Printre Noi, Printre Pământeni

“Nu stiu sa iubesc, fiindca sunt indragostita numai de fantomele acelora pe care
i-am ranit.”
 Cristian privea cu  amuzament fățuca palidă, înfricoșată și ochii mari și
albaștri ce priveau întinderea scurtă de gheață. Ce  mare lucru? Doar o săritură lina,
rapida, și avea să ajungă pe partea cealaltă a lacului. Totuși, ceva, ca o forță
lăuntrică o reținea, de parcă propria ei ființă se împotrivea prostește un unui simplu
act de curaj ce nu avea nicio urmare.

      El știa că nu avea nici o urmare. Altfel nici măcar nu ar fi pus-o în  pericol.
Oricum, gheața era suficient de densa încât să țină o făptură plăpândă cu corpul
slab asemenea Lenei. O privi din nou, stupefiat, parca simtindu-i latent frica care o
cuprinsese, încât i se facu milă de slăbiciunea sa, mai ales atunci cand vedea că
paloarea obrajilor săi deseori trandafirii căpătau o morbiditate transparenta.

     Nu putut să nu recunoască, însă, în ciuda aspectului său cadaveric, o găsea

destul de drăguță îmbrăcată în hainele sale groase și demodate, ca o pictură
originală, montana, ce semăna îndeosebi cu un un tablou al unei țărănci sănătoase
cu batic pe cap și fuste lungi, având mereu un șorț ce stătea curios de plat pentru a
denota aspectul curat și îngrijit al picturii, care, în ochi artistici, ar putea avea chiar
ceva trivial, carnal, dar care se lăsa în profunzime descoperit de către privitor.

      Lena il privi cu amărăciune, de parcă-i era rușine de propria slăbiciune și chiar

avea de ce, pentru că ea cunostea foarte bine marca ironica a prietenului sau, care,
in timp, incepuse s-o afecteze intr-o maniera pe care nu prea o putea pricepe.       

     Luandu-si pentru o clipa privirea de la oglinda in care se privea cu stupefactie,

ridica ochii goi, de un albastru aproape dracesc, care uneori ii framanta pe cei din
jur si chiar pe bunica sa, spunandu-I ca daca n-ar fi fost obrajii si fruntea sa calda,
ar avea doar ochii aceia rai, si ar urati-o.

     Cand îi vazu ochii, Cristian făcu o grimasă, încercând să-i arate ironic cu
degetele că se descurca foarte bine, fapt care o determină să se rusineze și să-și
acopere jumătate din față cu basmaua de sub căciulă, întorcându-se din profil.
Nasul său carn iesea obraznic din încropeala de materiale, iar faptul în sine îl
amuza mai tare, căci o știa pudică si cuminte.

    O strigă, aratandu-i că nu mai avea răbdare să o mai aștepte, după care îi făcu
semn să vină mai repede.
     Zâmbi în sinea sa când văzu piciorul mic și plăpând, îmbrăcat în pantaloni groși
îmblăniți călcând înfiorați pe gheață ca pe niște cuțite înfipte în pământ și, deodată,
când curajul prinse o formă aproape inconștientă, Lena zburdă asemenea unei
căprioare speriate pe suprafața de lac, ajungând pe partea cealaltă cu ochii sclipind
de înfiorare și triumf, într-un amestec incandescent.

    Christian ridică din sprâncene la vederea acestei schimbări bruște de atitudine și

zâmbi în sinea lui când aproape ca îl dadu peste cap, in amploarea gesturilor
disperate pe care le făcea ca să nu ajungă sa se înece.

   Pentru el, remarcă  ea cu tristețe observabilă, era tot o căprioară speriată, dar
totuși nu la fel de speriată ca la început. Zâmbi strâmb si se așeză lângă el, pe un
buștean, aranjându-și căciula aproape căzută si firele blonde-albicioase, transpirate
de par, care i se prelingeau pe frunte.

   Cu ochii înca bulbucați de mirare, șopti uimită:

   “Nu a fost atât de rău pe cât mă așteptam” El râse îngăduitor, si așteptă câteva
secunde înainte să răspundă, pentru a-și da ochii peste cap, gest pe care ea nu-l
înțelese, dar nu întrebă nimic, căci, după cum spuneau la școală, el era foarte
deștept, iar ea era mediocră, deci nu putea înțelege tot ceea ce el exprima cu geniul
lui. Tăcu, stânjenită, și privi in gol. “Nici nu este, doar îți place să dramatizez
totul.”

      Ea se coloră în obraji: “Adevărat, dar cel puțin îți dau motive de amuzament!”
zâmbi strengărește, iar el râse de stupiditatea sa, așa cum fac copiii mari, cand au
de a face cu țânci. “Așa crezi tu, dar să fii ridicul nu e o calitate!” zâmbi el
malițios.

    Lena scormoni zăpada febril, cu piciorul, urmărind cu interes puntuațiunile care

se formau sub urmele bocancilor ei. Apoi, ridică privirea, nervoasă, caci uitase
despre ce vorbeau, asa ca doar zâmbi tâmp, îl lua de mână, și se tângui că vrea să
meargă acasa, ca-i e frig si ca se-ntunecă, așa cum făcea de obicei cand se plictisea
de vreo conversație. În alte condiții, l-ar fi lăsat pe el sa decidă și doar s-ar fi uitat
în jur, uimită parcă de orice, ca și cum totul ar fi existat pentru prima sau ultima
oară.
“Cred că frica m-a făcut să nu-mi mai dau seama cât de mult pot sa duc...” spuse ea
serioasă, ca și cum ar fi putut chiar sa se întoarcă și să patineze in neștire pe gheață.

   Îi spunea asta în timp ce-l tinea de mână. O luaseră pe traseul lung, așa cum o
făceau când venea primăvara și zăpada  nu le trecea de genunchi.

    El o strânse mai tare de mână, iar ea isi alipi dureros ochii, strâmbând din nas de
durere. “Au!”

“Nu aveai niciun motiv de frică și punct.”

“Desigur că nu aveam, nu tot tu ai spus că dramatizez?”

“Mă ironizezi cumva?” o privi printre gene, cu o seriozitate acuzatoare, pe care ea

paru ca nu o intelege.

  “Ba deloc, dar mi se pare că te contrazici!”

  

   Se hotărî să își lase enigmatica prietenă să gândească în tăcere fără să îi mai

tulbure ascunzișurile minții pe care cel mai probabil nu avea să le înțeleagă
niciodată. Deși nu era prea inteligentă, avea acel nefiresc extrem de boem care o
particulariza, i se parea lui, in fața celorlalte fete. O mai privi puțin, si se întrebă
dacă ea observa ceva sau doar ignora, in felul ei obisnuit, cand știa ca îl iritase și
nu  voia să imprime o cearta.

    Drumul parea interminabil si, desi altadata poate el s-ar fi ascuns si ea ar fi

strigat disperata dupa el, cu lacrimi in ochi si cu seriozitatea aceea alarmanta, sau
ar fi vazut-o cum cade ca o caprioara ranita cand i-ar fi aruncat un bulgar rece de
zapada in ceafa, dar acum, fiind amandoi obositi, simteau numai mirosul insidios al
painii calde si aerul inchis din colibă, unde se ghemuiau uneori printre paturi,
impreuna cu mamie si barfeau, mai mult el, iar ea asculta, se rusina, tresarea, cand
el spunea ceva negativ despre vreo colega de-a ei. “Dar cum,  Janette… E o eleva
extraordinara!” Il amuza felul cum se intorcea, dadea din mana, si, aproape cu
lacrimi in ochi se intorcea și privea spre coltul de unde ii supraveghea mamie,
prefacandu-se neatenta, cu o carte în mână și un rânjet subtil și invinovatitor pe
buze. "Am sa te spun!" Îl amenință ea uneori, dar stia ca lipsa aceea definitiva de
volubilitate nu o putea ajuta în acest sens. Era pentru el un gen de cacealma și îi
placea.

      “Mai avem un pic”  îl anunta ea vesela, când zari copacul pe care îl luase ca
punct de reper de când începuseră să meargă singuri la școală.

       “Noi?” intreba el smechereste, impingand-o in zapada, in timp ce alerga catre

copac,  cu fulgii de gheata orbindu-l si taindu-i rasuflarea. “Hei, ai furat startul!” o
vazu cu coada ochiului cum se ridica, cum se grabeste sa-l ajunga din urma,  dar nu
in spirit de competitivitate, doar asa, pentru a nu-l scapa din ochi, de parca el ar fi
avut nevoie intr-un fel sau altul, de grija sa.

    El se opri, asteptand-o, cand vazu ca gafaie si ca abia mai mergea. Avea pana si
ochii inrositi, iar el se cutremura in sinea lui de aspectul demonic pe care i-l
dadea,in ciuda blandetii sale aproape maternale.

   Cand ajunse la el, o prinse de mână și o ajută să coboare în vale în timp ce ea isi
mijea ochii atentă să nu alunece acolo unde zăpada era înghețată.

   Vijelia le suiera pe la ureche ca o șoaptă de durere și patimă, iar cei doi se

înfiorară, cuprinși parcă de același sentiment de teamă, strangandu-se de maini din
ce in ce mai tare, ca si cum vantul le-ar fi putut desparti articulatiile.

    Desi nu voia sa recunoasca sau sa lase faptul sa o maguleasca, el îi simtea mana

ca o siguranță liniștitoare în timp ce vântul îi brăzda față uscată, ca un paradox. Se
înroși ușor la gândul că ea nu îi putea citi liniștea lăuntrică cu care îi strângea
pielea albă și smeadă ce ii îmbrăca mâna ca o mănușă de dantelă.

  Văzură în depărtare acoperișul unei case și se simțiră liniștiți, fiindcă ajunseseră

în sat, care, din fericire era înconjurat ca într o găleată de câteva delusoare
asemenea dunelor de nisip din, deci viscolul si vanturile nu aduceau prea mari
stricaciuni.

    Iesira grabiti si febrili din luminis, si, hipnotic, fara ca macar sa mai aiba nevoie
sa se orienteze, Christian o trase grabit dupa el, strangand-o tare de mana, cautand
printre genele inzapezite, cladirea inalta, alba si difuza, a dispensarului.

       Lena nu comenta nimic, doar se lasa trasa dupa el, intorcandu-si picioarele cu
delicatete si pricepere atunci cand el o brusca, trecand de la o casa la alta, avand
grija sa nu se impiedice si sa  nu-si strice bocancii imblaniti, caci mama-sa îi
spusese ca o va trimite desculta intr-un astfel de context, iar Lena credea cu
sfintenie tot ceea ce aceasta îi spunea.

    Casa Lenei se afla în spatele dispensarului, care era de fapt casa asistentei Koso,
o indigena din Asia extrem de saraca, care, in urma divortului parintilor ei, se
mutase cu familia tatalui la Ekuk, unde urmase un fel de scoala profesionala pentru
asistente. Dupa ce murise tata-sau, se retrasese in satul lor, maritandu-se cu Conard
Koso, care murise cu cativa ani in urma. Femeia ajuta toate familiile bolnave din
sat, caci aproape nimeni nu avea bani sa se duca sa se trateze la Homer sau
Anchorage. Aproape toti barbatii care făceau naveta la Homer erau muncitori,
profitând de faptul ca primeau munca de jos la fabrici și uzine, asa ca nu puteau sa-
si ajute familiile prea mult financiar. Oamenii din sat nu aveau vacante sau
facilități, vânau, își făceau hainele singuri, iar cei mai norocoși primeau pachete de
la membrii ai familiei nomazi, care isi mai gasisera trenuri de plecare catre locuri
unde viata era mai facila, desi, de multe ori, cand ajungeau acolo, uitau de cei pe
care ii lasasera in urma.

      In privinta medicinei, erau mulți bătrâni neputinciosi în sat ,deci treaba ei nu

era niciodata gata. Christian nu o prinsese încă din tinerețe, dar acum o considera o
baba nebuna, fiindu-i frica sa mearga la ea indiferent de cât de rau i-ar fi fost. Se
trata acasă, cu spirt și blanuri și foc, rudimentar. Însă mereu avusese respect pentru
acea femeie, căci era singura din sat care avea alte ocupații decât acelea maternale.

     Cei doi ajunsera la casa Lenei abia seara, înainte să se întunece, încă tinându-se
de mână, de parcă le-ar fi fost frică că despărțirea ar fi întețit iară vijeliea ce se
lăsase moale în urma lor. Construcția era ingusta, dar mai înaltă decât majoritatea
clădirilor din sat,  pentru ca avea un mic etaj deasupra.

     “Bine că ați ajuns” exclamă mama fetei, de îndată ce cei doi copii intrara cu
patima aproape înspăimântătoare în cămăruța mică ticsită de mobilă, care avea un
etaj infim, unde era dormitorul Lenei, la vedere.

     Femeia din fața lor afișe un zâmbet blând  și înțelegător, ce reprezenta un tipar
în satul lor. Acei ochi calzi lipsiți de inteligență și strălucirea sidefata a buzelor
crăpate de frig și învinețite timpuriu, se completau cu atribuțiile legate exclusiv de
definiția ființei ei, prin acea serviabilitatea precoce îmbătrânită.
    Purta mereu un pluover negru mâncat de molii și cizme pana sub genunchi din
piele întoarsă care fuseseră cândva niște piese vestimentare extrem de rafinate, însă
acum erau simple încălțări cu tălpile rupte și piele scorojită. Avea deseori rochii,
dar uneori purta doar pantaloni groși și largi, care, băgați în acele cizme, aveau un
aspect neîngrijit extrem de viril. Asa cum era, nemachiata, cu parul usor slinos la
rădăcină strâns intr-un coc la baza capului, avea ceva extrem de viril, o forță de
primadona pe care o descopereai doar prin faptul ca era cunoscuta filierelor
teatrului, nestiind auditoriul, la început, ca întruchipează o "Cenușăreasa" moderna.

      Cristian își ridică năsucul obraznic, carn și mirosi obișnuitul parfum radiant al
pâinii de abia coapte. Zâmbi ca după un război îndelungat și ochii începura să îl
doară de parcă cineva ar fi încercat să îi scoată din interior. Ii închise si câteva
minute prin minte refulara imaginile șterse ale copacilor goi si a zăpezii moi,
ancorate cu urmele lupilor și iepurilor întipărite adanc și neuniform. Când ii
deschise, fu lovit de lumina slabă și simti mana lunga și crispata a lui mamie
dandu-i jacheta la o parte cu precizie și luand bocancii in mana spre a-i pune la
uscat, cu un gest rapid si aproape imperceptibil pentru el.

    Ii lovi între ei ca pe niște clopote, măsurat, în timp ce zăpadă se topi prin covorul
plin, imblanit, din fața sa.

    Mamie o luă pe Lena de mijloc și o întoarse spre ea, apucandu-i haina și

trăgând-o peste cap. Cristian zâmbi rautacios vazandu-i gatul gol și alb, ca de struț,
acoperit pe  alocuri de claia de păr insirata acum pe toată figura plapanda a fetei.

   Ea ii arunca o uitatura curioasa, văzând ca  el se uita la ea zeflemitor, după care

scoase limba la ea și se strâmbă, fapt care o facu sa zâmbească ușor, înțelegătoare,
ca o batrana avida și rece, pretinzând ca înțelege lipsa de maniere a celor mai mici
decât ea. În astfel de momente, în care ea avea o autoritate parentala asupra lui,
inteligenta și mandria despre care știa ca-I caracterizau se spulberasera ca și cum
nici n-ar fi fost.

   Merse neinvitat spre un scaun de lemn tocit de lângă fereastră și se bucură de

momentul de singurătate în care avea prilejul de a fi ignorat, timp în care atenția lui
mamie fu îndreptată în mod exclusiv asupra  Lenei, careia încerca să-i încălzească
fata inrosita cu mâinile. 
      "Iar ati intarziat! N-ar trebui sa va avantati asa, pădurea e foarte periculoasa,
chiar și inspre primavara, cand nu mai e gerul asa întețit! Tot sunt animale
salbatice pretutindeni! In locul vostru, mie mi-ar fi frica sa mai ies din casa!
Pierdeti vremea asa, aiurea! O sa vedeti ce veti pati!" Acum il privea si pe Cristian,
cu mai putin avant in gesturi, desigur. Isi mentinea in  fata lui pozitia de straina,
desi nu se dadea inapoi de la a fi maternala, in norme. "Mai devreme chiar l-au
găsit pe Larry ranit la picior de un elan. Noroc ca a avut pistol la el, ce sa zic, ca
altfel se alegea praful!"

      Lena scapa un "Oh!" gatuit, pe care Christian il primi bosumflat. Larry era
proprietarul magazinului alimentar din sat, singurul magazin alimentar. Nu prea
avea de niciunele, doar ce i se mai aducea din port, la Homer, unde avea un prieten
marinar caruia îi dadea carne si blanuri in schimbul unor marfuri vechi, aduse de la
Anchorage. Satul fiind destul de departe de Anchorage , ar fi fost mare bătaie de
cap sa-si ia marfa de acolo. Oamenii ii dădeau blanuri, mâncare, tot ce aveau, si
totul se făcea pe schimb, dar Larry stia sa iasa in profit cu toate acele nimicuri pe
care le vindea. In fond, daca n-ar fi fost asa, s-ar fi putut muta de tot la Homer. În
ochii lui Christian, era doar un escroc sub masca unei solidarități forțate.

   "Proasta!" Suiera usor, imperceptibil. Il deranja foarte tare ca pe Lena o

impresionau astfel de povesti. Pentru el nu ar fi fost de mirare ca nenorocitul de
Larry sa se fi ranit singur, doar asa, ca să mai crească în ochii lumii și sa-si mai
adune clientela.  

      Privi in alta parte, în timp ce Lena și mamie aveau o discuție incoerenta despre
toate pericolele Alaskai și asupra a ceea ce trebuia făcut în situații de urgenta.
Christian rase în gândul sau. Ea nu știa sa treacă un lac, deci își imagina cum s-ar fi
luptat cu elanii.

      Lena fu pusa sa se dezbrace, iar ea se retrase sus, urmând sprintena scara, cu

pletele arămii atarnând voluminoase în urma sa.   

      Baiatul se prefăcu că privește o vază de lut așezată pe o comodă, urmărind cu

coada ochiului acea scenă veterana, căci parcă observa în gesturile sale o urma
latenta de amazoana.
      Când se intoarse, vazu ca mamie privea in aceeasi direcție, cu mainile in
solduri si bărbia proeminenta urcând pe direcția pe care se avantase fiica sa. Asa,
cum arata, lui Christian i se paru amuzant ca aspectul de primadonna de care
vorbise de multe ori în gluma raposata bunica a Lenei chiar avea o înrădăcinare
reala.

   Cand Lena se intoarse, vazu ca purta o rochie de lana lunga, cu tiv, avand
desenata pe ea niste flori extrem de mari si tampe, de un roz bombon enervant de
strident. În picioare nu avea nimic, doar niște papuci imblaniti fără vârf, contrastati
ridicol cu strampi grosi și negri, care blocau cumva toată acea panorama docila.
"Ai sa răcești, despuiata asa!" O certa mamie.

     Amândoi o studiara curioși, iar ea doar statu cuminte și se lasă judecata de

perechile de ochi reci, în negura care se lasase brusc afara.

    Mamie mai aprinse doua lumânări, lăsând masa încărcată de firimituri de pâine
și lapte sa se scalde in razele scurte și galbene ale flăcărilor ce mistuiau pe
deasupra lor, combinându-si fumul dens cu aburii de căldură ai lichidului dulce.

    Mancara amândoi, la masa, iar mamie doar statu in picioare si ii studie serioasa.
"Ar trebui sa ramai cu noi!" Ii spuse lui Christian. "Nu pot, mama nu știe ca sunt
aici!" "Ei, hai, ca își da ea seama! Doar vii la noi în fiecare zi!" "N-as vrea sa o fac
sa se îngrijoreze!"

     Nu se priviră in ochi deloc, pentru ca Lena isi adunase cu totul capul in mâncare
is parul blond aproape că îi intrase în lapte, când mamie aparu pe la spatele ei si I-l
prinse cu o clema ridicola în vârful capului, sărutându-i in treacăt, dar maternal,
parul acela blond și îmbâcsit. Cine ar vrea sa se atingă de asa ceva? Nici măcar nu
se spăla pe cap. Christian isi privi dezgustat mâncarea, și liniile neclare ale laptelui
ii initau mișcarea firava a buclelor blonde, ceea ce îl scarbi profund, încât nici nu
mai vru sa mănânce.

    O privi pe Lena, în semiintuneric. Ea doar se uita stupefiata la el, neînțelegând.

Un câteva clipe, își întoarse privirea la loc în farfurie pentru a mai culege câteva
bucăți tari din miezul pâinii, sorbind laptele cu zgomot, care ii cazu pe barbie și I
se  pierdu în anchiorul negeneros al rochiței.
     Christian ii urmari mut gesturile impasibile. Nu părea sa o intereseze ca tocmai
își patase singura rochie frumoasa, iar pe el acest fapt îl enerva oarecum. Dacă n-ar
fi fost mamie, care părea ca nu observase, mai ales ca acum, în întuneric, nu se mai
vedea nimic din unghiul in care stătea ea, ar fi sărit pe ea și ar fi mustrat-o pana ar
fi văzut ca înțelege și ca se tanguieste sa fie iertata, promițând ca nu va mai face.

      După ce terminara de mâncat, Lena se puse sa curețe nuci lângă soba, iar
Christian se simți sa o ajute, după ce fu convins de mamie sa rămână peste noapte.

     Perry Langstone intra în încăpere  la câteva sferturi de ceas după ce copiii se

apucara de treaba. Atmosfera din casa ii devenise lui Christian extrem de plăcută,
pana când aparu tatăl Lenei în prag. Era zgomotos și vocea lui enerva foarte tare, la
fel ca mizeria pe care o lasa, având bocancii plini de nămol și zăpadă, nerespectand
mustrările pe care i le făcea mami de fiecare data. "Ei, las' ca se spala!"

     Deși Christian era extrem de iritabil, prezenta tatălui Lenei aproape că  îl speria
de multe ori mai degrabă decât îl enerva, căci asistase în rarele ocazii când ii vedea
împreună pe părinții ei la diverse dispute vehemente și, odată, in apropiere de
Crăciun, îl vazuse chiar lovind-o pe soția sa și dand-o cu capul de o comodă. Lena
venise aproape imediat în ajutorul mamei sale, fără sa-si privească sau sa-si mustre
tatăl. Luase cu o dibăcie care îl uimise pe Christian o cârpă de la bucătărie, se
repezise afara s-o incarce cu gheață, încropind imediat un fel de săculeț cu pe care
i-l apăsase pe frunte cu grija, șoptind printre lacrimi: "Mamie, mamie..."

    Christian se simțise extrem de stanjenit de situație, dar nu putuse sa ierte privirea

implacabila a lui Perry când ieșise aproape imediat, din încăpere, înjurând și lovind
tot ceea ce-i ieșea în cale.

     "Iubeste alta femeie" ii spusese odată Lena, făcând ochii mari când stateau
impreuna în casa, în lipsa lui mamie.

      "Asa spune mamie... ca va pleca, la fel ca bunicul. Și bunicul iubea alta femeie,
una cu par negru și ochii de vipera, verzi-albăstrui... Bunica spunea ca sunt ochi
rai, ochii schimbători, au mai multe fețe. Eu n-am vazut-o niciodată."

   Christian ar fi vrut sa întrebe "Pe cine?" Dar nu o făcu, în acele momente, nu

putea sa spună nimic, nici măcar sa o consoleze. Se întreba cum rezista.
     Perry intra cu pasi grei in incapere si tranti usa cu zgomot in spatele lui. Isi dadu
jos bocancii pe la jumatatea camerei, lasand dare lungi de zapada in urma lui.

     "Uf, ce vreme!"

      Saluta din priviri copiii, mangaind-o în treacăt pe Lena pe cap. "Frumoasa

rochiță..." spuse, iar Christian se cutremura la auzul glasului lui, desi nu stia precis
de ce.

       Își saruta soția, iar aceasta rase subit, cu dinții sclipitori, și Christian regăsi în
privirile ei o urma de tinerețe.

    De fapt, multa lume spunea ca bietul Perry era înnebunit după soția lui, Greta,
încă din frageda adolescenta, însă gelozia ei îl făcuse violent. Unii spuneau ca ea
avea traume din copilărie, de când cu tata-su, care o părăsise. Cei mai bătrâni
vorbeau despre cum se agatase de el în dimineața aceea și îl rugase sa nu plece, in
timp ce mama ei o trăsese în spate, mandra și implacabila, fără urmă de
resentimente.

     Bunicul ei nu mai avusese nicio legătură cu Greta, iar ea crescuse singura și

îndoliata toată viața, căci pierduse ceva ce stia ca nu mai avea sa aibă niciodată.
Primise de la el in toata viata doar o felicitare de nunta semnata din Fairbanks.
Doar asa ii stiuse adresa, desi mai avea câteva scrisori rupte de la raposata sa
mama, pe care el i le trimisese din diverse parti ale Alaskai și chiar din sudul
Californiei, intreband-o despre fata și sănătatea lor, respectiv dacă aveau nevoie de
bani.

     Unii spuseseră ca ajunsese un om înstărit, de vază, dar acestea au rămas doar

presupuneri, căci nimeni nu mai știa ce se intamplase cu el, ultima adresa de care
se știa precis era Fairbanks, și oamenii nu mai fructificasera subiectul despre el de
atunci.

   Toate acestea le aflase Christian de la Lena și din discuțiile pe care le aveau

părinții lui, la care asista fără sa vrea, casa fiind foarte mica.

    Mamie îl certă în gluma pe Perry ca intarziase atât si ii arata cu degetele ușor

tremurânde mizeria pe care o lasase. El privi totul impasibil, dar expresia glaciala
și ușor colerica de pe chipul lui întors în profil îl făcu pe Christian sa tresară. Se
uita înspre Lena. Mâinile ei tremurau ușor, însă nu se uita înspre ei, privea cu o
cumințenie potolita nucile care se răsfrângeau în mâinile sale, dar Christian isi
dadu seama după felul in care  ii străluceau lacrimile din ochi și I se misca ușor
bărbia ca cel mai mic act se violenta ar fi putut s-o facă sa izbucnească în plâns.

    Lasă ustensila din mana și ii strânse mâinile intr-ale lui, însă ea nu ridica privirea
spre el, căci, dacă ar fi facut-o, ar fi văzut cu siguranță empatia sincera pe care o
avea el pe chip.

     Când își întoarse atenția asupra părinților ei, îl vazu pe Perry aplecat asupra
mesei, nervos, după care se ridica si plesni lemnul cu zgomot, la care Greta tresări,
facand-o pe Lena sa-si ridice brusc privirea.

      "Bai, dar taci odată! Vin după o zi de munca sa ma aștepți fara nimic pe masa
si mai și dai din gura!" Făcu un gest de amploare, agresiv, care aproape ca îi aduse
un zâmbet slab pe chip lui Christian, căci statura lui miniona în proximitate cu cea
zvelta si corpolenta a sotei sale (căci desi nu era foarte înaltă, era subțire și avea
picioare lungi intr-un torso îngust, care ii dădeau un aspect interminabil) concepuse
o situatie de necontestat zeflemitoare, mai ales când se agita și gesticula cu o
lașitate latenta, a omului care știe ca face, dar care nu e pedepsit cu nimic.

       Greta se dezlipi de lângă el,  dandu-se în laturi. Zâmbetul ii dispăruse de pe

fata și lăsase locul unei lapidaritati atât în vorbire, cât și in paloarea obrajilor săi
adesea rumeni.

      Se uita către Lena și Christian, imprecisa, iar când băiatul ii simți strafulgerarea
lenta si emotiv încărcată a ochilor, inghiti in sec și lăsa capul în jos. "Daca o
lovește, am s-o ajut..." isi spusese, ingandurat, așteptând cu încordare reacția lui,
însă auzi doar câteva înjurături bolborosite.

     Perry Își lua o țigară și se arunca pe salteaua pusa pe jos, din capătul cabanei.
Fuma absent, având accese ridicole de tuse, ca și cum ar fi tras pentru prima oara.

      Greta stătea umila și tremuranda în mijlocul camerei, privind în jur,

necunoscand pe nimeni și nimic. Christian se uita către Lena. Isi zorise treaba cu
mâinile tremurânde, iar degetele ii erau insangerate și unghiile înnegrite de munca.
     "Duceți-vă la culcare!" Șopti Greta printre dinți, venind către ei. "Le fac eu... n-
avea grija... le fac eu..." aduna toate cojile cu mâinile febrile și osoase, le arunca în
căldare, iar lui Christian I se paru ca printre acele rămășițe văzuse și câteva lacrimi,
dar din poziția în care stătea nu-i putea vedea concret expresia.

       "Dar mamie... ești-" "Lena! Fa cum îți spun! Si-asa ai făcut destule pe ziua de
azi!"

       Lena tacu si se ridica aproape imediat de pe jos, iar Christian ii copie aproape
imediat gestul, stupefiat si nesigur.

        Urmara unul după altul scara, silențiosi, ca și cum orice sunet i-ar putea
compromite cumva.

     Christian puse piciorul pe lemnul cald și, fără sa accepte mână pe care i-o
intinsese Lena, se sprijini de saltea și își scoase repede, cu mainile tremurânde,
perechile de șosete, vesta de lana și brâul, după care le puse pe toate lângă mică
comodă ticsita de cărți și medicamente nefolosite, care constituia singurul mobilier
al micului etaj.

        Se baga în patura calda și aștepta pana când simți ca ea se așează lângă el, pe
marginea cealaltă a saltelei.

     De cum auzi liniștea de mormânt, închise ochii și,  ca printr-un miracol, lumina
se stinse odată cu ei. Nici nu adormi bine, ca se cutremura de o strânsoare brusca a
unor fire plapande de lana, și simti ca se încurcă în ceva moale care nu-l lasă să
respire.

    Se ridica buimac într-un cot si isi puse mâinile În jurul taliei. Suspina când
realiza ca erau doua brate reci și moi acele fire subțiri care îl înconjurau. Se lasă la
loc pe perne, încă tremurând.

    I se facu milă de ea, de făptura care stătea în spatele sau, și se gândi cât de greu
trebuia sa-i fie sa trăiască de una singura în casa aceea impatimita.

    Își promitea ca, dacă vreodată o va lua de sotie, sa îngrijească de ea mai bine
decât s-ar fi așteptat, considerând abuzurile din propria familie.
     Zambi. O vedea în fata lui, tremuranda, așteptând sa fie lovita, și el avea sa se
prefacă supărat, sa ridice mana asupra ei si apoi s-o mangaie usor pe obraz, facand-
o sa deschidă doi ochi albastri mirați, confuza de ce nu fusese pălmuită.

      Asa ramase în străfundul gândului cu imaginea ei serviabila, liniștită de

mângâierea unui soț iubitor, pana dimineața, când uita tot, enervandu-se iar pe ea.

     Devenise iritabilă încă din primele ore ale dimineții. O trezise tata-su, care facea
gălăgie de fiecare data când pleca. Azi nu trebuia sa se ducă la serviciu, dar, ca de
fiecare data când nu era nevoit sa plece, devenea febril, își aduna ustensilele și își
scutură ghetele spălate în seara anterioara de Greta, grabindu-se sa plece la pescuit
sau la vânătoare.

       Se miscase și oftase câteva clipe, punandu-si bratele pe pieptul lui Christian și

stranagndu-i în pumnul mic coastele proeminente, așezând cuminte capul pe
umărul lui.

   Poziția aceasta o tinu foarte câteva clipe, pana se intoarse cu spatele și ofta
nemulțumită, si tot asa. Christian ii arunca blana de urs peste cap, sufocand-o, iar
ea se zbătu și se ridica buimaca dintre blanuri.

    "Buna dimineața!" Ii spuse confuza, fata sa afișeze vreun zâmbet. El o privi

printre gene, cu parul zburlit înșirat pe perna. "Culca-te la loc! N-ai stare?" "N-am,
mi-am stricat somnul!" Îl privea nevinovată, ca o căprioară blondă. "Prea bine!
Asta nu-nseamna ca trebuie sa-l strici și pe al altora!"

    Ea lăsă capul la loc, stanjenita. Acum statea nemiscata, și el văzu printre pletele
care îi acopereau fața că avea ochii larg deschiși și degetele piciorului drept i se
mișcau febrile.

   El puse pătura peste ea, mormaind, și se intoarse cu spatele, în tandem cu Perry,

care tocmai inchidea ușa cu zgomot, făcând ca o lumânare stinsa de lângă ușa sa
cada și sa se sfărâme în trei bucăți mari si simetrice de ceară uscata.

   Christian privea mut. Îl ura pe Perry... Îl ura intr-adevar...

     
***
Pe fata lui mamie se vedea clar o crâncenă oboseala și lacrimi care ii surmenasera
privirea inrosita de nesomn. Tremura în timp ce le făcea celor doi de mâncare,
îmbrăcată într-un capot gros ce lasă la vedere dintr-un anchior în v numai linia
sanilor lasati pe care si-i strângea, fără sa vrea, prin inclestarea nervoasa a bratelor.
Avea un coc strâns în vârful capului, care ii lasă la vieala rădăcinile blonde și
firave ale parului, care începuseră sa se decojeasca de pe linia frunții, lăsând o
ușoară urma de chelie la vedere, care nu se observa când avea parul lăsat liber.
     Lena nu ajuta decât în vederea punerii mesei, pe care o aranja tacticos, cu boluri
portelanate, unele sparte, cu modele băbești pe ele, dar destul de rigide și bine
construite. Aveau o forma simpatica de scoica, care îl făcea mereu pe Christian sa
zâmbească. Din cine știe ce motiv, ii plăcea mai mult mâncarea când gusta din
acele chilipiruri îmbucurătoare.
      Lena nu manca la masa, spunând ca se simte mai bine lângă foc, ii încălzește
spatele. "Oi fi răcit! Dacă umbli teleleica..."  O certa mama-sa, în timp ce rodea un
colt de pâine cu mămăligă.
      Christian se strâmbă. Nu-i plăcea atitudinea ei, îl irita. Voia mereu sa fie
"altfel" și asta îl scotea din sărite. Purta aceiași rochie ca seara trecuta, iar el nu
putu sa nu observe pata care se amprentase vizibil mai jos de barbie. Era ca un
pumn în ochi în contrastul cu nuanta laptoasa a topului.
         O privi. Repet gestul lui mamie, intingand pâinea în mămăligă și umplandu-si
gura. Închise ochii, iar obrajii îngroșati de mâncare ii dădeau acum un aspect
aproape ridicol, în contrast cu fața deja mult prea rotunda și nasul carn.
      "Mamie, e delicios!"
       După ce termina de mâncat, lasă totul deoparte și privi apatica lemnele din foc,
adăugând mereu margini șubrede de coceni. Afara era intr-adevar frig, iar focul
trebuia ținut aprins în permanenta.
        "Lena, încetează, rămânem fără lemne!"
         "Avem destule! E foarte frig, focul era pe moarte! L-am salvat!"
    Se ridica în picioare, privindu-l serioasa pe Christian. "Ai terminat? Vrei sa-ți
mai aduc?"
     Băiatul se uita înspre farfurie, stupefiat. Da, intr-adevar terminase și acest mic
detaliu îl făcu să se framante de rușine, căci ea era foarte dibace și bagacioasa, el
trebuind sa fie mereu atent la ceea ce spunea.
     "Da-mi voie, îți mai pun"
     "Nu-i nevoie, am destul!" Christian trase farfuria încăpățânat, când văzu că
mână ei mergea în continuare chiar și când el ii concediase gestul în mod categoric.
    -Dacă e asa, du-te și te schimba! Ai stat toată noaptea în aceleași haine, nu vreau
sa te trimit sifonat la mama-ta!
     -Nu am alte haine! Ia de la Lena! Îți arată ea, ca are câteva pulovere mai
băiețesti de când era mica!
     Christian ar fi vrut să refuze, dar mamie nu era în apele ei si asta ar mai fi lipsit
acum, sa o mai supere încă mai mult! Se resemna strângând fin buze și dădu din
cap, urmand-o pe Lena pana în odaia sa.
     Ea ii intinse cu solemnitate, aproape imediat, câteva dintre hainele pe care le
avea și care lui nu I se parura deloc baietesti, dar le accepta fără sa mulțumească și
ii spuse sa coboare, ca să se poată schimba.
    Ea il privi câteva clipe stupefiata, după care îl cerceta de jos pana sus și strânse
subtil din buze, iar el intrezari o urma de flirt în gestul ei, căci vedea mușcătura
slabă a unuia dintre dinții ei de lapte în carnalitatea ascunsa a buzei sale.
   Intr-un final, se intoarse si cobori cu pasi mici pe scara, iar Christian auzi
trosnetul slab al parchetului cabd ea sări după ultimele doua trepte direct pe podea,
sub privirea atentă a lui mamie, care începu s-o mustre aproape imediat, ridicandu-
se nervoasa de la masa.
   
        Se întoarse câteva minute mai târziu purtând un pulover lejer din lana și niște
pantaloni bej-maronii, iar pe sub își păstrase vesta și niște colanți mai grosi.
         Își bagase toate hainele neaprobate în punga, iar mamie paru extrem de
încântată de noua sa înfățișare, spunând chiar ca ii veneau "strasnic" și ca știa ea ca
"i-ar fi venit bine acelea". Ii ceru părerea chiar și Lenei, care doar scutură din cap
politicoasa, zambindu-i, gest care îl enerva la culme, asa ca o privi urat, cu
sprâncenele concave acuzatoare și cu ochii strălucind de o sălbăticie aproape
nevropata.
    Ea paru ca își ținea răsuflarea și se bătaia în rochia ei lunga și pătată de colo
colo. "Tampa!" Isi spuse în gândul lui, enervat de deficientele ei sociale.

***
     
   -Sigur nu mai vrei nimic de mâncare? Il întreba, în timp ce mamie se agita,
strangand masa.
    -Nu vezi ca m-am îmbrăcat? I-o intoarse el.
    -Ba da.... doar ...
    -Atunci de ce pui astfel de întrebări?
     Ea nu răspunse, dar se grăbi să o ajute pe mamie sa strângă masa. Mamie o
dădu la o parte, intorcandu-se și privindu-i pe fiecare în parte.
     -încă nu v-ati încălțat? Hai, plecați și voi și faceti-va de lucru, ca mâine aveți
școală! Doar n-o sa stați pe capul meu!  Lena, du-l acasă pe Christian!
     Ii arunca o privire rece.
     -Nu e nevoie, pot merge și singur!
     -Prostii, mai vorbiți și voi pe drum, ca prietenii! Facu un gest scurt, zeflemitor
către Christian, iar el lasă capul în jos, rosind.
      -Hai sa mergem! Lena ii intinse mana, iar el i-o refuza.
      -Ah, baiete, sa nu-ti faci griji în privința părinților tai! Ii voi anunta eu însumi
azi ca ai fost la noi peste noapte!
      -Mulțumesc, baigui Christian. Uitase cu desavarsire.
      Își lua bocancii, ajutand-o și pe ea sa se încalte, nervos, când văzu că nu se
descurca. Ea se lăsă ajutata și chiar își sprijini mâinile fragede de umerii lui, în
timp ce o incalta.
    Imediat cum termina, aproape brusc, o întoarse cu spatele și o grăbi impingand-o
ușor, iar ea abia putu sa deschidă bine ușa pentru a nu e lovi cu nasul de ea.
  
   Afara era o liniște persuasivă, care marca oarecum fiecare fir înverzit de iarba al
brazilor, acum părând aproape gri în reflexiile cenușii ale soarelui ce abia se ivea
cu stupoare și frica de printre nori. Toată atmosfera era încărcată de ceva
deprimnat, impersonal, care dădeam în firesc aleatoriu în toată acea subrezime a
peisajului.
    Lena il lua de umăr ca pe un soț în timp ce mergeau pe aleea bătătorită, care abia
se mai distingem de prin zăpadă ce se intetise peste noapte. Acum știau numai
după memoria proaspătă a drumului parcurs cotidian pe unde trebuiau sa mearga
fără sa se afunde pana la brau, lăsând în urma pământul sterpit, dat curat.
       O îndruma pe Lena, care stătea prinsă de el în strânsoarea de menghina. Ar fi
vrut sa o dea la o parte, căci ii strângea bratul prea tare, însă nu putea, căci, pe
măsuță ce înainta în peisajul acela gri, latent, I se făcea cumva milă de ea, și nu stia
de ce și cum, doar faptul ca ar fi dorit s-o tina lipit de el, ca s-o cum, în alte
contexte, i-ar fi putut-o rapi vântul.
      Trecura printre casele mici, inguste, se strecurara pe sub crapatura unui gard si
se retrasera in spatele cimitirului, de unde privira catre cele doua case dispuse catre
pădure.
      La tanța Ahnah era întuneric. Nu era de mirare, nici chiar când se trezea nu era
lumina, spunea ca pe vremea ei cerul nu se deschidea la fel de mult, ca e semn rău,
de război, ca avea mai multa liniște în nopțile acelea lungi, subpolare, când venea
gerul și se intetea cu briza oceanica. Mirosea peste tot a spori de brad și luminițele
bucurau ochii.
    Lui Christian ii plăcuse ceea ce auzise de la ea, în zilele în care auzea vorbind și
râzând din casa ei. Multa lume venea, rude, săteni, prieteni de prin Homer și chiar
pana la Ninilchik. Acum se dusesera toți, și cu ei parcă plecase tot entuziasmul și
toată mitocania de calitate a bătrânei.
     Acum rămăsese doar cea de proasta calitate și se resimte de fiecare data când
vorbea cineva cu ea, fie ca era vecin, vreun om care ii mai aducea vreo scrisoare
dupa vreo patru-cinci luni de când fusese expediata.
      Mereu își  scotea doar nasul obraznic, încă carn chair și după atâta vreme și
șoptea printre marginile șubrede ale drevelor casei sale aproape căzute: "Distinsa
tanța A nu e acasă...." apoi se auzeau pașii grei plecând și rasul acela gutural,
strengaresc, singura marca care mai rămăsese din vechea ei personalitate.
      Christian ii facu semn Lenei cu degetele, isr când aceasta intelese, cacu ochii
mari, suspinand aproape imperceptibil, ca și cum ar fi fost un păcat pana și sa
vorbească astfel: "Nu putem intra... Nu se cade..." Christian isi dadu ochii peste
cap, râzând în sinea lui de stupiditatea ei infantila.
        "Ai de gând sa-mi predici ca o baba sau vrei sa intram și sa ne distram?" Lena
dadu sa aleagă prima varianta, dar el, văzând valuo de repulsie amuțită din ochii ei
goliți de spaima, o trase repde de mână și se furișară sa ia scara din micuța grădină
inutila pe care tanța Ahnah insistase sa si-o facă, urlând mereu la singurul ei vecin
de pe raza orizontala cabd acesta indraznise sa arunce o lopata de zăpadă pe gardul
sau.
   Christian propti scara de partea de fațada casei, infigand-o atent în zăpada care
inconjura axa construcției, peoprind-o de hubloul lat al podului.
    Ii facu avant Lenei, împingand-o către prima treapta. Ea se urca buinaca pe
scara, dar nu fără sa înteteasca pasul, fiindcă stia ca se stersese pe mâini de fapta și
cauta acum sa nu fie prinsă.
    Când ajunse la hublou, Lena se chinui sa îl deschidă din afara. De când nu mai
veniseră și geamul nefiind aproape niciodată deschis, din cauza frigului, structurata
parca avea mâini de fier încâlcite în rama densa a ferestrei, căci abia mai putu sa o
tragă, și, când o facu, aproape ca se dădu peste cap.
   Panicat, Christian o împinse de fund în sus, simtinf-o ca se arcuieste din cauza
atingerii lui. El rase zgomotos, incercand sa o facă sa se sumta stupid pentru gestul
inutil de pudoare pe care îl avusese, însă ea doar privi trist înapoi, nedumerita.
"Chiar e proasta" isi spuse el.
     O vazu ca arunca o privire buimaca inauntru și o grăbi soptindu-i câteva cuvinte
usturătoare, căci I se păruse ca aude o ușa deschizandu-se, și, indiferent dacă era
tanta Ahnah sau altcineva, era tot la fel de rau.
     Lena întra aproape imediat după ce ii fu comandat, oferindu-i mâna lui
Christian, pe care el o refuza, plesnind-o peste degetele contorsionate și înroșite de
frig.
    Ea se retrase cuminte și, desi fusese în mod ordinar concediata, îl ajuta sa
covoare de pe hublou și sa se echilibreze pe podeaua stramta a podului.
   Asa cum stăteau, desi niciunul nu era foarte înalt, ajungeau aproape de partea de
sus a tavanului, de care Christian daduse cu capul în joaca, remarcând totuși o
privire îngrijorată din partea Lenei, care îl amuza și îl maguli în același timp, căci
ea niciodată nu radea la astfel de lucruri și I se părea necrestin sa păcătuiască
astfel, luând în derâdere afectarea semenului sau.
      Christian reuși sa-si strecoare mâinile prin hublou și sa arunce scara intr-o
laterala, ca să nu fie bătător la ochi ca fusese folosita. Asa făcuse mereu, și, pana
atunci, tanța Ahnah nu ii prinsese niciodată.
    În încăperea ticsita de lumina alba, slaba, abia dacă se intrezarea fundul, căci,
paradoxal, desi locul nu avea lățimea mai mare de patru metri, anumite ascunzișuri
ale obiectelor aruncate acolo de tanța Ahnah erau bine marcate prin întuneric, iar
copiilor le era teama sa nu se ascundă pe acolo vreun șobolan sau vreun păianjen
maj viguros, caci altfel ar fi răvășit cu siguranță și acele locuri.
      În partea din mijloc se formase un care străjuit central de niște cufere și lăzi
vechi, pline cu ziare, albume, poze înroșite cărămizii de cine-stie-ce. Pe laterale
erau chilipiruri ieftine ale unor tablouri aduse din sud, cu marfa care mai ramanea
de la Anchorage și chitanțe, documente, certificate de naștere ale unor oameni care
în ochii lui Christian nu erau certificați și multe alte nimicuri.
      Christian ii facu semn din ochi Lenei, indemnand-o, ca pe un tap ispășitor, sa
deschidă lada.
      Ea, la indemnarea lui, răsturna cu zgomot un cufăr din centru, privind apoi spre
Christian cu o uitatura nevinovata, ridicand stupefiata din umeri și umezindu-si
buza de jos, gest care I se parea băiatului extrem de imprecis și pueril.
       Aproape ca ii ieșiră ochii din orbite când văzu cât zgomot făcea și ar fi vrut s-o
palmuiasca, cu o placere sadica, dar se retinu imediat în gesturi, iar mâinile
incepura sa-i tremure ca și cum gândul de a-i face rau îl tulbura pana în  adâncul
ființei. Își imaginea sanguinitatea abundenta a obrajilor săi deja inflacarati și
expresia de durere animala  pe chip dacă ar fi atins-o măcar cu un deget și parca ii
era sila de propria persoana în momentele în care gândea astfel.
     Reuși numai sa se uite urat la ea, gest pe care copila nu-l surprinse, căci buzele
sale erau prinse intr-o șoaptă cugetândă asupra a ceea ce citea. Volubilitatea
mișcărilor ei adesea lipsite de orice febrilitate sau viata îi ridicara curiozitati
băiatului, căci ii lua cu un gest scrut din mana incropeala de pagini ce parea o
carte, justificandu-se parcă mai mult pentru el: "Lasa-ma sa vad!"
     Scrisori de dragoste dintre tanța A, aka lady Anemordamena și un anume Conte
Duxbury! Christian începu sa rada înfundat, fapt pe care Lena nu-l intelese și I se
inrosira obrajii de neliniște, ametita de cuvintele frumoase pe care probabil ca inca
le avea adancite in capul prost, plin cu romante frivole si ridicole.
   Toate acele scrieri chinuite, lipsite de orice fel de substanță, copiate cu sarguinta
din cărți (căci uneori uitaseră cui se adresau și mai apărea vreo "Distinsa Rebecca"
șah "sir Arthur") erau ridicole, căci, în spatele caracterului evident abil al tanței
Ahnah, nascut din semisangele de amerindianca, se ascundeau toate acele lipsuri
ale unei femei cu desavarsire needucata, care n-ar putea avea niciodata inteligenta
de a duce la capăt o scrisoare de acel gen.
    Christian zâmbi. "bragul meu Conte..." Literele erau atât de chinuite, încât
exersarea lor doar în acel moment de criza artistica fusese totuși o nesocotinta,
căci, nestiind corect sa diferențieze anumite asemănări literare, ajunsese sa
confunde d cu b și t cu ț, dar asta ar fi fost ultima problema a scrisorilor.
    La scoala, Christian învățase sa scrie câteva fraze, și chiar sa facă o scurta
compunere, dar asta în plus fata de colegii sai mai ignoranți. Nimeni nu știa ca el
avea de multe ori inspirația de a citi mai mult din volume rusești cu poezii aduse de
tatăl sau și acestea ii dădeau la rândul lor rod imaginației, căci compunea el însuși
scurte madrigale, rusinandu-se de amploarea sentimentala a propriilor cuvinte, care
uneori, recitindu-le, I se păreau ridicole si le arunca în foc, uitandu-se după ele ca
și cum ar fi vrut sa se arunce în flame și sa și le aproprie din nou.
     Acum însă putea comenta fără ascunzișuri scurta și elocventa mărturie asupra
dragostei dintre doi aristocrați, care probabil ca fuseseră amanți și dezvoltasera în
timp, pe măsură ce rasfoisera câteva dintre copertele și paginile de incipit ale
romantelor amatoare, o dragoste pentru acest gen de interacțiuni madrigale.
Nestiind cum sa le susțină, devenise totul un pagiat, dar emoția era cu siguranță
prezenta, căci la unele colturi de pagina se mai intrezareau încă urme apoase și
sărate ale lacrimilor autorului, întinate de o mana stângace.
    Își și imagina cum alergau seara la casa celuilalt și își lăsau ca niște mesageri
proscrisi hârtii ascunse pe sub ferestre, pe care, la primele ore ale dimineții, celalalt
avea însărcinarea de a le culege și de a le răsfoi, mai mult pentru a simți mirosul și
prezenta celuilalt, decât pentru a înțelege esenta liricului.
     "Cine o fi acest Duxbury?" Intreba Lena și pentru prima oara de când luase în
mână hârtiile, își dădu seama ca ea îl privise intr-un colaps de sentimente mai tot
timpul, urmarindu-i expresiile fugare, contorsionate de o ironie zeflemitoare.
Christian ridică o privire impasibila asupra ei, râzând de sclipirile emotive care i se
conturau în ochi. "De unde sa știu eu? Ce, chiar crezi ce scriu ăștia doi?" Flutura
antipatic carticica, iar câteva pagini se desprinsera și sierara fugare pe la urechile
Lenei, trântite fiind apoi de peretele obscur.
   "Nu știam ca tanța Ahnah a fost o poeta în tinereturi!" El ii privi ochii stupefiați,
mariti, și observa  chiar și asa ca bilele rotunde de un albastru nuanțat abia dacă se
puteau defini ca un tot rotund, căci I se păruse mereu ca formau o hiperbola în
contrastul formei ochilor, care nu era nicidecum exagerat diametrală.
    Rase scurt și își dădu capul pe spate, profund maecat de excentrixismul sau,
dezradacinat, după părerea lui, în contextele acestea puerile.
     "Nu fii proastă!" Dojana paru sa nu aibă niciun efect exacerbat din partea ei,
deși îl privi trista, cu ochii acum irauriti de pleoapele căzute.
     "Nu sunt. Doar întrebam" ridica din umeri, luandu-i tacticos scrisorile din mana.
"Doi oameni care se iubesc n-ar trebui sa fie motiv de râs!" Privi dragsastos filele
îngălbenite, trasandu-le cu palma. "Cum de nu am găsit astea pana acum?"
    "Habar n-am." Cristian ridica din umeri. Era intr-adevar dezinteresat. "Le-o fi
pus de curând."
     "Nu cred ca intra prea des pe aici..." observa Lena, privind în sus, ca și cum s-ar
fi așteptat ca tanța Ahnah sa aibă capul aplecat înfricoșător asupra ei în contrastul
cuvintelor care o vizau.
      Își întoarse capul către hârtii și își dresezi glasul.
      Urma o liniște profunda, câteva secunde, care ii aduse lui o umbra de zâmbet în
coltul gurii, văzând ridul mic si sumar care se adâncea cu fiecare cuvânt șoptit ca
pentru ea.
       "Dragostea mea Anemordamena, în ochii mei tu ești laby cea be bupa adus,
bupâ stele. Ne vom revedea curănd, bar vom rămâne mereu imbpreuna. Semnat,
Nick, sir Arthur"
     Lena se chinuise sa descifreze pudoarea artistica a cuvintelor scrijelite cu
patima, muncite, copiate și adăugate la ceea ce se concepea în acel eu
cutremurător, însă, venind din vocea ei tremuranda și bleaga, sonanța impetuos de
ridicola a cuvintelor se decupa parcă cu și mai mult ridicol, și Christian nu se putu
abține sa nu chicoteasca cu lacrimi la fiecare fraza în parte.
        "Deci îl cheama Nick!" Striga ca o revendicare Christian. "Ah..." Lena
întoarse caietul intr-o parte. "Nu sunt sigura, abia se poate descifra, a mâzgălit
peste." "Nick..." Repeta Christian, nebagabd-o in seama, cu convingere, de parca
chiar îl vedea în fata ochilor.
    Un bărbat aproape chel, cu ochii trași și negri, cu nările ca două inele late, dar cu
nasul părând subțire dir-o parte. Probabil era vreun eschimos sau vreunul din
triburile de amerindieni periculoși despre care se spunea ca veniseră chiar de la
nord de Mississippi, căci așezările le erau compromise de urbanizarea feroce care
amenința sa-i ucidă.
      "De ce-ti pasă atâta?" Ii smulse Lenei caietul din mana, certandu-se parcă pe
sine. "Da-le dracului!" Spuse acel cuvânt pentru a o dezarma, asa cum făcea uneori
când mai auzea prin sat vreun cuvânt obscen și apoi se hotăra brusc sa o sâcâie cu
el. Ii plăcea ca o baga în garda, ca era unul dintre puținele lucruri care nu o lasa
impasibila și la care reactiona stupefiata, ducandu-si o mana la gura și acoperindu-
si ochii și urechile cu singura ei căciulă ruseasca.
       Arunca hartoagele cât colo, însă gestul nu o incorda nicicum, caci ea încă
stătea stupefiata. Aproape ca intrase în negurile abisale al peretelui, iar Christian
simti un impuls neidentificat; ar fi vrut sa o tragă înspre el, parca pentru a o proteja
de iminenta unui pericol ascuns.
    In schimb, se dădu mai aproape de ea, pana când o văzu mai bine, promițându-si
sieși ca dacă va mai face vreo mișcare în a pleca de lângă el chiar va fi determinat
sa riște imprudenta a ceea ce gândise.
     "O putea iubi oare?" Se întreba, dar întrebarea se pierdu, de sine stătătoare fiind
subreda și neșlefuita în cadența gerului, a bătăilor inimii ei si a sunetelor scurte
care anunțau trezirea tanței Ahnah.
     Când plecară de acolo, se apropia  de ora unsprezece și afara aproape se
intunecase. Cerul se desprinsese intr-o fada si imprecisa Aurora Boreala, căci
Christian asa numea fiecare spectacol bomom de lumini care îl irita pana la sânge.
Genul de ambianta vesela nu i se părea potrivita Alaskai, în esenta ei descompusa,
ca o damă rece și trista trecuta de timpuri.
      Christian se simți responsabil sa o ducă pe Lena pana acasa. Vorbira aproape
tot drumul despre niște cărți vechi pe care le culesesera la plecare la indemnul lui,
pe care ea nu cuteza sa le atinga sau sa le critice, probabil de teama sa nu-I
raneasca amorul.
       Nu deschisera deloc insa discutia  despre scrisorile găsite, iar el respecta faptul
ca ea înțelesese antipatia lui  fata de aceste fațade snoabe de inteligență și, chiar
dacă el știa că ea va adormi cu gândul la tot ceea ce citise, tot evitase sa o ironizeze
pe tema asta, căci ar fi crezut mai cu seama ca exagerează și astfel subiectul deveni
tabu.
     Christian o tinu de mână constant, din momentul în care se impiedicase și
căzuse intr-o groapa, fără sa vrea, nestiind de la suprafață de adâncimea zăpezii. Se
udase pana aproape de pulpe, iar el o scuturase de zăpadă nervos, certand-o de zor,
ca pe un câine necioplit.
   Ea se lăsă surmenata de toată acea volubilitate cu care el ii arunca de obicei
insulte, însă contactul cu mana lui paru definitiv, ca o antiteza fata de tot ceea ce
relevase în fața ei. O tinu deci strâns tot drumul, fiindcă impasibilitatea ei îl enerva
și mai tare și politețea cu care trata și se lasă tratata îl făcea să vrea subconștient să
răpească fiecare sensibilitate de-a sa.
    După ce ajunsera la casa ei, fura întâmpinați în aceeași maniera ca în ziua de
ieri, de alaltăieri, și toate de cand se cunoscuseră, chiar dacă el nu stius precis când
fusese aceasta întâlnire și mai ales de ce.
    Tot drumul, încetini pasul și își îngădui un moment de reculegere, în absenta ei,
căci de multe ori participarea ei voluntara în abundenta orelor pe care le petreceau
împreună îl făcuse sa creadă ca spiritul ei taciturn regăsea cumva un oarece aforism
pe care si-l clădise pe baza a ceea ce observa din întuneric despre el. Christian
ajunse astfel sa-i reconsidere bonomia ca fiind de fapt rezultatul unei boemii
adânci, căci avea senzația intimidata ca  putea sa-I citească gândurile, iar acest fapt
îl provoca în mod supărător și vulgar.
      De fapt, ce era cu fata aceasta ciudată, și cu ce motiv aparuse ea în viața lui?
Cu siguranță, erau multe alte fete mult mai atractive decât ea și mult mai locvace,
cu care ar fi putut purta conversații interminabile despre lectura și viata, în general.
Lena nu prea știa nimic, despre nimic, dar constatase în timp cu stupefacție ca tot
acel cotidian dintre ei ii crease o obsesie, căci în fiecare dimineață primul gând era
sa se ducă la ea acasă, iar dacă ar fi gasit-o acolo, asteptandu-l, totul ar fi luat un
curs normal.
    Dependenta fata de ființă ei, de vocea ei calda și lipsa de sclipire în ochii
înghețați de o frica latenta, lăuntrică, erau dovezi are părților ei cele mai pure pe
care și le arăta fără pudism, ca și cum normalitatea ei ar fi fost tot ceea ce ea credea
ca el avea nevoie.
  Remarca totuși nu fără o oarece miliție ca și ea era cumva dependenta de el, chiar
dacă avea mereu acea pasivitate în priviri. In afara de el, nu avea pe nimeni si nici
nu voia pe nimeni. Fetele cu care se întâlnea la școală sau pe strada nu-i creau
niciun interes, dar nici nu nu stârneau repulsie sau vehemență în atitudinea ei, nici
măcar în rarele ocazii când o ținea de mână nu simțise ca avea vreun tremur în
degetele moi, arcuite, posta doar o verticalitate sobră, susținută de un zâmbet slab,
rectiliniu. Saluta, apoi se retrăgea tăcută.
      Cu siguranță, incercase de multe ori sa-i demonstreze lui ceva, desi nici ea nu
știa precis ce, însă el credea cu ardoare asta, voia neapărat sa creadă. Avea și
avusese mereu o bănuială ca Lena ar fi avut fata de el o mai aprinsa volubilitate în
vorbire și gesturi, dar ca retinerea ei fusese culeasa din educația austera și
serviabila a lui mamie.
   Uneori o placea când o vedea, ca era cuminte și înțelegătoare chiar și la cele mai
furtunoase ifose ale lui, dar nu putea sa nu recunoască ca se simțea stârnit de ochii
ei care luceau de patima și emoție când ii povestea despre cărțile sale, sau ura cu
care satea și își apară colegele infantile când el făcea o remarca mai rautacioasa.
    Zâmbi. Toate acestea erau ale ei, restul erau doar abstinente. Își dăduse seama
demult ca austeritatea lui mamie nu fusese nicidecum un sacrilegiu, doar o unealta
cu care se strecura la sufletul celor care ar fi vrut sa-i ia fiica de sotie.
     Nu era niciun secret ca totul fusese gandit de o minte abila, a unei mame
indarjite pentru reputația fiicei sale.
     Părinții lor discutaseră de multe ore despre o posibilă nuntă când cei doi ar fi
fost mai mari. "Nu-mi permit s-o mai țin prea mult pe fata!" Spusese intr-o seara
mamie, când venise în vizita la părinții lui, iar el trăgea cu urechea de la usa din
spate.
"Când face cinșpe ani, vreau sa o mărit. Ii dau și zestre, obligatoriu, desigur... Dar
vreau sa-i găsesc și o partida bună, doar e sănătoasă, poate face copii, e frumoasa,
le are pe toate! Nu prea vorbește ea, ce-i drept! Dar lasă, mai bine asa decât sa fie
ca alte dezmatate! Pana la urma, am invatat-o mereu sa fie cuminte, sa știe sa se
comporte în societate, ea nu iese fără sa-mi spună, nu bea, nu fumează... ca altele...
"   Pe Christian îl stupefiase discuția, I se paruse scârboasa și nepotrivita.
   "Intr-adevar..." raspunsesera părinții lui, radiind de o fericire stinsa, cacu o
iubeau inrr-adevar pe Lena și văzuseră în interdependenta de mamă-sa ca avea
toate acele maniere care se cuveneau unei viitoare mame și soții bune.
     De fiecare data când venise la el, refuzase tot ceea ce ii era oferit și mereu ajuta
la curățenie și la strânsul mesei. Asta îl enerva la culme, împreună cu privirile
admirative pe care I le arunca mama-sa.  
     "Când ai o fata ca asta...."
     Deși ieșise ca un vârtej din camera când auzise asa ceva,  lui Christian ii
răsunasera zile în șir acele cuvinte ale mamei sale, și conchise doar în străfundul
mintii sale ca ar fi fost intr-adevar o soție bună.
   În clipele de luciditate, își spunea ca niciodată n-ar putea sa suporte sa stea cu o
asemena inculta. Lena avea note foarte proaste la școală și abia învățase, aproape
ultima din clasă, alfabetul și cum sa citească o poveste, iar de atunci fusese atat de
încântată de acea realizare, încât ii citea mereu din poveștile ei de dragoste, iar pe
unele, desi ea nu recunostea, el suspecta ca le scrisese singura, căci aveau acea nota
stupida și lipsită de orice fel de amploare lirica care nu i-ar fi fost permisa niciunui
scriitor, nici măcar de cea mai joasa speță.
    El rămăsese mereu impenetrabil la orice lucru pe care ea i-l citea cu patima,
spunandu-i ca lectura ei e de proasta calitate și ca nu va învăța niciodată nimic dacă
continua sa renunțe la cărțile de studiu pentru asemenea baliverne.
    Ea nu spusese nimic, îl privise în felul ei caracterstic și îl întrebase ușor: "Tu ce
îmi recomanzi?".
   Rămăsese mut la aceasta întrebare, și deși ar fi vrut sa-i spună de Homer și
Platon, de Testo Greco A Fronte, sau de Hercules, de magnificul Ahile și călcâiul
lui, de o mie de alte epistole, parca toate i se scursesera în vid.
   Se fastacise și se răzgândise doua zile la rand, după care ii adusese în final un
volum de poezii al Mariei Țvetaeva, o poeta rusa fugita în Franța în timpul
războiului. Nu mai scrisese după, sau cel puțin nu mai ajunsese marfa din scrierile
ei în rândul cărților aduse la Homer.
    Când ii spusese toate acele lucruri și ii intinsese Lenei cartea cu solemnitate,
aceasta clatinase cu seriozitate din cap, promițând ca are s-o citească.
     El nu crezuse, dar ea venise la el acasă mai apoi, intr-o duminica și ii dăduse
înapoi cartea, spunând ca o citise. Intr-adevar, după ce o inspectase, se vedea ca
fusese frământată de niște mâini febrile. Nu putuse sa uite ca, înainte ca el să
înceapă să ironizeze rapiditatea cu care i-o înapoiase, începuse sa-i recite acolo, în
ușa, strofele din "Album de seara", cu sprâncenele arcuite după modele
Hollywood-ului și fruntea plină de o sudoare lina, lacrimoasa, la fel ca ochii
strălucind asemenea albușul de ou pe foc.
    Christian doar stătuse acolo, stupefiat, fără ca măcar sa o audă. "Da, pot sta cu o
inculta..." isi spuse tremurând.
    Uneori, ii veneau în minte imaginile ei, și ii părea rău că în niciuna nu putuse sa
suporte descărcarea bovarismului crud al existentei sale ca o femeie independenta,
o poeta, o artista, mereu vedea aceeași imagine neclară, calda, fierbând de un
ridicol necesar. Si-o imagina în neștire, rușinat de faptul ca simțea în ea mereu
toata acea cordialitate a prezentei sale ușor materne, înțelepte,  purtandu-i copiii în
brațe, alaptându-i, dezmierdandu-i și pregătind în același timp, cu unul dintre
prunci agățat de un brat, masa pentru ei doi. Își imaginea cum avea sa vina și sa o
saruta pe ceafa și apoi pe ambii copii pe creștet. El avea sa fie profesor de literatura
comparata,  iar ea avea sa fie a lui.
   Cu gândurile acestea, adormi și în acea duminica răcoroasă, apretandu-se cu
vocea stridenta a lui mamie:"la cinșpe ani..." "Mai sunt cinci", își mai spunea, ca
intr-o clepsidra, intrebandu-se cum trecuseră acei zece fără ca el să știe nimic
despre ea.
   Nu mai accepta formalitatea de a fi ajutat sa se îmbrace, atunci când ajunse la
casa Lenei următoarea dimineața și fu invitat mai mult cu forța inauntru.
    Mamie ii baga pe gat doua fursecuri reci și umezite pe care le făcuse împreună
cu "la petite bohéme" în seara de dinainte.
    Era zi de școală și trebuiau sa o ia pe drum spre biserica înființată de Homer
pentru locuitorii tineri din sat. De fapt, nimeni nu prea avusese pana acum
posibilitatea sa facă ceva util cu cele învățate, dar Chrsitian fusese totuși surprins
sa audă ca toți copiii lumii din sat mergeau la școală, ajungând ulterior la vădită
concluzie ca era mai mult o chestiune de aparente.
    Părintele Iubenalie, asa cum îl porecelau, căci I se părea lipsit de elogiu creștin
acela de Alfons pe care fusese botezat, avea grija de toți, fără sa accepte răsplată în
bani, dar lumea spunea ca venea deseori pe la casele oamenilor pentru a discuta
"situația elevului", pretext anulat Când incrpea sa se îndoape cu tot ce I se punea pe
masa si fura intr-o veselie tot felul de nimicuri pe care le vindea apoi prin Homer.
     Christian se aclimstizase destul de repede cu ideea ca oamenii erau fix ceea ce
păreau a fi, dar în sensul flagrant al atributelor lor invinovatitoate; privirii,
expresiei și dramului de răutate pe care îl preluau din avuditatea toxica a uitaturii.
    Nu de multe ori fusese surprins de ceea ce aflase despre diverse persoane, căci
lua totul de bun, cu anticipație, privind apoi omul cu o seaca consternare, fără a
rasuna totuși în minte semne de întrebare asupra elocventei aparentelor
respectivului individ.
    La Lena avusese totuși mereu anumite semne de întrebare, atunci, când l
cunoscuse prima oara, în viitorul pe care îl impartisera adesea și chiar si acum,
când ii analiza firele șubrede de păr care ii răsăreau contagioase ca niște brate de
meduza din creștetul capului enervant de rotund, intrebandu-se sub ce act divin
fusese zămislită o asemenea făptura.
   O așteptă sa își lege șireturile și sa uși potrivească căciula, urmărind cu privirea
cum mamie ii puse un șal tricotat pe umeri și i-l indesa în decolteul forțat al gecii,
căci fermoarul nu se mai inchidea din cauza puloverelor dense care fuseseră puse
aievea unele peste altele.
     Christian se uita spre propriile vesminte, iar mamie paru sa observe acest lucru.
"Nu ti-e frig asa despuiat?" El clatină din cap, rusinandu-se parcă deodată când
Lena se opri din innodarea șiretului și îl analiza din cap pana în picioare.
   Când ieșira din casa, ambele șireturi ii erau dezlegate și atârnau amenințătoare
prin încălzească inzapezita care se adunase în fața casei.
    Își lua la revedere de la mamie și iesi în încâlceala de lumini de afara; promiteau
o zi însorită, iar el văzu cu o strâmtă cordialitate ca primăvara avea sa revina.
    Acum se ghida mai mult ca un orb, obisnuit fiind dupa acele zile de inceput de
iarna in care ziua era mai tot timpul intuneric, numai de luminile slabe ale
ferestrelor, iar Lena il urma cuminte, tinandu-l de mână din spate, iar el putu
observa ca palmele ii era transpirate. Astfel de momente de reculegere, în care se
intalneau ca pentru prima data și porneau împreună undeva, oriunde, îl dezarmau,
căci uneori ar fi vrut sa o lase cumva sa pătrundă în acele gânduri ascunse ale sale,
pentru a afla dacă și ea își imagina astfel, însă ii era mai frica de probabila ei tăcere
decât de un  răspuns.
     Căsuțele erau din ce în ceai rara cu cat inaintau prin zapada, iar a ei rămăsese
departe, tot ce se mai vedea era o bucata din  hornul înalt , iar fumul ieșea și el
înnegrit si posomorât, la fel ca ea, se vedea de după colina alba, ca un semn ca
exista, ca nu fusese doar o închipuire.
    Ninsoarea se oprise și zăpadă se topea încet, lăsând parcă slugarnica loc de
trecere.
     O tinu de mână tot drumul pana la biserica, dând vina pe ea când cazu intr-o
adamcitura dintre doi pomi. La un moment dat, repulsia pe care încerca să si-o
formeze asupra ei i se paru atât de greu de conchis, încât, pierdut în gânduri, nu
mai realiza pe unde mergea sau de ce. În final, după ce ea îl trase de maneca și
făcură câteva ocolișuri, ajunsera la mica bisericuță improvizata, care stătea sa cada
și care forfotea de copii zdrenrurosi cu obrajii inrositi comic, ca în benzile
desenate. 
    Se asezară amândoi intr-o banca, ignorând gălăgia pe care o făceau ceilalți. Se
făcuse brusc foarte frig, asa ca el se apropie aproape imperceptibil de ea și se lipi
de materialul nevaporos al flanelului. Desigur ca ei nu-i era frig, doar avea
douăzeci de pulovere pe ea! Se înjură în mintea lui pentru ca nu se îmbrăcase mai
gros în dimineața aceea și ca profita de căldura corpului ei pentru a se încălzi.
     Se uita la expresia fetei ei, dar ea privea drept în fața, framantand o agenda
groasa pe care o folosească drept caiet.
   El se lăsă și mai adânc în adâncitura flanelului ei
Si închise pentru o secunda ochii, incercand sa distinga realitatea tensionata și sa se
afunde in intimitatea gândurilor lui, acelea maj puțin intime totuși, căci încă mai
simțea vibrația energiei sale atotstiitoare innegurandu-i orice curaj de a se destinde
și de a gândi în pace, de a se gândi la ea, de a se gândi la viitor.
   Toată aceasta dssfasurare a letargiei în care căzuse pe nesimțite fu sistematic
întrerupta de venirea lui Iubeanlie. Chrsitian ridica doar puțin capul, privind printre
genele blonde cum marca inerta a soarelui alaskian ii inunda preotului fata deja
mult prea palidă, adancind cu umbre vagi, craniale, osatura ingusta și bine definita
a figurii prelungi, cu bărbie mobila și arcuita usor către finiș. Ochii ii căzură
acuzatori, cu o stăpânire de sine ce ascundea fățărnicia privirii calde către
Christian, iar el se ridica aproape imediat, plecându-si capul.
   După ce terminara cursurile, Lena il întreba pe Christian cu privire la starea lui,
reținută fiind, iar el își dădu seama cu mândrie ca îngrijorarea care pusese stăpânire
pe obijnuita sa privire inerta fusese doar rezultatul unei frici,  simțindu-se nevoia
neapărată de exteriorizare.
   El nu-i răspunse la intrebare și evita subiectul, căci deschiderea ei brusca, chiar
dacă îi adusese o fericire lăuntrică, nu îi putuse anula patima orgoliului lui infantil,
căci nu voia să își pledeze ca un sclav în fața ei sensibilitățile sale.
      Iesind afara din școală,  vazu ca intunericul care se lasase brusc, din cauza
norilor, era apăsător, dar plăcut, I frigul era ca o întărire, cand sangele cutreiera
venele și ființa în căutare de căldură, si mintea mergea la lucruri mai departe de
vârstă mai departe de umanitate.
       Cutreiera drumul si aleea I se părea tot mai chnoscuta pe masura ce inainta. Nu
vauzuse pana
acum vreo seara mai întunecată decât aceasta, iar singurele lumini existente păreau
a fi acelea difuze ale stelelor, care băteau neputincioase de departe și luminau
numai ca principiu estetic întinderea întețita de zăpadă.
     Christian simti totuși în propria fiinta pornirea de a proteja copila care îl urma
orbește. Asemenea felului cum știa că ziua nu începea pentru el la primele raze de
soare, ci odată ce ajungea la casa ei si ii vedea ochii confuzi, infriutati încă,
punandu-si despre ea o mie de întrebări, asa știa că ziua nu avea sa se termine pana
nu o ducea acasă și se agita prostește in mintea sa de fiecare data.
     O luă pe drumul scurt, nestiind dacă l-a nimerit și se simți ușurat când văzu
întinderea de case răzlețe, recunoscand marca maronie aproape de lemnul de cireș,
numărul inutil al unei colibe vechi de văduve, și aleea străjuita de lopeți ruginite,
pe care le urma aproape inxonsrient, cu inima bătând de un necesar pueril, pe care
nu-si dorea ca ea sa-l vadă, asa ca o strânse de mână mai tare, pana când începu sa
scanceasca și ii dăduse timorat drumul.
      Ajungând la gardul alb, înzăpezit, unde lemnul putrezise odată cu venirea
primei ierni, se repzi pe ușă, lăsând intunericul sa se scalde in nesiguranță, fiind
bucurat de candelele de lumina dulce care pătrundeau în toate ungherele încăperii,
mai puțin înspre camera Lenei.
   Mamie sa stătea într un loc, lângă geam, asa cum o vazuse de afara, dar acum,
când mergea pe alee, aproape de intrare, o văzu privindu l speriata, un amestec
ambiguu și de inocența și nesiguranță.
    În prag, îi lua pe amândoi de mână și ii scutură, masandu-le încheieturile
înroșite, mai puțin la o mana, opusa fiecăruia, care strălucea de căldură perechii în
care fusese strânsă.
     Ii lua Lenei obrajii, o mustra și apoi, sub surprinderea lui Christian, o palmui pe
unul dintre obraji. Deconcentrarea și surmenarea băiatului furara din fructificare
peisajului pe care-l vedea, căci astfel scena I se paru innebunitoare. Din cine știe ce
motiv, se simti vizat de acel act inutil de calmoare materna. "Nu e vina ei, ne-a dat
mos Iubelanie drumul mai devreme!" Aproape că urla și mamie ramase
incremenita. Expresia ei putea denota o mie de lucruri, dar în ceea ce îl privea,
Christian nu putu observa decât o furie oarba, moarta totuși de dorința de a nu
periclita viitorul fiicei sale în a-si palmui inclusiv ginerele.
    Se dădu în spate, cu mainile in solduri, facandu-le semn sa-si lase bocancii in
laturi.
   Ei știau deja regula, totul veni automat; ajutara la punerea mesei și mancara în
liniște, timp în care Christian încerca să ignore uitaturile ei ridicol încercate ca
fiind aievea, se uita tot timpul drept, având grija ca ea sa-i vadă dezgustul de pe
chip pentru a înțelege că gestul lui nu semnificase nimic mai mult decât o ieșire din
surmenare.
  Spre sfârșitul mesei, Lena renunță în a-i mai analiza privirea, și se retrase cuminte
către farfuria sa arhiplina, începând sa ciuguleasca bucăți mici de garnitura.
    "Mănâncă tot din farfurie!" Ii spusese mamie cand plecase de la masa, scuzandu-
se ca nu mai poate. "De-aia nu te mai împlinești și tu! Lasa-le pe altele sa fie! Dacă
ești proastă!" Abuzul de cuvinte ii trezi o ura nemărginită lui Chrsitian, iar
comparațiile I se parura vulgare și compromițătoare, ar fi vrut sa strige, sa spună ca
nu-i asa, ca era extrem se firava și de delicata cu osatura coastelor și a coloanei
proeminenta, ca o șopârlă mistica, decantata dintr-un poem abstract și dusa înspre
perfectiune.
     Nu îndrăzni sa spună nimic și numără secundele pana se ridica si el de la masa.
Dormi iarăși la ei, în patul Lenei, ingust și intunecat, simtind corpul ei șubred
alături și gandindu-se cum ar fi sa stea asa împreună mereu.
Dimineața următoare se trezi târziu, văzând printre gene ca ea il aștepta la fel
de gravă ca în fiecare dimineață, însă de data asta avea cercuri adânci în jurul
ochilor îi dădea un aer de maturitate.
   Stătea în fata patului cu o expresie sobră, și lui ii luară câteva clipe ca sa-si dea
seama ca plângea. Un plâns adanc, fără suspine. Se ridica în cot, crezând ca visa.
"Lena? Ce faci?" Glasul lui se auzeau molcom si gutural în toată acea liniște
confuza, iar pe ea imediata lui reacție o facu sa tremure, acesta și lacrimile ei lungi
și cristaline fiind singurele indicii ca plângea, căci altfel statea dreapta s-o sobră, ca
un brad chinuit de greutatea zăpezilor.
      Ii lua mana intr-a lui. "Linisteste-te...." simțea nevoia sa o consoleze, chiar dacă
dimineața de obicei o ura, când o vedea prima oara, ca un paradox necunoscut al
fricii simtite când statea departe de ea.
      "Cookie...." Striga ea printre lacrimi, acum cu fața schimonosita de durere...
"Coo-" "Ce e cu el?"
      Cookie era un câine Husky, dar totuși lipsit de inteligență și aproape schiop pe
care Lena nu l prea băga în seamă niciodată. Insistase sa îl păstreze doar pentru ca
se născuse cu defectul acela la picioare, iar când Perry ii spusese Gretei ca avsa sa-
l ucida, Lena il rugase cu o patima necunoscută însăși ei sa o lase sa păstreze ea
câinele.
   Vrusese chiar sa îl culce alături de ea, dar mamie ii interzisese, asa ca ii
construise în grabă un culcuș lângă casa și mereu aducea blanuri și apa pentru el.
   Deși avea mereu grija de el si I-l vizita măcar odată la doua-trei zile, nu îl baga
prea mult în camera, iar câinele avea mereu o stare letargica de ebrietate, mai ales
atunci când îl striga pe nume, căci atunci privea înspre Lena confuz, ca și cum nu
si-ar fi știut nici numele, nici stăpâna.
    Totuși probabil că dispariția lui a dezgropat o dragostea neștiută față de un
animal pe care îl avusese de când era pui. Oare același sentiment îl avea și pentru
el, nu se putu abține sa nu se întrebe, o dragoste neștiută și nedezgropată datorita
siguranței ca avea sa-l aibă întotdeauna lângă ea? Se cutremura. Nu voia să
sfârșească asemenea lui Cookie, imbolnavit de patima ei. Isi imagina deja cum ar fi
plans dupa el, cu lacrimi dr crocodil. Bu cr3zuse niciodata in sentimentele ei, si de
ce ar fi fost nevoie sa inceapa acum? Se uita in ochii ei, urmarind cum cercurile din
jurul lor se adanceau cu fiecare lacrimă care-i cădea lent pe obraz. Era atât de lent,
încât părea ireal, părea teatru.
   Chiar dacă ar fi vrut, nu-si putu desprinde mâinile din ale ei, căci acum I le
framanta cu degetele sale scurte, febril. "Cookie a fost luat de Domnul!" Spuse ea
solemn, gatuit, făcând ochii mari și oprindu-se brusc din plâns, ca și cum actul în
sine I s-ar fi părut prea fascinant pentru a-l putea exploata.
    Mamie încercă sa-i explice toate acele lucruri infantile pe care ea avea nevoie sa
le auda, după câte ii strânse mâinile și ii saruta capul rotund, direct în creștet,
zăbovind asupra lui. Christian se simți penibil stand acolo și așteptând ca scena sa
se termine și sa-i revendice suferindei atenția, căci nu era obișnuit cu dovezile
maternale ale lui mamie încă de dimineață și îl intriga toată acea harababura pentru
un câine schiop care nu ar fi trezit nimănui niciun interes.
   Se uita în grabă spre dormitorul părinților ei. Perdeaua era trasa și Perry nu se
vedea nicăieri, și nici în seara precedenta nu-i observase prezenta, căci de multe ori
vorbeau în șoaptă când era el acasă: "Taci puțin... doarme papie...."
     Mancara câte ceva și Lena zăbovi puțin citind dintr-o carte, în timp ce lacrimile
sake curgeau line și inexpresive pe  foile imaculate. "E o carte noua..." isi spuse
Christian, dar nu îndrăzni sa o întrebe ce citea, din Orgoliul de a nu părea interesat
de manifestările ei literare.
   Se ridica de la masa, se imbraca și își lua la revedere de la mamie, după care iesi
lent pe usa; așteptând sa audă pașii grăbiți ai Lenei si sunetul trosnit al bagajului
făcut în grabă. Nu auzi nimic. Cand închise ușa, vazu ca ea îl privea de la etaj,
stupefiata.
   Nu se ridica totuși pana când mamie nu-i facu observație. Christian închise ușa în
urma lui, răspunzând în doi peri când mamie strigă după el să o aștepte pe Lena.
   Copila aparu cu un aer juvenil și posomorât, purtand alte haine decât acele pe
care le folosea de obicei, dar el nu putu spune precis, căci semănau toate intee ele
și niciodată nu le dăduse atenție. Știa doar ca era ceva schimbat la ea, și nu putea
pricepe ce.
   Pe drumul spre școală, observa ca avea o rochie de dantela neagra pe sub cojocul
imblanit, și o pereche de colanți care ii subțiat infricosator oiciorul, da doua
lumânări subrezite de vreme.
    Tremura aproape tot drumul și își tinu mână la piept, acolo unde descoperi
Christian mai târziu ca avea o cruce din lemn fin căptușită cu catifea roșie. "E ca
sângele Domnului.... si al lui Cookie..." ii explicase ea, iar el, deși ar fi vrut sa rada,
găsi sinceritatea sentimentelor ei ca fiind pătrunzătoare. Nu avea curajul sa o
confrunte în acel moment.
    Când ajunsera la școală, el ii facu loc pentru a se așeza lângă el, la perete, în
băncile late ale sanctuarului. Ajunseseră printre primii și el devenise extrem de
galant, chiar dacă nu-si putea explica nici măcar lui însuși motivul.
     Lena ii concediase gestul cu o mișcare a mainii, dând letargica din cap. Se
simțea rau, iar el nu voia să insiste și sa para impacientat. Se așeză singur la perete
și se cutremura când simți piatra răcoroasă atingandu-i șalele prin flanel.
    Văzu cu coada ochiului cum Marynell ii puse Lenei mâna pe umăr,  sarutand-o
ușor pe obraz. Christian se cutremura și privi în alta parte. Nu o mai vazuse
niciodată pe Lena fiind atât de intima cu vreo fata, iar aceasta brusca dovada de
afecțiune ii facu toate membrele sa tremure inconștient.
    "Ne pare rău! Bietul de el! Condoleanțe!" Replicile veneau una după alta, iar el
doar statu ursuz și privi ca un orb versat toată acea elocventa conversație, care îl
dezgusta profund, căci fetele lor tampe și sclipirile jucăușe ale ochilor înfierbântati
ii arătau ca nu dădeau doi bani pe Cookie.
    Ar fi vrut sa-i spună el toate acele cuvinte, dar ceva necunoscut îl retinea, ca și
cum si-ar fi pierdut integritatea pe care si-o cladise în fața ei.
   Nemaisuportand toată acea agitație, striga neompresionat: "Da' calmati-va odată,
e doar un câine!" Șoaptele se topira și murmurul devenira acuzatoare, dar el nu era
atent la nimic, doar la privirea cercetătoare, caprioristica, a Lenei care îl subjuga cu
acea gentilete boema. 
      Cand se intoarse in banca, asezandu-se ceremonios intr-o porțiune ingusta, doi
copii deja se puseseră inte ei, dintre care Dodo, care era foarte corpolent, iar
Christian nu putea sa-si abata privirea decât asupra profilului ei cârn care se ridica
cutezat asupra aerului, creând parca o identitate comuna cu peretele roșiatic care se
vedea în spatele sau, căci avea nările iritate de plâns.
    Își mai sufla odată nările înainte ca Iubelanie sa își facă apariția pe ușă, molfaind
ceva ce părea a fi greu de inghitit, desi de multe ori părea sa își terfeleasca Mao
degrabă obrazul, căci când vorbea se vedeau anumite răni bucale care îl
contorsionau și îl făceau sa-si ducă mâinile la gura, îndurerat, scuzandu-se pentru
"suferința pe care Domnul i-o pricinuia."
       Christian nici nu se uita la el. Ii era sila. Își deschise cartea și nu mai ridică
privirile din ea decât după câteva minute de pripas, după care rosti vesel printre
dinți, asa cum ii era felul: "De azi începem serios treaba, nu se mai poate cu voi!
       Lena fu a doua ascultată după colega sa de bancă, însă surprinzător celorlalte
ora aceasta nu zicea nimic își lăsase spre a se zări o mică lacrimă curgânda pe
obrazul deja uscat de sare și plânsete.
     -Nu ti-ai făcut tema? Întrebă impropriu Iubelanie cu ironie, bucurandu-se de
fapt ca avea motiv sa se repeads puțin pe la ea acasă ca să mai sterpeleasca vreo
doua-trei lucrușoare.
      Fata nu spuse nimic și acest lucru îl supăra pe Cristian. Slăbiciunea și purtarea
ei echivoca aproape că îl indurera, căci ar fi vrut sa vorbească pentru ea, sa spună
ceea ce stia ca ii statea pe vârful limbii, dar nu dădea ghes.
      -Raspunde odata! Ti-a mâncat pisica limba? Ti ai făcut tema ori ba?
      Cristian aproape că vreau să sară din bancă și să o ajut,  însă un murmur răgușit
iesi din banca acesteia. Lena era deja ridicata în picioare cu o hartoaga plânsa în
mână pe care erau înșirate câteva rânduri cu cuvinte febril tăiate.
        -Nu...
        -Decembrie 1932, Alaska... Undeva, nu departe de aici, ne naștem noi,
omenirea.
        Christian ramase înmărmurit. Nu pricepea nimic din ceea ce spunea, ca și cum
totul ar fi fost o limba intangibilă, niște hieroglife.
         -Acolo ne naștem noi, la capătul lumii, și ajungem apoi departe, în miezul ei.
Dorim sa ne vedem, dorim sa ne dorim, dar actul vorbirii pare neîndeplinibil, pare
secat. Asa cum e secat raul, cerul, asa cum e secata Alaska de frunze, flori și viata.
Asa cum e secat de viata Cookie, iubirea care a născut din el, și care mi-a cotropit
mie inima, iar noi, împreună, am format o familie, o familie mută, când el nu a mai
fost dorit. I-am dat iubire, i-am dat tot ceea ce am avut, dar Dumnezeu a considerat
ca nu e suficient și mi l-a luat. Adio, Cookie, adio pe veci!
    Toată clasa aplauda, iar Iubelanie tinu un întreg discurs despre ambiție și
înțelegere, aducandu-i elogii Lenei si ținând sa se citească un anumit paragraf din
Biblie, insarcinare care i-o dadu lui Chrsitian, desi paragraful nici nu exista.
     Il certa pentru neatenție și indiferenta, spunând ca e cea mai grea boala de care
poți suferi, dar elementul fatal fu acela de a-l amenință că le va face o vizita
părinților lui, după ce văzu că pierde rândul și ca se bâlbâie în citire. De obicei,
citea ca-n palma, uimindu-si toți colegii, dar acum parca totul devenise febril și
pauzele dintre cuvinte și le petreceau privind printre sprâncene către fruntea ei
firava, ondulata dr parul care ii ieșea de după basma.
    Rochia ii venea perfect, iar el ni putu sa nu admire golul infim pe care se decupa
glezna ei rece si sidefata.
  Când se întorcea către rânduri, uita din nou, căci paginile cartii și molociunea lor
făceau sa-aj aducă aminte de ea, de elementul exclusiv și neinlocuibil al ființei
sale, care îl înnebunea în paradoxul pe care trebuia sa-l suporte, respectiv acela de
a simți totul ca o umbra a ei, ca ceva ce provenea din ea.
  Pe drumul spre casa, o ignora total. Era neînduplecat.
  Când se uita către ea, vazu ca câteva dintre firele de păr i se lipisera de chip
dandu-i un aer neîngrijit, iar ochii de căprioară blondă i se întunecasera devenind
apropie negri. Fără să știe ce să facă, dar parca nevrand nici sa ii ramana in minte
ca o bruta barbara, ii strânse mâna, dar ea privea drept înainte rănită, dar intr un fel
barbar și neînțeles, căci acum nu mai plângea, rămăseseră doar lacrimile urmele
suferințelor ei
       -De ce ai facut asa ceva? Întrebări el fără să vrea, dar curiozitatea asupra acelei
refulari ii detroma intentia de embargou.
        Ea oftă slab și îl privi printre gene, el intrezarind în spatele umbrei acestora 
privirea e strălucind asemenea mărgelelor.
         -Nu stiu. Cuvintele sale  il dezamăgira și amândoi isi lasara capul în jos.
     -Nu știi? Spuse îmbătat de nouă răutate aprigă străfulgerand o cu priviri aspre.
Era prima dată în viața lui când putea să reproșeze ceva și cu răutate specifică unui
copil își dorea din ce în ce mai mult să o facă sa recunoasca ceva ce stia ca ea
făcuse pur și simplu din impuls.
     - Cum să nu știi? Ești proastă? Nu știi ce faci?
     - Nu sunt proastă, răspunse ea simplu.
    Buzele I se crispara ca într un zâmbet ușor.
     -Pur și simplu așa mi-a venit  sa spun. Îl privi atentă calculată. Tu ce ai fi făcut
un locul meu?
      -Ceea ce era de făcut, adică tema. Spuse neinduplecabil. Își aminti cu patima
cum stătuse lângă pat, cu o lumânare mică in mână și  recitise caietele de o mie de
ori. Ea se culcase, cum făcea de obicei, spunând ca are sa lucreze de dimineata, iar
atunci când insirase doua cuvinte pe pagina și aproape ca izbucnise în plâns, dând
caietele la o parte și concentrându-se asupra povestior ei de dragoste.

In privinta lui, o singura data avusese și el o scapare, și atunci....

        El își dădu ochii peste cap,dar de fapt chiar nu știa ce să răspundă. Puritatea
vorbelor ei era indetronabila.
      -Dacă Iubelanie le va spune părinților tai?
      Ea îl privi în acel fel trist și inexpresiv. El se aștepta ca ea sa contraatace ideea,
considerand-o neimplinibila.
      - Apoi mă voi întoarce înapoi aici, la școală și voi fi mai atenta la prestația
mea. Folosi cuvintele cursiv, fără inflexiuni.
      Băiatul  o prinse aproape dureros de mână și o întoarse spre el, furios, dorindu-
si sa o atingă și sa-i simtă privirea ațintita asupra lui, asa cum aspirase toată ziua,
când primise insulte din cauza ei si a ceea ce ii provoca. Acest gând îl enerva și
mai tare.
       - Te-ai gandit ca atunci când o să te întorci  o să trebuiască să vii cu părinții
tăi? Și vor fi foarte furioși pentru ce ai făcut. Ce vei face, eh? Dacă te va da
Iubelanie afara din școală, și ei nu te vor mai putea ajuta? Îți dai seama cât de
supărați vor fi pe ceea ce ai făcut.
     - Le voi cere iertare. Și dacă nu vor putea să mă ierte voi pleca pe drumul meu.
     - Știi că nu totul de decurge ca în cărțile tale, spuse malițios, urmarindu-i licarul
slab al privirii surmenate.
     - Atunci poate că va de decurge ca în cărțile tale, iar eu nu le înțeleg pe acelea,
deci nu voi înțelege ce mi se va întâmpla și prin urmare nu ma va durea.
    - Imi jignesti cumva inteligenta?
    - Sunt doar curioasă de ce nu îți plac cărțile mele, ignora ea întrebarea, ca și cum
ar fi simțit  nevoia numai de a-si continua propriile curiozitati.
- Pentru că sunt niște bazaconii nerealiste.
- De unde știi tu ce e real și ce e ireal cand noi trăim pe un pământ izolat de lumea
adevărata, unde se întâmplă lucruri fantastice?
- Și de unde știi tu că se întâmplă lucruri fantastice acolo? O iscodi el prostește,
vrând să o dezarmeze și sa înceteze conversația, căci I se părea penibil pana și
gândul că ea ar fi avut vreodată ceva de spus în contexte supraomenești.
- Pentru că așa scrie în cărți.
-Și de unde știi că acele cărți sunt reale?
- Fiindcă le pot ține în mână.
-Nu cărțile, informația, își piedu el răbdarea.
- Informația e reală, o pot citi și înțelege.
- Da. Dar unele lucruri sunt ficționale.
- Dacă așa ar fi gândit Feodor-
- Sunt lucruri total diferite! țipă el nemaisuportand.
-De unde știi?
-Pur și simplu știu.
Îi zâmbi Și acel zâmbet îi păru atotștiutor, ceea ce îl enerva si mai tare. Dadu să
plece, dar ea il prinse instinctiv de mână. El ar fi vrut sa o împingă în laturi, dar nu
voia. Simțea ca acel ultim gest era cu adevărat ultimatumul primei cerți la care
participase și ea, iar pe el Îl impresiona volubilitatea sa strengateasca,  la care se
gândi pana o lasa acasă, pe întuneric.
        Cand pleca de la ea, vazu ca Lena statea lângă fereastră, frângându-si mâinile
cu o atenție cucernica, în timp ce pe fruntea sa se vedeau încrețite riduri precoce, 
creându-i lui nemulțumirea de a observa în figura ei acea inteligenta care îl
înspăimânta.
         Lacrimile I se uscasera pe fata si figura  albă luase deodată culoarea luminii
de un trandafiriu mortuar. Buzele înroșite, uscate schițau inca un zâmbet crud și
intrerupt când el își lua căciula și se retrase.
         Cand ajunse acasa, fu anuntat de parintii lui, dupa cateva clipe de emfaza, ca
Iubelanie venise în vizita. Christian ramase perplex, se gândi la toate motivele
pentru care acesta ar fi putut avea aceasta atitudine, și conchise în ultim moment ca
probabil fusese ceva ce nu avea nicio legătură cu el, căci nu se mai intamplase asta
pana acum. Chestiunea de invinovatire veni abia mai târziu, când mama-sa nu mai
putu răbda și rușinea din paloarea obrazului stâng ii invineti vehement întreaga
fata.
    "N-ai de gând să spui, mucosule? Las' ca binevoiesc eu sa te luminez! Eu am
făcut din tine ce-am putut,  nu m-am gândit ca ai s-ajungi asemenea lepros!"
    Christian intelese și se enerva. Iubelanie nu-l lăudase niciodata pentru
performantele sale, găsea motiv precoce de  a se înfrupta din foloasele altora numai
pe aspecte neortodoxe! O singura scăpare si hat! În momentul acela, privi către
masa încărcată de farfurii goale și firimituri, urand-o pe Lena și detestandu-l pe
Iubelanie și urand scrisoarea făurită de mâinile ei, pe care si-o recita la infinit în
minte fără sa vrea.

***

     Nu o mai lua urmatoarea zi la scoala si isi facu filme in minte despre cum avea
sa se justifice in fata ei, si in fata Gretei , in special. Avea să se răzbune pentru
bătaia pe care o incasase din cauza ei, și sa-i spună tot lui mamie. Rânji numai
gandindu-se la figura pe care avea s-o facă, dar rânjetul ii dispăru împreună cu o
buna bucata din monologul pe care si-l plănuise când Lena intra pe ușă, cu o
privire de copil tâmp si bărbia ridicata cutezator, dar în felul ridicol de cutezanta.
         - Ești supărată? replica penibilă îl făcu sa-și închidă ochii dureros,
așteptându-se la o avalansa acidă din partea ei.
       - Sunt supărată din cauza răposatului meu prieten! Striga ea, inlacrimandu-se
       Dacă nu era atât atât de vehement și de îndârjit, probabil ar fi râs la afirmația
ei stupida.
         - Lasă câinele, spuse el aproape enervat. Avem o problemă mai mare acum.
   Lena aștept încă câteva minute ca el să îi răspundă însă tăcerea se lăsă apăsătoare
și ea își întoarse atenția spre fereastra luminata exagerat. El se facu livid la vederea
indiferentei ei. De ce nu tipa la el fiindcă intarziase din cauza lui?
    - Ai de gând să îi spui mamei tale adevărul? Se porni el, distimuland ceva din
monologul pregătit.
      - Care adevăr?
      -Ca ai mințit ca ti-ai făcut tema.
     -Am pus sufletul prietenului meu pe primul loc. Aici ochii I se umplura de
lacrimi. Nu asta a spus Iubelanie sa facem? Nu a fost matur din partea mea?
     Valul de întrebări îl dezarma.
      - Tu nu poți fi matură. Expresia lui era implacabila. Esti doar ciudată. Își subtie
dojenitor buzele, așteptând reacția ei.
       - Nu sunt ciudată, sunt doar suferindă. Cookie a murit, ii dădu vestea ca pentru
prima dată cu o seriozitate sobră, plină de un regret ascuns și auster
      Se ignorara restul zilei, iar cand ajunsera aproape de casa, Lena il strânse
puternic de mână.
        - Trebuie să îți arăt mormântul lui Cookie. Lena privea cu demnitate și milă
ochii lui îngustati de antipatie.
      Fără să mai aștepte un răspuns din partea lui, îl trase de mână și începu sa-si
croiască un traseu incert printre nămeți, privind în toate părțile ca și cum ar fi
descoperit mormântul pentru prima data.
      În scurt timp, se oprira, iar Chrtistan nu putea vedea nimic din cauza palariei
care ii cazuse pe frunte si ochi.
    In final, observa degetul strâmbat de emoție al Lenei arătând un morman de
zăpadă de lângă gard din care se vedea foarte clar ieșind un băț având o formă
neclară care probabil ca se voia a fi a profil de animal. Christian isi lasă capul în
jos, răsufla greu și se închina, simtind parca ca ii pasa pentru prima data de altceva
în afara caracterului ei nociv și imbatator, presărat cu parfumul acela de lapte
fierbinte, aromat.

Craciunul veni destul de tarziu; căci Larry nu mai primi marfa din port din cauza
alertei de avalansa din apropierea lui Homer; care nu veni niciodată, dar mamie
spusese ca nu putea concepe o masa fără pregătirile de rigoare.

  Ii invitase pe părinții lui Christian la ei acasă, ca să sărbătorească împreună, iar el

simți nevoia sa spună ca nu-si dorea sa mearga, doar asa, de complezenta, însă
mama-sa ii aruncase o privire ancorata enervarii supreme pe care o putea exprima
prin gesturi, amenintandu-l ca ar trebui sa se retina de la orice comentariu, mai
ales  după umilinta pe care i-o provocase.
   Christian îl injura în gând pe părintele Iubelanie și aștepta în fiecare seara venirea
Crăciunului, căci, din cauza forfotelor legate de avalanșă, nimeni nu mai avea
curajul sa iasă din casa. Mama-sa nu-i permisese nici măcar sa o viziteze pe Lena
în acel timp, iar pe el Îl enervase acel lucru,  căci sub pretextul ca nu mergeau la
școală puteau sa-si găsească motiv sa mai cotrobăie prin anticariatul emoțional al
taței Ahnah, iar ea cu siguranță, framantata fiind de orice veste rea adusa asupra
satului, nu avea sa mai realizeze altceva decât propria friica, darămite niște copii în
căutare se comori răsfrânte din amintirile ei.
   Nu avu altceva de făcut decât sa citească, reciti de mai multe ori, cu lacrimi de
emoție în ochii săi goliți, "Album de seara" recunoscand parfumul lăptos, pueril al
Lenei pe fiecare pagina și lacrima lipita de un colt de pagina care fusese șters în
grabă. Fără sa-si dea seama ce făcea, zambi stupid și saruta lacrima care căzuse,
simtind gustul încă sărat al esenței ei. Si-o imagina acum plângând după Cookie,
faurind versuri "à la petite bohême", inspirata fiind de cartea lui, de cartea pe care
i-o dedicate și pe care o pusese, voluntar sau nu, pe primul loc, în fața romantelor
ei stupide!
      În seara de dinaintea Crăciunului, își alese un costum vechi care, din cauza
scamelor, căpătase un efect de pâslă. Si-l proba in oglinda, în spatele perdelei din
camera lui, analizând reverele taiorului și pantalonii mult prea largi, pe care ii
propri cu o curea, găsind ca dacă si-ar fi acoperit talia ar fi arătat chiar decent.
   Mama-sa vazuse costumul răvășit agățat de micul dulap de lângă pat. Zâmbi
aproape imperceptibil, zâmbet pe care Christian nu-l intelese. El o intrebase din
ochi ce voia, iar ea lăsase la o parte pânza perdelei, râzând în timp ce pașii se
auzeau tropaiti indepartandu-se. "O sa mori de frig în alea..."
    Pe Christian îl enervase extrem de tare acea remarca, și chiar dacă mama-sa ii
găsise apoi un costum mai bun, apretat, avand chiar revere asemanatoare matasei,
îl refuza categoric, spunând ca are sa poarte "ce are el."
     Bănui ca avusese costumul demult pregătit, dar i s-ar fi părut o umilinta sa-l
accepte. Asemenea lucruri elegante nu se potrivesc intr-un context atât de sărac.
     Când ajunse la casa Lenei, în Ajunul Crăciunului, o văzu foindu-se prin
bucătărie. Umbra lui mamie, care stătea cu un zâmbet isteric, de cal, în fața ușii, 
nu lasă să se intrevada decât o părticică infima din bratul slab al Lenei, care ținea
un chibrit involburat de flama. Christian o privi cu ochii strălucitori, urmărind cum
ducea chibritul la gura și sufla ușor în el, simtind cum o șoaptă nestiuita se pierdea
odată cu fumul rămășițelor de la ceara parfumata.
     "Perry nu e aici?" Mama-sa stătea în fata Gretei la masa, în rand cu Christian și
cu tata-sau, iar Lena se asezase tăcută lângă mama ei, framantand o bucata de
brânză. Mamie se înroși la auzul acelor cuvinte și lasă ușor capul în jos, storcand
dintr-un dumincat dosul cu mâinile tremurande, osoase. Pe deget sclipea un inel
ruginit. Acela de logodna, pe care îl purta numai la ocazii, pe motiv ca altfel l-ar
strica. "Nu e aici... a rămas la Anchorage, de frica sa nu-l prindă avalanșa...." "Ah,
prostii cu avalansa asta... ne-au anunțat de ani de zile ca va fi una, și pana acum n-a
fost nimic...." "Sa nu zici niciodată..."
    Mama-sa nu mai raspunse. Christian o văzu cu coada ochiului cum o analiza pe
Lena din spatele claiei de par carliontat care I se adunase pe fata. Incercase sa fie
"glamour", dar ii ieșiseră niște sarmale făcute cu cordon de halat ieftin.
      Își lăsă ochii în jos când ea privi stupefiata spre el, căci ii era rușine ca ea sa
nu-nteleaga ceva greșit din zâmbetul lui.
      "Deci ai rămas doar tu cu fata..." Mamie zâmbi nervos, ca și cum brusca
schimbare a traiectoriei subiectului ii adancise volubilitatea. "Am mare noroc cu
ea... când lipsește bărbatu-meu, ma ajuta enorm."
"Îmi dau seama..." Mama-sa zâmbi la Lena, iar aceasta își dădu capul in laturi. Din
poziția în care se afla, Christian intrevazu urma de zâmbet șters care aparuse pe
fata ei. "Prefacuta!"
      "Are sa fie o soție bună..." Șopti Greta, ca pentru sine, mangaindu-i tandru
obrazul și dandu-i parul la o parte, pentru a-i dezveli obrazul trandafiriu. "Se
machiase?" Se intreba Christian."Nu, nu avea cu ce..."
       Timpul trecu greu, copiii nu schimbara nicio vorba. Ar fi vrut sa plece cu ea
sus, sa o vadă ridicandu-se de la masa, cu rochia aceea enervanta cu flori pe care o
purta de fiecare data când ii plăcea o zi. Ar fi vrut sa vorbească despre ea, despre
Cookie, sa ironizeze ceea ce citea și sa o lase sa se simta stupida în prezența lui.
Închise ochii, cu o letargie nedefinita.

Cândva, cândva, măiastră-nchipuire

Fi-voi pentru tine doar o amintire
Şi se va şterge tristul meu contur
Din amintirea ta cu ochi de-azur.
Îmi vei uita profilul de barbară
Şi fruntea-n fum albastru de ţigară,
Şi veşnicul meu râs cu stropi ce mint
Şi ploaia de inele de argint.
Pe mâna mea, mansarda-ntunecoasă,
Dezordinea divină de pe masă,
În veacu-nălţător şi fără milă
Când mică tu erai, iar eu - copilă.
      
    Își recita în gând, stupefiat de propria lui pornire lirica, scoțând uneori câteva
sopate involuntare printre buze, pe care ea paru sa le distinga imediat, căci o văzu
cum închide ochii, și nu-si putu da seama dacă era surmenare sau contopire cu
gândurile lui, latente fiind reacțiile ei nemărginite.
       Mâncarea se termina și statul la masa deveni ridicol, caci amploarea si
naturalețea gestului de a-ți duce dumicatul către gura și a-l îndulci cu o gura rapida
de sirop fluidiza natura conversației, iar acum totul părea sec și nedefinit, căci
întreținerea constanta a convorbirilor devenise obositoare și aievea.
     Se ridicara de la masa și se dusera spre brăduțul mic, înghesuit intr-un stativ de
lemn. Era stramb și incorsetat cu beteala semitransaprenta dintr-un fel de organza
ieftina, precum și cu globuri de carton pictate stângaci.
     Sub brad  se iveau din pungi atâtea dulciuri și mere, iar fiecare copil primi o
plasa, părinții rămânând în spate pentru a admira jovialitatea sincera a
despachetarii, ca și cum misterul ar fi existat în permanenta pana când punga nu va
fi fost golita.
     Christian nu era genul de copil care sa vrea sa surprinda emoția bonoma a
acestor sărbători, desi se ruga în sinea lui, în neștire, ca momentele sa dureze mai
mult, sa-i dea răgaz sa se complaca intr-o discuție cu ea.
     Observa brusca dispariție a lui mamie din peisaj, dar acest fapt nu îl mira pana
când nu o văzu intrând pe cealaltă parte a ușii. Avea în mână ceva ce el nu putu
distinge, zabovind cu privirea silueta care se distinse complet numai in momentul
cand se apropie de lumina calda a lumânării.
      Lena chitai fericita, iar brusca sa schimbare de dispoziție îl frapa, căci o văzu
ridicandu-se și alunecând pe parchet pana ajunse la mamie. Următoarea imagine pe
care o vazu fu cea a Lenei, ținând în brațe un pui de caine cu ochii tăiați de
neliniște și cu botul strâns intr-o incalceala de sentimente care ii ridiculizau chipul
deja profanat de orice inteligenta prin privirea fixa și nedeslusita intr-o culoare
arămie tâmplă ce se încadra în albul acela nefiresc de imaculat al ochilor.
      Christian nu spuse nimic, nu se ridica, rămase cu mana adancita în plasa cu
dulciuri, dar cu privirea urmărind aproape sadic fiecare mișcare ai ei, ca și cum ar
fi putut ascunde ceva în toată euforia nefamilinara care o cuprinsese. Degetele i se
mișcau febrile în blana stufoasa a Husky-ului, care I se paru apoi, când îl privi mai
aproape, ca avea un contrast de nuanțe mai mult maronii cu un galben-whiskey
asemănător cu urina, si urechile mult prea inalte, deci conchise ca trebuia sa fie
corcit cu un lup.
   Auzi din spatele lui râsetele indulgente ale părinților sai și zâmbetul ecvestrian al
lui mamie, în timp ce încerca sa-i ia Lenei cățelul din mana, iar aceasta scutura din
cap emoționată, impingandu-i blând bratele la o parte.
    Se retrase în camera ei, de unde Christian auzi gangurituri fericite și râsete care
se contopeau în schelalaielile câinelui, iar el ramase sub brad, framantand cele
doua cărți pe care le găsi abia la fundul plasei. Nimeni nu-i mai acorda nicio
atenție, părinții lor se retrasesera la masa și incepura sa bea dintr-o sticla roșiatica
aferenta burbonului la un nivel mult mai jos, un gen de posirca amara care se turna
rece și sangeroasa în paharele acelea ieftine de coniac.
     Christian framanta coperțile acelea vechi. Erau luate la mana a doua, cu
siguranță, și poate acest lucru l-ar fi deranjat în alte contexte, dar acum I se păreau
toate acelea  quelquechose-uri inutile.
    "Cu dragoste de sora, pentru tine. Crăciun fericit!" Citi și reciti la nesfârșit
cuvintele, adancindu-se în intimitatea lor, care I se paru ca coexista în mod
paradoxal cu o indiferenta subrezita. "Sigur mamie ii dictase toate acestea. Proasta!
Nu e în stare să facă o urare!" Avea ochii aproape încețoșati cand rupse paginile de
incipit ale cartii, însă foșnetul paginilor se pierdu in ancorarea brusca de râsete.

***

    Primăvara urma sa vina târziu în anul acela, martie ii primi deci cu acea raceala
timpurie specifica Alaskai. Desi clima era imblanzita de poziția sa geografica,
vanturile oceanice își schimbarea cursului acestuia făcuse ca acea clima blândă din
tarile mai calde sa nu mai topeasaca acum  amploarea ghețurilor lansate de o iarna
friguroasa. Zapada ajungea însă până aproape de genunchi și coiful înalt al
piscurilor de munte se pierdea în cerul din care cădeau adevărați bulgari de zăpadă,
acoperind chelia sterpa a acestuia.
      La scoala nu se mai duceau, aveau săptămâna libera, căci Iubelanie se sclifosea
ca îl chinuia un început de pneumonie și nu mai voia să iasă din casa. "Copiii ăștia
cui i-i lași?" El spunea ca ar fi vrut sa renunțe de tot, desi Christian credea ca toată
acea brusca inraurire de sentimente fusese rezultata din fățărnicie, caci aștepta să i
se aducă pomana, asa cum mai făcuse și în alți ani, inter-o limita precisa, de trei
sau patru ani, ca și cum si-ar fi notat în calendar ziua când trebuia sa înceapă
circul. "Ah, deci azi trebuie sa fiu bolnav. Aproape uitasem!"
      Lena și Chrisitian nu ieșiră din casa câteva zile, din cauza ninsorii, dar aceasta
inceta curand și mișcările nametilor din sat se pierdura, lăsând sa se aștearnă
asupra lui o restrânsă morbiditate.
      Joia, bărbații incepura sa strângă nămeții, făcând loc de trecere. Christian și
Lena erau oricum plecați demult, caci în grosimea neuniform se vedea urme de
bocanci cu talpa scurta, rotunda si se simțea miros de copil.
      "Sa aveți grija!" Le spusese mamie, iar sunetul vocii ei ii rasuna în minte lui
Christian pana plecară de la cabana.
     O tinu pe Lena de mână tot tipul, cum ii era obiceiul, dar parca toată aceasta
distanta care se produsese înainte și după Crăciun îl făcuse sa-i uite chipul. Se
consumase în fiecare dimineață la gândul că își pierdea esenta, cotidianul, și lipsa
ei îl făcea să vrea să reîntoarcă mintii și satul către  un loc mai cald, unde putea s-o
ia de acasă când voia și sa o readucă mereu înapoi. Tanjea după viata care se
spunea ca se duce în California, despre care auzise însăși de la ea și chiar din ziare
mai vechi. Totul era prosper și clădirile erau toate rânduite. Existau pana și
magazine speciale pentru ghete, pusti si pâine, însă el nu vazuse niciodată decât
unul cu de toate, atunci când de dusese în Homer pentru prima și ultima data, ca
să-l ajute sa cumpere o piesa de mobilier pe care si-o dorise foarte mult mama-sa.
   Vazuse în acel timp și un pian, mic si îngust, din lemn. Nu stiuse atunci ceea ce
era, dar când aflase de la tata-sau, zambise la auzul acelui cuvânt. Pian... suna mai
melodios decât era, căci el avusese curiozitatea de a-l atinge și atunci se pierduse în
sonoritatea clapelor, pe care le apasase în parte, inchizand ochii pentru a rămâne
parca în minte cu esenta lui proaspătă, necunoscuta.
      Îl rugase pe tata-sau sa i-l cumpere, însă el ii concediase visul cu o mișcare
nervoasa a mâinii, căci I se păruse scump și nu avea unde sa pună asemenea
monstruozitate. Îl suparase și Christian gasise ca tata-sau e un ignorant, iar de
atunci nu îi mai ceruse nimic, nici măcar o bomboana.
        Lena avea obrajii radianti și căldura mâinii ii arata ca stătuse îndelung
sprijinită de godina, cu capul aplecat aproape de căldură flamei, căci pe tâmple
încă ii mai curgeau picături sticloase ca de roua, iar el nu se putu abține sa nu se-
ntrebe dacă erau dulci sau sărate.
       Ea nu îl privise deloc în acea zi, iar el nu dorea sa-i dea satisfacția faptului că
i-ar fi fost dor de ea. Isi îneca și el dorinta de a o mai  privi și se retinu cu
nervozitate, comunicând doar prin taciturna strangere a mâinii sale fine, de un alb
imaculat.
       Mersera sa se plimbe către pădure, pana la raul înghețat de la "Strâmtoare",
unde coborâră pe panta inghetata su o luară de-a curmezisul pe malul acela gri,
răcoros. Ea se impiedica la coborare, iar el găsi astfel un pretext îmbucurător de a-i
atinge fata și a-i șterge urmele de nămol. Când ridica privirea de pe bărbia ei si-i
văzu ochii întrebători, se simti stupid, căci buzele ei radiau ca merele coapte și asta
i se păruse trivial, încât simți sa o certe Și o trase aproape vehement după el,
amenințând ca avea sa o arunce în apa dacă se mai împiedica. Ea nu răspunse cu
nimic, doar îl urma cuminte, cu privirea aplecata asupra cizmelor sale înnamolite.
      Raul se umflase din cauza zăpezii care se topise pe el, si avea ceva milt mai
natural decat oceanul care incgheta la mal si arata pustiu, nedeslusit, dar  chiar și
asa locurile fluctuatie erau înghețate, însă asa, cum bătea lumina soarelui, s-ar fi
așteptat ca în curând totul sa se spargă dramatic și apa sa-si continue cursul lin,
aievea, ca și cum natura nu i-ar fi creat niciun disconfort.
      Își scoasera bocancii și ii tinura în mână, simtind printre degete cum se aduna
nisipul rece, vascos. Data trecuta când făcusera asta, Lena tusise aproape doua
săptămâni, iar mamie o amenințase ca avea sa-i ia glanda dacă mai făcea asa ceva,
căci bineînțeles ca o persuase sa-i recunoască, însă acum Chrsitian era uimit de
ferocitatea gesturilor ei ample și de dezinvoltura cu care se avanta animalic în
bucata de pământ rece și îmbietor.
    Fata ei avea totuși în rest acea impasibilitate inodora care spunea ca nu făcuse
nimic, însă în ochii ei se ducea un război de care numai ea știa. Adunara frăguțe și
Christian rase când ea se murdari la gura cu ele, punandu-si degetele copilărești, ci
unghii infime, peste buzele roșii, parca acoperindu-se de un păcat. "Am ceva?"
      Urmărira mișcarea somonilor pe sub stratul de apa lina și se mirara de
vitalitatea unduirilor lor. "Îmi plac aceștia roz..." "De ce?" Intreba el, dar înainte sa
poată sa o ironizeze, ea interveni, privindu-l în ochi cu acea emfaza beletristica de
"petit bohême": "Pentru că sunt roz."
       Urmara cursul apei pana sus, unde se termina stanca, încă tinandu-se de mână,
cu palmele transpirate băgate unele în altele.
       "S-a întors tatăl tău?" Se simți el să întrebe. Lena pleca ochii imediat, dar în
mod straniu, el nu se simți prost pentru indiscretie. Chiar voia să afle răspunsul. "E
plecat de atunci, de când a murit Cookie." Gândul la Cookie îl făcu pe Christian sa
tremure ușor. Revazu din nou acea imagine care îl torturase nopți întregi, fața ei
radianta scoțând la iveală dinți albi strălucitori și mici pe care el nu-i vazuse
niciodată. În expresia ei joviala el intuise o oarece obscuritate, căci își amintise
plansul ei si ochii strălucind de suferință când descoperise moartea lui Cookie,
apoi, când prin minune, căpătase impasibilitatea rece a omului care descoperă un
fapt, un artefact pe care nu-l poate descifra,  dar care ii creează o placere, chiar și
aceea sadica. Posesiunea, în cazul ei, era ceva intransigent, fără a avea totuși
nevoie de cuvinte. Îl iubise de fapt pe Cookie? O intrebase pe drum despre el,
făcând aluzie la o condoleanta falsa asupra câinelui pe care nici măcar nu si-l mai
amintea. Ea doar ii raspunsese simplu. "A fost, dar acum nu mai e..."
       Ea îl trase de maneca, speriata. "Ar fi cazul sa ne întoarcem... se aud lupii. Vin
sa vâneze după ninsoare..." "Prostii, e încă frig... si nu e ora... de obicei vânează
noaptea..." "Uiți ce I s-a întâmplat lui Larry!" Striga ea, desprinzandu-se de el, iar
ecoul vocii sale stridente îl lasă mut cateva secunde.
   Rase în coltul gurii, asa cum făcea când încerca să o ironizeze. "Larry e un
mitocan... si un pervers..." cauta alte cuvinte pe care sa le folosească în fața ei, dar
nu găsi în ele o certitudine mai exacta decât acestea.
      În același timp, auzi un lătrat, și pana sa apuce sa mai spună ceva semnificativ
la adresa cuiva, Lena il lua de umeri cu o forță de care nu o credea capabila și îi
șopti scurt, parca doar pentru ea, la ureche: "Lupii..."
     Christian se intoarse brusc si urmari cu privirea acolo unde ii arata ea, deasupra
capului. In incalceala de alb, avu timp sa isi decanteze frica in toate acea mare
abisala, pana vazu un contrast puncriform. Rmase perplex când își chinui vederea
pentru a  forma pe retina unui cap alb-grizonant cu o coama interminabila, cu
urechile păruite asemenea rasilor și cu expresia turbata pe chip. Animalul latră, din
inerție, și sunetele explodara direct în stomacul lui, caci simți deodată cum i se face
rau și urechile i se invinetira de acel urlet care rasuna pana în străfundul mintii
sale.
   Nu pricepea exact ceea ce se întâmpla, dar simți nevoia sa se întoarcă și sa se
agate de ea, formând o statuie pendanta. Frica fu singura rațiune care putu sa
coexiste între ei. Se trezira privindu-se cu stupefacție, gustând din respirația rece a
celuilalt. La un moment dat, parca ii veni sa rada, dar apoi moartea ii devenise
inexplicabila și triviala, atunci când o privi. Se îndepărta de ea, iar ochii ei luciră
avizi în timp ce-i urmărea silueta. În ochii lui nu se putea citi nimic, știa asta,
precum și faptul ca infrigurarea ei dezradacinata exprima milă.
    Se apropie de ea și ii prinse mana intr-a lui ca o menghina, după care își întoarse
privirea. Lupul nu mai era deasupra lor, la înălțime, se afla acum ca o pata gri
imblanita și cobora panta inghetata către ei, urlând spasmodic.
     O luară la fuga, în același timp, ca un tandem firesc și nemăsurat. Aerul deveni
dens și Christian începu sa tușească de la inghetul care ii penetra fălcile ca niște
cuțite laminate. O lasa pe ea, de data asta, în fața. Cumva, nu simțea nevoia sa o
conducă, ca în alte dati, ci sa-si asigure cu egoism iluzia măcar ca ceea ce vedea în
fata ochilor era ea, moarta sau vie.
    Când se pregăteau sa se urce pe colina ca să scape în partea opusa, auziră un al
doilea lup lătrând și își ridicara imediat capul, observând o femela cu fata dungată
schelalaind de deasupra lor, pe stânci.
    Alergara înapoi, pentru a crea o distanta între cei doi lupi. Gasira un loc mai lin
pe care sa urce, fix deasupra raului. Christian o împinse pe pietre si o sustinu in
timp ce urca, ramanand jos. Privind înspre lupul care se apropia, lua un bolovan și
îl trânti înspre el, dar nici măcar nu-l atinse. Era prea departe, iar îndrăzneala lui
animalica nu putea resimti niciun fel de durere, mai ales una fara uramare fatala.
    O indemna pe Lena sa urce mai repede pe stânci, bătând-o ușor pe spate. pana
avea sa ajungă deasupra. Când privi spre ea, constata cu bucurie ca era aproape de
a ajunge sus, iar lupoaica din partea opusa se blocase pe o stanca pe care se chinuia
sa o coboare. Pana avea sa-si dea seama de drum, ei vor fi plecat deja, își spuse
triumfător, după care urmari marginea de rau care se umfla. Nu era prea adânca,
dar avea sa fie suficient pentru ca să creeze o diversiune cu cât urca mai mult, cu
cât se simțea mai încrezător.
   Nu realiza totuși ca acea agitare protectiva a mâinilor sale febrile, care o
împingeau și pe ea de la spate, dar și pe el, nu erau deloc un compromis sănătos,
căci pe măsură ce inainta pietrele erau și mai umede, și mai alunecoase.
  Mână I se desprinse spasmodic de o roca, și își zgarie unghiile și degetele în
încercarea disperata de a se prinde de ele.
     Cazu. Aproape imediat, burta lui se lovi de o stanca și se simți de parcă ar fi
fost dat pe jumătate. Suspina.
   Cu ochii învolburati de durere, o văzu tremurând.
    "Vino aici... vino repede... ai căzut?" Întrebarea I se paru monstruos de
dureroasa. "Ai căzut?" Se intreba ca pe sine, plagiand. "Ai căzut?" Vocea aceea
disperata, raguisita de mers, de tăcere și de ger. Nu avea s-o lase sa vina la el.
     "Urca în continuare!" Striga. "Pleacă! Fugi!" "Nu te uita înapoi" Striga ultima
oara, cu disperare. I se parura prea  multe toate acele informații, dar simți nevoia sa
le spună, volubilitatea disperării cuvintelor era de neconceput.
      Și ea îl asculta. O vazu printre lacrimi, prin ceata, simți gust de sânge pe barbie,
pe vârful limbii, pe obraji. Cazu apoi, nemaiputand sa se tina, iar ultima imagine pe
care o vazu fu ea, stans acolo, în vârful piscului,,singura. Auzea iarăși șoaptele, ale
lui mamie, ale sale, ale părinților lui. Un lucru era cert și-i crea o stinsa luciditate:
O dusese acasă, în siguranta, și acum el se îndepărta, intorcandu-se la el... la el... si
la ea... la noi....
       Când simți cum îmbrățișarea tare a nămolului ii cuprinse întâi picioarele, și
apoi restul corpului leșinat, își recunoscu toate membrele adancindu-se intr-un haos
intern dureros. Nu intelegea de ce nu mai putea gândi. Se ridica ușor în cot. Avea
tot trunchiul contorsionat și picioarele ciudat intoarse. Nu le mai putea folosi, nu se
mai outea ridica. Renunță... privi fiara cum se tara lasciva către el.
    Innegurat de o ura animalica și de gustul sângelui pe care-l poseda, se tara cu
durerile tiuindu-i pana în străfundul creierului și se arunca în apa, luandu-se după
rapiditatea curentului. Apa ii infunda nările, dar era rece și proaspătă. Dacă nu avea
sa moara înecat, avea sa moara de hipotermie. Era sigur, iar gândul acela astringent
îl cutremura.
     Văzu capul hidos, contorsionat de riduri adânci ale lupului privindu-l cu
aviditate. După care nu-l mai văzu. Ultimele imagini pe care le putut distinge,
inraurit de friguri și de sânge, fu cerul în paloarea sa rosiatica. Nu stia clar cât
trecuse, dar vedea întuneric și Aurora Boreala descantand o patima vaga din cerul
lin, fad, și se întreba acum cum putuse sa fie atât de infantil când spusese ca nu-i
place, ca nu e o manifestare demiurga a Alaskai, a bătrânei Alaska care se
cutremura de lapidaritate, iar acum I se oferea ceea ce nu mai observase niciodată
în frumusețea ei etnica, curtezana. Ar fi vrut s-o atingă, sa se afunde in ea, în
paturile ei calde, ca acelea din patul Lenei, de care se depărta cu fiecare clipa. Ar fi
vrut sa-I simtă iar parfumul de lapte cald, matern, sa guste din fericirea ei, sa o
cunoască din nou, fără s-o judece, sa o ia asa, cu patima, înainte de a o lua
altcineva.
   Posesiunea ii deveni deodată draga, și se stinse singuratica odată cu celelalte
gânduri, însă esenta ființei ei rămase implantata adanc în fiecare strop de sânge pe
care îl varsa, framantand apa.

***

Frigul de afara o posomora. Chiar și cu criza, tot satul era o avalansa. Nu-si
dădea seama de unde pornea și unde se termina cerul, iar ninsoarea de la geam era
ca o năluca care tremura în văzduh și se cutremura singura la fiecare abatere a
vântului, ca o relicva cinematografica de proasta calitate.
    Plansetul de copil o facu sa tremure, cum o făcea de fiecare data. Avea acel
nefiresc dureros, ca și cum, în loc sa ofere o clipa maternala de reculegere, în care
sa-i vorbească, sa-l strângă la piept sau sa-i ofere sânul, concentra în exclusivitate o
teama funebra de a nu se fi întâmplat ceva, și acel ceva era inraurit de posibilități.
     Se repezi către pătuțul unde dormea Henry. Ii era foame. Fiindcă mama-sa
murise si tatal ei se mutase în Anchorage, iar ajutorul socrilor era de drept îndatorat
fiicei lor, cu care locuiau în apartamentul bărbatului ei, după ce născuse, ea nu avea
pe nimeni, iar aciditatea unei voci launtrice ii spunea ca nici nu avea nevoie.
    Își strânse pruncul la piept. De obicei, când nu mirosea, îl hrănea, de mai multe
ori pe zi, chiar uneori la fiecare jumătate de ora. Stia ca ar fi putut sa răcească,
chiar dacă îl ținea mai tot timpul in fata focului, dar copilul parca avea o
exclusivitate pentru hrana, ca si cum ar fi fost singura lui nevoie fiziologica, căci
astepta de fiecare data sa I se oferea sânul din care sugea cu patima, strâgand cu
mâinile lui mici globurile albe, întărite, ale aureolei sale. Ea zâmbea de fiecare data
și îl lasă sa-si facă de cap, în timp ce se uita slugarnica și înțelegătoare cum I se 
încretea pielea smeada de tinerețe, acceptând acel abuz firesc fără vreo refulare.
    "Șaptesprezece ani..." isi șopti în gând, și, uitandu-se în oglinda unui vas licios,
vazu parca doi copii neinduplecabili cu lacate la gura, așteptând verdictul părinților
lor nestăviliti.
      Își lasă genele blonde sa cada ca o umbra candida pe fata lui, im timp ce se juca
febrila cu mâinile sale, pentru a simți căldura palmelor lui moi pe trupul ei
înghețat.
   Se uita în sus, acolo unde fusese odată camera ei. Zâmbi trist la gândul că nu
avea  sa mai urce vreodată acolo, ca avea o posesiune care intuitiv nu-i mai
aparținea, căci acum va fi a fiului ei.
    Măcar soțul ei ii respectase dorința de a sta în casa în câte murise mama ei, de
hipotermie, cu câteva luni după nunta. Deși n-ar fi trebuit, un instinct aproape sadic
o făcea sa vrea sa simta toate urmele morții ei, ca și cum s-ar fi îmbăiat în sânge
necurat și s-ar fi răcorit de păcatul inutil al perimarii ce i-o oferise viata.
     Se așeză în pat, tragand perdeaua de lana, iar mâinile i se încalcira în materialul
desirat în timp ce își ținea copilul pe un brat. Fără să-si dea seama, vazu ca  gura
lui se desprinsese de sfarcul care îl hranise și începuse sa tipe în surdină.
      Ea ii șopti ceva liniștitor și se așeză pe pat, adancindu-si sânul în gura lui
concava, în timp ce se sprijinea mai bine pe perne.
    Adormi cu el la piept, auzind printre urechile înfundate de ger gangurerile lui
înfundate și sunetul laptelui scurgandu-se din sânul ei.
     -Hellenie! Accentul apăsat, cu inflexiuni taragante, o facu imediat sa se ridice
din pat, scăpând copilul pe paturi în timp ce își aranja pensele adânci ale rochiei
deja șifonate și puloverul care I se lipise de spate.
      Deschise ușa cu mâinile tremurânde, ca și cum alertarea salutului i s-ar fi părut
un motiv suficient ca să se agite.
      Desfacu imediat, cu unghiile întărite, porțiunea metalizata oxidată de fier a
lăcătului.
    El de lipi de ea, cu zgomot, bruscand-o,  și ii atinse în treacăt sânii plini, din care
se scursera câteva picături de lapte, umbrind nuantarea puloverului alb.
      "Ah, ca să vezi!" Rase el, sarutand-o pe creștetul capului si apoi umezindu-si
buzele unul celuilalt, chiar daca ambele erau uscate. Avea gust de praf, dar ea nu-l
respinse, nu era cuviincios. Își aminti tot ceea ce ii spusese mamie.
    Când o luă de mână, simti degetele lui grunjoase patrunzand in carnea fistichie a
palmelor ei, creând senzații care I se parura frivole, asa ca se retrase, ca și cum si-
ar fi amintit deodată ceva îndepărtat graiului.
     "Ai ceva de mâncare?" Întrebarea fu urmata de acea tonalitate inflamata de
dorința, prin care el spunea ca avea sa termine repede ceea ce ea ii va oferi,
indubitabil, nelăudand nimic, dar nu pentru ca nu ar fi vrut, ci din neștiință și apoi
avea sa o ducă în pat și sa se desfete cu corpul ei, reprezentând o ofranda închinată
zilelor de munca.
     "Da, dar cred ca s-a răcit." Se simți stanjenita, materializata. "Am hrănit copilul
toata ziua, asa ca m-am gândit sa gătesc de dimineață, cât încă mai dormea." El
dadu din cap, nu auzea ceea ce spunea.
      "Ce face ăl mic?" Ea deja punea masa. Nu-i răspunse, asa cum o făcea de
obicei, lasandu-l sa descopere singur.
      Auzi gangureli și sunetul scazut al  vocii lui dezmierdandu-l, și ii facu plăcere,
o încălzi, din cine știe ce motiv.
    Zâmbi în timp ce punea farfuria pe blat.
    "E gata."
    El se așeză la masa și infuleca totul aproape imediat, băgând în gura mai mult
decât ar fi fost capabil sa mestece.
     Ea se întrista. Foarte rar o întreba de ce nu manca și ea. Deși nu era o persoana
volubila, simțea și ea sa fie dezmierdata, ca un copil. Închise ochii, imaginandu-si
cât de plăcută ar fi figura lui calda privind spre ea cu mila și sunetele șoaptelor sale
intreband-o: "Tu nu vrei?" "Nu mulțumesc" Ar fi răspuns zambindu-i cald, iar el ar
fi sarutat-o și ar fi lasat-o sa plece.
       "Te simți bine?" Ochii lui aveau ceva antropomorf, dar în lipsa esenței
congenitale omenești, ca și cum ar fi fost doar o urma a unei generațiuni apuse ce
se rasfransese asupra lui.
      Ea nu răspunse, iar el se ridica de la masa. "Sunt obosit." O anunță, în timp ce
scuipa cu precizie asupra focului, atingând câteva fire de flama desprinse, care
altfel ar fi părut intangibile. Baga cateva lemne în foc, ca și cum ar fi atatat un
câine, iar acesta se umfla zgomotos.
     Se trânti în pat cu bocancii pe el, iar Lena se repezi in urma lui pentru a i-i
scoate. După ce lua cu un cap de mop vechi, desprins de coada, toată mizeria pe
care o lasase în  urma, intreba: "Mai ai nevoie de ceva?" El adormise, lasandu-i în
inimă acel gol bolnăvicios pe care isi promisese ca nu avea sa-l mai lase sa se
adâncească.
     El se trezi seara târziu și se chinui sa se ridice din pat, făcând zgomot și lovind-
o puternic cu mâinile peste șale, trezind în ea echivocul atingerii nesistematice care
o innebunea când nu era atenta.
   Nu se intoarse spre el și nici nu spuse nimic, de teama sa nu trezească copilul,
care se odihnea în urma alăptatului, regurgitand o branza vâscoasă la coltul gurii.
   Ea i-o șterse cu palma, și fix atunci observa ca ceva osos se lipi de ea,
infrigurand-o, intr-un sens etic.
     Când își întoarse puțin capul, vazu osatura neîndemânatică, parca pusa cu mana,
a lui Roger și ochii verzi strălucitori privind înspre copilul care dormea în bratele
ei. Cu un fel de certitudine tremuranda, îl strânse la piept, sarutandu-I capul.
   Acum ca se lipise de ea, simțea respiratiile lor se contopira și inima ei se plia pe
bătăile lui scurte și puternice, pe care și le aproprie sfioasa.
    Roger ii strânse pe amândoi în brațe ca intr-un cordon saturnal, ii saruta parul și
isi lipi întreg trupul de spatele ei, cu care se contopi înmărmurit.
    Păru ca adormise la loc, când auzi plescaitul nevrotic al buzelor sale
desprinzandu-se cu sfiala și respirația de carne rumena invaluind-o. "Ai mâncat
azi?" Ea clatină din cap, fără sa simta vreo urma de jovialitate în reacția fata de
grija lui brusca.
     El ii mangaie în treacăt bruta, subtil, dar cu intenție, asa cum o făcea când
fusese însărcinată. Amintirea asupra grijii sale din timpul insarcinarii I se paru
amara, căci dăduse întregii ambianta familiale care se așternute peste ei cu voie
demiurga un ridicol impulsiv; ea nu-l credea în stare de sentimente profunde și
totul sunase mereu a circ de harem.
        Nu spusese totuși nimic, și îl lasase sa se simta mândru și binevoitor, caci știa
că urma sa plece după ce spunea doua-trei cuvinte frumoase și avea sa-l piardă din
vedere pana seara târziu.
      Asa îl lasă și acum, taciturna, de parca simplul gând de a-l da la o parte și de a-
si crea spațiul la care ravnea involuntar I s-ar fi părut vulgar, o jignire adusa soțului
sai care ar fi facut-o pe răposata sa mama sa se răsuceasca în mormânt.
      El ii mangaie cu vârful degetelor soldurile, după care, ca o dovada a carnalitatii
ce se implantase în el, dominând prin semne echiovoce și neintenționat ca
respirația sacadată ce-i infrigura Lenei ceafa și firele căzute de păr, ascunse sub
umerii lui, își infipse mâinile în deschizatura ampla a coastelor ei slăbite de
sarcina, pe care le framanta pana ajunse aproape de pulpe. "Stai o clipa, sa culc
copilul..." Șopti, ridicandu-se de lângă el și primind în infrigurarea care o
cuprinsese un sărut cucernic pe vârful despicat al buzelor.
    Henry se lasa aplecat peste paturile care-i formau culcușul. Focul încă pâlpâia și
amândurora le căzură în tandem doua picături de transpiratie pe frunte, care se
pierdura pe gatul ingainat de sudoare.
    Dadu cu piciorul invaluirea de paturi, le care le răvăși, fiind nevoita sa se aplece
și sa le muta ea însăși cu mana. Copilul se trezi sub bruschețea gesturilor, iar ea ii
acoperi capul, în disperare, ca și cum ar fi vrut sa-i creeze iluzia ca dormea, dar
fără sa știe.
   Aduna paturile intr-un loc ferit de valtoarea flamelor care ar fi putut sa se abata
asupra pielii lui albe, urmarind, în timp ce îl învelea, cum se pierdea în mod straniu
tot acel fascicul luminos pe toată întinderea resemnata a chipului lui juvenil. Oare
ii făcea rau? Întrebarea parca ii puse un junghi în inimă. Ii acoperi fata cu o patura,
lăsând gura și nările pe afara, pentru a simți aerul.
   Când se ridica, se uita asupra puloverului sau. Transpirația ii curgea în continuare
pe tâmple. Fără sa-si dea seama, dădu la o parte materialul lânos, simtind sa-l
arunce pentru a lăsat căldura sa-i învăluie trupul întinerit, imun. Nu avea nimic pe
dedesubt și realiza asta numai când se uita în jos cabd simți ca flama șemineului ii
rumenea cele doua sfarcuri înroșite.
   Își puse mana pe sâni, acoperindu-i infrigurata. El o privea, iar ei ii era rușine de
vulgaritatea gestului, postandu-se nimfata în fața lui, ca și cum el nu i-ar fi
aparținut. Pentru ea, posesiunea devenise o chestiune momentană, lipsita de
beatitudine materialista.
   Imbucurarea cea mai mare pentru ea era sa simta gerul inasprindu-i trăsăturile,
căci atunci timpul trecea mai repede și mai echivoc.
    Se urca timida în pat, urmărind cum ochii tremuranzi urmăreau avizi mișcarea
lăsată timpuriu a globurilor albe, incandescente, masând suprafata tepoasa a
paturilor.
     În seara aceea, făcură dragoste, cu lumina aprinsa și cu sunetul fad al respirației
copilului lor, iar ei ii fu din nou rușine, ca și cum actul ar fi fost un păcat de
neînduplecat.
       Următoarea zi o anunta din timp ca avea sa o ia devreme de acasă, ca să-i facă
vizita surorii lui. In mod normal, refuza, iar acum ca avea copilul, avea un pretext,
căci drumul spre Homer îl puteau face numai cu sania, iar asta ar fi ucis un nou-
nascut.
    In acea seara totuși, nici nu mai îndrăzni sa-i adreseze vreun cuvânt,  doar
acceptase și îl impinsese impacientata pe ușă. "Sa fii gata, sa nu-ntsrziem!" "Da,
da..."
      Era ziua lui Shannon, deci nu putea sa lipsească astfel, mai ales ca se simțea
vinovata din cauza multitiudinii cadourilor pe care I le făcuse pentru propria zi,
când ii adusese lui Henry o gramada de obiecte utile de copil. Aproape tot ce avea
pentru nou-nascuti era de la ea. Se intrebase atunci daca era bogata, însă, stand în
sat și având un trai oarecum rudimentar, nu se gândise niciodată ce ar însemna
congenital termenul de "lux". Ii plăceau inflexiunile lui, dar cam atât, mai mult nu
putea pricepe.
   Ei ii plăcuse mereu acel apartament al lor, totuși, decorat cu mobila moderna, cu
un șemineu mult mai mare și mai pătrunzător ca al lor, cu doua camere în care erau
sobe, cu tablouri frumoase peste tot! Părea o magie ceea ce vedea, dar nu
indraznise niciodată sa ravneasca sau sa invidieze, caci pentru ea aceste lucruri nu
existau. Singurul lucru care a putut sa-i ridice curiozitati a fost biblioteca enorma
din prima camera. Nu intelegea cum existau atâtea cărți intr-o singura începere. Ea
nu vazuse atâtea în viața ei. Shannon ii dăduse câteva, la plecare, pe care nu le
citise niciodată și I le inapoiase stupefiata. Le deschisese, dar din cine știe ce ii
devenise dureros. Se gândise apoi ca avea sa le păstreze pentru mai târziu, dar când
aflase ca va avea un copil simțise ca trebuia sa le înapoieze.
       Shannon se casatorise mult mai târziu decât ea; dar intelegea. În ciuda vârstei,
când mamie se imbolnavise, căutase în tot satul un băiat pentru ea. Lena se
cutremurase când vazuse atâta disperare în glasul ei. "Sa fie intr-un ceas bun!"
Urase ea cu voce taraganata, când Roger o ceruse chiar după prima lor întâlnire,
când îl acceptase fără sa poată concepe ideea unei statornicii, a unei decizii
capitale. Pentru ea, nici măcar propriul curs al vieții nu mai reprezentata o
fatalitate.
      Acestea se întâmplau în vaga sa tinerețe, pe care abia si-o mai amintea,
surmenata fiind de maturitatea care o cuprinsese fără ca macara sa coexiste cu
latura sa lăuntrică, în timp ce sora mai mare a lui Roger statea intr-o garsoniera în
Homer, fugita fiind de acasă, pentru a duce o viata nomadă su solitara. Se
casatorise apoi cu șeful unor publicații locale, care deveniseră populare peste mari.
Erau un gen de pamfleturi din timpul războiului. Lena nu putea înțelege cum își
permitea sa  deschidă un subiect atat de inuman ca razboiul prin metode
beletristice, dar el ii spusese ca erau de mare amploare în acea perioada.
     Cand termuna toata treaba, se uita pe gea. Mereu alegea orele dupa intunecimea
de afara. Invatase sa recunoasca fiecare ora a fiecarui anotimp, sa decanteze si sa
distinga nuantele de albastru in functie de perioada zilei pe care o exprimau.
    Era ora 12. Parca supusa unui act de conștientizare, își strânse sânii grei in
decolteul de brocart a unei rochii vechi, cu terminație mătăsoasă, pe care mama-sa
o purtase la fiecare eveniment care I se parea relevant.
      Zâmbi. Mereu avusese ceva ce purta când ii plăcea în mod deosebit o zi, însă
acum nu-si putea aduce aminte cu ce începuse acea refulare eterogenă.
      Roger întârzie, și ar fi întârziat pana și mai mult dacă ea nu i-ar fi anulat
complimentele cu mișcări rapide și nervoase ale mâinilor. El simțea mereu nevoia
sa I atingă, iar de ceva timp ii devenise foarte greu și ridicol sa îl refuze. "Te rog,
pana la căsătorie..." ii spunea când stateau impreuna în patul ei de la etaj, iar
mamie ii scăpase din vizor, cel mai probabil în mod intenționat.
   Frica și elementul de pudism exacerbat se diminuasera, dar nu erau inexistente și
contactul permanent o durea. O durea de fiecare data când o atingea, când a saruta,
când făcea dragoste cu ea. Nu stia dacă așa trebuia sa fie, dacă intr-adevar I durea
sau se agita prea tare, însă simțea chestiunea sexului în apropierea unui viol firesc,
care ii cutremura măruntaiele și, în definitoriu, elementul de legalitate nu avea
întâietate in asemenea context.
   Shannon ii primi cu bratele deschise fix în momentul în care o contradicție de
râsete se desprindeau din camera vecina. Lena nu putea înțelege dr unde era atâta
zarva, și calcula în mintea sa particularizarea vocilor, ajungând la concluzia ca erau
cel puțin trei persoane necunoscute în încăpere.
   Se uita către Roger cu o emfaza care paru aproape rugătoare, iar el o prinse de
mijloc. "Sa intram!"
     Shannon era mai luminoasa decât de obicei, în sensul strict fiziologic al
cuvântului. Se fardase cu albastru pe la ochi și își făcuse buzele un rosu de visina
cruda. Avea acea expresia bonoma și indecisa, dar lucarul jucăuș din priviri
contrasta în antiteza surmenarea de pe chipul Lenei.
   Parca simtitnd valul de emoție care o făcuse sa se simta ridicol, generata un
incipit destul de anost, care devenise pentru ele o formalitate.
    "Arati obosita... Ce face copilul?" Lena zambi trist. Acum, în timp ce privirea ei
cărnoasă și buzele se întristau intr-o contorsionare de aparenta seriozitate, aducea
foarte mult cu Roger, din cine știe ce motiv.
     Abia atunci reusi sa-si răsfrângă privirile prin camera- o damă cu ochii verzui-
aramii si privirile incerte, mioape, cu gura hidratata mirosind a mosc; mirosul
venea în mod exclusiv dinspre carnaoitatea buzelor, altfel ea avea o perimare
austera în restul ansamblului. Acea minima tenta puerila ii arata tinerețea. Trebuiau
sa fie de aceeași vârstă. Femeia era de vita nobila, purta un diamant vechi, negru pe
mana stânga, dar în rest avea un costum de tweed bleu și o pălărie în stil arabesc pe
care uitase sa si-o dea jos. Ar fi lipsit ansamblului puritatea toxica a unui
porttigaret, dar aparenta cliseistica ascundea de fapt o frunte ridata su cearcăne
adânci ale unei femei impatimite, vulgarizata de pierderi, dar doar în sensul de
neputință.
       Afla mai târziu ca o chema Connie. Numele celalalt nu i-l putu afla, se vorbea
la per-tou. În acel mis-en-scene nefamiliar, Lena incepu sa se simta ridicol, pana
când terminara de mâncat si bărbații se retrasera pe balcon la o "bauta".
      Shannon simți nevoia sa aclimatizeze morbiditatea liniștii.  "Și cum mai merge
cu lucrul?"
      Lena o privea pe Connie, iar aceasta privea înspre un tablou despre care
Shannon susținea ca era o relicva din viata scurta și inspirstionala a lui Henriette
Capel, dar ea nu vedea în acel tablou decât o incropeala cliseica care nu-i plăcea.
Însă gusturile lui Shannon nu o dezamăgisera mereu, iar acum parea sa aibă o alta
pictura în fața sa.
      Urmări atenta accilinitateq indecisa a nasului lui Connie, care se contopea în
ascutimea superioara  a buzei. Parul ii era negarantat, dar curat și tuns după modele
moderne intr-un carè care ii acoperea o parte din ceafa și ii susținea profunzimea
prelunga, aristocratica a gatului. Palmele ii aplauze obrazul cu delicatețea pe care o
cerea acest gen de contact, prin care se contopeau doua elemente ultrafeminine
intr-o imagine beletristica de filiala regala apusa.
       Lena se desprinse parca deodată de ceva cu care se conectase în mod
neinduplecabil: "Nu mai lucrez acum, e destul de greu, dar ne descurcam, când nu
avem mai vânează Roger și tot asa!"
    O privi în treacăt pe Connie, iar volubilitatea cuvintelor sale se pierdu în timp ce
impartialitatea privirilor sale ii analizara atent discursul.
   "Dar vai, cât sa mai vâneze! Au început sa nu mai lase fara autorizație! Le pasa
numai de export, dar noua nu ne dau nimic din ceea ce iau!" Făcu un gest amplu cu
mana. "Daca ar fi sa o luam asa, puteam sa fim departe acum! Dar cu războiul și cu
tot! Și câte am avut și avem! Mine, pământ, peste, petrol!"
     Lena lasă capul în jos și zâmbi. Acestea erau lucruri pe care le mai auzise în alte
rânduri, de la soțul lui Shannon.
      "Îmi caut de lucru deocamdată, ce sa fac?"
      "Chiar nu mai găsești bătrâni sa-i îngrijești nicăieri în sat?"
     Connie facu ochii mari, iar Shannon privi rapid din ea, ca intr-o aluzie blamata.
      "Sunteți infirmiera?" Lena se cutremura. Glasul ei era răgușit, perfect. Acum ca
se întorsese, clinchetul mișcării bruște a capului dezvălui din partea dreapta a
parului o agrafa rotunda din perle.
     "Da..."
     "Ce surpriza! Asta cautam și eu! Shannon! Când te-am întrebat dacă cunoști
vreuna, ai spus ca nu!"
     Shannon dadu invinovatitor din gene, intr-o prefacuta emfaza necunoscătoare.
     Lena statea cu capul aplecat. Discuția o desfrânare oarecum. Probabil ca
Shannon se gândise ca abordarea directa ar fi fost mai de impact decât aceea de a-i
ds așteptări lui Connie și apoi aceasta să fie dezamăgită de pretendenta livida și
slaba din fața sa.
    Cu siguranță Shannon nu era cea mai inteligenta persoana, dar era extrem de
abila și de cuceritoare.
   Începuse sa dea persiflator din gene, în timp ce ii făcea Lenei cu ochiul. Connie
aștepta ca ea sa spună ceva și Lena simti tăcerea stânjenitoare ca fiind
inoenetrabila.
    "E cumnata mea, îți dai seama ca eu o cunosc cel mai bine. A avut mulți pacienți
intr-o perioada, bătrânii din sat erau toți dați pe mâna ei." Ii facu Lenei cu ochiul.
"Are mână sigura, asta pot s-o confirm."
   Lena se uita către Connie, părea stanjenita di indecisa. "Nu știu, crede-ma ca as
primi-o cu tot dragul și bineînțeles ca nu se pune problema banilor..." Rase scurt,
subit, după care redeveni serioasa. "Alexander e un caz... mai special...."

***

    Ușa rigida scartai și Lena simti în putrezimea cabanei ceva anost batranesc.
Connie apăru aproape imediat, iar Lena suspecta graba ei ca fiind dovada exclusiva
a directei sale anticipații.
    -Urmeaza-ma, ii spuse, cu un fel de ușurare în glas.
    Lena doar dadu din cap, nesimțind nevoia sa întregească un salut, mai mult de
frica de a nu I se răspunde din orgoliu aridtocrat, de care o banuise pe Connie încă
de la început.
  Da, cu siguranță acea femeie avea ceva vita nobila, caci recumostea toate semnele
adânc implantate într-insa. Asta nu-i plăcea, căci toate ducesele despre care citise
aveau acea aviditate nefirească, pe care o descifra în mod latent și în umilinta din
strălucirea ochilor ei arămii si coltul buzelor contorsionat expresiv .
    -Lumea nu prea vine în partea asta a orașului, e mai liniște, dar înspre pădure
mai apar dihanii. Noi am avut noroc, dar erau ceva urme de lup acum câteva
săptămâni.
    Lena se cutremura.
    -Vreți o cana de ceai? Întrebă politicos, iar cuvântul "ceai" venind din gura ei o o
facu pe loc sa-si imagineze în chip neplăcut lichidul amar cu frunze uscate pe care
avea sa i-l gătească. Connie era deja cu mana pe canta ușii de la camera in care se
presupunea ca ar fi fost a pacientului ei, iar Lena deconspira gestul ca fiind unul
care aștepta in mod natural un refuz.
   Nu mai spuse nimic, doar își aținti privirea asupra ușii.
     -Pacientul dumitale!
     Glasul ceremonios o favu sa tremure. Posesiunea ii deveni deodată
infriguratoare, iar reincarnarea simțurilor sale ascuțire ii penetrara dureros mușchii.
Inervarea aceea o facu sa bata pe loc, ca intr-un fel de retragere. Simti jungul unei
apatii necruțătoare, asemenea innegurarii care se lasase brusc în casa.
    Respectivul pacient stătea așezat pe un scaun de lemn, despre care observa
numai târziu ca avea roti. Ea se mirase când vazuse acestea, căci niciodată nu-i
fusese dat sa vadă un astfel de obiect. Fiecare batran pe care îl îngrijise nu avea
deloc nevoie sa fie transportat. Sau cel puțin, dacă ar fi avut, se resemna
reducandu-si la tăcere propriile incapacității fiziologie: "Am făcut și asta... câte am
mai făcut...pe vremea mea"
     Observa în profilul sau unghiular, nedefinit, o frunte bombata și o bărbie arcuita
în chip estetic, sistematic incropindu-se din adâncitura ridata a obrazului un nas
ridicat, carn, dar fără sa aibă acel ridicol infim al nărilor de copil.
    Nu, cu siguranță nimic nu era ridicol în aspectul sau semiteatral.
     Ca o emfaza a ființei sale, lumina ii acoperea jumătate din figura și anumite
goluri necunoscute privirii Lenei din adancurile pielii sale, linii trasate ca niște
mediane menite sa contureze în detaliu fiecare bucata întregita de piele care se
deforma către profil, antropomorf, dar acel antropomorf distins și carnal pe care
nu-l mai vazuse demult și nicăieri.
     Nu se intoarse când auzi zgomot, dar ii vazu urechile ciulite. Se impacienta
când mâinile lui Connie ii impunsera salele și o impinsera nerăbdătoare inspre
odaie. Aceasta era extrem de ingusta,  avea un miros închis, nefiresc și cu siguranță
neprimitor. El mirosea a apa de colonie veche, englezeasca și accentele ușoare ale
privirii sale erudite și a enigmei intransigente pe care o exprima respirația lui lenta,
uniforma și ușor sacadata, făceau parte parca dintr-o ambiabta profund austera și
incorigibila. Astfel, izolarea de restul casei, care era deschisa privirii ca un
pavilion, desfăta cumva o curiozitate latenta asupra existentei unei ființe
nereconoscibile din punct de vedere social.
      "Dumneavoastră sunteți..."
      "Jean Béraud... Incantat de cunostiinta. Tot ceea e sublim e parte a unui
paradox."
       Ea nu intelese, era intr-adevar englez?
       Nu se întorsese încă către ea, stătea în profil, și privea indecis către lumânarea
care îl încadra.
       "Susțineți curentul renascentist cumva? Sau acela de Belle-Epoque?"
       Ea nu răspunse, se zgai implacabila către podea nu pricepea, cum de nu era o
fereastra în camera? Ar fi simțit nevoia sa o deschidă, și apoi sa se retragă din fața
ei, ca și cum pornirea ar fi reprezentat un pur sadism.
      El se intoarse in sfârșit către ea, dar acum nu-i putea urmări figura; era adancita
in intunecimea umbrei lumanarii, vazu doar conturul unor ochi codați, insalubri de
venele insangerate care ii despicau.
       Observa unghiular câteva caiete care stăteau proeminent pe masa, deschise
privirii numai în sensul de a observa ca lucrarea era un contrast  dintre un scris
sublim, apăsat și o maculatura ieftina de drogherie,ca scrierile pe care se dădeau
prospectele.
         "Ai cumva o țigară?" O întreba indecis, admonestand-o parca indirect, iar ea
se cauta prin buzunarele pantalonilor, ca și cum ar fi avut vreodată acces la
asemenea obiecte. Roger avusese la un moment dat un trabuc pe care i-l oferise
cumnatul sau la o onomastica la care Lena nu participase, dar îl stricase în drum
spre casa, când sania se rasturnase pe lângă colina ce lega cele doua așezări, asa ca
nu-i fusese dat sa vadă niciun obiect de astfel de consum în viața sa, nici măcar în
rarele ocazii când pleca la oraș.
    "Sunteți scriitor?" Privi către bucata de stilou insangerata de pata grizonanta de
culoare pe care o sintetiza din penita. O mișcare cruda și impacientata a mâinii lui
fau ca acea picătură infima sa se scurgă cu patos peste tot ceea ce concepuse, după
care dădu cu manan si intina toată acea mizerie pe toată pagina.
      Ea tresari, nevrotic.
      "Dar ce, toți care sunt scriitori trebuie sa scrie?"
      "Ce se întâmplă aici?" Auzi glasul lui Connie din spatele ei, și mirosul amar al
cafelei fierbinți pe care o ținea în mână.
       "Nu trebuia sa va deranjați", spuse Lena, intorcandu-se către ea.
       "Nu e pentru dumneata, e pentru soțul meu."  "Alexander..."  Cuvintele
apăsătoare o cuibărira ca intr-o amenințare nestiuta către peretele opus al încăperii.
Dar și emoția numelui avea ceva ce o retrase ca intr-o menghina. Stupefiata,
emoția era prezenta în întregime în fiinta ei, și vibra de o vitalitate dureroasa.
"Alexander..." nu știa din ce parte provenea acel nume, far ea îl gasi frumos, desi
nu ar fi putut spune cu exactitate dacă I se potrivea, însă acum ca aflase părea o
efigie un mintea ei. Nu se mai putea gândi la el din alta perspectiva.
       Auzi scransnetul roților de lemn și pe Connie împingând scaunul către ușă. În
lumina, Lena văzu doar firele rare, blonde, ca niște spice scurte acoperindu-i capul
pana la ceafa ingusta.
       Ieși după ei.
       Pe el Îl așeză lângă pian, aproape de geam. Lena tresari. Pana sa tragă oblonul,
paloarea fetei sale i se paru fistiche, dar distinsa. Nasul carn I se apleca în mod
curios, intr-un fel de acvilinitate indecisa către baza superioara a buzei, care
framanta serpentina ingusta a marginii de cana alba, portelanata.
    Injura, punand-o pe pervaz și intorcandu-se nervos către Connie.
   Stomacul i se strânse dureros. Privirea lui inghetata de vicii era cutremurata de
un curent inefabil, care se contorsiona în sfera lăuntrică inte-un gen de
circumspecție etansa, care nu lasă strălucirea apoasa a albului imaculat al ochilor
sa se extindă. Lena găsi ca ochii lui ar fi putut arata ca marea inghetata dacă n-ar fi
fost acea matuire impenetrabila. Totusi, pleoapele I se adanceau si-i tăiau în doua
emisfere lunatice privirea, și găsi acesta ca fiind un loc de refugiu al blândeții sale,
antropomorf și exclusiv. Nu mai vazuse pana acum acea forma de ochi, iar din
profil nu se realiza exact, era ca un fel de stârnire a anticipatiei.
    Nasul ii era mult prea rahitic, compromitator din cauza bazei care se ridica
galesa și susținea nările ascuțite, dispuse simetric ca intr-o reconstituire religioasa a
unui sfânt aristocratic, desigur doar din pricina acelui mic detaliu roman.
     Paloarea fetei nu-i era pe deplin arătată, era un constant degrade care se
adamcea de sub intunecimea barbiei pana la tâmplă dreapta, in care se reflecta
lumina rămasă din bucățile rupte de jaluzea. Erau răzlețe, dar totul parea ca era
prezent în fiinta sa, ca și cum nu i-ar fi scăpat nimic.
      "N-ai fi putut sa mi-o dai mai bine în flăcări?" Inflexiunile erau prezente, dar
cutezatoare și  voalate. Connie își lasa capul în jos. "Trebuia sa aștepți și tu sa se
răcească." "Ma mir ca ma mai bagi în seama!" Schimba el vorba. "De ce n-ai pus-o
pe fata noua sa mi-o facă?" "Doar de asta ai adus-o aici, sa mi-o bagi pe gat ca să
scapi odată de mine! Am sa mor și tu nici n-ai sa știi!" "Nu-i adevărat!" Riposta
Connie și își puse mâinile pe umerii Lenei, ca intr-un fel de promisiune. "Hellenie
e aici ca să te ajute. Și eu la fel..." Șopti aproape imperceptibil și sunetul vocii ei
scăzute ii incomoda Lenei firele de pe ceafa.  Lena văzu printre ochii incetosati de
impersonalitatea discuției cum buzele lui conturau gânditoare numele ei,
repetandu-l o singura data, lent, ca și cum i-ar fi plăcut sa-i simtă gustul în mod
exclusiv, dar fără a avea nevoie sa recunoasca acel viciu. După câteva minute în
care paru ca se reculegere, șopti taraganat, cu enervare:
     "Fetița asta ma calcă pe nervi! Da-o afara!" Era aproape turbat de o manifestare
lăuntrică, care îi intunecase simțurile.
      "Voi face ceva de mâncare!" Șopti Lena și se retrase cu picioarele tremurânde
de ceva mai complex decât jignirile incoerente care ii răsunau ei mai degrabă ca o
șoaptă în minte.
     Ii auzi certandu-se, dar doar în surdină. Se apleca pe blat. Își strânse ochii, și
văzu cum I se scurgeau lacrimile pe întreg chipul, urmărind ca niște fluxuri de rau
toate liniile corpului sau. Le simți pe obraz, pe gat și pe pulpe, pana jos, la
terminatia degetelor, care o furnicară.  De fapt, aparenta la tot ceea ce simțea era
pur rezultat al tremurul care ii cuprinsese întreg corpul.
   Lua o bucata de pâine umeda, pe care o mai rumeni cu mainile încărcate de
senzația apoasa a lacrimilor sărate, apoi o taie imprecis, simtind ca lama aceea
subreda îi atinse în treacăt buricul degetului, din care se observa o părticică rotunda
de sânge. O durea parca mai tare decât ar fi anticipat. Își scutură mana și își supse
degetul, iar ceva din esenta sângelui ei se pierdu prin dulceata de mure pe care o
întinse cu palmele, sugandu-si mai apoi liniștitor fiecare deget în parte. Se racori cu
conținutul rece al borcanului, amestecat cu olmul inasprit al fierului din esenta
sângelui ei.
    Se ridica de pe blat numai atunci când auzi ca vocile se întrerupsera. Când întra
în camera principala, observa ca el stătea la geam, dar de data asta cu jaluzelele
deschise, urmărind întinderea pustie, inerenta a zăpezii. Connie plecase, și după
forfotul stins care se auzea din camera lor, bănui ca acolo se afla.
    Lena se apropie de el cu pasi mici, de copil, urmărind un trecat reflexele lui
subite, care arătau ca știa că se apropia de el. Ii lăsă cele doua felii de pâine lângă
geam, urmărind licarul sângeros al dulceții în paloarea movalie pe care o
întruchipa.
   Când auzi clinchetul vasului lovindu-se de pervaz, Lenei ii păru ca tresare. Auzi
printre șoaptele lui calde, guturale, înăsprire de raguseala. "Hellenie"... Bătea
clapele pianului și le readucea parca la viata, căci Lena conchise ca singurele
forme de viata ale corpului sau erau degetele framantate.
      Se uita lung către el. Nu mai vazuse pana acum un astfel de obiect, pianul, însă
știa de el și mamie ii spusese ca bunicul ei avusese un astfel de instrument, ca era
foarte melodios și erudit sa cânți la așa ceva. Deci el era scriitor sau muzicant? Se
retrase, nevrând sa-i perturbe șirul gândurilor printr-o descompusa curiozitate. Nu
avea dreptul sa-l întrebe nimic, era acolo doar pentru a-l ingriji.
      "Cine ti-a cerut sa-mi aduci astea?" Îl auzi suierand dezgustat. Cu un gest de
criza brusca, apuca farfuria și o arunca cat colo, lovind-o de podea. Nu se sparsese,
ceea ce era curios, iar ea aștepta ca el să o ia de jos și sa se asigure ca se sparsese.
Însă nu facu nimic, nici măcar nu se întorsese sa-si urmărească fapta. Gemul, în
schimb, se împrăștiate peste tot pe podea și dăduse un luciu proaspăt parchetului
matuit, desi curat, și un miros oriental întregii încăperi. "Deci pacientului nu-i
place dulceața de mure!" conchise ea senina, strangand mizeria cu o matura.
     Era obisnuita cu toanele celor bătrâni, iar lapidaritatea cu care ii trata ii dăduse
mereu un motiv sa stea deoparte de traumele lor sau de viciile cu care se confrunta.
Nu era neurolog, deci nu intrau aceste atribuții în pachetul pe care încerca să le
ofere pacienților. Stia doar ca trebuia sa repare tot ceea ce ei strigau s-o ea putea sa
refacă. Dacă nu, treaba mergea înainte.
   După ce termina de marurat, arunca totul intr-un sac din bucătărie și se intoarse
ușor stupefiata în camera. Avu o urma de jovialitate și liniște când văzu că el n-o
privește, dar nu putea spune precis ce ii framanta măruntaiele în mod vitriolant.
   Se așeză lângă scaun și ceceta biblioteca ingusta de cărți. Era prăfuite și avea
acel miros nefiresc de maculatura mult prea veche, aproape de mucegai.
    "Ai citit toate acestea?"  El se intoarse brusc către ea, si clapele pianului care se
stinsera în surdină ii dădură un pretext sa îl privească în ochi, în ochii aceia atat de
rari și absurd de familiari ei!  
    "Acestea și multe altele. Sa nu te-atingi de ele, sunt ediții speciale." Intr-adevar,
în ciuda aparentei de vechi, perimarea aceea completa aspectul lor aristocratic, care
ei I se părea ca I se potrivește de minune, căci ordonarea tuturor acelor lecturi
sugera nu numai o grija deosebita, ci și un motiv pentru a fi rânduite. Aveau
margini aurite care ii plăceau și erau unele chiar îmbrăcate în catifea. Zâmbi
gandindu-se cum si-ar fi adâncit ochii asupra lor, și ar fi ridicat acea privire apoi,
citindu-i-se în licariri o inteligenta muta, nedeslusita.
     "Indubitabil nu ai citi nimic din toate acestea!" Spuse el, venind hotărât către ea.
O analiza sistematic, fiecare bucata care îl interesa, nu neapărat în ordine, în
ordinea firii lui sau a ceea ce era observabil pentru el. "Nu am nevoie, nu sunt
pentru mine." "Cu siguranță, dacă ar fi după mine, as pune lacăt anumitor indivizi.
Accesul către informație trebuie sa vina dintr-o individualitate, nu din simpla
putere de "a fi". Iar la tine nu observa decât multa ignoranta. În orice caz, acum
informația s-a răspândit și cărțile au ajuns sa fie tipărite în număr mare, deci și
aceia mai superficiali ar putea avea o șansă. Desigur, e inutil, dar la fel cum mi se
par mie inutile minele de aur, copiii făcuți la vârste fragede și intuiția căsătoriei ca
fiind sacrala, asa și altora le pare inutila părerea mea! Deci iată ca acum toți
parveniții știu despre Homer, Platon și Dostoievski, când în alte vremuri nu puteau
lega doua vorbe! In libras, libertas!"
   Ea nu se simți dojenita de aluziile lui, rămasese ancorata în profunzimea vocii lui
și în acele cuvinte-cheie pe care le substitui din monologul lui, apropriindu-si-le.
       "Acum" "au ajuns" erau pentru ea cuvinte care aveau în comun mai mult decât
simpla asemănare de sonanta. Vorbea de parca ar fi trăit intr-un secol îndepărtat.
Ea se mira. Pe figura lui, desi brazdada de riduri de expresie, observa urmele clare
ale tinereții sale. Barba abia dacă îi dădea, ochii ii erau limpezi, sprâncenele arcuite
fără a fi stupfoase și paloarea de Fildeș a mâinii avea degete lungi cu unghii
inguste și fine, ca de copil. Unde mai vazuse acele mâini? Căci păreau ca seamănă
în profunzime cu acelea ale lui Henry, mici și parfumate, mirosind a lapte matern.
Se intreba dacă ale lui miroseau altfel decât a maculatura veche și a lemn putrezit.
      "Probabil ca aveau un iz ușor al apei de colonie!" Isi spuse, gandindu-se cât de
mult semăna cu societatea distinsa engleza.
     Ea se dădu în spate când văzu că o cerceteaza cu ochi cutezatori, cu acei ochi!
care o priveau înmărmuriți, așteptând ca ea sa contraatace și sa-i ofere motiv sa
devina volubil.
    Ea doar ii zambi. "Sper sa îmi citiți odată din cărțile dumneavoastră." Simți
junghiul privirii sale patrunzand-o în chip carnal și uitatura lui desuetă, aproape
ecleziastică, cercetandu-o cu demiurgie asemenea unei ofrande din care nu avea
puterea de a gusta, caci altcineva mai înalt ca el ii rapise cutezator drepturile.
      Următoarea zi fu mai liniștită. Lena raspunsese în doi peri când Roger iși
amintise, după câteva ore de când ajunsese acasă,  sa o întrebe cum fusese ziua ei
de munca. Ca de obicei când simțea conversațiile lor prestate de acel ridicol lipsit
de necesitate, se retrăgea brusc și isi făcea de lucru prin casa.
      Freca, spala, iar el dormi aproape toată dupa-amiaza, sforaind infundat din
capătul celalalt al camerei. Simti ca transpira din toate încheieturile și nici măcar
când își dădu jos flanelul cu nasturi ruginii, desfăcandu-i lasciv fără ca măcar sa
vrea și rusinandu-se de această constatare, nu se simți mai răcorită. Gerul care se
intetise parca deodată pătrundea prin căptușeală ușii și ii întărea sfarcurile răzlețe
prin maioul pe care îl dezvaluise. Tremura din toate incheieruirl , în timp ce
sudoarea I se scurgea pe frunte și se pierdea în marginile roase ale decolteului.
Rusinata, își puse un pulover de lana, dar mult mai subțire, având grija sa-si
ascundă sânii cu apasari dure ale mâinilor, prin care încerca sa-si potolească
sfarcurile. Așa făcuse mereu, pana sa-i dea Shannon un sutien de dantela de-al ei,
dar îl purta doar la ocazii speciale, de frica sa nu-l strice. Îl ținea agățat cu rochia
mamei sale și cu ghetele scurte din lac, admirandu-si în fiecare zi singurele
revoluții în materie de moda pe care le avusese vreodată.
       Pleca de acasă înainte ca Roger sa se trezeaca, căci nu mai rezista nici la
căldura focului, nici la căldura focului, nici la mirosul acela închis, aproape străin,
care se lasase în casa. Buimacita de propria instabilitate, îl saruta pe Henry un
creștetul capului si se retrase impleticindu-se pe ușă, trantind-o în urma lui cu
zgomot.
     "Sa-i spui lui tati ca am plecat! Te iubesc!" Cuvintele se desprinsesera sacadate
de pe buzele sale si se lovira pudice de obrazul complementar al băiatului, care o
cerceta sub contrastul intens al ochilor albastri-gri. "Și eu te iubesc!" Ii spusese
simplu, asa cum ii spunea de fiecare data, iar ea ii dăduse un sărut scurt, parca
pentru a-si pecetlui dragostea și a se scuza.
      Ajunse înapoi la cabana o jumătate de ora mai târziu; când afara deja era
aproape noapte. Connie ii lasase un bilet ca avea sa se întoarcă abia pe la ora noua
din oraș, căci trebuia sa cumpere câteva medicamente pentru el. Sau cel puțin asa
conchise, caci toată scrisoarea făcea aluzie la Alexander; fără ca macar sa fie
nevoie sa-i spună numele.
     În timp ce citea, auzi din camera opusa timbrul adânc și sistematic al vocii lui,
care ii rasuna acum în minte mai lucid va oricând, dar avea în el ceva febril s-o
nevropat, pe care nu-l putu înțelege.
      Se uita către pian, în treacăt. Părea gol și rece, iar în încăpere taciturna
intreruperea gândurilor ei marcase ambianta infriguratoare. Nu-i mai fusese
niciodată atât de frig ca atunci când deschise ușa odaii sale. "Va simțiți bine?"
Sunetul vocii sale rasuna rahitic în încăpere, ca și cum ar fi pretecut un culoar lung
și dureros pana la urechile lui. Aproape imediat, suspinele se opriră. I se paru,
pentru o secunda, ca se afla la birou. Apoi își dădu brusc seama ca semiintunericul
marca destul de evident ca scaunul era gol și șubred și sunetul plăpând al paginilor
de cărți încă gâdilat lemnul rece.
    Ceva o prinse de mână, iar ea observa necesitatea situației înainte sa poată 
realiza ce se întâmplă. Cel mai probabil, chiar dacă ar fi realizat, menghina aceea
cutezatoare nu ar fi eliberat-o.
     Lua lumânarea aproape stinsa de pe masă și ii lumina fata cu ea.
    El statea pe pat, mut, cu același licar incorigibil în privire, dar cu ochii aititi
asupra ei turbați de o brusca emfaza, care susținea o frica terna și inefabilă.
   "Ce e cu tine aici?" Îl întreba el, în timp ce sonanta gândurilor sale se contopea
framantata de aceleași cuvinte. Își ridică tonul, vehement. "Iti dai seama ca m-ai
trezit dintr-un... un.... Puteai sa-mi provoci un atac de cord!" Vorbele sale erau
linistie și fluide, în ciuda nervozitatii nu tremura deloc și nu lasă să se vadă frica,
nici măcar în privirea pe care ea încă i-o urmarea cu lumânarea.
     "Când ai venit?" Se ridica în capul oaselor, iar ea muta lumânarea lent,
urmandu-i chipul su intrebsndu-se dacă el o putea vedea, dacă îi putea vedea
tremurul de îngrijorare sau simțea numai umbra sa întunecată descosindu-l.
      Ea nu răspunse. "De ce făceați asa?" Se simți stupida, dar nu stia cum altcumva
sa se intereseze de starea lui, decât creandu-I o retrospectie.
     "Asa cum? Am avut un coșmar, ti-am mai spus!"
     "Aveți nevoie de ceva? Apa?" Baiguia și era extrem de febrila și în fiecare
privire de-a lui își sugera ca el știa ceea ce I se întâmplă.
     "Daca aveam, îți ceream. Te poți retrage. Nu e necesar și nici firesc sa intri fără
a fi invitata."
     Când ieși din camera, încă se întreba ce ii cauza toate acele refulari. O fi fost
din cauza accidentului pe care îl suferise, și de care era aproape sigură ca nu ar fi
vrut sa-l despice și nici sa i se facă vreo aluzie referitoare la el.
      Când zilele trecura, incepu sa se afunde in intimitatea lui, iar el deveni mai
relaxat cu prezenta sa. O lasa chiar sa facă toate acele aspecte intime ale îngrijirii
lui, și părea ca avea un tremur constant în gesturi, carnea lui era tare și indecisa, și
asta o făcea sa se retragă imediat după ce termina, și apoi sa încerce sa uite senzația
pielii lui smede pe bratele ei. Uneori, după ce termina, mâinile ei ii împrumutat
mirosul și se culca ostenita seara târziu, când abia mai vedea sa ajungă acasă, cu
mainile la piept și cu aroma lui încă patrunzandu-i prin sângele care-i infrigura
venele.
   Uneori ceruse sa rămână peste noapte, sub pretextul ca intunericul de afara ii
cauza neplăceri în a se întoarce acasă. De multe ori, chiar asa fusese, dar ea suporta
cu constiinciozitate toate acele lucruri care ii făceau rau, ca intr-un fel de tragic
masochism.
   Miliția lui se rezuma la pura subjugare intrinsecă, iar Lena trebuia sa recunoasca
ca nicicând nu se simțise mai umilita decât atunci când încerca să pătrundă în
intimitatea gândurilor sale și bovarismul lui erudit o orbea de toate simțurile. O
ironiza în mintea lui și nu se ferise niciodată sa-i substituie cu eleganta latura
ignoranta, tot timpul ii spusese ca nu aparținea lumii din care el făcea parte, iar
beletristica era un univers îndepărtat mintii sale menghinite. "Nu vreau sa par
circumspect, fata de dumneata nu am rezerve decât în privința de a-ti face serviciul
de a nu te umili încă mai mult, căci pretinsa ta aura filistina nu are în spate decât o
ignoranta de care ar trebui sa-ți fie rușine. Am văzut și mai rău, dar dumneata
încerci sa ma amăgești ca te interesează cărțile mele, când de fapt  vrei sa ma
descosi ca să mai auzi o bârfă. Acestea sunt plăcerile oamenilor mici, fără
substanță. Dar te las în pace, te ignor, câți am mai întâlnit ca tine!" Ii spunea mereu
gate un astfel se text și apoi o lasa sa se apuce iar de treaba. Niciodată nu-i citise
nimic, nici măcar în privința curiozității sale nu se înduplecase, o cufundat intr-o
nimenicie care ii intoxicasw fiecare avant pe care l-ar fi putut avea intr-o discuție.
   Pe Lena o supăra intr-o oarecare măsură aceasta indolenta a lui, dar se bucura în
sinea ei ca nu o umilea în felul în care sa vorbească cu ea lucuri de neînțeles. Nu
studiase prea mult, iar el cu siguranță terminase și liceul. Avea în minte figura lui
palidă stând într-o rânduiala sistematica de absolvenți, asa cum aflase din
fotografiile bunicului sau pe vremea când locuia în Oregon și pana sa ajungă în sat.
Zâmbi. Nu stătuse prea mult nici în sat, deci probabil ca spiritul nomad nu era o
chestiune de alegere.
   La Alexander nu intuia același idealism columbian, ci mai mult o ancorare în
propria individualizare, ca și cum ar fi încercat să se particularizeze în vederea unei
poziții complementare fata de toți aceia din jurul lui, pe care avea oarecum dreptul
sa-i privească din demiurgie intelectuala.
     În afara de acestea, ea se ocupa pana și de curățenie,  după care ramanea în
diverse zile peste noapte, iar Roger nu avea nicodata siguranța ca avea sa se
întoarcă sau nu. De obicei, își făcea planul de duminica și îl anunță când avea sa
lipsească, plus-minus zilele când temperatura devenea neașteptată. Ii promisese
totuși, simtind ca neglijează atribuțiile maternale care ii consacrasera existenta,  ca
avea sa își reia programul de dute-vino din primăvară.
     În seara aceea, îl spalase pe corp, iar el insistase sa îl dea cu Cologne Nuit. Era
parfumul lui preferat și ea trebuia sa recunoasca ca pe temeliile acelui miros
începuse sa-l recunoasca, ca și cum înainte sa-i vadă fiint simțea nevoia sa se
adâncească în părțile infime ale ființei lui, sa-i înțeleagă sublimul.
     El insista ca atunci când se spala sa nu aprindă lumina, dar parca intimitatea
aceia întunecată I se parea ei și mai carnala, totuși deloc nefirească, decât dacă i-ar
fi lumaninat toate părțile corpului. Rănile uscate ale picioarelor sale amputate abia
dacă se mai vedeau, când îl spala pe pulpele care rămăseseră simțea doar niște
cicatrici și forme nefirești de terminație osoasa. Făcea totul în grabă, fara sa
gândească, și pleca din camera cu cologne-ul scurgandu-i-se emfatic din parul rar,
degradat de vreme.
   Se așeza pe canapeaua rigida cu piele lucioasa îs adormea aproape imediat, chiar
daca ii lua ceva sa-si potolească tremurul corpului pe care îl simțea pana în adâncul
venelor ce-i pulsau febrile pe marginile transpirate ale tâmplei.
   Se trezea infuerbantata și simțea sa deschid gemul, care ii suiera pe lângă urechi
ca o șoaptă și ea o primea cu cumințenie, fără sa simta nevoia abstractizarii.
   Avusese mereu gânduri indiscrete asupra posesiunilor sale, și parca i-ar fi venit
sa-i smulgă toate cărțile din biblioteca și sa-și apropie informatia înca de la miezul
nopții pana în zori, ca să nu-i mai aparținea ignoranta.
   Nu-i pasa foarte tare de concepțiile altor oameni, nici măcar când venea vorba
despre propriile concepții nu avea o prea solids temelie sau retrospectiva. Uitase
aproape tot ceea ce învățase, și de la oameni și din cărți, dar în privința a ceea ce el
ii spunea, fiecare cuvânt rastignit în vehemență lui era ca un pumnal în propria ei
identitate, pe care deodată parca voia sa si-o smulgă și sa-si regăsească alta fata.
    Nu avusese totuși niciodată curajul sa se complaca in ganduri, iar acum
momentele astea de reculegere în camera care mirosea în profunzime la el ii făceau
rau, căci știa că de undeva privirea lui compromițătoare ii spumega fiinta și fiecare
indiscrete va fi răsplătită în aceeași constanta.
       Ii făcea în continuare gem de mure pe pâine, iar el devenise aproape cotidian
în toată aceasta rutina a lor, caci acum parca începuse sa-I placa. Lasă intr-adevar
farfuria arhiplina, cerand mereu altceva decât ii era dat, dar tot avea câte un dram
dr reținere când se vedea ignorant. Ultimul lucru pe care și-l dorea era sa para
disperat după ajutor, ca oamenii din  jurul lui sa-i consolideze nevoile.
     Intr-o zi, pe când intunecimea gândurilor lui se deconspirau în sonanta elegiacă
a pianului,  ea stătea su spala podeaua. La auzul acelui sunet, se ridica, aproape
fără sa-si dea seama, cu bucata de cârpă în mână și cu fața surprinzând paloarea
rece  a firelor de apa care I se scurgeau pe tâmplă. Asa era și el, dar doar din punt
de vedere fiziologic, căci emoția care ii provocase acea sudoare era în antiteza cu
lapidaritatea figurii ei sterpite de inteligență emoțională.
     Canta febril, cu mainile parca îndoite în chip inuman pe suprafata terna si
prăfuită, iar ea vedea în toată acea refulare o tenta personala. Canta pentru ea? Se
intreba în surdină și gândurile sale încărcate de pudism se sparsera ca niște ghețari
subrezi printre parcurile de viata ale unei forte intrinseci, menite sa distrugă orice
semn de întrebare care ar fi putut sa sterpeasca acea enigma al cărei răspuns era
tabu.
     Purtata parca de un simt anost de ridicol, al trivialitatii dezgustătoare cu care se
avanta în ignoranta pe care el i-o distilase ca sarea în apa dulce, își misca ușor
piciorul pe ritmul muzicii. Nu stiuse niciodată sa cânte, nici în zilee de sărbători în
care aveau sa învețe colinde, ea era ultima în rand și gravura vocii ei se pierdea ca
intr-un mormânt preiotic, în care vocea unei singure persoane nu cuteza sa se
remarce printre altele, aveau toți aceleași vicii și aceeași îndatorire care trebuia sa
le acopere.
      Gacu un pas în fata, doi în spate, simti cum paloarea obrazului lui de după
parul blond capătă o forma mai sintetica, mai umana. Ea închise ochii, din nevoia
de a nu-si judeca propria instabilitate.
     Sunetele devenira din ce în ce mai aproape, pana când ajunsera sa se
contopeasca în străfundurile concave ale urechilor sale, care primeau cuminți toată
acea incalceala de portative pe care ii era rușine sa le înțeleagă. Prin aceasta
subjugare i se promitea doar sa se bucure de ele. Le primea cu jovialitate și simțea
sa le aducă o ofranda în vederea inferioritatii sale, cucernice și nedefinite încă. Își
promitea sieși, im timp ce se misca, ca aceasta frivolitate avea sa-I extindă
nunantele launtrice și avea sa de informez pana și de cele mai mici amănunte ale
lumii, avea sa fie atât de culta încât sa înțeleagă pana și rațiunea formei porumbului
și culoarea semințelor de mac.
   Dar asta nu se întâmpla decât pana în momentul care simți ca vibrația muzicii se
pierde în vid și ultimul sunet lung de clape își face spulberarea molcoma în tiutitul
desfrânat al urechilor sale.
   Se opri și deschise ochii. Se afla acum în fața bibliotecii, ca o promisiune. El o
privea circumspect, cu un fel de perplexitate îndoielnică pe chip și acei ochi
strălucind de o emoție care I se paru pentru câteva momente exclusiva. O viza, și
toate simțurile sale se riducara întrebătoare pana când el își întoarse capul și își
arinti privirea în clapele strălucind de viata și însuflețire. Și ele luaseră probabil
acel miros obsesiv de Cologne Nuit...
     În seara aceea, Connie adusese mazăre din port. Lena nu mai mâncase nicodata
asa ceva, dar nici nu era obisnuita sa-si stirbeasca entuziasmul și nici antiteza nu
era valabila, deci primi cuminte tor ceea ce I se oferise și manca boabele acelea
cărnoase pana la ultimul, fara sa complimenteze bucatarul, dar cu siguranta ca
femeia nici macar nu remarcase, caci era o chestiune de obisnuinta...
    Nu-i plăcuse, dar nici nu putea sa simta im întregime acele pete moi aromarice
care I se lipisera de poalele dinților și încă le mai putea gusta, caci I se păreau fade,
lapidare de orice esenta. Mâncarea nu mai avea loc în incalceala de gusturi amare
ale figurii lui placide, a cologne-ului și a prafului care se ridica pe pian intr-o
exclusivitate cutezatoare.
     "Spăl eu vasele, nu va ingrijiti."

Pretextul de a rămâne acolo pana seara târziu, cand Alexander avea sa se culce,
ii linisti cumva robotul simțurilor ce-I deveneau din ce în ce mai stridente. 
   Connie se culca lângă el, și aceasta certitudine care nu fusese încă și probabil nu
va fi nicodata materializata de ochii Lenei Ii trezea acesteia repulsia unui junghi
lăuntric care se afunda parca intr-un vid tangibil, anexat de întreaga sa ființă, ca și
cum depindea în exclusivitate de el, era vital.
   Nu știa de ce acest val de sentimente, de ce simțea mereu mirosul de Cologne
Nuit și maculatura șifonată de scrierile lui febrile, acea volubilitate persiflatoare și
privirea de gheață.
   Era cu siguranță o abatere de la clișeul ei cotidian și ii permitea o afundare mai
adâncă în ceea ce însemna desăvârșirea individului, aceea primara dispărând intr-
un fel de structura amorfa.
    Acum avea aproape de sufletul ei toate acele lucruri care ii suprimat graiul, toate
acele componente desăvârșite ale beletristici antice și moderne, pe care se simțea
umilita sa nu le poată avea, intr-o negura placida și intangibila în câte se cufundase
aproape toată viața sa.
     Chipul lui Henry parca, desi odată desăvârșit si carnal anexat întregii sale ființe,
acum parea parca o bucata îndepărtată forței graiului sau. Își dădu seama, atunci ca
fusese prea devreme și ramase cu acest gând pana când adormi.
   Următoarea zi decurse la fel. Connie statu aproape toată dimineața cu Alexander.
Găsise niște fructe dulci prin mica piata din port și, când Lena isi făcuse apariția în
camera, crezând ca era doar el, o găsise stand tăcut aplecata asupra lui, zdrobindu-i
în gura zeama dulce de caisa.
   Lena închisese ușa fără ca măcar sa-si ceara scuze, ramanand în minte cu
expresia stupefiata a lui Connie și cu camasuta de noapte cu broderii pe care o
purta în fiecare seara. Simti un junghi de invidie femeiasca pe care nu-l mai
ancorase niciodată în sentimentele sale  sterpite. Acea femeie aristocrata avea ataea
probleme și tot atâtea vicii trupești, își spunea, în timp ce se gândea la față să
crapara de frig și la expresia profund indoliata a figurii lipsite de expresie.
     Taie câteva coji de mar aproape stricat și praji ouale în tigaia care sfârâia,
ruginita de volatilitatea chibritului. Avea sa facă o plăcintă și sa i-o bage pe gatul
ala de pasare, își spunea, dar fără sa își dea seama la cine se referea.
       Blatul  îl făcu din coca și îl lasa la dospit, după care, nerăbdătoare sa termine
treaba,  îl puse în tigaie si acesta ieși ca o pâine moala, usor unsuroasa de untul în
care o prajise. Ii puse dulceata la mijloc și zahar peste și o lasa la uscat.
      Din camera cealaltă auzi râsete. Nu erau ale lui, dar era suficient sa se desfete
cu aroma sentimentului pentru a-l invidia.
      Ramase toată ziua sa șteargă podeaua pe care o stersese și ziua precedenta, în
timp ce urmărea în sporit latent tot ceea ce se petrecea "dincolo".
       Când Connie ieși în final din camera, privirile sale sclipind de o.myta fericire
se intalnira cu cearcănele.care ii afundau privirile Lenei.
      Connie se uita la ea zâmbind și o saluta dr bună-dimineața, fără sa para
stanjenita de felul lasciv în care o prinsese, caci sânii ei rumeni aproape că se
atingeau dr fata lui aplecata și aceasta imagine ii făcea rau numai când se gândea la
ea.
      "Miroase bine. Ai făcut ceva?"
       Lena zambi, era a nu știu fata oara când nu simțea nevoia sa răspundă, când în
vocea sa găsească ceva malițios, în esenta. Poate era doar aroganta, nu ca asta ar fi
surpirins-o.
       "Ma duc pana în oraș. Sa ii faci ceva la prânz, sa nu stea nemâncat. Ma întorc
diseară."
       Lena o privi cu o uitatura umila, dar având acel firesc auster pe care Connie
nu-l mai vazuse la ea și care probabil ca o soca intr-o oarecare măsură, cha8e dacă
o ascundea în spatele unei impasibilitati tatonare cu grija aceea aristocratica.
     Nu putea înțelege de ce naibii pleca în fiecare zi de acasă și ce putea sa facă
toată ziua în orasm lena nici macra ju știa cum arata orașul întreg, și dacă n-ar fi
fost pentru zilele scurte în care o vizita pe Shannon sau cumpara ceva pentru casa,
n-ar fi știut ce atracții ar fi avut Homer, căci I se părea doar un lanț de cre te agățat
ca să supravietuiesi unui ocean tumultuos.
       După prânz, apasă cu degetele moliciunea placintei, găsind ca era potrivita
pentru a fi marcata și se încuraja în vederea abilităților sale de gătit, căci pentru
ceea ce oferea bucătăria, făcuse mai mult decât suficient.
      Camera lui Alexander era ticsita de praf și cărți aruncate peste tot, iar foile
făceau un ansamblu coloristic de alb de toate felurile, intr-un covor proeminent ce
inconjura biroul.
    Lena numarase orele pana când sa poata avea pretextul sa intre la el fără să
provoace ceva bătător la ochi, caci nu avea chef sa o înlocuiască pe Connie și sa
primească de la el resturile atitudinii pe care si-o consumase din politețe și dragoste
pentru soția sa. Stia ca avea sa se poarte urat cu ea, și nici acum, sub lumina
dinspre ușa, care-i cădea ca o bucata de raza funebra intr-un cosciug chiar pe figura
lui palidă,  nu putea vedea o urma de compasiune sau de mulțumire.
     Ea avea farfuria în mana, și pentru câteva momente, in care vazu ascetismul
epileptic care îl cuprinsese, precum și faptul ca ochii ii stăteau pironiti în vid și
vocea sa periflatoare părea pierduta în șoaptele necunoscute ale pereților care le
fuseseră martori,  crezu ca murise sau cel obținut fenomenul morbiditatii o facu
deodată sa se straga în propria persoana și sa uite ura care acum I se părea
insalubră.
       "Alexander!"
       "La datorie!" Marai el. "Sau nu prea, am avut norocul fiziologic pentru a ma
sustrage." Rase ușor, si simți în vocea lui răgușeala de după somn. Il trezise?
       Se liniști, potrivindu-si vocea ușor spasmodia.
        "T-ti-am adus palcinta."
        "Și eu nu ți-am cerut."
        Ea se enerva, înjurând ceva ce nici nu intelegea prea  bine, dar doar în mintea
ei.
        "Ghinion, doar asta avem." Îl lua de brat și îl smuci ca să-l ridice în picioare,
iar mâinile amândurora păreau sa tremure de bruschețea atingerii.
        El ciuguli câteva firimituri, după care ii infipse farfuria în burta, pe care ea o
apucase aproape imediat, ca să nu se spargă.
         "Nu mai pot. E grea..."  "Ei, atunci poți bievoi sa te indopi cu mazăre, daca-ti
place mai bine!"
        Ieși din camera fără sa mai adaugi altceva. Părea de prisos, după care lua
întreaga placinta și o arunca pe geam, afara, în zăpada, apucand spasmodic zăpadă
după pervaz și acoperind-o. Când se uita în oglinda, tremura din toate încheieturile.
       
     Connie nu se intoarse nici măcar când se lasase deja intuenrcul. Afara abia mai
vedea sa mai mergi, iar Lena aștepte ca le ghimpi sa ajungă "acasă"
    Se cutremura cand de gandi la aceasta apropiere, căci I se părea atat de firesc
locul, cabana, atât de gsld folcul și de rece pianul, încât se contopeau intr-o
prodigiozitate care atingea desăvârșirea.
     Când bătu de sase, privi cu o sterpa promisiune ceasul și se simți însuflețită. Se
imbraca și își șterse urmele de viețuire în acea casa, cu iscusinta unui criminal, iar
forma corpului ei pe care o suprinsese canapeaua și a treia cana de cafea care lucea
de apa rece în dulap erau singurele urme inerte ale prezentei ei trecute.
    Deschise ușa și o închise cu preciziune, ca o pecetluire, incercand sa-i atragă
atenția lui Alexander, care stătuse toată ziua în camera. De scoli nu putuse auzi și
nimic nu credea ca vrea sa audă mai mult decât scrasnetu penitei pe foaia tare,
bădărană.
        Când pașii ei se afundara în intunecimea zăpezii, simti cumva mirosul
binecunoscut de Cologne în aer, și se întreba dacă s-ar întoarce, l-ar vedea oare
stand la geam, asteptand-o? Nu avea curaj, din frica latenta de a nu se lasă
convinsa de acea insalubritate de Hesperida, căci ochii lui acum nu I se mai păreau
frumoși, sau cel puțin  intuiția acestea fusese smula cumva din capul ei de către
altceva, de către un simt diavolesc care p făcea sa dorească sa de îndepărteze de el.
        Următoarele doua zile le petrecu la familie. Roger fu foarte încântat, tot
baiguia  ceva despre dor și pofte, dar de multe ori Lena ramananea pironita supra
peretelui stramb și se zgaia din confortul așternuturilor la incrustarile adânci ale
lemnului. "Era acasă?" Se întreba, căci mirosul de cologne îl pierduse demult, dar
nu-si putea da seama dacă aceasta constatare ii făcea cumva bine.
        Henry se juca cu păpușile din cârpă pe care le făcuse. De când împlinise cei
patru ani, păreau ca trecuse mul timp de la nevoia primara a laptelui matern, și
acum totul se extinsese în acel teribilism infantil de acaparare, caci mereu voia să I
se cumpere ceva nou, vedea prin reviste sau în afișele vechi. Cand Shannon
discutase cu Lena despre călătoriile înspre Texas ale soțului ei pentru a-și extinde
afacerea și a cauta curs de trimitere a pamfletelor în diverse orașe și state din
America, Henry auzise ca mama sa fusese intrebata dacă "Are nevoie de ceva" și,
neînțelegând substratul acelor nevoi, ceruse și el sa I se aducă un "cal  balansoar"
la câte Shannon încuviințase cu mutenia omului care face bine, dar nu vrea sa se
stie de el și chiar i-l adusese, în ciuda insistentelor Lenei de a nu da curs.
       Acum numai cu asta se dădea, de cand era mic si cu păpușile de cârpă in brate,
pe care nu prea le baga in seama, insa era doar pura bucurie a posesiunii. Shannon
mai vrusese sa-i dea si alte lucruri, dar ea ii soptise sa și le păstreze pana când "va
avea un copil".
       După ce Henry se urca sa doarmă la mansarda, se facu liniște. Scârțâitul
balansoarul vechi și păpușile aruncate nu mai avea viata, și toată acea tăcere se
lasase ca un fel de maladie incoerenta.
       Roger era la masa. După câteva minute, îl simți ca se ridica si se apleacă apoi
asupra ei, sprijinindu-se în mâini de saltea. "Ai fost tăcută toată ziua. Ești bine?"
Nu știa dacă aceasta bruschete încercare a unei metafizici filosofice în legătură
sentimentelor ei încerca să demonstreze ceva sau era chiar o îngrijorare reala, căci
nu l-ar fi văzut niciodată pe Roger sa aibă astfel de manifestări fata de ea dacă nu
vedea în mod evident ca avea vreo rana sau boala.
       Când văzu că nu răspunde, se așeză lângă ea.
"Sa știi ca ne lipsești amândurora... si Henry întreabă mereu de tine... M-am saturat
sa-l las la Mary... si cred ca se ea la fel...."
     Lena se cutremura. Deși niciodată nu-i acordate acelei femei decât o atenție
materiala pe care de multe ori o refuza, căci fiul ei oricum era  îngrijt de ea in orice
context, acea femeie era o parte din aranjamentul pe care si-l făcuse odată cu
naveta și era, fara doar și poate, dependenta de acesta. Se cutremura la gândul că
acela ar fi putut fi ultimatumul casei din padure, a mirosului de cologne și el, cel
care reprezenta mai mult decât toate în parte, desi ea le trecuse prin filtrul mintii
pentru a sancționa cumva inevitabilul.
      "La ce te referi?" Baigui ea abia scoțând articulațiile corect, diafragma parca ii
era perforata.
      "La nimic, doar ca... mi-a spus data trecuta ca nu mai poate sa-l tina prea mult
timp. Are și ea familia ei, și ca nu înțelege de ce nu poți avea grija tu de el, în ideea
ca asa fac toate femeile din sat. Sugera cumva..." se opri stanjenit. "Ca nu as putea
sa te întrețin eu." "Aici nu e vorba de întreținere" Îl opri ea stupefiata, urand pentru
o clipa inexpresivitatea din ochii săi. "E vorba de viitorul lui Henry." Ea o saruta
înțelegător, dar și enervat. "Înțeleg... înțeleg ca te preocupa...Dar e greu și
oportunități nu sunt nici măcar în Homer. Ce-ar trebui sa facem, sa-l trimitem la
Anchorage?" Ea îl privi cu o uitatura aproape sadica. "Nu, îl voi trimite la
garsoniera bunicului meu, din Fairbanks, și ii vom trimite doar banii necesari
pentru studiu." El ridica ochii spre ea, cu o curiozitate bonoma. "Ești sigura ca asta
vrei, sa-l ții departe de tine? Mie mi se pare multă bătaie de cap, degeaba." "Bați
câmpii!" Ii spuse ea nervoasa, urmărind cum licărele ochilor lui se contorsionara
nervos. "Iti tot spun lucruri și niciodată nu înțelegi! Ești... ah... ești un ignorant!"
Cuvântul se repeta în surdină unui pian inexistent. Nu mai suporta sa mai
vorbească cu el. El tipa la ea, câteva minute, explicându-i atribuțiile unei soții și
lipsa de respect pe care o avea fata de el de la o vreme. Ea nu auzi nimic, nici
atunci și nici dimineața, când îl vazu stand enervat la masa, cu ochii roșii de
nesomn și cu privirea încadrată de riduri fade, dar doar ale obselii, fara niciodată
urma de expresivitate.
    Statu aproape toată ziua cu Henry, dezmierdandu-l asemena unui copil. Lui nu-i
plăcea aceasta indiscretie a ei, dar cumva, lipsa de apropiere ii starnise reacțiile
materne de când acesta era dependent de ea, căci ii erau normale și apropriabile din
punct de vedere al volubilitatii emoțiilor. Ea încă îl trata ca pe un copil si, desi nu
se schimbase prea mult în lipsa ei, i se părea ca acea lipsa de emoții în
comportamentul Lenei, precum și dezlegarea imediata de propriul copil se
contopisera intr-un fel de distantare iminenta.
    Uita aproape de tor acea casa, pe care nu si-o mai amintea, era ca un copil fără
nume de care ii părea rău, dar nu putea rămâne legat de el și intelegea forță
ireductibila a neputinței. În schimb, în gura avea încă gustul a tot ceea ce atinsese
și trupul ii era frământat dr toată acea valtoare în care se asancise inconștient.
Prezenta lui ii părea acum vitala, dar știa că n-ar fi fost corect sa dezlege taina de
care era ancorata, căci acela ar fu putut fi un pretext iar "el" Ar fi putut chiar sa nu
existe.
    Când se întunecă, îl lua pe Henry la plimbare. Viata din sat fusese acoperita de
urmele zăpezii abundente și Lena se mira de propria constatare în aparenta iluzorie
a vieții, căci dacă toate casele acelea nu ar fi fost licitează și drumurile chinuite
spre a se face o potecă, toate urmele antropice ar fi fost indubitabil inexistente,
scăpând printre degetele funebre ale naturii tot ceea ce se cladise timp de sute de
ani.
       Asta ii dadea idealismului de impermeabilitate un factor vulnerabil, caci atunci
nu mai avea siguranta că tot ceea ce avea în fața ei ar fi fost vreodată menit sa
viețuiasca singular, sa se susțină printr-o particularizare care crea omului un mod
propice de trai pe care sa-l dorească.
   Lipsa de oportunitate de pe teritoriul pe care îl batatoreau era cu atât mai indecis
decât acela de a fi neimportant intr-o lume a geniilor, în jurul cărora credea ca se
invartise Alexander.
      Tot drumul tinu junele sau în profunzimea gândurilor sale, simtind sa-l
șoptească opac printre buze, ascunzând urmele sinelui prin accente indeslusibile.
Nu recunostea, dar amintirea acelui nume ii reimprosprata sentința parfumului și a
tot ceea ce iubea în austeritatea vag himerica din acea casa.
      Când se intoarse, o găsi pe Connie stand în prag. Avea o pălărie care ii acoperă
fruntea și o privire obosita pe chip. Când o văzu pe Lena, își șterse în grabă 
transpirația de pe frunte cu o batista și își umezi buzele.
      Zâmbi slab. "Hellenie!" Salutul impropriu deveni ca un fel de strigat câinesc.
      "Va rog, doamna, nu stați în prag. Haideți sa intram." Îl trimise pe Henry la etaj
și se așeză pe un scaun, simtind raceala atmosferei ca un pretext de a nu oferi
nimic.
   Conni erase și își scoase pălăria, dezvăluind un  par ușor slinos, dar ondulat cu o
naturalețe nefiresc de estompată, în felul în care se purtau doar doamnele.
      "Ati plecat asa, brusc, am crezut ca s-a întâmplat ceva! Alexander nu mi-a spus
nimic..." tacu, simtind parca ca intrase prea repede în subiect.
       "Îmi pare rău, nu-mi place sa tatonez terenul." "Înțeleg ca soțul meu va creează
neplăceri... de altfel, ma așteptăm să anunțați ca veți pleca la familie." Ultimele
cuvinte le rosti sec; cu miliție.
       Lena ii susținu privirea. "Nu e vorba de... El... E vorba despre program. Ma
încurcă foarte tare." "Da? Chiar și acum, când v-am lăsat sa stați la noi peste
noapte?"
       Lena scutură din cap, aproape vehement, fapt care iu facu firele rebele sa se
agite în jurul capului, în contrast cu coafura voalată a lui Connie. "Nu vreau sa ma
justific mai mult, ar fi incorect fata de dumneata sa fac referire la viata mea
personala." "Cu siguranță nu am intenționat sa fiu indiscreta, incercam doar sa-ti
înțeleg inconvenienta." Ofta. "Alexander a trecut prin multe necazuri. Nu știe dr
unde provine și oamenii care l-au adus la orfelinat nu au fost niciodată găsiți. Nu
au dat niciun nume, nici măcar acela de botez. Probabil erau tâlhari care s-au spălat
pe mâini de un nou păcat. N-am de unde știi. Am întrebat și la Anchorage, de unde
a fost adus. Nici el nu-si mai amintește nimic, a avut lovituri la cap, la picioare.
Dacă nu era pentru îngrijirea mamei mele, ar fi murti demult. Cand am insistat sa-l
adoptam, sa mi-l fac frate, am încercat sa-l fac fericit, sa-i arat viata. Nu va cer sa
ascultați toate astea, doar ceea ce urmează, căci este singura pledoarie cu care sper
sa obțin acest ajutor, și nu pentru mine, căci eu mi-am sacrificat o data viata pentru
el și o vou face în continuare, pentru bunăstarea lui - de când ați venit, cu vocea
aceea blândă și purtarea fără cusur, el a început să își ia medicamentele și sa
accepte sa fie îngrijit. Înainte de asta nu voia nici sa audă de ingrijire. Abia l-am
convins când era mic, dar acum n-am mai putut sa fac nimic. Ma lasă doar sa-l spăl
și sa îl perii. Probabil ca s-a deprins din locul unde statea,  care o fi fost acela, cu
igiena, căci a fost mereu integru și extrem de inteligent, probabil ați remarcat,
biblioteca aceea, numai pe astea dădea banii- când primesam amândoi câte o
bacnota, eu îmi cumpărăm țoale și alte asemenea, iar el numai cărți, cărți și cărți.
Mama a vrut sa-l facă doctor." Se retinu o clipa, de parca ar fi vrut sa plângă, dar
lacrimile nu se stoarsera din ochii ei aposi, mari. "În orice caz, va accepta. Asta e
cel mai important. Nu știu cum faceți și ce îndemânare aveți, dar a fost un adevărat
tai pentru noi sa va găsim. Soarta ne-a pecetluit o fericire. Eu nu vreau sa renunț la
asta, nu pot! E o șansă pentru el să trăiască, sa vrea sa trăiască! Poate prezenta
dumneavoastră va putea înlătură cu delicatețea gesturilor toată acea badaranie
comerciala a celorlalte sore pe care le-am avut!" Isi imoreuna mainile, făcând ochii
și mai mari, desi Lena n-ar fi zis ca se putea. "Oferiti-ne o noua șansă! Am nevoie!
Avem nevoie!"
    Lena găsi exagerat întreg discursul, dar bucăți fragmentate din persoana lui se
cinturau acum vizibil în mintea ei. El era încă totuși cuprins intr-o mantie
nedeslusita. Cândva, avea sa-l înțeleagă și acel cândva nu va fi departe.

***

În următoarele zile  auzi cântecul pianului dinainte sa se trezească. Se gândi la

Roger. Spera ca înțelesese toată acea incalceala tremuranda de cuvinte pe care I le
insirase, labartate și diforme, pe o coala de ziar pe care o găsise în grabă. Connie
plecase iarăși, desi câteva zile, parca ca să se asigure asemenea unui prizonierat ca
ea va fi mereu acolo, stătuse prin preajma și nu-i dăduse prea mult plăcerea de a se
apropia de el, nici măcar de a-l vedea. Când intras pentru prima oara în prag,
mirosul acela deschis arata în mare parte prezenta abundenta a lui Connie, care nu-
i placu, căci sterpea fin familiaritate atmosferei, de altfel încărcată de un
sentimentalism profund, îndepărtat.
    Paru ca între ei începuse în mod reciproc sa se destindă atmosfera când ea ii
anunțase ca avea sa plece ceva timp și Lena acceptase cu bucurie fada acea
noutate. Abia adormise privind licarele avangardistee ale șemineului, care ii
infierbatau trupul cuprins încă de la primele sale cuvinte ezitante de adio, pana la
gestul ultim de scuzare în fata constantei absente motivate, în dorința ei de a se
justifica.
    Între Connie și ea părea sa se întreprindă un fel de apropiere pleonastica, căci
destăinuirea o facuse pe aceasta mai relaxata în vorbire și în atitudine, dar Lena nu
simțea ca acea volubilitate ar fi fost cumva probabilă fără o anticipație clar
stabilita, deci simțea cumva ca erau pe aceeași lungime de unda, dandu-i un
sentiment reconfortant totodată acea prefacuta amabilitate.
     O privise dimineața printre ochii intrdeschisi, prefacandu-se ca doarme, cum își
aranja parul și îmbâcsea camera de parfumuri florale, puse unul peste altul, și se
întreba cu stupefacție ce o făcuse sa nu-si mai dorească sa sinta acel parfum, care
la prima vedere I se păruse imbatator și extrem de aristocratic.
      Plecase inchizand ușor usa, iar Lena utamri cu urechile  fiecare variațiune a
sonantei balamalelor, ca și cum ele ar fi compromis-o cumva.
      De ridicase imediat ce nu ii mai simțise în vizor pașii, numărând că-ți ar fi
trebuit sa facă pentru a se îndepărta și se simți parca deodată mai relaxata.
    În timp ce el se trezise, ea făcuse cafeaua, și primul lor contact aproape că
sparsese o cana destul de prețioasă de porțelan. Prefera sa îl privească pana când el
ar fi gonit-o, ceea ce nu se întâmpla, urmărind adancitura ridurilor lui în timp ce se
concentra asupra lichidului cald. I-l făcuse asa cum voia el, nu fierbinte, doar cald.
Se intreba judecând după expresia ei dacă mai imbatranise de când îl lasase singur
acela doua zile și  ramase cu o ușoară incertitudine chiar și după ce ii memora
nefamiliaritatea figurii.
      Când se duse sa cânte la pian, ea nu simți sa-l acompanieze și prezenta ei acolo
I s-ar fi părut cumva vulgară, asa ca ieși sa patineze. Vazuse intr-o seara cum
patina Connie și o urmarise pana în locul în care își ascunsese patinele. I se
potriveau ca mărime, desi erau puțin cam late și extrem de incinfortabile.
    Pana când de obisbui cu gheața din fata cabanei, asculta în surdină sunetul
clapelor venind din cealaltă parte a ei și I se parura vii și antrenante. După ce
concentrarea pierdu din vizor imaginea antropice a casei, afundandu-se în
profunzimea peisagistica, uita unde de afla și uita pana su melodia, despre care nu-
si dădu seama când se opri.
    Când cuteza iarăși sa se uite înspre casa, ii vazu privirea rece țintuit asupra ei cu
o curiozitate vădit consternata și cu acel crticism criptic a cărui donanta nu o putea
înțelege. Preciziunea acelei imagini se pierd din vizorul realității atunci când el
trase oblonul, dar fu redobândită în luciditatea amintirii sale extraumane, căci
mintea sa putea concepe o mie de peiviri cu aceeași rădăcină aparenta, dar care
spuneau răspicat o cu totul alta poveste de fiecare data când erau întrebate.

Lena statea acolo de mai bine de doua ore si si isi imbunatatise vizibil patinajul.
Afara se intunecase precoce, ca un fel de renuntare demiurga, de contopire a lipsei
de gratie in intunericul boem care catadicsea sa se afiseze umil si neinteles. In
privinta patinajului, stia sa se invarta de mai multe ori decat o data si miscarile ei
devenisera uniforme, chiar daca gesturile pareau inca lipsite de gratie, nevrotice si
instabile. Cazaturile erau din ce in ce mai rare, dar, cu cat erau mai multe, cu atat
se enerva mai tare si, in momentele in care se gandea sa ia o pauza, repeta din ce in
ce mai mult, cu si mai multa sarguinta, pana nu mai putu distinge limita cărnoasă a
unghiilor de la picioare deja terfelite, durere care ii cutremura intreg corpul
infrigurat încă mai mult de ger si vant.
   Se lasase seara si pentru prima oara in anul respectiv cerul era acoperit de aurora
boreala. O privi cu interes,  care, de obicei, nu o caracteriza, ca și cum cerul se
deschisese acum în exclusivitate pentru ea, intr-o vaga si confuza enigma.
     Devenise foarte frig si ii era imposibil sa mai stea afara, asa ca intra in cabana,
incercand sa ignore paradoxul care staruia deasupra capului sau, fiindcă o
cutremura, și nu mai știa parca nici măcar de când începuse cerul sa se întunece și
sa lumineze apoi în sfera aceea instabila, difuza.
    -Vreau sa-ti arat ceva, spuse ea cu oarece teama, umila, intrând  odaia lui
Alexander, parandu-i-se ca aerul închis, sufocant si privirea sa de stoica storceau
viata din memoria calda a ceea ce ea tocmai vazuse. Connie nu era pe nicăieri, deci
se gândi ca probabil se dusese sa adune lemne, însă acest fapt îl realiza abia mai
târziu, căci atunci de simti vizata si umilita în mod exclusiv de imposibilitatea pe
care Alexander i-o transmitea, căci era extrem de iritat, ca și cum prezenta ei ar fi
fost  un eveniment tragic, nepotrivit.
     -Nu știi sa bați la usa? Privi către mainile lui. Statea usor întors în profil, și de-
abia atunci isi putu da seama ca tinea o carte în mana, detaliu care ii paru extrem
de relevant, desi nu stia precis de ce, ca și cum  atitudinea lui ar fi fost justificata
de acel obiect mic, ce părea atat de personal. Intelese în esenta ideea faptului ca il
calomniase gestul ei indiscret de a interveni neinvitata, căci probabil avea
socotelile lui, în lumea în care traia cufundat, ca artist, sau ca un autist veritabil.
      Ea nu răspunse la întrebarea lui, dar stărui in usa, ca și cum gestul de a pleca I
s-ar fi părut o imposibilitate. El o privi indiferent si îsi atinti ochii in carte,
oferindu-i o  taciturna concediere.
      Când văzu că nu pleacă,  ii mai arunca o uitatura scurta, pe care femeia nu o
intelese, desi ii fusese adresata in exclusivitate si cu un interes feroce, dar
zeflemitor totodata. Aștepta ceva, un răspuns, o invitație, dar ea doar privea cartea,
stupefiata. Vazand acestea, cu un gest atent și tacticos, deschise sertarul biroului si
o puse la loc, dupa care o privi in ochi, asteptand ca si ea sa faca acelasi lucru.
      Privirile lui erau mereu pline de contradictii interioare, pe care ea nu cuteza sa
le-nteleaga, căci il considera superior, chiar daca, în fond, era ciudat sa știe ca mai
poate simti acestea, căci nu mai gandise asta despre cineva demult, în asa masura
în cât nu mai știa precis de când sau despre cine.                 Când îl privi, i se paru
impenetrabil, i se paru, in mod straniu, ca o privea ca pe un om, umil, dar avea în
ochi, încă, acele sclipiri demonice care clocoteau de substanta si o subjugau,
acuzatoare si emfatice.
       Enervata oarecum de impasibiliatea lui, apuca de spatele scaunului din lemn 
si il scoase din odaie, iesind brusc in frigul de afara. Desi se asteptase la comentarii
si pufneli, el nu zise nimic, privi doar putin intrigat in jurul sau, de parca mandria
de a se mentine ignorant era mai presus decat pledoaria în sine, căci stia ca tot ceea
ce spunea o ranea si o consuma, iar ea statea uneori și noptile sa refacă concentrată
toate acele ironii, fraze si citate, considerând ca, în cazul lui, fiecare lucru are un
substrat bine definit. Ar fi vrut sa-i spună și ea ceva, sa-l impresioneze, sa-l lase
mut, dar el nu părea atins de nimic, în grotescul în care se infundase cu patima și
nesat.
       Il duse pana în luminiș, în grabă, zguduind scaunul si râzând la vederea
pozițiilor in care îl arunca, infundandu-l în zăpadă și aproape scapandu-l de pe
colina. El blestema, se ținea de mânere pana I se inroseau articulațiile si facea ochii
mari la fiecare denivelare. Schimbările sale bruște de atitudine o maguleau, o
făceau sa creada ca încă avea viata în el, viata care doar pe moment ii fusese
sterpita.
     Il pironi în luminiș, în fata baltii înghețate, și ii smulse legatura de la ochi. Ii lua
capul în ambele mâini, cu siguranță și jind, și i-l ridica către cer, dupa care se
sprijini si ea cu bărbia de spătar si privira impreuna, căci ei ii era prea frica sa se
uite la el, sa-i vadă reacția.
       Când, intr-un final, se desprinse din culorile care-i patasera violent întreg
irisul, avu curajul de a se da în spate și de a-i dezlega cu delicatețe strânsoarea
grumazului apoi il privi, nesatula, aproape triviala, cu privirile pe jumătate umbrite
de nuanțele cerului, stand ca o năluca, cuminte si firava, cat mai aproape de brazi și
cât mai departe de fiinta lui.
      El avea profilul aproape carn, dar acum, cand statea cu privirea in sus, cu
bărbia arcuita și maxilarul inclestat, observa ca ridul de încruntare si concentrarea
sa subita ii ofereau un lateral rectiliniu, constant; vârful nasului ii coborâse vizibil
și gura  aproape ca ii atingea firele răzlețe ale bărbii, buzele mult prea rosii se
contorsionasera intr-o expresie sobră, consternata, iar pleoapele căzute lăsau la
iveala numai o sfera lunatica de albastru, dar acesta era extrem de cald, de difuz, de
expresiv.
       -Vezi? Ea rupse tacerea, dar nu si reveria lui, care parea interminabila. E foarte
frumos. E cea mai frumoasa aurora pe care am vazut-o in viata mea.
        -Nu si pentru mine, observa el, in timp ce Lena il privi din umbra, cu
respiratia aproape sfasiata de cuvintele care brazdara aerul, reci si taioase. Am
vazut una si mai frumoasa pe cand avem doisprezece ani, in Sudul Alaskai.
       Zambi cu tristete si nostalgie, iar ea isi privi dezamagita picioarele, ca si cum
aceasta noua interventa ii stirbise entuziastmul. Înțelegea, pe de o parte, că privirea
lui, acum întoarsă asupra ei, exprima o tristețe latenta, pe care ea nu o bănuise pana
acum în personalitatea sa austera.
       -Ma uitam pe fereastra spitalului, continua nepasator, si am vazut cerul
colorandu-se in toate culorile pe care ti le ai putea imagina. Era… pur si simplu
totul era atat de viu, de spațial... parea din alta lume…se opri, confuz, privind spre
cer ca si cum nu l-ar fi vazut niciodata. Isi trase violent palmele pe fata. E si aici
foarte frumos...dar eu am altceva in minte...nu știu precis... eram aproape
inconștient... rase, subit si trist, iar ochii I se marira, strălucitori si difuzi, ca și cum
exprima o pledoarie de mare însemnătate, o crima de demult.... "Nu stiu precis...
probabil nici nu a fost..."
Ea il privi, din semintuneric, și simti nevoia sa se ducă mai aproape de el, căci
parca nu îl mai vedea, nu-i mai auzea glasul, impetuos, alarmant, simtind cum frica
ii constorsiona fiecare sunet.
        Lena il privi in ochii goi, rămasă perplexa în fata destăinuirii sale, de parca ar
fi fost acolo, de parca ar fi putut sa-l vadă, sa pătrundă în intimitatea lui,  de parca
ar fi fost și ea acolo, langa el, pe patul de spital, doar ca să confirme ca totul era
real, în afara bolii sale si a suferințelor pe care urma sa le-ndure. Un copil neiubit...
atat putea el sa-si aminteasca, de după lumina din acea noapte, ultima care-i fusese
ingaduita.
        -Spune-mi cum era. Se agata de el, resemnata, strangandu-i mana. Mai frumos
decat in basme?
        -Nu exista nimic mai frumos decat basmele… Inchise ochii, ca și cum i-ar fi
venit sa planga si nu cuteza.
        -Basmele sunt minciuni, observa Lena, ca o copie fidela a austerității lui, pe
care el o resimți ca pe o ironie și zâmbi, discret și emfatic. Totusi, ea doar îl privi
cu seriozitate, ca și cum ceea ce spusese i se pățea familiar si franc, ca și cum lui i-
ar fi făcut bine sa auda acestea.
       -Minciuni mai sincere decat lumea in care traiesti, totusi… se referea la ea, și
acest lucru o indispuse, căci I se paru trivial si personal.
        -Care lume?
        El privi in gol. Nu răspunse. Lena crezu ca nu stia, dar el dadea alta senzație.
         -Am auzit de un basm, continua el cu o oarecare pudoare… Ceva despre o
printesa prinsa pe luna, intr o cusca de argint… Se spune ca printul mersese pana
sus in ceruri… pe o scara facuta din culori asemenea aurorei si ca Dumnezeu ii
deschisese poarta spre Univers…
       Amandoin tacura pentru o clipa, parca  aveau in minte aceeasi imagine, parea
ca observau acelasi film mut in acelasi subconstient.  Lena rupse tacerea:
     -Inventezi sau e adevărat?
    O privi fix, cu aceeasi privire patrunzatoare, dar usor obosita, si spuse:
    -Nu am motive sa inventez. Nu am timp și nici chef pentru asa ceva. Dacă nu
crezi, treaba ta. Se comporta copilareste, de parca subiectul ar fi fost unul de mare
relevanta.
     -Si ce s-a întâmplat?
     -Ce sa se întâmple?
     -Cu printesa...
     -Nimic, a rămas acolo...
     -Dar printul, nu a salvat-o?
     Rase...
     -A, nu, el mersese acolo pentru altceva.
     Lena il privi curioasa.
     -De fapt, ea era fericita acolo, departe de lume, de ceea ce era real. Și el era
nefericit, veghiind asupra fericirii ei, de jos, și neputand-o atinge. Dadu din umeri.
Sau cel puțin  așa spune povestea.
      - Si care e finalul?
      -A rămas cu ea, pe Luna... pana cand a murit... nu înțelegi? Cred ca era un
banc, o gluma... dar nu mai știu cu preciziune substratul... o știu doar asa, ca
poveste... S-ar putea sa nici nu fie asa. Am uitat multe lucruri, nici nu mai știu de
unde am auzit-o, sau dacă doar mi-a venit în minte, asa brusc, și mi-a rămas
latenta, pe undeva.
   -Trebuie sa fie groaznic sa stai departe de locurile in care ai crescut, îl intrerupse
ea, schimbând subiectul.
  El ridica din umeri.
  -Locurile sunt doar locuri. Sunt la fel peste tot. Cladiri si munti si pomi… Ele nu
conteaza… Nici oamenii conteaza… si ei vin si pleaca.
  -Unii nu pleaca, se impotrivi ea.
  -De unde stii? Cand mori, nu mai aparti nimanui, nici macar fiintelor pe care crezi
ca le iubesti.
   Ultimele cuvinte o magulira, furandu-i paloarea rosiatica a obrajilor, acea paloare
care-l facea pe el sa o privească în neștire, împotriva voinței sale, iar ea se întreba
de cand nu mai avusese culoare în obraz, spunandu-si ca nu putea fi demult, doar
ca nu-si dăduse seama în acel moment. Acum,  fiecare dedicație I se parea
exclusiva, si o ranea firescul cu care ii vorbea, fiindca II crea îndoieli și ii infometa
însuflețirea, de parca incerca din rasputeri sa stingă orice posibila aluzie a
dialogului.
  -Dar tu de unde stii atatea? Spuse ea prefacut amuzata, spre a-i face un
compliment și a destinde atmosfera.
  -Nu stiu. Asa presupun.
Se uita la ea ironic.
-Dar iti plac presupunerile mele. Si stiu ca tii cont de ele. Era prima oara când ii
zâmbea, cu subînțeles si cand ii adresa ceva în mod direct, fără sa abstractize
subiectul.
-Ingamfatule, rase ea. Iti e frig?
-Nu. Ai mai repetat?
  Lena il privi printre gene, nestiind la ce se referea.
-Vreau sa imi arati acum, acum ca e inca lumina si te pot vedea, spuse serios.
     Intelese, în final, și se simți stanjenita. Ar fi vrut sa refuze, sub pretextul ca se
surmenase demult pe timp de zi, dar ceva o retinu.
    Ea se duse inspre locul unde isi lasase patinele, scormonind prin zapada. Zambi
in sinea sa cand le gasi. Mereu avusese un simt al orientarii dezvoltat.         Si le
puse cu grija, scotand sunete scurte de durere cand degetele sale se afundara in
materialul rece si tare al varfului patinei.  Se chirci, se dezechilibra vizibil si merse
pe gheata, abia vazand-o prin intuneric si printre lacrimile care ii încețoșau
privirea, de frig, de emoție. El nu o opri, chiar daca vazu ca se chinuie, ramase
tacut, fara sa-si miște vreun mușchi de pe fata, doar asa, privind-o concentrat.
         Numai cand vazu ca aluneca, și simti tăietura lenta si rece a metalului fasnind
pe peticul inghetat, isi putu lua avânt, și acest lucru ii crea o senzație de siguranta,
căci nu-si pierduse echilibrul in sferturile de ceas în care lenevise. Ajunse in
celalalt capăt al infimului patinoar, și dadu cu piciorul în ceva tare, de zapada,
căzând aproape imediat, cu o bufnitura care o facu sa tresară din plin, speriata și
confuza.
      Se cutremura, crezand ca Al avea sa ia pana si cel mai mic detaliu al stângăciei
sale în derâdere, dar, atunci când se intoarse, felul cum o privea de la celalalt capăt
o cutremura vizibil, de parca simtea  presiunea situație incarcandu-i pieptul. Isi
deschise tori nasturii flanelului, și ramase doar cu maleta neagra de lana. Desi el nu
spunea nimic, nici macar nu intreba daca se simtea bine sau daca avea nevoie de
ajutor,  Lena tot se simtea stanjenita, vizata si umilita de atentia lui.
         Strânse în jurul mijlocului flanelul și își potrivi sânii mici, lăsați, pe sub
materialul care nu-i plăcea și-I provoca mâncărimi. Incerca, febrila, sa scape de
acea situație, de felul cum îl privea, de felul cum o privea, hipnotic, indecis, iar
sclipirile patinoarului care scăldau gheata ca o oglinda scenica de mare amploare, i
se parura morbide, lapidare, o orbeau acum și chiciul acela I se paru neinteles,
aproape vulgar, însă trebui sa recunoaaca în sinea sa ca avea ceva  cutezator.
      Se ridica si porni spre el, cu mai multa gratie decat credea ca ar fi fost vreodată
în stare, căci mainile nu I se mai balanganeau pe lângă corp si pieptul ii era
voluminos și sigur, marcat de silueta diafana a corpului, nedeformat, ca în cazul
altor femei, de sarcina și vreme.
         El nu spuse nimic, doar când ajunse aproape de el, și zăbovi în jurul sau, ii
zise cu voce scazuta: "Te descurci mai bine decât ultima oara când te-am văzut!"
Aceasta comparație o încălzi, iar ea ii intelese substratul, care nu I se paru, de
altfel, deloc ironic.
           Din cine știe ce motiv, simti totusi atunci nevoia de a-i arata ceea ce putea,
de a primi validare din partea lui si, desi aceste lucruri I s-ar fi părut imposibile, ar
fi vrut ca el sa vadă în ea acel personal și confidențial pe care ea îl observase la el
cand canta sau vorbea și sa o respecte pentru acestea, chiar daca nu se ridica la
nivelul sau.
        Se grabi spre mijlocul patinoarului și capata o volubilitate strengareasca în
mișcări, simtindu-se aproape la fel ca grupurile de dansatoare avangardiste pe care
le vedea prin ziare. Isi lua avânt și icepu sa se rotească, în ritmul în care culorile
cadeau pe trupul sau, însă simti apoi o apăsare puternica și genunchiul ii trosni, iar
clipa aceea de stupefacție o deconcentra și cazu alarmata pe gheata, rostogolindu-
se.
     După doar câteva secunde, incepu sa tipe, alarmata, din cauza durerii care ii
strapungea glezna. Isi auzi numele rostit febril și cu repeziciune și, când se
intoarse, voi sa -I spuna sa nu vina după ea, dar fu inghetata de imaginea lui
Connie, ca o naluca nedorita, venind sigura și ingrijorata spre ea.
   - S ar putea sa fie luxata, spuse dupa ce ii analiza glena cu minutiozitate.  Lena
statea bosumflata pe canapea, căci, după ce Connie il dusese pe Alexander în
camera lui, venise sa o ia cu propriul sau scaun. I se păruse aproape jignitor ca-i
folosea ustensila, mai ales ca el avea mult mai mare nevoie se ea, iar căldura în
care o învăluia spătarul si mirosul persistent al parfumului lui aproape ca o
infiorara.
   -Stai ca iti aduc niste gheata. Noroc ca m-a invatat mama de toate, altfel n-as
putea sa ma descurc singura cu toate astea! Arata disperata in jurul sau, ca si cum
nu dadea doi bani pe nimic, erau toate doar asa, de complezenta, din necesitatea
lui. Lena fierbea de o invidie pe care n-o intelegea, iar remarca ai absolutista I se
păruse extrem de umilitoare, scarbind-o atitudinea sa superioara și vocea grea și
calculata.
     Avu la un moment dat senzația colerica de a contraataca, dar nu știu precis ce sa
spună, asa ca doar  privi tăcută și umila în jos, căci, deodata, durerea parca ii tăiase
șirul gândurilor și devenise aproape insuprortabila. Scanci fara sa vrea, ceea ce ii
atrase atenția lui Connie aproape imediat. Veni imediat lângă ea, cercetandu-i laba
invinetita a piciorului.
    -Te doare? Intreba. Lena nu răspunse, privind febrila prin camera cand auzi o
usa scartaind. Si-l imagina aproape, il cauta cu privirea. Ramase apoi inghetata,
căci nu fusese nimic. Connie paru sa fi auzit și ea zgomotul, căci se intoarse
aproape imediat și cerceta cu privirea încăperea.  Se linisti aproape imediat, și
pastra contactul ferm și plăcut al ghetii pe pielea piciorului Lenei, acum aproape
vanata. Reperea întrebarea, la fel de calma: "Deci te mai doare?" Lena clatina din
cap, gest pe care Connue nu-l observa, căci statea aplecata asupra ei, apăsând
punga cu gheata.
    -Sa tii asa cateva ore. Ma duc la culcare, daca vrei poti dormi aici… e mai
cald… ca am facut focul adineauri. Oricum, spuse ridicând din nas și strambandu-l,
fapt care o facu pe Lena sa I se tragă stomacul; căci gestul ii paru plin de noblețea
care o umilea, e mult prea târziu sa pleci acasă, iar afara e un ger de nu poți sa stai.
Nu știu ce căutai cu Al afara, pe frigul asta. A fost foarte neinspirat.
    Connie disparu in camera sa fara sa astepte sa i se raspunda, ca si cum ar fi
regretat urma de vehementa din tonul tau si s-ar fi grabit sa evite situatia, iar Lena
ramase cu privirea atintita asupra flacarilor mistuitoare ce razbateau din cadranul
de piatra al semineului. Parca se vedea pe sine, vedea oameni necunoscuti, poate
chiar inexistenti, chipuri care se conturau, in rosu, rosu inchis, rosu deschis, si asa
mai deaparte, pana cand vazu toata planeta, tot Universul, se simtea atat de mare
doar stand acolo, tacuta… Asculta și închise ochii, incercand sa adoarma, si vazu
printre gene pianul impunător, din lemn de un rosu violent, auzind în surdină
melodiile pe care le canta, ca și cum ar fi fost deja acolo, tatonand clapele și apoi
lansandu-se vehement intr-o melodie febrila, puternica.
   După câteva minute, atipi, desi era deschisa la orice sunet care străbătea
încăperea, căci auzi muternia unui scârțâit subred de usa si apoi a parchetului
trosnind sub apăsarea roților scaunului sau. Connie trebuia sa fi adormit, căci, desi
nu sforaia, putea auzi un șuierat subțire, dar profund, venind din camaruta de langa
cea a lui Al.
      Il simti, si vocea lui, guturala și impunătoare, o trezi aproape imediat. Senzatia
cuvintelor ii se parura dedicate in exclusivitate pielii ei, care se cutremura de
senzatii.
     Vazu printre genele căzute și ochii încețoșati ca ținea o carte in mana, o carte
ingusta, firava, aproape ciopartita, o carte care aproape ca o facu sa rada, căci
paradoxul dintre mana sa incretita, albicioasa și morbida și acel obiect vulnerabil si
copilaresc I se păruse autentic și personal și ar fi vrut sa-l vadă asa mereu, docil și
firav.
    Alexander nu intreba nimic legat de ea, dacă se simtea bine sau daca o durea
ceva, însă părea extrem de preocupat, alertat, ca și cum ceea ce făcea ar fi anulat
orice fel de emoție de care ea l-ar putea crede capabil în urma felului cum o
privise, cu sclipiri adânci în ochi, cand ii făcuse pe plac și patinase.
   -E in spaniola, explica serios, de parca cartea ar fi foat ceva vital pentru ea. O
spunea cu patima, si sunetul steident al vocii sale o cutremura; asa cuk statea,
intinsa pe canapeaua ingusta, caci durerea de cap si oboseala se scursera brusc din
anonimatul corpului ei, de parca nici n-ar fi existat. "Iti traduc eu".
      Si incepu sa I povesteasca din ea, cu finețe și corectitudine, fara vreo pauza de
gândire la ceea ce avea de tradus, ca și cum ar fi invatat-o pe de rost și o stiuse de o
veșnicie. Lenei nu-I trebui mult pana sa realizeze ca era parte din povestea pe care
i-o spusese atunci afara, însă acum nu mai asculta, iar povestea nu-i  crea niciun
interes. Il privea in tacere, la lumina lampii, si I se parea amauzant cum varful
nasului sau usor carn se misca nervos cand incerca sa traduca ceva mai complicat,
dar doar acest gest ii dadea siguranta ca nu stia totul mot a mot, caci vocea nu-i
tremura deloc si niciun cuvant nefamiliar memoriei sale nu-i sterpise volubilitatea.
    Dupa ce termina, puse cartea langa ea,  in semn de invitatie, dar Lena nu zise
nimic,  nici macar nu o privi, doar ii dadu scurt un sarut, in coltul gurii, iar el se
crispa si isi intoarse capul, ca și cum ar fi vrut sa plece.
      -Mai stai puțin, îl prinse ea de mână. Nu ma simt prea bine.
      El se crispa,  și avu o oarecare pornire de a o părăsi, desi mana lui nu era
încordată și nu dadea semne de eliberare. Vazand ca ezita, ii mangaie podul palmei
cu degetele și o duse spre gura, pentru a o saruta, moment în care el își dădu
scaunul mai aproape.
      O privi de sus, cu stupefacție  si ea ii urmari sclipirile ochilor pe tot parcursul
traseului pe care il crease, latent si periculos. Ii saruta cu o patima stirbita varfurile
degetelor, urmarindu-i in continuare ochii, apasandu-i incheietura pe pieptul sau.
     O surprinse faptul ca nu daduse niciun semn de repulsie, iar ea isi sustrase cu
delicatețe privirea, ca și cum actul ar fi avut ceva trivial pe care voia sa-l ascundă
de ochii lui.
     -Te simti mai bine? Întrebarea fu gatuita și vocea tremuranda, iar el paru sa
regrete aproape imediat ca o lansase. Ea nu răspunse, căci I se parea ferm sa
ignore.
     El isi retrase mana aproape imediat, iar ea îl privi prostește, cu incertitudine,
crezand ca se simtea jignit. El nu zise nimic, doar ii cerceta cu aviditate ochii
curioși, după care, parca sedusa de o invitație muta, Lena sopti printre buze,
aproape imperceptibil, un "Noapte buna". Cu rapiditate, ii saruta obrazul. I se paru
ca dogorea, asa ca isi sustinu sărutul câteva secunde, pana i se paru ridicol și se
intoarse la locul ei cu obrajii inrositi, stand rigida cu spatele la el.
   Isi ținu ochii închiși, tremurând usor de emoție cand il auzi ca oftează,
asteptandu-se sa rupă tacerea sau sa emane în vreun fel ceea ce simtea, însă el doar
tacu, și foșnetul dur al roților pe parchetul lucios ii dadu de înțeles ca plecase, iar
mușchii i se destinsera și aproape imediat o cuprinse somnul.
        Dimineata urmatoare, vazu ca era  întuneric, ceea ce nu era neobișnuit în
Alaska, cel puțin pe timp de iarna, când soarele isi facea aparitia numai în jurul
prânzului. Însă oboseala pe care încă o resintea în migrena ce persistase toata
noaptea ii uscase gatul și ii incetosase privirea, nu mai știa ce ora e sau daca trebuia
sa se scoale, sa plece acasă, căci era surmenata pana la epuizare.
        Se uita în jur. Pe masa, lumânarea stralucea intr-un firișor de flama, plapanda,
flamanzita, cu trupul aproape topit în întregime.
        Ofta. Lumina aceea nu-i facea bine, doar o obseda și-i terfelea vederea. Ar fi
vrut s-o stingă, dar nu cuteza sa se trezeasca.
    Connie era, cel mai probabil, încă adormita, căci în casa domnea încă o mutenie
morbida. Se uita langa ea, pe măsuță. Cartea aproape terfelita și ea, asemenea
lumânării, primea din partea ei ca o ofranda ramasite ale razelor sale, care-i
descopereau o parte din titlul auriu și pânză îngălbenită de coperta.
       Lena se intoarse si o ridica în mana. Aproape ii cazu, căci palmele ii erau
transpirate și degetele ii tremurau febrile. O retinu si si-o puse pe piept, după care
urmari în semiintuneric petele de culoare diforme de pe coperta. Se sterse la ochi și
se ridica în șezut. Era o femeie pe o luna mult prea rotunda, ca un sâmbure prost
conturat dintr-o revista alimentara. Ea avea obrajii mult prea rosii, ca doua rani de
pușcă pedante și un zâmbet sinistru, inghetat.
     Imaginea avea ceva ciudat, căci parea parca pictata de un copil. Fata avea parul
blond, si Lena putu observa ca ochii ii erau mult prea albaștri, făcuți cu pensula de
o mana nesigura, căci petele de culoare aproape ca acopereau întreaga pupila și
depășeau conturul ochilor. Parul ii era de asemenea vopsit, căci se mai observau
încă răsăriri roșiatice ale fostei coafuri, acesta fiind un coc strâns către ceafa, cu
doua late proeminente, cârlionțate, ce conturau o frunte stupida, mult prea rotunda.
Pigmentul slab al galbenului ou nu putuse acoperi profunzimea picturii din
fabricație, cu culori bine alese, rezistente.
    Lena zambi, deschizând cartea. Si-l imagina pe Alexander, copil fiind, rupând
pagini din carti de colorat, lupind și creiand, folosindu-se precoce de geniul sau
artistic.
      Lena atinse cu mana pagina de început și scrisul roz deschis, intr-o caligrafie
boema, ca de autor de cărți lirice și I se paru ca  ar fi fost scrisa de mână. Nu
intelegea nimic din ceea ce spuneau acele cuvinte, invinovatindu-se în gând, cu
umilinta, ca ea n-ar fi știut sa citească poate nici măcar povestea în limba sa nativa,
darămite ca el, povestiri scrise în alte limbi orientale.
        Se uita deci doar peste imagini. Rase în sinea sa. Toate ilustrațiile erau
mâzgălite, unele nu lăsau sa se înțeleagă nimic din ele, altele erau obsesiv
reconstruite cu acuarela ieftina.  Cand privi mai atenta, incepu sa se întrebe de ce
doar printesa povestii era mereu schimbata, de ce parul era mereu blond și ochii
albăstrui,  podoabele erau mazgalite și obrajii de un rosu violent de carioca.
       La un moment dat, dadu peste un desen care nu  aparținea tiparului cărții, căci
fusese făcut pe hartie. Lena lasă cartea la o parte și lua între degete hârtia subtire ce
semnana acum mai degraba a prespapier. O intoarse pe toate părțile, ca și cum ar fi
ezitat sa privească direct ceea ce reprezenta, căci I s-ar fi părut indiscret, însă
curiozitatea nu o tinu prea mult departe de mazgalitura pe care, la început, o
analiza doar cu timiditate, în ideea de a se asigura ca e acolo.
    Ofta. Era doar un desen stramb al unei femei cu ochii de un albastru electric,
buzele rosii deformate in mijloc, si ochii rotunzi, de caprioara speriata.
     Pictura era de la brau in sus, si in deschizatura camasii se putea vedea un san
putin iesit in evidenta, rotund, de un alb imaculat. Era ciudata, si desi lucratura nu
era maiestuoasa, avea… personalitate, daca era sa judece dupa expresivitatea cu
care ochii o priveau dintr-un semiintuneric ce din cauza minei creionului imprastiat
devenise aproape de tot intunecat.
    Lena facu ochii mari, privindu-si portretul absenta, de parca vorbea cu ea, de
parca exista, si ii putea vedea mana, ii putea vedea ochii nurmarindu-I pieptul
umflat si buzele rosii, insangerate, il putea vedea pe el schitand-o, asa nepriceput,
putea vedea cum colora, cum se chinuia sa redea pe hartie fiinta pe care voia sa nu
o creeze, care-I iesea din mana fara voia lui.
      Nu putea suporta sa-si vada fiinta acolo, desi inima ei era un amestec
necunoscut intre doua substante ce se luptau dureros pentru a se putea distinge,
pentru a se putea clarifica in ceva limpede, vadit. Se înroși de furie, de parca ar fi
vrut sa strige, sa lămurească cu casa care I se parea acum goala toata aceasta
nedreptate, aceasta indiscretie care I se favuse, căci el, asa indiferent si lipsit de
orice fel de sentiment, facuse o obsesie pentru o fiinta care îl îngrijise, crezand ca
are dreptul la mai mult, in mod taciturn si insidios, pe la spatele ei. Profitase de un
moment trivial, neintenționat de- al ei, pe care nici măcar nu si-l mai amintea, si ii
întipărise goliciunea, punandu-si amprenta pe pielea sa, refancand-o, reculegand-o,
reconstituindu-i figura, gatul, clavicula, pieptul și rotunjimea sânului fara niciun fel
de pudoare.
    Se simti umilita, si, desi în gândul sau razbateau imagini și se contracarau idei,
pieptul sau fumega de o emoție latenta, pe care ea o sădi mai adanc, în negare.
    I se facu parca frica, de ceea ce va urma, de ceea ce vazuse, de ceea ce el ar fi
răspuns dacă l-ar fi confruntat, impulsiv, fara sa fie nevoie, doar asa, din dorința de
a auzi de la el adevărul, pentru a fi sigura ca actul nu avusese nimic vulgar, ci doar
obsesiv. Ar fi vrut apoi sa plece, sa fuga prin intuneric departe de casa lor fără sa
mai simta durerea pe care si-o provocase din cauza lui, ca si cum casa i-ar fi
devenit deodata abator, ca și cum tocmai atunci se savarsise o crima si liniștea
morbida o anticipa pe următoarea.
    Statu, cuprinsa de ganduri și spasme, lipita de spătarul canapelei, cu hârtia
mototolita la picioare și cartea alături, si atat fu de disperata și de isterica din cauza
lor, de parca ar fi avut vreo vina reala, încât de arunca cat colo, catre gura
semineului.
       Nu se linsiti nici măcar cand vazu foile arzand , focul mistuind si basmul
pierzandu-se in vid.
        Il ura, din motive necunoscute chiar il ura, si isi amintea atitudinea lui si
dezgustul cu care o tratase de cand intrase prima oara la el in odaie, si parca nu mai
voia sa inteleaga nimic, voia sa plece, dar era legata, fiindca soarta o adusese
mereu inapoi.

    Urmatoarea zi el iesi devreme din odaia sa, si privi focul stins si cenusa,
impreuna cu cateva ramasite din copertele cartii. Se uita la ea  cu o dezamagire
lucrata parca peste noapte, de parca isi imaginase tot ceea ce ea avea sa faca, de
parca cunostea fiecare pas al ei si convetuia in interiorul ei, vazand prin ochii ei
lumea care I se zbatea la picioare. Cand se uita la semineu, Lena simti ca tot pe ea
o priveste si avu o reactive de rusine si umilinta pura, care, intr o anumita mausra,
parea ca pe el il amuza si-l mistuia deopotriva. Parca crezand ca si mai poate apara
intimitatea, inchistata si frustrate de tot ceea ce el vazuse, isi trase rochia pana sub
bărbie și-l privi acuzatoare, fara sa adauge vreun cuvant, căci stia ca indiscretia lui,
intenționat sau nu dezvăluită, i-ar crea ei o baza de forță în subjugarea lui, cu tot cu
aroganta de care dispunea. Se umilise în fata ei, si, chiar daca o ascundea destul de
bine, stia ca ceea ce facuse ii afectase cumva credibilitatea.
    Nu putu sa nu recunoasc ca aceasta estomparea brusca a propriilor remușcări
vis-a-vis de gestul ei impulsiv fuseseră determinate în exclusivitate de calitatea și
serviabilitatea cu care el ii acceptase ieșirea, căci ar fi fost nevoie numai de o urma
de colerism în atitudinea sa pentru a o face sa se arunce în flăcări pentru a salva
ceea ce mai rămăsese din cartea lui.
     Il auzi cum se duce în bucătărie ca sa-si prepara singur ceva, auzi chibriturile
sfaraind dedesubtul crainicului și închise ochii, incercand sa recupereze noaptea
aproape nedormita. Se linistise parca brusc vazand ca nu era nervos, ca gestul ei
nu-l indispusesw, doar îl pusese pe gânduri, asa cum și trebuia sa se întâmple.
         In dimineata aceea, se trezi târziu și fu prima data când vederea pui Connie I
se paru îmbucurătoare. Purta un halat demodat din viscoza, lucios, cu parul strans
nasistic la ceafa. Era fardata inca din clipa in care se trezise, insa nu avea niciun alt
produs pe fata, iar Lena rase in sinea sa, cu vadita satisfacție, de figura sterpita de
tinerețe pe care o avea cand nu se aranja complet, căci cearcănele și ridurile adanci,
expresive, ii dădeau ceva batranicios, dar și auster și integru în același timp, lucuri
pe care Lena evita sa le recuoasca inclusiv în mintea sa.
       Se scuza ca lenevise atata si ceru sa mearga acasa, refuzand oferta lui Connie
de a manca micul dejun cu impreuna, ingrijorata fiind ca acest "noi" Îl includea pe
Alexander, despre care afla printre picături ca se retrase in camera sa, pe motiv ca
nu dormise bine si era obosit, dar n-ar fi putut sa riște o intalnire atat de proaspătă
cu el, căci relația lor devenise stânjenitoare și impersonala în doar o singura seara,
ca și cum ruperea acelei impasibilitati dintre ei crease un întreg dezechilibru în
ambele lor fiinte.
         Connie ii propusese Lenei sa o însoțească acasă, și, desi ar fi facut orice ca s-
o refuze, se simtaa încă obosita și piciorul o durea îngrozitor, iar, la felul cum se
misca, i-ar fi luat probabil câteva ore bune sa se intoarca acasă. 
      
      Connie fu foarte intelegatoare, parca prea intelegatoare, de parca ghicise tot
ceea ce se intamplase cu o seara inainte… Dumnezeule!Daca o fi vazut si ea
fotografia?...
       Nu se gandi la asta aproape deloc, dar avea în sinea ei o frica și un tremur
adânc, căci femeia atat de calma și de esucata ii inspirase totusi dintotdeauna o
ferocitate latenta și nestavilita, care, împreună cu felul expresiv și tăios în care
argumenta si-ai susținea cauza pana si im fata lui Alexander, pe care-l lasa de
multe ori fără replica, o speriau în ideea în care ar fi putut pricepe intimitatea în
care se adanciseta cei doi, mai mult fara sa vrea.
       Lena se imbraca rapid și fără prea mare grija, căci isi lua ciorapii pe dos și
căciulă invers, fapt pe care Connie il observa aproape imediat. Lenei nu-I placu
zambetul ei ingaduitor, i se paru umilitor, asa ca doar lasa capul in jos și se lasă
ajutata.
        Connie o scoase din casa tjnand-o ferm de mână, dupa ce arunca doua vorbe
înspre camera lui Alexander, la care nu I se răspunse nimic.
      Ii zambi Lenei pe tot parcursul drumului și fu extrem se încurajatoare, fapt care
ei nu-i prea placu.
      "N-avea grija, făceam lucruri din acestea aproape toată ziua cu Alexander, cand
eram mici. Dadu la o parte o creanga răzleață, strambandu-se. Dupa ce mama l-a
adoptat pe Alexander, ea muncea prea mult și lui nu-i placea sa fie ajutat de doici,
zicea ca-l  cicaleau. Numai pe mine ma lăsa să mă apropii de el. Probabil vederea
unei fete tinere il magulea, asa sunt toti bărbații firește, mai ales când aveam grija
de el ca de ochii din cap. Săracul băiat, cred ca experienta l-a traumatizat extrem de
grav, căci nu mai accepta nicio forma de iubire, chiar daca era sincera. Nu mai voia
sa auda de nimic, zicea mereu ca e totul de prisos. Nici macar cand m-am căsătorit
cu el și i-am arătat ca poate fi iubit fara avere și chiar  ologit, el nu simțea că e
îndeajuns pentru mine. Abia a acceptat căsătoria."
    Lena o privi muta.
    "De ce ați plecat de la conac?"
     Connie continua aproape imediat, ca si cum ar fi sesiazat unde avea sa se
indrepte discutia inca de la primele semne de ezitare ale Lenei: "Dupa moartea
mamei, aici ezita puțin, el a vrut neapărat sa vina aici. Nu stiu ce-l leagă de locul
asta. Urmarea mereu pe harta, obsesiv, locuri, pentru a-l gasi pe al lui". Ofta. "Cred
ca as fi putut sa-i găsesc casa adevărată, dacă as fi cautat mai adanc."
    "Ati încercat macar?" Lena puse întrebarea ferm, fara niciun fel de invinovatire,
însă Connie paru ca percepe o urma de răutate în tonul ei, căci o privi de sus,
vorbind pe un ton usor vehement.
     "Iti dai seama. Fusese adus I graba de la un spital la altul, nici macar nu se
ținuse lista lor. Străbătuse toata Alaska. Iti dai seama, putea fi oricine, iar el nu-si
mai știa nici măcar numele, din cauza loviturii la cap. Era extrem de grav, chiar și
mai târziu, când l-am găsit eu și mama. Era extrem de grav... spuse și se
cutremura."    "Persoana care l-a adus, n-am aflat niciodata cine era. Doctorii nu
stiau nimic, a rămas totul în ceata. Noi n-am vrut sa punem anunțuri, sa cautam...
"Ezita o clipa, dupa care continua. "Era de prisos... erau atâtea sate, atatea triburi,
n-aveam de unde sa știm. Asa ca l-am adoptat." Zambi intelegatoare. "Am avut o
conexiune încă de la început... am simțit cumva ca ma apasă pe mine durerea lui,
ca si cum as fi vrut eu însămi sa am grija de el. În câteva luni, maica-mea a
concediat toate doicile. Eu eram deja suficient de mare și de el avea cine sa aibă
grija. Nici macar la pension n-am plecat, cum ar fi trebuit. Îmi găsiseră un loc la
Paris, dar am refuzat, nu mai era timp, el avea nevoie de mine. As fi putut ajunge
orice pe lume, dar nu mi-ar fo fost deajuns. Simțeam ca trăiesc cu el, pentru el..."
Lena lasă capul în jos, tresarind. Isi prinsese piciorul intr-o craca prin zapada, iar
durerea care pana acum fusese inghetata de emoție acum ii rasfira tot corpul cu
preciziune în toate ungherele oaselor sale.
     -Vai de mine, suspina Connie. Îmi pare rau! M-am pierdut in gandurile mele și
n-am mai realizat ca pe-aici sunt zone cu rădăcini. Hai mai încolo, ca e poteca mai
buna.
   Intr-adevar, la câțiva metri depărtate zona era mai lata și zapada nu trecea de
glezna. Lena reuși sa grăbească pasul, nevrând ca tacerea ei sa-i dea lui Connie de
înțeles ca ar astepta ca ea sa continue discutia.
    Când ajunse la aleea străjuita de arbori, si vazu în depărtare drumul care cotea
spre marginea satului, acolo unde era casa sa, incepu sa freamete de bucurie,
somtindu-se readusa  le viata de peisajul familiar. Apropierea a tot ceea ce vedea in
jurul sau ii crea o senzație de confort, si, in momentul acela, gatuita de o emoție
latenta, isi spuse ca nu avea sa se mai întoarcă niciodata la casa din padure și la
Alexander.
     Connie ii ceru câteva indicații, la care Lena răspunse monisilabic, cu
incertitudine, de parca mici ea nu stia pe unde mergea.
    Ajunse in final, după un traseu care I se paru interminabil, în fata casei sale, isi
lua la revedere de la Connie, fara sa-i mulțumească sau sa o anunțe cand se va
întoarce. Connie nu zise nimic, probabil astepta sa fie invitata inauntru, căci ezita
inainte sa se intoarca și sa se retragă, absenta.
   Lena se uita după Connie din cadrul ușii deschise.  Tremura si fata I se inrosise
pana la ceafa. Ii paru rău parca, deodata, ca nu o invitase în casa, dar avu retinerea
de a-si repara greșeală, ca și cum orice forma de respect fata de acea femeie
uscativa, cu ochi buni și firavi ar fi fost anulata de resentimentele latent pe care și-l
formase. Nu voia sa se mai prefaca nicio clipa fata de ea, căci deja era o povara
mare sa-și minta familia în legătură cu interesele reale pe care I le crease acel
serviciu nefavorabil.

    …Henry era foarte afectat de lipsa mamei sale,  dar absenta ei devenise ceva
obisnuit, iar el era puternic si facea fata dorului. Totusi, cand Lena aparu la usa, fu
atat de fericit incat ii sari in brate si o saruta pe obraji de atatea ori incat parfumul
lui copilaresc ii inunda toata fata. Lena era deopotriva emotionata, avand in vedere
ca doar in cateva zile fusese in stare sa uite de toti, iar chipul lui Henry parea acum
atat de proaspat, parca il vedea pentru prima oara.
    Vederea lui Roger ii stirbi intr-o oarecare masura entuziasmul, si se mustra în
sinea ei ca gandea astfel. Căci termenul de sotie respectuoasa fusese mereu lipsit
de profunzime, dar acum părea ca o minciuna triviala și periculoasa.
    Roger se apropie de ea cu ochii lucind de o vadita ingrjorare, atrangand-o în
brate cu patima. Contactul o facu sa tresară, gest pe care el il observa aproape
imediat și se dadu inapoi aproape imediat, cercetabd-o curios, cu privirea atintita
fix in ochii ei obosiți.
     -Te simti bine? Ce-ai pățit de n-ai venit ieri acasă? Am vrut sa vin după tine, am
fost îngrijorat. Ma gândisem ca poate vei intarzia, dar nu ma-

  -Am avut un accident, il intrerupse ea, neimasuportand substratul glasului sau.

N-a fost nimic grav, am alunecat pe parchet și mi-am întors puțin glezna.
   Roger o analiza aproape imediat, aplecandu-se pentru a-i analiza lovitura.
    -E grav?
    -Connie zice ca nu, ca am avut noroc și nu e luxata. Sunt bine acum, jur. Chiar
nu e nimic. Doar ca nu puteam sa ajung acasă ieri seara.
     Il urmari cu privirea, intetindu-si cuvintele cu convingere cand il vazu ca isi
musca nervos buza de jos, privind peste tot în camera, ca și cum ar fi căutată ceva
cu care sa lovească, sa spargă și sa se descarce.
      Lena se retrase de langa el, muta și confuza, nemaisiind ce ar fi putut spune
altceva, dupa care incepu sa vorbească cu Henry, întrebându-l dacă a mâncat sau
daca se simte bine, întrebare la care el lasa capul in jos. Se sinti invinovatita de
acest gest, căci întrebarea I se parea acum un gest stupid și inutil. Se vedea clar ca
fata roșie și ochii mijiti de nesomn arăta că își făcuse griji ca mama sa nu aparuse
acasă în seara respectiva, asa cum fusese obișnuit.
       Il mangaie pe cap și ii freca aproape vehement obrajii, ca și cum ar fi incercat
sa șteargă urmele supărării lui. El se lasă la pieptul ei, asemenea unui câine de
apartament. Lena privi peste umăr, acolo unde Roger privea stupefiat întreaga
scena. Era clar ca era confuz și îngrijorat și ii simțise ezitarea de cum intrase pe
usa. În mintea Lenei, expresia lui impenetrabila avea sute de substraturi, cărora ii
fu foarte greu sa le dea crezare. "E imposibil sa știe.... E imposibil" isi tot repeta...
   
   
       El se oferi sa o ajute sa se ducă în dormitor, pentru a se odihni, dar Lena
concedie și aceasta propunere absenta. Nu voia sa faca nimic din ceea ce spunea el,
ar fi vrut doar sa gaseasca un pretext sa iasă din casa și sa cutreiere singura, sa-si
găsească o trebuință prin sat, căci propria licitata ii devenise acum ostila și aerul I
se parea inchis, sufocant.
      -Sigur nu ti-e foame? Lena nu putea sa-si dea seama dacă  anticipase întrebarea
sau i-o mai spusese încă de vreo câteva ori. Era extrem de buimaca.
      -Acum ca pui problema, as manca ceva.
      Roger ii pregati masa, luminandu-si parca deodata chipul, ca și cum faptul ca
facea în sfârșit ceva pentru ea îi readusese jovialitatea; paradoxal, Lena se întrista
și mai tare, gandindu-se cât era de evident ca o iubea.
        Totul reveni parca la normal,  cel putin acea normalitatea care existase mereu
intre ei, se simti din nou acea femeie supusa, cu o fericire limitata doar de siguranta
in care se alfa. Il mangaie pe cap pe Henry, în timp ce manca cu pofta, o pofta
obsesiva, copilareasca, ca atunci când mergeau în vizita la apropiați și se punea la
masa, infulecand și acceptând tot ceea ce-I era oferit, în ciuda privirilor Lenei,
rusinata de situația în care o punea. " Sa n-aveti grija... Daca-i  e foame copilului"
spunea de multe ori gazda, dar Lena stia ca el mancase la câteva sferturi de ceas
ianainte de a ajunge acolo, forțat de mama lui, tocmai din aceasta pricina.
       Lena simti deodata ca I de strânge stomacul, realizând parca pentru prima oara
cât de mult o indispuneau toate acele întâlniri la care Roger insista sa mearga. "E
de ochii lumii" isi aminti ea spusele lui.
     -Mănâncă mai încet, ca nu-ti ia nimeni mâncarea din farfurie. Ai sa te-neci.
     Roger ii zambi larg, din capătul celalalt al mesei, cu subînțeles.
      -Lasa-l și tu acum... cred și eu ca-i e foame. N-a mâncat nimic pana nu ai
apărut tu.
     Il lua de  gat și ii saruta creștetul capului, iar copilului I se inrosira obrajii de
rusine, ca și cum ar fi fost prins cu ceva. O privi pe Lena cu tristete, din strânsoarea
tatălui sau, de parca i-ar fi spus ceva, de parca ar fi încercat sa-si ceata scuze. Lena
lasă ochii în jos, stanjenita deodata de tot ceea ce se petrecea, cu sentimentul
umilitor de lașitate încă adâncit în gânduri, căci ar fi vrut sa plece, sa evite discutia
pe care o fructificase Roger, chiar daca nu în semn de invinovatire.
       După un timp în câte mancara cu toții tăcuți, Roger isi ridica privirea, iar Lena,
deși nu voia sa-l privească, ii simtea mintea frematand și atenția cu care ii studia
fruntea aplicata  cu neliniște, ca niște lovituri dureroase care nu o lăsau sa-si
odihnească mintea.
    Din fericire, el se opri și nu mai continua conversația. Lena se ridica aproape
imediat de la masa, baiguind ceva de neinteles, se scuza si se retrase.
     Adormi câteva ore bune, după care se trezi buimaca, nestiind unde era, simtind
parca încă freametele pădurii și sunetele stridente, dure, ale lupilor din depărtare. 
Se ridica aproape imediat din pat, căci ingheta cand I se paru ca recunoaște
plafonul cu bârne roșcate, asemenea lemnului de cireș și îngustarea latenta și
incomoda pe care i-o crea canapeaua rigida. Se vazu din nou la casa din padure,
dar închipuirea disparu aproape imediat și se întreba dacă doar visase sau simtea
încă  gustul ei, framantand-o și consumand-o pana la delir.
    Se scutura repede, ca și cum i-ar fi foat frica sa sdoarma din nou, se imbraca cu
rapiditate, cerceatndu-si coltul cu haine din colt, mirosindu-le și amalizandu-le dr
parca nu le-ar mai fi vazut miciodata.
     Roger isi facu apariria în incapere la câteva minute după ce ea termina de
îmbrăcat, când încă își mai aranja meticuloasa toate bunurile, stergandu-le și
scuturandu-le de praf.
      -Te-ai trezit? Ii zambi. Auzisem eu fosneli... rase... credeam ca ai căzut iar din
pat, ma pregăteam sa te ajut. Vocea lui fluida, călduroasă și accesul de amor di
grija cu care vorbea o cutremurara. Isi desprinse un zâmbet strâmb, după care ii
intoarse spatele.
    El se rezema de usa.
    -Piciorul cum îți mai e? Ea clatina din cap, fata sa se intoarca către el.
     -Asa și asa.
     -Ar trebui sa mergem la dispensar.
     -Nu e nevoie. O sa ma îndoape de medicamente care o sa ma obosească
degeaba. În curând va trebui sa merg la lucru, și ca să ai grijă de un bolnav trebuie
sa te ții tu insuti bine pe picioare.
       Roger ofta, și Lena inghiti in sec, spasmodic, cutremurata dr volubilitatea cu
care vorbise, căci deschisese un subiect pe care Roger voise de la bun început sa-l
atace.
    -Hm… da… boloborosi el. Totusi… cred ca ar trebui sa ceri câteva zile libere în
plus, pentru refacere.
   Lena tremura usor:
   -D-de ce? Sunt aproape refăcută.
   -Lena, uita-te la mine când vorbești?
   Ea se intiarse aproape automat, privindu-i ochii bulbucați de nelipsite și figura
schimonimsouta de o durere ce ducea mai mult spre apatie, pe care ea nu o putu
înțelege.
      -Ce se întâmplă cu tine? Nu mai vii acasă aproape deloc, și atunci când o faci
aștepți sa pleci.  Te framanta ceva?
     -Nu! Se rasti ea cu insolenta. Doar încerc sa fac ce e mai bine pentru toata
lumea!
     -Asta facem cu toții, dar e clar ca programul te da peste cap. Eu ți-am spus ca n-
am fost de la început de acord... sa pleci dimineața sj sa te mai și întorci noaptea
prin pădure. E in plus și vorba despre bunastarea lui Henry... ii lipsesti...
       -Crezi ca eu nu știu? Sopti ea printre dinți.  Nu-l mai baga pe Henry în asta, te
rog! El n-are nimic de aface! N-are nunic de aface! Urla aproape cu disperare, ca și
cum ar incerca sa-si oblojeasca prin cuvinte o rana de demult.  Te rog, nu ma face
sa renunț la asta! E șansa lui Henry de a avea parte de o educație mai buna!
         Roger ofta, aproape jignit.
         -Crezi ca eu nu ma interesez de bunastarea lui? Dar ce pot face acum? Sa ma
vând și pe mine pentru un salariu mai bun? Oricum ii putem găsi lui Henry ceva de
lucru și aici, in sat. De ce ții cu tot dinadinsul sa mearga în alt oraș, la facultate? De
unde stii ca fericirea lui ar consta în banii și poziția pe care i-j poate oferi o cariera?
Du unde stii ca nu-si dorește un trai mai simplu? Dar sigur ca nu știi absolut nimic
din ceea ce  vrea el sa facă, fiindcă nu-l întrebi nicodata ,  nu stai aproape deloc cu
el!
  Lena il privi sufocata, ca și cum i-ar fi venit sa palnga.
   -Nu poți sa te superi pe mine fiindca vreau un trai mai bun pentru fiul meu!
    -Un trai mai bun! Erai foarte fericita cu noi aici, înainte sa te aburească ăștia cu
toate bălăriile de care ah avut ei parte! Connie a fost femeie de bani gata, ai spus-o
și tu! Tu nu ești ca ea, Lena! Nu ne permitem sa ne întindem mai mult decât ne e
plapuma!
    -Ce treaba avem noi cu ceea ce este și va fi copilul nostru? De ce  sa nu-I oferim
mai mult!
     -Pentru că nu putem, de-aia! Deschide ochii, Lena! Ăștia suntem! Nu mai visa
la caii verzi pe pereți! Te lupți degeaba pentru o bucata de paine!
   -Nu e doar o bucata de paine, spuse Lena enervata, e apropape tot ce avem;
deveni aproape malitioasa, ca și cum l-ar fi ironizat.
   -Ca dogher se câștigă foarte bine... despre ce vorbești, când n-aveai de lucru și te-
am întreținut eu, n-ai trăit bine?
    Lena aproape fumega, însă nici el nu era departe. Nu se certassra de multe ori
pana atunci, dar ceva din interiorul ei o făcea sa fumege.
      -Am trăit bine și datorita banilor mei de zestre, pe care i-ai mâncat pe petreceri
și băutură, când îți spuneam sa strângem, tu nimic, acum macar unul din noi sa
facă sacrificii. Dadu din cap cu vehementa. N-am sa renunț la slujba, e cel mai bine
pentru toți. Henry are sa se obișnuiască cu programul, o sa încerc și eu sa fiu mai
flexibila. Vedem ce iese.
    Se apropie de Roger si-i puse mana pe umar liniștitor, dandu-i un sarut fugar pe
obraz.
      -Îmi pare rau, ma vei ierta cu siguranță cănd vei vedea ca sacrificiile mele nu
sunt în zadar.
      El o saruta, patimas, ca o promisiune, ca și cum ii transmitea mut ca n-ar fi
înțeles, dar accepta și se resemna, respecatandu-i devotamentul. Lena simti cum o
migrena  adanca ii penetra craniul. Mințise, mințise și inselase prin tot ceea ce
spusese, căci adlncul gândurilor sale fremata de cu totul altceva, departe de Henry,
de Roger, de casa și de sat. Se simti vinovata, gatul I se usca ca și cum ar fi
incercat sa respingă un venin ucigător și gandurile ii zburara din nou la casa de
langa lac. O dorința funebră, dar esențială, o facu sa se gândească ca boala lui
Alexander ii va rapi în curând acel coșmar în care se adancise și ea va reveni la
normal, fara sa-și  mai aminteasca de el.
     Următoarele ore facu treburile casei, pe care ochiul nepriceput al lui Roger nu le
putea duce intr-un adevărat menaj femeiesc, lasa lucrurile la întâmplare si spala
numai ceea ce I se părea ca mirosea.
     Lena reuși sa spele toate rufele cu zapada pe care o topi și o încălzi,
nerăbdătoare și alarmata, asa cum nu mai fusese niciodată, căci de obicei concepea
totul cu lejeritate, impasibila, pana seara târziu,  când Roger o ruga sa se opreasca
și sa meargă sa doarmă.  Spălatul pe jos încă I se parea greu, căci piciorul nu-i era
extrem de bine, deși, de fiecare rata cand sotul ei își făcea aparitia, isi ștergea toate
urmele de chin de pe chip și le înlocuia cu un zâmbet slab, plăcut și relaxat, pe care
el nu prea parea sa-l creada.
    -Da-mi voie sa te ajut cu astea!
    -N-avea grija, ma descurc!
    Mai spre prânz, el pleca la pescuit, iar ea se simti parca ușurată, ca și cum
singuratatea i-ar fi adus o liniște neinteleasa.  Il saruta de ramas-bun, parca pentru
a-si statornici devotamentul, însă el nu răspunse la aceasta brusca dovada de
afecțiune, doar o privi trist, strangand-o de mână.
     -Sa ai grija de Henry, ii spuse. Ea se simti syanjenita. De obicei ii spunea "Sa ai
grija de tine!"
     Își dădu seama ca il indispusese. Închise usa aproape imediat ce el iesi, căci
avea o rușine profunda numai arunci când ii vedea privirea. Isi aminti brusc de
hârtia pe care i-o facuse Alexander, căci avea o siguranță nescrupuloasa ca acela
era portretul ei, isi aminti privirea pe care i-o aruncase, în dimineața aceia, facu
paralele și comparații în mintea sa între intimitatea pe care o avusese cu el și aceea
pe care o substiruise în timp, fără sa vrea, cu soțul său. "E doar o chestiune de
timp..." isi spuse. "Asa trebuie sa fie." Se simțise totusi magulita de atentia
detaliilor pe câte Alexander le avea asupra chipului sau, o cutremura cât de
cunoscător era asupra trupului sau, căci ii mazagalise, in acea febrila dorința de a o
purta cu el, pana si alunita  pe care o avea pe sânul drept, ce i se vedea aproape
imperceptibil numai prin camasa usor transparenta, pe care o purtase în fata lui
numai o data.
     Se gandi cu pudoare și frica la părerile pe care sotul ei le avea asupra trupului
sau, cu care avusese deseori contact, pe care îl vazuse la lumina si-l analizase tâmp,
asemenea unui bărbat care vede pentru prima oara urma de carne feminina.
     Roger nu va ști și nu va fi știut niciodată detaliile trupului sau. O privise mereu
ca pe un animal, avand fata de ea o dragoste răcită de profunzime, căci, chiar daca
I iubea, stupiditatea lui nu-l lasa sa dinta ceea ce însemna dcu adevărat dragostea.
      Statu aproape toată ziua, muta și absenta, in preajma lui Henry, ajutandu-l la
teme pe care, spre rușinea ei, nu le putea înțelege, citindu-i cuvinte din carti care I
se păreau straine, și la fiecare pagina ii venea parca sa ia carioci de pe masa si sa
vopsească fiare fir de par blond și sa deseneze obraji rosii, sa albastreasca ochii și
sa șteargă nerealismul neintrinsec al tuturor acelor rochii pompoase, tip lady-like.
         Se întreba cu oarece teama și retinere ce părere ar avea Alexander despre fiul
sau si despre capacitățile lui cerebrale, dacă ar putea sa-l educe, ce i-ar spune, daca
l-ar mangaia pe cap  cu dragoste și grija, cum o făcea Roger, sau ar fi avut o
atitudine rece, distanta, cercetând persiflator munca baiatului și rupandu-i paginile
din caiete care I se păreau stupide si neimportante.
          Nu-l vazuse niciodată pe Alexander în preajma vreunui copil, dar I s-ar fi
părut ciudata pana si imaginarea unui astfel de scenariu, în care el ar fi fost pus sa
îngrijească un prunc.
         După ce termina cu Henry, si il lasa în treburile sale, căci devenise aproape
vehement în dorința de a face totul singur, se retrase în camera ei si scormoni
sertarele. Isi dadu seama cu o oarecare stupoare ca nu avea nicio carte, pe nicăieri
prin casa, în afara unor ziare date pe sub mana, prin porturi, de care Roger făcea
rost prin intermediul unui prieten dubios, care nu-i inspirase niciodata nimic Lenei,
în afara de neîncredere și oarece înclinații pedofile, asa cum putuse observa din
sociopatia cu care vorbea și lipsa se fler din vorbire, alegand-si cu o grija latenta
toate cuvintele, precum și felul ciudat în care I se misca bărbie și ochii I se
bukbucau când apărea în vreo maleta mai mulata, ce lasa sa se întrevadă formele
generoase.
          Nu își dădu seama de ce lipsa de cultura a lui Roger il facuse sa simta nevoia
sa se devaraseze de tot cee ce ii era strain. Sa vândă toate cărțile pentru a procura
alte lucruri pe care Lena le considerase mereu inutile, dar nu avusese curajul sa le
recunoască. "Cucago Daily Tribute"  "San Francisco Cronicle" "Daily Mirror"...
Lena arunca o privire. Știrile erau vechi  și neinteresante, despre actrițe debutante
și minore violate în masa, familii disperate și comunitati înfrânte de durere. Câteva
noutăți despre crize, angajări și lipsa de personal... șomajul în masa...Nu citi nimic,
nu-i plăceau sitirile, nu-i plăceau nici macar noutățile și nu fusese niciodată
curioasa de ele, nici macar cand Roger insistase sa-i ofere cateva informații,
sintindu-se important de ceea ce aflase, ca și cum ar fi fost mari enigme culturale,
dar ea îl oprise cu mana și ii soptise discret "N-am nevoie, mulțumesc!" "Trebuie
sa știi și tu ce se intampla în lumea asta, în caz ca nu mai sunt eu." "Vei fi, n-am eu
grija de asta."
      Găsi intr-un final un volum de poezii rusești, semnat Aleksandr Bestujev,
"Locotenentul Belozor". 
       Opera I se paru seaca și far gust, chiar daca recunoscu cultura vastă a
scriitorului, pe care nu o putea patrunde sau înțelege pana la capăt, ramase
sugrumata în nestiinta și se simți umilita pana si de aceste câteva rânduri.
          Nu mai voia sa citească politica, și il blestema în gând, aproape
imperceptibil însuși pentru creierul sau, pe Roger pentru lipsa lui de protuberanta
artistica, parandu-i-se deodata toată casa sluta și deformata de timp.
    Lasă totul deoparte, frematat sa neatanjat, si se chinui sa se urce singura în patul
mult prea înalt, juisand de durerea pe cre i-o provocase piciorul acum parca
amorțit.
      Dormi pana târziu, când el se intoarse de la pescuit, si o trezi cu un salut
gutural și cu tranzitul bădăran al ușii, iar vocea lui  rasuna aproape acapella in
clădirea mica și îngusta, în care se auzea pana si cea mai mica urma de sunet.
       -Dormeai? O întrebă intrând în camera.
       -Nu, doar atipisem. Parea mult mau bine dispus, pieptul ii fremata de aer
proaspăt și obrajii ii erau aproape vineti de frig. Deschise lada cu gheata în fata ei,
iar mirosul de peste ii înfunda nările, sufocand-o, căci căldură focului încă nestins
și duhneala pollackului proaspăt nu erau cea mai  prezenta combinație de arome.
        -Am luat ce-ti place ție. O saruta pe cap, ca un bun venit întârziat, si ea ii
răspunse doar prin a se lipi de el, cuminte. Ii șopti un mulțumesc sec și se ridica de
pe saltea, ametita de somn.
      El îs scoase manusile si le arunca intr-un colt; gest pe care ea îl trecut
resemnata cu vederea, lua sub brat lada cu peste și o lua pe Lena de mână, tragand-
o din așternuturi și potrivind-o pe picioare.
     O duse în bucătărie, acolo unde o posta pe scaun.
     Lua pestele și i-l puse pe o tava de lemn, ii taie pe jumătate si ii scoase oasele
cu un cutit subire, punandu-i la mijloc condimente și cateva rosii la conserva.
    -Te ajut cu ceva? Intreba ea stanjenita.
    -Nu, stai liniștită.
     Lena isi puse capul pe masa si aproape ca adormi, visând la florile trecute,
sterpe de pe pervaz, singura urma a neglijentei lui Connie, la mirosul cald al
brazilor și la durerea cazaturii, la felul cum o vinde  când o privise în ochi, cu
privirea aceea lucida si sincera, demonic de sincera,  el, bărbatul pe care, în
aproape doua zile de când plecase, îl uitase cu desăvârșire și, ca un paradox
consumabil, il avea în memorie proaspăt, viu și definit.
     Mancara în tăcere și Lena aproape ca uita de tot cand se puse în pat și adormi cu
respiratia tăiată de greata pe care i-o provocase pestele care altădată fusese
preferatul ei, acum rămânând doar o urma a unei bucăți fragede de carne pe care o
aștepta fiziologic, asemenea unui câine care trebuia hrănit.
    Nimic nu mai irupea în mintea sa in afara scenariilor de dragoste pe care și le
permitea fara sa se mai simta cutremurata de vinovăție pe timpul nopților...
     Dimineata urmatoare, se trezi prima, tresarind nervoasa cand il simti pe Roger
ghemuit în spatele ei, cu o mana usor aplecata peste ea, apasandu-i lent șalele și
intinzandu-se cu amploare peste abdomenul ei, asa cum făcuse de multe ori când
era gravida, însă atunci gestul parea sa aibă o semnificație mai puțin iluzorie, acum
părea imprecisa și lapidara de sens. Lena ar fi vrut sa-l dea la o parte, dar respiratia
lui ușoară I se parea straina și nu putea sa-si mai  dea seama dacă e treaz sau doar
se preface ca doarme, ca și cum n-ar fi dormit îngreuna de ani întregi.
      Se ghemui, ascunzandu-se printre paturi. Reuși sa-si scoată parul din
stramtoarea pernei lui, și si-l undui după ureche. Abia atunci observa cât de lung
era, căci pana acum dormise mai mult cu el prins sau fără sa-si dea seama ca-l
avea, ca traia, creștea și manca din fiinta ei asemenea unui copil, având nevoie
constanta de grija ei.
      Se strâmbă cu dezgust, vazand ca parul sau începuse sa miroasă a parfumul lui
Roger, o apa de colonie care ducea mai mult inspre cea se gura, cu accente hidoase
ale rămășițelor de pollack ce-i rămăseseră printre dinți, si care-i incetoseau
răsuflarea și ajungeau cu preciziune direct in podoaba ei capilara.
      Se gandi cu patima la accentul "sauvage" de parfum minimalist, aerisit, de
iarna, pe care-l purta mereu Connie, avea ceva, daca nu o fi foat chiar acela, din
sticluțele cu formule nisate pentru cei mai înstăriți, deci aproape nimeni, în esenta,
"sycomore".
      Auzise de multe ori despre acele parfumuri extrem de scumpe si se întreba în
gândul sau cât o fi fost oare Connie de impatimita ca să renunțe la conacul sau
preaiubit, la parfumuri și la bijuterii de mare amploare pentru a-si ajuta sotul
suferind.
       Se ridica din pat șerpuitor, făcând mișcări firave și scurte, dupa care se
strecura spre marginea patului și privi cu inima frematand de ceva ce nu cunostea
ca să vadă daca-l trezise. El dormea buștean, cu mana acum taindu-i jumătate din
fata, cu parul făt pe spate de stransoarea ferma a pernei și cu fruntea portelanata,
patratica, ieșită la iveala ca o fortăreață de apărare romana, fara sa aiba vreun rid
sau vreun semn spaspmodic de gândire sau de viata.
     Lena ofta. Era un bărbat frumos, cu siguranță... Era doar un bărbat frumos....
      Se ridica si-si încălzi apa la lighean, pe plita. Apa nu mergea... nu mergea
niciodata, dar avea bulgarii de zapada de la întrare. 
     Se uita cu nerăbdare cum se scurgeau în lighean, lent, cu un masochism feroce
în naturalețea situației. Lena privi cu mai multa atenție topirea lichidului și
lacrimile reci care se scurgeau de pe capul chelit, pietros al stâncii de zapada.
     Se totalitate inspre usa, speriata ca unul dintre cei doi ar putea întra peste ea în
orice moment. Pironi usa bucătăriei cu un scaun, si aceasta baricadare I se paru
esențială și reconfortanta.
      După aproape douăzeci de minute, în care bulgarele de gheata care mai
rămăsese sa se topească I se paru mai mare și mai greu de stors decat fusese inițial,
se sarura sa tot aștepte si, cu o vehementa muta și inexpresiva, apuca gheata
nedorita și o arunca cat colo, pe podea; aceasta spargandu-se în mii de cristale, ca
niște cioburi ale unui ansamblu încă nedefinit, de nereconstituit.
      Lua ligheanul de pe plita și si-l puse sub picioare, după care iis dadu flanelul
jos și pantalonii cu talie înaltă, albiciosi. Papucii ii arunca cat colo, fularul pe care-l
ținuse peste noapte si caciula le azvarli pe masa, dupa care își adanci corpul gol,
febril, în ligheanul ce plescai nervos la contactul vehement cu corpul ei subred.
       Apa rece ii ingheta pana si durerea care mai rămăsese de la piciorul întors. Ea
si-l masa cu patima, ca și cum ar fi fost vital sa-l repare exact în momentul ala,
pana incepu sa p doară și I se ivira lacrimi în colturile ochilor. Isi freca bine tot
corpul, parul, îl dadu cu un șampon pe care-l găsi la jntamplare și care era expirat
de doar câteva luni, din fericire, adus ca un cadou de "niche-belle" de la același
prieten dubios care adusese și ziarele, iar acum parca nu-l mai detasta intr-atat, căci
ii făcuse un serviciu, fara sa vrea, care, în acel moment, contribuie mult la
însănătoșirea stimei sale de sine.
      După ce termina, isi sterse tot corpul și își apropie parul de soba, intinzandu-l
cum putea.   Si-l freca cu  prosopul de mai multe ori și i-l ineca în uleiuri naturale
și în masaje pentru scalp, pana simti ca e mai voluminos și firul mai rigid, mai
puternic. Căpătase un oarecare volum, chiar daca el in sine era destul de rar și
subțire.
     Roger întra buimac în bucătărie când ea statea sprijinita dr soba. O privi
buimac.
     -'Neata! Te speli la ora asta?
     -Ma spăl pentru lucru.
    El ofta. Acest direct care I se impusese I se păruse probabil o stratagema de a
evita el însuși subiectul, incercand sa-l lase stupefiat cu sinceritatea și pudoarea ei,
căci mereu avusese acel ton scăzut în voce, dar o formulare directa, prin care doar
anunța, nu și cereale voie.
    Nu mai vorbira nimic. Roger o ruga sa mai aștepte putin, sa-si ia la revedere de
la Hery, la care Lena răspunse ca i-ar face despărțirea mai ușoară dacă nu l-ar mai
vedea.
       Nu mai avu ce sa facă. Isi lua la revedere, încă în pijamaua de tip comhinezon,
sarutandu-i ceata si inhalandu-i mirosul proaspăt, nu fără sa-I laude atentia și
frumusețea cu o voita discreție, care ju prea uși atinse scopul galant, ci doar pe
acela de formalitate.
      Ea doar ii facu cu mana și ii spuse ca avea sa-i aducă ceva de mâncare data
viitoare.
       Nervoasa, isi lua haina si iesi, alergand prin zapada groasa. Fulgii de nea ii
inundau fata, in timp ce vantul o rascolea, dandu-i fiori. Voia sa plece, vouă asta cu
atat ardoare, cavo ju mai putea suporta, se simtea pustie, ca și cum n-ar fi avut în
adevăratul sens al cuvântului o casa propriu-zisa.
        Isi trase mai tare caciula pe ceafa și peste ochi,  cand observa ca aerul rece de
iarna i-o onunda parul proaspăt spălat si-i prezicea cu repeziciune și malitiozitate,
printr-un suerat, gripa sau chiar pneumonia care avea s-o pasca. Ea nu dadu ghes la
nimic, și tocmai dezinteresul acela parca o ajuta sa nu ia nicio boala.
   Ura parca tot ce vedea in fata ei, insesi boala si viata…. Se gandi la  Henry, la
bietul Henry, el era prins intre doua bariere… Era atat de egoista… Nu putea sa
faca niciun sacrificiu pentru bunastarea fiului ei… Facea scuze penibile, voia sa
para ca I pasa, dar nu I pasa de Henry, pentru ca era o egoista lispsita de inima, era
ca o fiara salbatica pe un pamant strain pașilor ei.
    Cand ajunse la usa lacrimile ii inghetasera, insa fata si ochii ii erau tot rosii.
Totusi, asa era de fiecare data cand mergea prin frig, asa ca nu se observa ca
plansese.
   Intra in incapere si auzi sunetul pianului. Melodia parea canatata cu atata
melancolie incat fata aproape ca izbucni in plans la auzul notelor grave ce veneau
de langa usa.
     Alexander statea aplecat asupra lui. Chipul ii era aproape fioros, si ochii ii erau
mijiti, rosii de nesomn.
     Nu avu timp sa l intrebe nimic, fiindca Connie isi facu aparitia.
      -Bine ca ai ajuns. Uite te la el! Canta de azi dimineata si a refuzat sa si bea
pana si cafeaua! Spune I sa se opreasca, ca pe tine ce te mai asculta!
Ah! Deodata, privirea ei se însenina. Unde-mi sunt manierele! Nici nu te-am
salutat! O lua in brate, si Lena pimi aceasta intimitate ch rigiditate, rigiditate pe
care Connie o simti aproape imediat, căci se retrase stanjenita. Te mai doar
piciorul? Sigur ti-e bine? Insista, cand vazu ca ea doar da din cap, absenta.
Doscutia parea extrem de maternala, iar Lena ura insipiditatea vaga si conformista
a cuvintelor ei, căci stia foarte bine ca nu-i pasa se sanatatea ei.
     -Sunt mai bine, mulțumesc.
    Se intoarse spre Alexander, privindu-l insetata, analizandu-i intr-o fracțiune de
secunda, dar nu fara sa zăboveasca neintentionat, gropitele pedante ale obrajilor și
profilul ce se contura rectiliniu din poziția în care se afla, aplecat asupra pianului.
     Parul ii era ravasit de nesomn, ridicat în mod ridicul inspre creștetul capului,
acesta și ochii inrositi cu vinusoare pulsand către Iris, pe albul imaculat, strălucitor
al sclerei erau singurele indicii ale oboselii care îl cuprinsese după noaptea
nedormita.
      Se uita la ea, și privirile lui strălucira de ceva ascuns, ca o patima hrănită, dupa
care își impinse în spate acaunul, lipindu-l de perete. Ii venibo mila brusca pentru
el. Mâinile tremurânde abia mai puteau sa mau împingă lemnul gros al roților.
   Se duse spre masa unde falfaia o lumânare  intr-o maniera madrigala. Isi turna
aoa dintr-o carafa și băutură cu sete, sub privirile ei mute.
   Acum, cand il vedea la lumina, i se părea ca ridurile i se adancisera în doar doua
zile și paloarea fetei căpătase o expresie cadaverica.
      Lena inghiti in sec. Nu se simtea confortabil sa discute cu Alexander cand
Connie isi rodea nervoasa unghiile in spatele ei, însă prezenta ei părea acum parte a
intimității lor, ca și cum mici n-ar fi fost vie, doar vizibila și incerta.
      -Te simti bine? Lena isi puse o mana pe mana lui, care tremura din toate
incheieturile. Si-o retrase aproape imediat și se uita spre Connie, speriata ca ar fi
putut observa un gen de intimitate în gestul ei. Femeia doar privea empatica, cu
buzele strânse și ochii lucind de emoție spre el, frangandu-si mainile osoase, cu
dulurile insangerate de munca.
       -Trebuie sa-ti iei medicamentele. Trebuie sa înțelegi. La fel ca prima data... ii
zambi, empatica, sperând ca el intelegea semnificația privirilor ei.
      Se duse în sertar și scoase o tableta cu buline, dupa care desfacu doua dintre ele
și I le intinse.
      El privi continutul mainii sale cu neîncredere, dar nu zise nimic, doar ofta si lua
pastilele, paharul cu apa și se intoarse cu spatele.
      Arunca pastilele în apa și se retrase in camera lui, împingând scaunul cu o
mana. Connie se grabi sa-l ajute, dar el o convedie cu o privire rece, pe care ea o
subînțelese resemnata, oprindu-se în loc.
         Lena se intoarse si  arunca o privire in dreptul semineului si, vazand cenusa
zacand in cadranul din piatra, o cuprinsera furia si vinovatia, iar amestecul incert
de sentimente ii provoca greata. Enervarea parca nu mai reusea sa-si faca loc, de
parca ii era sila de propria ura pe care incerca s-o zalmiseasca.
      Lua masa, dupa care Connie pleca sa caute lemne in padure, asa ca ramase
singura. Spala vasele si sterse lucruri care erau deja curate, ironizandu-se pentru
lipsa de creativitate si penibilul la care se supusese.
    “Ai grija de el” ii spusese Connie la plecare, cu o seriozitate aproape
infricosatoare.  Avea doua raspunsuri, dar negarea era doar in imaginatia ei,
inexistanta si neputincioasa in  fata unui cliseu care ar fi facut-o sa para mai
binevoitoare, desi nu era.
    Ideea ca fiinta aceea ciudata, care o coplesise cu muzica si spriritualismul sau,
dar care o ironizase si batjocorise, care facea sa para ca are doua identitati diferite,
ca din odaia ingusta si intunecata ieseau mereu doi indivizi care vedeau lumea cu
ochi diferiti, care o vedeau pe ea cu ochi diferiti.
      Cum putea ea atunci sa aiba grija de persoana care nu I se destainuia si juca un
teatru ieftin, innebunind-o cu lucurui pe care ea nu le putea pricepe?
       Se zbatea atata de parca sentimentele lor ar fi fost legate, de paeca ceea ce
simtea el procesa si ea si era afectata in aceeasi masura. Cum laptele din cana nu
putea simti cum se simte apa, rece, revigoritoare, iar el cald si bland, pur…apa lasa
se I se vada transparenta si tot ceea ce se afla in fundul sufletului ei, in timp ce
laptele, asa-zisul inger, isi ascundea identitatea.
   “Penibil” murmura, in timp ce varsa continutul canii in chiuveta si o umplu cu
apa.
   Alexander ieși după câteva sferturi de ceas din odaia sa si statea acum in cealalta
parte a odaii si fuma dintr-o tigara, in timp ce se batatia impasibil cu acesta. Parea
ca un dans, la care nimeni nu pariticipa, un dans nedorit, la final de petrecere, cand
lumea vrea saa mearga acasa, dar se sime obligate: ”Hai mai facem inca unul.”
Pierdere de timp, dar nevoie fizica de a mai simti odata ringul de dans, gandindu-te
la drumul lung pana la urmatoarea pies ape care vei mai dansa.
    Lena nu avu instinctele necesare sa se gandeasca la altceva decat la tigara din 
care fumul iesea continuu, iar norisorii albi se pierdeau in semiintuneric.
    “Nu iti face bine fumatul”. Ii scoase tigara din gura, inlocuind-o cu paharul cu
apa, apoi intise mana. El o privi ironic, in timp ce ea statea acolo, incapatanata ca
un copil. “Restul pachetului”. Cu o impasibilitate zeflematica, scoase o cutie din
buzunar si i-o dadu. După ce Lena se intoarse cu spatele, observa  pe semineu
rămășițele unui alt pachet și le lua și pe acelea, intorcandu-se spre el și ridicând din
sprâncene. El tacu si se intoarse spre geam, cu mainile la gura, mimând fumatul.
     
    Ofta exasperata si ii intinse  alt medicament, pe care el il lua fara sa clipeasca,
Acum nu mai era suparat si incordat, doar tacut si Intelegator, se purta cu ea ca un
copil cu o boala incorigibila, caruia toti ii arunca priviri subtile, pline de indiferenta
compatimire.
   Iesind din camera, isi vazu de restul treburilor pana cand Connie isi facu aparitia.
Depozita lemnele intr o magazie, dupa care o intreba abia rasufland pe Lena: “Cum
se mai simte?”.  Lena ridica din umeri, nestiind cu ce sa raspunda ingrijorarii
femeii. “I-am dat medicamentele.”…Connie isi musca buzele. “Da, dar cum se
simte?” Lena era deja nervoasa. “Este perfect sanatos.” “Stiu.” Connie ofta, dupa
care spuse:”Intrebam daca e fericit.” Lena o privi glacial, fara niciun pic de
simpatie. De ce-ar intreba-o pe ea asa ceva? Nu e ca si cum era ghicitoare in stele
sa stie ce gandesc toti strainii pe care ii intalnea.
   Connie se retrase in camera sotului ei si pentru restul dupa-amiezii Lena nu-I mai
vazu pe nici unul dintre ei. Isi vazu de treburi, curatand mese, scaune, lampi, pana
si interiorul semineului, ca si cum ar fi facut parte din atributele ei, dupa care
merse in camera principala și se așeză sa doarmă pe canapea, ca în alte dați. Vișa
cu ochii deschiși, inlacrimati, în semiintunericul care se lasase brusc.
   …. Mergea in intuneric si parfumul dulce al florilor de mar o inconjurau… Erau
oare flori de mar? Puteau fi alte flori… De unde le stia, daca nu le mirosise
niciodata? Era doar o intamplare ascunsa in mintea ei, o nostalgie… Era langa
lac…Era acolo unde florile I se incurcau prin parul scurt, de un blond deschis, Nu-
si vedea fata, doar suvitele lungi, aurii, care se leganau imreuna cu petalele albe, ca
intr-o pictura cliseica, dar pentru ea parea ceva mai special, parea ceva ce
posedase, la un moment dat, intr-o etapa din viata sa.
     Se auzea o muzica… Tam, tam, taram…. Si nu putea urmari ritmul… era prea
prinsa de dansul florilor… pareau asa sincere, asa reale… Dar nu erau… Nu se
putea sa fie. Voia sa mearga dupa muzica, dar era prea departe si parca rasuna din
toate directiile, se raspande apeste tot, venea din cer.
    Vazu lumini, ca aurora boreala, mici parti ale privirii sale si culori asemenea
celora pe care le vazuse pe timpul zilei, doar ca acum se amestecau cu noaptea si
deveneau o parte din ea.
      Se ridica din pat si isi tara picioarele pe lemnul rece, simtind deodata cum
curentul ii cutremura sirea spinarii, asa ca isi puse macferlanul cu lana pe umeri si
se cuibari langa semineu, frecandu-si ochii rosii cu nervozitate. Nu mai era insula,
nu mai erau florile… era gheata, o dimineata geroasa, urata… pamantul era sterp,
gol de viata. Si totusi nu parea… muzica inca se mai auzea, dar acum nu din
ceruri….
     Vazu mainile binecunoscute framantand pianul vechi, iar suntelele cadeau in
abisul mintii sale, atrase de o placer frivola, stupida.
        O vazu pe Connie iesind din camera, dupa care se duse spre bucătărie și
incepu sa toarne diverse substante intr-o băutură. Lena nu isi daru seama ce făcea.
Auzise de multe ori de droguri sau medicamente pentru întărirea dispoziției, dar ea
nu le folosise niciodata și nici nu cunostea persoane care foloseau. Connie trebuie
sa fie foarte trista... isi spunea, mai mult inciudata și neintelegatoare decât cu
parere de rau.
        Isi lua fularul, haina de blana si caciula, dupa care merse direct in bucatarie.
Lui Connie nu părea sa-i fie frica ca o vazuse in astfel de ipostaza.
         "Daca nu ne-am face fiecare câte o placere, am ajunge sa clacam, te asigur.
Sa nu-i spui ce-ai văzut." O urma de panica se ivi în ochii ei inrositi de nesomn. Nu
dormise deloc. Lena se gandi, cu patima, cum statea intinsa în pat, langa
Alexander, si-l privea muta, cu ochii sclipind de dorința și dragoste pentru el.
        Nici macar sanatayea ei ni mai conta în astfel de circumstanțe, din câte parea.
    “Merg sa ma plimb. Mi se face rau de la caldura.”Lena nu vru sa continue
conversația iar Connie se intoarse spre ea, surprinsa, dar incuviinta usor
nepasatoare si ii deschise usa, luandu-si un la revedere sec, de care parea ca
niciuna nu ar fi fost convinsa, fiindca conversația se termina în mod tragic, cu doua
expresii searbede de orice emoții, fara voce, ticsita de un aer funebru.
      Când Lena era pe cale sa deschidă usa, auzi un "Stai!" Extrem de volubil si
sunetul ascuțit, aproape jovial al cuvântului rostit de Connie ii taie răsuflarea, căci
liniștea fu perturbata de un brusc crescendo volatil.
      -Ia-l și pe Al cu  tine! I-ar prinde bine puțin aer!
      Propunerea ii furnica Lenei varfurile degetelor. Se îndrepta de spate și își
masca consternarea dureroasa de pe chip cu o expresie inpasibila. Zambi politicos,
pe sub parul dat pe fata, intr-o expresie de noblețe ceremoniala, ca și cum s-ar u
împotrivit cu mutenie la un act stupid de formalitate.
       -Nu as vrea sa-l trezesc.
       -O, dar e deja treaz. O spuse trist, ca și cum asta ar fi primordiala nenorocire a
vieții ei.
       -Ah.... Lena amuți. Nu mai știa ce sa spună.
       -Totuși, pare extrem de slăbit, iar afara e un ger de nedescris.
         -Nu-i asa frig... Connie privi cu atenție prin geamul bucătăriei, ca și cum s-ar
fi așteptat sa simta temperatura prin sticla groasa.
         -Este... nu-I face bine...
        -Pentru el nu mai contează ce-i face bine și ce nu. Nu prin prisma aceasta
trăiește.
          Lena ar fi vrut s-o contrazică, dar nu putea. Privi stupefiata.
          Connie continua.
          -Când am venit aici, nu m-am gândit nicio clipa ca va fi o viata simpla
pentru el. Eu i-am propus California, Mexic, chiar și cu criza și războaiele de
acolo, tot i-ar fi fost mai bine. Am înțeles ca vrea sa moara, m-am resemnat. Bătu
în lemn, cu ochii aproape în lacrimi. Nu vezi în ce hal am ajuns?
          Lena lasă ochii în jos.
          -Am sa-l pregătesc.
          Întra în camera; unde Alexander statea in dreptul unui dulap mic de langa pat
si foșnet niște fise, ca si cum ar fi fost o chestiune de viata și de moarte sa gaseasca
acel ceva.
          Lena ar fi vrut sa iasă, sa-i lase spațiu, dar nici nu mai voia sa mai
converseze cu Connie, asa ca facu cativa pasi discreti inspre el.
        La inceput, crezu ca nu o auzise, dar Alexander nu o baga in seama  nici cand
se apropie de el. Era foarte concentrat, iar fruntea I se incretise. Lena dadu sa
spuna ceva, dar el o opri: “Nu ma lua cu “Ai nevoie de ceva?” Stii de ce am nevoie
si nu vrei sa-mi dai”. Femeia ofta. Era asa de imbecil cand ii cerea toate astea, de
parca ea stia ce voia el, de parca ea nu se lupta sa-l inteleaga si el ii vorbea din
carti, ironizand-o.
     Lena inchise ochii. Auzea iar în minte Pianul continuand sa cante iar prin  gerul
care se mai potolise. Notele inca o framantau, pana in adancul sufletului, rascolid-
o. El era un artist, iar artistii erau neintelesi. Poate ea era modelul lui, era femeia
din viata unui astfel de creator care ii inspira simtul dramatic, simtul unei drame
reale, fara ascunzisuri sau clisee ieftine, dar nimic mai mult.
    
      -Vrei sa te plimbi? Întrebarea fu pusa cu naturalețea, ca și cum ar fi simtir ca
singurul mod de a sparge gheata era sa Sara direct la intriga, fara formalități.
       El o privi stânjenit, cercetandu-i ochii, aproape jignit, asteptandu-se ca ea sa
plece, însă ochii ei nu exprimau nicio intenție, doar o curiozitate rabdatoare, ca și
cum ar fi așteptat din partea lui, asemenea oamenilor pe care ea ii considera
noemali, un răspuns la o întrebare extrem de simpla, fără nevoia de a i se transmite
intr-o maniera analitica sau zefelmitoare.
    El ofta. Arunca o privire din cadrul ușii.
    Connie adormise pe canapea. “Vreau sa ma plimb”, raspunsuo fu simplu, dar
individual, ca si cum ar fi fost intentia lui de la bun inceput. O privi pe Lena in
treacat, poruncitor,  fix atunci când ea deschise usa, ca și cum ar fi cunoscut
raspunsul cu exacta anticipatie.
      Lena ofta si facu semn spre usa, silindu-l sa se miste singur pana acolo.
“Haide”.
       Mai arunca în treacăt o privire spre locul unde dormea Connie, intrbandu-se
daca se prefacea ca doarme și ii urmarea pe sub mana aruncata aparent aievea peste
ochi.
     Afara  ceata se lasase si soarele era mai puternic decat in majoritatea zilelor. Nu
era frig, asa cum mintise Lena.  Isi miji ochii, iar obrajii ii pareau acum aproape
vineti. Manerele scaunului erau deja reci, desi abia iesisera, dar manusile mai
atenuau durerea provocata de înghețul lor subit. Cum putea sa fie atât de cald și de
frig în același timp?
      “Te plimbi des?” O intreba el subit, dar ea nu intelese la ce se referea.
       "Poftim?"
       "Te plimbi des?" Repeta el, fara sa dea alt detaliu.
       "Înainte ma mai plimbam. Acum n-am timp, din cauza programului."
      Nu vru sa sugereze nimic cu acest fapt, doar ideea ca era intr-adevar unul, însă
el paru sa se simta atacat. "Atunci renunță." I-o intoarse el. "Nu pot, atunci vei
renunța și tu" "N-ai de unde sa știi. De ce crezi ca lumea se învârte exclusiv im
jurul tău?"
       Ea nu răspunse. "Vrei sa mergem spre sat?" "De ce, vrei sa ma prezinți sotului
tău?" Ea se opri. Nu stia dacă sa o ia spre lac, căci zapada ar fi putut deveni mai
groasa și mai adanca, l-ar putea afunda.
         Il duse spre drumul către sat. Ii vazu expresia din profil, căci, desi nu spusese
nimic la aceasta brusca decizie, avea o oarece nesiguranta în ochi, ca și cum nu se
asteptase ca lucrurile sa meargă astfel.
         "Ce faci?" Tuna el. "Nu vreau pe-acolo?"
          "Nu vom merge în sat. Zapada e oricum mult prea groasa și drumul prea
lung! Am sa te duc pana unde consider eu, și apoi ne întoarcem!"
         "Nu puteai pur și simplu sa o iei pe partea cealalta?"
          "Acolo chiar ca te afundam. Am ales ce trebuie, n-avea grija!"
       El se bosumfla, dar nu mai spuse nimic. Isi dadea seama ca atitudinea lui avea
ceva vag pueril, și Lena stia ca era ultimul lucru pe care el si-l dorea.
        Il duse pe cărarea binecunoscuta, acum parca mai inzapezita decât ultima oara
când fusese cu Connie. Se chinui o buna porțiune din drum sa urnească rotile, iar el
nu avu nicio reacție la evidenta ei chinuiala, doar framanta în mâini manerele din
lemn si uși apleca capul in jos, urmărind traseul propriu-zis.
     De altfel, apatia lui si lipsa de fler a Lenei ii împiedicată sa dea o nota plăcută,
relaxata, a acelui peisaj profund rural, de cărare de șes, care însă avea un
dramatism impersonal, căci bulgarii deformație de zapada care imbelsugau
înălțimea înfiorătoare a brazilor și cărarea imaculata, ușor inghetata, aveau o
amploare desăvârșită în acel minimalism periferic, de izolare intransingenta.
          După ce mai mersera câteva clipe, el ofta, cu un susur usor spasmodic, ca și
cum chiar s-o aceasta forma de relaxare era chinuitoare pentru trupul sau surmenat
de boala.
         Lena il privi. Avea o caciula ruseasca pe cap, care aproape ii acoperea ochii,
si un gen de cagula de lana extrem de lunga, care ii infasura gatul de mai multe ori.
         Nu intelegea cum ar fi putut sa-i fie frig, cand ea purta doar un flanel și un
pardesiu căptușit cu lana, avea fata descoperita și era legata la cap cu fularul, pe
care si-l infasurase apoi în jurul gatului în stil arabesc, de gheisha.
         “Cum e sa-ti vezi familia? El rupse tacerea, iar ea se opri o clipa, ca si cum n-
ar fi inteles sensul cuvintelor pe care le rostise. “E frumos sa te doreasca o sotie asa
iubitoare?". Ea nu raspunse. Tonul lui i se paeu trivial, la fel ca abordarea, si se
intreba stupefiata prin ce criterii il clasificase pe el ca fiind inteligent.
       “Cum v-ati cunoscut? Sau v-ati stiut dintotdeauna?” aproape ca se rasti la ea,
ceea ce o facu sa tresară aproape imperceptibil. Acest "dintotdeauna" o cutremura,
facandu-si în minte o scurta lunga epistola asupra a ceea ce ar fi însemnat ca relația
lor sa fi fost de la început planuita. Nu mai voia sa-si aminteasca privirea ei din
acea perioada, acea privire docila, caprioristica, si acea persoana sa fi fost el,
Roger, sa fi avut privirea lui tampa și tâmplă mult prea fada, puerila, chiar și pentru
un copil.
       "Nu conteaza de cand ne-am cunoscut, contează ca suntem fericiți. Nu te
privesc toate lucrurile astea, n-ar trebui sa ma întrebi."
       "Înainte îmi spuneai tu singura toate acele lucruri frumoase despre familia ta,
iar acum, ca sunt curios sa te ascult, ma ignori. Ce e cu tine? De ce nu stii ce vrei?"
        "De ce crezi ca nu știu ce vreau? Doar pentru ca nu îți spun lucruri despre
viata mea privata?"
        "Nu despre asta e vorba... despre tine, în general. Ești mereu muta și rece."
       "Cu tine nu se poate altfel."
       "Ba da, din partea ta cel puțin... credeam ca ești altfel decât Connie."
        Lena scutura din cap, cu tristete.
         "N-as putea sa ma compar cu ea, n-as îndrăzni."
         "De ce? I-o intoarse el. În fond, ce te oprește? Ești independenta, ai banii tai,
Connie nu ar fi foat în stare sa facă nimic din ceea ce faci tu daca nu era mama-sa."
           "Face destule pentru tine!" Observa ea.
           "Nu-i adevărat! Ai rade, dar e obligata sa faca asta! Pe timp de criza niciun
spital nu mai primește bolnavi fara sa ceara o oarece suma de bani, pe care Connie
nu o are. Dupa ce a murit taica-su, au fost îngropate în datorii amândouă, si ea si a
batrana. Ea nu voia sa creada toate astea, se îngropa de bijuterii și de rochii, iesea
mereu la serate și la petreceri... pana intr-o zi, când a facut-o lata cu un băiat din
cartier și a aflat tot orașul. A stat vreo luna inchisa în camera și a plâns, de parca i-
ar fi pasat de altceva decat se ochii lumii. Ma-sa a vrut sa-i spele obrazul, sa o facă
respectabila. Pe vremea aceea eu aveam cu un an mai mult ca ea, trebuia sa merg la
facultate.  Pentru că nu o lua nimeni, maica-sa m-a bagat pe mine pe gat."
      Lena ingheta. Oare Connie era....? Nu, nu se putea. Ar fi fost un paradox prea
greu de crezut, de inghitit. Sigur mintea.
      Il împinse ușor, nervoasa. 
      "Cum poți sa spui asta? Te iubește enorm? Chiar ea mi-a spus asta! Daca nu te-
ar fi iubit, nu s-ar fi mutat pentru tine!"
       "Aici greșești, n-ai cunoștințe asupra naturii umane. Connie a rămas singura,
dar e și va fi mereu o narcisista.  În afara de mine, nu are pe nimeni! Și nu i-ar
pasa, da a nu ar avea în permanenta nevoie sa iubească pe cineva, sa-si verse
amarul pe cineva! Deschide ochii, Lena! Nu toată lumea e asa cum îți imaginezi
tu!" Ea il proptit în loc, isi sterse fața aspra de frig, care brusc I se paru încărcată de
lacrimi, desi nu simțea în atingerea degetelor nicio urma de apa pe chip.
         Se posta în fata lui si-l tinu de mână, privindu-l in ochi cu patima și jind,
vazand în depresia lui ceva mai mult decât vidul insurectiei dintre venele sale mici
din ochi, care se zbateau nervoase sub presiunea vântului inghetat.
         "De ce vrei sa crezi ca nu te iubeste nimeni?"
         "Pentru că e adevărat!" Spuse aproape cu disperare.
        "De ce dai vina pe mine pentru asta! De ce te porți asa cu mine?"
         "Pentru că știu că așa ești și tu!" Ecoul se pierdu printre pomi, din care zbura
o bufnita inzapezita, scotand sunete stridente de disperare.  Tunetul vocii lui, acel
"tu" inraurit ii provocare Lenei frisoane le șira spinarii, si simti deodata cum i se
face frig si gatul ii îngheață, ar fi vrut sa-l lase acolo și sa plece acasă, desi acel
grotesc asociat masochismului o inglodea, o avertiza sa rămână.
       Ii cerceta câteva clipe ochii, dupa care ii apropie capul de al ei, ii lua maxilarul
in maini si ii framanta obrajii reci si-i saruta cu patima obrajii, dupa care ii
desprinse un sarut pe coltul gurii. El isi intoarse mai bine capul spre ea, si sarutul
fu aproape complet, desi putin stramb ca pozitie si retinere. Se mira când nu-l simti
incordat, asa ca îl strânse și mai tare, intr-o menghina pe care ar fi vrut s-o
permanentizeze sau s-o marcheze cu ceva, intr-un calendar de stat, ca fiind intr-un
moment esențial al vieții sale. Ar fi vrut sa-l sarute din nou, de data aceasta mai
profund, cu mai mare patima, dar se retinu si se dadu stanjenita in  laturi.
      Intoarse imediat scaunul si se grabi sa ajungă acasă, il zgudui violent, însă el
intelese necesitatea,  și își înfipse mainile in tapițeria pernei sale. Degetele I se
inrosira din strânsoare și obrajii aproape ca ii sangerau de frig, si se blestema în
gândul sau ca nu purta ceva mai gros, căci I se facuse frig, tare frig, simtea ca e
aproape de hipotermie. Ar fi vrut sa se întindă pe jos sa adoarma, dar pulsul sau
lung si interminabil ii dadea viata ca o ticaiala completa si cnformista a unui ceas
de perete.
     :“O iubesti pe Connie?” "O iubești?" El nu raspunse,  firește, căci spusese totul
în gândul ei, cu o curiozitate nestavilita, pe care nu si-o putu infrana  decât în
vorbire, căci gandurile ii erau acum mult mai volubile decât ar fi putut descrie
orice cuvânt.
    Când ajunseră acasă, Connie statea in bucatarie, framantand oale sub apa rece
dintr-un  lighean, chinuindu-se sa le spele.  Nici macar nu remarca venirea celor
doi, sau dacă o făcu nu spuse nimic.
    Lena o privi curioasa, câteva secunde bune, în care ii desluși osatura profilului și
lungimea genelor, asa încât i-ar fi putut reda portretul robot, concav, care I se paru
deodata ca retine o malitiozitate ascunsa. Nasul aparent acvilin din cauza unei
dedormatiuni superioare și ochii bulbucați, verzi-aramii, care aveau ceva amfibian,
dar extrem de expresivi și lucizi, dețineau în-transii acea plăcere perfida și
laconica,  ca și cum te-ai fi așteptat sa fie in spatele lor orice persoana cu orice fel
de temperament.
        Se întreba dacă ea era femeia uscativa care întreținuse numeroase relații
sexuale înainte de vreme și avusese nevoie de validare, cand ei i se păruse atat de
fermecătoare și atat de stăpâna pe situatia în care se afla.
         Lena lasă privirea in jos, reținută, ca și cum i-ar fi frica ca profunzimea
rotunda a ochilor ei palizi ar putea lasa la iveala, pentru o secunda, motivul unei
jovialitati triviale.
          Se inchisera amândoi în camera, lasand viziunea dintre ei sa se completeze
doar cu imaginatia, căci întunericul se ivise de dinainte ca ei sa ajungă în casa, 
precoce, iar lumina pe care Lena o zalmisi din doua mucuri șubrede de lumânări nu
razbatea decât atât cât sa poată sa le definească jumătati lunatice de chip.
     Ii vazu ochii strălucitori când se apleca și il atinse involuntar pentru a-l scoate
din scaun. Il potrivi pe pat , unde el  refuza sa fie acoperit cu pătura. Se aseza pe
marginea lui si se sprijini de peretele din lemn.
     Lena cauta ceva pe care sa se aseze, însă vazu in semiintuneric un pahar cu apa
și pastilele. Se simti stanjenita. Era ca și cum Connie anticipase.
     Lua apa cu grija și i-o intinse, iar el sorbi insetat lichidul. "Ia cu astea" ii intinse
din nou doua pastile, pe care el le inghiti imediat.
       "Ar trebui sa-ti fac o frectie." Îl provoca ea, fara răutate.  " Iti face bine, după
frig, îți pune mușchii în mișcare."
      El dadu din cap, iar ea se simti ciudat ca trebuia sa iasă din camera. Când
deschise usa, Connie încă se afla in buacatarie, dar acum nu se mai auzea nimic,
doar scârțâitul unui scaun baalnganit incert pe podeaua lucioasa.
    Cauta în sertarul cu medicamente și găsi câteva sticluțe, pe care le mirosi pe
rand, pana simti ca nările o înțeapă și mirosul inchis, aproape mentolat al
Carmolului. Se ridica si lua niște vata, dupa care se retrase in camera lui și închise
usa taciturn, ca și cum Connie n-ar fi știut încă ca ei se aflau acolo. Părea ca un
secret copilaresc, care, din cine știe ce motiv, o  înnebunea de fericire.
      "Gata, am gasit" ii arata sticluța triumfătoare, cu un gest drăgălaș, de nimfata.
      El ii zambi, cu un zâmbet cald, sincer, care o facu pentru prima oara sa-i fie
mila de el. De ce trebuia sa vrea sa moara?
       Planse și își trase nasul în liniște dupa ce il dezbraca și se urca deasupra lui,
întinzând lichidul în palma și masandu-i mușchii. Când o întrebă "dacă se simte
bine" ea spuse în gluma ca a luat și ea răceala, trăgând de nas și stergandu-si cu
mana urmele de lacrimi, iar ochii aproape ca i se inrosira de la intepaturile
mirosului răcoritor al aspirinei.
       Se linisti treptat și înceta sa mai gâfâie. Ii privi spatele tânăr, lipsit de orice fel
de semne, si de-abia atunci isi putu da seama cât era de fapt de tânăr. Era de-o
vârstă cu Connie, iar Connie era de-o vârstă cu ea.
      După ce termina,  il acoperi cu un flanel și ii puse pantalonii de pijama,  dupa
care il strecura în pat și I înveli cu pătura, simtind apoi nevoia sa scoată duna dintr-
o comoda și sa o întindă peste.
       El o privi de jos, aproape adormit. Ii zâmbea. Nu mai făcuse asta niciodată, și
Lena se întreba ce se schimbase în ei, relația sau doar volubilitatea și intimitatea pe
care o capatasera în acele zile unul fata de altul.
      "De ce plângi?" O întrebă el slab. Ea ii zambi si se aseza pe pat, luandu-i mana
și apasandu-si-o pe obraz. "Din cauza a tot ceea ce mi-ai spus." Răspunse sincer,
fata ocolișuri, căci nu mai avea de ce sa se ascundă. "Ai găsit hârtia? Hârtia pe care
am facut-o pentru tine?". Ea dadu din cap nehotarata, lăsându-i mana, ca și cum
cugeta adanc la o întrebare aparent extrem de banala, dar care schimba intr-o mare
masura intimitatea situației.
       "Da...." Spuse slab. "Imi pare rau, n-am știut cum sa reacționez". El dadu din
cap. Înțelesese la ce se referea. "Același lucru îl pot spune și eu." "Inteleg ca te-ai
simțit stanjenita, dar nu am făcut-o intenționat. Ma refer la carte. N-aveam de gând
sa spun nimic,  doar sa-ți arat puțin din intimitatea mea și apoi sa ma retrag. M-am
bulversat atat de tare încât am uitat-o. Când am realizat, știam ca nu mai avea rost
sa vin sa o iau. Sincer, voiam sa vad ce reacție ai fi avut daca ai fi văzut-o. Și am
avut aceasta... hm... surpriza!"
     Ea rase nervos, sprijinindu-se cu mana de saltea, langa perna pe care se odihnea
capul lui.
      "Când ai facut-o?" "Intr-o seara, nu mai știu precis. Erai aproape adormita și
am văzut  ceva ce n-ar fi trebuit sa vad... m-am.... hm... avântat puțin sa trag
concluzii, nu știu dacă am redat perfect totul. Dar am văzut rotunjimea acelui san și
n-am putut sa cred ca m-as putea înșela. Talentele mele beletristice nu sunt cele
mai....fructuoase, cu siguranță e mult mai frumos totul în realitate. Doar ca
imaginea aia erai pentru mine tu, și voiam sa am ceva personal din partea ta. Ai
fost rece si distanta încă de la început, dar m-ai tratat ca un om, cum n-a mai facut-
o nicio persoana pana acum, cel puțin din ce-mi amintesc de cand mi-am terminat
viata...."
     Lena inspira adanc, mangaindu-l pe cap. El ii lua mana și i-o saruta. "Scuza-mi
indiacretia... ma caracterizează..." Ea rase, profund și cristalin și i-l simti cum se
destinde. "Te pot scuza, dar nu pot uita." "O, dar nici n-as vrea sa uiți."
     El capata o figura serioasa, deodata, iar ea crezu ca vrea sa adoarma. "Spune-mi
despre el" șopti. "Îl iubești?" Lena isi asterju pe chip aceeași expresie și se privira
amandoi în tacate cateva clipe ca intr-o oglinda. "Despre el..." evita întrebarea
principala, incercand sa-si păstreze cumpătul.
       “Il stiu de la scoala. Ne-am casatorit dupa ce am promovat. Ridica din umeri.
Nu e mare filosofie, doar o dragoste patimasa de copii.” incerca sa para relaxata,
desi diacutia nu tindea deloc sa aibă un astfel de substrat.
         “Astfel de lucruri sunt stupide si nu tin.” remarca el cu seriozitate, avand o
tenta malitioasa în iriși. 
     “In Romeo si Julieta…” incerca ea, impatimita, ca si cum ar fi incercat sa-l
cotrazica galant, fara sa-l repulsioneze, folosind propriile lui cuvinte, dar cu alta
voce.
      “Nu ma lua cu astea, o intrerupse el. Sunt basme si basme vor ramane.”
     Era un paradox, căci ea stia ca el crede în basme. Ea tacu, sprijinita aproape
deasupra lui, analizând peretele gol și intunecat, cu intonație boema, pretextand
frica continuării discuției.
     “La ce te gandeai?” ii zambi el sardonic. Ea scutura din cap, nervoasa,
indreptandu-si fortat atentia asupra lui.”La nimic. Doar ca nu vreau sa-ti vorbesc
despre el.“
       Alexander o studie, metodic si coerent, analizandu-i mișcarea puerila a bărbiei
și pomeții ridicandu-se agitativ inspre conturul cearcănelor.
      Isi ridica mana și ii mangaie întreaga fata, ii suprima conturul nasului și forma
codata a ochilor.
      Amândoi inchisera ochii și simtira lumânarea aproape stinsa, chiar și prin
semitransparenta pleoapelor.
      Alexander sa ridica în șezut, cu greu, iar ea îl cuprinse de spate, cu ochii încă
închiși. Se lipi de ea si ii adulmeca parul, gatul, iar ea ii inhala cu un deja-vu
imbatat de dorința mirosul de colonie, presarat cu tente de mosc, ambra și
pachoulli discret, si I se paru asa de asemănător cuesenta sa vie. Ar fi vrut sa-l
întrebe cu ce parfumuri se da, dar I s-ar fi părut stupid, căci toate acele nuanțe
aromatice în care se scalda pareau emanate în exclusivitate de corpul sau, de
profunzimea sa lăuntrică.
   Auzi notele pianului mai clar, inedite, vibrante, ca o tristele clasica lipsita de
folclorul jazz-ului,  protuberant în toate suburbiile și nesuburbiile Americii, căci
intimitatea lor capata acum ceva exclusiv, de care ea nu avusese parte niciodata,
prin ceea ce înțelesese ca fiind arta.
     Următoarea zi se trezi pe canapeaua lui Connie, pe jumătate înțepenite din
cauza denibelarilor corpului de lemn care se simtea în profunzime prin materialul
dur, de piele lacuita. Mâinile  I se iritasera de la frecare și o mâncau.
     Deschise ochii. Era lumina, iar acest lucru o îmbucură, chiar daca dispersia
arata în mare masura astmosfera incerosata de afara, iar geamurile se aburisera de
la schimbarea brusca de temperatura.
   Totul era cufundat in gri movaliu. Lena se uita la ceas. Era aproape de noua.
Numără în gând orele. Nu-și mai amintea precis când se trezea în alte zile, căci,
dacă ar fi facut o comparație, ar fi vrut ca aceasta zi sa aiba pana si cel mai mic
detaliu exclusiv, căci putea fi intr-adevar o zi exclusiva, care limpezea printr-un
paradox ceata în care se cufundat seara trecuta.
     Nu-si mai amintea nimic de atunci, în afara sunetului vocii lui, vibrandu-i piele
și mișcându-i în mod alert si imprecis sangele în vine.
     Isi lasa capul la loc pe perna, oftând. Ceata, notele, aspirina, patul, duna. Pareau
toate a face parte dintr-unnstramiu camp semnatic, format după criterii personale și
discrete.
      Lena stătuse pana târziu în camera lui Alexander, și, chiar daca mândria lui nu-
i confirmase verbal ca ar fi vrut ca să rămână peste noapte, privirea și mângâierile
lui amețitoare spuneau cu totul altceva.
   Avusesera un gen de intimitate muta, nebănuite nici chiar de ei, pana cand
Connie isi facu aparitia în camera și, fără sa o bage in seama prea mult pe Lena, isi
manifesta uimirea în fata faptului ca erau acolo, ca nu i-ar fi vazjt cand au întrat, ca
de ce nu au salutat sau măcar de ce n-au spus ceva. Lareau minciuni, dar Lena le
accepta cu prefacuta stupefacție, ca și cum nu i-ar fi trecut și ei prin minte cu
peciziune. Pana si in acea ușoară fățărnicie vazuse urme ale acelei Connie pe care o
descrisese
Alexander.
      Lena se ridicase de langa el, baiguind ceva despre o frectie și despe faptul ca
era obosita și voia sa se retragă, refuzand, în aceeași maniera ca și Alexander, sa
mănânce ceea ce le oferise Connie, ca și cum s-ar fi scuzat cu mutenie pentru
aceeași vinovăție.
       Asa ajunse sa se pună pe canapeaua din camera principala, inciudata, simtind
dureri spasmodice pulsandu-i în tot corpul. Adormise și se trezise mai repede decât
de obicei, la fel de buimaca, dar cu simțurile mai coerente decât în seara
precedenta.
      Connie se trezi târziu, desi nu-i era felul, anunțând ca va pleca în sat, sa
cumpere peste de la o cunostiinta pe care si-o facuse de cine știe unde.
       Lena aștepta ca pe ghimpi sa plece, facandu-si de lucru în bucătărie, chiar daca
nu era nimic de făcut. Isi fierse o cafea tare, pe care o bau abia după ce auzi usa de
la întrare inchizandu-se. Continutul fierbinte, amar, ii ingheta durerea de cap care o
rascolise în dimineața aceea, însă tremurul mâinilor deveni încă și mai febril. Isi
misca puternic incheieturile, cu febril, isi trosni degetele spre a-si pune sangele în
mișcare și se intinse leneșă, arcuindu-se pe marginea blatului de masa.
      Se simtea extrem de obosita, chiar daca dormise destul de bine. Ora noua... se
lasă pe un scaun, căscând, intorcand cifrele și innegurandu-si mintea de obicei
lucida. Nu mai știa ce avea de făcut, dacă avea ceva sau cet trecuse de fapt de cand
plecase de la familia ei, ale căror chipuri le uitase aproape cu desăvârșire, de parca
nici n-ar fi fost.
      Urechile ei se arcuita vizibil și întreaga fiinta capata un crescendo brusc in
vibrație când auzi notele calde desprinzandu-se din pian. Alexander se trezise, iar
ea nici macar nu sesizase scârțâitul subred, aproape isteric, al ușii care se
deschisese si acela al parchetului sub greutatea scaunului lui.
     Cu cafeaua nici pe jumătate terminata, se ridica si se intoarse în camera
principala, asezandu-se moale pe canapeaua care acum ii racea abdomenul, facand-
o sa se înfioare, si nu stia precis când se facuse asa de frig în casa. Isi trase blana
peste ea, si se lasă cu capul pe bratul ridicat, subred al sofalei, privindu-l cu sete.
Nu-l mai vazuse de noua ore numărate, căci la ora douasprezece noaptea ea încă
era treaza si se gandea la chipul lui, pencare il avea lucid în minte. Acum parca il
uitase și i-l privea consternata, cu o sete muta și nejustificabila.
       Purta un pulover tip mariniera cu dungi bej-albastre, si o pereche de pantaloni
din stofa groasa, mult prea strâmți, care ii făceau pulpele deja slăbite de boala si
mai șubrede. Nu avea pantofi în picioare, cum purta de obicei prin casa, doar niște
cipici îmblăniti cu lana de mare densitate.
       Parul ii era nearanjat, dar privirea avea ceva satiric, limpede, mult mai
coerenta decât atunci când îl gasise în dimineața în care se intorsese din sat.
        El se intoarse după ce termina sonata, cu o privire încărcată de triumf și
sănătate, și dacă n-ar fi fost adsnciturile osoase ale fetei lui si mainile șubrezite, dar
nu înroșite de munca, doar uscate de manufactura rigida a cărților cu pagini de
proasta calitate, ar fi zis ca radiază de tinerețe, si ca boala e doar o anexa
îndepărtată a suferințelor sale, ca n-ar fi ceva grav, ucigător, desi era.
      O saluta din priviri, fara sa zambeasca, doar cu acel început de rânjet intr-un
colt al gurii, care ii accentua gropita obrazului.
      -Esti în forma azi, rase ea, punandu-si o mana sub ceafa, actoricesc.
      El rase.
      -M-am simțit bine în dimineața asta. Am oasele mai mobile.
      -Oare cui i se datorează?
      El nu raspunse, lasa ochii în jos, parca cercetând o parte a corpului ei care
exista numai în mintea lui. Este isi dadu pătura putin in laturi. I se paru ca o sufoca.
Acum pe sofa se imprastiase căldură corpului ei invesmantat in supraelastice și
lana.
        -Connie a plecat azi-dimineata, il anunță, făcând conversație.
       -Știu. Eu am trimis-o.
       Ea il privi surprins, si el își retrase capul, stergand pianul de un praf inexistent.
Ea stia ca era inexistant, căci il curățase cu o zi în urma.
        -Te simti bine? Discutia era inutila, dar simțea că trebuia să continue, căci
altfel mutenia dintre ei ar fi părut penibila.
        El ii zambi, scuturand însă cu tristete din cap. Ea se ridica aproape imediat, cu
o mișcare care arata ca fusese încordată pe tot parcursul conversației.
         -Ma duc sa-ți fac ceva de mâncare.
         -Nu mi-e foame, spuse cu siguranță și ea nu mai crezu ca avea rost sa
continue.
         Se aseza la loc pe pat, rezemata de spetează.
         -Ti-a spus ceva? Rupse ea  tacerea, iar cuvintele parura volatile în aerul
incarcat exclusiv cu parfumul lui Connie.
         -Nu.
         Ea se ridica mai bine, apropriindu-se de locul unde se afla el, precaut și
oarecum stânjenit, cum nu-l mai vazuse decât foarte rar.
.         Tacu. Il privi dand usor din cap; înțelegea.
          El se apropie de ea, si gestul lui brusc o contorsiona, dar se lasă la fel de
impasibila, singurul indiciu de neliniște fiind acela al venelor tamplei ce pulsau
vehement.
        Se apleca asupra ei si, fara vreun cuvant, incepu sa-i mangaie parul, i-l
framanta in mana si i-l saruta, sorbindu-I aroma de dimineata.
        Ea se ridica si il apropie de ea. Stăteau amândoi la același nivel si acum,
tâmpla lui aproape ca ii atingea fruntea. Se apleca și o saruta sub ochi, un sarut
scurt, care, în comparație cu drumul inpetuos al obrazului lui arămiu în imbinarea
decuparii bombate a profilului ei paru o ambianta, ca o curmare a suferinței
păcatului comis, ca și cum n-ar fi vrut sa-si afirme în mod direct intenție,
desfatandu-se doar cu o particica infima a pielii ei.
       Isi subtie buzele, incercand parca sa substituie puțin din esenta ei, sa guste
urmele buzelor ei fragede, ca un fel de ofranda neprihanita.
       Ea rămase muta, stanjenita, cu genunchii tremuranzi strânși ca intr-o
menghina, privindu-i relația cea din urma, pe care nu o recunoscu în repertoriul
personalității sale, cel putin din ceea ce cunoacuse despre el și abia își mai amintea.
         Il vazu înnebunit, insetat, nestiind ce sa facă, iar ea nu-i zise nimic, căci l-ar
fi tras spre ea sa-l sarute din nou, flamand, pe buze, asa cum o făcuse atunci, pentru
prima oara, dar cu o mai mare retinere, ca ai cum i-ar fi fost frică să exploreze un
tot necumoscut.
    Isi aminti senzația ridurilor gurii sale serpuindu-i buzele cărnoase, în timp ce-I
atingea infierbantata o parte din piele și una de gura, căci buzele lui subțiri și moi
aveau o carnalitate infricosatoare și un gust firav, nobil, al unui parfum necunoscut.
    Il privi o clipa, amintindu-si tot, și aproape ca ii veni sa plângă. El încă era
adâncit in gânduri, dar simti privirile ei dezgolindu-i gandurile si, probabil din
dorința de a n-o lasa sa creda ca l-a dezarmat, sopti ceva printre buzele
întredeschise pe mijloc, o șoaptă neinteleasa, exclusiva pentru bagajul gândurilor
lui, după care o saruta, de data asta cu mai mare statornicie, direct pe gura.
Contactul o desprinse din restanta și ea isi desfacu buzele, primindu-i esenta și
căldură gurii cu o cumințenie invinovatitoare. Șuiera scuze și rugăciuni prin beția
adanca în care se cufundase, permițând lacrimilor sa-i inunde fata si sa e piarda pe
genunchii acum deschiși, amorțiti de patima și nervozitate.
      Se retrase și buzele I se dezlipira cu greu de gura lui, iar privirea lui încă le
tibea parca blocate în acea atingere personala, care ar fi trebuit sa fie triviala,
frivola și decisiva intr-un sens umilitor, desi nu era nimic toate acestea.
      El nu-si mai depărta capul de ea si niciunul dintre ei nu sitmi nevoia de a se
mai ascunde. Lena ar fi vrut sa-l sttanga în brate și sa-l sarute de un milion de ori și
sa-l împingă de acolo, în aceeași măsură, poatandu-l în fata  pianului, ca să cânte și
amsndoi sa se piardă și sa uite actul și invinovatirea feroce pe care le-o cauza.   
      “Nu e gresit ce facem?” mormai ea printre buzele inca deschise, confuze si
inrosite cu o sfintenie paradoxa.
       El isi ridica ochii inca mai mult, urmarindu-i privirile, si parca vedeau același
lucru în aceeași reflexie și le era frica sa recunoasca, ca niște amatori de mima
neidentificați.
      “Si ce ar fi bine? Sa ne ascundem?” O privi in ochi, iar ea se uita la el
stupefiata. Nu se gandise niviodata la varianta asta, se gandise la amânare, la
suprimare, dar niciodată la a se ascunde. Ea nu putea minți, stia acestea, și doar un
surdo-mut s-ar fi putut lasa îngândurat de vocea șubreda si tremuranda cu care isi
pledoaria minciunile.
     “Mi-as dori sa nu fi fost bolnav. Asa nu ai fi cunoscut-o pe ea.”  El rase trist, iar
ea tresari. Se priveau acum aproape hipnotic, fara sa se rupă din acea comunicare
extraumana, taciturna, pe care o împărtășeau în spatele vorbelor. "Cum poți sa spui
asta?" Vocea ei era retrasa, surmenata. "Asa, bine." Poate ca ar fi ras, în alte
contexte, de puerilitatea ingamfata a tonului lui, dar acum o spunea cu disperare. 
“Asa nu te-as fi cunoscut nici pe tine”, întări ea cu o nevoie ce I se paru vulgara
ceea ce spusese, ca și cum s-ar fi reținut sa nu afirme ca nu dadea doi bani pe
Connie, vexata fiind de nedorita sa răbufnire.
     “Ba nu-I adevarat, zise el aproape nfumurat, pe mine tot m-ai fi cunoscut,
menirile mereu se reintalnesc" acel reintalnesc o frapa, i se paru la început greșit, i
se paru ca nu mai știa ce spunea și se avanta în conversație fara a avea un punct
precis, dar nu nega și nu-l corecta cu nimic, căci, din vine știe ce motiv, ii plăcea
sonoritatea cuvântului venind din gura lui, și acel accent neintentionat irlandez pe
care si-l insusea cu imperialitate.
      Il privi in ochi:
      “ Nu e ironic? Acum cateva luni te purtai cu mine ca un gunoi!”, ii reprosa ea
intepata, scapand parca de tremurul din vorbire. "Ce te-a schimbat, deodata, incat
sa crezi ca ma iubesti?" Se opri si ea, retragabdu-si entuziasmul subit din
conversatie, caci acel "ma iubesti" spus pe varful limbii fusese prea vulcanic, prea
coerent, iar el  nu afirmase nicoodata acest lucru. Privi in jos, desprinzandu-se in
sfarsir din ochii lui, dupa care ii ridica din nou, falamanda dupa un gest, dupa un
raspuns.
       “Iarta-ma”, spuse trist, iar ea se bucura ca putea distinge o urma de truism in
vorbele lui
Parea ca ny mai fusese atent la ceea ce spusese ea in rest, nu isi dadu seama daca
evitase subiectul pentru a nu o face sa se simta ridicol cumva, prin tonul ei
zeflemitor, sau doar nu daduse atentie.
     O privi mai intens. “Acum de ce te-ai razgandit?” repeta es cu sete întrebarea,
cu o oarece formalitate de data aceasta.
       “Stiu ca o sa mor…" pe ea o chinui un tremur mut, pe care atingerile lui, abia
remaecate de ea le simtira imediat. Ii mangaie incet, linistitor, genunchiul.
     "candva dar nu peste mult timp…" incerca sa o calmeze, dar ea simti acea lipsa
de naturalele din vocea lui si ii provoca un alt tremur, mai retinut de data aceasta,
pe care crezu ca el nu-l mai simti, caci isi incetase mangaierile. "si vreau sa stii.”
“Ce sa stiu?” spuse ea cu subinteles, fara sa mai poata suporta durerea franta din
glasul lui.
       “Sa stii ca te stiu." Ea tresari, ridicand din sprancene. Si-l imagina mort,
innebunit de durerea bolii, dar acum osrca toata aceasta vuziune fusese sterpita de
firescul suferintei, ca si cum altceva ar fi contat de fapt, ceva substanțial si mut.
      El continua, fara sa bage in seama efectul cuvintelor lui asupra ei. Parea extrem
se concentrat, de febril, ca si cum incerca sa-si aminteasca un tot aleatoriu, pe care
nu-l putea descrie.
      "De undeva, poate din alta viata… iti cunosc vocea, am mai auzit-o. Si
culoarea parului…” “Sunt multe fete bonde pe lume”, observa ea. “Da, sustinu el,
dar nu e vorba de aspectul tau, e vorba de fiinta ta, imi esti draga fiindca am
incredere in tine, fiindca mi te amintesc…" "Imi esti draga..." sopti ea cuknvintele
lui in mintea sa, rostite cu teaman intrebamdu-se daca mintea ei intortocheata nu
percepea gresit toata aceasta apropiere.
     "Suntem uniti prin cu totul altceva decat devotement si pareri de rau… M-am
saturat sa fiu compatimit…” “De ce m-ai jignit atunci?” repeta ea intrebarea,
nestiind ce sa adauge, desi simtea nevoia sa-i spuna ca stie totul, ca vrea sa incheie
conversația si sa taca amandoi, doar s-o stranga in brate. Dar nu indrazni....
      “Nu stiu… Erau momente de sensibilitate in care veneam la tine si te doream
inapoi… dar apoi voiam sa pleci… nu  voiam sa ma atasez de tine fiindca tut e
uitai la mine doar ca unul dintre multele persoane bolnave pe care le-ai ingrijit.”
“Esti foarte impatimit azi” rase ea, incercand sa se destinda. “Imi placeai mai mult
cand erai auster. Nu-mi dadeai atata bataie de cap, cum imi dau alti pacienti, cand
fac taraboi.” “B nu-ti placea.” “De unde stii tu?” “Fiindca te cunosc.” Ea inghiti in
sec, incheiandu-si din instinct ultimul nasture al camasii, ca și cum acesta din urma
o dezgolea, si fiecare penetrare a privirii lui pe pielea ei smeada i-ar fi părut
indiscreta in sonoritatea momentului. Apoi se simti sufocata. Încercase sa se
relaxeze, sa-i arate ca poate fi impersonala, rece, ca il poate trata asa cum o făcuse
ea, dar ii închisese flagrant fiecare răbufnire, inecand-o în nesifuranta și nefiresc.
      “Nu prea pare ca stii ce spui....Nu am avut asa mult timp sa ne cunoastem...” 
“Dar seamanam, suntem niste prefacuti care nu stiu ce inseamna sa traiesti cu
adevatrat. Suntem la fel, deci ne conoastem” vru sa adauge, dar contradicția i-ar fi
curmat orice urma de verticalitate din privire și glas.
       "Când cant, cant pentru tine, scriu și citesc pentru tine, îmi iau medicatiile
pentru tine, vreau sa trăiesc atat cât sa îmi număr zilele din viata; sa le adun și sa-
mi dau seama ca am trăit mult de tot, cu tine. Când o sa pleci, n-o sa le mai iau."
Spuse totul cu hotărâre, si ea ii framanta umarul cu degetele, palida.
       “Canti astazi?” il intrerupse dupa cateva clipe, zambindu-i slab. “Ce sa cant?”
răspunsul fi lipsit de zel, ca și cum vocea ii fusese sterpita de emoția gatuita cu care
ii vorbise, atent și indescidrabil din spatele unei perdele transparente, ca si cum ar
fi lăsat sa se întrevadă întreaga sa ființă, dar, în realitate, ascundea totul.

     “Nu stiu, ce doresti, dar sa fie frumos.” Se ridica de pe sofa și ii impinse
amortita scaunul, simtind cum presiunea mișcării bruște o dădea inapoi din inertie.
Nu-si permise sa cada, sa-i arate cat de mult o dueusera cuvintele lui, desi spuse
intr-o maniera vindecatoare.
     Lena il urma in tacere, suspinand de fericire cand el se aseza la pian si incepu sa
cante. Dar muzica nu se mai auzea. Il vedea doar pe el, doar placerea carnala pe
care o simtea cand ii sorbea din priviri trupul cantand cu atata pasiune, pentru ea,
pentru dragostea pe care ea i-o purta. O descria cu fiecare nota, si tremurul
dezgolirii proeminente pe care i-o desfata fara rusine sau retinere ii ingheta intreg
trupul, asteptand ca el aa continue, dupa ce zabovea asupra pianului, speriata ca
melodie ar fi putut înceta, dar el doar lasa sa se aeriseasca combinatia diafana de
note, care se răspândea pana în intunecimea abisala a plafonului innegurat.
      Il inconjura cu bratul, gandindu-se deodata la portretul pe care il aruncase il
foc. Ii venea sa-I ceara scuze, sa-I ceara sa-I faca altul, sa-I arate ca i-a placut, ca  a
fost doar un moment de dispeare, un moment in care nu stia ce sa simta. Dar era
stupid. Era stupid sa mai insinueze ceva, sa se mai gandeasca la trecut, cand totul
fusese doar o prefacatorie. Ce penibil ar fi sa si mai aminteasca acum de toate
momentele lor de neintelegere!

     ….Urmatoarele zile Alexander se simti din ce in ce mai rau, iar Connie deveni
enervant de ingrijorata,  Lena  nestiind cum sa mai scape de ea.
          “I-au inghetat picioarele… o sa moara… Nu, nu… trebuie sa plecam s ail
vada un doctor… poate are nevoie de operatie… Ce proasta am fost sa ma iau dupa
el si sa vin aici! A zis ca i-ar face bine sa stea intr-un loc retras! Ca vrea sa moara!
Eu nu sunt pregatita ca el sa moara!.” Connie se rastea cu disperare la Lena, si
lacrimile I se prelingeau pe obraji. Lena isi musca buzele. Toate acele ieșiri I se
păreau pure dovezi de egoism, din cine știe de motiv, Connie ii deveni profund
antipatica.
     In serile respective, ii auzi certandu-se aproape de fiecare data, la aceeasi ora.
Connie incerca sa-l convinga sa paraseasca Alaska pentru sanatatea lui, sa mearga
intr-un loc mai calduros, unde sa fie spitale si ajutoare mult mai bune, ca sa nu mai
aiba probleme. El ii spunea ca nu vrea sa plece, ca ea nu-l intelege, ca il leaga
multe amintiri nevazute de locul acesta.
     Lena plangea, disperata, chircita pe canapea, ca un animal ranit. Stia ca el
trebuia sa plece, stia ca asta era cel mia bine pentru toata lumea, dar gandul ca nu
avea sa-l mai vada, ca aveau sa piarda ceva ce de abia incepuse, era oribil, atat de
prostesc ca tot ce era mai rau parea ca I se  intampla ei.
      Urmatoarea zi, se hotara sa plece pana acasa, la familia ei. Lui Alexander nu-i
placu. Pe el nu-l anuntase, însă il vazuse ca ciulise urechile,  în timp ce Connie
dadea trista din cap, intelegatoare și umila, ca de obicei, la auzul faptului ca o lasa
inte-un moment atat de disperat singura, fara niciun ajuror. Connie se sterse la nas
și își freca ochii inrositi de plâns isteric și pleca din odaie. In timp ce Lena isi
punea pe ea paltonul și căciula, Alexander statea la pian.
    Nu simți nevoia sa-l salute, nici sa-i dea vreo explicație. Se apropie de el si-l
saruta pe creștet, simtind ca se crispeaza, si avu aceeași senzație pe care o avusese
când îl cunoscuse pentru prima data. Forța rece, impatimita, neresemnata, fara frica
de moarte.
     "Ma voi intoarce mâine.",  il anunță cu mutenie, spunând cuvintele ca pentru ea,
fara a simti necesar ca el sa le intekeaga, desi stia ca era incordat la fiecare lucru pe
care ea i-l spunea. Nu plecase real pentru ca ii venise dor de familia ei, cum ar fi
fost ortodox sa fie. Doar simțise tensiunea din privirile lor și, pentru a nu provoca
un flambe între el și Connie,  precum și pentru a nu-i agrava lui starea, incerca sa îl
facă sa uite de ea, sa îl convingă ca e mai bine sa plece, pentru amandoi.
   Mergea din ce in ce mai des la familia sa si, timp de o săptămână, totul se petrecu
intr-un dute-vino constant. Starea lui Alexander părea sa se agraveze cu fiecare zi,
tusea sec, uneori vomita, abia mai putea sa respire și fata ii era inraurita de sângele
din ce in ce mai palid  care-i usca trăsăturile.
     Nu-i spunea nimic Lenei, ca și cum intimitatea dintre ei se setersese la fel de
repede cum aparuse, iar ea ar fi vrut sa-i spună ca-l iubeste, ca l-a iubit din prima
clipa, ar fi vrut sa-i spună sa plece, sa trăiască, macar ca ea sa nu știe când va muri,
sa trăiască cu senzația ca stinge încă pamatul cu picioarele.
    Ea statea noptile chircita în bratele lui Roger, plangand după el, după ceea ce ar
fi putut exista între ei dacă nu era boala. Isi aminti ce spusese "menirile se
reintalnesc..." "se reintalnesc..." statea acasă numai câteva ore, niciodata nici macar
o zi, și asta îl uimea pe Roger, căci uneori pleca fără sa-i spună ca pleacă, lasa
copilul singur și se retrăgea muta, iar Henry o cauta prin toată casa, strigând  după
ea, dar ecoul vocii lui se pierdea pana la poteca ingusta pe care Lena alerga
confuza, cu lacrimile secate de înghețul iernii.
     Roger o mustra de fiecare data cand se reîntoarce acasă. "Inteleg, înțeleg",
spunea ea..."Inteleg..." dar nu intelegea, si se ducea sus sa adorama, intr-un pat
strain. Statea aproape toată ziua, mainile ii tremurau, nu putea găti sau face curat.
     Se gandise la un moment dat sa tina un jurnal, însă n-o facu, căci I se paru
ridicola, nu stia sa scrie și frazele pe care le concepea impatimita și mandra de sine
isi pierdeau sensul atunci când le recita din nou și I se păreau lapidare, ca nu mai
aveau nicio noima sau curs.
     Aruncase toate paginile caietelor în flăcările godinei. Era ingrijorata ca el le-ar
fi putut citi, ca ar fi judecat-o, ca ar fi luat stupiditatea ei în derâdere și nu ar mai fi
iubit-o, asa cum o iubise în ultimele zile ale sale de sănătate.
     Micul Henry o facea sa se simta si mai vinovata, iar pe Roger nu-l  putea privi
in ochi. Erau momente in care i-ar fi spus totul, numai ca sa si inece propriul amar.
Apoi se oprea si suferea in tacere, muscandu-si limba cu ferocitate.
      Noptile nu putea dormi, si-l imagina pe el, langa ea, si isi doarea sa fi fost
sanatos, sa fi stat asa langa ea, cum statea Roger, isi dorea sa se fi cunoscut
dinainte ca tot ceea ce se intamplase sa se fi intamplat, atunci poate nu s-ar fi
imbolnavit, atunci poate ca ea ar fi fost cea care ar fi avut grija de el in acest
moment, nu fandosita de Connie.
         Se gandi la Henry. Luase la limita examenul de trecere si era foarte stresat ca
notele lui scadeau foarte mult, iar lipsa mamei sale isi facea simtita prezenta in
anorexia si deprimarea baiatului, fapt pentru care Lena se simtea foarte vinovata,
incerca sa-l ajute, dar in acelasi timp era si foarte dezamagita de ea, de faptul ca isi
parasise propriu zis copilul pentru propria sa fericire, care oricum ii fusese luata.
      Iar Roger, Roger care avusese grija de ea si care o ajutase, pe care de atatea ori
il ignorase si ii aratase ca nu-l iubeste. Comisese atatea pacate pentru fiul si sotul ei
si se gandi daca un alt păcat ar mai insemna ceva pentru a le anula pe celelalte și a
se simți mai puțin compromisă dacă ar fi fost iertata doar pentru acela.
      Numărate zilele, săptămânile, orele lui de rau, de bine, dar acelea erau
neînsemnate în calendarul mintii sale, sem ca nu existasera, si ca se apropia ceva
indecisiv pentru o forță nedemiurga.
      După câteva săptămâni în care își decala programul obișnuit, se hotara sa
rămână, ca de fiecare data, la casa lui Alexander pana la weekend, cand avea "sa
vada" dacă era bine sa se intoarca acasă sau sa rămână pentru a avea grija de el. "E
in stadiu terminal" ii spusese lui Roger, pentru a-l convinge, însă vocea sa era
lăturalnica și spasmodica, ca și cum ar fi fost un pacat sa-l aducă în discuție în fata
sotului sau, mai ales altfel, căci ea ar fi spus orice, numai ca el sa trăiască, si niciun
gând rau sa nu zaboveasca asupra vitalității lui.
       "Deci in curând vei fi libera! Foarte bine, în sfârșit vei sta mai mult acasă... cu
noi... Henry va fi foarte fericit... ii lipsesti..." "Mi-ai mai spus asta!" Ii spusese ea
febrila, dupa care se retrasese nervoasa, sub privirile lui insistente, placabile.
       O anuntase pe Connie în lunea aceea ca avea sa stea sa o ajute, iar ea ii
mulțumi fara niciun fel de retinere, atingandu-i timp de câteva minute obrazul și
peivind-o în ochi fara substanta, dar trist și cu o goliciunea care s-ar fi vrut
devastatoare, dar pe Lena o infricosa. Când o vedea pe Connie, auzea mereu
cuvintele lui Alexander, și acestea pentru dureau mai tare decât însăși însemnătatea
lor.
        Lui nu-i spuse intențiile ei. Doar statu mai mult timp cu el, iar el nu intreba
niciodata "Când pleci?" Insa I se paru, probabil doar din dorința de a se simți
relevanta, ca de când cu atentia pe care i-o acorda, el se însănătoșise oarecum,
vizibil însă pentru ochiul ei atent.
     Nu mai transpira atata noaptea si tusea sacadat, dar fără ca tusea sa vina chiar
din contorsionarwa pieptului, parea doar asa, din gat, mai puțin febrila.
     Ea atatea aproape toată noaptea langa el. Connie isi pusese un pat în bucătărie,
ceva ce părea mai degraba a chaise-longue, dar Lena nu vazuse niciodată unul, asa
ca nu putea spune precis.
      În ciuda bolii, privirea și comportamentul fata de sa nu se sxhimvara în niciun
chip, ba tocmai, ii străluceau ochii și maintare când o vedea, i-o strangea mainile
mai impatimit, mangaindu-i toate degetele și varfurile lor de mai multe ori, ca și
cum ar fi incercat sa-i redea, cu exactitate, întreaga fiinta ascunsa in străfundurile
mintii sale bolnave.
    Nu mai iesea aproape deloc din pat, doar ocazional, cand o ruga cu mutenie pe
Lena sa- conducă la pian, pentru a se desfata cu sunetul lui lin, însă Lenei parca
nu-i mai plăcea, era ca și cum pianul se stricase odată cu el.
     "Cât timp mai am?" O intrebase aproape scuipat intr-o noapte. Nu mai simțise
demult sonoritatea zeflemelei lui, și toate simțurile ii tresărira la regăsirile lui
anterioara. Era aproape de doua noaptea,  iar ea statea aplecata peste el pe pat,
aproape adormita, cu capul lipit de peretele din lemn.
    Respiratia lui Connie se auzea, suierata și lina, din cealaltă parte a camerei.
Uneori ii era rușine ca dormea cu el, sau langa el, se trezea dimineața devreme și
iesea din odaie, simtindu-i, fara ca măcar sa aibă nevoie sa privească spre ea,
privirea curioasa a lui Connie atintita asupra ei. O cerceta câteva minute, pana se
baga in pat, căci trebuia totuși sa justifice ca statea cu el pentru a-l însănătoși, fara
ca actul sa para frivol sau intenționat.
     El nu spunea nimic, dar când vedea ca stingea lumânarea și se lasă întunericul
intre privirile lor, șoaptă ei se auzea agutural, impatimita, ca si cum ar fi plâns. "E
mai bine?" Lena clatina din cap și nu răspundea niciodata, de frica ca ar fi simțit
tremurul din glasul Ei si ar fi știut ca o doare, ca o doare ca pe o iubita care-si
pierde dragostea, nu ca pe o infirmiera care-si lasa în urma al o sutelea pacient
febril, de multe ori omniscient.
    Se gandea deseori la ceilalți pe care ii avusese. Nu își mai amintea nimic despre
ei, căci, de multe ori, nu ii privise în perspectiva, doar cu o mila încărcată de o
emoție stranie, neanexata cu ceea ce transmitea. 
       își amintea doar cu stupoar  privirile lor încărcate cu teama, priviri atât de
diferite fata de afectivitatea carnala a lui Alexander, căci el privea totul cu
subînțeles si traia ancorat în universul sau, nerenuntand la lucrurile pe care le iubea
și la lupta muta cu boala, pe care o provoca numai în gând. Îl vazuse de multe ori
luptându-se, contorsionandu-se și chinuindu-se, dar asta numai în ochii lui.
Mișcarea sigura și impatimita a degetelor sale subțiri pe marginea subreda a
patului, căci acum ecaunul nu-l mai folosea aproape deloc, imita o tonalitate
scazuta a aceleași melodii, dar, de fiecare data cand o fredona, parea ca ar canta
alta parte din ea, si ca avea o mie de părți, era prezenta și interminabila. Lenei ii
plăcea, ii plăcea l8nuatea lui, ii plăcea confortul pe care i-l dadea. Statea mai mereu
cu el, chiar și când nu avea nevoie, iar când Connie o intreba daca vrea sa se
retragă, căci zicea ca stie ca ii e dor de familia ei, ea dadea scurt din cap, cu un
zâmbet prefacut, fara a face alte adăugiri.
    Nu voia sa minta, dar nu voia nici sa plece.
    "Ar trebui sa-l lași mai mult singur. A devenit iritabil. Poate dacă are mai mult
timp de cugetare, va vrea sa plecam, sa îl vadă un medic...Trebuie sa inteleaga! Sa
plecam!" O spuse cu o nervozitate tremuranda în voce, ca și cum o mișcare febrila
a corzilor sale vocale ii cutremurase întreaga fiinta, cu vehementa și repulsie fata
de tot ceea ce se afla in jurul ei, inclusiv propria persoana.
       "Eu din motivul ala nu ma mai culc acolo, ca să nu-l mai perturb; ca ma
innebunea, numai lasa-ma, pleacă, du-te!" Lena nu stia care fusese scopul
conversației, căci se voia un je mange fish elegant, câte ascundea niște mari
neplăceri și neînțelegeri ce le vizau mut pe amândouă.
        "Trebuie sa am grija de el. Nu-l pot lăsa, atat cât mai poate..." Connie nu mai
riposteze cu nimic, parca tot ceea ce își faurise în gând și își planificare legat de
acea discuție fusese sterpit de intervenția eleganta a Lenei, care sugera un adevar
pe care femeia nu voia sa-l accepte, căci, desi nu recunoștea, multe lucruri o
îngrijorau, cel puțin acelea legate de ea.

***
       "Mai ai destul!" Ii răspunse ea la întrebare, dupa cateva sferturi de ceas în care
se gandi cu mutenie. "Ai timp destul!" Repeta, cand vazu ca el nu înțelege.  Sau
cel  puțin așa i se paru, pana ii vazu zambetul trist vizand-o cu o invinovatire
silențioasă.
        Se infasura în paturi, cu senzația cuvintelor lui Connie arzandu-i gatlejul. Era
în bucătărie, ca de fiecare data. Foarte rar mai intra la Alexander. 
        Se rezema de perete si isi încolăci picioarele în spate, intr-o poziție ca de foca.
Se sprijini de el, cu mainile puse pe spatele lui osos. Ii mangaie pielea cu degetele,
lasand un sarut voit imperceptibil pe coloana lui.
     El se intoarse aproape imediat, iar ea îl privi stupefiata, ca și cum nu s-ar fi
așteptat ca el sa simta în surmenarea sa bolnavicioasa acel act pstimas și egoist al
revendicarii ei.
      Nu spuse nimic, doar o privi in ochi, si simti în sinceritatea cu care ii comunica
ca ii era frica de ceea ce va urma. Lena il mangaie pe cap, și, deodata, înainte ca
mana ei sa apuce sa ii frământe creștetul transpirat și incins de febra, simti nevoia
sa-si acopere ochii.
      "Esti bine?" Ea se freca în continuare, stupefiata. El ii ridica mainile și  și le
puse în dreptul pieptului, dupa care se intoarse către ea. Ii mangaie obrazul, iar
Lena simti cum lacrimile se întrebareau pe fata sa sidefata de emoție, isi privi
reflexia deformata în ochii lui, care străluceau la fel de tare,  intr-o muta
destainuire.
    Ea incepu sa planga, fara sa facă zgomot, spasmodic, bolnava, inghetata de un
tremur care ii brazda întreaga fiinta. Isi inclesta dinți și tresari cand întredeschise
ochii și ieși din acel intuneric al pustoetstii, vazand cum el o privea înnebunit, ca și
cum ar fi vrut sa urle, sa-i pună o mie de întrebări, sau sa planga alături de ea, dar
ceva il retinea. Stomacul I se intorsese pe dos, si susținere devenira din ce in ce
mai sonore, permitandu-si sa se descarce cu mai multa patima, dorindu-si deodata
sa fi fost singura, sa fi fost singuri.
     El doar o privi, cu o inlacrimare profunda în priviri, care îl amuti, căci ea stia ca
dacă ar fi putut ar fi alinat-o, însă acum nu stia nici macar daca putea s-o atingă.
    Ea isi sterse ochii cu palmele și se ridica în fund pe pat, ghemuindu-si genunchii
sub ea, tremurând din toate incheieturile.
    El se ridica ca si cum ar fi fost trezit dintr-un bovarism adanc, din care iesise
numai pentru a se lega de ceva ce-l tinea în mod firesc ancorat de realitate.
    Isi apropie fata de a ei. "Linisteste-te, linisteste-te..." crezu ca auzi ceva din toate
acestea, dar singurul lucru pe care îl putea distinge era sunetul suspinelor ei
inecate, urechile înfundate de brusca sa izbucnire și clipocitul colocvial al buzelor
sale care ii acaparau obrazul.
      "Ti-e frig? Mi se pare ca s-a răcorit..." El se dadu la o parte, iar ea isi sterse
obrazul cu mana, zgariindu-si în treacăt linia de apa a ochiului drept.
        O privi o clipa, analizand-o, dupa care clatina confuz din cap și se tranti la loc
pe perna, susotind ceva ce ea nu înțeleasă, probabil în alta limba.
       Ea  se lipi de el. Isi lasa capul pe laterala lata a corpului lui si se ghemui inspre
capătul patului scurt. El intinse mana și o tinu de abdomen, în semn de protecție,
mangaindu-i scurt bratele, unindu-i degetele și luând asupra lui căldura și mirosul
obrajilor ei rumeni.
    Ea tremura usor. Usa era crapata, si nu-si mai amintea daca o lasase asa ca să
vina caldura semineului din cealaltă incapere sau fusese deschisa intre timp.
       "Deci de-aia era frig!" Adormi cu susurul gerului întețit de afara... mai erau
câteva săptămâni și avea sa vina primăvara de-a binelea. Ziua avea sa fie lunga și
cerul senin, iar mirosul brazilor se va raspandi sub vresuirea vanturilor mai calde,
dinspre ocean.
      

***

      “E in viata, dar nu va mai trai mult. Ei… cer foarte mult pentru operatie.
Nenorocitii de doctori… nu au pic de mila!”
      Lena isi lasa capul in jos.”Nu am bani, nu va pot ajuta.” simtea nevoia sa se
scuze, nu neaparat in fata ei, cat in fata lui Alexander, chiar daca nici macar nu era
de fata.
     “Stiu, interveni Connie, stergandu-se la ochi, stiu. Nici eu nu mai am, acum. As
putea face rost, dar pentru cine? El nu mai vrea sa trăiască. E vreme de criza, m-as
chinui mult prea tare! Înțelegi? Poate pare ca sunt egoista, dar nu e deloc asa!
Vreau doar sa-l ajut, asta am vrut mereu! Dar niciodata n-am făcut ce ar fi fost mai
bine pentru el, de ce as începe acum? Slugărnicia și comoditatea mea sunt
implacabile, prihanite, dar implacabile!" Se opri, stanjenita. Continua dupa cateva
minute, alegandu-si cu o franchete usturatoare cuvintele: "Ma ajutati foarte mult cu
gospodaria, si cu Alexander in mai mare masura. Stați la noi, câteva săptămâni. Va
plătesc în plus, cât mai am și eu. Stiu ca va lipsește familia, ca programul a fost
istovitor... dar n-as vrea sa moara fara o buna ingrijire...  pe mine oricum abia ma
mai lasa sa ma mai apropii de el. Dar cu siguranță are motivele lui, acum ca e
nenorocit. Avem nevoie de dvs mai mult ca oricând. Nu ma refuzați, va rog... Cred
ca am fost intelegatoare cu dvs de fiecare data cand mi-ati solicitat ceva. Vreau
doar un mic serviciu, atata tot. Va fi platit, bineinteles." adaugă, făcând ochii mari.
     Lena lasă capul în jos, dand incet din cap. "Pentru pacient..."
      Connie statu mai mult prin  sat următoarele zile, spunând ca a început sa preia
din starea lui Alexander și ca se simte foarte rău, ca are nevoie de sprijin feminin și
ca se duce sa-și viziteze cunostiinte nou făcute. Nu daduse nume, însă cerea mereu
cu solemnitate sa nu fie judecata pentru faptele sale, căci sub numele domnului isi
permite și ea sa își ia zile libere de la suferinta.
    Lena nu avea nicio intenție sa o judece, căci nu-i mai crea niciun interes.
Căpătase o apatie aleatorie, care se extindere asupra fiecărei persoane din viata sa
si nu numai.
     Singura data când avusese o reacție la destainuirile contorsioniste ale lui Connie
fusese  ca sa o roage  sa-I trimita vorba  sotului ei asupra faptului ca aveau sa mai
treacă cateva săptămâni pana sa se intoarca acasă, și, desi la întoarcere o întrebase
de singura rugăminte pe care i-o adresase, ea doar clatinase din cap cu o vinovăție
impasibila, spunand ca sotul a zisese ca "bine" și ca "totul e bine".
    Lena zambise trista, cu acea înduplecare slugarnica. Chiar voise ca ei sa nu-si
facă griji, măcar asa, de formalitate, sa-si demonstreze ca-i pasa.
   

    Era o miercure răcoroasă, în care Lena se trezi amortita din pat. Privi spre locul
in care dormea Connie. Era gol; cu siguranta plecase demult, asa cum ii era
obiceiul.
      Nu intelegea cum putea sa suporte frigul asa de dimineata. Hipnotic, fara ca
măcar sa-si trezeasca ochii din paienjenisul somnului greu pe care îl dusese (căci
Connie nu o lăsase sa doarmă în odaia lui Alexander, pretextand vesela ca avea sa
rămână cu el pana sa se culce, în ideea ca Lena ar fi obosit din cauza programului
istovitor.) Ea nu spusese nimic, doar  se retrasese, zambindu-i lui Alexander și
strangandu-i în treacăt degetele mainii, cu o mângâiere firava și imperceptibila, pe
care el o primise cu un zâmbet cald, subtil.
      Se culcase pe canapeaua rece si inconfortabila, si adormise aproape imediat,
dar fără sa aimta ca se odihnea. Era receptiva la toate sunetele și bajbaielile care
veneau di  camera opusa, căci putea auzi tanguielile ascuțite ale lui Connie și
glasul morocănos al lui Alexander refuzand orice ea ii propunea cu jovialitate. La
un moment dat, auz ca ea incepuse sa-i cante, cu vocea sa țipătoare, un gen de
lullaby pueril si sec, în franceza, a cărui sonoritate demasca  totusi un original
destul de melodios.
        Nu rezistase nici o jumătate de ora cu el, căci fusese trimisa afara cu niște
cuvinte reci, innegrite de enervarea lui feroce.
       În dimineața aceea ea ii pregati cafeaua, zambind. Era răcoare, dar avea sa se
facă cald pe la prânz. Pe parcursul zilelor, ceasul arata ore la care Lena nu vazuse
pana atunci lumina, pe timp de iarn, iar acum zorii se crăpau destul de precoce.
Zapada începuse sa se topească pe alocuri, si, daca nu s-ar lua în considerare
vântul, ar fi putut zice ca era chiar plăcut afara.
       Când întra în camera, el paru sa doarma. Ea vru sa închidă usa si sa se retragă,
gândindu-se deja ca avea sa bea ea cafeaua și sa-i faca lui alta fierbinte când se
trezea, însă glasul lui pe jumătate adormit, dar sonor, desi înecat de pneumonie,  o
opri imediat pe loc. "Vino aici" ii spuse, iar ea se conforma.
         Se aseza langa pat si zambi când îl vazu ca sa întoarce asupra ei. Ii lua mana
și i-o saruta, zambindu-i când o vazu ca se rușinează, rosind obrajii palizi inr-un fel
de rosewood foarte sidefat.
    "Imi place când rosesti" ii spuse. "Pari mai om". Ea rase, dezvelind un șir de
dinți albi, ușor ingalbeniti către rădăcină.
      "Tu nu ești niciodata om." El isi dadu ochii peste cap, în joaca, dupa care
intinse mana ca s-o traga spre el. Ea se mobiliza singura ca să ajungă în dreptul lui,
vazand cum mana zdrobita de boala se chinuia cu patima sa o tragă alături de el.
       Se sarutara, lung si amuțit, pe buze, pana cand el simti ca nu mai poate respira,
iar ea îl lăsă.
     Il mangaie pe cap, dupa care ii intinse ceașca de cafea, privindu-l cum soarbe
insetat, tresarind când își opari limba cu lichidul fierbinte.
     "Lasa-ma le mine", spuse, luandu-i-o din mana."Ti-o pun pe birou și așteptăm
să se răcească."
      Când se intoarse, ramase perplexa la vederea expresiei lui. Parea îndurerat, nu
putea pricepe, avea chipul impenetrabil. "Ce e?" Intreba nedumerita.
        “Lena!” “Nu te preface ca te bucuri ca inca mai sunt aici! Te tin departe de tot
ce iubesti!” ea il privi o clipa, neincrezatoare. Nu putea fi el, nu putea fi vocea lui,
graiul lui.
         Intr-o disperare evazivă, il apuca de gat, strangandu-l in brate si sarutandu-l.
“Nu conteaza ca o sa mori, spuse ea printre lacrimi… voi muri si eu atunci..” “Nu
fi penibila” spuse el degajat. “Tu n-ai sa mori niciodata. Vei trai mult si va exista
mereu ceva care sa te tina in viata.” “Cine ar vrea sa tina in viata  o nenorocita ca
mine?” “Nu esti nenorocita, eu te fac asa.” “Dar si eu te-am facut pe tine”, rase ea,
simtindu-se deodata stupid, caci tinea atat de multe in ea si se purta cu atat
deagoste protocolara din cauza bolii lui, incat sentimentele dintre ei devenisera
parca mai lapidare decat atunci cand se urau.
     “Si daca moare unul din  noi, altul poate trai fericit.” sopti el gânditor, lasandu-
se la loc pe perne. Ea zambi, intrebandu-se cum putea crede in basme si fi atat de
implacabil totodata?
      “Pana la adanci batraneti?” “Pana unde te duce viata.” Se sarutara apasat, lung
si cu disperare, fiindca era ultimul ceas, printre ultimele, iar viata se scurgea din
amandoi si moartea parea inevitabila.
      “Cum te simti?” se desprinse de el, iar, la auzul întrebării, el se crispa, ranit de
cotidianul in care se adanci ea fara sa vrea.“La fel ca intotdeauna.” Il privi cu
reținere, usor dezamagita de indiferenta cu care vorbea. Mai voia oare sa trăiască?
“Dupa ce n-o sa ne mai vedem, n-o sa ma uiti, nu-I asa?” intreba ea sugestiva.
“Cum as putea? Dupa tot binele pe care mi l-ai facut.”
       Ea tacu, cateva clipe, dupa care continua, cu o ușoară malitie în voce.
     …”Ar trebui sa incetam. O ranim pe Connie.” “Stiu” El se uita in alta parte.
"Chiar vrei sa vorbim despre asta? Sau nu-ti pasa si doar vrei sa ma descosi? Iti
place sa auzi ca te individualizez?” “Nu stiu, stiu doar ca o ucide indiferenta ta.”
raspunse gatuit, fara sa inteleaga prea bine substratul cuvintelor lui.
     “Nu sunt indiferent fata de ea, comenta el. O iubesc, dar  nu cu pasiunea aceea
de indragostit, si nici ea nu ma iubeste, desi n-o stie. Iubeste pe altul, dar n-a avut
cum sa-l intalneasca, fiindca mi-a fost devotata mie si si-a distrus viata din
protocol." "Mama-sa era la fel, ti-am mai spus."
      Lena incepu sa planga subit, ca un copil, cu capul rezermat de palme, lasand
totul sa treaca. El ii puse mana pe umar,dupa care o intoarse cu fata la el si ii saruta
buzele, apoi obrajii inlacrimati.”Pacatuim atata", spunea ea, iar el o tinea de umar.
      Trecuseră câteva ore, minute, zile poate. Ea nu stia precis. Odaia n-avea
geamuri, deci nu  stia cât era ceasul decat din bătăile impacientate ale inimii sale,
pe care le numără cu preciziune, dupa care uita dacă ajunsese la treizeci și doi sau
la o suta treizeci și doi si o lua de la capăt, încă intrebandu-se.
    El o tinea în brate. Aproape dormise, dar niciunul nu voia sa o facă, chiar daca
erau amandoi obosiți.
    El ii inconjura obrajii cu mana, trasand cercurile rosii de pe obrazul ei, ca pe
prințesele pe care le mazgalise. Ea se gandea departe, la familia ei, si poate chiar
mai departe de ei. Il mangaia usor pe cap, paliativ, ca și cum ar fi incercat sa-i
citească mințile și sa i le ia, sa nu mai sufere. Credea ca torul venea din capul sau,
ca materia cenușie ascundea de fapt toată acea frica, ca trăise pana acum adâncit în
gânduri și, apoi, ancorarea în realitate ii sterpise curajul pe care îl avusese când
vedea departe, mai departe de el și de starea lui.
    Lena isi imaginase mereu, obsesiv,  tacut, prin vise, felul cum alerga, copil fiind,
felul cum arata, în maniera în care era cumonstruita figura lui, dar cu un aer docil,
fara riduri sau semne de incruntare, desi ea ar fi putut jura ca le avusese mereu, dar
doar latente...
  
    Trecura mai multe zile, Connie pleca, el nu mai voia sa cante, pianul nu-i mai
sugera nimic, nu-l mai ajuta sa uite. Vorbea mereu cu Lena, stăteau mereu în acea
camera, ticsita, neaerisita, cu fărâme de praf gravitand prin crăpătura ușii, singura
sursa de lumina pe care el mai suporta sa o vadă.
    Lena se izbea de lucruri când intra în camera, nu mai știa ce se afla acolo, uitase
de tot, chiar daca amintirile erau extrem de proaspete, nu le dăduse niciodata
atenție și, în definitoriu, le uitase.
     Lasă mereu cafeaua lângă pat, se urca lângă el și îi făcea masaj, îl ruga sa cante,
sa se destinda, sa iasă, sa ia aer proaspăt, măcar din odaia principala, care era
aerisita. El nu voia, zâmbea mereu trist și ochi ii puteau ca doua felinare goale, o
strangea de mână și se dădea în laturi. "Stai mai bine pe pat" ii soptise. El daduse
din cap, trist. "Taci te rog, ma agiti....Stai langa mine..." Ea nu mai insista,
insistentele îl iritau și începea sa devina confuz și lipsit de luciditate, tipa, înjura,
dar niciodată nu-i spunea sa plece și deci ea nu pleca.
    Atitudinea veșnic perplexa a lui Connie, care începuse sa adere către o
indiferenta zeflemitoare, o innebunea de furie pe Lena. Nu mai voia sa intre la el,
uneori spunea ca nu înțelege de ce nu moare odată, ii spunea Lenei sa plece, se
rastea, avea ochii rosii de nesomn, arata turbata și deja îndoliata. "Poți sa pleci
puțin la familia ta! Trebuie sa ne împrietenim, eu cu Al! Măcar acuma, pe final" ii
spusese. "Stai! Nu ma poți lăsa singura asa! Mai stai un pic! Ca iar i-a venit rau!"
        Nu mai vazuse pe nimeni, în afara lui, căci Connie nici macar nu mai era
partasa la ceea ce se intampla în propria casa, fuma absenta (ea nu fusese niciodată
fumatoare!) Privea peluza primavaratica, innamolita pe alocuri, de iarba verde și
deasa de la ferastra. Erau doar câteva firișoare, dar pentru Alaska in luna lui martie
era o adevărată minune. "Uite, e un semn!"
      
    
    
      Intr-o alta miercuri răcoroasă și subreda, ea își legana piciorul  la capătul
patului, ascultând suieratul lent și fad al curentului pe care îl provoca mișcarea.
Connie era în sat, lua branza.
       "Dezbraca-te, vreau sa te vad. Sa fiu sigur ca te stiu!" Ea il privi. Nu intelese
ce spunea, dar umbra cuvintelor lui ii rasuna hipnotic în străfundul urechilor
suierande.
        Usa era intredeschisa. Se uita în jos, catre pieptul ei. Lumina de afara cadea
intr-o ploaie lenta de fascicule pe rochia  sa groasa  tip tweed, cu nasturi perla. Si-i
desfacu, stupefiata, ca și cum si-ar fi atins corpul pentru prima data. Nu avea curaj
sa se uite inspre el, dar simțea că o priveste mut, nemișcat, cu simțurile trezite.
Aerul deveni mai dens, o cutremurara dureri scurte, înțepătoare, de pe marginile
usturatoare ale sfarcurilor întărite pana la imbinarea compacta a coapselor slăbite.
      Isi  scoase de pe umeri mânecile și le lasa sa cada descompuse de pe ea. Isi
trase în jos de pe piept partea din fata a topului, coborandu-l pe abdomen, pana își
dezveli, la lumina alba de dimineata,  sanii moi, calzi și subrezi, ca doua moțuri de
bezea cuminți.
      Lumina se inteti parca, căci pielea ei deja alba acum avea ceva cadaveric. Se
lasa prada unei dezgoliri frivole, dar necesare și își desfacu toată rochia inspre
genunchi, lasand sa se întrevadă imbinarea coastelor în torso, căci singurele urme
de osatura din complexitatea sa carnala erau acelea si clavicula proeminenta, în rest
se asemăna cu o pictura sidefata a unei maddone nordice, ca și cum ai fi putut s-o
frangi în doua și nu s-ar fi auzit niciun trăsnet de oscior rupt. Parul de un alb lăptos,
moale ii gadila genunchii și ascundea de privirile lui o senzualitate interzisa, ca și
cum natura n-ar fi vrut a lasa sa se întrevadă părțile cele mai intime pe care le
faurise.

       Se privi o clipa, stupefiata. Nu-si mai vazuse trupul demult, doar când se spala,
si asta se întâmplă foarte rar, acum ca nu mai era la ea acasă.
       Se spala la lighean, în spatele unei perdele, dar lipsa de intimitate pe care i-o
oferea pe tava curiozitatea lui Connie, căci Lena stia ca statea pe scaunul din
bucatarie, langa deschizatura dintre cele doua camere și urmarea conturul corpului
ei din umbra perdelei, o făcea sa se scarbeasca de propriul corp, sa vrea sa se
acopere mai repede, pentru a nu fi vizata.
    Acum se simtea extrem de confortabila, desi putin subreda în amploarea
mișcărilor, stand acolo, goala, ca pe un piedestal, sub privirile lui atente.
    Când o privea, sintea ca o drzbraca mai mult, fara rusine, ca și cum ceva și mai
frumos s-ar fi ascuns online spatele goliciunii sale.
     Lent, isi ridica mana, care I se paru mai bolnava ca nicoodata, tremurând din
toate incheieturiel.
     Varfurile degetelor ii erau osoase și ii impunsera coastele cu rigiditate, iar ea se
cutremura, nu din cauza durerii care accentua cumva înfrigurarea pe care o
resimtea, ci din cauza pulsului venelor sale, alerte și nesigure. Treptat, respiratia ei
se contopi după mișcările lui, și simtea ca nu mai avea aer când el se oprea deodata
și zabovea intr-un anumit punct de pe pielea ei,  trasand cercurile si linii,
urmarindu-i linia oaselor, atingandu-i sternomastoidianul colturos și coborând lent
către clavicula, pe care o framata între degete. Ii trasa o linie verticala pe piept,
injumatatindu-i sânul drept și miscandu-i în treacăt sfârcul ridicat, ajungând la
coaste și apoi la osul iliac, peste care trecu rapid, ca și cum i-ar fi foat frica, i-ar fi
fost rușine sa nu o dezgoleasca de tot, sa-i răpească sacralitatea.
        Zăbovi asupra clitoristului sau, iar Lena il lasa, inchizandu-si ochii. Isi puse
mana peste a lui, deodata rusinata, iar el se retrase imediat.
    Ea il privi cu stupefacție, însă el își intorsese capul și acum se uita prin peretele
de lemn vazand ceva ce nimeni nu putea vedea.
     Ea se apropie cu nesiguranta de el și îl intoarse asupra ei, sarutandu-i gura
uscata. El abia respira, iar ea ar fi vrut sa-I dea plămânul ei, sa mai trăiască puțin,
nu prea mult, doar putin, cât sa-l aibă langa ea.
     El ii atinse din nou tot corpul, mai febril, impungandu-i de data asta  degetele in
piele cu o forță de care ea nu-l credea capabil și care o facu sa se cutremure de
lacrimi de durere, dar nu se opri, nu-l opri. Se sarutara indelung, cu patima.
     El ii șopti ceva, dar ea nu intelese. În neștire, arunca o privire asupra ușii
întredeschise. Ceva o umbrea.
     Lena se cutremura, dar nu se ridica imediat din îmbrățișarea lui. Privi printre
lacrimi, indescifrabil. Cineva era acolo. Vazu o mana, niște ochi... se dadu în laturi,
el nu intelegea, iar ea nu avu timp decât sa-si acopere sânii cu rochia căzută la
picioare, sa-si acopere feminitatea, si tot ceea ce ar fi vrut sa lase sa se vadă doar
pentru ochii lui.
     El ii arunca o privire stupefiata, si, aproape alternativ cu întoarcerea lui brusca
insore locul de unde parea sa vina frica ei, usa se deschise.
     Ochii umbriti  căpătara nuanța albicioasa, laptoasa, si iriși adanciti deja pana
aproape de crestetul capului acum erau scoși din orbite, uluiți și neîncrezători.
Arata nevrotica, arata prostita, arata înșelată.
     Connie intra cu pasi mici, ca si cum ar fi vrut sa lesine. Lena lasa capul in jos,
dar ochii inca ii cercetau privirea femeii, privirea ei de amanta se intalnea in final
cu aceea a carei incredere o inselase.
      Nu putea pricepe, nu se putea gandi la nimic. Trebuia sa fie in oras la ora asta.
Când apucase sa se intoarca? Alexander își îndreptă privirea spre cea a Lena, ale
cărei lacrimi se uscasera neinduplecabile, feroce, însă privirea ii era incetosata de o
strălucire vaga. Avea sa plece, avea sa-l piarda, avea sa moara? Nu puteau înțelege,
niciunul dintre ei, ceea ce ar fi putut fi înainte de asta, căci realizarea a ceea ce
făcuseră era însăși invinovatirea. Se ascunsesera și mintisera, iar ea aflase, asa ca
acum totul va fi spus și comoditatea cu care isi intretinusera iubirea nu mai putea fi
redata acum nici macar în gând, căci ar fi părut un pacat prea mare, acela
mărturisit.
   Femeia ramasese inmarmurita in usa, cu ochii atintiti asuora mainii lui, care o
cuprinsese, leganand-o usor. Se uita la Lena, cum statea asa, aproape de obrazul
lui, fara sa poata sa se dezlipeasca. El avea mana inca blocata in suvita ei de par
lung.  Cat avea de lung parul! Nu observase pana acum!  Ar fi vrut sa-l dea la o
parte, sa se prefaca în continuare, dar intimitatea apropierii lor parea frivola chiar și
atunci când ea avea doar umerii dezgoliti și el nu o atingea decat in locurile
permise, în care o mai atinsese și cu alte ocazii, fara băgare de seama.
      Asa ar fi putut fi oricând, el cu mana prinsa din greșeală în parul ei, iar ea cu
fata palida, privind în gol, cu rochia mult prea mare cazandu-i de pe umeri.
      Dar nu acum, aici, și cu Connie langa ei, privindu-i cum se sarurau intimi, cum
el ii atingea cu sete pielea smeada, goala, în timp ce pe soția sa nu o dezmierdase
niciodata.
     Se uita spre Connie, cu teama. Era asa de tensionata, incat mana dreapta I se
blocase pe clanta si incheieturile I se albisera.
      Iesi cu pasi mici si incepu sa zdrangane prin bucatarie, dar usa nu dadea un
unghi potrivit ca sa se vada ce facea. Acum Lena doar suspina si privea pe langa
mana care ii mangaia fata ce se intampla. Ar fi vrut sa-si acopere ochii, dar
lacrimile ii secătuiau oricum orice urma de luciditate asupra a ceea ce se realiza în
jurul ei. Auzi doar șoaptele lui, printre suspine și gatuieli. "Linisteste-te! Trebuia sa
afle, trebuia..."
     Connie apru aproape imediat ce ultimul sunet al cuvântului se pierdu prin aerul
dens cu un cutit de bucatarie, cu o expresie turbata pe chip. Lena facu ochii mari,
dar nu se dadu inapoi. Alexander o apuca de ambii umeri si o zgaltai, spunand ceva
ce ea nu putu intelege, ceva ce se repeta la nesfârșit, dar ea abia vedea, si urechile
ii tiuiau de ceva neinteles, îndepărtat.
      Connie o apuca de mână când Lena nici macar nu observa ca ajunsese langa ea.
Pasii ii erau vehemenți, dar mărunți totdata, si usa pe care aproape o închisese nu
mai lasa sa se întrevadă nimic, în afara unei umbre fade.
      O smulse cu violenta de pe pat si o dadu in laturi, trosnind-o de podea. Lena se
rostogoli pe jos, simtind cum isi loveste capul de ceva tare, dar nu mai stia in ce
parte a camerei se afla, nu mai avea nimic în minte. Apuca lemnul tare, simtind ca
ar fi putut sa leșine. Voia sa se orienteze, sa știe unde e, sa plece. Nu putea sa se
lupte, dar nu din lasitate, din dorința de a muri la lumina, afara din camera lui, ca el
sa n-o vadă, sa n-o stie. Doar sa I se spună "A plecat departe" "Departe..." 
    Aproape imediat, fu smulsa din loc și aruncata im alta parte, de data asta simtind
cum ceva greu se apasă asupra ei. Connie o zdrobi sub greutatea ei. O lua de par si
ii tara capul, plesnind-o, dand cu pumnii și infigandu-si unghiile in carnea ei.
    Rochia deja subreda pe corpul ei cazu și i se strânse la picioare. Connie profita
de ocazie și ii ciupi dureros sfarcurile, o lovi peste abdomen și incepu s-o stranga
de gat, plesnindu-i capul de lemnul rece, prăfuit. "Iti place acum, târfo?" "Cu că-ți
te-oi mai fi culcat, fara sa știe nimeni!?" "Era sa ma prosteti și pe mine! Na, acuma
satura-te! Daca-ți place sa te dezbraci!"
     Lena nu se lupta, nu tipa, doar schema alarmata la fiecare inpunsatura a
corpului ei, la fiecare acces de durere pura, sângerânda. Rănile o dureau, o
surmenau și aproape ca ar fi adormit și ar fi murit acolo, singura, sub inclestarea
vehementei ei, știind ca el o privea, de undeva de sus și ca avea sa-l reintalneasca,
căci acum putea recunoaște deschis ca moartea lui era și ea la fel de aproape.
   Auzi printre lovituri cumn cutitul căzuse cu zgomot pe podea, si Lena se gandea
la el,  la cât de aproape era, si la cat de sublima și de rece trebuie sa fie moartea,
dupa ce simti junghiul acela îngrozitor si apoi te lași prada odihnei vesnice,
inecandu-te în propriul sânge și rămânând fara vitalitate, intr-o nuanță Sfânta,
cadaverica.
      Parul I se lipise de obraji si stralucea, plin de sânge. Auzea strigatele ei, dar
nimic din partea lui, era ca și cum n-ar fi fost. Se cutremura. Când avea sa termine
cu ea, avea sa-l distrugă pe el. Sa-l înfometeze, sa-l arunce intr-un lac inghetat ca
să moara de hipotermie, sau sa-l înjunghie direct, adanc și carnal, din dragoste și
răzbunare,  ca sa-i curme suferinta, pe care nu e capabila sa i-o amelioreze.
      Connie plangea disperata, o tragea de par si de picioare, o lovea cu salbaticie.
“De ce nu te-am dat afara de cand ai calcat prima oara in prag!” “De ce am crezut
ca pot sa accept, cand de fapt nu puteam!” “De ce nu ai putut… sa ignori situatia si
sa te opresti!” Lena urla, nemaiputand suporta, in timp ce corpul ii era
convulsionat, iar plansul si loviturile se inteteau cu fiecare secunda.
     Connie lua cutitul de pe jos si se repezi la Lena, care ii lua cu disperare mana si
se lupta cu lama care stralucea deasupra fetei sale. Nu mai putea rezista, mainile ii
erau terfelite de rani.
        Deodata, Connie nu se mai lupta, si mana ei devein moale, iar cutitul ii cazu
Lenei printre degetele insangerate, zdrobindu-se de podea. Isi dadu parul gafaind si
vazu sangele tasnind din teasta lui Connie, imprastiindu-se intr-o balta de sange pe
toata podeaua.
     Vru sa tipe, dar nu putu, căci era gatuita de ceva. O dadu de pe ea, speriata, căci
simti ca și cum mainile sale se inclestau pe gurmazul ei cu fiecare moment in care
zabovea sa se ridice.
     Nu mai putea. Se retrase intr-un colt, simtind mirosul de cadavru. Plangea, lent
și inecat, isi dorea sa fie un coșmar, dar nu-l putea vedea astfel. Plangea, dar era un
plâns de mila, de emoție, de încărcare. Nu plangea pentru ea, nu plangea pentru
Connie, nu plangea  pentru el. Nu stia precis, era rănită, era descoperita, era
umilita.
    Alexander o impuscase. O impuscase pentru ea. Savarsisera o crima si trupurile
le erau inecate in sangele nevinovatei Connie, Connie care facuse atata pentru
amandoi ca sa fie rasplatita cu indiferenta. N-o mai putea uri, dar se învinovățea în
sinea sa ca a judecat-o, ca n-a putut iubi tot ceea ce era frumos in ea.
     El statea pe scaunul lui, usa era deschisa și urmele de praf erau penetrate de
urmele subțiri ale roților scaunului sau. Avea un revolver de calibru mic în mana,
însă teasta lui Connie nu rezistase la forța unei asemenea armei. Isi dorea sa fie
doar o arma cu bile, dar nu era, și se vedea acest lucru pe expresia lui, o tristețe
latenta, inecata de vinovăție și de amintirile lor, prin care Lena nu putea pătrunde.
Pare și mai slăbit, cum statea acum, scăldat în soare. Nu privea catre ea, catre
Connie. Se uitau unul al altul, atent, cu reciprocitate, si isi cereau scuze parca
pentru ca existau, pentru ca savarsisera tot acel rau, de care erau ambii
responsabili.
   Ea nu mai suporta. Se ridica șchiopătând, cu sânul iesind, sângerând, din rochia
rupta, scamosata de lovituri. Se apleca asupra lui, la genunchii lui, plangand,
strigând, șoptind sa fie iertata. Plangea, radea, se ineca cu parul insirat pe toata
fata, iar el nu zicea nimic, avea o privire fixa, si ochii ii erau sticlosi.
    Doar o ridica in brate, asupra lui, o propti pe scaunul sau si o stranse la piept,
mangaindu-i ranile pe rand, ca un pansament. Ii dadu in laturi rochia și i-o arunca,
iar Lena suspina, căci I se lipise se rani și acum o dureau toate, marcate de aerul
rece câte o strapungea cu și mai mare vinovăție.
     El lua pătura de pe pat si o inveli, asemenea unui nou-nascut. Se strangeau in
brate, se iertau reciproc, iar sangele li se insira pe haine, pe piele, buzele lui ii
sarutau toate locurile ranite, in timp ce ea statea cu capul culcat langa umarul lui.
    Vazu cu coada ochiului insangerat de rani si lacrimi cum cafeaua din ceasca ce
se scurgea molcom pe marginile covorului din blana de urs, infiripandu-se printre
urmele calde, proaspete de sange. Uitaseră de ea, si se răcise....

   
   
PARTEA A DOUA
 Cand ajunse acasa il vazu pe Roger stand in fata casei, si il simte acolo ca un
episod revazut in mintea ei de atatea ori, pe care ea il simtea acum fara vlaga, pe
propria piele.
 O privea fara nicio expresie, de parca vazusera impreuna aceeasi melodrama, si
niciunul nu fusese sigur daca celalalt vede cu aceeasi ochi.., aceeasi situatiune…
ignoranta se spulberase si surpinderea, amaraciunea, isi facuse loc in mormanul de
sentimente fara precedent, ca niste mici impunsaturi ale soartei…. Impotriva
nepasarii… Se opri si ea, cu parul ravasit si hainele rupte pe alocuri, rosie in obraji,
de rusine, de vinovatie, de dragoste. Ea il privi, dupa care incepu sa planga usor,
vrand sa se intoarca si sa o ia la goanna. El zambi trist si ii arunca banii pe care ii
castigase in seara trecuta, dupa care ea ii ridica si privi in jos, dorindu-si sa-si ceara
scuze, infricosata de reactia sa… dar el doar statea acolo, de parca nu conta pentru
el, de parca ea nu mai insemna acum nimic. Banii erau ca o jignire, insa nevoia era
mai puternica decat mandria si, in definitiv, el stia asta.

Ii intoarse spatele, isi acoperi decolteul cu haina de blana si tropai obosita in

zapada spre cararea binecunoscuta, aproape alergand cand ajunse langa lac. Privi
casuta, dupa care se repezi pe usa de la intrare, incercand sa ignore, crucea, crucea
pe care se pusese gheata, crucea care stralucea din zapada deasa, si parca vedea doi
ochi urmarind-o de acolo, din intuneric.

Isi afunda capul in canapeaua moale si incepu sa planga zgomtos, aproape

urland, cuprinsa de spasme.

“Lena…” ii auzi vocea din ce in ce mai clar, si cand se ridica isi simti gura
uscata, ca dupa somn. Ochii o dureau, dar plansul I se stersese de pe fata. El ii
mangaia parul, dar ea nu simtea nimic, si il dadu la o parte, ignorandu-I intrebarile.
Adormi la loc, cuprinsa de indiferenta fata de tot ceea ce o inconjura.

Dimineata urmatoare se trezi simtindu-I mainile mangaindu-I bland crestetul

capului, si, cand isi ridica ochii, vazu ca arata mai rau ca nicodata, nedormit, slabit,
iar boala ii dezintegrase zambetul, fiind doar o paloare pe un chip mort, lugubru.

“Mergem maine in State”, anunta ea de parca isi facuse socotelile in seara de

dinainte, de parca decizia fusese analizata si reanalizata in subconstientul sau. El
clatina obosit din cap, resemnandu-se. Es stia ca acum conducea, ca acum ea
decidea tot ce avea el sa faca, ca o mama care isi ghideaza copilul, ca el avea
incredere in grija ei. Ii veni sa planga, dar nu o facu, pentru ca sentimentul nu era
atat de puternic incat sa simta nevoia unei exprimari, si planse asa, straniu, fara
lacrimi, in timp ce sufletul ii urla, o indemna sa renunte… cum ar fi fost… cutitul
de pe masa… pieptul ei… atingerea puternica si scurta si sangele care incepea sa-I
siroiasca pe piept, inundandu-I sanii si soldurile, intreaga fiinta, dar ea nu va fi
apucat sa vada, fiindca va muri inainte de toate.

Si ce o oprea acum? Frica? Lasitatea? Poate doar viata pe care o ytraise,

obisnuinta cu sinele si ceea ce aducea el. Pasii perin zapada, gurile de aer rece, nu
contau, erau banalitati, pana nu le-ar mai fi avut… “Ei si ce conta? Pe lumea de
dincolo sunt lucruri mai frumoase…” dar existenta lor e pura amagire….

Il privi cu o vadita curiozitate, dupa care se ridica de pe canapea, in timp ce el

isi dadu scaunul la o parte. O urmari cu privirea cand scoase dintr-o comoda aflata
langa semineu o harta, pe care o intinse pe masuta din fata Canapelei.

-Aici suntem noi, arata ea in sudul Alaskai, care era mai mult de jumatate
acoperit de alb. Ar fi prea riscant sa folosim o masina… Si de unde am gasi una?
Iar carutele ar ramane impodmolite… si chiaer de-am reusi, cu ce sa cumparam noi
caini? Isi drese vocea si il privi atent. Vom merge cu vaporul. Ma voi interesa de
ora si ziua la care pleaca, si vom traversa Golful Alaskai, apoi vom intra in
Pacificul de Nord si vom merge spre Sud Est, Apoi el o sa acosteze la port
Renfrew, miar noi plecam cu un vaporas pe Salish Sea. Spitalul Victoria se afla la
sud de insulele San Juan. Ne vom gasi o gazda, avem suficienti bani, apoi vedem
ce mai facem.

El o privi in tacere, cu parere de rau, dar ea nu-I mai simti compatimirea, doar isi
indesa harta in comoda de lemn si inchise usa, tolanindu-se din nou pe canapea, de
data asta cu fata la peticul moale de material.

***

Vaporul era foarte aglomerat, iar cosul scotea nori grei de fum pe tevile groase,
care se pierdeau printre nori, in umbre cenusii. Lumea vorbea, atat de tare, si parca
Lena ii auzea, ca o soapta, de parca un perete gros de caramida ii despartea.
Vorbeau limbi straine? Poate. Nu conta, oricum tot ceea ce i se parea cunosccut era
clipocitul apei, si era atat de frumos, atat de simplu cum vaporul trecea delicat si
spinteca apele. Mergea atat de repede… parca trecuse o vesnicie si tot nu se
departasera complet de mal….De ce era atat de grabita? De ce voia sa plece? Ce
era neregula cu Alaska? Asa cum se vedea, din departare, ascunsa in ceturi, parca
era un necunoscut, nelocuit, si-I venea sa uite tot, caci acolo era pustiu, si nu
calcase picior de om, nimic din ceea ce facuse nu se intamplase de fapt… Era doar
un vis… doar o naluca care-I harazise amintiri neplacute… Asa trebuia sa fie…

-Urata zona, zau daca nu… Mereu frig, ti-e si teama sa stai acolo, sa nu te
manance vreo dihanie… Mai bine-I in sud.

Lena se intoarse si surase trist.

-Da, mai bine-I in sud…

-De unde sunteti? Intreba baiatul.

-Din Barthon. E un sat.

-Hm.. Eau sunt din Newville, e la cativa kilometric distanta, dar nu mai locuiesc
acolo. Doar imi vizitez rudele.

-E posibil, ridica Lena din umeri. Cum va numiti?

-Marco.

-Elena. Incantata de cunostiinta.

Alexander se dadu mai incolo, urmarind dicutia cu precautie.

-Da… Si nu va place Alaska?

-Nu prea. De aceea m-am mutat… in California. In orice caz (privi cu precautie
spre Alexander, gandindu-se cum ar trebui sa continue discutia) Unde mergeti?
-In sud… Merg cu pacientul meu pentru operatie.

Fata baiatului se lumina, dar in acelasi timp avea si un aer confuz.

-Da… Familia dvs?

-E bine. Lena il privi sec, dupa care lasa capul in jos, rusinata parca de simpla
amintire.

-Cum va place Canada?

 -Mult trafic, dar nu ne bagam in seama cu astfel de persoane… avem un magazin
alimentar pe Street Avenue, langa piata, daca vreti vreodata sa veniti pe la noi.

-Sigur, sa vedem cum ne-mpartim.

Marco ofta.

-Mama imi spune ca suntem amenintati de geruri iarna asta. Inca nu-mi pot
imagina… cum rezistati acolo…

-E casa noastra, am trait acolo o vesnicie, si nu am putea sa stam in alta parte.

Suntem ca melcii, or stam in cochilia noastra, ori am murit si pace. Lasitatea si
dorinta de lux sunt aceleasi. Vrei sa scapi de ce-ai avut ca sa ai mai mult, si mereu
ti-e frica ca nu ai destul. Dar nu te intrebi? Destul ca sa ce? Ca sa traiesc? Sau ca sa
satisfac o nevoie omeneasca si nedefinta de schimbare, chiar daca ea nu e total
necesara? Sa ma departez de tot ce iubesc ca sa-mi fie bine, dar mereu ma intorc
inapoi fiindca propria mea constiinta tanjeste dupa ceva renenuntat, dus de mult?
Asta si prima chestie sunt dovezi de lasitate: frica de discomfort si frica de a
recunoaste ca fericirea nu consta in schimbare.

Lena vorbise enervata, cu o insufletire si rapiditate de care nici ea nu credea ca

avea sad ea dovada, dar uite ca Marco, deloc deranjat de spusele ei, graieste bland,
ca unui copil scapat de la ospiciu.

-Doamna, moral vorbind, poate ati avea dreptate… dar stiti ce? Da-o dracu de
moralitate! Nimeni nu mai traieste cu asa ceva in inma! Nimeni nu a trait vreodata
cu asa ceva! Dar psihologic…. Nevoile sunt mari… financiare, familial, de
sanatate, totul este mai bine in sud. Alaska nu e loc de locuit, este un loc pentru
lupi si pentru alte dihanii fara casa, pentru vietuitoare adaptate la tot ceea ce “nu”
ofera salbaticia.

-Ei si… daca noi ne-am nascut aici, asemenea vietuitoarelor, daca am putut trai,
de ce sa nu o facem si de acum inainte? La urma urmei, e alegerea voastra, dar nu e
vorba ca nu sunt de acord cu ea, nu sunt de acord cu influentele care va conving ca
“In sud e totul mai bine.” Trafic de droguri, omor, tot ceea ce iti ofera sudul cade
prin dezavantaje clare. Pe cand noi stam linistiti, fara sa pierdem sau sa castigam
ceva, la caldura focurilor noastre, in blanuri clade, siguranta te invaluie, te face mai
fericit, fiindca stii ca ai putea la fel de bine sa nu fii in siguranta. Acolo , nu se mai
apreciaza nimic, fiindca oamenii sunt prea multi si prea marunti ca sa se bata in
cap cu niste emigrant ca voi, si sunteti in siguranta doar pentru faptul ca existenta
voastra nu face contact real cu “lumea de afara”. De-aia sunteti, dar nu va simtiti
in siguranta.

-Cine are nevoie de siguranta, de apreciere, cand noi avem tot ceea ce ne-am
putea dori de la lume?

-Pentru ca viata voastra nu are sens, sunteti aceeasi toti, milionul, sau poate
miliardul de oameni care traiti acolo, mie mi-e totuna. Ce conteaza? Aveti aceleasi
slujbe, faceti aceleasi lucuri, iar la noi fiecare zi e diferita. Fiecare zi aduce alt ger,
alta zapada, alta lumina, si ce sens are… sa vreau mai mult, cand de fapt viata mea
si dorintele mele nu conteaza si nu vor conta. Vreau sa vad lucrurile si intorsaturile
vietii, vreau sa vad tot ceea ce pot sa fac, sa-mi recreez viata prin distrugere, zau ca
e mai bine, caci mereu ajungi opusul a ceea ce ti-ai dorit.

-Ganditi ciudat, sunteti nationalista.

-Apar doar puterea dulce a modestiei.

Barbatul o privi cu o prefacuta exasperare, care voia a justifica lipsa de

argument, dupa care se ridica ametit dupa bancuta jerpelita de lemn, asemeni unui
cocos luat prin surprindere de o pisica sireata.

-Tiiii… s-a facut frig…. Brrr! Merg la sotia mea, noi ne-am luat cabina…
zambeste intelegator, parca putin cu zeflemeala. La revedere! Sa treceti pe la noi!
Avenue Street, da?

-La revedere.

Lena se intoarse repede spre Alexander si ii surprinse privire aceea, cu ochi

stralucitori, iscondind-o ca si cum ar fi fost o statuie, dar el isi cobori capul repede,
speriat parca de o descoperire rusinoasa pe care femeia o facuse.

Ce o fi gandind despre ea? Ca e vulgara? Ca e penibila? Ca tot ceea ce spusese

era fara sens… Cata bonomie pe capul ei… ,,Deșteapta pământului!,, își spuse
simțindu-se extrem de penibil, privind din nou apa cu stranietate.
 Canada era un oraș extrem de liniștit, așa părea din barcă, fiindcă toată plaja era
aproape goală, iar până la linia orizontului nu se vedea nici țipenie de om.

Se cazara la un hotel de mana a treia, unde servira o masa rece. Odaia in care
fusesera gazduiti nu era nici pe departe primitoare, colturile intunecate ale
camarutei fiind mucegaite si ferestrele din lemn care nu se inchideau scartaiau
ingrozitor in bataia vantului. Patul era comod, dar salteaua era prea mica pentru
doua persoane, asa ca noaptea se inghesuira, enervati pana la culme de teritoriul in
care patrunsesera, straini fiind de caldura si de tot ceea ce era diferit.

Dimineata urmatoare li se aduse masa, care consta in doua oua tari si o bucata
de paine aproape veche. Lena se bucura totusi de eole, fiindca nu mai mancase oua
de cand era mica, la o masa festiva.

In ziua aceea urmau sa mearga la spital, fapt care o rascoli pe Lena. Parca
voia sa mai astepte, sa opreasca timpul si sa aiba timp sa cugete, acesta fiind
desigur un pretext pentru asteptarea indelungata la care se voia a fi supusa. Totusi,
in anumite farctiuni de secunda, parca s-ar fi dus asa, in camasuta pana acolo, doar
ca sa scape, sa afle verdictul, si la revedere. Doar avea destui bani si nimeni nu-I
mai putea sta in cale. Nici ea nu intelegea de ce era asa ingrijorata.

Pe la ora pranzului odaia era invaluita in lumina, insa toropeala de afara fu

retinuta de peretii reci, fapt care o bucura pe Lena, desi ei tot I se parea prea cald.
Cand se uita pe geam, nu vazu pe nimeni pe strada, si asta ii dadu curaj, de parca
singuratatea ar fi fost o priotectie fata de propriile sentimente.

Plecara spre spital pe la ora 13, iar pe drum nu vazura decat 2-3 oameni care
fumau cu nervozitate, de parca toti avusesera parte de aceleasi necazuri, sau poate
ca era pura coincidenta, o apocalipsa ii retezase de pe fata pamantului, si parca
nimeni nu mai fusese acolo de secole, daca nu ai lua in considerare stradutele
curate si elegante.

Doctorul Muffin fu de acord sa inceapa operatia cat de repede posibil, si banii

erau suficienti, dar pregati un plan de tratament pentru cateva saptamani, ca la
urma sa poata decurge totul cum trebuie. De fiecare daca cand vorbea, mustata
groasa I se misca in partea dreapta, iar ochii I se incruntau regulat, sprancenele
negre, arcuite, dansandu-i pe chip ca umbrele copacilor in apa tulbure.
 Explicatiile sale despre muschi, oase, articulatii, si conditiile de trai o facura pe
Lena sa se simta foarte prost, parca ar fi fost o eleva cu lectia neinvatata, fapt care
o determina sa stea cu ochii fixate in gol, cu o expresie concentrate, pentru a da
impresia ca nu numai intelegea tot ceea ce I se spusese, dar imaginatia sa ii incanta
creierul cu idei medicale asupra a ceea ce se discuta, asupra acelui ceva ce trebuia
facut, asupra acelor lucruri care se puteau intampla….

….Nisipul o inconjura, si era extrem de incomod, o mare de sare si granite nu

foarte bine definita intre teritoriul sarii si al apei. Marea parea infricosatoare,
nisipul se termina, dar ea nu era finita, un sir larg si inexplicabil de amenintari
furtunoase, din inima carora ieseau scantei apoase, care inghiteau ceva necunoscut,
un punct nedefinibil, si parca as fi fost eu acolo, sau tu, sau altcineva… Asta era
infricosator… nesiguranta faptului ca proapria identitate ar putea fi acolo, si in
locul aerului eu as fi fost cel inghitit, eu m-as fi dus in adancuri, si nu m-as mai fi
intors inapoi, asemenea cerului, linia orizontului ar fi aratat diferit cu mine sau fara
mine… Dar oare chiar conta?

-Inoti? Alexander o privi cu o curiozitate ingrijoratoare. Nu-si vorbisera prea

mult de la plecarea din Alaska, de parca le era teama ca orice cuvant ar fi fost o
intruziune. Trecusera peste tot, dar puteau trece si peste vidul in care se aflau, intre
necazuri si fericiri? Era ciudat, aflandu-se acolo, sa igonore tot ceea ce fusese si va
fi.

Lena isi scoase rochia alba de matase si isi privi soldurile plinute cu o
expresie indiferenta, atingandu-si in treacat sutienul din dantela. Era un vesmant
nou, si parca era prea dezgolita, ii era frig… si frica… Si totusi ce conta? Ea nu
plecase, ea inca ramasese acolo, in mijlocul pustietatii, unde vantul ii ingheata
obrajii pana nu-i mai simtea. Nu-l privi, poate lui ii parea rau ca nu va putea intra.
Merse usor si privi doar apa. Era un joc ciudat, venea si pleca, de fiecare data
altfel. Lasa urme maronii in nisip, si acolo era mai tare, si o senzatie ciudata ii
acoperi picioarele albe, lipsite de bronz, I le murdari, parea jumatate negresa acum,
si apoi apa I le spala. Era sarata, si rece, foarte rece… Era oare mai rece ca in
Alaska? Sau era aceeasi apa, venita din locuri diferite, si undeva, intr-o mica
baltoaca, poate chiar parau, se impreunau?
 Isi misca bratele, prefacandu-se ca poate sa inoate. Nu se va duce departe. Acum
state ape varfuri, si acolo avea sa ramana. Caci nu stia sa inoate. Se uita la el, si
vazu ca o priveste, cu tristete. Oare voia si el sa inoate? Nu era cu putinta. Se
intoarse cu spatele, poate poate nu a realizat ca l-a vazut, asa nu se va simti
vinovata ca l-a ignorat toata calatoria. Aici se simtea straina, aici era alta femeie, si
el nu putea s-o oblige sa fie la fel. Aici se dezbraca, in vazul tuturor, aici era frivola
si indiferenta, acolo era supusa si sensibila, doua finite diferite, pe care el trebuia sa
le iubeasca in egala masura…

Un val ii ineca gura si simti nedumerita gustul sarii de mare, pe care o scuipa
dezgustata. Se dadu inapoi, speriata, si se apropie de mal. Avea sa stea asa, pe om
piatra, fiindca ii era frica sa iasa. Corpul I se obisnuise cu temperature scazuta, si
era ceva nou, periculos, sa iasa asa, fara sa se gandeasca putin, sa-si faca curaj.

Acasa mancara de seara, si Lena privi iar pe geam, si I se paru ca vede marea,
intr-un colt, si voia sa mearga acum, pe intuneric, sa inoate acolo, sa simta frica
curgandu-I prin sange, sa vada cum o inghiteau valurile laminate de luna plina. Dar
acum nu mai era clar de luna, era chiar soarele, care razbatea prin fereastra ingusta,
si incaperea I se paru mai urata si mai repugnanta ca niciodata, asa ca iesi asa, fara
sa mai tina seama de el,isi facu drumul spre ocean, unde merse in nestire, ca o
studenta indragostita, dar ea era mai mult de atat, era o straina in cautare de adevar
si cunoastere.

-Am adunat scoici! Spuse indata ce baga capul pe usa micuta, vazandu-l pe
Alexander intr-un colt al camerei, privind dintr-un unghi intentionat nepotivit pe
fereastra. Stia ca urmarise intrarea de cand Lena plecase, si se simti deodata
impacata, de parca simtea in ambele lor fiinte o noua apropiere, o noua
dependenta.

-Ai mancat?, intreba ea ca sa schimbe subiectul. “Dar tu?” sugera el. “Voiam
sa iau ce ti-a ramas tie.” “Nu mi-a ramas nimic, n-am cerut masa, te-am asteptat.”
Ea il ignora cu intentie, fiind de asemenea nervoasa pe comporamentul sau. Se
simtea cumva tradata si deranjata de el, ca si cum astepta supunere de la ea, desi el
nu era nimic pentru ea, in afara de un simplu pacient care, in anumite circumstante,
ii devenise amant. Atat si nimic mai mult.
 Restul zilei trecu de parca mica lor neintelegere neexprimata nici nu avusese
loc. Si de-adevaratelea nu fusese serioasa, fiindca distant dintre ei nu se mai sesiza
din cauza puhoiului de lume care se ingramadea in casutele mici, unde se vindeau
chilipiruri la preturi destul de ridicate.

Lena urmari cu grija marfurile, si fu surprinsa de varietatea de produse la care

nu s-ar fi putut gandi niciodata, fiindca tot timpul fusese obisnuita cu strictul
necesar. Nu voia sa recunoasca, dar noutatea nu mai parea dintr-odata asa de
plictisitoare….

In noaptea aceea ea nu adormi ca de obicei, la ora noua. Statea pe marginea

patului, si privea in gol, uitase si de mare, si de piata aglomerata, si noaptea era
mereu un motiv de depresie, nu mai avea ce sa te dsitraga, si linistea era sora cu
cugetul.

Alexander o privea, din capatul celalalt, si tot ce putea distinge era albul
ochilor, in timp ce fata ii era scaldata in intuneric, parea altcineva, si se speria
privindu-l, asa ca se uita doar pe geam, stingherita de tot ceea ce se intamplase
intre ei fara ca macar sa aiba la baza argument stabile. “Ce suntem noi?” intrebarea
I se paru atat de penibila incat se cutremura de rusine, dar il auzi oftand, si stiu ca
era necesar, desi prostesc, sa se poarte ca o adolescent indragostita si nestiutoare,
sa spuna stupiditati ca sa ajunga sa inteleaga miezul problemelor cu care se
confrunta. “Ce caut eu aici? Sau oare nu sunt eu… E altcineva, alta femeie.
Fiindca ea, cealalta eu, n-ar fi plecat niciodata de pe pamantul ei.” “Si daca
ramaneai acolo, ai fi fost tot ea?”Ii auzi vocea ragusita rostind silabisit cuvintele,
ca unui copil nestiutor, si il privi, de data asta fara teama, recunoscandu-l pentru
prima oara. “Daca mori acolo… Daca am facut totul degeaba, nu vrei sa ma
rasplatesti cu ceva?” El inchise ochii. Credea ca ea vrea bani, ca facuse totul pentru
ceva anume, stia ca nu avea niciun castig, si totusi se indoia, se indoise mereu de
ea… fiindca o iubea cumva… dar nu avea incredere ca ea il iubea la fel… poate
era doar o pasiune, femeile au pasiuni… “Vrei, ia spune?” Dadu din cap, parca
incapabil sa mai spuna vreun cuvant. “Vreau sa te mariti cu mine. Fiinda nu e
corect sa te tin asa, ca o cocota… amantii sunt desfranati, e timpul sa ne asezam la
casa noastra…”
 El rasufla usurat, si se apropie de ea, de parca tot ce spusese nu-l afectase, de
parca se asteptase la mai rau, iar raul nu venise, si acum se simtea prea bine, prea
impacat, sa-I pese de sentimentalismele ei. “Vrei sa te insori cu mine? Credeam ca
tu intelegi… Casatoria nu mai e dragoste… nu mai e dragostea noastra, e ceva
superficial, noi avem substanta, nu ne scaldam cu beatitudine in bani sau averi, nu
avem promisiuni sau legaturi care sa ne tina impreuna. Suntem asa… doar fiindca
asa vrem… intelegi? Esti prostut… Te lasi influentata de societate… Barbatii sunt
usor influentabile…Tu… tu… Tu incerci doar sa te revansezi, nu faci asta din
vointa, e o calomnie pentru mine sa fiu tratata cu atata duioisie doar pentru
suferinta mea… Ma folosesti sit e joci cu ceea ce simt….” Ea sari din pat si privi
cu dispret, radicand vocea: “Recunoste, recunoaste ca faci totul din obligatie
morala, recunoaste ca nu ma iubesti!” El isi ridica capul. “ Incerc doar sa te fac
fercita… Tu nu stii ce vrei.” Ea tipa suparata si ii arunca perna in cap, suierand
inlacrimata: “Te urasc! Te urasc! Te urasc!” El o prinse cu greutate de mijloc si o
tinu langa el, astupandu-I tipetele. “Iar eu te iubesc fiindca esti a mea, fiindca te vei
casatori cu mine chiar daca iti doresti sau nu, fiimdca ai nevoie de linste.” “Nu
vreau respectul tau, nu vreau prietenia ta… nu vreau sa fiu legata prin nimic de
tine!” “Te urasc!” sopti ea inca o data, si isi lasa capul sa cade pe perna, suspinand
ca o nebuna, pana cand somnul ii usca lacrimile si astupa gemetele, ramanand doar
cu saruturile si mangaierile lui pana in zori.

… Purta o palarie prea larga, si se simtea bine, desi voia sa faca pe suparata,
fiindca asa trebuia, sa isi sustina cauza deja pierduta, ca un criminal bagat la
inchisoare care sustinea cu ardoare ca nu e vinovat.

Barcuta isi facea loc prin apa cu gratie, si pesti mici, aproape invizibili, inotau
sprinteni in jurul ei, ca niste naluci. Ea nu ii observa, il vedea doar pe el, stand
acolo, si ii venea sa tipe si sa-l arunce in adancuri, si uneori isi amintea mangaierile
lui si atunci ceredea ca poate l-ar fi putut saruta cu ardoare, ca sa se simta din nou
in siguranta, si ar fi facut asta de mii de ori, ca in noaptea de dinainte, in care se
impreunasera, si dimineata, abatuti si tulburati, erau mai vii si mai clari decat
fusesera toata saptamana.
 Nu facu nimic, doar il privi, citind nostalgia pe chipul lui obsit, citind dragostea
cu care privea barcuta, malul indepartat si tot ceea ce parea cliseic el vedea special.
Stia ca avea sa-l bucure, sa fie aproape de ocean, sa vada delfinii, muntii, lucuri la
care nu putea ajunge decat cu privirea, erau prea departe, se fereau parca de
vizitatori.

El o privi deodata, parca trezit din reverie, ca un scriitor boem dupa ce si-a
terminat ultima strofa a poeziei, si inghiti in sec, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un
cosmar. Pareau lacrimi in colturile ochilor lui, dar erau asa stralucitori, incat ea nu-
si putu da bine seama. O privea iarasi in felul acela, care o rascolea, si ea se uita la
picioarele sale goale, la lemn, la scanduri, la crapaturi mici, la orice, si ii venea sa
rada de propria rusine, de propria fiinta prostita de dragoste…

El tremura cand iesi din barca. Ea nu stia daca se gandea la operatie, daca se
gandea la mare, la ceva din copilaria sa… Nu stia daca se gandea la ceva, sau era
pur si simplu oboist. “Multumesc.” Sopti cu fata in pamant, iar ea isi intoarse
capul, nestiind daca era fericit sau doar dureros de trist. Facuse ceva pentru el, in
ciuda comportamentului sau, si se simtea bine, se simtea eliberata, fiindca se
apropiasera cumva, iar departarea dintre ei, distanta din barca se risipi, parca
fusesera mereu impreuna, nu se certasera niciodata, ea uitase si iertase de
asemenea…

La spital nimeni nu-I baga in seama, si ei nu bagara in seama pe nimeni.

Mersera direct la doctor, cu o hotarare care trecea hotarele minciunei si parea atat
de disperata si de sardonica…

Lena se vazu apoi singura, stand in fata spitalului, si ii venea sa plece, voia sa
plece, sa nu se mai gandeasca la cele 48 de ore pe care trebuia sa le astepte… Sa nu
le mai vada in minte ca un cronometru care e pe cale sa explodeze… O enerva idea
asta, de “moment fatal” fiindca toate clipele erau momente fatale, dar ele nu par
asa, fiindca nimeni nu le numeste astfel… Normal ca azi te poate calca o masina,
apoi mergi pe strada si cineva, de nu-stiu-unde, apare cu nu-stiu-ce pistol si bang!
Direct in teasta. Sau stai linistita in pat si toata casa ia foc… Iara de vina cine e?
Proasta care a lasat gazul pornit… Iata ca totul e decisiv… Acum voia sa aiba si ea
niste clipe decisive relaxante. Daca nu se putea, pace, dar prefacatoria este calea
spre adevarul fortat, si creierul e mai puternic decat inima.
 Prima zi trecu, in aglomeratie, in boarea de afara, baile scurte la malul marii,
racoarea unei bauturi reci, si apoi noaptea, care se astern pe nesimtite, ca o fantoma
a raului, si Lena nu se intoarse la hotel. Ii era frica de acea camaruta ingusta, unde
fereastra scartaia ca o melodie dintr-un film prost, unde patul mirosea a
parfumuri… a sudoare… a lacrimi…

Statea asadar in nisip, unde nimic nu era familiar, unde refluxul nu lasa apa rece
sa-I ajunga la picioarele lipte de pamantul rece, nisipos, unde briza marina suiera
infricosator ca intr-un basm intunecat pentru cei mai mari, unde vrajotoarea isi
facea aparitia, unde capcaunii, paianjenii si toate fricile copilariei ieseau din
adancuri intunecate. Ironic! Parca tot mai bine era in camaruta ingusta, mirosind a
mucegai. S-ar fi aruncat in vid, imbratisand apele reci, si ar fi scapat astfel de toate,
caci acum marea era straina de ea, albastrul se intunecase si adancul devenise abis,
inchisoare a celor cu sufletele deja rupte, nesigure, sfaramate de soarta. Si cate
prostii gandea, se minuna si ea de lasitatea cu care le impingea la o parte, dar ii
placea sa-si planga de mila, cu discretie, ca o femeie slaba care vrea sa para
puternica, dar tot o simpla femeie.

Urmatoarea zi se trezi cu o confuzie enervanta de a nu realize cand a adormit si

vazu ca pe plaja se aflau cativa oameni, care ii aruncau priviri curioase, totusi
lipsite de interes moral. Ea ofta, cu gura uscata de la somnul apasator si aseza din
nou in nisip, inchizand ochii si numarand secundele. Una, doua, trei… unele peste
altele, o facura mai treaza, iar creierul incepu sa-I functioneze normal, redandu-I ca
o banda de film intamplarile anterioare. Ofta din nou, dar de data asta se simti
inviorata, si se ridica, mergand spre hotel. “Acum e lumina, nimic n-are sa ma mai
sperie.”

Lua masa acolo. Paine si magiun, o sticla cu apa si o bucata de tort cam veche.
Nu comenta, nici macar nu-I pasa. Lua o imbucatura din paine, dupa care isi
hidrata gatul uscat si se intinse pe salteaua moale, fara sa bage de seama nisipul de
pe spate.

Mirosea a mare, iar marea o adormea, ceea ce se si intamnpla, fiindca, dupa

cateva minute, ramase nemiscata, intr-o pozitie suspicios de supusa, ca de catel, pe
pat, ghemuita de frica si frig. Respiratia I se accentua usor, iar ritmul inimii deveni
constant, linistitor. “Are sa fie mai bine…” se incuraja ea, dar acum nimic nu putea
fi mai bine decat lumea innegurata in care isi cufundase capsorul cald si blond…

…Ora douasprezece. Isi ingusta ochii carpiti de somn si privi pendula ceasului
miscandu-se, iar sunetul facut de secundar parea mai tare ca niciodata, de era
singura muzica lugubra care se auzea in toatav camaruta.

Ii placea odaia acum. Era cufundata in lumina orbitoare, iar lumina

incandescenta o incanta. Fereastra scartaia usor, si totusi era ciudat, fiindca
secundarul parca nu se mai auzea, acum era doar scartaitul geamului… si parea
asa de puternic… Ciudat… Cum sa distingi doua lucuri in acelasi timp? Cand il
vezi pe unul, el e tot ce conteaza, dar vine celalalt, si are deodata acelasi privilegiu.

Se gandi iar la lucruri fara sens, lega cuvinte… lega marea de pescari, pescarii
de palarii, palariile de designerii de moda, moda de bogatie, bogatia de petreceri,
petrecerile de frivolitate, frivolitatea de prostituate, prostituatele de amanti, amantii
de… prostituate….

Se uita din nou la ceas. Ora douasprezece si cincisprezece minute. “Minunat!”

isi dadu ochii peste cap. Cincisprezece minute scurse pentru analize si ganduri fara
continut clar. Se imbraca in graba intr-o rochie inflorata, cumparata de la bazaar,
dupa care iesi desculta, cu parul ravasit pe scara pana afara.

Soarele dogorea mai rau decat in odaie, si se simtea “ora de varf”, caci nimeni
nu mai iesea acum, toti erau in camera, dormind. N-avea ce face, asa ca se intoarse
la spital. Voia sa mai amane, sa mai gaseasca alte ocupatii, dar simti un impuls, o
stofa de curaj nejustificat, a carui inconstienta o duse pe culmile extazului de a-si
vedea amantul.

Nu avea voie sa intre, desi operatia se terminase de curand, totusi avea nevoie
de odihna si refacerea insemna ca toti membrii familiei si nu numai nu erau
bineveniti. “A decurs bine? Cum se simte?” intreba Lena, imbatata de emotie. “Ei,
dar v-am spus sa nu va faceti griji, ca se rezolva. Nu erau prea mari sanse de…
hm… deces.” Stia asta, si totusi era ingrijorata. Si nu voia sa fie ingrijorata. Voia
ca pierderea sa fi fost ceva natural, sa nu o ingrijoreze, sa se ovbisnuiasca cu idea,
chiar de-ar fi ceva tiranic si deloc cordial.
 Inca nu se simte bine. Ba parca mai rau decat inainte. De ce il ascundeau, daca
se facuse bine? Nu voia sa-I vorbeasca, doar sa-l priveasca. Doar nu era mare
filosofie. Nu, se simtea clar din ce in ce mai rau. Indoiala ii cuprinsese orice urma
de speranta, si parca tot ceea ce parea neclar inainte devenise o incertitudine chiar
dup ace paruse ca se clarificase. Se simtise bine acolo, mandra si increzuta, dar de
ce nu se mai putea simti bine acum, cand cutreiera ca o nebuna in jurul unui parc
necunoscut, cautand ceva care sa-I aminteasca de motivul pentru care lupta, sau de
adevarul consecintelor a ceea ce se intamplase. Dar nu mai stia nimic, cine era ea,
cine era el, unde era. Voia sa se intoarca acasa, dar oare acasa ar mai fi fost acasa?

…Ii saruta obrajii, fruntea, ochii, buzele, cu atata ardoare, fara rusine, fara retineri,
uitand tot ceea ce-I facuse el, sau ce-I facuse ea, ce Dumnezeu, acum erau alti
oameni, alte fiinte, nu le mai pasa de trecut, fiindca el nu mai exista.

El ii zambi cu intelegere, sarutandu-I mainile, mangaindu-I obrajii, soptindu-I

cuvinte de multumire, iar ea era imbatata de fericire. Ce sa-I spuna, ce clisee sa-I
sopteasca? Ce forma ar putea lua buzele ei astfel incat sa-I satisfaca urechile, sa-I
faca ochii sa straluceasca, asa cum stralucisera pe barca, si in casa de langa lac.
Dar nu avea sa-si mai aminteasca de nimic, nu voia, nu putea… Erau doar ei
acum…. Nu erau legati prin nimic, decat prin viata care le fusese harazita
impreuna…

“E hai gata voi acum”, rase doctorul induiosat, intrand cu asistenta grabita dupa
el. “In cateva zile veti putea fi externat, hai sa zicem maximum trei. Totusi, va
recomand alta…hm…. Zona de locuit…” “Ce vreti sa spuneti?” Intreba Lena
facand ochii mari, strangandu-I mainile lui Alexander in palmele sale mici.
“Alaska… de acolo veniti…” Facuse o afirmatie, si totusi plina de nesiguranta. Se
incrunta iarasi, de data asta mult mai concentrate, si ridul de incruntare devenise
parca un pod peste un canion, care se distruse imediat ce cerceta fisa medicala si isi
dadu seama ca avu dreptate, de parca tocmai descoperise teoria relativitatii. “Da,
un loc frumos, dar n-am vrea sa se mai intample alte nenorociri sis a fiti nevoiti sa
mai cheltuiti o suma de bani… Asa ca ar fi bine sa va mutati…” “Desigur…
continua el, speriat de reactia socata a Lenei, ca un catelus care musca mana
stapanului si se asteapta la o palma grea, nu va oblig la nimic, Doamne fereste,
totusi, luand in considerare circumstantele, ar fi mai bine o zona mai calda…
California este un oras minunat, ati putea…” “Ne vom decide in curand”, raspunse
sec Lena.

Doctorul incuviinta, dupa care ii facu semn asistentei, care dadu din cap si il lasa
sa treaca. Dup ace parasi incaperea, se apropie de patul lui Alexander si ii facu o
injectie scurta, dupa care se retrase in liniste, ca o pisica, purtandu-se de parca
tocmai s-a intalnit cu doua pisici jigarite.

Lena se lasa sa cada pe marginea patului, iar el isi trecu mana prin parul ei, ca s-
o linisteasca, dupa care ii sopti putin acuzativ “Te gandesti la familia ta.” Ea se
enerva si i-o arunca rece: “ Nu ma gandesc la el”, explica enervata. “Sigur ca nu”
se scuza el cu naivitate, dar ea stia ca asta crezuse. “Ma gandeam la baiatul tau…”
“Ba bine ca nu” isi dadu Lena ochii peste cap. Nu voia sa recunoasca, dar simpla
idée ca statea departe de copilul sau o ucidea, darmite sa nu-l mai vada niciodata,
asta era peste poate. Cumva, se simtea datoare ca mama, parasirea nefiind ceva
matern , si ii era dor de ei, de Roger si Henry, si chiar daca dragostea fata de
Alexander depasea limitele familial, tot nu putea renunta la persoana care-I fusese
alaturi si la fiinta ce crescuse din pantecele sale.

Nu avea sa-I paraseasca, si Alexander va trebui sa accepte ca nu se va

razgandi niciodata. “Daca ma lasi aici, jur ca..” Nu se uita la el, dar simtea ca avea
lacrimi in ochi, lacrimi de gelozie, de tradare… “Te rog… Lena… Ei nu te vor mai
primi inapoi…” Se apropie de ea, si fata simti cum o lacrima I se prelinse pe
umarul gol, pana la antebrat. Isi apropie gura de urechea ei. “Eu am renuntat la
Connie pentru tine, e timpul ca si tu sa renunti pentru mine.” Nu-I venea sa creada
cat de tiranic era, cat de putin ii pasa de dragostea ei fata de familie, cat de obsedat
era sa o pastreze numai pentru el, sa o dezmierde cu dragostea cu care nu o
dezmierdase niciodata.

Se intoarse cu fata spre el, si il vazu acolo stand jalnic langa ea, cu mainile
inpletindu-I suvitele parului, trangandu-si cu disperare nasul, tinand-o cat mai
aproape, de parca n-ar mai fi vazut-o de mult, de foarte mult timp… Era nervoasa,
si lacrimile sale nu compensau cuvintele urate pe care I le spusese, ii venea sa urle
la el, sa-l ucida, sa scape de el, pentru tot raul pe care putuse sa-l faca in cateva
minute.Roger… cata grija avusese de ea “sa nu duca lipsa de nimic” si acum el
suferea, se resemna, pentru greselile ei. Apoi se gandi la Henry, bietul de Henry…
ii venea sa se omoare, ca sa scape de tot raul pe care-l facuse, pe care i-l facuse
unui copil, care o iubise atat de mult, care traise fara mama, fara mangaierea dulce
a unei fiinte apropiate, caldura unui pantec cunoscut si a unui glas deopotriva
certaret si binevoitor… Un copil orfan de mama, fiindca ea era lasa, egoista si
perfida…. Fiindca alesese inima si propria fiinta impotriva lui. “Adu-l aici, sa stea
cu noi… Stiu ca ti-e dor de el…” o saruta pe crestet, intelegator, de parca isi cerea
in tacere scuze. dar ea nu-l mai simti langa ea, nu mai voia sa-l simta. “Vom avea
noi grija de el.” Dar nu mai auzea nimic, nu mai era decat vinovatie…

  Soarele răzbatea printre pustiuri, iar acum păreau străini, necunoscuti, in

inspumarea valurilor care se napustea supra lor asemenea unei avalanse… Putea
ajunge departe, foarte departe…
   Zambi sardonic in timp ce privi marea, de altfel parca mult mai înfricoșătoare
decât pustiurile Alaskăi, nu va mai merge niciodată decât cu gândul, iar esenta
acestuia era neimplinibla, de rusine si de teama fata de tot ceea ce era intunecat.
    Ii era rușine de propria slăbiciune, de faptul ca, deși dornica de viata, de ceva
nou, de a se naște intr-o noua lume, fără sa tina seama de trecut, eșuase lamentabil.
Inchidea ochii și se visa o fiinta moderna, noua, rătăcind cu rochii cochete prin
piețele aglomerate ale Californiei, in orele de vârf, când nimeni nu cuteza sa iasă
din casa, simtindu-se învingătoare, însă tot ceea ce putea distinge de fapt, în
adâncul privirii ei întunecate, era fata aceea, sensibila și muncitoare, devotata
familiei, cafe se răzvrătise pentru un amant, pentru o dragoste fără amănunt.
    Totuși, nu putuse da uitării familia, păcatele și victimele. Le avea acolo, în
străfundul mintii ei, dar, acum, când visa, ele nu mai veneau; stăteau deoparte ca
niște ascultatori dubioși.

       In mod sadic, ea nu era în California, unde soarele dogorea și femeile erau
îmbrăcate în rochițe decoltate. Ea era acolo, pedepsita, couprinsa de zăpadă si
geruri, infofolita, cerand căldură, cerand siguranță din mijlocul unei păduri, intr-o
noapte cu furtuna, și părea asa frumos, atat de întunecat, de parca toată lumea ar fi
pedepsit-o, și după pedeapsa urma iertarea.
   Își lasă lucrul din mana, privind din scaunul-balansoar in patul de alături, unde
Alexander statea cocolosit ca un cățeluș bătut de stăpân. Isi trecu mana prin parul
lui, abia atingandu-i câteva fire, ca nu cumva sa-l trezească. Acum nu mai erau in
odaita ingusta din centrul orașului, acum erau acolo, la un capăt îndepărtat, intr-un
apartament bine mobilat cu doua camere, iar in camera de alături, Lucy facea
aranjamente florale pentru balcon.

Sau cel putin asa se presupunea. Lucy era proprietareasa, dar, pentru ca
negociasera la sange pentru a primi camera la un prêt rezonabil, isi permitea acum
sa vina aproape in fiecare zi in vizita {desi cu siguranta ca isi permitea si pe la
altii}, pentru a vedea “ce fac tinerii insuratei”, caci Lena trebuise sa recurga la
minciuni pentru a-I capata increderea stirbita de afacerista.

Lena zambi, imaginandu-si cat de febrila trebuia sa fie femeia, in timp ce cauta
grabita prin sertare sip e sub fotolii, pentru a gasi monede, bijuterii si alte
chilipiruri, asa cum ii era felul, caci se obisnuise demult, si poate ca faptul ar fi
suparat-o daca n-ar fi stiut ca are banii bine ascunsi si nimic de valoare in rest.

"Au sa se treacă florile de la caldura" ii spusese Lenei, caci batrana incapatanata

susținea ca florile sunt mai frumoase atunci  când le poți face sa traiasca in pragul
casei tale. “Sa ajungi acasă, și sa le vezi de afara impdobindu-ti casa, este o
adevărată minune." “Cu siguranta”.
    Lena radea de înțelepciunea batranicioasa a femeii, mai ales avand in vedere
circumstantele pe care le crea pe la spatele clientilor sai, sterpelind-i. Totusi,
uneori mai aducea cate o atentie si din partea ei, asa, de complezenta, ca si cum si-
ar fi cerut scuze cu mutenie pentru toate neplacerile cauzate pe la spatele lor.
      Dupa ce termina, odaia in care fusese batrana inceta sa mai freamete din toate
incheieturile si Lucy își baga capul pe usa, după care arunca o privire spre pat și
din nou la scaunul unde statea Lena și ii facu semn scurt din cap sa vina în
bucătărie.
      Fata se supuse și lada lucrul pe care-l avea in mana pe marginea scaunului,
admirând cu mândrie cusături florala ce împodobea o camasa aproape terminata de
in.
      "Ceai vrei?" intreba din obisnuinta Lucy. "Nu mulțumesc, e prea cald..."
        Femeii însă nu-i pasa nici de ceai, nici de mâncarea pregătită precoce, desi nu
era ora prânzului. "Spune drept.... incepu Lucy... te framanta ceva de câteva
săptămâni... nu ești fericita cu el? Ti-a cauzat necazuri?" "Singurul necaz este ca
sunt fericita cu el", spuse Lena sec, sar Lucy se prefacu ca nu aude, mirandu-se de
parca fetei tocmai i-ar fi crescut doua capete. "Poftim?" "N-am spus nimic… doar
ca sunt fericita cu el, insa, uneori, mi-e dor de casa mea." se retinea, dar nu mintea,
cel putin in privinta lui. Uneori si-ar fi dorit sa nu-l iubeasca, caci, in rest, era
eliberata de tot, si putea trai exact cum isi dorea. In realitate, insa, neputinta
propriei fiinte de a se impotrivi era solitara si exclusiva, ghidand-o cu patima, ca si
cum sa-l paraseasca nu ar fi fost sub nicio forma o alternative, se excludea singura,
in mod natural. Vinovatia fata de familia sa nu disparuse, dar stia ca, daca avea sa
se intoarca, nimeni nu ar mai privi-o cu aceiasi ochi.

Lucy o privi cu compătimire.Cat timp ea se deconectase, batrana ii despicase

cuvintele și Lena parca simtea ce urma sa-i spună. Se pregati cu un oftat, ca si cum
orice gest de mare amploare emotionala nu ar fi miscat-o cu nimic.

“Pai si barbatul tau, n-avea casa lui, acolo, in Alaska?” simti raceala din vocea
ei, si isi dadu seama, ca orice ar fi raspuns, ar fi fost insufficient, poate chiar
jignitor pentru o astfel de persoana ca Lucy.

Nu părea sa-l fi plăcut vreodata pe Alexander, fusese asa de mirata, de

nostalgica, de misterioasa in prezenta lui, de parca vazuse ceva în el, ceva necurat,
ceva ce i se părea nefamiliar si grotesc în rândul oamenilor....

“Avea, dar am vandut-o, pentru tratament…” Batrana o privi iscoditor, iar Lena
inghiti in sec, de parca s-ar fi asteptat sa se lanseze in ipoteza ca ar minti. Mai apoi,
intelese ca gestul fusese in exclusivitate legat de Alexander. “Dvs mai aveti nevoie
de ceva?” Batrana zambi, de parca conversatia nici macar nu ar fi avut loc, dupa
care incuviinta din cap.

Lena privi ingrijorata pe geam, acolo unde ii vedea lui Al numai crestetul
capului, si mana osoasa, lugubra, care aranja firele de par rasfirate de vant.

Alexander se schimbase vizibil in cele doua luni de cand se mutasera, devenise

extrem de iritabil si de inchistat, iar vizitele nesfarsite ale lui Lucy il agitau si
incepuse iarasi sa fumeze in nestire in spatele blocului, pe terasa, privind marea si
ascultand sterile de la un radio vechi, cu sunetul aproape terfelit, care, dupa cum
credea Lena, cu siguranta il irita, doar voia sa scape de vocea stridenta a lui Lucy.

Dar nu făcut decât sa zâmbească trist, jalnic. Ea nu ar veni.... ea va rămâne aici....

Nu va veni fiindcă nu e loc pentru ea... acolo e loc doar pentru ei.... stupid, dar real,
Lena deja îmbrățișa pustietatea stepei și râurile dezghețate. Nu era acasă, dar era
Alaska...
   Gândurile I se impaienjenira și resimti setea de casa în întreaga sa ființă doar
pana se baga în așternuturi, după care, următoarele zile, treaba și pregătirile pentru
sărbători deveneau din ce în ce mai solicitante,  încât propriile gânduri nu mai
puteau capata prioritate.
     De altfel, Ajunul  Crăciunului se apropia, iar ea putut să simta deja cum se
scurgeau un nou an din viata ei, căci nu mai putea realiza precis de când era inchisa
un apartamentul acela mic și răcoros, respectând cuminte și indolenta plimbările
matinale și treburile zilnice, pentru a nu se gândi mai profund la plecare.
   Aceasta nu ar fi fost  posibila fara o pregătire din timp, căci trebuia sa ajungă
acolo undeva prin primavara, ca să aibă timp sa se acomodeze și se pregătească de
iarna.
      Sănătatea lui devenise din ce în ce mai buna, începuse sa fluiere vesel prin
camera și chiar sa cânte la o pianina pe care ea o găsise la un târg de vechituri.
     Cu rușine și modestie, recunoscu în sinea ei ca  sunetele erau departe de
autenticitatea și structura melodioasa a pianului impunător din lemn de cireș.
Totusi, era un compromis pentru ceea ce ii oferise ea, și egoismul femeiesc o
determina sa se vadă deasupra lui Connie și sa o domine, caci, chiar moarta fiind,
simțea că fiinta lui Alexander ii aparținea în exclusivitate ei si ca nu avea nicio
urma de dor pentru Connie.
   Îl întrebase de câteva ori despre ea, acid și voalat, dar el doar clatinase din cap si
evitase discuția, iar ea presupunea aceasta reacție ca fiind dorința de nu retrăi
uciderea ei, nu putuse accepta o posibila legătură extraumama cu o fiinta atat de
plata și de nedefinita, pe care, în definitoriu, nici măcar nu o iubise.
    În schimb, relația dintre ei părea sa aibă ceva autentic, iar California uncepuse sa
întinereasca vizibil, căci avea acel aer radiant și căpătase un bronz care îi
infrumuseta si i lumina gura roșie cu dinți albi și definiți și chiar ochii codați, din
care se mai întrezarea doar acel albastru de cer înnorat, conservativ și reținut.
   Avea un aer atât de familiar, încât simțea că l cunoaște de o viata, și poveștile
despre Alaska și despre cum fusese adoptat de pe acel teritoriu, și mai apoi se
reintorsese la el cu dragoste și patima o lăsau mereu ușor confuza și admirativa.
Era sensibila la orice sensibilitate de a lui, radea când radea el, și se simțea o
umbra patimasa în abisul gândurilor sale, pe care o îmbrățișa cu stupoare,
incercand sa și facă loc în universul sau.
    Răceala lui o făcea sa sufere, sa sa se adâncească în propriile gânduri, doar ca
acelea erau mult mai puțin egoiste decât ale lui, și își închipuia uneori ca o privește
și i se încălzea sufletul, după care vedea în privirea lui ceva gol și fără legătură cu
ea și se simțea usor întrebată și nesatula, plângând și neștiind cum sa I mai facă pe
plac.
   Desigur, gesturile ei erau rezervate și conținute, dar sentimentele sale fata de el
erau ascunse cu trivialitate, căci audlterul patimas se încarcă de nevoi și ea părea
din ce în ce mai sterpa și mai nefericita, pana când o lua în brate din nou sau ii
spunea minciuni frumoase și ii ierta orice păcat, bucurându-se doar de simpla
intenție.

    În California ninsoarea era destul de rara, iar zilele răcoroase păreau pentru ea o
dereglare a tot ceea ce stia, stand într un sat atat de friguros.
    Nu putea concepe cum cerul era atat de senin și briza atâta de incerta, iar o
ploaie rapida sau o schimbare de dispoziție a atmosferei erau singurele pericole ale
naturii, în condițiile în care Alaska cu tot gerul și ninsoarea sa inchidea copiii
uneori cu lunile în case și crea acea atmosfera aparenta și călduță de iarna, de
sărbătoare, care devenise insuportabila și lugubra după ce se terminau banii pentru
cadouri și mirosul de vin ametea numai fundul întunecat al beciului, orbecaind
împreună cu ghirlande și clopote ruginite din brazii sterpiti.
      Printre alte activități devenite pentru Lena acum oarecum familiare,  plimbările
cu barca deveniseră din ce în ce mai frecvente, iar fidelitatea celor doi devenise o
bucurie pentru patron, care le făcea prefăcut dezgustat cu mana și ii lăsa să se ducă
fără plata cu una dintre bsrcutele mai modeste.
    Mirosul de peste și apa sărată creau ceva rustic și autentic, părea pentru Lena ca
acele momente nu aveau nimic trivial, nimic forțat sau pitoresc, nici măcar
basmele nu puteau concepe felul in care cerul arata din perspectiva ei, acel cer de
iarna  răcoroasa ce  sera îi  îngheța asemenea unui pumnal pielea bronzata, intosita
de arșița de pe timp de zi, iar parul I se aranja în avânt cu curenții, având un aspect
nevoit de amazoana infrigurata, ceea ce I se păruse foarte hilar lui Alexander, mai
ales având în vedere perspectiva lui asupra sa, de domnișoară educata de pension,
putin tampa și sterpita de sentimente și romante neterminate.
     Deși îl vedea ironic la adresa sa, în tăcere  se simțea mai radianta ca niciodată, 
când observa bucuria cu care se lăsa pe spate și simțea briza cum ii ridica nasul și I
involbureaza ochii. Paradoxal, vara nu I se mai părea atat de minunata ca prima
oara cand ajinsese in california, in plina arsita, mai ales ca ii vedea disconfortul în
momentul ij care îl aducea pe plaja, sub ochii tuturor curioșilor și mai ales și
copiilor cărora parjntii le acopereau ochii cu mana și le făceau semne disperate.
    Voise la un moment dat sa glumească cu el, sa-i spună ca o scutește o avere
neavând nevoie de chaise-longue, dar el doar ii aruncase o privire împătimită, de
parca ii era rușine nu numai cu aspectul sau, ci chiar cu întreaga sa persoana.
    Faptul o făcea pe ea însăși sa se simta stingherita, iar, după ce vazuse clar ca
marea nu I făcea placere, obișnuia sa l lase sa privească totul de pe terasa din lemn,
unde statea cu orele și fredona, pana îl chema Lucy la masa.
   Ea, pe de altă parte, mergea destul de des sa facă câte o baie sau sa și rumenească
pielea la soare, și I se părea atat de frivola și de curajoasa acea dezbrăcare, încât o
făcea să se simtă eliberata si dezinvolta, mai ales când vedea ca pentru californieni
devenise dau mai degrabă era un obicei.
   Erau oameni de toate națiile, ii plăcea să-i audă vorbind și avea acea consideratie
să se facă nevăzută prin mulțime, căci I se păruse penibil când un grup de doi
bătrânei ii analizasera coapsele și îmbinarea calda și fructuoasa a picioarelor când
trecuseră pe lângă ea, fapt care o facu, împotriva arșiței care-i usca și ardea pielea,
sa se îmbrace de fiecare data cu un tricou alb subțire de bumbac, destul de lung
incat sa-i acopere o buna bucata din coapse.
      Deși la început se crezuse destul de stăpâna pe sine, anumite lucruri nu-i erau
familiare si nu stia cum sa procedeze când avea de aface cu ele. O bulversau multe
din tradițiile californienilor, despre care ea nu auzise niciodată, precum și ținutele
masculine și impunătoare ale multora dintre doamne, ea fiind obisnuita fuste lungi
sau medii înflorate și cămăși tari, deschise generos peste sâni, asta mai nou,
bineînțeles, conștientizând ca se poate.
      În rest, nu avusese niciodată curiozități asupra trupului sau, care nu era unul
tocmai frumos, dar pe care și l susținea cu acel sex-appeal care nu o caracterizase
pana atunci în momentul în care ieșea din apa și și scutura pletele, atungandu și în
treacăt marginile bichinilor. Atracția virila o făcuse sa se sinta magulita, și chiar
dacă i se aruncau uneori priviri nepotrivite, putea sa mizeze pe inocenta și lipsa de
intenții frivole în momentul în care era îndreptățită sa și expună trupul.
        În timp, începuse sa I se urce la cap, și, în timp ce statea pe barca, și trăgea
flanelul încet peste cap și l arunca cu gratie im laturi, după care își dădea bretelele
rochiei în laturi și statea asa, cu sânii aproape descoperiți, în timp ce el o privea cu
oarecare stupoare, de parca nu I mai vazuse trupul de atâtea ori.
     Când ajungeau acasă, ea făcea deseori baie prima, dar lasă usa mereu
întredeschisa, și el mai venea uneori sa și mai adune lucruri de care avea nevoie și
simțea din protecția căzii cum aruncăturile sale curioase aveau o radacina sexuala,
dar se stingea în neputinta lui și în rușinea ei, căci statea mereu cu sânii deasupra
căzii, dar cu restul trupului cufundat in spumă, cu picioarele ridicate si împreunate
și uneori si-i acoperea și pe aceștia, când o stanjenea privirea lui acida, parca
umilind-o.
     Alexander nu fusese niciodată curios în privința aspectului sau fizic, noptile de
dragoste nu aveau majoritatea facilităților pe care le aveau alte cupluri. Ei ii era
greu și frica sa l miște, iar el, deși însănătoșit, nu era suficient de rafcut încât sa
suporte presiuni prea mari, căci problemele pe care le avusese deja erau încă
prezente.
   Se mulțumea să-l sarute cu o înflăcărare stinsă, dar atingerea era constantă și
sigura, iar ea părea stâlpul pe care se rezema el, creând un nou exemplu în
societatea feminina care se clădise pe vreme de război.
     Ea nu I cerea nimic, muncea ca vânzătoare într un magazin local și își permitea
uneori sa și comande de la croitori ieftini și cu gust rochii ale unor fabrici mai
puțin cunoscute  tricotate pentru primăvara și iarna.
   Constatase totuși cu bucurie ca, din puținul pe care-l avea, strânsese cât putuse
pentru a reuși sa și adune o garderoba plăcută și fiabila.
    El nu avea nicio problema cu capriciile ei femeiești, din contra, îl amuzau și îl
intrigau, fiindcă o credea de a dreptul abila pentru lucurile pe care le cumpăra la
preturi atat de mici.
    Veni și Crăciunul și cadourile fura pe măsură, portocale și niște dulciuri
zaharoase, care, puse laolaltă, miroseau asemenea unui magazin provincial, a
napolitane, scortisoara și menta.
    Lenei nu I plăceau foarte mult dulciurile,  dar părea sa respecte tradiția cu
sarguinta, fără sa comenteze obiceiurile californienilor, ea fiind, de altfel, obisnuita
mult mai modest.
     El nu se plansese de nimic, manca asemenea unui copil bomboanele de sub
brad, iar ei i se părea atat de amuzanta și atat de plăcută aceasta apropiere taciturna
a lor, aceasta intimitate a sărbătorilor pe care le petreceau împreună.
     Îl vedea surâzând la fiecare masa pregătită cu mai multa sarguinta și ii citea
mulțumirea latenta în ochi, în spatele expresiei de stoică. I-ar fi făcut poate o
asemenea masa în fiecare zi, si-ar fi rupt picioarele prin păduri ca sa-i aleagă un
brad, numai ca sa-l facă fericit.
     Realizase cu mândrie și egoism ca sărbătorile petrecute cu ea păreau sa-I aducă
mai multa mulțumire decât aceea pe care o petrecuse împreună cu Connie. Numai
gândul la femeia cu mâini tremurânde și cu expresia lovita, de căprioară blondă, o
făcea sa se simtă vinovata și inferioară, aducându-și aminte uneori de felul cum
ținea ceaiul și cuam făcea adăugiri la poeziile pe care Lena se chinuia I le spunea
lui Alexander, de parca știa fiecare dialect și fiecare vers în parte ca o enciclopedie.
   O enerva pana și amintirea surâsului zeflemitor al lui Alexander când Lena
suporta umilinta de a fi corectata, iar faptul ca o făcea cu politețe era cu atât mai
enervant.
    Oricât ar fi urat-o sau s-ar fi simțit stinghera de amintirea sa, Connie era o
femeie educata. Familia sa, medici fiecare în parte, a avut mereu ceva de adăugat
în educația sa.
    Probabil renunțarea la poziție, rang și avere fusese tot o chestiune de educație,
care o sensibilizase intre timp și o făcuse sa-și doreaca dragostea, înaintea banilor,
fără sa acorde acestora din urma vreo importanta.
    
     Sărbătorile în general lăsau după terminarea lor o atmosfera ponosită, searbadă,
iar piețele luminate deveneau ticsite de cutii goale și rămășițe ale ghirlandelor.
     Alexander nu spunea niciodată nimic, nu făcea niciodată nimic, dar o
indispunea intr-o maniera malitioasa pe Lena cu obișnuitele sale remarci
răutăcioase, fapt care o făcea sa-si dorească ca acele clipe de pura jovialitate din
timpul sărbătorilor sa se intipareasca mai adânc pe chipul ei, fiindcă degenerau
asemenea ploilor de vara, intr-un reflux brusc și nefiresc.
    Lena doar ii făcea pe plac, își făcea toate atribuțiile și continua rutina pana când
ajungea sa audă un chiuit enervant în  străfundul urechii, care o agita și o făcea sa-i
curgă lacrimi pătimașe, și atunci se ducea și se uita la mare sau își cumpără o
pereche ieftina de ciorapi, pe care o ducea acasă și o întorcea pe toate părțile cu
mândrie și vitalitate, în timp ce el își relua activitatea muzicala.
     Iarna nu putea ieși din casa, asa ca prefera sa stea aplecat asupra pianinei și sa
cânte încordat, cu ochii invinetiti de pleoapele ce se zbătea într-o emoție nevropata,
ce-i sugea culoarea din obraji și-I ingheta toate trăsăturile.
       Singura persoana cu care mai schimba cate  doua trei vorbe era Lucy, care
începuse sa o întrebe atat de des despre plecare, încât Lena bănuia ca, din cauza
inflației, incerca sa obțină chiria mai scumpa, dar nu voia sa para "jitana" în fata
unei cereri care ar putea periclita fericirea tânărului cuplu.
    Venea acum destul de des în vizita la cei doi, iar Lena începuse sa se întrebe
dacă era un gest obișnuit al proprietarilor californienilor sa se autoinvite în casele
altora doar pentru ca erau indirect stăpânii caselor.
  Lenei ii fusese desigur rușine sa refuze acele vizite îndelungate, care uneori se
terminau abia seara târziu, sub privirile dezgustate pe care le arunca Alexander din
odaia de alături.
   Ei nu-I făcuse niciodată plăcere socializarea, nici măcar petrecerile pentru care
fostul ei soț făcea mare tam-tam nu o dădeau pe spate; aglomerația și chiotele
frivole o dezgustau și o făceau Să vrea să plece cât mai repede posibil din acele
locuri înguste, împuțite de mirosul de țigară și de parfumurile orientale ale
anumitor femei mai înstărite din sat.
     Chiar în seara de după Crăciun, Lucy venise sa le vadă aranjamentele, insistând,
ca de fiecare data, sa nu fie domnita și sa I se dea numai o cana cât de mica de ceai,
urmând ca mai apoi sa manace aproape o cutie întreaga de bomboane caramelizate.
    Pretextand ca îi era rău, insistase sa meargă sa-si pudreze nasul, după care, când
Lena se duse sa se asigure ca avea tot ce-i trebuie, o găsi venind din dormitorul
matrimonial, cu o figura vinovata pe chip și cu acea noblețe forțată a hoților de cai.
   Lena nu făcea tărăboi din acele mici lucruri pe care femeia rexunoscuta ca fiind
afara le fura, căci, din punctul de vedere al dânsei, și cel mai mic ac de gămălie
cantatea o munca titanica de faurire, și realmente un bănuț cinstit la un târg de
vechituri.
   Niciodată nu o vazuse vânzând lucruri furate prin piețele prin care trebaluia, dar
bănuia ca le dădea pe sub mana la suprapreț și mintea cu acea aviditate de
afaceriști pe care o avea în sânge.
       -Ah, am crezut ca am întrat unde trebuie. Sa vezi! Seamănă toate camerele
intre ele!
       -Baia e acolo, ii arata Lena cu mana, strangand din buze și privind spre
pumnul inclestat la spate.
   Cu expresie placida și nedefinita, femeia rase: Asa aproape deci... eh, hai c-am
fost aproape, îmi mai cunosc eu casa cât de cât... de.... aici copilaream cu bunica
mea, s-o odihnească domnul în pace. Doar ca pe vremea mea, mai știu eu ce era
aici, ma ghidez doar după simțuri.
   
    Volubilitatea era doar o dovada a stanjenirii sale evidente, precum și a faptului
ca trăsese câteva priviri oachese la bijuteriile pe care Lena le aduna uneori de pe la
anticariate sau diverse târguri care se organizau prin piețele comunale.
      Lucy, parca uitând de brusca ei nevoie, ingramadi ambii pumni în buzunarele
de la spate ale pantalonilor murdari dr stofa și se intoarse cu pași sprinteni spre
bucătărie.
     -Dar domnul nu întra niciodată in vorba cu mine! Pare asa... ca doar te ia de jos
în sus și apoi te lasă cu pumnu-n gura... nu știi ce crede despre tine, sau dacă crede
ceva ori nu-i pasa.
     -Nu e obișnuit. A fost bolnav, acum vrea doar liniște.
    -Ei, daca-i asa, n-as vrea sa deranjez, spuse luând în gura o jumătate de croissant
din coș. Mai vin altădată, ca acum e asa, ca după sărbători. Treaba, pregătirile. Ca
asa cum le faci, tot tu le strângi la urma. Halal sa mai fii și femeie!
      -Le fac și eu cum pot.
      -Le faci... cum nu? Pe îndelete se fac toate. N-avea grija, sănătoși sa fiți.
      -Va mai aduc ceva?
      -Nu, ca acuma plecam. Se trezi brusc, ca și cum, pentru o clipa, uitase pentru
ce se ridicase în picioare, după care se așeză înapoi pe scaun, oftând.
   Lena era un pic confuza, pentru ca deja se ridicase spre a-i deschide ușa, iar
mișcarea ei, speciala gândită spre a mai rămâne vreo câteva jumătăți de ceas ca să
sporovaiasca o puse puțin în dificultate, fiindcă trebui și ea sa se așeze la rândul ei
la loc pe scaun și sa-i asculte plângerile de mila.
    -M-au lăsat toate acum, spre bătrânețe. Copiii se duc și ramai mereu singur...
De-asta mereu ti-e bine sa vezi fete tinere, parca-ți luce viitorul în fata. N-ai sa mai
vezi decât războaie și foamete și de-acum încolo. Mi-e mila de generația asta,
tânără. Copiii mei sunt plecați de nu știu când, nici n-am mai dat de ei, bărbatul s-a
prăpădit. Dar acum nu mai stau sa ma uit înapoi. E prăpăd în lume și previn...
pardon, parvin... parvine un nou război. Aveți sa vedeți ce va fi de capul vostru.
Ma voi duce în curând, nu-mi fac griji pentru mine, mi-era mie mila... ha! Mi-era
mie mila de propria tinerete, de barbat și de copii, dar sa nu poți sa trăiești de
patima, ciuma; războaie și foamete e alta... astea-s problemele lumii... sa nu ai de
niciunele. Macar; când eram tânără și necajita, vedeam o floare în curtea unei case,
un zâmbet la un copil sanatos sau la o domnișoară cu mana încărcată de rochii și...
pana la urma.... vedeam Domne pace-n lume... Acum... parca și aceia cu lipsa de
educație o duc mai bine ca noi, ăștia intelectualii, ca ei oricum n-au reacție la
nimic. Noi suferim de pierdere noastră,  a celor din jur, dar, la urma, sa fii voi
sănătoși, copiii. Apropos, voi când plecați?
    În timp ce vorbea, mai dovedi doua-trei croissante, iar Lena nu facu decât sa
strângă din buze și s-o aprobe la orice nimic.

     Dimineața următoare, mintea ii era încărcată doar de vorbele lui Lucy, "Voi
când plecați?" Ii rasuna în minte în timp ce se plimba prin piața deschisa, forfotind
de lume la o ora atat de nepotrivita. Niciodată de faptul ca venise sa se plimbe în
oraș și sa-si găsească liniștea sub pretextul ca avea ceva de cumpărat, dar planurile
ii fuseseră anulate de vocile care se intrepatrundeau și creau o valva anosta în capul
eu terciuit, Lena nu putea sa se gândească la altceva, în afara plecării definitive din
acel stat, care deaodata ii repugna.
   Mojave nu mai suna deloc pentru ea acasă, și blestema în gând ora în câte o
primise pe femeia aceea anosta în casa sa.
    Făcea printre gânduri calendarul care sa-i deschidă poarta către casa sa, Alaska,
pe lângă Muntii Interlopi, acolo unde se presupunea ca va fi mai cald, potrivit
pentru un om bolnav asemenea lui Alexander.
   Bunicul sau avusese un apartament pe care i-l lasase moștenire, unde petrecuse
ultimii ani din viata cu femeia pe care o iubea, departe de vorba aspra și de
condițiile strâmtoare în care spunea ca il lasase bunica sa. Aceasta, care de mult ori
punea multă presiune pe relația mamei sale cu acesta, amenințând-o sa nu-i mai
trimită scrisori, îl critica continuu și avea numai vorbe aspre asupra femeilor care
"spărgeau case " și a bărbaților care acceptau orice femeie le venea în cale în patul
lor ca niște câini înfometați, ce-si infigeau boturile avide în coastele mieilor tineri.
      Bunica sa fusese o femeie foarte locvace, dar bună la suflet și cu o limbarnita
din care puteai extrage niște rigidități feroce, dar bătute în cuie groase pe temelii
care aveau la baza concepții familiste pe care ea însăși le respectate cu strictețe.
      Ii recreație moartea mai mult poate decât pe a propriilor părinți, dar, intr-o
oarecare măsură, nu se mai putea identifica cu bazele pe care I le pusese,
amintindu-si cu rușine de jovialitatea cu care confirma peste tot în sat relația Lenei
cu Roger ca fiind una de respect pana la dualitate, pana la bovarismul unei fericiri
sincere, călduțe, ale unei familii perfecte, nu pe baza de iubire, dar pe baza de
cultura și constienta.
      Acum macar de n-ar exista rai sau măcar de-ar fi impaienjenit de nori ca ea sa
nu vadă cum fata sinceră și bonoma se transformase în acea vipera inseatata de
acte frivole pe care batrana le-o descria cu ura, patima și lacrimi reținute în
colturile ridate ale ochilor.
       Când se intoarse acasă, Alexander statea pironit pe un scaun și privea jos, la
întinderea laconica a marii peste țărmul albicios, pătat de umbre.
   Avea în priviri obinsuita expresie de stoica, presărată de o curiozitate  triviala,
din care ea crezu ca incerca sa dezbrace tot pământul și sa faureasca o acasă
asemenea locului pe care și el deopotriva, ca și ea, îl dorea și îl resimtea acum în
nări, după un an întreg de acomodare, vrandu-l înapoi.
   Sau poate era doar egoismul ei de a crede ca și el își dorește în aceeași măsură
aceleași lucruri.
    Când o vazu ca pășește și tocurile mici rascaira parchetul, se intoarse plictisit
către ea, ștergând orice urma din gândurile pe care s-ar fi presupus ca le avusese.
     -La ce te gândești? Nu simti nevoia sa-l salute, sa-l sarute, sa-l ignore, sau sa se
retina, asa cum o făcea de obicei.
     El zambi ciudat, parca nehotărât dacă sa taca sau sa continue conversația.
      -Ti-e dor de acasă? Sugera ea, făcând ochii mari, incercand sa citească pe fata
lui o urma a unei reacții care sa-i confirme presupunerea.
     El se strâmbă si răspunse flegmatic, dând pasiv din mana:
     -Nu ma baga pe mine în sentimentalismele tale.
      Ea se incrunta, dar nu reactiona asa cum si-ar fi dorit, doar ofta, și dadu din
cap.
      -Eu nu pot rămâne aici, am un copil, am o familie... Dacă asta te preocupa,
adaugă cu cinism, băgând la mijloc o scuza la care, spre rușinea sa, nu se gândise
niciodată.
      El ridica din sprâncene, consternat și parca amuzat de afirmația ei, urmărindu-i
pe chip urma de ironie, care nu exista.
     -Trebuia sa te gândești la asta înainte sa-i părăsești.
   O enerva și mai tare faptul ca se prefacea ca n-ar fi fost el cauza principala.
    Tonul lui se mai domoli, de îndată ce observa ca cuvintele reci o afectau.
      -Îmi  cer scuze, m-am aruncat și n-am așteptat sa vas ce ai de spus. Am avut o
zi mai proasta azi, n-am putut sa ies pe terasa, au dat la o parte rampa.
     Lena se intoarse si se uita spre geamul de la bucătărie. Stand la primul etaj și
având balconul aproape de pământ, pusese o rampa și pe ea cobora singur
Alexander de fiecare data când petrecea timp afara, ca să privească marea și sa
fredoneze, în minutele în care nu-si abuza pianul.
      -Probabil un copil mai energic, ofta ea.
O voi pune eu diseară la loc.
      Considera ca intervenția lui fusese menita sa rupă conversația și sa lase pentru
alta zi o dezbatere mai efervescenta, desi era clar ca, din cauza bolii, Alexander
devenise și mai ursuz decât înainte, căci chiar și vizitele neregulate la doctor, unde
i se spunea ca medicația și orele în aer liber o sa-l ajute sa-si revină complet îl
indispuneau și parca se așteptase cu oarecare sadism sa fie dus spre o moarte lenta
si nesemnificativa.
     Contrariul nu-i pria, cel puțin așa credea Lena, iar accesele lui cinice și
nerecunoscatoare o scoteau și mai mult din minți și o determina sa vrea sa plece cât
mai repede din confortul toxic pe care el si-l crease în jurul grijii aproape materne
pe care i-o acorda.
     Seara mancara în bucătărie, el oferindu-i bucata sa de pâine, când văzu că ea nu
mai avea, iar Lena, parca razbunandu-se pentru discuția în care se lasase înfrântă, o
lua aproape vehement din mana sa și o baga cu deliciu in gura, după care sorbi
dintr-un suc acidulat si-i intoarse spatele, spălând și stergand de zor mobilierul din
bucătărie care era deja curat.
     Ii simți privirea in ceafa câteva secunde, după care, prin susurul jetului curgând
al apei, ii auzi oftatul, care, de data asta, ii trezi pielea uscata ca niște țurțuri de
gheata înfipți în coloana ei, căci nu era obusnuita raapiratie sacadată, exasperată, ci
mult mai mult decât atât, parca își cerea scuze în surdină.
PARTEA A TREIA
Alaska cauta din nou, un nou drum pentru acelasi suflet pe care sa-l gazduiasca, sa-
l simta, sa-l iubeasca, sa-l imbratiseze, oriunde ar fi el, el apartine de locul bastinas,
in care avea sa se intoarca…
…Vaporul era aglomerat, si un marinar tanar nota numele pasagerilor pe o hartie
ingalbenita. Schiopata si purta ghete a caror talpa se desprinsese, aratand de
asemenea caraghios in niste pantaloni largi spre glezne. Fiind pasageri de clasa a
treia, nimeni nu se sinchisea cu prea multe formalitati, avand in vedere fetele arse
de soare si mainile muncite, cu maneci rupte, mancate de molii.

Lena il privi pe Alexander si ii zambi cu o oarecare tristete, parca nehotarati

daca sa plece, insa decizia a fost mai usoara decat faptul in sine. Se resemna, si
privi marea, cu ochii sai incetosati, si parca valurile nu mai pareau deodata atat de
infricosatoare.

Pe vas li se aduse cate ceva de mancare, si Lena se imfrupta dintr-un peste nu

foarte bine pregatit, infulecand in graba coltul de paine care ii fusese oferit. Se
simtea inviorata, de parca hrana ii daduse incredere, poate chiar speranta ca totul se
va termina, si se va trezi din nou, intr-un patut de lemn, singura gura care ar fi
sarutat-o fiind cea a mamei sale, singurele brate care ar fi atins-o si singurele
priviri care ar fi facut-o sa se resemneze sau sa fie fericita.

Alaska era asa cum o lasase, si totusi parea atat de straina, de parca era prima
oara cand o vizita. Doamna Edwards se mai linistise, dar Lena incepuse sa se
tulbure din ce in ce mai mult, iar amintirea lui Christian o rascolea ca un sarpe
veninos ce prelungeste moartea incolacindu-se lent in jurul gatului victimei.

Casa ei. Casa lui Roger. Casa lor. Nu mai exista. Era doar o cladire straina,
unde ea nu putea fi primita decat ca musafira, cu de-a sila. Alexander se oferi sa
vina cu ea, ceea ce Lena accepta dintr-o frica morala de a se afla singura in locuri
unde oameni suferisera din pricina sa. Cainta e mult mai usoara cand ai pe umarul
cui sa plangi.

Intra in casa folosind cheia din scobitura, acolo unde obisnuiau s-o ascunda, si
simti cum ochii I se umezesc, dar puse asta pe seama diferentei de temperatura,
dupa care striga numele celor doi, insa nimeni nu raspunse, si casa deveni pustie,
plina de intrusi nepoftiti.
 Lena isi fatai garderoba prafuita prin camere, cercetand cu atentie fiecare
coltisor, dar camerele pareau deodata mult mai mari si mai friguroase… mobile
fusese luata, iar focul nu mai fusese aprins de atata timp, incat se formasera ghetari
pe obloane si geamuri.

Femeii ii veni sa planga, dar se abtinu, mai ales ca Lucy era atat de nedumerita
de goliciunea casei, incat nu voia sa se mai explice.

Gasi pe masa din bucatarie, singurul lucru lasat, o bucata de hartie pe care
picurasera cativa stropi de ploaie cazuti din tavanul intunecat. Simti cum incep s-o
doara tamplele si buzele ii tremurara usor, dar deschise scrisoarea inainte ca
plansul sa-I orbeasca privirea.

Draga Lena,

Nu-ti port pica si nici nu-ti voi purta vreodata pentru ce ai facut. Oamenii te
vorbesc de rau, dar stiu ca nu ai facut absolut nimic fara un motiv intemeiat.
Vedeam mereu ca te intorceai la ei, dar nu am banuit niciodata ca te intorceai de
fapt pentru el. Sau poate doar n-am vrut sa cred asa ceva…

In fine, acum stiu cat de multi l iubesti, si ma doare, ma doare fiindca nicodata
nu m-ai iubit in felul acesta, insa nu te pot obliga, dragoste cu de-a sila nu se
poate. Totusi, nu m-am asteptat sa renunti pana si la Henry pentru dragostea
voastra, insa ai facut-o.

Cred ca realizezi si tu ca in viata ta nu mai e loc de noi, si stiu ca o sa ajungi la

concluzia ca am luat cea mai buna decizie indepartandu-mi fiul de tine, chiar daca
poate in momentul in care vei intra pe aceasta usa ma vei uri mai mult decat m-ai
urat vreodata.

Imi pare rau daca iti cauzez necazuri, si stiu ca te doare, dar nu vreau ca Henry
sa creasca cu impresia ca mama lui este o persoana egoista. Lumea vorbeste, si
lumii nu-I pasa de motivele tale, doar de fapte. Ti-am scris aceste randuri ca sa-ti
spun ca te iert si sper ca ma poti ierta si tu pentru decizia mea, daca te mai intorci
vreodata in casa aceasta.
PS: Nu incerca sa il cauti pe Henry, stiu ca esti inteligenta si realizezi ca cel mai
bine este sa ramanem doar cu amintirile noastre impreuna.

Al tau pe veci,

Roger

Scrisoarea cazuse pe podeaua inghetata, si acum Lena plangea, plangea mai mult
decat plansese vreodata, durerea atator lucruri o apasau, literele de mana , scrise cu
cerneala albastra ii inundau sufletul, si parca vedea cuvinte, scuze, argument,
descifrandu-se pe obrajii ei obositi cu fiecare lacrima prelinsa, cu fiecare suspin,
facu o grimasa, si simti cum murea usor, in bratele lui Lucy, in bratele calde ale
miubitului sau, si il ura parca pentru ca ii era mila, pentru ca o strangea cu atata
patima… parasise tot, parasise orice, nu-I pasase decat de propria ei inima, si
tocmai pe aceasta o distrusese fara ca macar sa realizeze.

“Sigur sunt blestemata”, isi spuse cu lacrimi in ochi, ca si cum prin vorbele
acestea cineva ar fi auzit-o si ar fi contrazis-o, magaind-o bland pe par, spunandu-I
ca e o persoana minunata, dar pe cine pacalea? Nu o auzeau decat gandurile sale, si
acestea o condamnau cel mai rau, invinovatind-o cu vehementa.

Se puse in genunchi si isi ceru iertare. Isi ceru iertare fata de el, fata de Roger,
fata de Henry, fata de… Connie… Acum Al ii soptea cu infrigurare, lipit de pieptul
ei cald, ratacitor, urmarind miscarea incerta a sanilor ei in corsetul strans pe tot
corpul: “Nu-I vina ta…” si parca prin aceste cuvinte ii lua grijile asemenea
preotului in timpul spovedaniei, cand uitai tot ceea ce fusese gresit in tine si in altii,
insa tot ceea ce el facea prindea contur doar la suprafata sa, cand mangaierile lui ii
infiorau pielea, insa adancurile sufletului ramanea spart, neatens, fara coliziune cu
tot ceea ce era la suprafata, iar cuvintele de dragoste care I se scaldau in ureche se
pierdeau, parca lovite de un inedit si distructiv spectacol al tacerii lugubre, unde
tristetea domina ca oceanele pe suprafata pamantului.
 Si se gandea la casa, la casa aceea parasite, ce avea sa faca acum, in casa sa
goala, goala de toate amintirile, de toata dragostea prefacuta si saruturile stirbe pe
care le aruncase in graba, gasind mereu ceva de lucru ca sa scuze atitundinea sa
distanta, rationalizata si crezuta prin veritabilitatea minciunii, aceea a “muncii
pentru existenta”. Nu, nu mai putea nadajdui sa stea aici, nu era primita de ei,
goliciunea si saracia lucie vorbeau de la sine, ca niste taine care ii ajungeau printr-o
intamplare gandita la ureche, spintecandu-I orice urma de tarie.

Alexander ii puse man ape umar, studiind in tacere foaia care cazuse pe
podeaua rece, umpland parca goliciunea sterpa a incaperii. El ii mangaie in tacere
gatul, iar muschii ei se incordara sub atingere lui calda.

Maingaierile lui ii repugnau, acum era fidela numai tristetii, a unei depresii
apasatoare, si sopti serpesc, intentionat de neinteles: “Sunt o criminala”, de parca
propriile buze o condamnau la o sentinta sufleteasca ce-i ineca toata vointa, toata
speranta cu care plecase si, privind in urma, parca ar fi sters orice zambet care I se
asternuse pe chip. “Oare credeam cu adevarat ca il voi gasi aici?”

“E-n regula..”, ii spuse el, mangaindu-I obrazul, iar vorbele lui seci, ragusite, o
trezira din reverie ca o carafe de apa rece… Nu-I pasa de ce spunea, dar avea
nevoie clara de a-si umple memoria cu sentimentele lui, avea nevoie sa se prefaca
ca dragostea lui era arzatoare si o simte pana in talpi, ca o indragostita care-si
viseaza precoce nunta cu alesul. “E-n regula.”…

“Draga de tine, esti asa de palida… Da… Roger a plecat…. L-am vazut intr-o
zi… a luat cu el copilul… parea foarte suparat, nici nu a vrut sa vorbeasca cu mine.
L-am salutat, desigur, dar probabil ca el nu m-a vazut, parea cufundat in ganduri…
Am crezut ca ati mers si dvs cu el, doamna… Apropo, am uitat sa va intreb de…
insotitor…”

Vocea calda a Mariei rasuna in toata incaperea, iar veselele cuminti de portelan
ascultau monologul grav ca pe o piesa de teatru lipsita de substanta. Lena se
asezase in capul mesei si privea in gol, anaizand fumul ispititor care se unduia
voalat, pierzandu-se intr-un vid, intr-un punct pe care ea nu-l putea identifica, ca o
ceata invizibila care acoperea vizibilitatea.

Alexander statea sfios langa ea, urmarindu-I traseul privirii cu ingrijorare, ca

unui nebun care din clipa in clipa ar putea face… ceva neasteptat… El era incordat,
gata sa-I sara in ajutor, iar mila lui o innebunea, de parca o acuza, intr-un mod
discret, de problemele sale familiale, incercand in acelasi timp sa nege adevarul pe
care il gandea.

Desigur, acest adevar era doar o conceptie fara preciziune si luciditate care ii
venise Lenei in minte dupa o analiza facuta la foc continuu fata de ceva abstract,
pe care nu-l putea intelege, doar interpreta, iar interpretarea defavoriza tot ceea ce
el prezenta ca fiind adevarat.

Mary statea acum langa Lena, si isi puse o mana incarcata cu inele ruginite,
mirosind a sapun de casa, peste pielea cojita a femeii, mangaind-o usor, ferm, ca pe
un puisor pe care il cuibarea in palme pentru a-l tine cald.

Lena isi retrase mana si o privi intrebator, cerandu-I indirect sa repete tot ceea ce
spusese.

Mary ofta si il privi pe Alexander, dupa care spuse simplu:

-Cine este dansul?

Lena il privi scurt, nesigur, de parca in momentul acesta mintea sa desirata nu-l
putea recunoaste, iar el ii zambi trist, dupa care isi intoarse capul cu o durere
sobra, dar calculate, rusinandu-se de situatia stanjenitoare de a se discuta despre el
fara a fi in mod direct prezent verbal.

-O ruda indepartata, numele lui este Val.

Mary o privi intelegatoare, de parca aceasta spovbedanie i-ar fi diminuat niste

lupte launtrice si penibilul parca se risipi intre cei doi necunoscuti.

Lena nu mai spunea nimic, isi atintise acum privirea pe fereastra, si lumina
orbitoare care ii ineca privirea o facu sa lacrimeze, amplificand motivele unei
sensibilitati fizice si morale.
 Mary dadu scurt din cap, mai mult pentru sine, si ii arata lui Alexander o
camera din fundul casei, explicandu-I amanuntit chestiuni pe care Lena le ignora,
iar acesta dadu scurt din cap si tot ceea ce mai auzi fu: “Noapte buna.”

Nevoit sa se retraga din cauza aparentei “legaturi de rudenie” ii arunca o privire

plina de ingrijorare, avand grija ca ea sa aiba parte de contact visual, si vazu o
flacara de… manie? Scurta in ochii lui atunci cand ea ii arata vadit nepasarea, dar
urmatorul stadiu il facu sa se resemneze, intorcanduu-si capul exact cand ea il privi
mai intens.

-Elena, daca vrei sa mergi la culcare, mai am o camera… e a nepoticii mele, dar
e acolo o canapea destul de spatioasa… in caz ca vrei sa te intinzi… Mie mi se
pare mai comod decat patul din dormitorul matrimonial… dar ramane sa decizi tu,
imi este indifferent, eu voi sta in camera de zi.

Lena nu spuse nimic, doar se ridica buimaca de pe scaun si, in cateva clipe,
inchise cu mainile tremuratoare usa din lemn, ascultand susurul molcom al linsitii
ce se asternuse in casa ca pe o amenintare.

Se strecura in asternuturi imbracata, si ignora o bataie la usa, prefacandu-se ca

doarme. Cu siguranta ca Mary venise cu o camasa de noapte, dar pur si simplu nu
mai avea putere sa se gandeasca la o comoditate atat de neinsemnata, cand cutitele
parca ii impungeau spatele cu fiecare gand care-I brazda mintea.

Se facu liniste in mintea sa cand Henry disparu ca o naluca si inima se stranse

ca intr-o menghina. Ii displacea cainta ei, si picatura de sange care se prelingea
dintr-un trup mort o facu sa zambeasca sadic, nepasator, sa uite de caintele de peste
noapte ca o eliberare a dracului, ca o aparare impotriva intunecimii periculoase
care ii ameninta tenacitatea…. Avea sa se gandeasca la cainta maine…

…Cand se trezi, deja se intunecase, si ii veni sa se culce la loc, doar fiindca era
noapte si asta o predispunea la somn, chiar daca nu simtea o nevoie fiziologica de a
mai inchide vreun ochi.
 Ramase deci in cumpana, privind cerul, sau poate ca nu era cerul , poate era
doar unul dintre tablouri sau mica soba de teracota, caci totul era intunecat, parca
cazuse intr-un vid, era pe marginea unei gropi, imobilizata.

Nu se auzea nimic din camera de zi, era clar ca nimeni nu se trezise. Voia si ea
sa doarma, dar ii era frica de vidul dintre trezire si somn. Acolo era lumea
cugetelor, iar ea nu voia sa se gandeasca la nimic, mai ales la pacatele savarsite.

Se gandi atunci la lumina, si I se paru ca distinge, undeva in intuneric, un punct

in care viata se unea cu moartea, si se gandi la locul acela nu ca la un licurici
nesemnificativ, ci ca la ceva spiritual… ceva unic… lumina vietii si a sufletului…
lumina unei inimi intunecate, partea aceea de bunatate care contureaza oarecum
ilizibil ceva negru, ceva necurat, care, din pacate, se asemana pre mult cu fiinta sa,
respectiv cu sufletul sau.

Dimineata urmatoare isi bau cafeaua in liniste, sub privirile ingrijorate ale lui
Alerxander. Mary plecase la cumparaturi, dar Lena stia ca probabil atmosfera
tensionanta din casa ii ucidea orice prilej de a mai barfi. Totusi, era o femeie
binecrescuta si nu avea sa-si dea afara vecina suferinda.

Fata evita orice contact visual cu Alexander si il ignora pe tot parcursul mesei,
iar privirile lui insistente si grija pe care i-o purta aranjandu-I masa, cu obisnuita
replica: “Nu te obosi, lasa-ma pe mine.” O facea sa turbeze de furie, dar avea
nevoie ca acest sentiment sa-I treaca lui prin cap, ca dragostea lui sa se reflecte in
intelegerea sentimentelor ei, si numai asa va arata ca tot ceea ce facuse pentru el
nu fusese in van, ca grija lui avea sa se intoarca.

Si acum ea se intreba, ca un copil al carui motiv de suparare reiesea dupa mult

timp de la adevarata tragedie, “El era grijuliu fiindca se simtea responsabil pentru
abandonul involuntar al copilului, ori era pur si simplu o manifestare naturala,
plina de compasiune?”

Nu-I pasa. Nu-I mai pasa de el. Avea sa stea acolo, cat de mult putea, dupa care
avea sa plece, cu sau fara el, intr-un alt loc, sa-si faca alta viata, sa uite de crimele
pe care le-a savarsit si de oamenii pe care i-a ranit.

Lena stia deja ca faptele sale rusinoase se facusera cunoscute in toate satele
invecinate B-ului. Dar ei nu-I pasa. La urma urmei, mortii nu trebuie dezgropati, cu
atat mai putin cineva care nu mai exista in acest moment. Oamenii nu radeau de ea,
radeau de o fiinta abstracta, de o monstruozitate fara inima pe care Lena nu o mai
accepta ca fiind ea. Era singura solutie sa se caiasca, singura pe care ea o vedea cel
mai putin penibila.

Dupa masa, se apuca de citit, si relua multe romane de Dumas citite in

copilarie. Incepu cu Regina Margot si, dupa cateva ore de citit, o termina si se
apuca de volumul doi. Paginile se scurgeau una dupa alta, si citea atat de repde
incat secundarul batea in acelasi ritm cu filele schimbate. Cand se trezi din transa,
isi vazu reflexia in Ecaterina, care il otravise pe rege cu o carte de vanatoare pe
care pusese otrava, care facuse atata rau, asemenea ei, si ii era deja rusine de
propria persoana, asa ca se lasa de citit astfel de romane, si incepu Jules Verne,
“20000 de leghe sub mari.” Cartea era atat de stiintifica, incat Lena nu casi nicio
asemanare cu propria persoana, fapt care ii aduse o usurare aproape infricosatoare,
de parca o bantuia fiecare amintire neplacuta.

Nu termina cartea, fiindca pe la pagina douazeci fu chemata la masa, unde se

imfrupta dintr-un peste facut la gratar, cu usturoi deasupra si niste patrunjel. Nu
discuta absolute nimic, si se intoarse tacuta in camera, unde renunta la carte. “Intr-
o zi ma voi apuca si eu sa scriu una…” isi spuse mai mult ironic.

Era o femeie neinvatata. Citise cate ceva la varsta propice, dar se maritase
devreme si nu urmase liceul, ramanand cu sapte clase. Nu regretase niciodata
alegerea, mai ales ca nu fusese o alegere. Dupa moartea tatalui sau mama-sa s-a
maritat cu un negustor din Franta si a plecat, lasand-o in grija bonei sale, care era
deja batrana. Bani nu aveau de unde, iar cat despre liceu, acesta necesita platirea
unor taxe, sa nu mai vorbim de facultate. Asa ca fata a spus la revedere invatatului,
asa cum multe fete de varsta ei au facut, si si-a intemeiat precoce o familie.

Ii placea sa citeasca. Citise Mandrie si Prejudecata, Ratiune si Simtire, romane

politiste ca Sherlock Holmes, si literatura franceza: “Pardaillan” sau “Vicontele de
Bragelonne.”. Totusi, in ochii lumii, ea era fara scoala.

In noaptea aceea, planse. Nu stia de ce, si nici nu se mai gandi la ceva, era doar
o nevoie de exprimare, poate plangea de fericire, de necaz sau nebunie, totul era
doar o insiruire de definitii psihologice fara bazate pe puncte de reper luate
aleatoriu si nimic nu reprezenta adevarata senzatie pe care Lena o simtea in acest
moment, cand lacrimile ei curgeau ca Nilul, varsandu-se intr-o mare de puf si
asternuturi.

Cand se gandea la el… la Henry… cum statea in camaruta lui de… undeva, iar
Roger incerca sa-l mangaie in timp ce el plangea dupa mama lui, dupa un cuvant
care nu mai avea alta substanta in afara de obscura si neinteleasa genetica… nu
mai merita sa I se spuna asa, dar totusi ea era, avea un rol, un rol care ii fusese luat,
pe nedrept, dar pe merit, intr-un fel, nici ea nu mai intelegea cine avea dreptate si
cine gresise. Da, era suparata pe Roger, era involuntar suparata pe el, dar merita
ceea ce ii facuse, iar Henry de asemnea merita o mama mai buna, o femeie mai
buna… si totusi… gelozia si invidia gandului ca propriul prunc ar putea iubi o alta
femeie, fara nicio legatura de sange cu acesta, in aceeasi masura cu mama naturala,
e o moarte sufletasca pentru cineva care isi iubeste copilul. Insa Lenei ii parea rau
sa spuna asta, sa gandeasca asta, dar in momentul acela, il vedea pe Henry doar ca
un copil nenorocit de soarta, nu ca un fiu care cauta mangaiere. Era o dobitoaca,
stia ca gandea ca una, dar nu-I mai pasa de niciunul:nici de Henry, nici de Roger…
De-ar fi putut doar sa-l mai stranga o data in brate pe Henry sis a-I spuna ca-I pare
rau, i-ar fi fost sufficient…. Dar Alexander… “O sa avem grija de el” ii soptise el
cu intelegere, si credea ca ingaduinta lui era singurul obstacol peste care trebuia
trece… Cata prostie din partea ei sa spere cu egoism ca lumea dansa dupa cum
canta ea, caci cantecul ei devenise dintr-odata prea periculos pentru cei
neexperimentati…

Inchise cartea, imaginatia sa explora acum limite mult mai adanci si mai
inversunate ale realitatii, iar durerea venea ca o simpla mangaiere in comparatie cu
mintea sechestrata in adancul intunecat al gandirii critice.

Merse in bucatarie de parca o starfulgerare de moment o hotarase cu o

indarjire de fier ca singuratatea o innebunea, si catalogul gandurilor sale crestea
systematic cu fiecare subiect redezbatut, de fiecare data ajungea altundeva, ajungea
sa gandeasca lucrurile altfel, parca gresise inainte si totusi nu intelegea de ce
legatura aceasta intre doua lucruri atat de diferite care pareau corecte in
concordanta.

Mary o saluta din priviri. Era intinsa pe canapea, concentrata la lucrul diform pe
care il rasucea in mana. Avea gesture de artist, dar eficienta de amator… El o privi
cu obisnuita lui tristete cum il ignora, stand cu spatele la el, si actiunea de “a
sa”uta" o femeie dispretuitoare intr-un moment dispretuitor I se paru banala, lispita
de eleganta.

Lena incepu plictisita conversatia, ca un copil nebagat in seama. “Pot sa ajut cu

ceva?” “Stai linistita, nu e nevoie”. Se enerva de-a binelea de respingerea nedorita
si de lupta launtrica care se daduse in el (Ce avea sa faca, sa o lase sa-l ajute ca sa
se apropie de ea sau sa o lase sa se odihneasca si sa dea dovada de cavalerism? Era
oare una dintre intrebarile ei capcana, sau pur si simplu voia cu ardoare sa se
apropie de el?) Nu mai intelegea, si amandoi se privira pentru o clipa incurcati de
ceea ce gandea celalalt, pana cand Lena isi dadu ochii peste cap si se aseza langa
Mary, privind in jos inciudata.

Ii ura din ce in ce mai tare grija si mila. Acesta nu fusese stilul lui de a fi. Ii
placea micile impunsaturi pe care fiinta ei le cerea cu ardoare, uneori faurindu-si
propriile greseli tocmai pentru a se imbata din aceasta licoare vehementa si
jucausa. Nebunia ei atingea cote maxime cand certurile lor luau amploare, si se
deschidea ca o floare in fata scuzelor indirect, brutale.

Restul dupa-amiezii tot ceea ce vazu fu intregul set de portelan al femeii,

clatindu-se cu grija in apa rece din chiuveta. Timp de jumatate de ora, totul era sus-
pus la locul lui, iar veselele straluceau in semiintuneric.

Afara nu era foarte frumos, totul avea un aer atat de pur, de cermonios, incat
parea aproape o prefacuta inocenta in acea serenitate. Si asta o speria, ca o comedie
care se sfarsea cu cea mai dura tragedie, si totul devenea deodata negru, pana si
glumele spuse pe parcurs…

El insistase sa o insoteasca, pozand mai mult intr-un sot grijuliu decat intr-o
ruda indepartata care nu mai avea alte rude indepartate unde sa mearga si,
simtindu-se singura, mersese sa apeleze la ultima ruda indepartata, cea mai
indeparatata dintre rude.
 Nu vorbira nimic, evident, dar fura destul de tulburati, si singura mica
convorbire lua nastere cand Lena se impiedica de o creanga inradacinata in pamant
si aproape ca dadu cu nasul in stratul de gheata din fata sa, cand el o prinse agitat
de la spate si ii sopti cu infrigurare: “Ai grija…” “Sunt bine, bolborosise ea” si
totul se terninase ca o comedie fara gust pe care lumea o uita imediat ce pleca de
pe treptele teatrului.

Restul plimbarii fu o simpla promenade, fara alte schimburi de replici sau trairi
interioare nedorite. Era ca si cum ultima convorbire le stirbise toata increderea, si
pana si o simpla afirmatie ca: “Ce frumos e afara!” ar putea instraina si ultima
ramasita de sinceritate din relatia asta vraiment maternalle care se pastrase atata
timp… Totusi, parca inainte nu fusese asa de sesizabila…

Seara adormi din nou, dar frica de vid o coplesi mai rau decat orice, si prefer
sa-si tina ochii inchisi, poate fara voia sa, numai pentru a extermina orice urma de
sentimentalism impus de o plansa libersa, pe care oricine putea cladi orice, dar
toata lumea cladea suferinte. La urma urmei, cladindu-le le eliminai din propria
fiinta… Pacat ca lacrimile erau singurele materii prime…

Urmatoarea zi fu trezita de un suierat, Geamul era oare deschis? Totusi, in

camera era inca cald, asa ca nu putea vedea cum ar putea… Isi deschise ochii cu
fermitate si gandurile I se spulberara cand in fata ochilor aparu imaginea clara a
portretelor cliseice care atarnau pe perete si a ferestrei care aparent era inchisa…

El susotea ceva la capul patului, si ii simti mangaierea blanda pe crestet, insa i-o
dadu buimaca la o parte. “Ce naiba cauti aici?” spuse ea speriata, de parca se
astepta ca Mary sa apara din clipa in clipa sis a scape intr-un mod dramatic tava cu
ceai si fursecuri, care sa se imprastie in toata incaperea cu un zgomot infernal.

-Stai linistita, fu singura soapta care razbatea prin mormanul de sticle sparte si
urlete de indignare care I se scurgeau prin minte.

-Asculta-ma, un vapor pleaca astazi spre sud, e sansa noastra sa ne retragem…

N-are rost sa fii suparata pe mine, vei vedea ca va fi mai bine cand vom pleca de
aici… la casa unchiului tau, cum ne propuseseram! Nimic nu ne mai leaga de locul
asta!
 Ea il privi indoita, iar colturile gurii ei formau un zambet aproape schizophrenic,
neinteles… Ii analiza chipul si mana care ii cutreiera prin buclele aurii incalcite,
fredonand parca o melodie interioara, batand nerabdator din picior ca si cum
regreta sufleteste ca facuse asta dintr-un impuls.

Dupa ce se asigura ca are tot fiindca daca isi uita ceva cu siguranta nu mai avea
nicio sansa sa recapete obiectul pierdut] o asteapta pe Lucy, ascultand bombanelile
sonore ale lui Mary din bucatarie, care vorbeste singura de o jumatate de ora.

In sfarsit, ies din casa, si Lena se simte de parca on pereche de aripi care o
tineau blocata in cer s-au desfacut si poate acum sa se bucure din nou de zapada
moale si atingerea fina a lemnului de nuc de pe parchet.

Drumul spre Fairbanks fu cel mai vesel dintre cele doua pe care le facuse pana
acum. Nu plansese deloc, iar chipul ii fu mereu luminat de zambete de emotie, care
ii fura impartasite si lui Alexander. Femeia aceasta era atat de draguta si
intotdeauna fusese, spre deosebire de mama-sa cea adevarata, care nu stiuse decat
sa-si bata joc de propria fiica dar… lucrul acesta parea sa se mosteneasca.

Lena il lua de mana pe Alexaander si pentru prima oara simti ca e infranta de

delicatetea lui, ca grija care i-o purta era sincera si amintirile calde ale dragostei lor
erau doar o simpla adiere a dezastrelor care se intamplasera in viata sa.

***

..... Drumul fu scurt, dar ea nu venise.... Stia ca nu avea sa facă acest lucru, și
totuși faptul in sine o facu sa sufere mai tare decât si-ar fi imaginat o despărțire
materna.
     El nu se împotrivise, doar o mângâiase pe par si-i soptise: "Mergem unde vrei
tu..." avea sa meargă oriunde,  cu ea, pentru ea, dar stia ca avea o anumita lașitate,
aceea fiind cunoașterea grijii ei si neputinta de a-l rani direct.
    Isi încolăci bratele in jurul lui și își ascunse capul în puloverul Țepos, simtindu-i
mana calda răscolindu-i in sus și în jos coloana cocoșata sj pielea ascunsa. "S-a
terminat cu hainele frivole, acum vor fi doar noptile calde care vor mai aduce
nevoia de goliciune și voluptate." Isi spuse hotărâtă, parca surâzând.
     Mersese de atâtea ori, mereu parca cu același vapor, cu aceeași oameni, dar
acum jubila de fericire. "O sa fiu fericita acum." Spuse cu siguranță copilăreasca.
      Intr-adevar, odată ajunși pe mal zărira o paleta întreaga de verde in diferite
nuanțe, care se conturau spiralate, drepte; intr-un joc de lentile  hipnotic.
      Inima Lenei batea atat de tare încât ii era teama ca nu cumva sa-i iasă din piept,
și, desi era  total absurd, se simțea parca acasă; și briza răcoroasa, binrcunoscuta,
era mai primitoare decât niciodată.
        Odată ce vaporul se opri si puntea fu ridicata, agitația și forfora aglomerara
întregul vas, și oamenii își făcură loc pe punte, luând-o precauți pe jos, de-a lungul
malului, probabil spre casele lor, sau ale altora, sau spre nicaieri.

       Il împinse ușor, surâzând stanjenita, și se bucura ca el nu putea citi gândurile

care-i treceau prin căpșorul mic, neobisnuit de rotund, de un blond răvășit.

Il ridica din scaun cu greutate si reusi sa-l aseze prin covorul subred, dupa
care se aseza cu grija si il privi, fara nicio expresie. “Esti frumoasa”, parca sopti,
dar ii igora complet vocea, in mintea ei nu mai facea nicio conexiune cu sunetele
de afara, doar il privea, dar nu pe el, departe, spe Alaska, spre padurea inzapezita si
marginile prapastiilor misterioase, care dadeau in vid.

In momentul acela, simti cum inima ii e strapunsa de un cutit format din

milioane de fiori, si se zbatu intr-o convulsie interioara. Christian… El trebuia s-o
urasca… La urma urmei, el murise, devorat acolo, de fiarele padurii, iar ea fugise
in nestire si fusese salvata.

Se uita la Alexander. “Oare el ar face toate acele lucruri pe care Christian le-a
facut pentru mine?”. Probabil ca da… Ii zbura mintea la acel pistol, la acea noapte,
sangele care se scurgea pe dusumea ca raul din lumea lui Handes…

Se gandi cu infrigurare la dragostea pe care le-o purta, caci cea puerila, de

copila n-o uitase si nici nu murise in sufletul ei, dar cea inflacarata, patimasa,
obsedanta si bolnavicioasa, nu era in linii mari mai complexa decat prima? Ba da,
era posibil, dar complicatiile aduc intotdeauna necazuri… Oare cum ar fi fost sa
nu-l fi intalnit niciodata si Christian sa nu moara? S-ar fi maritat cu el, cel mai
probabil, si atunci nu s-ar mai fi uitat la Alexander, nu ar mai fi avut nevoie de
dragostea lui, cand el era acolo, si ea il iubea mai mult decat iubise vreodata pe
cineva…. Sau i-ar fi iubit pe amandoi, poate nu in acelasi fel, substantial diferit,
dar cu inflacarare. Si atunci el i-ar fi fost doar un simplu amant, la care se ducea
dintr-o nevoie fizica de dragoste.

“La ce te gandesti?” intreba el, iar ea tresari. Se asteptase sa fi adormit… “La

nimic, ma uitam doar.” “Hm… Ti-e dor de femeia aceea, Edwards?”. Lenei ii
rasari in minte amintirea mamei sale ca un boboc in mijlocul unor flori semete.
“Da”, minti ea. “De ce nu o placi? A fost foarte draguta cu mine, ma mere.”
“Posibil’. Alexander isi atinti privirea il alta parte. “Am si eu nevoie de o mama”,
spuse ea aproape enervate. “De cineva care sa aiba grija de mine.”

“Am eu grija de tine.”, spuse el simplu, fara nicio urma de magaiere in glas.
“Mie-mi pare ca mai mult eu am grija de tine.”, rosti malitioasa. El se intoarse spre
ea cu o privire vinovata. “Si crezi ca sunt o povara pentru tine?” Ea se incrunta,
inrosindu-se pana in varful urechilor, dupa care ii intoarse privirea. “Scoti totul din
context.”

Cararea parea diferita acum, la amiaza nu se observau mici detalii cum ar fi

smocurile de iarba sau pietricelele de pe alocuri. Lenei ii placea tot jocul asta, si
diferentele pe care le vedea erau semnificative pentru drumul “nou” si fara
intoarceri pe care il strabatea.

“Mi-as dori sa fie flori…” suspina ea, iar Alexander isi intoarse capul,
zambindu-I intelegator. “Sunt cateva flori pe pajisti, dar trebuie sa ajungem intai
acolo.” “Mda…”

…Valea era ingusta si de-a lungul ei serpuia un lac linistit. Lena nu avea
niciun chef sa gaseasca un punct de trecere, asa ca se hotari sa o faca pur si simplu
prin apa, gand care paru sa-l inspaimante pe insotitorul ei. “Cum… asa direct?

El isi dadu ochii peste cap si, infrigurat, se lipi de ea cu o resemnare

copilareasca care aproape ca o facu sa-I fie mila de el. Ii simti tremurul in propria
fiinta de parca un soc ii elecrocutase pe amandoi de indata ce isi lipi pielea umeda
de materialul vaporos al rochiei sale. Isi trecu mana dupa umerii lui de parca ar fi
vrut sa se ascunda in el, dar fiecare cauta cu indarjire protectia in celalt ca si cum
linistea susuratoare dimprejur era pura condamnanre.

Pe la pranz ochii Lenei se impaienjenisera, si ii venea sa rada, sa planga si sa

strige de oboseala. S-ar fi scaldat in apa, dar parca o mana invizibila ii impinge
creierul de la astfel de ganduri nefolositoare. Un gand fulgerator ii trecu prin minte
si parca I se infipse acolo cu o precizie uluitoare. Incerca oare ea, de fapt, sa
recreeze casuta lor de langa lac, tanjind dupa singuratate? Incerca cu siguranta sa
recreeze un loc care sa-I aduca numai amintirile bune, si incerca sa scape de tot
ceea ce era de prisos? Mormantul lui Connie, semineul, cartea, fotografia… toate
trebuiau surescitate si facute bucati din viata ei, inlocuite doar de acea simpla
placere a trecutului de a deschide o usa si de a intalni din nou o persoana, pe care
incercase sa o ocoleasca fara ca macar sa-si dea seama ca totul se petrecuse numai
in imaginatia ei?
Si acea poza, uitase de din ziua cand o aruncase in foc, ca si cum inexistenta sa
era exclusiv legara de o crima premeditara, si anume arderea a tot ceea ce dovedise
ca el statuse acolo, la o masa, si desenase o intrupare stangace a iubitei lui?

“Alexander…” incepu fara sa se gandeasca, ca intr-o romanta cliseica unde un

adevar nemarturisit la timp era totodata motivul pentru despartirea ce va urma, dar
de data asta nu era nicio drama. “Fotografia aceea….” Ea avu senzatia ca el isi va
aminti, dar nu realize cat de obscura fusese afirmatia sa. El se uita in spate, la
mainile care-I tineau scaunul: “Poftim?” era putin speriat de tonul grav al lui.
“Fotografia aceea… eu eram…. Stiu sigur ca eu eram…” si o spuse cu nesiguranta,
de parca se indoia, de parca persoana aceea I se parea dintr-odata straina de propria
fiinta.

El isi amintea…. Vedea din nou acea sclipire sobra in ochii sai. “Nu stiu…
odata… intr-o seara… am desenat asta… si semana leit cu tine… M-am gandit….”
Se opri, nu mai stia cum sa-si continue spovedania, parea ca inventa totul pe loc, ca
un scolar cu lectia neinvatata. “Erai tu… desigur ca erai tu…”

“Hm! Nu-mi amintesc sa te fi vazut vreodata, asa cum erai in fotografie… pur si
simplu mi te-am imaginat…imi place camasuta alba….Imi place albul, ti se
potriveste…” “Despre ce Dumnezeu vorbeste?” se gandi ea, vazandu-l scaldat intr-
o boemie de poet. “Si sanul?” intreba ea ca o copila nestiutoare. El paru jenat. “Era
exact la fel… Cum-cum de-ai stiut?” Isi acoperi protector pieptul, simtind ca el
vedea prin ea, gandindu-se ca acum era dezgolita, fara aparare. Una e sa ararti, alta
e sa ti se arate… “Nu stiu.” raspunse el simplu, dar ea habar nu avea la ce se
referea.

     
       
   
     
..... Drumul fu scurt, dar ea nu venise.... Stia ca nu avea sa facă acest lucru, și totuși
faptul in sine o facu sa sufere mai tare decât si-ar fi imaginat o despărțire
maternala.
     El nu se împotrivise, doar o mângâiase pe par si-i soptise: "Mergem unde vrei
tu..." avea sa meargă oriunde,  cu ea, pentru ea, dar stia ca avea o anumita lașitate,
aceea fiind cunoașterea grijii ei si neputinta de a-l rani direct.
    Isi încolăci bratele in jurul lui și își ascunse capul în puloverul Țepos, simtindu-i
mana calda răscolindu-i in sus și în jos coloana cocoșata sj pielea ascunsa. "S-a
terminat cu hainele frivole, acum vor fi doar noptile calde care vor mai aduce
nevoia de goliciune și voluptate." Isi spuse hotărâtă, parca surâzând.
     Mersese de atâtea ori, mereu parca cu același vapor, cu aceeași oameni, dar
acum jubila de fericire. "O sa fiu fericita acum." Spuse cu siguranță copilăreasca.
     Și  într-adevar, odată ajunși pe mal zărira o paleta întreaga de verde in diferite
nuanțe, care se conturau spiralate, drepte; intr-un joc de lentile  hipnotic.
      Inima Lenei batea atat de tare încât ii era teama ca nu cumva sa-i iasă din piept,
și, desi era  total absurd, se simțea parca acasă; și briza răcoroasa, binrcunoscuta,
era mai primitoare decât niciodată.
        Odată ce vaporul atinse cu zgomot țărmul, agitația și forfora aglomerara
întregul vas, și oamenii își făcură loc pe punte, luând-o precauți pe jos, de-a lungul
malului, probabil spre satele lor.
      Mai erau câțiva oameni care o luară teleleica prin pădure, și printre aceștia era
și Lena, care framanta cu putere mânerele din lemn lustruit ale scaunului lui
Alexander.
     Il saruta pe creștet, iar el își lasă capul în sus, și ii arunca o privire aproape
demonica. Era ciudat sa- l vadă întors; asa, iar zâmbetul lui era intr-un mod
paradoxal o tristețe aproape dureroasa.
       Il împinse ușor, surâzând stanjenita, și se bucura ca el nu putea citi gândurile
care-i treceau prin căpșorul mic, de un blond răvășit.

Apartamentul nu avea nimic în legătură cu casa lui Alexander, iar Lena se simți
oarecum umilita de acest fapt, chiar daca privirea sa sardonica devenise o
obisnuinta. Acum figura lui părea contrastata de o nuanta de dezgust, pe care ea îl
afirma cu stupoare, chiar daca conștientiza ca I era recunoscător. Uneori se simțea
tradata de spiritul sau taciturn, iar grijle legate de el se extindeau în întreaga sa
ființă. Deși nu voia sa I perturbe monologul vast, dar lantent, nu și dorea nici sa
valureasca totul Și sa lase o prăpastie între ei, adâncita de sentimentele lui ce se
izbeaau sadice de frământarea sa.
Ochii lui aposi cercetau înlăcrimați de întunecime încăperea mica, compactă, care
avea vedere la toate celelalte, dar celelalte erau doar utilități, prin urmare, părea sa
gândească cu dibăcie toată acele lucruri cu  care ar fi putut să anime obscuritatea.
   Lena zambi slab, privindu l cu dorința și patima, fără sa simta nevoia fizica de a
respira același aer, de a cuteza sa curme gândirea lui.  Balconul se deschidea cu o
invitație, plăpând peste perdeaua luminata de raze, scoțând la iveala urme ale
prafului și ale mizeriei care se adunaseră acolo. Camera nu era cu totul mobilata,
dar avea o canapea masiva din lemn, cu perne înnegrite cu dungi abisale, iar
covorul se întindea impetuos pe jumătate din camera, o blana calda și moale de urs,
care se decolorase în timp. Se rusina de gândurile care o Fulgerara de parcă n ar fi
fost ale ei, de multitudinea de scene pe care le ar fi conceput dacă ochii lui n ar fi
iscodit-o acuzatori, cel puțin în închipuirea sa... Copiii ar fi alergat într o măsură
nefirească în mintea sa; care ii percepea aproape de dimensiunea unor pui de
pisica... s ar fi pierdut printre puful des al covorasului și  s ar fi ascuns în
deschizatura pantofilor, in timp ce el I a r fi privit și simplitatea momentului I ar fi
adus un zâmbet pe figura desfigurata de nefericire... Lena se temea, totuși ca, în
acele momente de reculegere, puținele pe care le au avut de când Connie murise, 
lua din el mai mult decât putea oferi, căci ii dadea mereu trista impresie ca nu era
si nu putea fi fericit cu ea... Slugarnica și modesta, devenise canibalul fostei
fericiri, și acum o aștepta pe alta, mai latenta, mai întortocheata, poate chiar
inexistenta.
    Podeaua scârțâia lent și sigur la fiecare mișcare, consternata de pașii care o
dezintegrasera de zeci de ani.
Nelustruita, cu papucii cutremurători și firavi ai bunicului, părând o amintire sterpa
și de demult, ca o înscenare sadica a unuei crime neștiute, în jur duhnea proaspătul
parfum, mâncarea și viata care fusese acolo, și era atat de proaspătă și de
înfiorătoare, încât, simtind profunzimea momentului, Lena se cutremura înghețată
și pășii peste covorul imens spre a deschide geamurile balconului.
  Acest lucru ii atrase atenția, și tulburat de zgomote, o privi iscoditor, poate puțin
zeflemitor, vedea acestea în privirile pe care I le arunca peste umăr, de parca un
singur cuvânt de al lui ar fi putut să oprească o intenție atat de naturala...
      Sera, mancara ceea ce mai rămăsese din ce li se dăduse pe vapor, o bucata mica
de carne și o sticluță de apa... Ea se așeză apoi, flamanda și istovita, pe podeaua
imblanita. Nu mancase aproape nimic, dar simțea o căldură familiara în siguranta
lui; parca ii purta o oarecare invidie... După ce simți ca adoarme, îl privi taciturna
și înghețată..  nici măcar nu se oferise sa I lase ei patul, ceea ce, ipotetic, oricum ar
fi refuzat, speriata de problemele pe care el le-ar putea avea... dar, luând în
considerare intențiile lui, furia Lenei devenea din ce în ce mai apriga și, paradoxal,
mai reținută, cu cât îl vedea mai fericit si mai natural în luxul pe care și l însușea
fără ca măcar sa ridice un deget.
        Își roase unghiile nervoasa, pana adormi, cu degetele aproape însângerate si
cu paltonul strâns în jurul trupului ei chircit.
Aproape de dimineta, se trezi la primele raze de soare, întredeschise ușor geamul și
privi pe ferastra, inhaland aerul proaspăt. Intr adevăr, era mai cald.
Deschise șifonierul în timp ce se ținea de nas și aduna se acolo o geaca din piele de
vițel, căptușita cu blana, după care o potrivi peste el, acolo unde își mișcase
încropeala de paturi.
         Se duse tăcută în baie,  și rascâi oglinda, privindu se cu incertitudine. Parul ii
era murdar de colb și reflexia incerta și incoerenta, si,desi momentul în sine ar fi
trebuit sa fie unul de reculegere, părea mai mult o înscenare a unei posibile
reconectari, căci figura demult neglijata devenise o replica fantomatica a femeii
modeste, muncitoare, al cărei cotidian era invidiat odată de toate femeile necajite
din satul uitat de lume.
   Dacă atunci isi mai permisese anumite plăceri, ultimele săptămâni in California ii
schimbase în mare masura înfățișarea, pe care se citea nu mai mult decât lăsa să se
înțeleagă o femeie evident necajita.
Pământul Alaskăi părea strain de întreaga lume pe care o cunoștea, dar fericirea lui
devenise prioritara și capacitatea sa de a se adapta sau macara de a intenționa acest
lucru o suspenda ca în niște lanțuri de ceea ce pentru el însemna acomodare și
trebuia sa recunoasca ca încetul cu încetul familiaritatea ei devenise și pentru el
acasă.
    Începuse  sa o urască, într o vinovăție iscoditoare, pe femeia care obișnuise sa I
fie soție, imaginanadu și cu înflăcărare toate lucrurile care pentru ea reprezenatsera
un vis, și  care pentru Connie fuseseră puse la capataiu-i, căci viata devenise oare
mai prielnica pentru cei care, ucigând și sterpind pământul de munca și cinste,
deveneau copii privilegiați ai muncii părinților lor?
   De altfel, lipsurile pe care le  avusese nu I  creasera niciodată mai mult decât
iluzii fade, cu care se întâlnea doar în somn, dar acum, parca dorință de notorietate
o consterna și o provoca la a vrea mai mult, chiar daca trecutul zbuciumat al unei
familii lipsite de importanta ui trezisera o modestie reținută, concentrata.
    Acum și ar fi dorit acele rochii acele tocuri și parfumuri frivole, perechi de
ciorapi negri de mătase și glezne subțiri, plapande.
Acesta era motivul pentru care , bărbatul de lângă ea, desi copleșit de afecțiunea și
grija pe care I o purtase încă din  primele zile ale sale ca îngrijitoare a lui, devenise
deci oare vexat și satul de mirosul sau vechi și putred și de mainile muncite și
roșii?
    O ingrozea și o mustra gândul ca apariția fizica ar fi primat pentru el, fiind un
bărbat istovit și obosit de toate inconvenientele lumii. Poate vina sa a fost tocmai
aceea de a  încerca să l salveze și de  a-l sugruma în dragostea adanca pe care i-o
purta.
   Uitandu se asa, la reflexia parca mai calda a pielii sale sidefate la lumina difuza,
simti o frumusețe ștearsă și pătrunzătoare ale adâncurilor Alaskai.
Pentru el, aceasta frumusețea era inexistenta, ca pentru majoritatea bărbaților, care,
precum spunea mama sa, voiai  "doar un singur lucru, si acela prea neinsemnat
pentru a fi bagat in  seama".
Se întreba, oare, dacă acel ceva era întruchiparea unei zeite, cu piele voluptoasa și
ochi rotunzi, intensi...
Se uita la ai sai, șterși și aposi, de nordica, și și dori sa și I scoată și sa și refacă
toată figura după propriul plac. Inconjura bărbia rotunda, nasul ridicat, borcanat și
pleoapele căzute... după care își analiza parul lins și unsuros, lipit de cap...
        Enervata, se lipi de peretele opus și și opuse fruntea de zidul rece... încet,
planse un  gândul sau, întreg și apăsat, după care, cu picioarele amorțite de emoție,
arunca pe ea doua pulovere și un palton de lana scamosat, după care iesi din
apartament și închise usa cu zgomot.
Toate scenele din cap se prabusira într un nor intens și neclar, în timp ce aerul rece
ii racii creierul și ii ingheta hotărât gândurile.
   Orașul nu I inspira nimic, și, desi nu și mai permitea demult sa spere, ii era dor
de briza recoroasa a Californiei și se oceanul susurator, iar clădirile răsfirate și
florile de pe pervazuri erau acum doar niște buruieni concentrice, incerte.
Atmosfera fada era presărată de figuri matinale fără vlaga, iar asta o intrista pana în
măduva oaselor. Facu câteva cumpărături, după care cauta paturi și haine groase,
dar banii se imputinasera și ea conștientiza abia atunci nevoia de a și găsi un loc de
munca. Apucase tot ceea ce putea găsi prin magazine, inclusiv șampoane scumpe,
agrafe, ciorapi și chiar un fard de obraz ieftin, într I cutie de metal.
  Simțise în sfârșit sălbăticia Alaskai în  propria fiinta, și, mandra de achizițiile sale
frivole....
"Unde ai fost?" O întrebă el când auzi cheia trosnind în iala....
"Te ai trezit..."
"Unde ai fost?" Ea se incrunta. Părea ca nici măcar nu o aude.
"Sa ți cumpăr ție mâncare... Incep sa regret ca sunt singura persoana independenta
din casa asta!"
"Și eu..."
"Ce-s alea?" Miji el ochii spre punga, în timp ce ea se retrăgea imbujorata in
baie."Frigiderul e altundeva"...
"Am cumpărat pasta de dinți... si săpun..."
"Pai ce, cu apa nu ți mai place?"
Ea scoase capul din baie, după care iesi cu plasa pe jumătate goala.
"Nu trebuie sa ți dau ție explicații..."
Îl vazu cu coada ochiului cum se incrunta, ca un părinte care și prinde copilul în
flagrantul unei prostii prefcuta ca fiind majora....
"Asta da, dar nu când mănânci și bei pe banii mei..."
Ea paru ca se enervează, prefăcându-se o străbătută feroce, dar nasul carn și parul
răvășit io dădeau un aspect pueril, sardonic.
"Asta da, dar nu când îți sacrifici toată viața pentru o pereche de ciorapi și o perie.
Uite te im ce hal am ajuns!"
  El se intoarse, iar profilul sau ii contura un profil acvilin, accentuat de aplecarea
paralele a bărbiei ascuțite. Sprâncenele subțiri ii conturau ochii șterși,  reci, trași
într o laterala ca aceia a unui câine ranit.
    Ofta, iar refularea de mai devreme o umili, stand  stanjenita ca un stâlp de decor
în cadrul ușii rigide, prin care se presară lumina. Umbra ii ascundea lacrimile din
ochi, și lipsa unui răspuns direct o frustra atat de tare, încât se strecura în bucătărie
și strânse usa, așezându-se  ofilita pe scaunul rece de lângă fereastră.
Mirosul uleios și mucegaiul ii inundau nările, iar obrazul prea rece aburea sticla
groasa. Miscandu și capul înainte și înapoi, simti rascaitul fad al geamului în rama,
subtiat de timp.
Începuse sa reflecte asupra trecutului casei și sa se întrebe dacă acest adăpost
pentru amanți nu fusese bântuit decât în aventurile extraconjugale ale colocataril9r,
suportând despărțiri dureroase și cliseice... nu stia dacă sa urască amintirea aparent
prezenta a bunicului sau, despre care toți se abtineau sa vorbească, sau sa aprecieze
forță unei femei amazoane, cum ii fusese descrisa bunica sa.
Paradoxal, ajunsese indirect acea amanta, care calcă pe cadavre și distrugea familii
pentru a ajunge pe cai avare și contradictorii  la inima unui iubit pe care l va părăsi,
ca într un  lanț vicios în  asemenea fel ca acela care l a determinat pe el sa și
părăsească familia.
      Se bucura totuși ca acea prezenta ura zacea nestiuta I inimile acelor oameni pe
care ii ucisese sau pur si simplu nu existau în viata sa. Connie n-ar fi putut
niciodată sa suporte durerea pe care i-a provocat-o sterpitatea dragostei dintre ea și
Alexander, dar acasta sterpiatate a ajuns de la suferință la ucidere în foarte scurt
timp, imediat ce Connie a sesizat avasurile "lui".
Acum statea și se gândea cu rușine daca romantele sale incerte nu I au provocat, în
timp, o impresie greșită asupra a ceea ce el simțea pentru ea, iar avansurile proprii
au transformat o pe ea într o vipera, dorindu și sa ajungă la inima omului care nici
maca nu-i spusese expres "Te iubesc". Connie avusese deci oare dreptate sa o
numească vipera? Sa o vadă ca pe o amenintare? Toate aceste gânduri o sufocau, ii
umileau acea stare de bine și de încredere lăuntrică, se gândea ce sa spună, cum sa
facă ca să I fie lui pe plac, asemenea unei asistente cu bolnavul sau? Ce sentimente
erau cu adevărat, nu putea spune precis.

"Nu ma iubești" Spuse ieșind din bucătărie.

El statu un pic pe gânduri, ceea ce ii curma o lacrimă pe obrajii trandafirii, și
bucuria copilareasca, materiala, din dimineața aceea, se prabusisw doar la singura
sa viziune, când  îl vazuse nemulțumit, copleșit.
   El spuse scurt și neclar, accentuând cuvintele Cu o oarecare iritare:"Nici n ai idee
tu cat".
Cuvintele se prabusira în aerul dens, iar ea privi ca niște sageti otrăvitoare ce
veneau spre ea, dar se risipeau în nesiguranta, în modestie, în lapidaritate.
   "Trebuie sa faci baie", spuse ea, uitandu se  la  soarele șters de vara al Alaskai....
va fi frig mai târziu."
Insistenta sentimentelor ce o copleșisera se risipi în următoarea noapte, bănuia ea,
odată cu familiarizarea cu casa aceea întunecată.
Mancara doua bucăți medii de pâine, după care ea ii gati un ceai, cu niște fructe
aromate pe care le găsise la niște țigani, fierband apa cu chibriturile învechite.
Mirosul se răspândi prin casa și crea o atmosfera primitoare, calda, pe care ea o
resimti ca un răgaz de la greutățile vieții, invelita în blanuri la un capăt călduros al
covorului. El bau ceaiul în liniște, după care arunca cana încă aburind într o parte a
camerei și se  foi, creând un disconfort fonic în melancolia Lenei, pe care ea o
ignoră cu un oftat, cuminte siintelegatoare. 
Alexander se culcase deja câteva ore, în timp ce ea ii analiza infrigurata răsuflarea
calda, profunda. Macar unul dintre noi poate dormi, gândi ea, după care se foi
tremurand, simtind cum bătăile inimii sale se smplifica, luând ritmul respirației lui,
de parca rasuflau și trăiau în același trup, asa cum ar fi trebuit sa trăiască un soț și o
soție, în niciun caz doi amanți pierduți devreme....
       Noaptea I se paru mai prielnica, se trezi cu oasele amorțite , dar trebaluiala
devreme prin bucătărie ii redobândi curajul și vitalitatea, iar micul dejun fu mai
sățios decât de obicei.
  Se asemăna cu ouăle umplute si unt proaspăt cu pâine groasa pe care o gătea
bunica, dar acum untul și pâinea nu mai erau naturale, iar gustul era parca și mai
comercial decât mâncarea la conserva din California.
  Criza economica se intetea și lipsa accesului lui Alexander la banii mamei lui
Connie devenise o povara pentru cei doi, căci resursele erau mai mici decât credea
Lena ca erau.
     După ce mancara, el se retrase într un colt, urmărind masa cu mâinile
tremurânde, imitand Cântecele lente de pian și tresărind din cand in cand, în timp
ce ea, incruntata și serioasa, își luase atribuțiile de bucătăreasa, arhitect, economist
și doctor, făcând calcule asupra banilor pe care I mai aveau la dispoziție, precum și
a cheltuielilor suportate, în timp ce se uita pe ceas și urmarea ora exacta la care
trebuia sa i dea medicamentul.
    Ofta.... nefiind sigura dacă farmaciile di  zoba ofereau aceste tipuri de
medicamente, cumpărase vreo patru cutii, toate foarte scumpe, pe care femeia
trebuia sa I le administreze următorii doi ani, după care, în conditii optime, boala ar
putea sa se retragă.
       "Azi trebuie sa mi găsesc de lucru, spuse hotărâtă" sunt mulți bătrâni în orașul
asta, sigur au nevoie de ajutor. Vine iarna și centrala va fi și mai scumpa... n o sa
putem trai din doua sute de dolari pentru totdeauna..."
"Dar ai avut mai mult" O privi el acuzator, făcând aluzie la ziua de dinainte, fapt
care o determina sa și incrunte toată figura...
"Bine zis... am avut .... tu te ai vindecat din flori..."
El ofta și își întoarse capul, după care, cu o iritare reținută in voce, I o
întoarse:"Decât sa mi cheltui banii pe ciorapi, mai bine mi aduci câteva carti sa
citesc. Simt ca o iau razna în plictiseala asta".
"Cartile s scumpe, ziare dacă vrei... le mai pot lua cu împrumut daca e sa fie...
vedem noi..."
"De biblioteca n ai auzit?"
Ea rase.
"Credeam ca ți place sa-ți aproprii tot ceea ce detii"
"Pana la punctul in care am ajuns sa nu mai am...hm... mare lucru"
Aceasta afirmație, desi intenționat reținută, ii provoca o liniște interioara latenta și
bine mascata, se parca o privase în mod exclusiv pe ea, desi pentru el nu ar fi
însemnat mare lucru.
Istovita de o noua posibila cearta, se retrase în baie, unde își atinse mulțumită
mătasea de proasta calitate de pe ciorapi, gandidndu se la ceea ce spusese mai
devreme și dacă chiar se referea la el, sau la propria persoana.   
    Nu se invinovari, era perfect normala aceasta dorință de posesiune, de a avea
ceva al ei, în mod personal, pe care sa l  trateze ca și cum ar fi o realitate în ei.
     Se îmbrăcă ca de fiecare data, fără sa simta nevoia de a și intoli cu ciorapi
eleganti și rochii vechi, de amanta, punandu și o pereche de pantaloni bărbătești,
strămutați cu ace și un pulover mult prea mare, după care se infofoli cu o esaefa de
lana și puse peste un cojoc călduros.
     Se privi in oglinda. Nu apucase sa și spele parul, și urmele de mătreții si a
cojilor începeau sa o mănânce și sa o facă sa și mutileze podoaba capilara, blonda,
de căprioară speriată.
Se  pieptăna greu și forțat, își prinse parul într un coc la spatele capului, după care
își puse o căciulă călduroasă din blana negricioasa,  cu degradeuri maronii pe
alocuri.
       Ieși hotara și incuie usa, fără sa i mai zică nimic sau sa I mai arunce vreo
privire, părea încă sterila de orice discuție cu el, fiindcă, oricât de mult incerca sa I
anime reacțiile, părea, asa cum  statea , chircit în scaun, un bătrânel neajutorat.
      Holul îngust ii crea senzația de suprimare, iar lipsa ferestrelor o făcea Să
meargă nesigura prin bezna, cu ochii ațintiți asupra deschizaturii rotunde din
peretele opus, pana când văzu că firicele e Lumina se stinse, fapt care o facu sa se
oprească. O voce guturala, ragusita,  murmura un salut simplu, după care auzi o
cheie rotindu-se și sunetul pașilor ce se îndepărtatu, iar frecventa și naturalețea
acestor sunete, precum și auzul unui alt timbru vocal fata de cele cu care fusese
obisnuita, o împietrira și o consternara, incerta fiind ea însăși de ceea ce I se
întâmplă în acel moment.
   Probabil lipsa unui răspuns îl făcuse pe acel cineva sa se oprească,  nu era foarte
sigura, iar momentul în care ieșii in casa scării, unde patrundea lumina  de la
ferestrele de jos, vazu figura pala și nesigura a unor ochi seminteligenti, cu bărbie
arcuita și năs mare, aplecat, constituind o seriozitate virila în acea persoana ușor
caraghioasa, de înălțime medie și plinuța, dar masiva și oarecum iscoditoare.
Ochii mici și verzi aveau un aer surprinzător de vetust, păreau o incluziune într un
portret al unui răufăcător din basmele copilăriei.
Rusinata de această apariție, se reîntoarce în semintuneric, în timp ce imaginea
parietala  o urmarea deschis, fără vreo insinuare exccesiva.
    El dadu din cap, după care se intoarse vexat, cu tot corpul, făcând parca, după
cum I se parea ei, o grimasa incerta.
    "Buna dimineața!", ingana ea, după care se pregăti sa l ocolească cu un gest cât
mai natural, presata de situația neconvenționala în care se afla.
     Lipsa unui răspuns o facu sa ridice privirea, fapt care, contrar interesului sau, ii
deschise lui pofta de vorba.
     "Sunteți de pe aici? Nu v am mai văzut... vin destul de des... Stătuse mai
devreme pe aici un bătrân.... se avea bine cu mama..."
     Înșiruirea de cuvinte fu destul de alerta, de parca gândise un întreg solilocviu pe
care l suprimase cu emoție spre a transmite exact esențialul, iar ea nu știu exact
dacă trebuia sa răspundă la fel de amplu, sau pur și simplu sa dea la o parte
conversația, ca să nu I stârnească mai mult interesul, sau Doamne-Fereste,  sa l
jignească.
       "Mama dumneavoastră locuiește aici?"
       "Fix în fata ușii dvs... Nu v am mai văzut... întrebam din pura curiozitate, sper
ca nu  e cu deranj..."
      "Ne am mutat de curând, nu suntem în vizita, intr-adevar.... Aveți cumva o
țigară...Simt cum mi se face cald.... e groaznic....de cald"
      El dadu din cap, consternat, și și cobora privirea im jos. Lena nu cobori nicio
scara, căci stia ca l ar fi pus în alerta și despărțirea ar fi fost inevitabila, se bucura,
cu nevinovăție, de acea prezenta masculina calda.
      "Ma bucur... tebui3 sa fir greu... De unde veniți...?"
      "Hm... greu de spus... ne am tot mutat în ultima perioada... eu cu... soțul
meu...."
        Îl privi nesigura, articuland ultimele cuvinte într o maniera provocatoare, pe
care el paru sa o primească pasiv, cum ar trebui sa o primească un străin fata de 
compatrioata sa. Mintea ei se împrăștiase nesigura, rămânând adunate frica și
dezgustul nestiut care I urca sangele în cap și I dădea o nesiguranta în acea
încăpere întunecoasa.
      Își ura în acel moment hainele pe care le purta... Se întreba dacă el observase
sau avea  doar ceva galant în gesturi... părea minuțios, cu siguranță, în același timp
sensibil și precoce, era cu siguranță tânăr, mai tânăr decât ea, sau poate  doar ea se
trecuse...
      Era destul de provincial, hainele ii erau prăfuite, miroseau a acrilic vechi și nou
și a ore nedormite, ochii I se adânceau blânzi și zâmbetul retinut contrasta întreaga
caldura pe care o emana..
        " Ce planuri aveți? Localul de lângă primărie servește cafea de calitate, e
adusă din nord... acum cu criza.. nu se mai știe cum vot decurge lucrurile, e păcat s
o ratați..."
  E zambi zeflemitor, gandid invitația cu minuțiozitate, ca și cum naturalețea ei ar
ascunde o patima.
"Aveți convingere politica! Din pacate, eu n-am treaba cu lumea din exterior, n-am
avut prea mult nici pe timp de război, nici pe timp de pace...."
"Aveți însă sansa acum sa experimentați... cati ani aveți, dacă mi permiteți?"
Era galant, cu siguranță, în exprimare, dar banal și prostul, hotărî Lena. Nu era
foarte sigur pe întrebarea pe care o pusese, și acceptarea refuzului părea o dovada
de lașitate sau de stranie  sensibilitate fata de amorul propriu.
"Ce sa experimentez?"
El zambi subtil.
  

Ziua decurse destul de obisitior,  orașul I se parea o jungla și activitățile femeilor

mondene o făceau sa se închisteze, gândind cu o precizie surprinzătoare toate acele
momente calde pe care le simțise în piețele Californiei și în magazinele luxoase în
care și aruncase privirile, analizând minimalismul imbracamintei femeiești și
gulerele bărbătești care conturau un decolteu febril, salbatic, de fecioara precoce.
  Odată, chiar I se permisese sa probeze o rochie foarte scumpa din mătase și
dantela, iar numărul de zerouri de pe preț o făcuseră sa se inroseasca vizibil, asa în
timp ce se uita în oglinda și se framanta în materialul lucios, fluid.
   In California, femeile o priveau cu ingaduinta și fetele cu invidie sau cu răutate,
iar ea mergea țanțoșa cu parul subțire răsfirat pe umerii simpli,
eliberata de hainele ce I provocasera mâncărimi și o ridiculizau, cocolosind o, iar
eliberarea ii dăduse pentru foarte scurt timp o incertitudine asemenea unei beții în
nefericire.
       Aici, privea întinsul marii înghețate  și orizontul și I se păreau doua lucruri atat
de spectrale și de copleșitoare, atat de tangibile și înșelătoare, încât ar fi putut s o
readucă în locurile care o făceau fericita, dar nu stia precis dacă acestea erau doar
inconvenientele unei închisori voalate și voluntare la care ea se înscrisese cu buna
stiinta, fără gând de înapoiere... la care tanjea.
Se întreba dacă oare nu era cumva egoista asa, cum statea, mica și tremurânda la
capătul unui port amarat,  urmându și vointa care nu dusese deloc la fericirea sa
directa, în timp ce bărbatul le care promisese sa l aibă alături pana la moarte avea
grija de un copil amarat, orfan de mama, pe care o s o urască și o s o desconsidere
pana va întâlni o a doua femeie în viata lui, pe care o va trata la fel, și care nu va ști
care a fost motivul pentru care, deși mama copiilor sai și soție credincioasa, a fost
abandonata de dragostea la care tanjea, aceea a soțului sau, căruia i se va dedica
trup și suflet...

  Gândurile nu păreau o simpla insiruire de cuvinte, ci o invinovatire constanta,

care și avea originile din lipsa rădăcinilor pe care Lena isi reconstiruise relațiile,
dar regretele, oricât de naturale și de simțitoare ar fi trebuit sa fie ele, nu existau de
loc în sufletul acesteia.
    Nu și găsise niciun loc de munca, și acum isi permitea luxul de a sta pe marginea
pontonului și de a privi vapoarele sărăcăcioase cum se desprindeau de calota de
gheață, aparent fără nicio grija.
   Urmarea  femeile moderne în ținute semibarbatesti, încrezătoare și independente,
urcând in  vapoare de mare Tam Tam fără sa accepte ajutorul echipajului, cu
bărbații dependenți rușinați si incoerenti dând mana cu aceștia și scuzand cu
subînțeles incertitudinea comportamentului sotiilor.
   Misoginismul atinsese cotele maxime odată cu realitatea care lovise din plin
bărbații abia intorsi de pe front, văzând peste tot promovarea forței și echilibrului
pe care femeia îl constituia acum în societatea abandonata de aceștia, iar aceasta
forță a fost primita cu o forma de reținere și de Dezgust des afirmata. Invidia și
mândria erau poate puțin prea obositoare pentru ei, dar orgoliul și demnitatea
mergeau înainte, lucrurile ce au fost și vor fi fost spunse se ingropau în localurile
ticsite cu fum de trabuc și cocaina, bere proasta și avangarde frivole, iar realitatea
ii faramanta ca pe niște muște închise într o marama groasa.
    Lena gandea toate acestea doar din ziarele pe care le citise, puține și sumare,
aruncare aievea pe masa soțului sau cele pe care le citea Alexander pe vremea când
locuia în cabana.
     Vedea lumea și I se parea atat de convingătoare și de triviala, încât părea
desprinsa din cărțile cliseice de mare însemnătate ale unor autori francezi renumiți,
Al Dumas, Jules Verne, Victor Hugo, sa nu uitam de renumitul Dovstoievski.
Fiecare în parte conturase, la vremea sa, o societate câte se destrama sau care era
deja destrămata, iar lipsa de precizie cu care o creionat lasă loc de interpretare și de
includere, căci lumea nu se schimbase deloc și oamenii afișau mereu acele zambete
sterpe și figuri placide, pe care Lena le înghițea  cu stupiditate, ca și cum ar fi fost
ea și pe partea fealalta a planetei ființele care o înconjurau si cu care nu avea nicio
tangenta reala.
     Adevăratele ei probleme erau existenta de pe o zi pe alta, gazul care se scumpea
și iarna grea care se apropia, precum și dorința constienta de a și reînnoi garderoba
și de a și reface tinerețea latenta și neglijata.
   Abia acum, analizându și varsta, își dădea seama cât de tânără era de fapt...
Douăzeci și cinci de ani... se maritase devreme, iar baza necrestina a mariajului ii
pusese capac, dragostea nefiind posibila într un aranjament neprofitabil
sentimental, chiar daca exista în favoarea acestuia o credință sterpa și incerta...
      Dorul de familie o cuprinsese doar ca o forma de scuA și de regret, din rușinea
de a fi distrus tot ce putea fi frumos pentru ei, și de a condamna  un bărbat jovial și
iubitor precum Roger la greutatea de a fi deopotriva și mama, și tata, ceea ce le
revenea deseori femeilor.
   Uitandu se  spre întinsul înspumate al marii, ce se pierdea clocotind la malurile
icebergurilor vizibili de pe ponton, incerca sa distingă posibila prezenta a fostei
familii în îcercarea de a-și apropia lucrul atat de drag pe care l indepărtase.
      Drumul spre casă fu greu de reținut pentru Lena, fiindcă spectrul gândirii sale
intortocheata o ducea înapoi în trecut, cu cât simțea că grijile fata de Alexander si
privința banilor se estompau într un nor de epuizare și de negare, oboseala punând
stăpânire pe întreaga sa ființă odinioară febrila și avida de munca.
    Excesiva sa implicare, atat în California cât și în prima noapte de acomodare, o
determina ca în următoarele sa păstreze rutina și sa aibă mai mult timp pentru
gândurile sale trecute, creând o retrospectiva pentru a înțelege exact lucrurile prin
care trecea, căci, desi aparent inutile și fumate, subiectele erau încă prezente și ii
creau un disconfort emoțional, cu care  nu putea conviețui.
    Ii gătea cum putea atunci când ii era foame, ii făcea patul atunci când cerea sa se
culce, ii încălzea apa atunci când voia sa se spele, și obiceiurile din California
începeau sa se reia, spre bucuria sa, disconfortul dintre ei dispăruse, desi
apropierea sexuala părea acum aproape inexistenta.
   Niciunul nu se declara nemulțumit, ea se mulțumea mai mult cu mulțumirea lui,
egoismul din el sau poate indiferenta îl făceau sa fie mut la orice remarca
sentimentala de a ei, o lasa sa l tina în brate, sau sa l mangaie usor pe par, dar nu
răspundea la atingeri, și nici ea nu suferea cu nimic, dacă nu punem la socoteala
sufletul, care, în privința ei, ramanasese nedestainuit.
      Oamenii erau molcomi și orașul mergea lent, fără certitudine, trenurile
începuseră sa se aglomereze și toți deveneau din ce în ce mai grăbiți și mai dornici
de schimbare, plecau, fără prea mulți bani, la mare, la munte, unde puteau ei.
Locurile de munca deveneau din ce în ce mai rare și oamenii profitat din plin de
ele. Lucrurile se scumpeau, iar ea privea vitrinele cu haine cu jind, urmărind
preturile cu o reținere sălbatică, lasand urme de lacrimi de frustrare pe geamuri.
      Banii se imputinau, in timp ce Lena continua sa calculeze cu minuțiozitate
fiecare bănuț care le rămăsese. Găsise încă din prima săptămână cele mai bune
locuri de cumpărat diverse produse și alerga dintr o parte în alta a orașului ca să
cumpere conserve și lapte, doar ca să obțină o diferență de câteva cenți.
      La final, după ce calcula diferențele dintre cât cheltuise în nestiinta în primele
zile și cât cheltuise în ultimele, se blestema în gând pentru șampoanele, cremele și
ciorapii pe care ii luase fin pură prostie, și care o costasera cât mâncarea pe trei
zile.
      Se umilea singura și se rusina de faptul ca, deși având posibilitate, nu ar fi dat
niciodată înapoi produsele, mai ales ca, se simțea într o oarecare măsură
îndreptățită sa le aibă.
     Mai mult, se cinvingea singura ca nu cerea prea mult de la viata, având în
vedere ca nu avusese în viata sa o zi de stat la plaja asa cum aveau alte femei
mondene de varsta sa. Deși corpul sau era fragil și osos, cu picioarele
disproporționate si adâncituri incerte în lateralele coapselor, care I creau o sezatie
anorexica, ar fi vrut totuși sa simta soarele radiandu  I pe piele pala și nisipul
frecându I spatele arcuit. Stia de acestea numai din reviste și voia sa se reculega și
sa se dezbrace în fata atâtor oameni fără sa para frivola sau de prost gust.
    Hainele atat de urate pe pielea sa uscata ii creau o senzație de descomfort, iar
transpirația și alergători o terminau și, în scurt timp, răceala a prins o și pe ea, cum
era de așteptat.
     Acum stăteau amândoi în aceeași camera, și ea și Alexander, el așezat în
scaunul sau, astfel încât ea nu I putea vedea decât puțin din profil si tâmplă ferma,
rigida. Avea un aer gutural și bărbia I se încrețise și ea de concentrare, în timp ce
urmarea cu atenție New York Times, propagandele naziste și articolele despre
spuma de ras, precum și informațiile care uluisera toate America despre copilul
minune care deschidea porțile Hollywoodului și ducea actoria la un alt nivel.
    Avea o agresivitate în gesturi, care o făcea Să privească cu teama mainile sale
reci, bronzate, cum ocoleau fiecare titlu care I displăcea pana la unul care I trezea
interesul, după care îl pironea acolo și continua sa citească tot articolul, de parca I
ar fi fot frică că ar putea uita de unde a început.
     Nu și vorbisera în cele doua zile de când zacea ea la pat, mâncarea era destulă și
el se mulțumea cu strictul necesar, însă avusese grija sa u facă ei un ceau cald, ceea
ce ii încălzise mai mult decât gatul zdrobit de frig.
    Vremea se intetise, se vedea venirea anotimpului rece, și balconul ramase deci
blocat și puse paturi în jurul ferestrelor netencuite.
       Răceala nu era foarte dura din punctul se vedere al durerilor, în afara de o
migrena ușoară și o tuse seaca... Creierul ii era totuși încețoșat și zdrobit, iar
somnul devenea deci singura forma de reculegere, gândurile luând locul
dialogurilor seci și Alexander.
     "Te simți mai bine?" Intreba el a doua zi dimineața. "Putin."  "Hm... e bine... te
facu bine usor-usor" "Sa speram..."șopti ea...
    Acest lucru îl facu sa se întoarcă spre ea cu sprâncenele ridicate,  de parca ceea
ce spusese avusese o tenta jignitoare pentru el, dar, fără sa I dea mai mult loc de
interpretare, el își întoarse la fel de repede capul și ofta într un amestec de
deznădejde si frustrare, după care se retrase.
"Vrei sa ți fac ceva de mâncare?" Intreba ea când era pe cale sa iasă din încăpere.
"Ai nevoie de somn..." Ea rase si închise ochii, simtind cum un junghi de durere și
emoție ii străpungea plămânul.
"Cum vrei...."

    Zilele următoare trecură greu, dar pe nesimțite... Mâncarea ajunsese pe terminate
și, desi el nu cuteza sa comenteze ceva, stia ca un bolnav nu putea trai o zi întreaga
doar cu o lingura de porumb.
     Simtind ca trebuie sa și facă datoria, se ridica, chiar bolnava fiind, și se imbraca,
de data asta mai gros decât de obicei, ieșind hotărâtă pe usa, cu doua bancnote bine
drămuite în buzunar.
  Oboseala puse stăpânire pe privirea ei, iar holul intunecat și încețoșarea în care se
regăsea o ameteau și i impaienjenau gândirea. Era nesigura și tremurânda, pana
când fermitatea unei mâini atingandu I umarul o trezi din reverie și o intepeni.
Fu împinsă la lumina și I regăsi chipul străinului pe care l refuzase cu câteva zile în
urma.
      Prima impresie o facu sa se gândească la ce I mai rău, doar ca forma de
anticipare, căci refuzul ei de dinainte  nu fusese deloc categoric și rău intenționat,
iar o posibil răzbunare părea cea mai mare mojicie posibilă.
      Fu reținută  in a I răspunde la zâmbetul aparent cald, după care, nelinistita, ii
urmari expresiile fetei și dinții perfect albi ieșind la iveala dinte buzele vineții,
structurate.
   O cutremura aceasta observație, căci era ceva în acel maxilar, în acel zâmbet și în
acea expresie care avea ceva atat de periculos și de emfatic, încât nu putu distinge
exact configurarea exacta a sentimentelor, ceea ce o facu sa se lipească muta de
zidul opus, așteptând placida sa înceapă o conversație sau sa o încheie la fel de
taciturn, coborând înaintea sa pe scări.
   El își apleca privirea și rase subtil, rusinat parca de gestul ușor agresiv cu care o
fortase sa I privească întreaga fiinta temătoare, fiind un fel de simpatie morbida în
acea reținere care venea de la fiecare dintre ei, și pe care el incerca sa o
individualizeze, ca și cum, în cazul ei, gestul ar fi fost unul cât se poate de natural.
    "Am uitat sa te întreb, în rândul trecut, cum te numești...."
Ultimul cuvânt o facu sa rada conținută, ca și cum își alesese cu grija cuvintele în
acele secunde în care se primiseră cu incertitudine, și se simți ușor încurajată de
această remarca, într un fel amabil și prietenos, pe care el părea ca nu l înțelege.
    "N-ar avea importanta, mai ales după ce te am refuzat."
El dadu din cap, și zâmbetul colturos și repezit, împreună cu ochii pe care și I dadu
rușinat peste cap, ii creau o expresie comica și pătrunzătoare, care o facu sa și
coboare privirea.
   "Nu cred ca am spus ce trebuia, voiam sa para cât mai natural. Îmi cer scuze dacă
te ai simțit inconfortabil." "Nu e vorba despre asta, nu e momentul potrivit... ma
vad cu cineva...." Acest fapt îl făcu să se conțină puțin, dar vazu pe figura lui o
urma de lapidaritate febrila pe care nu o intelese și pe care o asemănă mai târziu cu
aceea a unui copil încăpățânat.
    "N aveam de gând sa te... hm... răpesc... In ce an suntem?" "Cum adică?" Intreba
ea, simțind cum I se urca sangele în cap. Situația era atat de inconfortabila, încât
era convinsa ca orice răspuns ar fi dat urma sa fie greșit.... "Nu stiu precis",
continua gânditor, parca citindu i gândurile. "Am putea sa ne delectam, sa uitam de
timp, sa l tratam Circumspect.... timpul aduce cu sine cotidianul și prejudecata, și n
as vrea sa cream un stereotip. Vreau doar sa te scot la o cafea... fa mi plăcerea
asta..."
"Ma vrăjești... te simt... n as putea sa ți mai neg intențiile după ce le am simțit..." 
El paru ușor consternat, dar încă febril și deloc jovial. "Mi le as putea nega eu. N as
vrea sa crezi ca sunt un curvar care aleargă după orice femeie întâlnește în cale. Ce
dracului! Timpul ce ne presa pe timp de război nu o mai face acum!"
"Vremurile încă nu sunt foarte liniștite, cine știe ce ne mai așteaptă!" Ea dadu din
cap..."În orice caz, nu ma privește!"
"Nici pe mine, ce dracului!"  Avea o figura aproape isterica, radea și se enerva
după schimbarea pe care o simțea în ea. "Hai sa trăim!"
  
    O duse într o cafenea modesta, cu aroma plăcută de ghimbir, încărcată de miros
de fum și căldură sufocanta, pe care ea nu o putuse resimți în nopțile friguroase
când dormise pe covor, unde căldură patrundea numai prin blana care ii atingea
doar pe alocuri pielea ușor dezgolita a pulpelor.
Acum, simtind căldură plăcută radiindu i pe tot corpul, simti nevoia sa se dezbrace,
rămânând doar într un flannel cu broderii femeiești și dantele poziționate băbește
pe manșete, pe sub având o fusta plisata din stofa și o camasa in carouri ce nu se
potrivea deloc cu restul tinuitei, având un aspect neîngrijit și mirosind intens a
parfum greu de drogherie.
     Își dădu buclele strălucitoare de șampon scump si masca de urzica pe spate,
lăsând loc cerceilor aurii, ruginiti, sa și facă apariția ca într o pictura avangardista
și îl privi cu mâinile împreunate în jurul gurii, oftând.
  Mirosul de placinta ii făcea matele sa se întoarcă pe fos și ochii roșii de nesomn
sa se învârtă lacomi asemenea lustrelor ventilator de pe perete.
   Atmosfera ii deveni amiabila după foarte scurt timp și privirile iscoditiare ale
oamenilor se pierduta deindata ce se așeza pe scaun. El comanda băuturile și niște
prăjituri ci lămâie, după care se intoarse spre ea cu o privire calda, obosita...
   Ea lasă ochii în jos, cu o seriozitate demna, gabdindu se cu teama la adulterul pe
care îl comisese în ultimii câțiva ani de viata, căci I se parea acum ca orice abatere
de pa programul obișnuit era o mojicie pentru cel pe care l avea alături și pe care
încercase cu disperare sa l protejeze.

   Se întreba dacă, în cazul în care Alexander nu ar fi fost bolnav, ar fi avut aceste

interacțiuni romantice și ar fi impresionat o cu mai mult decât acea carisma
controversata care o intrigase de la prima întâlnire.
   Ca femeie, simțea încă exemplele provinciale ale strămoaselor sale, familliste
înrăite și avide de munca, fără a și permite luxul distracțiilor exterioare, și se
întreba dacă nu făcea greșeală complacerii într un cerc de frivolitate și concentrare
a masei, fata de care modelele sale ar fu avut cu siguranta o repulsie.
     Ea nu vedea totuși aceste mici refulari ca fiind deloc o acțiune cocota, mai mult,
simțea nevoia socializării cu ființe depărtate de interesul ei, fata de care nu simțea
respect sau admiratie exacerbata pana a ajunge la sentimentul de slugărnicie, ca in
cazul lui Alexander.
   Cum lui Alexander ii daruise întreaga sa ființă, dedicândui-se asemenea unui
sfânt, ii accepta greșelile di neputinta cu nobilism, dar nu putea sa și înfrâneze
mediocra atracție fata de oamenii simpli, carismatici, care o înconjurau si o
copleșeau cu cuvinte sterpe, fără radacina, dar bine conturate și executate ca să o
impresioneze, simtind nevoia generoasa de a alimenta spiritul lor viril.
   Fata de femei avusese  întotdeauna o reținere, prietenele sale fuseseră bârfitoare
și comune, sexul opus ii impunea  deci acea eleganta statornica de a avea o
voluptate inocenta, pe care stia ca aceștia n ar fi judecat o.

   Fu puțin reținută in dialog, zambi la fiecare gluma sterpa și se minuna în gândul

sau de stupiditatea lui, de încrederea cu care, la fiecare aprobare latenta care venea
din gesturile sale, continua subiectul și concepea lucruri despre care ea nu mai
auzise niciodată, dar care, venind dinspre un om atat de lipsit de complexitate,
păreau vorbe în vânt și incertitudini voalate.
  Avu o politețe rece, pe care el o primi nestiutor, imbujorat, și și relua acea
activitate morbida, încât simti la un moment dat ca I vorbește asemenea unui
barbat.
    Li se adusera băuturile și ea se bucura de acel moment de liniște, pe care îl
aborda cu tact, de parca voia sa profite de el ca să deschidă o noua conversație și sa
o încheie la fel de repede, pentru a putea pleca.
    "Bunica dvs, Luke, cum sta cu sănătatea?"
     
    Ajunse acasă după doua ore de promisiuni nestatorinice din partea ei în vederea
unei noi întâlniri și, din partea lui,  a unor rugăminți copilărești, încât abia atunci
incepu sa și dea seama cât era de tânăr și de naiv, in ciuda aspectului muncit, viril.
Acea haiosenie guturala nu era altceva decât suspectarea unei ființe plapande și
puerile într un corp masiv și incert. Deși frumusețea sa era discutabia, părea
neimportanta în contextul unei amicitii, cu care el părea ca începe sa se
obișnuiască, căpătând fata de ea în următoarele zile o oarecare familiaritate
frățească.
  Întâlnirile deveneau din ce în ce mai temerare, nu stia dacă din cauza banilor sau
a fricii lui ca ea s ar fi putut plictisi de acel evident "cotidian", cafeneaua a devenit
pe parcurs ponton, o plimbare cu barca sau pur și simplu prin oraș. Trebuia sa
recunoasca ca diversitatea aceea ii făcea placere și o măgulea, desi stilul sau ușor
alarmant o nedumerit uneori și părea practic un paradox la ceea ce stia ea despre un
bărbat din perspectiva lui Alexander.
      Nu i marturisise niciodată acele întâlniri și, de fiecare data când el părea sa
suspecteze ceva, ea dechidea o discuție despre ceva cu totul și cu totul neimportant,
precum "Ce-o mai face X?" La care el răspundea cu subînțeles, la fel de prompt:
"De unde sa știu eu?"
   Era foarte mulțumită ca ieșirile ei deveneau din ce în ce mai regulate și nu mai
era nevoita sa I vadă toanele ușor agasante, iar distanta care o frământase la început
devenise pe parcurs ceva natural, cu care se obișnuise și nu și dorea sa iasă din
acea transa călduță în care intrase.
     
     Luke o ajutase sa și găsească un loc de munca stabil la o familie instarita de pe
Crawford Hill, acolo unde se știa ca era o străduță privata numai cu case moderne,
cu detalii atent finisate de arhitecți cunoscuți din California, având mașini de
ultima generație cu care se plimbau prin sat, atrăgând atenția avizilor de snobism,
barfitorilor și oamenilor care, forțați de împrejurări, aspirau la viata mondena a
oamenilor înstăriți, mai ales acum, pe vreme de criza și inflație.
        Ea nu privise niciodată aceste persoane ca fiind mai mult sau mai puțin
valoroase, ci primise cu bucurie un loc de munca bine-plătit, căci o guvernanta era
cumva foarte aproape de o asistenta, având ambele contact cu oamenii și slujba
continua de a le sta la dispoziție.
     Oricum, nu privise niciodată copiii ca fiind o meserie foarte grea, fiindcă, din
experienta, stia sa I îngrijească și sa le asigure plăcerea constantă de a se  juca și de
a avea o politete conținută, chiar dacă uneori ar fi putut părea  nefondată  pe baze
morale.
      Cu educația ar fi fost cumva mai greu, ea însăși venea dintr un sat în care, la
vremea respectivă, nu se pusese prea mult accent pe latura fină a unei femei, ci mai
mult pe aceea medievală, barbară, care conținea toate acele atribuiții ale unei
mame și soții credincioase, desi, pana la urma, ce ar mai fi contat o schimbare,
dacă oricum nu se pliase pe tiparul impus?
        O surprinsese oarecum ca o femeie needucata ca ea ar fi putut vreodată sa
primească un post la o familie onorabila care urmarea în prim plan angajarea unor
persoane cu abilități și experienta mult mai vasta decât avea ea, ceea ce o facu sa se
întrebe dacă Luke nu avusese ceva de spus în privința asta și cine era oare el sa
poată avea un cuvânt de spus în fata unor asemenea persoane.
   Bineînțeles, nu comentase nimic, așteptând cu o nerăbdare copilareasca
saptamana în care urma sa înceapă. Ii mulțimise lui Luke mult pentru gest și
simtise căldură entuziasmului sau juvenil ca o noua etapa a apropierii lor, desi
dragostea latenta pe care încă I o purta lui Alexander si frica de a rupe ceea ce eta
frumos în acel oraș îndepărtat  o făceau sa se retina în tot ceea ce ar fi însemnat
fructificarea unei relații amoroase, mai ales cu un băiat care ii plăcea și o amuza
atat de tare, în limita în care o putea face sa se simta iubita.
   Stia, cumva, ca posesiunea ii aparținea lui Alexander, și, desi asta o frustra
mereu, se retrăgea mereu din lupta împotriva sentimentelor sale, pe care o pierduse
de mul, și se bucura de alterarea nevoilor sufletului cu acea dorinta patimasa pe
care societatea I o inspira, aceea ca râsul este forma suprema de dezinvoltura și
fericire și orice nu e scris sau spus poate fi iertat.
      Următoarele doua zile trecură repede, Luke ii spusese în grabă ca va pleca în
sud cu niște afaceri. Renunțase sa l mai întrebe lucruri profesionale, mai ales ca
discuțiile lui preferate erau despre război și politica în general. De la el aflase
majoritatea informațiilor despre lumea în care se afla, și parca se simțea puțin mai
dinamica decât un cercul artistic în care o restrângea Alexander.
        Prima zi și-a petrecut-o cu el, dandu și seama cu stupoare ca nu l mai scosese
din casa de o veșnicie. El nu comenta nimic nici când îl lasă singur aproape toată
ziua și se întorcea cu obrajii imbujorati și mainile tremurânde, nici acum, când,
pentru prima data, îl indemna sa părăsească anonimatul balconului și sa intre în
lumea ce se învârtea nestiuta în jurul sau.
     Nu fusese prea incantat când il tarase cu ea prin piața, unde rotile scaunului sau
din lemn fuseseră călcate in picioare de mai multe ori, dar cumpărăturile nu se
făceau singure, desi, trebuia sa recunoasca ca  de când se pusese frigul și tarabele
se închisesera într un "solar" imens  ce purta numele de piață, devenise din ce în ce
mai greu sa analizezi fiecare taraba în parte fără sa te sufoci în aglomerație și
căldură.
     Din fericire, iesi mai devreme decât se aștepta caci cozile nu erau mari deloc,
iar entuziasmul ei pentru noul loc de munca se exacerbase  si se infiltra pe alte
paliere, inclusiv pe acelea gospodărești.
     După ce duse mâncarea în apartament, îl vazu încruntat pe marginea trotuarului,
acolo unde îl lăsase, și abia atunci putut să distingă în semiintunericul care se
lasase figura pala, lunatica si osoasa a lui Alexander, iar pomeții odată ridicați ca
niște stânci de piatra se lăsaseră molcomi și arătau a bucăți de mușchi fraged, gata
sa I curgă topiti de pe fata și sa I lase oasele descoperite, asemenea telenovelelor cu
eroi cărora li se sterpeau obrajii cu bucăți de metal închis.
       Ii se facu dintr odată mila și rușine de propria persoana, ingandurata fiind de
toate lipsurile lui, cărora ea nu le dăduse importanta.
   Între ei se născuse o trivialitate amara, își putea da seama exact, din felul in care
o privea, din felul in care o privea.
  Își musca încruntata buza, amintindu și cât era de frumos și de tânăr, cât era de
cerebral și de dezinvolt, cât de puțin și de structurat vorbea și cât de mult trebuia sa
l afecteze tot ceea ce se intsmplase.
   Se apropie de el și simti, din motive necunoscute, o ura profunda fata de Luke, pe
care nu o putea înțelege.
    Îl apuca cu blândețe de marginile de fier ale scaunului și îl împinse ușor, după
care ii arunca o privire, ca el sa  I poată vedea numai ochii, intebandu l unde vrea
sa meargă. El dadu din umeri, dar indiferenta lui părea sa nu o mai frusteze și cerul
înnorat ii aducea parca o siguranță protectoare, de apropiere demiurga.
    O cuprinsese subit o atmosfera plăcută, taciturna, și liniștea dintre ei părea
compactă și ofertanta, mai ales pentru Lena, care începuse sa conceapă în mintea
sa aceasta plimbare ca o forma de regăsire cu bărbatul pentru care iis sacrificase
viata.
   Se dusese la ponton, ea ii arata ghetarii și incercara sa le ghicească forma, fără sa
aibă tangente în alegerile pe care le făceau, iar el paru totuși mai puțin circumspect
și jocul devenise dinamic,  pana când, plictisit poate și dornic de a încheia evidenta
sustragere, el nu mai răspunse la nimic și ei I se parea ca devenise penibila și
incerta în încercarea ei de a-l convinge sa continuie jocul, asa ca renunta și se așeză
pe o banca chiar lângă locul unde se desprindeau bărcile de țărm.

  Acum el avea acces și o privea în ochi, iar privirea lui încețoșată o facu sa închidă
ochii și sa se conțină de la orice comentariu.
    "Și unde ți ai găsit pana la urma de lucru? Ce noroc sa se întâmple atat de repede
și atat de aproape de iarna! Trebuie sa fii fost o adevărată surpriza" simti ironia din
glasul lui și se chirci, strambandu și capul intr o parte. "A fost... știi... n am găsit eu
chiar ce am vrut, dar tot a fost binevenit... o sa lucrez ca guvernanta."
  Ii urmari reacția, dar părea rece și incerta, desi i se paru ca vede o sclipire de
mândrie ij ochii săi, desi se temea sa și dezvolte impresia.
    "Te descurci bine..." ofta el. "Mai bine decât.... na..." Nu continua, iar ea simti o
ușoară simțire a amorului ranit cum ii cuprindea sufletul și o molipsit și pe ea de
mila....  Lena avea, oarecum, acea enigma în sine, statornica și barbara, dar o
blândețe calda și o inteligenta sentimentala fata de el, încât simțea că orice rațiune
s ar fi opus lor ar fi fost indiferenta pentru cursul viitor al vieții ei.
  Nu mai spuse nici ea nimic, nu simțea nevoia, dar îl privi gol și fără vlaga și ii
saruta bărbia, sărut pe care el îl primi fără sa se crispeze, lipindu și capul de a-l ei
si simtind acea familiaritate calda a dragostei lor....
   Ceva se stinsese, nu stia precis.... poate in California... se tor gândise și nu găsea
răspunsul exact, iar asta o frustra și o umilea.
   Pe drumul spre casă planse  în timp ce l împingea, și, desi își tăia singura
răsuflarea și se chinuia sa se abțină, putea sa jure ca el simțea tristețea ei si ii auzea
suspienele, din felul in care își aplecase capul și ise innegrisera ochii, întunecați de
frig ă
și de vânt. Plânsul fusese totuși ca o intenție de descărcare,  dar simțea noua
apropiere dintre ei ca o deschidere noua spre sufletul lui, curmat de boala și 
singurătate.
   Când ajunse acasă, rutina paru ca o purta acum ca un călăreț fără cap, în timp ce
rumeni doua felii de pâine cu peste și îl intinse pe canapea.
     După ce își făcu patul, frigul incepu sa o cutremure  și închise ochii, sperând ca
se va opri din tremurat.
     Ii simți mana calda fosnind pe sub pătură și ochii I se deschisera, lucioși și
plansi, spre a i ghici mișcările. Tremura ușor când mana lui urmari linia osoasa a
coloanei sale, pe care o mamgaie cu tandrețe, rasfirandu și degetele pe patura sa.
Simti cum ii cuprinde o parte din așternuturi, cu o fermitate alarmanta, având
senzația calda a mâinii sale strangandu I ușor cartea invesmantata în  blana, sezatie
care ii ingheta creierul și o făcu să se chircească și să își îndeasă întreaga ființă.
     "Ce pot face sa te conving sa vii sus?" Glasul sau răgușit o facu se se crispeze,
după care, neștiind ce sa răspundă sau dacă vorbele rapide chiar fuseseră rostite
într-adevăr, închise ochii la loc. "Hm...?"
"N-ai de ce, stau bine, ingana ea cu vocea inecata de plans; dorindu și în sinea sa
ca el sa nu fi observat, I s ar fi părut umilitor.
     "Urca-te.... te rog!" Rugămintea I se păruse de prisos, dar oboseala și dorința de
tăcere și atenuare a tot ceea ce voise sa vorbească cu el și nu fusese spua pana la
capăt o făcură sa se supună.
   El  își ridică capul, astfel încât sa stea culcat cu capul pe laterala dura a
spătarului, iar ea se ingramadi la capătul celalalt, acomodandu-si oasele zdrobite de
podeaua rece la confortul cald al canapelei.
   Închise ochii, fără sa mulțumească sau sa comenteze ceva, și, după ce el se opri
sa și mai caute poziția și l simti ca adoarme, își lasă capul moale pe blana cu care
era acoperita și se lasă prada viselor, care veneau din ce în ce mai des, și o lăsau
dimineața cu un gust amar în gura și cu capul vrejuit de frig.
   El purta mereu căciulă, și nu păruse sa se plângă prea mult de condiții, asa cum ii
era felul. Stia cumva ca plecarea din California fusese cel mai bun lucru pentru el,
și moartea, boala sau bogăția nu avuseseră niciodată un impact prea mare în viata
lui terna, bolnava.
      Dimineața următoare îl verifica, inca dormea, și ii lasă ceaiul lângă pat și o
bucata mare de carne, după care se imbraca atenta și iesi din încăpere.
  Ajunsa la lumina rece a dimineții, inhala aerul proaspăt și privi orașul sterpit, în
mijlocul căruia statea, infrigurata și dezorientata, cu un palton sobru peste rochia
cafenie din stofa și o esarfa frumușică de lana, având pe cap o pălărie călduroasă.
Rochia I se păruse de la nceput urata, dar o acceptase cu indiferenta, căci tot ceea
ce purtase pana acum fusese și mai urat de atat, însă era mulțumită ca, asa cum
mergea, cocosata și infolfolita, avea panorama proaspătă a străzilor pustii de lume
și a ghetelor sale îmblănite, cu bot asxutit din piele întoarsă. Ii plăcea pana și dunga
despărțitoare, care avea ceva elegant, ca și cum orice detaliu minor ar fi putut fi
interpretat ca o atenție deosebita spre designul pantofilor.
      Lunea nu era asa aglomerat în oraș, dar ea nu risca sa vadă lumea, căci nu avea
chef de vreo interacțiune spontana și ușor vehementa, cum I se păreau, acum, după
tim9ul petrecut în singurătate.
      Drumul spre Crawford Hill fu destul de bătăios și întortocheat, mai ales ca o
luase pe o potecă ingusta și nefinisata, care începuse sa prindă polei de când cu
figurile dese și subite.
         Casa soților Erhan se întindea pe câțiva ari, asa cum se putea observa de la
baza dealului, ar fi putut fi considerata cea mai complexa și mai frumoasa casa de
acolo, dar nu se putea hotărî, nu avea experienta im domeniu.
          Ajunsa în fata ușii simti un fel de repulsie și integritatea care ii brazda
întreaga fiinta, ca și cum s ar fi așteptat ca, de îndată ce urma sa se deschidă usa, va
fi data afara.
   Soneria avea ceva gutural, auster și s ar fi potrivit mai degrabă unui palat decât
acestui complex imens, unde ar fi încăput douăzeci de apartamente asemenea celui
im care locuia ea.
    Ii deschise o ingrijitoare asemenea celor din basmele, cu sort alb din marama și
îmbrăcăminte neagra, care ii dadea corpului o tenta grasa și neprietenoasa, usor
masiva, iar tinerețea era singurul aspect care o scotea din anonimatul trivial care-I
fusese impus. Sânii rotunzi I se ascundeau cuminți după materialul sifonat, iar
pulpele grăsuțe și bombate ii ieșeau cu decenta de sub fusta.
     Luciul mâinilor  și expresia obosita, romana  îi dădeau un aer complex de
madonna ferita de lume, de recuzita a unor fundaluri întortocheate concepute după
tehnici renascentiste, ca frumusețea femeii simple sa reiasă incerta din
ascunzișurile vesamintelor și sa lase loc acelora mai statuare, mai frivole.
    Nu saluta și nici nu întreba de ea, începând sa strige după stăpâna sa, pana când
sunetul se amplifica și deveni insuportabil.
   Lena întra deci neinvitata în casa, neștiind dacă sa o urmeze pe tânără sau sa
aștepte sa fie chemata, auzi niște susoteli și un glas subțire, liniar, care părea al
stăpânei.
   Aceasta aparu intr-un mantou de catifea ca revere lucioase de mătase și Lena nu
putu sa nu rămână surprinsa de verticalitatea peisajului pe care-l surprindea,
exprimând prin propria fiinta opulenta casei cu covoare persane și uși masive.
   Asemenea lucruri vazuse numai la conacele bine cunoscute ale Californiei, dar
stilul era mult mai deschis, mai aerisit, punandu-se accent pe terase și grădini pline
de lendri.
  Aici totul avea o austeritate moderna, convinsa, s-ar putea spune chiar
englezeasca, iar Lenei i se paru ca însăși fata doamnei avea ceva englezesc, în
sensul clișeelor pe care le cunoștea din reviste și cum își imaginase ea știrile despre
familia regala, o vedea parca ascunsa într-un salon ticsit de bibelouri, în timp ce-si
bea ceaiul la ora potrivita.
  Doamna facu câțiva pași spre ea, iar buzele I se arcuita într-un zâmbet fals,
plictisit. Ii intinse atenta mana și, abia acum, când o vedea stand în  fata sa, își putu
da seama cât e de înaltă. Remarca, printre altele, o alunita mica lângă buza, care o
înfiorătoare oarecum, i se paru ca acel detaliu mic o lipsea de viata, de tinerețe, i se
paru ca fata uscativa ar mai fi avut o șansă dacă nu ar fi fost întunecată de acea
pata rautacioasa de culoare.
     -Je m'apelle Julie Erhan. Accueillir, ma chirie! J'espere tu comprendras bien
avec mes pupils!
    Vocea era guturala și sobră, ceea ce i se paru curios, căci; atunci când tipa, i se
schimba instant, iar mana uscativa care-i fusese intinsa o speria, degetele erau ca
niște oase acoperite de pământ, morbide și diforme, dar elegante și împreunate
asemenea unui clarinet.
     Pe Lena o speria, întreaga situatie, dar zambi rusinata si lua mana aceea lunga,
ascunzand-o în mâinile sale mici, de pupila.
    Nu intelegea franceza, dar i s-ar fi părut ciudat s-o recunoasca, mau bine astepta
sa realizeze madame, care nu părea oricum prea interesata de ea.
     -Tu ne compris pas farncais? O întrebă parca citindu-i gândurile, cu un zâmbet
zeflemitor în coltul gurii,dar cu un aer prefăcut si dezgustat. Oh, non, je ne veux
pas croient. Lili, avec moi, s-il te plaît!
     Lena deja nu mai înțelegea nimic, nu stia dacă I se adresează ei sau servitoarei,
care veni intr-un suflet lângă ea.
     -Oui, madame, s'il vous plaît, qu'est que c'est?
    -Lili, tu ne le croiras pas! La fille ne pas parte farncais!
     -Oh, madame, et s'est la guvernance? Est malle, meilleur...
      -Garder le silence, Lili! Traduis que je veux dit elle.
      -Avec plaisir, madame.
     Lena vazu cum gesticulează ceva, după care Lili se inttoarse la ea. Lena simti
cum ii creste inima în piept, la fel de repede cum a ajuns va și pleca, era sigura de
asta.
       -Madame spune ca nu acceptam persoane necunoscătoare de limba franceza în
casa. Copila a început sa învețe și nu vrea ca ea sa piardă tot din cauza.... unei
neînțelegeri... Lili era intepata, de parca era prima dată în  viața sa când i se dăduse
importanta.
       Lena o privi circumspecta, iar, după privirea lui madame, își dădu seama ca nu
are nicio șansă.
    -Nu știam acestea, va rog sa ma scuzați, spuse Lena, privind-o fix pe madame
Julie. Aveți dreptate, voi învață limba chair din seara aceasta, dacă e necesar.
    Madame Julie era foarte confuza de ceea ce se întâmpla, asa ca apela la Lili ca
sa-i traducă, iar Lenabse întreba dacă cumva femeia isi aducea aminte exact ceea
ce spusese sau baga de la ea, căci relatarea păruse sa dureze o veșnicie, iar figura
sobră a lui madame se schimbase la o suta optzeci de grade, acum părea vexata de
ceea ce auzea.
     -Excuse moi, madame, je dois travailler.
     -Oh, non, deux minutes, Lili! Tu me secoues, Dieu!
     -Vino sa-i cunoști pe copii, și du-te acasă și pregateste-te temeinic pentru luni,
când îți vei începe activitatea. Sa mănânci franceza pe pâine!
      Madame spuse ceva din care Lena nu intelese decât ca era obosita, după care se
duse la culcare și o lasa pe fata cu menajera ursuza, care o conduse pana în fata
unei uși pe care o deschise nesigura, facandu-i semns sa aibă grija.
   -Bonne chance! striga ea râzând și indepartandu-se.
     Lena arunca priviri curioase inauntru, unde vazu doar o fetita plapanda, blonda,
așezată pe o perna care părea de balansoar, cu privirea in gol și mainile
împreunate.
    Înțelesese de la Luke ca ar fi mai mulți copii, dar se simți ușurată sa o aibă doar
pe ea, i-ar fi făcut munca mai ușoară. 
   Se apropie de creasta blonda zburlita, care acum statea cu spatele la ea, și scoase
un salut slab, de parca i-ar fi fost frică să o trezească din reverie.
Fata se ridica, spre surprinderea Lenei, intr-o schimbare nefirească  de dispoziție și
bătu din palme, începând sa se joace cu mâinile prin aer. Nu răspunse la salut, doar
se uita lung la ea și incepu sa tipe.
   Lena fu surprinsa de strigatele ascuțite, incerte,  ale fetitei și își dădu seama cu
rușine și tristețe ca nu mai interacționase cu niciun copil de când își părăsise fiul.
   Se gândea dacă oare ar fi putut uita sau s-ar fi putut ierta pentru ceea ce lasase în
urma, pentru ceea ce pierduse din egoism și pasiune, dacă ar putea vreodată sa le
scrie în neștire și sa trimită scrisoarea pe o barcuta care din întâmplare sa ajungă la
fiul ei, iar el sa știe ca mama lui e acolo, undeva și se gândește la el.
    I s-ar fi părut, paradoxal, un gest și mai plin de egoism, ca și cum faptul ar fi fost
doar o autodezvinovatire deloc nevinovata, firește.
     O străbătu deodata gândul la fetita ca la o încercare de a se putea ierta, de a
putea trece mai departe, ca și cum, dacă ar fi iubit-o, dacă ar fi ingrijit-o, ar fi ajuns
pana la urma sa-si ducă la bun sfârșit atributiile de mama, chiar daca, biologic,
copila nu-i aparținea.
       Își puse mana pe creștetul ei si-I rasfira pletele subțiri, blonde, care se
pierduseră din coada firava care ii fusese prinsa la spate cu un elastic mic de
mătase.
      Tipatul ei o îngrijora, i se paru ca devenea aproape disperat, iar încercările ei de
afecțiune fura înlăturate cu brutalitate de mânuțele mici și pline, cu degetele
nedefinite, ca niște rame agitate.
      Deodata, Lena isi duse un deget la gura, șuierand un "Shush!" scurt printre
dinți, iar fata paru extrem se intrigata de acest gest, pe care îl urmari cu stupoare,
constienta probabil de ceea ce însemna.
      Își duse și ea mana la gura, în același gest, ceea ce I se paru Lenei extrem de
comic, fiind un lucru care deopotriva o și linisti, având în vedere ca se oprise din
tipat.
       Lena isi lua degetul de la gura și ii trimise fetei pupici suflați, la care  aceasta
răspunse imitand gestul, cu un zâmbet satisfacut pe chip.
   Se ridica atenta de pe perna și se târî pana la Lena în poala, care o ajuta sa se
așeze și sa-si facă un cuib confortabil în fusta sa moale de lana, pe care fata ajunse
sa stea, după câteva minute, numai cu capul.
    Parul I se răsfirase acum și se pierdea incert în materialul bej, și Lena se întreba
dacă nu cumva era o culoare schimbătoare sau fusese asa și pana atunci, desi I se
păruse mai blonda, de la depărtare.
    Lena ii intinse mana și fata incepu sa se joace cu degetele sale, intorcandu-le și
strivindu-le cu brutalitate.
    După ceva timp, incepu sa-și facă un obicei în a-i lustrui unghiile proaspăt
vopsite cu ojă bej de degherie, care se tocasera puțin la vârf din cauza ca spălare în
dimineața precedenta.
    Timpul trecu destul de repede, iar fetita părea ca se acomodează treptat,
începuse sa se relaxeze în preajma Lenei și sa o privească poate nu ca pe o
prietena, dar ca pe o companie sigura și permisiva, ceea ce o apropie si pe femeie
de ea, fiind vexata și magulita de sentimentalismul cu care  un copil putea iubi pe
cineva în exclusivitate doar după câteva minute.
     Nu știu precis când era ceasul când Lili își făcu apariția in camera. Fetita
incerca sa pună cap la cap un bloc de cuburi, iar apariția menajerei ii moleși puțin
entuziasmul.
   -Madame spune ca poți pleca, dacă ai terminat aici, cu pupila.
   -Sigur, putem vorbi puțin între patru ochi, va rog?
   -Considera ca suntem între patru ochi.
    Lena se uita stanjenita la fetita. Era convinsa ca oricum n-ar fi înțeles nimic, dar
totuși ceva o făcea Să se simtă stanjenita sa pună anumite întrebări în prezenta ei.
     Se apropie de usa, ceea ce o facu pe Lili sa se dea la o parte din prag.
    -Lili...(o vazu făcând o grimasa când incepu sa-i vorbească la per tou) fetita nu
vorbește deloc. Cati ani are? Nu pot sa o învăț nimic dacă nu vorbește...
    Lili rase, iar Lenei I se paru un ras nervos, incert.
    -Fata draga, fata asta abia dacă are trei ani, n-ai cum sa ai pretenția sa o-nveti sa
vorbească. Și, fie vorba-ntre noi, nu e nici prea deșteaptă. Asta e ... Madama nu
vrea sa accepte, eu i-am spus ca e prea mica sa-nvete o limba, darămite doua. Eu n-
as lua lucrurile prea în serios în locul tău. As învață doua boabe de franceza și m-as
da în spectacol. Banii sunt frumoși oricum, iar madame nu știe nimic, numai ce lași
tu sa se înțeleagă. Doar trăiește prin aparente. Domnul nu e nici el prea interesat.
Doar atâta sa știi, sa-i dai fetei medicamentele când trebuie si sa o ții mereu
ocupata, sa para ca faceți ceva. Ce iese din asta nu mai contează pentru nimeni, și
ce-i puțin e bine.
   -Nu înțeleg, madame nu știe de neputinta fiicei de a vorbi?
   -Nu pare sa știe prea multe despre nimic din ceea ce se întâmpla în casa ei. Rase
intr-un mod straniu, care-i dadu Lenei de gândit.
   -Cum o cheamă pe fata?
   -Colette. Nu mi-a plăcut niciodată. Mi se pare ca suna a porumbel.
   -Porumbeii sunt frumoși.
   -Si murdari, strâmbă ea din nas. Schimbarea de dispoziție veni imediat. Oricum,
am treaba si tu cre' ca ma tii de vorba intenționat. Mai știi sa ajungi la usa? Ca e
chiar după colt, la scara.
   -Da, mulțumesc. Buimaca și puțin perplexa după naturalețea  cu care Lili își
schimbase comportamentul în mai puțin de doua ore de când o întâlnise, vazand-o
în aproape zece nuanțe diferite, Lena se întreba dacă ii place măcar parțial aceasta
familie și care dintre afirmațiile pe care le făcuseră se potriveau măcar doi la suta
unele cu celelalte.
   Trecu pe la biblioteca și își lua câteva carti de la biblioteca, râzând jenata când
bibliotecara îi aruncase o privire curioasa pe sub rame, plesnind plictisita din buze.
    -Dar ce, vreți sa va aliați cu francezii acum?
    -E pentru nepoata mea. Sora mea e căsătorită cu un francez.
    -Mhn... Sa aduceți înainte de termen. Cu o zi, doua, preferabil. Alții uita și apoi
se mira de ce sunt penalizați.
   Propria minciuna I se paru Lenei poate mai puțin penibila decât faptul in sine,
căci nici alianță cu francezii sau o nepoata îndârjita după lectura nu ar fi fost
lucruri atat de neinspirate, precum acela de a învață la o vârstă nerezonabila o
limba pe care nu o va folosi niciodată, căci fetita nu intelegea. Clar ca nici mama
nu era mai strălucită, dat fiindca I se parea Lenei, ii plăcea sa se audă vorbind.
     Lena fusese întotdeauna destul de închisă referitor la sentimentele sale, era
obisnuita sa exprime și sa facă tot ceea ce I se cerea, celor din jur le lăsa mai mult
loc de impregnare, ea fiind doar o parte mica de recuzită.
     Seara nici măcar nu-l baga în seama pe Alexander, care ii dăduse deja de înțeles
ca nu mai era nimic de mâncare și, după paloarea fetei, era clar ca nu fusese toată
ziua. Totusi, atribuțiile femeiești ale Lenei o făcură sa găsească  imediat o soluție,
căci împrumută niște carne de la vecina sa, dna Coleman, pe care pana atunci o stia
doar din vedere, iar favorul păruse deci stingher și în scârbă, dar, oricum, tot favor
se numea.
     Ii găsise o bucata de pâine puțin mucegăite într-o folie de aluminiu în dulap și I
le dăduse pe amândouă ca unui câine, de parca era un premiu pentru ca așteptase
cuminte, fără sa zgârie perdelele sau sa roada parchetul.
     La invitația lui, Lena dadu obosita din mana și-l informa ca mancase, ceea ce,
bineînțeles, era o minciuna, după care își delecta restul dupa-amiezii învățând
formele de adresare și câteva dintre pronume,  precum și anumite expresii pe care
sa le folosească la aproape orice nimic din ceea ce ar fi putut-o întreba madame.
       Dimineața următoare, ii deschise alta slujnica, care avea în mana un clește de
plante și niște manusi, făcându-i semn sa intre.
     Madame tocmai cobora scările cu o masca de noapte pe fata si fata se întreba
dacă nu cumva ocupația ei zilnica era sa-și primească musafirii, desigur, de fiecare
data cu aceeași allura zeflemitoare.
    -Bonjour, ma fille. Comme ici, entre s'il te plaît. Ferme la porte! Oh, Dieu,
j'oublie! Excuse moi, je ne veux pas stresse toi, je veux mon thé. LILI!
     -Oui. Où est la petit fille?
      Madame o privi incerta, de parca nu se aștepta la o asemenea intervenție, după
care, usor confuza, coborî câteva scări, lăsând la iveala dinte capot un picior
subțire și o mana ferma, mult mai sidefata și mai puțin ridata la lumina
candelabrului.
   Acum fata ii era pe jumătate umbrita, și avea acel aspect auster, de veterana, de
stăpâna, de femeie îndârjită și religioasa, fără sa pună totuși preț pe mai mult decât
ceea ce însemna eticheta.
    Toate acestea nu le pricepu Lena prea bine, ii era frica sa gândească, sa nu fie
cumva auzita, nu vedea decât cu ocolișuri întreaga aura a situației, se ferea de
realitate fiindcă ii plăcea, orbește și infam, sa creadă ca toate persoanele din viata
ei sunt bune.
     Nu era sigură dacă replica sa fusese perceputa corect, începuse sa-i fiarbă
sangele și i se paru ca toată informația de seara trecuta I se scurge ca smoala din
cap, lent și dureros, în timp ce madame o privea cu o curiozitate care devenea din
ce în ce mai triviala.
    -Oui, la Chambre a droit. Arata cu întreaga mana, nu doar cu un deget, spre
capătul holului. Oui... et... Comment se fait-il que tu sachies maintenant ? Je vois
que vous faites de votre mieux pour garder ton emploi.
   Lena privi încurcată. Pentru asa ceva nu se pregătise.
    -Oui, j'ai appris un peu de fraincais le derniere nuit. Comme...ăăă.... vous
demandé....madame...
     Madame ridica din sprâncene, dar Lena nu stia și nu avea nicio baza pe care sa
poată sa se verifice dacă ceea ce spunea era corect sau în concordanta cu discuția.
Madame nu avea nicio expresie, doar o răceala ingusta și pasiva, prin care fata nu
putea desluși nimic.
       -Oui... Je regarde .... E tu mérites des félicitations pur aujourd'hui! Tu est tres
serieux dans ton travaille et c'est fascinante! Bravo!
      -Merci, madame! Lena se simți vexata de entuziasmul ei, fiind oarecum
recunoscătoare pentru ultimul cuvânt, singurul pe care -l intelegea.
       -Luke est magnifique! Striga ea în timp ce se agita cu papucii sai pufoși sus pe
scări.
      Lena Ignoră toată situația și incerca sa se oprească  din tremurat, scotandu-si
fularul și căciulă imblanita și stergandu-si în treacăt gatul plin de sudoare.
    Când se linisti și incepu sa discearnă tot ceea ce se întâmpla în jurul sau, fu
marcata de numărul incredibil de serviroare care forfoteau prin casa, intrebandu-se
dacă nu cumva era vreo zi speciala. Ea nici de Crăciun nu avusese asemenea
aranjamente.
    Ferestrele erau lustruite încontinuu, chiar daca, după priceperea femeii, erau deja
destul de curate, iar podeaua semăna cu un patinoar privat, nu ca ar fi mirat-o ca
familia sa detina unul real.
     Nu zăbovi mult asupra propriilor curiozități, și profita de încrederea marcanta și
aleatorie a lui madame pentru a începe sa petreacă timpul cu Colentte.
   Aceasta statea cuminte, firava, pe aceeași perna unde o lasase data trecuta. O
saluta, de data asta în franceză, la care Colette răspunse doar din priviri.
    În fața unui brusc deja-vu, Lena simti nevoia sa-si ducă degetele la gura și sa-i
trimită în treacăt pupici suflați, la care fata se ridica confuza în picioare, bagandu-si
ambele degete în gura.
     Lena zambi când văzu acest  gest pueril, și, desi, nu fusese atat de bine imitat ca
data precedenta, se putea observa cu ochiul liber ca era modul de comunicare al
fetitei, în afara țipetelor.
    Dimineața o petrecura asa cum își plănuise Lena înainte sa adoarma, ascultând la
casetofon melodii puerile pe care le avea pregătite madame în biblioteca, evident
franțuzești, iar femeia descoperi și ea cu reținere și bucurie ca linia melodica se
asemăna în privința câtorva dintre ele cu acelea pe care le ascultase în propria
copilărie și chiar adolescenta.
    Își aduse aminte de felul ei de a fi, de altfel recunoscut ca fiind unul pueril, chiar
și după ce împlinise o vârstă rezonabila. Lena nu fusese niciodată genul de copil
care sa inventeze jocuri sau care sa aibă nevoie de coechipieri, făcuse, ani la rand
același timp de joaca, anume sa-si aranjeze jucăriile și sa se joace de-a bucătăria,
din când în când, punând mereu ananasul de plastic în sertarul care trebuia și punga
goala de zahar de asemenea la locul sau.
    Niciodată nu citise mai mult decât cartile de copii cu multe ilustrații, iar la
scoala nu prea se descurca cu textele mai groase, fiindcă niciodată nu avusese timp
real acasă sa învețe.
    Mai devreme de șaptesprezece ani se maritase, in ciuda fricii pe care o
dezvoltase împotriva relațiilor.  Stia doar sa cânte cântece de copii, sa citească
povesti pentru copii, în ciuda experientei vaste pe care o avea în treburile casnice.
   I se păruse mereu ca fusese oprita la cea mai mica curiozitate și păstrată in
norme, astfel încât nu intelegea mai nimic din ceea ce oamenii nu lăsau sa se
înțeleagă.
    Roger nu fusese nici el vreo persoana educata, dar era mai abil și mai capabil de
a purta o conversație, de a înțelege o ironie și chiar de a face el însuși una.
    Considera acestea semne de inteligenta, iar felul in care el ii suradea mereu
superior, sarutand-o liniștitor pe cap, o umilea în mare masura și o cocolosea în
presupusa ei stupiditate.

Zilele treceau lent și pasiv, fără vreo pătrundere mai adanca în fenomenul
timpului, fără vreo realizare exacta a unui moment din zi în care trebuia sa fie făcut
ceva cândva undeva. Acel atunci se pierduse în cotidianul cu care Lena fusese
obișnuit, desi începuse totuși sa-i placa intimitatea relației pe care o capata cu
Alexander, aceea de a dormi împreună, înghesuiți în același pat, de a manca doua
mese pe zi la aceeași masa, de a se reculege în vorbele pe care și le spuneau și care
nu aveau nicio legătură cu vreun subiect. În mare, erau doar spuse banale, dar care
le deschideau pofta de  comunicare pana ajungeau la tachinare și la dedicare, care
pentru ei fusese mereu cea mai complexa forma de apropiere.
   Nu aveau deloc subiecte comune. Pe el îl interesa muzica, iar ea nu voia sa se dea
de gol asupra ignorantei sale, asupra nepriceperea în niciun domeniu care se
rezuma la intelectual.
   Femeile începuseră, asa  cum ii mai spune Luke uneori, în rarele ocazii când se
mai vedeau la cafea, sa își găsească locuri de munca și sa cultive, sa revină la o
forma masculina care le complimenta, având o forță aparte, o forță fireasca, o forță
umana și suverana ascunsa intr-o mănușă delicata, departe fiind de barbaria și asa-
zisa virilitate a bărbaților.
   Deși Luke avusese în multe rânduri remarci răutăcioase asupra femeilor, era
totuși un om abil, umblat, fusese pana la și la Paris, de unde-i povestea majoritatea
intamplarilor cu chelneri spioni si actrite incotopenite pe stradutele inguste de pe
Champ Elysee și începuse sa respecte și sa se plece în fata unui gen de forță pe
care chiar el ajunsese sa o considere "intr-o anume maniera" demna de tot
respectul.
   Ea nu fusese niciodată invidioasa pe evoluția altor persoane și niciodată nu I
fusese frica sa rămână în urma, sa rămână perimată și ponosita, mai ales ca și
cunoștea cu precizie atribuțiile și lucrurile pentru care fusese pregătită.
    -Ai potențial de actrița, ți-o spun. Anii '30 vor face revoluție. Acum, după ce se
va termina criza, Hollywood-ul va deveni un impact imens, iar actrițele vor ajunge
și ele de impact- ma refer aici inclusiv la planul financiar. Gândește-te numai câte
rochii, mătăsuri, ciorapi, pălării Chanel ti-ai putea cumpăra! Visa ca un copil, de
parca era propria sa dorinta. Lena doar zambi trist, îngăduitoare.
   -Nu ma crezi, zici ca sunt nebun, dat asculta-ma... își întări afirmația, scuturand-o
de mana cu o siguranță care o facu sa tremure, căci niciodată nu o apucase asa
aproape de cot, iar genul acesta de intimitate o înfiora. Ti-ai dori sa faci cariera, sa
fii un star?
     Ea zambi iarăși, un zâmbet strâmb, dar la fel de slab ca privirea in care-i lucrau
jucăuș priviri neîncrezătoare, fiind parca puțin amuzata de tot ceea ce auzea.
     -Am înțeles ca-i mare frivolitate în domeniile astea... n-am ce zice... am făcut eu
destule... nu cred ca as mai putea sa duc alte infidelități, fără sa ma simt
strâmtorata.
    El rase, scuturandu-i umerii.
    -Lasa frivolitatile, s-a terminat era statului la cratiță. Acum te poți bucura de
arta, de tine, de frumos în ade adevăratul sens al cuvântului. Nu cred ca soțul tău s-
ar supăra sa faci ceva erotic facă e in numele artei.
     Nici eu nu credea. Nu l-ar fi văzut niciodată pe Alexander nervos pe ceva ce ea
ar fi făcut fără sa-l irite pe el în mod direct. Dacă nu i-ar fi spus, cu atât mai mult ar
fi fost cruțată, și, având în vedere situația lui, îl putea tine departe de multe.
     Vorbea solemn, ceea ce nu mai făcuse pana atunci. Lena il privi suspicioasa, cu
acea uitatura de căprioară obosita care sa-i dea de înțeles ca nu înțelege rostul
conversației.
     
     -Degeaba, scutura ea din cap. Nu poți înțelege, s-au întâmplat prea multe... eu...
n-am sa mai vad niciodată lumea ca fiind a mea. Simt ca lupt în zadar, pentru
nimeni. Dar trebuie s-o fac, înțelegi?
Vocea I se gatul de emoție, asa ca trase de fular, simtind cum ii sufoca mărul din
gat, profund accentuat de când începuse sa slăbească.
      Se simțea ciudat sa-i împărtășească toate acestea, cumva nu avuseseră niciodată
genul de intimitate care sa o determine sa-i întindă pe tava o anumita slăbiciune a
sa. De obicei, el doar o descosea, iar ea lasă conversația sa se fructifice fără sa
simta neapărat ca participa în mod direct la ea.
      Ofta.
     Voiam sa spun... ai simțit vreodată... când erai în război... ca-ti lipsește ceva, o
persoana, un loc, un suflet, ca nu mai simți căldură fără el?
      Luke dadu din cap, cufundat in gânduri, cu o tristețe care nu I se paru Lenei
deloc zeflemitoare.
      -N-am ce zice, aici. N-am iubit pe nimeni niciodată încât sa ma gândesc la el de
doua ori, nici măcar pe mama mea.
      Lena dadu din cap, înțelegătoare.
      Nu mai continua. Ramase adancita în gânduri, pretextand ca-si bea cafeaua.
Nici el nu mai întreba nimic și se despartira intr-o atmosfera austera și incerta, fără
ca măcar sa-si mai dea vreo data de reîntâlnire.
      "Iti scriu" fu ultima lui replica, la care ea răspunse cu un zâmbet, urmaeindu-l
cum iese din cafenea parca cotropit de gândul întrebărilor pe care ea I le pusese.
Când se uita la ceașcă sa, observa ca lichidul încă fierbea și spuma penetrata doar
în mijloc de lingura metalica, subțire, se umflase și părea ca n-ar fi băut aproape
nimic din ea.
    Fără sa se gândească prea mult, intinse mana și dadu peste cap tot lichidul
aproape fierbinte,  după care plăti și iesi din cafenea, cutremurandu-se când gerul ii
atinse fata. Iarna era în toi și gazul se scumpea,  iar salariul avar al lui madame nu
mai permitea sa mai iasă prea curând la alt rendez-vous complicat.
      

***

  De când aflase de autismul lui Colette, Lenei I se paru ca relația dintre ele doua
devenise stânjenitoare. Lena nu mai era acum doar o profesoara de pension, care
pretinde ca știe limba franceza și ca a crescut intr-un mediu educat, era ceva mult
mai greu de atat. Era prietena lui Colette, cea care trebuia sa o susțină și sa
continue sa încerce sa o ajute indiferent de problema și de moment.  
    Ii era mai ușor sa trateze totul cu superficialitate, dar acum, în loc straniu, desi ar
fi putut să facă orice în timpul muncii, și sa dea vina la final pe boala pupilei în
vederea neînțelegerii lecțiilor, parea mai ancorata în creșterea ei asemenea unei
fiice, fără sa o domine sau sa o raneasa și sa-i dea de înțeles ca-i era prietena doar
pentru ca primea o suma frumușică pentru asta.
    Pupila, chiar daca sever inconstienta, cu un  iq de un an și jumătate la vârsta de
cinci ani, avea nevoie de toată dragostea posibilă, putea descifra asta pe privirea ei
juvenila, de căprioară blondă și pe pupicii suflați pe care i-i trimitea când o vedea.
      Voia sa facă totul cât mai autentic și cât mai real și sa lase la o parte atribuțiile.
Nu intrase niciodată în contact cu astfel de copii, dar spera că avea atitudinea
potrivita în raport cu Colette; supărată totuși pe indiferenta lui madame Erhan, care
nu făcea decât sa agraveze situația fiicei sale angajând oameni nespecializati.
     Lena nu-si dăduse seama de situația speciala a fetitei pana când nu o anunțase
Lili, cu jumătate de gura, iar reacția compatimitoare și profund stanjenita a Lenei o
surprinsesera în mod vizibil.
     Înțelegea, intr-o oarecare măsură, de unde disperarea madamei de a angaja pe
cineva cât mai repede, căci, nefiind persoane specializate pe timp de  criza în acest
domeniu și mai ales în Alaska, probabil primes multe refuzuri.
      Lena continuase sa aibă grija de Colette, ca și cum pierderea ei ar fi fost o mai
mare suferință pentru ea decât pentru madame sau Lili.
    Isi aduse aminte de singurul copil pe care îl vazuse in viata sa, și nici măcar la
fata, care avusese un soi de retard pe care ea nu avusese destul timp sa-l înțeleagă,
dat fiindca toată situatiunea se întâmplase destul de repede și nefiresc.
     În satul natal avusese la un moment dat un copil numit Billy Joel care locuia
intr-o casa rapciugita a unei dame de companie, ce fusese la un moment dat cabana
verișoarei mamei sale, care murise de tânără si se prapadise de hipotermie,
prinzand-o gerul în timp ce se plimba prin pădure sa adune lemne, inainte de
Craciun, cand viscolul o pandise la mai putin de jumatate de ora de cand plecase de
acasa.
       Ii lasase casa mamei Lenei, dar, aceasta, având deja dificultăți, fiind în timpul
războiului, sa-si crească copiii, și cu bombele care amenințau sa se arunce la
Fairbanks, acolo unde locuia bunicul sau, nu putea sa mai întrețină cabana, și a fost
un prilej pentru ea faptul ca a putut sa vina în ajutorul lui Monique, o prostituata a
satului care rămăsese gravida și, orfana fiind, nu avea altundeva unde sa stea. Pana
atunci, locuise cu un bătrân lângă un mic deal de la capul satului, despre care se
spunea ca o introdusese în domeniu și își luase, în mod vehement și lipsit de
castitate partea sa, violand inocenta unei tinere care pe când se mutase acolo avea
undeva la treisprezece ani.
    La șaisprezece ani, când o dăduse afara din casa, din pricina faptului ca era
gravida, lumea nu fusese prea îngăduitoare.
        Monique Joel, desi o curva înnăscută, era si o femeie cu o cultura care o
surprindea întotdeauna pe Lena când, copil fiind, o auzea folosind cuvinte precum
absolut și compromițător, având și un limbaj alunecos care lăsa la iveala, în
limitele acceptabile, anumite rămășițe ale unor rafturi rasfoite de mâinile
experimentate.
       Billy fusese copil din flori, urat de toată lumea pentru asta, pana și de
profesori, iar Lena nu-l vazuse niciodată la fata, doar în singura zi de școală când
avusese prilejul sa-l observe incert, de la spate,  observase doar un zuluf de par
zmotocit si niște urechi de ren, mult prea largi pentru forma rotunda a capului care,
din câte I se păruse ei, era și ea mult prea mare pentru corp.
     Nu stia ca va veni în clasa lor, a aflat numai arunci când l-a arătat colega ei de
banga, Marica, urâcioasa și incoerenta. "U-uite-te la ăl d-acolo! E hahandicapat!"
"Arico, nu fii insensibila, e și el om, ca noi toți!"raspunsese Lena cu solemnitate,
aproape inrosindu-se.
        Billy fusese scos afara din clasa din prima ora, chiar înainte sa fie adus în  fata
clasei pentru a se prezenta ca fiind noul elev, evident, cu ani buni peste cei de clasa
pregatutiare, ceea ce era de inteles, avand in vedere situatia sa.
      Totuși, nu fusese iertat nici măcar la cea mai mica abatere, mai ales atunci
când  profesoara observase ca își trăsese pantalonii în vine, ceea  ce i se păruse
inacceptabil.
     Pe fundalul chiotelor înăbușite ale celorlalți elevi, Billy a fost luat de urechi și
scos afara, pe usa care era lângă catedra, ambele fiind în fata băncii Lenei, deci nu
apucase sa-l vadă pe Billy nici măcar din profil, cum avuseseră norocul alți colegi
de-ai ei.
      Billy nu a mai venit de atunci la scoala, iar Lena s-a gândit la el și la motivele
sale în primele zile, după care a început treptat sa uite, pana a auzit-o pe bunica sa
deschizând subiectul. "Ce sa facă mama, dacă nu sa constrângă copilul? Nu era
vina lui, săracul. Când te culci cu atâția, ce pretenții sa mai ai sa iasă copilul
sănătos? Ha! Îți zic eu, niciuna! Mai bine ca s-a aruncat, macar l-a luat Maica cea
adevarata, ca sa aiba grija de el!"
       Mama sa ii aruncase atunci o privire socata, amintindu-i faptul ca Lena era
acolo, însă copila deja auzise și procesare tot, refacand restul puzzle-ului cu
ușurință. "De parca ea nu știe" rasounsese bunica, în stilul ei caracteristic, la
reproșurile mamei.
"Sa nu te mai mire, copiii ăștia știu mai multe decât noi!"
     Lenei ii provocase acum, laolaltă cu "pierderea" fiului sau, o noua povara care o
lega emotiv de fetita descompusa de sentimente și energia unui copil normal.
    Se juca dimineața în gradina, uneori chiar incercand sa mănânce firele de iarba
care se mai intrezareau pe alocuri, alteori Lena invita asupra lui madame spre a
primi aprobare sa o scoată în oraș.
    Pentru madame, fiecare clipa petrecuta în absenta copilei părea îmbucurătoare și
statornicia sentimentelor materne era în mod considerabil îndoielnică; de fiecare
data când Lena punea în discuție un aspect legat de copila, femeia doar strâmbă
placida din gura și se ridica din fotoliu doar cât sa-si mențină o poziție demna,
după care făcea un gest imprecis cu mana și dădea solemnă din cap.
 
   Im condițiile acestea, în care părerea mamei nu era tocmai un punct substanțial al
luării deciziilor, iar Lena se simțea inconfortabil numai simțindu-i parfumul ei
ecleziast, ca de biserica reformata, insipida, nu mai simțea nevoia sa-i dea raportul
în fiecare zi, nici măcar în legătură cu sănătatea propriei fiice.
    În privința handicapului, nimeni nu zicea nimic și toți păreau veseli și neștiutori,
de parca copila nici măcar nu exista.
   Casa era oricum pliba de servitori și de doamne uscative cu obrajii vineți de fard
care veneau și plecau din salonul lui madame, acolo unde răsunau râsetele acustice
și reci, precum și un miros putrezit de parfumuri care, amestecate, dădeau o nuanta
frivola întregii case.
   Pe domnul Erhan nu-l vazuse niciodată, iar dispariția lui ii sugera ca ori statea
închis în vreun birou cu care ea nu avea nicio legătură în itinerarul scurt pe care-l
parcurgea în casa, ori era în vreo călătorie de afaceri.
   Madame nu vorbea niciodată despre el, dar Lena o surpirnsese dând din cap
absenta când o cunoștință mai  curioasa avusese indrazneala sa precipite un astfel
de subiect. Fără să aibă intenția, auzise o conversație dintre madame Julie și o
anume Marcelline, care, cu un aer forțat de politețe degajată întrebase de "absenta
domnului" "in perioadele grele de după război"  la care I se raspunsese intr-o
maniera cât se poate de flegmatică, desi în alte contexte sau prin filtrul altor minti
madame ar putea fi considerata o adevărată lady.
     Bineînțeles, acea "netrebnică" Nu a mai fost niciodată chemata în salonul
efemeritatilor și al parventismului, și, desi madame era obsedata de atenție, avea
totuși acea rușine terna și slugarnica a femeilor de țară de a nu fi văzute,  vorbire și
descusute de femei pe care le considera mult mai "low-cost" Decât ea.
    -Nu am nimic cu nimeni, Lili, dar această individa pretinde ca știe ceva despre
familia mea! E ca o amenințare pe fata, o blasfemie, e inuman, e nefiresc! Le
primești în casa și apoi îți trag ghemul ca la o mâța jigarita! Pai bărbatu-sau nu știe
cu cine umbla ea, ha! Sa aibă grija, ca nu știe cu cine se pune! Ea ma descoase pe
mine, dar eu deja știu tot ce am nevoie de ea! Ma are pe mine la mana orice
taranca! I-auzi, nerușinare! Sunt perplexa, deci n-am cuvinte!
    Toate lucrurile pe care Lena le surprinsese din discurs nu aveau nicio legătură ca
bărbatul ei, pe care parca ii era și frica sa-l pomenească, de parca ar fi avut o mare
repulsie lăuntrică pentru persoana lui, și clipele departe de el și le petrecea
îndestulat, cu ceaiuri la orice ora posibila și femei stupide și avare ale cartierelor
mai răsărite.
     Dimineața de 15 noiembrie se scurse în ambiguitatile sale cotidiene, de care
Lenei nu-i mai era frica, mai ales ca rutina se contopise cumva în starea sa de
spurit și totul venea ca un izvor dezghetat, fluid, lapidar de adâncimi și
ascunzișuri,  asemenea transparentei relației dintre ea și Colette.
     Înainte, o ducea uneori cu căruciorul pe ponton,  dar, în timp, nu putuse sa nu 
observe anumite priviri pe care le aruncau diverse persoane și care o strapungeau
pana în adâncul sufletului, intrebandu-se cu teama și reținere dacă, undeva, acolo,
Colette simțea aceeași frica și aceeași nesifuranta ca în cazul Lenei, iar aceasta nu
voia sa-i mai facă alt rău.
    Curiozitatea celor din jur o marcase de multe ori și se întreba dacă familia era
atat de cunoscuta în Fairbanks astfel încât sa știe toate detaliile picante ale
oamenilor, făcând un paradox aproape hilar cu discreția austera a lui madame.
     Stăteau foarte mult în casa, iar Colette astepta mereu cu nerăbdare, bătând din
picior ca un cal nărăvaș, sa I de deschidă fereastră pentru a putea sa inhaleze aerul
proaspăt, de munte.
   Lena isi pusese de multe ori întrebări asupra lucrurilor pe care le vedea și le
simțea Colette, căci, spre exemplu, în anumite contexte, părea ca se conecta cu
realitatea și era chiar lucida. Canta cântecele și punea pe tăblițe fructele și
legumele potrivite la locul lor, asa cum auzea din melodie, după care batea fericita
din palme și trimitea pupici suflați când Lena o saruta pe frunte încurajator,
zambindu-i.
      Sub îndrumarea lui madame, la care Lena fusese reticenta încă de la bun
început, o duse pe Colette la o anume galerie de arta la câteva străzi distanta de
Griffins,  "Art nouveau", scris cu litere mari și asimetrice, făcute din forme
geometrice extrem de colorate. Clădirea era printre cele mai vechi din Fairbanks,
avea o oarece tendința grecesca și era făcută din piatra, ceea ce retinea foarte mult
frigul, asa ca, pe timp de iarna, Lena ii punea mereu lui Colette jumatate din
garderoba pe ea pentru a  nu-i fi frig.
    In alte condiții, asa cum mai facuse de multe ori pana atunci, Lena ar fi ignorat-o
pe madame, ar fi zâmbit slab și ar fi dat politicos din cap, dar devenise pentru ea
ceva aproape obsesiv aceasta galerie. Cumpăra bilete la vernisaje de sculptura și
fotografie, la care ea nu mergea, bineînțeles, căci i se părea pueril "cote a cote de la
Louvre".
       Mersese de câteva ori cu Colette, însă iarna era foarte complicat sa coboare
dealul și sa treca de zona aceea înghețată cu copilul în brate,  asa ca se multe ori își
rupea hainele luand-o prin pădurice. Cel mai rău era ca pe Colette parea sa o agite
toată aceasta situație, plângea în timpul vernisajelor și întrerupea oamenii care
vorbeau, iar aceștia ii aruncau Lenei priviri antipatice, la care ea pleca ochii
imbujorata.
     Una dintre situații se intamplase la un vernisaj de sculptura, când îl cunoscuse
pentru prima data pe Craig Coleman, un sculptor care ii fusese antipatic încă de
prima oara când îl văzuse. Aflase abia mai târziu, când începuse sa vina cu Colette
la îndrumarea lui madame și în timpul saptamanii, ca era proprietarul galeriei, și îl
vedea constant stand intr-un colt al holului și lucrând, iar faptul ca niciunul din
clienții sai mai vechi nu părea marcat de ciudățeniile lui arata faptul ca se
obisnuisera cu el.
        Craig ii crease de la început impresia unui bărbat indecis, inchistat, cu o frunte
profund încrețită și privirea lipsita de ingaduinta. Mereu avea o uitatura agera, dar
goala și nedescoperita, de parca ar fi avut în permanenta o apăsare lăuntrică.
Buzele lui se strângeau și coborau umede și roșii în forma unui preludiu, acoperite
de mustața stufoasa, arămie, care părea sa-i gâdile nasul, surprinzand aceasta
mișcare ciudată de a-si freca vârfurile firelor de par și apoi de a-si ingusta cu
degetele osatura nasului, inchizand uneori ochii adormiți în timp ce lucra, in spirit
boem, dar tot cu acea precisa  austeritate.
   Purta cămăși în carouri foarte sterse, mereu era alta camasa, dar fiecare în parte
era la fel de decolorată și inspira acea perimare de criza, de sărăcie.
    Nu avea deloc un aer stupid sau bonom, doar acea mitocănie specifica oamenilor
lipsiți de clasa, doar ca, în cazul sau, ii dadea aerul firesc al unui artist serios și
extrem de impacientat, cu care nu ai vrea sa intri intr-un argument.
    În timp ce Colette plangea,  el o privise pe Lena în ochi, prin mulțime,
adăugând: "Și dacă va emoționează atat de tare arta mea, puteți sa va îngăduiti
câteva momente de reculegere în anticamera sau chiar, de ce nu, afara din clădire!"
      Lena simti jungul privirii sale strapungand-o pana în stomac si ii fusese atat de
rușine de verticalitatea lui rigida, încât o luase pe Colette și ieșise din încăpere, sub
privirile întâi confuze, mai apoi lucide ale oamenilor care o vizau, însă, în fruntea
lor, se simțise umilita cel dintâi de Craig.
     In afara de aceasta, vorbise cu el o singura data, când simțise nevoia sa-l întrebe
"Ce mai face" din moment ce venea sub insistentele lui madame aproape în fiecare
zi la galerie, la care I se raspunsese extrem de prompt cu un "Suficient de bine".
Aerul lui superior și lapidaritatea cuvintelor ii create Lenei senzația extrem de
penibila a unei conversații fără final, pe care, din proprie reținere, simțise nevoia sa
o stopeze acolo, rămânând cumva extrem de densa în aer, de parca cuvintele se
repetau, nevrotice și greoaie, așteptând un răspuns din partea lui pentru a destinde
atmosfera.
   In aceasta fornula, Lena se bucurase deci de venirea primăverii, căci, atunci când
ajunsese pentru prima oara în Fairbanks, orașul I se păruse perimat și nimicit, dar
acum, după ce atmosfera ii devenise imblanzitoare, îmbrățișa noutatea și
prospețimea efemera a razelor calde de soare și a ierbii care se intrezarea în
sterpiciunea peisajului.
     Deși Fairbanks nu era cel mai friguros oraș din Alaska, resimtise intr-o oarecare
măsură apăsare la gerului și a iernii care navalise "mai grea decât de obicei" peste
întregul oraș, chiar daca era mult mai frig în vechiul sat, anii în care stătuse în
California ii schimbasera cotidianul climatic.
      Pupila era și ea extrem de încântată de tot ceea ce însemna venirea unui
anotimp cald, căci începuse din nou obiceiul care ii aducea Lenei zâmbetul pe
buze, acela de a-i trimite pupici suflați și de a-i lua mâinile intr-ale sale, incercand
parca sa șteargă  urme invizibile de oja pe care numai ea le vedea.
    Intr-o vineri dimineață, o apucase intr-un fel foarte ciudat de cap, de parca ar fi
vrut s-o protejeze în timp ce mergeau spre galeria de arta, și Lena observa abia
atunci când ajunseră în fata clădirii ca fetita avea lacrimi în ochi.
   Fără vreun cuvânt, Lena ii șterse ochii cu dosul flanelului și o strânse în brate,
intrând în galerie.
   Lumina difuza a galeriei calma ochiul și avea acel aspect teatral. Sculpturile
incerte, dar atent mânuite și șlefuite îi creau o senzație de abstract, fiinca umbrele
păreau sa se formeze exact la locul potrivit.
   Era răcoare și mirosul inăsprit de vopsea învechită se intetea și inspira o
goliciune putreda acelei încăperi semiuntunecate, lipsite de orice mobilier.
     Scheletul de lemn de pe tavan dispus ogiv nu permitea încadrarea vreunei
lustre, iar singurele surse de lumina erau doua arcade pendante de o parte și de alta
a holului, prin care razbatea, pe timpul primăverii, când capriciile acestui anotimp
permitea soarelui sa răsară brusc și sa lumineze obscuritatea sifonată a clădirii
tragice.
    Lena se intrebase de mult dacă problemele personale și lipsa de vitalitate și de
inerție a madamei intrasera mereu in contradictoriu la tot ceea ce era real și uman
în lumea în care ea traia numai prin prisma aparentelor. Nici macar daca Colette ar
fi fost o fata normala nu ar fi putut, după pararea Lenei, sa perceapă, la o vârstă
atat de frageda, acele complexități structurale ale sculpturilor lui Craig, iar el părea
extrem de stingher când femeia îl întrebase uneori semnificațiile anumitor lucrări
ce I se păreau mult prea abstracte,  ajungând de multe ori la concluzia ca nici el nu
părea sa știe mare lucru din ceea ce făcea.
   Însă, ca orice bărbat care-și simțea amorul jignit de femeia pe care o lasa cu
nesiguranta asupra stăpânirii proprii de sine, răspundea în doi peri, de multe ori
fără legătură cu ceea ce era întrebat "Mai uitati-va, mai am și altele.", "A fost un
compromis... e legat de război, n-aveti de unde sa cunoașteți", "O lupta... in
munți... a murit un mare amiral... reprezinta ceea ce a mai rămas din el..."
   -Ati fost acolo când a murit? Il întrebase ea.
   -Nu... doar ca aveam idee. Cam cum ar fi arătat...  Citesc și eu ziare, nu sunt
salbatic. Am și fost în război...
     Madame Erhan nu avusese niciun semn de protest sau de vag interes la adresa
Lenei, atunci când ii expuse cu noblețe și candoare faptul, doar plesnise din buze,
asa cum o făcea de obicei, mărturisind ca nici ea nu poate aprecia arta domnului
Coleman, care I se parea un salbatic, dar, marturisise ca avea cele mai bune intenții
în creșterea pupilei si isi dorea ca aceasta să evolueze frumos, cu toate facilitățile
unei fete de pension.
    "Madame, elle a trois ans!" Ripostase Lena, folosindu-se de puținele cunoștințe
pe care le avea în limba franceza pentru a întoarce dialogul în favoarea sa.
   Madame ridicase mana și începuse sa dea nevrotic dintr-un deget osos, certamd-o
parca pe Lena ca la scoala, printr-o mustrare copilareasca, care aproape ca o facu
sa rada.
   "Non, la pupille est geniale! Elle est briliante! Avec plaisir, si vous n'avez rien
d'autre à faire que de critiquer ma fille, vous pouvez très bien sortir et faire ce que
je dis ensuite, sans discussion !"
   Ultimatumul fusese aruncat în felul obișnuit, pe care Lena nu mai intenționa sa-l
ia în seama, asa ca răspunse ca de obicei "Oui, madame!" Și ieși repede din camera
sub privirile acide ale damei.
    Continuase deci ceea ce era plătită sa facă, mai ales ca prezenta lui Colette anula
pentru ea orice fel de inconvenient, căci, bolnava sau nu, rămânea o pupila
cuminte, care doar avusese nenorocul sa se nască într-o familie nepotrivita.
   Ziua respectiva fusese oarecum diferita fata se celelalte, căci Lena aflase, cu
stupoare și oarecare incomoditate, ca Craig avea copii, niște fete mari extrem de
rezervate, îmbrăcate în cămăși identice de poplin și fuse cloș lungi, din panza
groasa, având întipărită efigia tatălui lor in conflictul cărnos al buzelor uscate, usor
deformate, și a frunții ingandurate, urmata în mod natural de sprâncene mult mai
subțiri, dar arcuite cu aceeași severitate carnala a întregii ființe, lăsând loc totuși
tușei femininei, a pomeților rumeni și a ochilor codați, ridicați de gene lungi,
sănătoase.
   Lena afla abia mai târziu ca cele doua erau gemene, și, desi chinuiala asemănării
părea sa nu perturbe peisajul care fusese exploatat în vederea creării unei simetrii
exacte, anumite detalii fine, dar de mare amploare, cel puțin din perspectiva Lenei,
nu păreau sa aducă acel comun necesar a doi indivizi care ar trebui sa fie aproape
identici.
   Cu siguranță, fustele asemănătoare, în afara culorii care se diferenția și pletele
strânse în cocuri la baza capului ar fi putut fi un indiciu, dar păreau personaje
extrem de particulare, chiar daca puteau fii descrise ca una singura.
   Ai fi vrut sa le cunoști, sa guști din ele, din fiecare, împreună, combinând
bucățile, dar ai fi simțit imediat discrepanta,  ca firele de par arămii ale uneia și
acele blonde rumene ale celeilalte, paloarea de sidef pusa în comun cu aceea de
alabastru. Erau fiinte care se  puteau contopi, dar nu confunda.
   Vocile erau ambele extrem de guturale, desi aveau amândouă undeva la
doispezece ani, aveau un aer nemțesc și o barbaritate materna extrem de complexa
în sânul lor prea dezvoltat și în dinții ascuțiți, amazonieni.
   Când una dintre fete ceru s-o ia in barte pe Colette, Lena accepta, politicoasa,
gandindu-se ca nu avea ce sa se întâmple în prezenta sa, iar fata se declara extrem
de bucuroasa sa ia parte la o clipa cu micuța, de parca si-ar fi anticipat de pe-acum
atribuțiile maternale.
   -Ce drăguță e! Cum o cheamă?
   Lena se gatui, ca si cum nu mai știa nici ea numele pupilei, după care zambi
stramb și adaugă voit nepăsătoare, îngrijorată ca ar putea părea emoționată.
   - Colette. Nu e a mea. Se simți ușor stanjenita pentru cea din urma remarca, dar o
lasa sa se ducă, bucuroasa ca niciuna dintre cele doua nu raspunse la ea. Ciudat, i
se paru la un moment dat,  când arunca o privire fugara în direcția contului în care
stătea Craig și lucra, ca acesta avusese pentru o fracțiune de secunda un fel de
grimasa, dar o șterse de pe fata la fel de repede cum veni, căci Lena nu putuse sa
înțeleagă dacă era intenționată sau nu.
      El nu vorbise deloc despre cele doua, doar le lasase sa intre, le spusese doua
vorbe și se retrăsese către sculptura sa, căci, pe timp de căldură, lucra mai mult în
salon, probabil pentru ca il inspirau celelalte sculpturi, mai ales ca le urmarea
mereu, precipitat, de parca cauta iluzoriu ceva anume în ele.
    Fiind mai locvace decât tatăl lor, se prezentasera singure, Anna și Annabelle,
intreband la rândul lor, cu reținere vădit izvorata din politețe de numele Lenei, pe
care îl apreciara ca fiind  "oriental". Acest lucru o facu sa rada nervos, căci ei nu I
se păruse niciodată, de fapt, nu i se păruse niciodată nimic despre numele sau, căci
nu îl gândise în abstractiune, îl luase ca atare și nu fusese niciodată descusută
asupra lui.
      -Ce ii dați sa manace? Anna o legăna acum pe Colette,  pupila părând extrem
de buimacă în bratele sale neexperimentate.
      -Mai ușor, tine-o de la spate... Mai mănâncă afine uneori... De obicei supa, si
paine dumaicata, apoi, daca e cuminte, ceva dulce, dar nu-i dau prea mult, ca o
obosește mâncarea, nu știu de ce...
      Mintea; stia de ce, dar nu avea libertatea sa spună mai departe.
      -Putem sa ne jucam cu ea? Avem carti de colorat cu noi, de la voluntariat.
      -Jucati-va, sigur, dar cu grija.
     -Dar de ce e asa trista? Nu-i place joaca?
     -E obosita.
     Anna și Annabelle se retrasera în biroul tatălui lor, primind avertizarea sa nu
"facă dezastru", iar Lena ramase singura cu el, și, atunci când își ridică privirea din
mizeria nefinisata și isi dadu seama de același lucru, avu o reacție rapida, dar
fulgerătoare, pe care ea nu o putu trece cu vederea, dar nici nu o exploata în fata
rigidității lui.
    Zâmbi incoerenta:
    -Lucrati la ceva anume?
    -De obicei dai numele după ce dai viata, nu invers. Se uita la ea, incurcat,
aproape parca regretand ceea ce spusese, iar Lena I se paru ca bronzul sau căpătase
o oarecare paloare roșiatică, de parca cuvintele i se păruse extrem de triviale
venind din gura unui bărbat.
    Ea nu intelese aluzia, dar zambi în continuare, putin ștearsă de nisipul pe care
parca I-l aruncase în ochi, asemena unui copil barbar.
    -Artistii nu dau viata de obicei noaptea? Incerca ea sa abstractizeze conversația,
convenind sa pună în joc cartea care substantializa o inocenta copilareasca și un
ridicol previzibil, asemenea ideii artistului boem, ipohondru.
    De data asta, vazu pe chipul lui o urma de zâmbet.
    -Noaptea fac altceva. Ce știți despre artiști? Ce va face sa credeți ca eu as putea
fi unul? Acum o privea pe interes, parca la fel de impenetrabil ca înainte, însă Lena
trebui sa remarce ca odată destins figura lui căpătase o armonizare aproape firava.
      -Nu stiu mare lucru. Doar din cărți.
      El dadu din cap, de parca înțelesese de la bun început.
      -Primesc bani pentru fiecare lucrare pe care o intreprind. Nefiind prea multe
muzee prin zona, iubitorii de beletristică trebuie sa se hrănească cu ceea ce le ofer
eu.  Nu sunt doar un angajat, bineînțeles, înainte de toate, deci pe pielea mea
muncesc și nu-mi pot permite blocaje sau ipohondrii. Cartile dumitale sunt stupide,
mai schimba marfa.
     Vorbele lui ar fi părut vulgare și lipsite de respect, dar venind din partea sa cu
atâta naturalețe, Lena nu resimți nicio urma de ironie în glasul sau, doar o
consternare sinceră și o jignire pe care paradoxal ea i-o adusese lui, sugerând ca ar
fi făcut parte dintr-un clișeu.
      Ar fu vrut sa se scuze, dar se simțea gratuita și ușor umila în fata cuvintelor pe
care era sigura ca el I le va întoarce, asa ca facu o pauza, râzând și fataindu-se
prostește, pana vazu ca el ii arunca o privire piezișă, de parca n-ar fi înțeles ceea ce
se întâmpla sau aatepta ca ea sa continue.
      În cele din urma, vazu un rânjet subtil pe buzele lui, care acum, după ce se mai
intetise lumina, păreau aproape trandafirii.
     Rase si ea, neputând sa se abțină.
     -Dar nu va incomodează, când sunt persoane în jurul vostru, sa va întrerupă?
      -Îmi iei interviu, sau am ajuns vreo personalitate deja și nu mi-am dat seama?
      Lena isi menținu zâmbetul, dar de data asta cu  efervescenta scăzută și privirea
goala, de parca conversația s-ar fi încheiat pe neștiute de la bun început, dar ea nu
fusese anunțată.
  În doar câteva clipe, Craig își relua figura impenetrabila si-si continua munca cu
mai multa aviditate, iar ea ofta și se duse după fete, inchizand usa biroului cu
solemnitate în urma ei, parca simtijd în ceafa privirea lui domoală, dar tăioasă,
neavând totuși curajul de a se întoarce.

Ajunse acasă după ora noua, căci Colette începuse sa plângă din cauza unor
colici pe care ii făcea, după spusele lui Lili, la schimbarea oricărui anotimp, și mai
ales în perioada de primăvară și început de vara, când vremea în Alaska era destul
de schimbătoare.
     Trebuise sa stea cu ea pana când adormise, iar plânsetele ei durasera o gramada,
pana când, deși fără intenție având în vedere stadiul înaintat al bolii fetitei, ii
dăduse un somnifer pentru a o calma.
     Lili observase epuizarea care se concentrase în ridurile adancite și postura
abătută a Lenei, dar nu avusese nicio intenție sa o ajute sau măcar sa o lase sa stea
peste noapte. Partea cu somniferul fusese opera lui madame, care ii crease
remușcări și insuficiente maj târziu Lenei, când, ajunsa acasă, incepu sa se simta
vinovata pentru ca o intoxicase cu substanțe nocive când ea era deja bolnava.
     Când ajunse în apartament, simti din nou obiceiul înstrăinării, și trebui sa
recunoasca în mintea sa cu franchețe, dar nu fără vinovăție, ca își ocupa aproape
tot timpul liber în ideea de a-l evita pe Alexander.
    Desi făcuse toate acele sacrificii pentru el, trebuia sa recunoasca ca avea
dreptate. O femeie în floarea vârstei, cunoscătoare doar a slugărniciei și a
atribuțiilor materne, avea totuși porniri lăuntrice mai mult sau mai puțin frivole
care o țineau deschisa la tot ceea ce se intola în lumea mondena, a atracțiilor virile
și a plăcerilor carnale.
    Deși nu concepuse niciodată sa facă altceva decât ceea ce-I era cerut, simțea că
libertatea rapita îi fusese redata asemenea unei orfande mult așteptate, din care
gustase patimasă puțin câte puțin.
     Când ajungea in camera, îl găsea de multe ori întins printre blanuri, chiar daca
afara era foarte cald, sau rontanind încet și invinovatitor vreo bucata rămasă de
carne.
     Avea acel aer depresiv și nevropat, iar tenul I se albise din cauza putinului timp
când îl scotea pe ponton,,' ca să admire solitudinea vapoarelor ce se indeparrau, cu
jind și avariate; asa cum ii era felul
     Lenei ii paru rău că ejatul la care era garsoniera nu-i permitea sa facă același
exercițiu cu rampa, ca acela din California, dar nu ar fi avut cum sa-l ajute, mai
ales ca el nu-i destainuia miciodata probleme sale.
     Prefera sa întindă salteaua pe care o cumpărase recent de la un târg de vechituri
pe podea și sa se înfășoară în paturi, fără sa schimbe vreo vorba sau măcar sa-I
spună "Noapte Bună!" insa cuvintele ii rasunara în minte toate noaptea, nelasand-o
sa doarmă decât în puținele ore ale dimineții.

     "Ti-am explicat deja, femeia e nebuna, nu știe ce e de capul ei!" Luke își ridică
privirea obosita spre Lena, lansând ceașcă dintr-o mana în alta ca o minge de ping
pong, ce părea o bezea stafidita în comparație cu paloarea mâinilor sale mari,
bătătorite.
    Lena urmari cu interes. Nu mai era tăcută, ca de obicei. Madame ii trimisese
vorba ca poate sa-si ia o zi libera, ca Colette va avea nevoie de odihna și Lili o va
supraveghea. 
   Dimineața, cum se sculase din somn, avusese acea pornire nevrotica de a pleca
din casa înainte ca el sa se trezească, de parca, numai dacă i-ar fi auzit vocea, n-ar
mai fi putut pleca din casa.
    Se dusese direct spre apartamentul lui Luke, unde ii deschisese o cocota uscativa
și intens fardata, care purta o rochie furou extrem de îmbâcsită, mirosind, intr-o
combinație triviala și perimata, deopotriva a sex și parfum de drogherie.
    Când o vazuse pe Lena, deși așteptările sale păreau altele, scosese un simplu
"Ies imediat." Mai mult scuipat, de parca n-ar fi fost prima data când o soție
indarjita și iubitoare venea de la minca în prima ora a dimineții spre a-si vizita
soțul, și devenea partasa la acest gen de întâlniri.
     Fără vreun cuvânt, își pusese absenta macferlanul și pantofii kitten-heels, cu un
toc mai mic decât altul, defect pe care picioarele sale experimentate nu păreau sa-l
sesizeze, și ieșise pe usa cu o solemnitate dezirabilă, ca a unei femei onorabile.
    Luke aparu deloc timorat intr-un halat gros de viscoza, cu un gulee caraghios
vopsit din blana, și parca, geometric și estetic, dacă l-ar fi pus intr-un tablou
ompreuna cu animalele împăiate de pe pereți și dușumeaua murdara de bautura, ar
fi zis ca se potrivește la fix, ca face parte dintr-o pictura avangardista.
     "Asa de dimineață! Ma bucur sa te vad, n-ai mai dat niciun semn, chiar
întrebam ce mai faci."
    "Fac bine, n-avea grija. Ai avut musafiri?" Regreta întrebarea din plin când auzi
râsul lui isteric.
     "Faci mișto, dezmatat-o! Ca ce-ar zice barbatu-tau dacă te-ar vedea stand în fata
ușii unui bărbat neinsurat de cand crapă zorii."
    Se simțea incomoda și rusinata, de parca hainele de pe ea ii făceau un mare
deserviciu, în sens de trivialitate,  mai ales acum, primavara, cand incepuse sa
poarte mai mult rochii, iar el avea impresia ca gesturile ei erau la fel de
provocatoare.    El simti brusca ei schimbare de dispoziție și se grabi sa spună,
fluturând din mana și indreptandu-si gulerul:"Ma rog, n-am vrut sa spun asta.
Scuze ca m-ai găsit asa. Stai sa pun ceva pe mine si mergem sa bem o cafea."
      Acum statea încinsă de neplacere și de remușcări în separeul de la Griffin's,
mușcând atent din-o brioșă, de parca ar fi încercat sa-si ascundă fata de privirea lui
Luke, căci ipostaza în care îl găsise din dimineața respectiva o făcuse oarecum
circumspecta, mai ales având în vedere relația lor amicala.
      El încercase parca sa devieze de la subiect și sa se propună cât mai relaxat cu
putinta, la care ea nu facu decât sa zâmbească și sa mimeze aceeași prefăcătorie ca
să în cazul lui. Discutara despre madame Erhan, despre nenorocul lui Colette și
despre noile articole din presa, despre posibilitatea unui nou război și deschiderea
Alaskai ca un centru maritim de mare importanta, ceea ce Lena nu credea ca avea
sa ajungă vreodată.
    Nu vause niciodată vreun port adevărat, unul comercial, asemenea celor pe care
le surpinsese aproape în fiecare zi în California.
  Fairbanks avea doar un ponton cu barcute extrem de mici și câteva nave care
transportau peste sau minereuri din munți, dar nimic mai mult.
      Nu intelegea mare parte din ceea ce spunea el, dar se convinsese, din puținele
lucruri pe care le intelegea, ca nici el nu prea avea habar de ceea ce vorbea.
     "Vreau sa spun, sper ca ju te-ai simțit jignita. Eu înțeleg relația noastră, nu
trebuie sa te simți nicicum, nici măcar vinovata. Ce drqcu, la cât am călătorit, sunt
descuiat, relațiile cu femeile nu le vad profund carnale. Eu va stimez pe voi,
doamnele.  Ma rog, pe unele.' Se dadu im spate, parca copleșit el însuși de ceea ce
spunea. "Te stimez și pe dumneata!" Vorbea solemn cu ea, mai ales când se simțea
vinovat, sau, uneori, își aminti Lena,  când o atingea în treacăt și ea tresarea cu
neplăcere, stanjenita. "Dumneata erai? Ah, credeam ca ma bate masa-n picior. E
spațiu îngust... cam îngust...."
   Continua: "Eu, când iubesc o femeie, nu vreau sa mor cu ea, s-o posedez, s-o
marchez ca fiind a mea, printr-un nume, printr-un act. Vreau doar s-o vad, s-o aud,
și apoi sa-mi iau la revedere și sa-mi promit ca o voi revedea, intr-adevar, în
aceleași contexte, căci contextele fac deseori diferenta, s-o vad pana încetez s-o
mai iubesc și uit s-o mai stimez. Știu ca suna egoist, dar crede-ma, nu încerc sa
profit și nici sa ma prefac fata de dumneata, am doar anumite vicii, pe care nu le
pot infrana." Acum se referea probabil la scena cu tarfa, nu spusese exact, dar Lena
lasă capul în jos, înțelegătoare, i se uscasera buzele de la cât tăcuse și ar fi avut în
permanenta ceva de spus la fiecare cuvânt adăugat de el, doar ca ceva o reținea.
    Continua sa se precipite, infundandu-se în subiecte precum dragostea și
expunandu-si viril și cu castitate părerea despre adevărată dragoste, care înseamnă
mult mai mult decât plăcerile carnale, mărturisind cu o prefacuta patima și
deznădejde ca suferința de a nu-si găsi o pereche potrivita îl înfundase în alcool și
în acte frivole, precum petrecerile cu târfe.
     "Cu străinătatea cum mai merge?"
     "Bine! se înveseli el, de parca subiectul care îl instrainase nu mai avea nicio
substanta. "Am avut câteva afaceri, merge bine, mi-am deschis un magazin, cu
niște tipi.  Eu tai lemne de aici, ca n-ai nevoie de autorizație, și le duc pe vas, le
lăsăm la uscat... cam asa... am găsit acuma un meseriaș tare iscusit, face de toate...
vom vinde la mobilă în următorii ani, ne vom îmbogăți... totul mergea bine, dar
fhinionul meu cu oamenii. Sunt multi ai dracu, numai sa-ti bage bete-n roate."   "E
unul, un nebun, ăștia spun ca i-ar fi căzut vreo craca în cap când tăia lemne și s-a
dilit... Crain... Grey... cum dracu-I zice? Craig... asa!" Lena tresari, surprinsa,
ancorandu-se cu un interes nu lipsit de castitate în conversație. "Ce e cu el?" "Stai
sa vezi... e sculptor și după ce ca-i dau ăștia o gramada de bani ca să se scalambaie
pe acolo și sa facă vernisaje se mai apuca sa mai vâneze și animale. Face blanuri,
mâncare, omul e zgârcit ca un catar. N-ar cumpăra el nimic, doar ar face cu mana
lui. Asa...ce voiam sa zic? Da! Eram în pădure și făceam aprovizionare, ca brazii
sunt buni pentru schelete de acoperiș. Omul nostru a zis ca n-a mai făcut niciodată,
dar a venit un inginer și am aranjat totul ca la carte! Toată afacerea noastră e făcută
din mâinile noastre, de la cel mai mic detaliu! Asa, hai ca ma laud prea tare, mi-e
sa nu te plictisesc... si vine mocaitu' asta la nici juma' de ora de cand ma apucasem
sa adun lemne, și a tras un glonț pe lângă mine, de mi-au plesnit venele! Am mers
și am urlat la el și i-am spus s-o împuște pe ma-sa, ca nu e vreme de vânat și ca mai
sunt oameni în pădure, și sa vezi ce se înfoia la mine... M-am simțit chiar jignit...
adica, după ce ca o faci lata, mai și comentezi. Eu n-am înțeles un lucru, dacă tot
are bani, de ce nu-i cheltuie? O sa moara cu ei sub saltea, mai au și alții nevoie de
bani, ca eu măcar nu de drag ma duc sa muncesc prin păduri, zgarcitul naibii!"
    "Vânează de obicei? "
    "Ah, pai aici voiam sa ajung" latră el incurajat. " Nu numai ca vânează, taie și
lemne, dracul, l-am văzut și mai de curând, taie acum ca a trecut iarna și e scoarța
moale. N-are sa mai rămână nimic, mi se duce afacerea pe apa sâmbetei din cauza
lui... si parca și vad ca se aduce acasă și le prapadeste pe degeaba. Se mai
maimutareste puțin cu dala în mana și mai scoate vreo orătanie de stau ăștia cu
ochii căscați, ca are vrăjeală, al dracu! Dar nu suntem toți prosti, ca doar arta nu
însemna să ciopartim asa lemnele, ca să nu mai aibă alții ce sa adune! Daca făcea
ceva, ziceam, dar e un impresionist, un fandosit, pai el crede ca renaște Mona Lisa?
Au, mama, unde era Van Gogh?"
    "Si totuși" interveni Lena cu blândețe, " arta e arta, poate nu-ntelegem noi,
muritorii, noi vedem artiștii intr-o lumina proasta, cliseica, ei nu sunt nebuni
ipohondri care stau toată noaptea cu lupa sub bec! Sunt mai mult de atât! Mai
mult!" Repeta cu ardoare. Vorbise cu însuflețire, cum nu-i era felul, mai ales de
fata cu Luke.
   Luke părea pus pe gânduri, iar Lena se întreba dacă chiar era.  După ceva timp,
dadu plictisit din mana și-si umezi buzele, parca pregatindu-se de un elogiu
funerar: "N-o zic ca n-o fi... dar mie, personal, nu-mi transmite nimic. Nici el, nici
asa-zisa arta a lui."
Când ajunse acasă, desi discuția avusese la un moment dat tendința de a o
indispune, simti o oarecare incertitudine și nesiguranță, iar picioarele ii tremurara
pana când fu nevoita sa se așeze pe o bordura rece din piatra, urmărind cu ochii
sterpiti mașinile rarefiate care, după cum I se parwa ei, încetineau când treceau pe
lângă ea. Propriile impresii i se parura urme ale subjugarii si a conștientizării
asupra  a ceea ce era, fiind rusinata parca de accesul de emoții care ii navalisera în
tot trupul pe nesimțite, dintr-un acces imprecis.
   Se ridica aproape imediat, și chiar dacă volubilitatea gândurilor ii oboseau capul,
simțea nevoia sa umble, sa umble un neștire, pe bulevarde, pe străduțe, prin piețe...
   "E ziua mea libera"... "Ziua mea libera..." isi repeta în gând, simtind ațintiți
asupra sa ochii reci, anhidri ai dl-ului Coleman.
    Se cutremura. I se parea stupid și ciudat de fiecare data când afla câte ceva
despre el, ca și cum în privința lui nu ar fi fost nimic de zis, nimic de făcut, parea
doar o individualitate care traia intr-o eternitate sterpa, la care ea nu se putea gândi
sau rezona. Se întreba dacă ea era nefericita și dacă și el trecea prin același
sentiment, dacă soția lui era bolnava, cum arata, dacă purta agrafe aurii în par sau
negre, asortate cu parul de tăciune sau dacă avea figura firava și pletele blonde, se
gândea, extragand persoana lui Craig din  fiicele sale, ce ar mai fi rămas din ele,
dacă ar fi fost mama lor sau altcineva, un bunic, o bunica, un vecin, un student
strain.
   Se întreba acum înverșunată de viata lui, de ceea ce era el în confortul sau, dacă
își cucerise soția prin zâmbet și acum o slugarnicea, dacă avea schimbări de
dispoziție sau o lovea, dacă manca carnea cruda sau calda, dacă dormea cu ea sau
jos, printre blanuri sau direct pe dușumea, ora la care pleca, itinerarul, daca ar fi
avut ceva comun cu al ei, doar ca era la o străduță mai departe? Nu putea pricepe,
nu intelegea, nu  voia sa înțeleagă.
   Căpătase, pe parcursul drumului, de când terminase cumpărăturile pana la usa
garsonierei, o ura profunda, mâhnita și latenta pentru Luke, care I separea acum
stupid și insensibil.
    Își puse în gând sa nu-l mai vadă niciodată, și cugetă parcă îmbucurată intr-un
mod extrem de sadic de brusca decizie, la refuzurile pe care I le va da cu nesaț
când va mai avea nevoie de un rendez-vous.
   Alexander statea foarte mult singur, iar constatările, nu numai ale ei,  ci și ale
medicului care îl vedea la perioade extrem de incerte, când se mai trezea ca vrea sa
mai verifice "Ce face domnul?".
   Lui Alexander nu-i plăcea de el, Lena putea simți asta, și tremurul vocii și
paloarea obrazului inclestat ii demonstrat acest lucru. Al era un bărbat suferind
care nu mai putea accepta ironiile unui spiriduș vorbaret, cu o înclinație haiosistica
spre un gen de umor foarte sec, care, in timp, începuse sa o indispuna și pe Lena.
      Odată, apăruse la usa chiar după Crăciun, când Lena nu era acasă și stăruise la
usa, pana când femeia apăruse și, intr-un acces de foame, oboseala și indiferenta ii
dăduse drumul inauntru, realizând tocmai după aceea cât de penibila fusese de fapt
situația. "Ah, deci era acasă domnul. Nu m-ati auzit când  bătut?" "Se lucrează la
doi, pun termopane, n-am auzit nimic, abia am putut sa dorm." "Dar cum, nu se
poate! Eu vin mereu în blocul asta... am o mătușa care sta tot la trei, chiar ieri am
vizitat-o, si-mi spunea ce songura si simte, caci blocul e pustiu și nu mai are pe
nimeni pe etaj." "Atunci considerați ca a primit sponsorizare pentru renovații din
alta parte..."
    Doctorul plecase buimacit, iar, de atunci, nu mai schimbase vreo vorba cu
Alexander, ca si cum incidentul respectiv ar fi stampilat întreaga lor interacțiune și
nu mai ramanea decât planul care ii interesa pe amândoi, acela profesional.
     Seara, pe la șapte, Al își scosese o țigară din sertar, iar Lena întrevăzu în gestul
lui ceva paliativ, necontrolat, asa ca nu-l opri, ci doar îl privi cu teama și
circumspectie, de parca s-ar fi așteptat în orice clipa sa cada pe jos, surmenat. Se
uita fugar, de la capul patului, către balcon, pe sub "Le petit dictionaire" ce-i servea
drept bor, incercand sa descifreze de pe chipul sau livid un început de nevropare,
dar el părea destul de calm, concentrata, chiar daca gestul nu-i era familiar.
    Țigările I pe cumpărase demult, de la o taraba, mai mult din dorința ei egoista de
a-și apropriat ceva aindepartat, o urma de fericire muta, dar nu avusese curajul și
nici intenția sa I le dea, le ascunse intr-un sertarul di uitase de ele.  
    "O fi dat de ele..." se mai jbtrebasw odată, propunandu-si sa le arunce, sau măcar
sa le scoată conținutul, dar nu mai apucase.
     Vazandu-l ca-si reia obiceiurile, pe care, probabil, dacă ar fi avut acces, le-ar fi
consumat de mult, cu patima ai ura, inchistat, simti o emoție calda, nejustificata, și
avu isr senzația ca il sufoca, ca avea nevoie de spațiu, desi statea, impenetrabil,
solemn, cu spatele la ea și privea pe geam, acolo unde se pierdea fumul, prin ceata
densa de afara, și prin nori, de parca ea nici n-ar fi existat, și lumea de afara nu I s-
ar mai fi părut atat de ostila.
   Se uita la ceas. Era ora zece seara, afara parca era prânzul. Ofta. Nu putea
adormi.  Primăverile în Fairbanks erau mult mai grele decât iernile, concise.
Schimbările de anotimpuri intr-unul singur iiti dădeau senzația de nesiguranta, de
aufocau pana la absurditate.
    Închise ochii, avand in continuare imaginea lui în minte. Fuma ... si norii se
ridicau... putea simți praful de tutun și drogul care-i intoxica plămânii obosiți.
    Închise ochii, dar se ridica aproape brusc, cu o intransingență ferocă, la care Al
se intoarse, usor nedumerit. Ii vazu ochii adanciti cercetand-o cu mutenie și frica,
după care, solemnă, pași spre el si-i smulse țigară din mana, arubcand zdrobind
mucul rămas de balustrada ruginita a balconului.
    După ce arunca praful in  aer, se uita după el, cum se răspândea prin cer, în timp
ce lumina îl anihila, barbara, și se simți parca infricosata sa se-ntoarca, sa-i vadă
reacția, asa ca trecu la fel de stupefiata pe lângă el, de parca nu se întâmplase
nimic, și dacă da, era un subiect tabu.
      -Ai somn? Il întrebase după vreo ora, când i se paru ca se liniștise.
     -N-am. Răspunsul lui simplu o puse puțin pe gânduri, după care continua "Bine.
Atunci mergem sa ne plimbam."
     El o privi circumspect.
     "Simti nevoia sa ma amăgești în ideea ca as exista în viata ta?" Arunca el pus pe
cearta.
    Lena nu mai comenta. Își puse pardesiul și își strânse parul cu o panglica rigida, 
îl aseza pe Alexander în scaun, cutremurandu-se când deschise usa de la întrare și
auzi scârțâitul strident. Era parca mai tare, mai rece, și mai invinovatitor decât
înainte.
    Ieșiseră deja de vreo cincisprezece minute, dar ea încă se simțea ascunsa în
universul abscons al camerei; de parca o entitate demiurga ii clădea iadul în care îl
închisese ea pe el luni de zile.
    "O sa vina primavara... Vom mai ieși..." ii spusese lui când dădeau ilecșii-n
floare, si-i vedea goi și mici de la distanta balconului îngust.
    Părea ca vorbea mai mult pentru sine, când ii arata câte un brad extrem de înalt,
frumos, și-i spunea: "Poate pe ăsta n-au sa-l taie." "Nu prea cred", răspundea el cu
franchețe si dezgust, de parca simplul gând ca arborele ar putea trai.
    Mersera la film, pentru prima oara. Ea mai avea ceva bani, desi madame se cam
zgarcise cu salariul "Ia-i pe ăștia, ii spusese Lili, ca vine monsieur mai încolo,
acuma n-are doamna de unde". Lena suspectase de mult ca Lili își mai păstrat câte
o leafa pentru ea, dar n-ar fi vrut sa o dea de gol la madame, pentru ca totul parea 
insasi opera ei, și Lili n-ar fi avut încredere sa facă astfel de pezevenghe dacă n-ar
fi fost încurajată.
       Desi fusese luata de peoasta, nu era obisnuita sa riposteze. Se resemna si nu
mai dădea acum banii pe nimic, doar imprumuta carti și manca puțin, se spala cu
săpun de casa si-si refacea hainele, adăugând briz-briz-uri care sa le-nnoiasca. Nu
mai cugeta la șampoane scumpe, ciorapi și dantele, avea un stil extrem se simplu,
curat, cald, familiar în rândul femeilor de condiție joasa din Fairbanks, nefiind un
oraș care sa pună prea mult accent pe belle epoque-ul de altădată.
       Cumpără bilete la o pelicula franțuzească, de comedie, și cautara locuri
întunecate spre spatele încăperii, unde nu scaunul lui Al nu putea sa deranjeze pe
nimeni.
    Cand se asezara, se uita la profilul lui. În treacăt, cu nestatornicie, de parca i-ar fi
fost frică sa-l privească. Imbatranise vizibil, din cauza ridurilor, a profilul
reectiliniu, usor incretit spre frunte. Paloarea obrajilor și parul blond alb nu-i
făceau nici ele un serviciu. Singura forma de viata din fiinta sa părea o artera care
ii pulsa vizibil pe tâmplă.
    El nu paru sa-și dea seama de uitaturile ei piezise, căci nu schita niciun gest,
privea doar înainte cu austeritate, de parca gusta dintr-o atmosfera care-l
indispunea și-l surmena.
   Se uita la ceasul din buzunar. Arata ora zece seara. Afara încă nu se intunecase
de-a binelea, și ea găsi ca, după terminarea filmului și cât ar mai fi durat sa ajungă
acasă, ar fi trebuit sa se întunece și ar fi putut amândoi sa doarmă. Nu mai voia
nicio clipa de nesomn în prezenta lui, nu voia sa-l mai vadă sau sa-l mai audă și se
simți nespus de bine când jaluzelele fura trase și pelicula incepu. Isi dadu capul pe
spate și închise ochii, prinzând doar anumite secvente pe care le găsise ridicole și
sunetul muzicii care-i furnica vârful degetelor osoase.
    
   

   Următoarea dimineață, Al fu bine dispus. O trezi pe Lena cu cântecul pianinei, pe

care o auzi de la balcon. Când simți ca se trezește, facu în gest nefamiliar, care o
neliniști. Se uita fugar la ea cu vădit interes și o întrebă abia deschizandu-si buzele
"Te-am trezit?". Ea nu raspunse, cum făcea atunci când el simțea nevoia de a o
ironiza, dar acum, trebui sa recunoasca ca nu avusese același ton flegmatic, ci doar
unul pătrunzător, franc și deschis.
    Când îi întinse o bucata de pâine cu unt, el dadu din mana, concentrat inca
asupra pianului. "Mănâncă tu..." "E de dimineață... are sa ți se facă foame mai
târziu..." "Atunci înseamnă că trebuie să stai sa ma hrănești..." nu avea nicio urma
de flirt în cuvinte, doar o seriozitate ușor iritata, de parca ea ar fi trebuit de la bun
început sa știe nevoile sale.
    După câteva secunde, când văzu că nu răspundea, ii arunca o privire rece, dar cu
sclipiri în ochi, pe care Lena nu le intelese. "Vreau doar o cafea, mulțumesc..."
     Trimise mai târziu vorbă ca avea sa își ia liber pe weekend, scuzandu-se și
intreband de starea lui Colette. Nu ii răspunse nimeni la mesaj, cel mai probabil,
după cum mergea posta în Fairbanks, informația ori avea sa ajungă doua săptămâni
mai târziu, ori niciodată. Se gândi la un moment dat sa meargă personal sa anunțe,
dar I se promisese ca scrisoarea avea sa fie dusa la timp, asa ca nu mai insistă.
       Când se intoarse acasă și se înveli în blanuri spre a mai dormi puțin, căci afara
se liminase de-a binelea și era abia cinci dimineața, numără pe degete orele pe care
le dormise și pe cele în care stătuse treaza si incepu sa le împartă sa le adune, sa le
schimbe între ele, consternata, de parca ele ar fi ascuns ceva.
   Se uita cu coada ochiului la Al, și avu o impresie ce I se paru paradoxala în
vederea sănătății sale, căci acum parea radiant, tânăr, cu acel boem firesc și relaxat
la care tanjise de mult. Canta la pian cu  jovialitate și sete, de parca se adancise în
complexitatea unui bovarism pe care îl descoperise în noapte, printr-un vis fantast.
    Următoarele ore adancira tacerea care ii cuprinsese poate din nefamiliaritate.
Lenei I se parea acum extrem de cald, iar lumina o deranja chiar și atunci când își
punea mâinile pe față. Se duse sa deschidă un geam, dar afara i se părea la fel de
multa toropeala,  nu neapărat în sensul ca ar fi fost o calmoare a naturii în vederea
frigului de altădată, ci pur și simplu o presiune care cocolosea și sufoca.
   Pentru câteva clipe, care I se parura aproape dureroase, în care fruntea ii era
sordidă de transpirație și inima parca I se oprise de nervi și nesiguranta, regreta
faptul ca nu ieșise. Se uita la ceas. Era ora doua. Pana atunci, realiza stupefiata, nu
avusese deloc noțiunea timpului. Pe vremea asta, în alte zile, ar fi trebuit sa înceapă
la opt, sa intre pe usa la fără un sfert și sa schimbe doua priviri incerte cu Lili,
salutari la care nu I se răspândea și vesnica privire scârbita a lui madame, care
cobora scările numai pentru a vedea cine a venit. Chiar dacă I se comunica; ea tot
venea, de parca astepta întotdeauna pe altcineva decât acela care intra.
     Ar fi pasit cu teama, parca sa nu trezească un copil adormit, în camera lui
Colette și ar fi văzut-o jucandu-se cu o minge de plastic, pe care ar fi aruncat-o și
apoi ar fi prins-o asemenea unei foci, cu palmele, cu ochii mari ațintiți parca în gol,
având lumina candelabrului marcandu-i strălucirii jucăușe ale irisului care
urmăreau cu anticipație căderea mingii.
    Asta s-ar fi întâmplat la ora opt fix, când si-ar fi îngăduit sa-și înceapă
activitatea, dar fără sa se uite la ceas, doar din instinct, din obisnuinta.
     -Vrei sa ieși?
    El o privi. Pentru o secunda, crezu ca va accepta, dar clatina din cap, usor
vehement.
     -Nu vezi ca e naduseala afara?
     Pe principala era mare aglomerație. Mașinile parca se dublasera și strada parca
se ingusta asemenea unei sine de teren, ca un paradox ce se chinuia, plin de
remușcări, sa spună ceva.
     Ieșise intr-o fusta scurta de bumbac și niște pantofi cu bot rotund, tip Mary
Jane; purtând o camasa de tweed bleu, care I se paru scamosata când o scoase la
lumina.

Afara nu era toropeala pe care o resimtise în  garsoniera, iar prin haine senzația
vântului pe pielea sa ii întărea sfarcurile și ii contorsiona clavicula deja
proeminenta. Doar privindu-se prin vitrina sidefata a unui magazin își putu da
seama cât devenise de slaba, și, desi faptul in sine nu o preocupase pana acum, nu
se mai simțea deloc firesc în propria piele, de parca o asumare carnala o cotropise
și volubilitatea vocilor lăuntrice ii analizau întregul trup deformat.
   Timpul își pusese cu siguranță amprenta asupra sa, dar singura reflexie pe care
mai avea curaj sa o privească era aceea deja deformata a apei din ligheanul cu rufe.
    Ajunse parca hipnotic în fata galeriei, lovindu-se de un aer nefamiliar, ca și cum
timpul de când nu mai privise în perspectiva intrega clădire ii surmenase memoria
si-i stersese toate acele detalii pe care în mod normal le-ar fi considerat familiare.
     Intră cu solemnitate, asteptandu-se parca sa fie întâmpinată în modul cel mai
surprinzător în orice clipa, după care, din cine știe ce motiv, se retrase ca si cum ar
fi fost bruscată de ceva și se facu nevăzută pe o alee lăturalnică.
   Se întreba umila dacă el o vazuse, dacă era acolo, în coltul acela umbrit și ce
putuse crede despre ea când o vazuse intrând asa, fără copila după ea, solitara,
confuza, și apoi retragandu-se ca intr-o himera cliseică.
    Simțea că trebuia să meargă cât mai departe, ca nu avea curaj sa se întoarcă, desi
ar fi vrut, ii era frica ca situația sa nu se decline și sa devina ceva incert și
nepotrivit, pentru o femeie și un bărbat, niciunul nefiind celibatar.
    Se intoarse acasă privind printre genele arămii ca o căprioară blondă, rănită, însă
Al nu paru sa realizeze schimbarea sa de temperament, și, chiar daca o făcuse, o
ascundea cu o expresie impasibilă.
     Seara, târziu, nu-si mai permisera luxul de a ieși în oraș, dar masa fu mult mai
îmbelșugată ca altădată și acest lucru paru sa-i priasca.
    "Maine mai ai treaba?" O întrebase el, în timp ce mâncau. "N-as avea, în
principiu." El se incrunta, chiar interesat de conversație, ceea ce nu mai vazuse
demult în intrebarile sale. "Nu te anunta și pe tine din timp?" "Programul e
încărcat. Ti-am spus, Colette a fost bolnava." "Îmi pare rău..  sper ca nu e ceva
grav". Ea dadu din cap, după care zambi stramb, în coltul gurii. El intelese aluzia.
Ii spusese, în treacăt, despre deficientele psihice ale pupilei. "Firește, n-am vrea sa-
i cauzeze mai multe probleme..." Lena simti ca spunea acestea în ideea
demonstrației ca era atent la ceea ce spunea ea.
    "Tu cum te mai simți?" Lansa ea întrebarea, uimită de fluiditatea propriilor
cuvinte deloc echivoce, pr care parca nu le mai rostite demult, dar le simțea foarte
aproape. "Bine." Răspunse simplu, iar ea incuviinta din cap, de parca intelegea.
      "As vrea sa te ajut sa ieși din casa mai des, sa ai ajutor... cat eu sunt plecata...
nu prea..." "De ce nu spui pe fata?" Tonul lui deveni deodata tăios, de parca
discuția anterioara nici măcar nu avusese loc.
    "Eu... poftim?" Intreba ea, strambandu-se. "De ce nu spui pe fata?" Repeta el,
iar, înainte ca ea sa întrebe din nou la ce se referea, continua, volubil și vehement:
"Vrei sa scapi de mine, deci interneaza-ma la un sanatoriu! Nu e de parca îți sunt
de folos cu altceva decât pe post de mobilier!"
      Ea clipi, scurt și nesigur, cu pleoapele și obrajii insangerati de rușine
amestecata cu un impuls coleric. Se ridica de la masa, parca incercand sa-l domine,
dar el doar o privi stupefiat, de jos, din scaun.
     "Cum îndrăznești? M-am plans eu vreodată în fata ta pana acum?" "Tot timpul
am facut lucruri numai in avantajul tau! Daca as sta tot timpul sa fac ce simt pentru
mine? Ce crezi ca s-ar alege de tine?"        El lasă capul în jos, de parca reacția l-ar
fi nedumerit intr-un anume fel. "Ce contează pentru tine? Tu nu faci niciodată ce
simți! Doar ceea ce ți se cere! Trăiești de mica în slugărnicie!" Cuvântul "mica" O
facu sa se cutremure, i se paru prea personal, iar faptul ca si-l apropria I se parea
aproape ridicol, i se părea ca o subjuga și o umilea, de parca pătrunderea în trecutul
ei ar fi fost ultimul act al descoperirii ei, și se simțea de parca ar fi stat goala în fata
lui, goala și sterpa.
      "N-am sa te duc nicăieri. Am sa-ti aduc o asistenta. Si cu asta, basta." Spuse
ferm, asezandu-se la loc pe scaun. Ofta. "Ceva între noi s-a răcit. Nu știu exact...
dacă ar fi trebuit poate sa rămânem acolo unde eram....unde eram" pronunța
cuvântul fără inflexiuni, atenta, cu paloarea fetei acum aproape morbida.
     El intinse mana si-I mangaie obrazul, iar ea ii a
saruta palma și închise ochii, zâmbind sardonic, căci gestul I se parea atat de
îndepărtat, atat de trivial în înstrăinarea lor nefirească.
       "Nu vreau nimic... vreau doar sa ma ajuți... sa fiu om..." ultimele cuvinte le
spuse gratuit, parca cu patima, de parca cineva i-ar fi putut îndeplini dorința, i-ar fi
putut-o extrapola intr-un adevărat bovarism.
        "Altădată ai fi zis ca ma vrei doar pe mine." Îl privi fix un ochi, stupefiata.
"Mau crezi ceva din ceea ce-mi spuneai atunci, la cabana?"  El ridica din umeri, cu
o impasibilitate care ei I se paru prefacută.
       "N-am motive sa ma gândesc la asta. Nu mai poate repara nimic acum... Noi
nu ne putem repara... nu avem nimic..." se uita în jur, ca și cum cauta ceva de care
sa se agate în camera și sa dispară, pur și simplu.
          "E sufocant aici... mi-as dori un apartament mai mare, sau măcar mai
luminos." "Vom vedea... vom avea..."
          

       Următoarea zi, își numără orele în care putea dormi, în care trebuia sa stea
treaza si itinerarul pe care intenționa sa-l parcurgă. Era de-abia a doua zi a sa de
libertate, și simtea ca trandavea de luni bune, căci odihna ii crea senzația
inconfortabila de nesaț, fiind febrila și agitata încă din primele zile ale dimineții.
   Începuse sa doarmă cu el, sus, in pat. Întinsese canapeaua la maximum și se
lipise de el, fata flirt sau vulgaritate, intr-o maniera usor posesiva, pe care el nu o
refuza, doar se supuse, inexpresiv și înțelegător, punandu-i chiar o mana de după
sale pentru a se sprijini amândoi mai bine.
    Noaptea, aproape ca se urcase de tot peste el, dar nu spuse nimic, își calcula doar
respirația și o încetini, ca și cum prin intermediul ei el ar fi putut descifra taina
gândurilor sale.
    Și el I se paru la un moment dat încordat și, desi ii era teama ca l-ar putea rani
sau deranja, nu simțea nevoia sa plece în absenta unei porunci din partea lui.
     Pana dimineața, atmosfera începuse de tot sa se destindă, iar ea se trezi, ca în
alte dați, în bratele sale, simtindu-se asemenea unei amante, auzind sub obrazul
zdrobit de pieptul sau  inima cum batea îndepărtată, rece și încălzită parca de un
soare lăuntric, exclusiv, care stătuse pana atunci latent, printre nori.
    Simțea mirosul Californiei, și al orelor de dragoste de altădată.
    Ii facu micul dejun, iar mirosul îl trezi. De data asta nu mai canta la pian. Doar
se așeză la masa, cu o pofta crescândă, care o facu sa-l întrebe "dacă mai vrea
ceva" după ce termina,  dar el clatina din cap, desi ea încă se uita stupefiata la
farfuria încărcată de firimituri pe care  de obicei o lasa arhiplina.
     "Azi te duci la munca?" Intreba el, iar ea se cutremura, gandindu-se la discuția
precedenta, din seara anterioara.
      "Nu. Am weekend-ul liber." "De unde știi?" "Mi-au trimis vorba, înainte sa te
trezești, minti. Am coborât puțin pana la parter." "Aha..." El tacu, de parca se
adancisee demult în alt subiect, pe care ii era frica sa-l pună în discuție. "Esti
supărat?" "Obosit." "Vrei sa facem ceva, dacă tot am liber?" "Noi?" O privi tacut,
aproape mut, expresia sa de stoica fiind impenetrabila. "Da, noi..." isi musca
buzele, dar tacu.
    Ea ofta. "În legătură cu propunerea... cu infirmiera..." "Voi cauta ceva, e tot în
interesul tău... rămâne stabilit." Ultimele cuvinte stersera de pe fata lui orice fel de
împotrivire, iar ochii I se îndulcira vizibil și pe chip ii aparu o expresie aproape
insidioasă, după cum o percepu Lena, dar nu putu spune exact, ce plan avea și cu
ce scop rostise un "Da" simplu, nenorocit, ca un miel dus la abator.
       Afara era mau întuneric decât de obicei, ziua era tot lunga și dureroasa de
suportat, dar măcar norii isi mai spuneau și ei cuvântul, și lăsau Alaska intr-o pata
de negura parțială, la care ea răspundea cu voioșie, gustând cu nesaț din fiecare
lucru mic care I se dădea, dar asta doar în mintea sa.
       Al părea, intr-adevar, mai mult obosit decât supărat, și, desi ii auzise respirația
ușoară și sacadata,  ea bănui, după cum îl vedea, ca stătuse treaz toată noaptea și se
desteptase de-a binelea numai după ce adormise ea.
      Cu obrajii de culoarea macului, își imagina cu ingaduinta și patima cum ii
trecea mana prin par, ca s-o dezmierde, cum ii rasfira pletele pe pieptul lui, ca o
armura, cum ii saruta încet fiecare fir de par și-I dedica fiecare cântec în parte, mai
mult sau mai puțin jovial, spunând ca e al ei, apropriindu-i ei tot ceea ce cladise și
cunoștea în viata sa.
       Îl vedea sugrumandu-i pântecul in menghina atingerilor sale, se vedea treaza,
buimaca, confuza; readusa la viata de aceea pasiune după care tanjise, si-si dorea
atat de mult ca totul sa fie adevărat, dar fără ca ea sa știe vreodată.
        Îl duse afara din oraș, spre ferma Abbricott, acolo unde nu se tăiau copacii și
drumurile nu miroseau a ulei și benzina, acolo unde macii infoiareau ca paloarea
obrazului ei si cerul se deschidea in iarna, în Aurore și apusuri contopite intr-un
chici imens, cotropitor și opulent.
       El nu comenta, doar tresarea uneori când pietrele ii zguduiau prea tare scaunul
si vantul ii aducea pe fata sporii mărunți ai brazilor.
        Găsi o Poiana cu aer curat, astringent si inhala nesatula, contractanu-si toti
muschii obositi, și iarba deasa, în verde strident, cu rădăcini vizibile, dure, maronii.
        Lua patura de la șalele lui Al cu o mișcare rapida, dibacă, și o intinse ca și
cum ar fi vrut s-o rupă în doua pe iarba, apăsând tot materialul și simtind
furnicături scamelor printre degete, în timp ce el privea mut.
    Îl scoase din scaun și ii potrivi întreg corpul pe patura, asa încât sa poată sta in
șezut, după care se așeză alături, intr-un cot, uitandu-se în gol, cu prefacuta
stupefacție, de parca n-ar fi știut ca el o privea intens cu ochii săi deschiși, care, la
lumina, i se păreau acum aivizi, aproape malitiosi, și se întreba cât de rai ar fi părut
da a n-ar fi avut pleoapele căzute peste ei, o amprenta ce-i dadea un pueril familiar.
    Ii zambi, intorcandu-si capul către el, și, desi expresia sa părea impasibila, putut
descifra in sclipirile ochilor o amploare de sentimente latente, de mulțumiri
nespuse, care ajunseră către ea asemenea unor pumnale aparent reci, dar
substanțiale.
       "Te simți om?" Îl întreba mai târziu, când îl vazu ca se relaxeaza și explorează
alene domeniul paturii, pe care îl învălui intr-un miros închis, de prizonierat. El o
privi o clipa, usor consternat, de parca n-ar fi auzit ceea ce spunea, și stărui, ceea
ce ii general Lenei un sentiment antipatic, de nervozitate; ar fi vrut neapărat sa știe
răspunsul, și o framanta gândul ca poate pusese întrebarea la fel de nepotrivit, chiar
daca se gândise indelung care ar fi fost momentul cel mai prielnic; însă nu-si dorea
deloc sa mai repete, ca și cum ar fi fost ceva interzis.
     Pana sa poată sa mal reformuleze ceva, el răspunse simplu: "Nu stiu..." ceea ce
o linsiti oarecum, dar o și preocupă, căci simți din nou un zid care se ridica în fata
ochilor săi, opac și necinstit de înalt, căci nu putea privi prin el nici măcar cu
imaginația .
        Ofta și se intinse la loc, punandu-si mâinile peste ochi. Ii vazu umbra printre
degete și i se paru impunătoare, o cutremura, căci nu-l mai vazuse demult asa, atat
de departe, cu atâta independenta.
          Închise ochii și adormi, pentru câteva clipe, veghiind parca printre pleoapele
alipite, auzind fiecare sunet, fiecare foșnet, ca peintr-un vis neidentificat.
         Incerca, buimaca, sa-si despice și sa-și organizeze șirul întrerupt al
gândurilor. Următoarea zi avea sa fie luni, și ea urma sa-i găsească o infirmiera, un
ajutor. O vedea în fata ochilor, o femeie blonda, uscativa, violent fardata în zona
pleoapelor, neavând, în rest, niciun fel de machiaj. O vedea vorbind cu el, despre
necesități, despre formalități, și, când Lena va fi venit acasă, ea va sta aplecata
asupra lui, cu pieptul vehement și plin fluturându-i prin fata, aranjand firele răzlețe
de par dens, ca și cum el ar fi fost prea surmenat ca să o facă.
    Având în vedere relația lor de când se cunoscuseră, ea fiind în aceeași ipostaza
ca posibila infirmiera, i se părea ciudat acum sa devina totul un paradox, iar ea sa
ia locul uscativei si slavei Connie, la care încă se mai gândea cu jind și patima.
     Nu intrebase niciodată de averea acesteia, dar avusese deseori în minte, desi
oprita de acel Fiat launtric al deminitatii, intenția de a întreba de averea și casa lui
Connie, de a merge acolo si a pretinde ca este ea, sau ca a murit intr-un accident
nefavorabil și ca totul ii revenea acum lui Al.
     Isi imagina ce rochii, ce bijuterii și ce serate, ce viata ușoară ar fi dus intr-un
astfel de conac, asa cum îl descrisese ea însăși când vorbise cu mândrie despre "cea
mai instarita familie de pe coasta vestica..."
       Acestea, bineînțeles, le păstrase adnacite intr-o emoție obscura, iar Al nu stinse
niciodată de ele, și nici nu menționate ca ar vrea sa-si riște pielea pentru bani,
negând o ucidere și profitând de pe urma ei.
        Seara, vântul se inteti... încă era lumina, desi era aproape ora șapte seara. Lena
stia ca ar fi trebuit sa plece, ca temperatura era oscilanta și ca i-ar putea prinde
gerul. Al nu comenta nimic, nu spunea ca-i e frig sau cald, tăcea mâlc și analiza
fiecare părticică a luminisului, de parca ar fi încercat să descifreze o sarda.
        -Ti-e frig? Il întreba după ce se trezi de-a binelea, scuturandu-se de spori și
gândaci.
       -Nu.
       Răspunsul veni simplu, dar pe ea o irita. Se ridica, mormaind ceva ce el păruse
aa nu înțeleagă, despre lemne și foc, și disparu în pădure, cautand pe jos urme de
ramuri.
        În timp ce cauta, mainile ii tremurau și simțea axel gol de nesiguranta
izvorand din adâncul pieptului. Nu pricepu exact cauza, dar se schimonosi, plina de
jncwrtitudini, și continua, ignorând tot ceea ce gândea de parca nici n-ar fi existat.
    Auzi, de departe, gutural, un glas subțire. Se gândi întâi ca ar putea fi el, dar nu
vru sa gândească cu exactitate, căci mintea i se opri si trupul ii ingheta, numai ochii
ii dădeau viata ființei sale, calzi și apărători.
    Privi in zare, mai atenta, și I se paru ca nu vede, asemenea unui miop, de lacrimi
de emoție, care I se parura ridicole. Taie lemne pe vremea asta? Fără a recunoasca,
se gândise la el, la aceasta posibila întâlnire, la un moment dat, și nu vrusese sa
lase totul la iveala, ca și cum i-ar fi fost frică să nu se știe, sa nu se dea singura de
gol, prin gânduri, de acea înșelătorie pe care mintea i-o juca. "Iubesc?" Se întreba,
căci era buimaca, auzea glasul din ce în ce mai aproape, pana I se paru aproape
animalic, un glas de lup, un glas șuierător, din gatlejul feroce si salbatic, simțea
parca cu fiecare urlet colții subrezi și galbeni strălucind ca lemnele pentru foc, și ar
fi vrut doar sa simta în jurul sau avel cerc profecror de flăcări, iar el sa nu se poată
apropia, sa moara înainte de a-l vedea, de parca îl mai vazuse odata s-o nu stiuse de
ce, fugise de el, apoi îl simțise aproape și conchise ca trebuia sa stea, sa suporte, sa
se supună lui, dar un glas ii spusese sa fuga.
    
    Arunca lemnele. Fugi prin pădure și dadu în luminiș, dar sufletul ii juca acum
alta carte, căci privirea aproape ca ui ingheta și respirația i se taie asemenea unui
mort. Orbecaind, privi in sus, către arbori, și nu-si dăduse seama cabd crescuseră,
când deveniseră atât de mari, atat de aproape. Când începuse sa se întunece și
lumina sa nu mai lase locul izbandirii, asemenea întrării intr-un labirint, la început,
vedea întrarea, dar o lasa în urma și apoi uita complet de ea, o stia doar dureros,
panoramica și cotropitoare, căci nu putea ajunge la ea.
      Vazu intr-un final drumul, la capătul unei poteci, și merse pe acolo, ocoli
Înșiruirea de pomi de-a lungul lui, mergând aproape în zigzag, de parca trebuia sa
privească fiecare ascunzis al lor, căci ii era teama, teama de firescul care se
ascundea unde privirea sa nu putea ajunge.
     La răscruce, Vazu patura de sus si alerga în vale, către luminiș, unde el statea cu
spatele. Fără sa-i vadă expresia, ghici în gesturile sale o frica terna și reținută, ca și
cum auzise ai simțise și el aceleași lucru, retrăiască emoții. Statea chircit la capătul
paturii, cu un colt ridicat pe spate. Intr-adevar, afara se răcorise și putea vedea
tremurul lui ușor, pe care îl privi mută, pentru câteva secunde, înainte de a se
apropia, intebandu-se.
     "Te simți bine? S-a cam racorit." El se intoarse, surprins, rigid. "Nu trebuia sa
te-ntorci pe partea cealaltă?" Ignoră el întrebarea sa. "Am pierdut drumul." El
zambi retinut. "Unde sunt lemnele?" Ea își privi mâinile, aproape râzând, de parca
nu s-ar fi întâmplat nimic, de parca ar fi vrut sa uite, doar asa, de dragul discuției,
de dragul atmosferei dintre ei, care I se paru dintr-odata extrem de destinsa. "Le-
am scapat... S-a făcut foarte frig, si întuneric... hai mai bine sa mergem acasă..." El
își întoarse capul, în profil, și I se paru Lenei ca avea ochii închiși, de parca si-ar fi
reținut un gând, un refuz pe care nu voia sa-l dea. Volubilitatea lui verbala putea fi
foarte ușor îndoielnică, dar acum nu părea prea pus pe cearta, ca și cum ceva îl
pusese și pe el pe gânduri, dar nu-și stia precis, sau nu voia sa lase sa se înțeleagă.
     "Sunt lupi... in pădure.... au început sa vina mai aproape de orașe, acum ca li se
distrug habitatele." Inghiti on sec, gandindu-se la el. El uncuviinta din cap, cu un
zâmbet slab. Stia.
         

***

      Ajunseră acasă la ora târzie, aproape in noapte. Deși ea îl grăbise și îl zguduise
tot drumul, el nu zisese nimic și își reluase acel stil stresant, taciturn, de a nu se
împotrivi sau contribui la nimic, iar ea voia doar sa aibă liniște, o liniște de
mormânt, ca și cum singurul gând la pădure o făcea sa vrea sa ajungă mai repede in
oraș, în casa și în pat, sa se ghemuiasca deasupra lui în blanuri și sa adoarma.
   Confortul îl resimți pana următoarea dimineața, când se trezi cu mult mai
devreme și se pregăti de serviciu, cu o conștiinciozitate cotidiana extrem de
precisa, ca și cum fiecare mișcare ii era extrem de familiara și nimic nu o dăduse
peste cap de la ceea ce stia cel mai bine sa facă, sa respecte programe și sa fie
slugarnica.
     Nu-l saluta de buna dimineața și nici nu-i pregăti ceva de mâncare, ii spuse doar
ca are ceva "la rece" și pleca fără alte cuvinte, țopăind pe scări batoasa, cu pantofi
cu tocuri mult prea înalte și privind uneori pe geam, de parca voia sa se asigure de
confortul pe care i-l oferea forfota de afara.
     Ajunsa la casa lui madame Erhan, crezu ca lipsa ei fusese sesizata și ca avea sa
fie mustață pana și pentru cele paisprezece minute pe care le întârziase in ziua
respectiva, dar, în realitate, nimeni nu-i spuse nimic, iar madame chiar o saluta cu
jovialitate, aratandu-si dinții sclipitori, perfect drepți, doar puțin cam mari pentru
genul ei de gura mult prea ingusta, ceea ce nu mai făcuse niciodată. Ii spuse despre
Colette, despre faptul ca ii simțise lipsa și o întrebă cum i-a priit weekend-ul, și o
gramada de alte lucruri pe care Lena, în volubilitatea insiruirii cuvintelor, nu putu
sa le înțeleagă.
     Lili nu paru totuși la fel de încântată, remarcând ca "chiulul gratuit" al Lenei
fusese de prost-gust și rău intenționat.
      "Nu pot sa îngrijesc de casa și sa-mi permit sa menajez și un copil bolnav doar
ca să-ți faci tu dezmățul de a merge pe cine-știe-unde. Ar trebui sa-ti fie măcar
puțin rușine, dar tu nu, nici mulțumesc nu știi sa spui. După ce ca iei leafa pe
spatele meu, ar trebui sa-ti decontez orele grele "de munca"! "
       "Și de ce n-o faceți?" Intreba Lena simplu. "Oricum dvs țineți socoteala, nu ma
privește? Cât îmi dați, atâta iau..." Lili se intoarse, vehementa, mormaind
încontinuu în surdină... "Netrebnico! Netrebnico! Netrebnico!..."
        Mai târziu, după ce o vazu pe Colette și ii ocupa timpul cu diverse jocuri
interactive, pe care pupila le primi parca mai bine ca altădată, incepu sa se simta
bine, căci, înstrăinată de locuri acela auster, acum avea senzația cald ca regăsea în
amploarea peisajului Elisabeta elemente calde și primitoare pe care ochiul sau le
descoperise pe parcursul timpului de când lucra în acea casa. Colette era unul
dintre ele, și parca i-ar fi venit sa o strângă în brate și sa plângă, sa-si ceară scuze
ca n-a fost lângă ea cand fusese bolnava, dar gestul I s-ar fi părut extrem de egoist,
nemilos, ca și cum ar fi încercat să-si statorniceasca dragostea materna in
exclusivitate pentru propriul suflet înnegrit de vinovăție.
     Lili aparu de câteva ori în peisaj, pentru a curata lucruri care Lenei I se păreau
deja curate, fapt care o facu sa se întrebe dacă nu cumva trăgea cu ochiul la ceea ce
făceau cele doua si-i raporta apoi lui madame. În  sinea ei, pe Lena aproape ca o
cuprinse un ras isteric, căci stia obiceiul lui Lili de a fabula, deci nu vedea
neapărată nevoie a acestui spionaj.

  ****************************************8derefacut**************
 -Stiti cumva unde locuiește Craig? Craig Morgan?
Bătrânul o privi curios, dar ii arata o casuta simpla, din depărtare, cu
geamuri înguste si felinare care conturau acoperișul imens, ca o pălărie de
cowboy pe un cactus.
Lena batu la usa, cuprinsa de fiori, iar el ii deschise surprins.
-Scuza-ma, ai nevoie de ceva?
Lena trase aer in piept și îl privi stjngherita..Era complet descurajata de
atitudinea lui usor ostentativa, dar după paru mai primitor, de parca isi
amintea treptat întâlnirea lor și înțelegerea lor.
-Vrei un ceai? Întreba când vazu ca ea s așeza pe o canapea îndepărtată.
Lena clatina din cap.
-cum merge cu scrisorile acelea?
El ofta.
-Nu foarte bine. Unii spun ca hârtia datează de mult mai puțin timp decât
se spune acolo.
-Dar e absurd, se imporivi Lena, sunt sigura ca toată scrisoarea e cat se
poate de adevărata, lucrurile se potrivesc atat de bine!
-Sincer, fără evidenta acelui loc, nu prea cred ca ma vor crede vreodată,
spuse insinuant.
- Îmi cer scuze, se scuza ea jalnic, dar în aceasta privința nu te pot ajuta. Nu
asa ne-a fost înțelegerea.
El clatina scurt din cap.
-Oricum, dacă ai nevoie de pian, in cazul in care... hm... actele sunt false....
ti-l pot da înapoi.
El ridica mana în semn de protest.
 -Nu am nevoie de asa ceva. Oricum eu nu sunt vreun muzicant. Totusi, mi-
ar plăcea sa te pot convinge sa îmi arati ascunzătoarea.
-Asta nu se va întâmpla.
-Da... Nu ma refeream neapărat... La... isi scutura capul enervat.
- Iti voi spune motivul venirii mele aici, grai Lena sigura pe sine. Ai spus
ca faci sculpturi, nu-i asa?
-E cat se poate de adevărat, spuse el mândru, dar ușor confuz.
-As vrea... sa ma sculptezi pe mine... pentru.... soțul meu....
-Nu e nicio problema. Materialele nu trebuie plătite, fiindcă adun lemne
din pădure, cat despre manopera, nu sunt costuri prea mari...
-Nu ma interesează costurile... vreau doar sa fie chipul meu, pana, pana
aici.... arata cu mana locul în care sanii i se despărțeau de talie.
El incuviinta din cap, studiind mai mult decât trebuia bustul ei ieșit în fata.
-Si vreau sa fie.... hm.... cat mai definit....

****

Isi dau parul pe spate cu precizie, după care își aranja rochia alba, de
satin. „Imi place cum îți sta în alb.”
Craig o astepta in camera de zi și își lustruia uneltele, pregătindu-si masa
de lucru.
Ea se așază sun privirile lui pe canapea, cu o semețe regeasca, și zambi
subtil.
Ochii ei continuare sa cerceteze lemnul neiceput când baretele rochiei sale
cazura pe umeri, dezvelindu-i sanii albi, ca doi porumbei curioși, pe care
privirile lui nu putura sa-i facă sa se cutremure de pudoare.
El ramase nemiscat, și gatul i se zbătut intr-o grimasa când desena o schiță
pe hârtie, luand măsurători pe care ea nu le intelese.
Tot ceea ce făcu fu sa-sj amintească privirea albastra, rece, intr-un punct
nesigur djn bucata de lemn, in timp ce bustul ei iesea cu frivolotate ascunsa in
fata de rochia ale cărei barete încă mai stateau șubrede pe umăr, dand docila
senzatie a unui accident nefavorabil.
Pana la sfârșitul dupa-amiezij făcuse deja un desen destul de amanuntit al
Lenei, și sculptura prinsese deja contur, la propriu.
Craig se ridica după leagăn amețit de un pahar de brandy pe care îl dăduse
le gat, iar transpirația ii îmbrobodea gatul lung, masiv.
 Cand ajunse aproape de ea , putut vedea urma unui sfarc prin gaura rochiei
de la subraț.
Nu își dădea seama de simplitatea acestei femei și de complexitatea
nebuneasca a senzualității sale. Părea asta de cuminte, de mica și neajutorata
in acea pădure, iar acum se dezbraca asemenea unei prostituate...
Era atat de curajoasă și mandra, sj parca atat de penibila și de slaba....
Oare facea toate acestea pentru el, pentru bărbatul cu care stătea, el ii
ceruse asta, hiar știind ca un bărbat ar fi putut-o sfrefeli cu privirea?
Mintea lui Craig era o poarta între rațiunea in care I se scalda mila și
nesigufanta fata de aceasta femeie, și corpul alb perfect, discrepanta între
caracter și frumusețea sălbatică, de amazoana...
O saruta lacom pe buze, posesiunea grăbită fiind singura cale de a se
apropia fără ascunzișuri.
Ea se zbătu nervoasa și incerca sa scape din strânsoarea lui, în timp ce el
simti lacrimi fierbinți curgând pe obrajii ei. Nu mai putea da înapoi acum,
respingerea ei era inutila in fata rasplatei pe care el si-o dorea de la ea.
O trânti pe canapea și mâinile sale începură sa- I ridice voalul rochiței
albe, dezvelindu-i coapsele rotunde și mijlocul fraged, convulsionat de frica,
iar tremurul ii facu sanii sa se strângă intre ei, ca melcii intr-o cochilie.
O tinu aproape de el și, deodata, plăcerea se transforma în ceva ciudat,
impetuos, iar ochii i se tulburata vizibil.
Cioburi pe podea, iar sangele ii siroia pe creștet... sculptura abia începută
și hârtia nu mai erau... si nici ea.... dispăruse pe nesimțite de sub el, și acum
el urca, pe scările morii, pana la Sf Petru...
Lena il scoase din casa si il cara in carca pe întuneric, prin pădure, și
drumul părea cumva atat mai lung cu fat el era atat de greu.
Nu se gândească la nimic, nici măcar la crima pe care o săvârșise. Trecu
prin pădure, prin crâng, si k lua prin pădure, ocolindu-si casa.
Ajunse la locul de lângă cascada si intra în pestera pe întuneric,
aruncandu-l pe Craig in cel mai îndepărtat colt, după care lua o bata de lemn
și ii zdrobi teasta, simtind cum sangele i se imprastie in picături mărunte pe
toată suprafata fetei.
Lacrimile își făceau loc în colturile ochilor ei. Alerga innebunita de
frica, de parca el ar di putut- o urmari pana când zari din depărtare o Luminița
mișcătoare ce pâlpâia in apropierea casei sale. Când se apropie, îl vazu pe
Alexander ca o umbra sinistra, iar ea simti deodata ca este mai in siguranță
decât fusese in toata viata sa.
 Fata ii era rosie de plâns is de nesomn, și venirea Lenei ii provoca
nervozitate combinata cu duioșie.
Veni la ea și incerca s-o stranga in brate, sarutand-o înnebunit de bucurie:
„Prostuțo, unde ai fost pana acum? Pleci asa... si nu te mai întorci ? De acum
stai numai acasă!” Ea insa nu baga în seama mila lui, sau dragostea sa, își
ascunse lucrurile luate într-un sertar, după care își pregati baia fix când el
intra nedumerit după ea.
Tacea mâlc, cufundata in ganduri, stand pe spate, cu picioarele afara, în
Apa fierbinte, abia luata de pe foc
Alexander se apropie de ea și o privi curios, însă ea nici nu se uita la el. „De
ce e toată lumea împotriva mea? De ce sunt eu împotriva mea?”.
El știu ca nu era momentul sa o întrebe ce s-a întâmplat.
Lua săpunul și ii freca meticulos spinarea, bratele și picioarele, isa ea ii
dadu mana la o pare când el incerca sa-i spele abdomenul.
„Ma descurc” suierase, iar el ii cauta camasuta de noapte si prospul.
Odată ce se afla în materialul transparent, frivol, simti nevoia să-și
acopere intreg trupul cu plapumele, iar el se chinui sa se pună din scaun in
pat, nevrând sa o mai deranjeze cerandu-i ajutorul.
Ii mangaie umerii si-i saruta spatele. Mereu incerca s-o consoleze seara,
facand-o sa uite totul înainte ca ziua următoare sa înceapă.
De data asta, totuși, nu avea nevoie de grija lui, doar de singurătate, și simti
cum toate greșelile pe care le făcuse se terminaseră, totul fusese dat uitării in
acea noapte târzie de Februarie, căci peste câteva zile va veni primăvara.
Avea sa uite... nu avea sa se mai gândească....

In lunile care urmata nimic, în afara de traiul de zi cu zi, de mesele regulate, de

noptile de dragoste și patima, de munca și ajutor, niciunul dintre ei nu mai pomeni
nimic, nici despre Craig, nici despre pian. Ambele dispăruseră, iar pianul il
distrusesera și făcuseră din el lemne pentru foc.

Probabil ca Alexander avea ceva remușcări, dar, având în vedere relele pe care
le făcuse si cat pacatuise, Lena nu voia sa mai vadă nimic ce apartinea trectului in
casa sa.

Lena il privea acum pe Alexander ca o simpla umbra din viata sa, si parca
plecarea din Alaska ii facuse sa se indeparteze din ce in ce mai mult, si acum orice
sarutare era doar o scuza si o negare pentru simtamintele lor, pentru adevarul care
se nastea intre ei, si parca Dumnezeu se intorcea impotriva lor si ii despartea cu
fiecare clipa a existentei lor pe pamant. Nici muzica, nici arta, nici ideea de a avea
fiinta iubita in cea mai erotica stare posibila, nimic nu putea indrepta acea tulburare
care aparuse pe nesimtite in viata lor.

De ce nu se desparteau, de ce nu ii fulgera un trasnet si erau condamnati la o

drgoste oarba, fara intelegere si pace interioara? Sau era doar o obsesie fata de ceva
neasemuit de urat, ceva care intervenise intre ei si le schimbase perspective?

Sau Lena sugera “ei” dar era doar propria fiinta, cea care era vizata de distanta
lor… Oare nu ea era cea care se schimbase, care complotase fara voia sa impotriva
sinelui? Era acum o persoana cruda, o persoana blestemata sa omoare pe oricine ii
trecea in cale. Era blestemata sa urasca tot ce iubea, sa omoare sis a condamne
orice suflet, innebunindu-l si scotand si ultima urma de omenire din el…

Ea era… doar o tarfa ieftina, fara casa, fara familie, nu era mama, nu era sotie
sau amanta, era doar o fiinta ce exist ape un pamant caruia nu-I putea spune
acasa…

Era frumos afara in perioada aceasta… Primavara pusese stapanire pe toata

natura, iar pe campie nu se mai zarea nici tipenie de om… Scrisorile acelea… Lena
se gandea des la ele si la insemnatatea pe care o aveau. “Daca stiam…” era
curioasa sa afle povestile din spatele acestor nenorociti, dar frica de condamnare si
de esec o impiedica sa se intoarca la acea casa…

       "Vreau sa mergem sa ne plimbam" ii spuse el intr-o zi, privind-o drept in ochi,
intr-o dimineața de decembrie, când zăpada se așternuse peste tot.
    Lenei ii era oarecum frica sa-l scoată afara pe o vreme ca asta, fiindcă inghetul ii
făcuse rau înainte și acum trebuia evitat. "O data la un an nu strica sa mai ies și eu
în zăpadă", spuse el enervat, de parca atitudinea ei protectiva îl făcea sa para slab,
îl sfida.
      Ea incuviinta din cap.. in felul acesta nu aveau sa ajungă nicăieri.
      Afara nu era chiar atat de frig, nu era chiar ca in nord, unde probabil ca zăpadă
ti-ar fi ajuns pana la genunchi. Era plăcut asa, între temperaturi, parca puteai sa te
bucuri deopotriva de căldură și de răcoare.
       "Hai sa mergem prin pădure, noi n-am fost niciodată acolo." Cuvântul noi ii
ingheta orice urma de protest ca și cum limba tocmai i-ar fi fost taiata de un
pumnal ascutit.... Zapada se intetea acolo, iar asta  o speria pe Lena, deși era ceva
total inofensiv, părea straniu, necunoscut... părea altceva....
      Simti deodata ca cugetele și nesiguranta ii sunt furate de o izbitor ușoară in
obraz, apoi vazu cum gheata I se topește, ajungând pan ala gat și pierzandu-se in
haina sa de blana.
     Îl privi acuzator pe Alexander, care o ironiza imitandu-i gestul surprins, după
care disparu cu scaunul sau din lemn după niște copaci.
      "Te prind eu, ticălosule!" Se auzi vocea nervoasa a Lenei, după care,
insufletita, lua o mana de zăpadă și o arunca după el, care se lovi de un pom aflat
în apropiere. Alerga după el și, fiindcă era mai rapida, se posta mandra in fata sa,
ridicandu-l cu greutate de pe scaun și aruncându-l în zăpadă. "Ha, îți arat eu ție ,
nesuferitule!" Spuse in timp ce-l saruta si-l lovea, amândoi râzând ca după o beție
strasnica.
      Auziră un urlet, un urlet care ii facu sa uite; de zambete, de ei, de ceea ce li se
păruse amuzant. Il vazu.... Lena il privi in ochi, cum statea acolo, printre pomi, co
colții la vedere, îmbrăcat într-o blana cenușie... era atat de... cunoscut, deși era
altfel fata de toți cei pe care ii întâlnise pana acum.
     Se apropie cu pași mărunți, după care alerga, alerga asa, spre codrul cufundat in
zăpadă. Alexander o strânse în brate, și-i sopti. "Fugi, nu ne poate prinde pe
amândoi. E singur" "Fugi... fugi..." nu mai auzea glasul rece, gros al unui bărbat,
auze doar șoaptele subțiri și înfricoșate ale unui copil, ale cuiva care o iubise mai
mult decât oricine in viata asta, care o salvare de tot ceea ce fusese... moartea ei....
si parca erau aceleași glasuri, atat de diferite se contopesc intr-o armonie sonora și
deveneau unul, iar ochii albastri, parul blond, fata mica și bucalata... erau același...
semănau atat de bine încât nu puteau fi doua ființe diferite...  doar se prefaceau ca
sunt, fiindcă asa li se spusese,  dar nu erau... "Christian" ii șopti usor, tremurator,
cu o siguranță de fier.... "Iubitule..." Privirea lui se intuneca. Nu-si amintea, dar ea
știa ca era el... dar  el nu va ști niciodată... ii venea sa planga, și totuși nu putea....
El nu mai era băiețelul acela cu care copilarise.... el era strain fata de Christian... si
totusi ea știa... erau una si aceeași persoana, care o iubeau la fel de mult, cu aceeași
dragoste, decât ca fiecare.... intr- o "alta viata" asa cum ii sugerase el odată, in
odaia întunecată... fiindcă pe ea o cunoștea si ea era singura fiinta care îl mai lega
de ceea ce fusese... însă el nu mai exista....Christian murise, acolo, în prapastie....
însă ea fusese mereu acolo, ascunsa, protejata de tot... dar nici măcar ea nu mai
exista, fetita aceea, era doar sangele lor, unirea lor, ei nu mai existau on separare.
    El o împinse ușor, neștiind de ce statea acolo, sugrumata de emoție. Ea incerca
sa găsească scaunul... nu mai era acolo... unde se dusese... cazuse cumva la vale....
nu era cu putinta.... "Fugi!" Spuse din ce în ce mai disperat, împingand-o de pe
el.... dar nu putea, nu putea sa-l mai piardă din nou, când viata ii mai dăduse o noua
sansa, când se întorsese la ea. Avea sa moara acolo... avea sa moara... isi tot repeta,
in timp ce el o ruga cu ardoare sa plece. "Daca nu pleci, n-am sa te mai iubesc....
Uite... e aproape..." si într-adevăr era.... "Te iubesc..." ii șopti ea cu înfrigurare,
disperata...
     El o împinse si mai tare si ea se rostogoli la vale, pana dadu cu capul de ceva
tare, care o ameti. "Scaunul..." Nu, nu era decât un alt copac.... cazuse de pe
colina.... el o făcuse sa cada de acolo... si plângea fără oprire si ii venea sa se
întoarcă acolo, dar tot curajul care i se adunase când statea lipita acolo de el se
evaporase, nu mai putea muri acum... nu mai avea niciun rost...
     O lua la fuga și doar fugi asa neîncetat, amintindu-si de toate, amintindu-si de
tot ce se repetate, blestemand in gand fiecare clipa a vieții sale, care ori nu avusese
sens, ori fusese dureroasa, totul durea din ce în ce mai tare... Era ca o nebuna
scăpată de la ospiciu, cautand cu privirea o lumina, o lumina distinsa in întuneric,
însă ea nu era; nu putea veni, nu exista nimic în afara de o nebuloasa. Singura ei
lumina se stinsese, acum sufletul ei putea  face orice, păcatele și lucrurile bune nu
mai existau. Dumnezeu nu exista, biserica nu exista, familia, casa, virtuțile, la
dracu cu toate!

.... Se îndrepta spre California, unde avea sa locuiască singura, în odaia aceea
întunecată din hotel pentru tot restul vieții. Nu putea da ochii cu Lily, nu putea da
ochii cu nimeni. Ea nu exista, ea nu releva pământului, era doar un eșec, singura
diferenta dintre ea și femeile muritoare era ca ea nu mai traia.
    Nu mai privi in urma la Alaska. Acum o ura, aceea nu mai era casa sa, doar un
loc strain, necunoscut. Nu avea sa se mai întoarcă acolo niciodată, nu avea sa mai
vadă casa.... nu avea sa mai vadă... cadavrul însângerat ce zacea fără vlaga pe o
colina necunoscuta, înmormântată asemenea unui iepure... si ii era rușine de
propria persoana... ca nu se întorsese sa îl îngroape undeva, intr-un mormânt plin
cu flori și candele.... era prea lașă... nu voia sa-l mai vadă... si nici el nu voia sa mai
fie văzut de ea... el o va privi acum din întuneric și ea va tăcea si se va lasa prada
ochilor lui iscoditori, va simti vantul ca îmbrățișarea bratelor lui și ploaia ca
lacrimile amare ale dorului sau...
     Nu avea sa mai vorbească niciodată, și singurele și ultimele cuvinte vor fi
pentru totdeauna acel "Te iubesc", care fuseseră deopotriva ultimele sunete auzite
de el și ultimele cuvinte rostite de ea...

Mama,

Stiu ca ești singura care acum isi mai face griji din cauza mea. El nu mai e
decât în mintea mea, s-a dus acolo, în ceruri, in adevarata gradina a raiului,
care este împodobită cu flori și unde mâncarea este din belșug, trăind alături de
morți, de cei ca mine, dar care au preferat sa-si dea sufletul. Nu ma cauta, căci
nu-ti voi spune nimic, și poate ca e mai bine asa.... eu sunt aici, undeva și ma
gândesc la tine, la tot ce ai trăit când l-ai văzut pe el, pe Christian. Ai realizat ca
e da fapt fiul tău? Probabil ca ai avut o bănuiala, dar nu puteai trece peste ceea
ce crezusem atâta timp ca este adevarat: moartea sa. Ei bine, afla ca acum, din
cauza mea, din cauza prezentei mele și a blestemelor involuntare pe care i le-am
făcut, acum este acolo unde cerul se impreuneaza cu universul și stelele se vad
mereu mai clar, mai demonic. S-ar putea sa fi supraviețuit, și acum sa ma
aștepte, in casuta noastră din deal, la gura sobei, asa cum scrie în povesti, dar eu
nu voi mai veni acolo niciodată.

Cu
dragoste,
 Elena
Edwards