018
[143] T. Toader, M. Safta, Codexul soluțiilor legislative neconstituționale.
[144] Judecător Simona Maya Teodoroiu, opinie separată la Decizia nr. 45/2018.
[145] Pentru înțelesul sintagmei ”în vigoare” a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011.
[146] Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008.
[147] O sinteză, în considerentele Deciziei nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
586 din 21 iulie 2017.
[148] Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017.
[149] Ibidem; Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie
2017.
[150] a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august
2007.
[151] în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74
din 31 ianuarie 2007.
[152] Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017.
[153] În acest sens, a se vedea Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225
din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din
21 ianuarie 2014.
[154] Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, precitată.
[155] Pentru o analiză a problematicii deciziilor interpretative, a se vedea T Toader, M Safta, Curs de contencios
constituțional”, Ed Hamangiu, București 2017.
[156] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016,
[157] Decizia nr. 266 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008,
Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, Decizia
nr. 76 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, sau Decizia nr.
866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 27.

59
[158] Decizia nr. 266 din 6 martie 2008, precitată.
[159] Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 24 noiembrie
2008.
[160] Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.
[161] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010.
[162] Art. 36 din Legea nr. 47/1992 – Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este
definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
[163] Ibidem.
[164] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013.
[165] Despre legătura dintre proporționalitate și modularea efectelor în timp în contextul jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului și cu privire la materia penală, a se vedea Patricia Popelier, The European Court of Human Rights’
Approach to Retrospective Judicial Reversals în he Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p.
283: Secondly, recent case law illustrated that the ECtHR may indeed consider the retroactive application of a reversal to
a domestic case disproportionate. This is so in particular in penal cases, as Article of the Convention prohibits the
retroactive application of a law to the detriment of the accused. In its considerations, the foreseeability of the reversal is of
great importance”.
[166] Disponibil aici
[167] Cum este, de exemplu, cazul României, unde Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, în Capitolul I – Dispoziții generale, precizează în mod expres rolul Curții Constituționale de ”garant al
supremației Constituției” și poziția sa de ”unică autoritate de jurisdicție constituțională în România” (art. 1), stabilind,
totodată, sfera actelor normative ce pot forma obiectul controlului de constituționalitate, arătând că acestea sunt
neconstituționale dacă ”încalcă dispozițiile sau principiile Constituției.” [art. 2 alin. (2) din lege].
[168] Disponibil aici.
[169] Disponibil aici.
[170] C-69/14 – CJUE a reținut că ”Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în
sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a
revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre
se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior
datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile
judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă.
[171] Hotărârea din data de 3 februarie 2015, Pruteanu împotriva României, cererea nr. 30181/05,
CE:ECHR:2015:0203JUD003018105, paragr. 55, traducerea fiind realizată de CSM și IER,, și disponibilă aici.

60