Institutul Teologic Adventist Cernica

Curs de
Istorie Adventă

Lect.Univ. Dr. Gheorghe Modoran

 Cursul nr.1

Cadrul istoric al apariţiei adventismului

Introducere

Anii 1839-1888 au reprezentat perioada de apariţie şi formare a mişcării adventiste. Ei au debutat

cu sentimente de optimism şi speranţă, urmate curând de o dezamăgire amară şi prăbuşirea emoţională a
adventiştilor risipiţi după 22 octombrie 1844. Credinţa lor în revenirea lui Isus la o dată fixă, pe care au
identificat-o greşit prin studiul Bibliei, i-a forţat să revină la Biblie pentru a descoperi eroarea. Patruzeci
şi patru de ani mai târziu, ei se luptau cu înţelegerea – şi neînţelegerea – relaţiei dintre Lege şi ascultare,
pe de o parte, şi iertare şi har, pe de altă parte, exprimate printr-o singură noţiune, cea de neprihănire prin
credinţă. Aceasta a fost prima bătălie majoră în materie de doctrină adventistă, după alcătuirea setului lor
de puncte de credinţă.

În anii imediat următori „marii dezamăgiri”, adventiştii au studiat un set de doctrine care au
inclus, printre altele, nemurirea condiţionată, Sabatul zilei a şaptea, prezenţa Spiritului Profeţiei în cadrul
bisericii, o înţelegere mai largă a întreitei solii îngereşti din Apocalips 14 şi lucrarea lui Hristos ca Mare
Preot în Sanctuarul ceresc.

În 1860 adventiştii şi-au ales un nume care a inclus cele două puncte de credinţă definitorii iar, pe
parcursul următorilor trei ani, au organizat comunităţi, Conferinţe şi Conferinţa Generală. În anii
următori au înfiinţat instituţii pentru sprijinirea misiunii. Şcolile, stabilimentele de sănătate şi editurile, au
devenit punctele de reper ale adventismului. Ei au început, de asemenea, să simtă responsabilitate faţă de
lume şi au înfiinţat un Comitet Misionar pentru a trimite lucrători în alte ţări.

Biserica adventistă de ziua a şaptea a fost prezentă până după Războiul Civil în mod special în
partea de nord a Statelor Unite. Adventiştii au apărut în statele din nord-est şi s-au răspândit spre vest,
stabilindu-şi sediul la Battle Creek, Michigan. Ei au supravieţuit războiului civil pe baza anumitor
compromisuri acceptate de biserică în relaţiile ei cu statul. După acest conflict, adventiştii s-au extins
spre sud, cu prudenţă. Pentru ei, era ca o misiune într-o ţară străină.

În cursul acestor ani de formare, atât Joseph Bates cât şi James White, doi dintre pionierii
bisericii, au murit. Ellen White a fost singura voce din rândurile pionierilor care a continuat să
călăuzească denominaţiunea. În anii 1880, ea a stat în Europa, ajutând la înfiinţarea adventismului în
străinătate. Pastorii, dornici de a răspândi crezul bisericii, au predicat cu îndrăzneală, uneori chiar prea
virulent, despre profeţii, respectarea Sabatului şi iminenta revenire a lui Isus. Doi tineri, la fel de hotărâţi,
au predicat idei noi despre relaţia dintre Lege şi ascultare, iertare şi har. Pentru unii, a fost un şoc să
constate că, în cercetarea lor stăruitoare a doctrinelor biblice, o neglijaseră pe cea mai importantă dintre
ele, credinţa în sângele ispăşitor al lui Isus. A avut loc o confruntare, iar biserica a respins această
doctrină la Minneapolis, în 1888, lăsând răni care aveau să se vindece după mult timp.

Biserica nu a mai fost la fel după aceea. Ea nu a mai fost acea organizaţie ireproşabilă. Din punct
de vedere doctrinar, ea a trecut printr-o criză de identitate. Pentru adventişti, a fost un timp al noilor
începuturi, în ceea ce priveşte înţelegerea propriei identităţi.

Lumea în care a început Adventismul

Adventiştii de ziua a şaptea consideră că rădăcinile lor istorice se întind mult în trecut. Nu doar
până la începutul mişcării millerite din anii 1830 şi 1840, ci şi mai înapoi: în timpul lui Wesley şi în cel
1
al renaşterii Evanghelice din secolul al optsprezecelea; în timpul marilor reformatori protestanţi şi al
grupurilor disidente timpurii ale lolarzilor şi valdenzilor; înapoi la biserica primitivă celtică din Irlanda şi
Scoţia, biserica persecutată din primele trei secole după Hristos, înapoi la Hristos şi apostolii înşişi. Dar
este clar că adventismul modern s-a dezvoltat în timpul marii treziri advente, care a avut loc în anii de
început ai secolului al nouăsprezecelea.

Evenimentele din Europa

La începutul secolului, majoritatea lumii vestice era preocupată de politica lui Napoleon
Bonaparte. După un deceniu şi jumătate de războaie aproape neîntrerupte, Bonaparte a fost, în final,
exilat pe o insulă din sudul Atlanticului, iar Europa a încercat să refacă ordinea socială, eliberată de
excesele de care era responsabilă Revoluţia Franceză. Oamenii de stat europeni au încurajat instituţiile
care aveau să aducă stabilitate în ordinea socială plănuită de ei. Printre acestea se afla Biserica Romano-
Catolică, a cărei influenţă şi prestigiu au sporit treptat după perioada declinului din timpul Revoluţiei
Franceze.

Totuşi, mulţi ochi văzuseră nedreptăţile comise de prelaţii Romei; aceste nedreptăţi atinseseră
apogeul când generalul colonel Louis Berthier a înfiinţat Republica Romană în anul 1798 şi l-a luat pe
papa Pius al VI-lea prizonier, ducându-l în exil în Franţa, unde a şi murit. A apărut un nou interes faţă de
profeţiile din Daniel şi Apocalips, mai ales pentru perioada celor 1.260 de zile, pe care mulţi interpreţi o
considerau acum încheiată prin evenimentele dramatice din 1798. Renaşterea interesului pentru profeţii
avea să se îndrepte în curând spre cea mai lungă perioadă profetică din Biblie – cele 2.300 de zile din
Daniel 8:14.

Diversitatea religioasă

În acelaşi timp, protestantismul experimenta şi el o renaştere, mai ales în Marea Britanie şi Statele
Unite, unde activitatea urmaşilor lui Wesley avea drept rezultat creşterea rapidă a Metodismului. Sfârşitul
secolului al optsprezecelea şi începutul secolului al nouăsprezecelea se caracterizează printr-o mare
diversitate religioasă. Au apărut noi grupări religioase. America reprezenta de mult timp ţara făgăduinţei
pentru disidenţii religioşi. Deşi „părinţii peregrini” sunt cei mai cunoscuţi, este sigur că una dintre cele
mai interesante grupări o constituie „Comunitatea germană a femeii din pustie, care a fost înfiinţată în
1694, lângă Philadelphia de astăzi.

O grupare religioasă puternică a fost înfiinţată de „mama” Ann Lee Stanley, care sosise în
America, venind din Anglia în 1774, împreună cu opt susţinători. Intitulaţi oficial „biserica milenială”,
convertiţii mamei Ann au fost numiţi popular „tremuricii” (the Shakers). Punând accent pe celibat şi
egalitatea sexelor (mama Ann era considerată a fi o încarnare a laturii feminine a lui Dumnezeu),
tremuricii erau implicaţi în comunicările spiritiste, mai ales în perioada creşterii lor celei mai importante
dintre 1837-1844.

Sfinţii zilelor de pe urmă (Latter-day Saints)

Deşi toate aceste grupări religioase au considerat că fuseseră conduse de divinitate la

redescoperirea adevărurilor şi practicilor creştine străvechi, nici una dintre ele nu a avut un program de
succes pentru atragerea de prozeliţi. Problema a fost cu totul diferită când ne referim la „biserica lui Isus
Hristos a sfinţilor zilelor de pe urmă” organizată în 1830. Fondatorul ei, Joseph Smith Jr., avea studii
reduse, dar avea o imaginaţie activă şi un talent considerabil pentru manipularea altora. La vârsta de
paisprezece ani, Joseph a declarat că a primit prima sa viziune, în care a fost instruit că nici una dintre
denominaţiunile religioase existente nu avea teologia şi practicile corecte. Câţiva ani mai târziu, un înger
pe nume Moroni l-ar fi călăuzit către un deal din apropiere. Acolo, într-o cutie din piatră, Smith a

2
declarat că a găsit plăcuţe de aur gravate, împreună cu un pieptar cu Urim şi Tumim, două cristale care
semănau cu nişte lentile într-o rozetă de argint.

Până în 1830, Smith scrisese „Cartea lui Mormon” (Book of Mormon), o traducere a semnificaţiei
plăcilor de aur. Conform lui Smith, Dumnezeu îl chemase să predice o revenire la creştinismul originar
pentru a pregăti lumea în vederea revenirii iminente a lui Isus, care avea să-şi înfiinţeze regatul Său pe un
pământ readus la starea lui iniţială. Printre doctrinele susţinute de „sfinţi”, se numărau botezul prin
scufundare, zecimea şi abstinenţa. Ei au susţinut că o recentă revelaţie divină autoriza păzirea primei zile
a săptămânii ca Sabat în locul celei de-a şaptea. Smith nu prea a avut susţinători în districtul său natal,
dar situaţia i-a devenit favorabilă după o serie de mutări în Ohio, Missouri, şi Illinois. Convertiţii erau
atraşi de chemarea la reînviorare spirituală şi s-a iniţiat un program misionar activ atât în America cât şi
în Marea Britanie.

În câţiva ani, Smith a construit un stat virtual în jurul localităţii Nauvoo, din statul Illinois. Apoi,
în 1844, neînţelegerile cu biserica sa, generate de practicarea multiplelor căsătorii de către profet şi alţi
lideri ai bisericii, combinate cu temerile liderilor nemormoni, au condus la distrugerea lui Smith.
Oficialităţile statului au fost contrariate de anunţul lui Smith că va candida la preşedinţia Statelor Unite.
La ordinul guvernatorului Thomas Ford, Smith şi fratele lui, Hyram, au fost acuzaţi de trădare şi închişi
în închisoarea din Carthage, statul Illinois. Pe 27 iunie, cei doi fraţi au fost ucişi în timpul unui atac
asupra închisorii, efectuat de mulţime. După aceea, Brigham Young a condus credincioşii mormoni spre
vest, pentru a înfiinţa un nou Sion în valea Marelui Lac Sărat.

Spiritismul

După cum stimularea emoţiilor a ajutat la pregătirea terenului pentru plantarea seminţelor
credinţei mormone, la fel au făcut şi învăţăturile filozofice ale lui Emanuel Swedenborg, care s-au
bucurat de o apreciere considerabilă în America la începutul secolului al nouăsprezecelea, pentru a
pregăti terenul spiritismului. Conform părerii lui Swedenborg, revenirea lui Hristos, prezentată de Ioan în
Apocalips, a avut loc prin descoperirea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui însuşi despre adevăratul sens
spiritual al Bibliei. El a declarat că a avut viziuni în care a discutat cu oameni faimoşi din secolele
trecute.

În 1844, un cizmar din New York, în vârstă de optsprezece ani, Andrew Jackson Davis, a intrat în
transă într-un cimitir de ţară, transă în timpul căreia a crezut că s-a întâlnit şi a primit mesaje de la
medicul grec din antichitate, Galen, şi de la Swedenborg. Davis a fost cel care a popularizat clarviziunea
(clairvoyance) şi transa spiritistă; de fapt, el a fost primul „medium” cunoscut al Americii. Cercetătorii îl
creditează, în general, cu alcătuirea vocabularului şi teologiei spiritismului modern. Patru ani mai târziu,
ciocăniturile misterioase interpretate de surorile Fox din Hydesville, statul New York, au făcut o mare
publicitate în America pentru comunicarea cu spiritele. Spiritismul nu a condus la înfiinţarea unei
organizaţii denominaţionale puternice. În loc de aceasta, susţinătorii lui au păstrat legătura cu bisericile
lor, mai ales cu cele din ramura universalist-unitariană. Numărul mediumurilor a crescut. Pentru anul
1859, un savant a identificat şaptezeci şi unu de medii spiritiste în statul New York, cincizeci şi cinci în
statul Massachusetts şi douăzeci şi şapte în statul Ohio. Se apreciază că aproximativ 350.000 de locuitori
ai statului New York au crezut în comunicarea cu morţii.

Mişcarea misionară

Mulţi consideră că începutul mişcării misionare protestante moderne l-a constituit sosirea lui
William Carey în India, în anul 1793. Doi ani mai târziu, a fost înfiinţată Societatea Misionară din
Londra, urmată în anul următor de înfiinţarea unei organizaţii similare la New York. Pe parcursul anilor
următori, Robert Morrison a plecat în China, Henry Martyn în Orientul Apropiat musulman, Adoniram
Judson în India şi Burma, iar Robert Moffat în Africa de Sud. Un sprijin entuziast pentru aceste misiuni a
3
venit din partea societăţilor biblice, care înfloreau în Europa, America, şi Asia – şaizeci şi trei între 1804
şi 1840. „Societatea biblică britanică şi străină” şi „Societatea biblică americană” erau în mod special
active prin sponsorizarea traducerii Scripturilor în limbi noi. Întreaga Biblie sau părţi din ea au fost
traduse în 112 limbi şi dialecte între 1800 şi 1844. Aceasta reprezenta mai multe traduceri decât fuseseră
făcute în precedentele optsprezece secole.

Mişcarea pentru şcoala duminicală

Mii de copii şi tineri creşteau în case în care numele lui Hristos nu fusese folosit decât pentru
înjurătură. Pentru a ajunge la acest grup, Robert Raikes a inaugurat „mişcarea şcoala duminicală” în
Anglia la sfârşitul secolului al optsprezecelea. Şcoli similare au fost înfiinţate în New York şi Boston în
1816.

Totuşi, revoluţia industrială s-a dovedit a fi o binecuvântare cu dublu tăiş pentru bisericile
creştine. Sporirea varietăţii şi cantităţii de bunuri materiale a avut tendinţa să stimuleze dorinţa de
acumulare a celor bogaţi şi să stârnească invidia celor săraci. Muncitorii din fabrici şi mine, obosiţi de
ziua de muncă între douăsprezece şi şaisprezece ore, erau în general letargici faţă de lucrurile spirituale.

Mişcarea pentru temperanţă

Cel mai cunoscut reformator din America, Charles Grandison Finney, „a predicat nu doar
mântuirea, ci şi reforma.” Poate că nici o altă mişcare de reformă nu a demonstrat mai bine
întrepătrunderea motivaţiilor religioase cu cele profane decât cruciada pentru temperanţă. Sute de clerici
au condamnat lipsa temperanţei şi traficul cu băuturi alcoolice ca fiind păcate. William Miller şi-a
avertizat susţinătorii: „Pentru binele vostru, nu beţi băuturi alcoolice, ca nu cumva El (Hristos) să vină şi
să vă găsească beţi.”

Reforma educaţională

În aceşti ani a fost înfiinţat sistemul public de învăţământ din Statele Unite. tendinţa pentru şcoli
finanţate de la bugetul public a câştigat avânt după ce statul Massachusetts l-a numit pe Horace Mann, în
1837, ca primul inspector de stat pentru educaţie. Anul următor, statul New Jersey a devenit primul stat
care a oferit învăţământ primar gratuit pentru toţi copiii, pe cheltuiala statului.

Reforme privind drepturile femeilor

Mulţi dintre cei mai activi reformatori au fost femei. O parte dintre ele au luptat pentru
îmbunătăţirea situaţiei femeilor. Ele au militat pentru drepturi egale la educaţie, exercitarea oricărei
profesii, deţinerea de proprietăţi, şi dreptul de a-şi face auzită vocea în problemele publice.

Reforma în domeniul sănătăţii

Mulţi au susţinut o reformă personală în obiceiurile legate de sănătate, cel mai cunoscut dintre
aceştia fiind Sylvester Graham. Marea epidemie de holeră din 1832 i-a determinat pe americani să asculte
chemarea lui Graham la un regim vegetarian care punea un mare accent pe făina integrală şi secară.
Edward Hitchcock, de la Colegiul Amherst, şi Reuben Mussey, din Dartmouth, au promovat un regim
mai complet, care punea accent pe o dietă vegetariană moderată, igiena personală, somn suficient,
exerciţii fizice şi abstinenţa faţă de băuturile alcoolice, cafea, ceai, tutun şi mâncărurile gătite cu multă
grăsime. Până în anii 1840, hidroterapia fusese deja importată din Graefenburg, Austria, unde un ţăran
fără studii, Vincent Priessnitz, descoperise în mod accidental eficienţa apei reci pentru calmarea durerilor

4
şi tratarea inflamaţiilor. Simplitatea apei, ca agent curativ, i-a atras pe mulţi care erau sceptici faţă de
cunoştinţele medicilor contemporani atât de slab pregătiţi.

Abolirea sclaviei

Îngrijorarea crescândă faţă de un lucru deosebit de grav a devenit atât de puternică în America
încât a absorbit, efectiv, toată energia pentru reformă a naţiunii. Sclavia îi tulburase mult timp pe foarte
mulţi oameni dar, pe măsură ce ea devenise mai profitabilă în urma inventării de către Eli Whitney a
maşinii de prelucrat bumbacul, plantatorii din Sud s-au gândit mai mult la buzunarul lor decât la
conştiinţă. În primii ani ai secolului al nouăsprezecelea, susţinerea aboliţionismului a rămas în principal
în sarcina quakerilor. Anii 1830 au fost diferiţi. Treziţi de tonurile stridente ale publicaţiei lui William
Lloyd Garrison, „Eliberatorul” (Liberator), încurajaţi şi ruşinaţi de abolirea sclaviei în Imperiul Britanic,
şi de afirmaţia evangheliştilor, precum Finney şi Theodore Weld, că sclavia era un păcat, mii de
americani din Massachusetts până în Ohio s-au înrolat în cruciada menită să pună definitiv capăt sclaviei.

Această atitudine a condus la naşterea Partidului Libertăţii în anul 1840. În acelaşi timp, fostul
preşedinte John Quincy Adams a luptat cu tărie contra legii „căluş” prin care Congresul încercase să
reducă la tăcere petiţiile antisclavie. Spiritele s-au încins. Nu numai că aboliţioniştii din Nord erau porniţi
contra proprietarilor de sclavi din Sud, dar şi cei din Nord erau dezbinaţi unii contra altora. Drepturile
femeilor, abstinenţa, reforma sănătăţii, toate acestea au pălit în faţa unei controverse care avea să
scindeze naţiunea în două partide.

Călătoriile şi comunicaţiile

În general, aceşti ani de reformă au fost ani de prosperitate pentru Statele Unite. În 1811 existau
vase cu aburi pe Mississippi. În curând, aburul avea să fie folosit pentru deplasarea locomotivelor cu o
viteză de 25–40 km/oră, care părea extravagantă.

Aburul şi electricitatea au oferit mijloace şi pentru răspândirea rapidă a cunoştinţelor: în 1814,

London Times a folosit prima presă tipografică cu abur; până în anii 1830, Samuel F.B.Morse înfiinţase
cu succes primul telegraf cu ajutorul curentului electric. În mai 1844, Morse a trimis primul său mesaj
telegrafic prin firele recent instalate între Washington şi Baltimore.

Democraţia

Nu este doar o coincidenţă faptul că Marea Britanie şi Statele Unite, cei doi stâlpi ai
protestantismului în creştere, au fost de asemenea ţările care au susţinut cel mai puternic forma
democratică de guvernare. A existat întotdeauna o afinitate între protestantism şi democraţie. Cel care
solicita libertate pentru interpretarea Scripturilor şi care îşi ordona viaţa religioasă conform propriilor
alegeri, nu era dispus, în general, să accepte conducerea autocratică a regilor sau oligarhiei. În ambele
ţări, democraţia s-a adâncit în cursul anilor 1820 şi 1830.

Ideile democratice şi liberale au ajutat la grăbirea Revoluţiilor din 1830 şi 1848.

Cei douăzeci şi cinci de ani care au urmat după sfârşitul războaielor napoleoniene au reprezentat o
perioadă agitată. O nouă tehnologie, bazată pe abur şi electricitate, se afla la începuturile ei. O serie de
reforme, de la vegetarianism la abolirea sclaviei, au atras mii de oameni. Exista un interes sporit atât
pentru bunurile acestei lumi, cât şi pentru pregătirea personală şi a altora pentru viaţa viitoare. Ideile şi
organizaţiile religioase se năşteau şi dispăreau într-un ritm rapid. Interesul pentru profeţiile Bibliei şi
întemeierea împărăţiei slavei a lui Hristos îşi disputau atenţia în acest cadru agitat. Oare acest interes
avea să reziste sau avea să scadă şi să dispară cu totul?

5
 Cursul nr.2

Marea trezire Adventă

Aşa de reală era pentru Biserica primară iminenta revenire a Domnului Hristos încât Edward
Gibbon - în încercarea sa de a explica rapida creştere a creştinismului - identifica credinţa în venirea în
curând a Domnului Hristos ca fiind unul din factorii majori ai succesului creştinismului.

Şi în timp ce anii au devenit decade şi decadele s-au transformat în secole, din ce în ce mai mulţi
creştini au acceptat punctul de vedere spiritualizat al lui Origene că a doua venire a lui Hristos are loc
atunci când o persoană acceptă pe Domnul Hristos ca Mântuitor şi moare pentru lumea păcatului. În
secolul al 5-lea, Augustin a argumentat că domnia milenială a Domnului Hristos a început cu stabilirea
Bisericii Sale la prima Sa venire.

Interes pentru profeție

În secolele care au urmat cercetători izolaţi - ca de exemplu Ioachim de Flores (1180), au văzut în
profeţiile din Daniel şi Apocalipsa dovada apropierii revenirii Domnului Hristos. Însă abia Reforma
Protestantă a readus pe scară largă speranţa revenirii lui Isus. Mai târziu, în secolul al 18-lea, o serie de
teologi protestanţi au reaprins nădejdea adventă.

În Anglia - Daniel WHITBY

El a vorbit de o venire spirituală a Domnului Hristos în urma convertirii şi primirii Domnului

Hristos, şi de o venire literală la sfârşitul mileniului.Protestanţii de toate tipurile au întâmpinat ideea cu
promptitudine.Pe la 1750 Whitbianismul - o credinţă în adventul postmilenial - domina escatologia
protestantă, în special în Anglia şi SUA.

Pe la 1800 mulţi cercetători protestanţi erau convinşi ca perioada de 1260 de ani de supremaţie
papală s-a încheiat în anii 1790.Atenţia a început să fie îndreptată spre perioada de 2300 de zile.

Trezirea în Germania

Cheia datării celor 2300 de zile a fost oferită pe la 1768 de Iohann PETRI - un pastor calvinist
german. El a fost primul care a văzut legătura strânsă între profeţia mesianică de 70 de săptămâni din
Daniel 9 şi perioada de 2300 de zile din Daniel 8. El spune că amândouă perioadele au început în 453,
ajungând la concluzia că cele 2300 de zile au luat sfârşit în 1847.

Cu 50 de ani mai înainte Johann BENGEL - un alt pastor german, a fost fascinat de numărul fiarei
din Apocalips 13:18, şi afirma că numărul 666 era egal cu cei 1260 de ani de supremaţie a fiarei. Prin
complicate calcule aritmetice, el a ajuns la concluzia că sfârşitul acestei perioade este anul 1836. El
credea că Domnul Hristos se va întoarce la această dată şi de atunci va începe domnia milenară pe
pământ, care va fi urmată de un al doilea mileniu în cer.

Manuel Lacunza

De secole Biserica Catolică fie că a ignorat revenirea Domnului Hristos, fie a plasat-o într-un viitor
îndepărtat.Pe la 1790, un manuscris intitulat „Venirea Lui Mesia În Glorie Şi Maiestate", scris de un
preot iezuit exilat, a început să circule în Spania şi în America spaniolă.Manuel LACUNZA fusese exilat
din ţara sa natală - Chile - în 1767, şi s-a retras într-o mânăstire din Italia.

Manuscrisul lui a circulat semnat cu un pseudonim. În 1812, la peste 10 ani de la moartea autorului,
manuscrisul a fost tipărit în Spania ocupată acum de francezi, Inchiziţia nemaifiind actuală. Înţelegerea
6
lui era că a doua venire a Domnului Hristos era plasată înaintea mileniului, venind în directă opoziţie cu
poziţia Whitbiană postmilenialistă. Cartea a fost condamnată de Adunarea Sfântă a Indexului.

ANGLIA - Conferinţele de la Albury Park

Un bancher - Henry DRUMMOND - a început să fie interesat de a doua venire a Domnului Hristos
şi lucrarea misionară. El a invitat, în 1826, un număr de pastori şi laici interesaţi să participe la un studiu
intensiv al profeţiilor timp de o săptămână la Albury Park.

Timp de 4 ani au avut întâlniri anuale. Toţi participanţii au fost de acord cu venirea iminentă a
Domnului Hristos şi mulţi se aşteptau ca aceasta să aibă loc în 1847.Printre participanţii la conferinţă s-
au remarcat 2 tineri: Josef WOLF şi Eduard IRVING.

Josef WOLF - fiu de rabin din Germania, atras de creştinism, a îmbrăţişat catolicismul şi, datorită
zelului misionar, a ajuns repede un apropiat al papei.Ajunge în conflict cu papalitatea atunci când
denunţă omorârea ereticilor ca fiind o încălcare a poruncii a 6-a. A plecat în Anglia şi s-a alăturat
Bisericii Anglicane.

Era expert în 6 limbi, putea comunica foarte bine în 8 limbi, a devenit un misionar fervent printre
iudei, musulmani, hinduşi, ajungând în Orientul Apropiat, în Asia Centrală, a traversat Himalaia până în
India. În 1837 a fost invitat să se adreseze Congresului American. Aici a fost întrebat ce va face dacă în
1847 nu se va întâmpla nimic, nu va începe mileniul. El a replicat scurt: „Voi spune că Josef WOLF a
greşit".

Eduard IRVING a absolvit Universitatea din Edinburg la 17 ani. A devenit pastor în Londra unde,
datorită oratoriei strălucite, a reputaţiei pentru pietate şi compasiune, a adunat curând întreaga cremă a
societăţii londoneze în capela sa.

După citirea cărţii lui LACUNZA în 1826, a început să predice duminică după duminică despre
iminenta revenire a Domnului Hristos. Predica în aer liber la 12.000 de persoane. În Edinburg o mare
mulţime de oameni venea să-l asculte la ora 5:30 dimineaţa.Dar tragedia a lovit biserica lui IRVING.
într-o duminică din 1831, predica a fost întreruptă de o izbucnire de vorbire în limbi. Au urmat
experienţe cu vindecări ale credinţei.

Adunarea s-a divizat în disputa dacă aceste manifestări sunt autentice şi au un caracter supranatural.
Deşi n-a fost implicat în mod direct în acest fenomen, IRVING a refuzat să condamne ceea ce el învăţa
că ar putea fi făgăduinţa revărsării Ploii Târzii a Duhului Sfânt. Aceasta a dus la îndepărtarea lui. A
murit în 1834 cu sufletul sfâşiat.

ELVEŢIA

Francois GAUSSEN în Geneva

A devenit un susţinător plin de zel al celei de-a doua veniri. A predicat copiilor din cartea lui
Daniel, atrăgând şi mulţi adulţi şi vizitatori din alte părţi ale Europei.

SCANDINAVIA

În Suedia clerul bisericii de stat nu era interesat de discuţiile despre a doua venire a Domnului
Hristos. În schimb, laicii da - au început să predice despre sosirea ceasului judecăţii lui Dumnezeu în

7
casele lor şi în poduri. Aceasta însemna o violare a decretului regal care interzicea astfel de întâlniri şi
mulţi au fost arestaţi, bătuţi.

Atunci - între 1842 şi 1843 - au început să predice copii - unii neavând mai mult de 6 ani -
predicau despre a doua venire şi chemau pe oameni la pocăinţă. Aceasta a avut un mare impact. Mulţi
din aceşti copii nu ştiau să citească.

William MILLER

Anii copilăriei: cel mai mare din 16 copii, familie de credincioşi, tatăl
fermier, mama femeie pioasă.

În anii adolescenţei - criza identităţii, revolta împotriva familiei.

Făcea glume pe seama bunicului şi a unchiului care erau pastori în
Biserica Baptistă din Low Hampton, îi imita - vocea, gesturile, le făcea
caricaturi.

Acestea însemnau durere pentru familie care nu găsea deloc

distractive acţiunile fiului lor. Pentru mama, în special, acţiunile lui
erau „o amărăciune de moarte".

N-a fost însă un revoltat, împotriva religiei. Dimpotrivă, el

recunoaşte că, între 7 şi 10 ani, era interesat de sufletul şi destinul său.
El explică gesturile împotriva unchiului său ca fiind mai degrabă o
nemulţumire datorată predicilor despre focul iadului, care erau destul
de frecvente în predicarea baptistă.

Interesul pentru cărţi, pentru lectură: datorită situaţiei financiare a familiei - acasă nu avea cărţi
pentru lectură, Biblia, o psaltire şi o carte de rugăciuni - erau toate cărţile familiei.

Mama l-a învăţat să citească. Între 9 şi 14 ani a frecventat şcoala 3 luni în fiecare iarnă datorită
lucrului la fermă. În dorinţa lui de lectură, învăţare - 2 obstacole: lipsa cărţilor şi lipsa timpului. A
depăşit primul obstacol prin împrumuturi. În privinţa timpului pentru citit, acesta nu putea fi decât în
timpul nopţii, datorită muncii la fermă. Dar tatăl lui, pentru a fi bun de muncă a doua zi, îi obliga pe toţi
membrii familiei să meargă la culcare în acelaşi timp.

Dar William avea planul lui. Când considera că ceilalţi membri ai familiei dorm profund, se scula
şi înteţea focul cu butuci de lemne pregătite din timpul zilei pentru a-i oferi lumina necesară.Dar, într-o
noapte, tatăl lui s-a trezit datorită luminii focului, speriat că a luat casa foc. Când a văzut ce făcea fiul
său, a pus mâna pe bici şi l-a ameninţat: „Dacă nu te duci la culcare, pun biciul pe spinarea ta".Cu toate
acestea, n-a încetat să citească. Oamenii din localitate veneau la el să le alcătuiască scrisori.

Anii deistici si războiul:

Căsătoria: 1803 cu Lucy Smith din Poultney, Vermont, şi se stabileşte la soţie. Un avantaj: marea
bibliotecă din localitate. Un dezavantaj: contactul cu intelectualitatea deistă care îi pun în mână lucrările
lui Voltaire, David Hume, Paine - scriitori deişti. Continuă să citească istorie, soţia înlesnindu-i lectura,
scutindu-l de grijile familiei.

Datorită influenţei deiste nu mai priveşte Biblia ca adevăr ci ca o carte care înrobeşte mintea
omului. Avea el ceva îndoieli asupra Bibliei chiar înainte de legătura cu deismul prin aceea că
descoperise o serie de contradicţii în Biblie - lucruri pe care nu le putea armoniza.
8
 Ca deist, şi-a păstrat credinţa într-o fiinţă supremă. A rămas deist 12 ani. În această perioadă a
devenit membru al Masoneriei (avansat până la cele mai înalte ranguri posibile: şerif, judecător de pace,
a dobândit şi o prosperitate materială - devenind unul din cei mai cunoscuţi cetăţeni ai comunităţii sale).

Când a izbucnit războiul în 1812 între SUA şi Anglia, îl găsim mai întâi ca locotenent în miliţia
locală, apoi, la sfârşitul războiului, în 1815, era căpitan în armata regulată.

Războiul: a produs o schimbare în mintea şi viaţa lui William MILLER cu privire la deism. Chiar
înainte de război MILLER a început să aibă anumite îndoieli cu privire la deism. Anii de război au
adâncit criza şi au produs schimbarea.

A venit în contact cu realitatea morţii. Mai întâi în femilie - o soră şi tatăl său au murit în interval
de 3 zile. Apoi pe front - nenumărate morţi în jurul său. Realitatea crudă a morţii l-a determinat să
gândească la propria sa moarte şi semnificaţia ei. Aceasta l-a făcut să se îndrepte spre credinţa pe care o
respinsese în perioada trecută.

De asemenea, bătălia de la Plattsburg din septembrie 1814 a zguduit teza deistă a nonintervenţiei
lui Dumnezeu. În acea bătălie 1.500 de ostaşi şi 4.000 de voluntari americani au înfrânt armata engleză
formată din 15.000 de soldaţi - unii dintre ei luptători victorioşi împotriva lui Napoleon. William
MILLER considera rezultatul bătăliei ca o intervenţie a lui Dumnezeu.

ÎNAPOI LA CREŞTINISM

La sfârşitul războiului MILLER a părăsit concepţia deistă întorcându-se la creştinism - întoarcere

simbolizată prin mutarea sa cu familia de la Poultney înapoi în căminul părintesc din Low Hampton,
New York, şi prin frecventarea din nou a bisericii baptiste.

Adevărata experienţă a convertirii a avut loc în 1816. Unul din prietenii săi deişti l-a întrebat de
unde ştie că există un Mântuitor şi că Biblia era adevărată. Apoi l-a întâmpinat pe MILLER cu propriile
lui argumente anterioare despre inconsistenţa Bibliei, contradicţiile şi misticismul ei. MILLER a replicat
că, dacă Biblia era Cuvântul lui Dumnezeu, tot ceea ce conţine nu numai că poate fi înţeles, ci şi
armonizat. Apoi a continuat: „Dacă îmi dai timp, voi armoniza toate aceste contradicţii aparente - ori voi
fi din nou un deist." Apoi MILLER a început un studiu fervent al Scripturii.

Un student plin de entuziasm al Bibliei: 1816-1818. William MILLER nu era omul care să facă un
lucru pe jumătate. A început un studiu metodic, serios, sistematic, energic, al Bibliei, folosindu-se doar
de o concordanţă a lui Cruden. A început cu Geneza, verset cu verset, şi mergea mai departe numai după
ce era capabil să explice fiecare pasaj în mod satisfăcător. Metoda lui era de a compara Scriptura într-un
mod metodic - verset cu verset. A studiat în felul acesta 2 ani.

În 1818, în urma studierii profeţiilor din Daniel, a ajuns la concluzia că Domnul Hristos va veni în
jurul anului 1843. La început nu i-a venit să creadă. Inima sa era plină de bucurie. Dar era în acelaşi timp
şi conştient că descoperirea sa era în dezacord cu ceea ce era aproape universal acceptat de teoria din
acele zile - că venirea Domnului Hristos va fi la sfârşitul mileniului.

De teama de a nu fi comis o eroare în studiile şi calculele sale, William MILLER a petrecut alţi 5
ani reexaminând studiile sale şi ridicând orice obiecţii ar putea fi aduse împotriva concluziilor sale
(1818-1823). Să predice sau să nu predice: După Cei încă 5 ani de studii, William MILLER constată
veridicitatea concluziilor sale. A devenit mai sigur ca niciodată că Hristos va reveni în jurul anului 1843.

Responsabilitatea de a transmite acest adevăr apăsa din nou asupra lui. într-o încercare de a-şi
linişti conştiinţa, MILLER a început în 1823 să prezinte concluziile sale unora dintre vecinii săi şi chiar

9
unor pastori. Din partea acestora a constatat un foarte slab interes.Mai departe MILLER îşi găseşte
refugiul de responsabilitatea mărturiei în studiul

Bibliei. Pentru alţi 9 ani (1823- 1832) MILLER continuă să studieze Biblia şi în acelaşi timp este tot mai
apăsat de trimiterea „Mergi şi spune lumii despre primejdia în care se află". William MILLER a încercat
3 alternative pentru a-şi linişti conştiinţa:

a) a continuat căutările sale de a găsi un predicator care să-i preia povara - fară succes;

b)a folosit argumentaţia lui Moise - nu sunt pregătit, nu sunt calificat, n-am o vorbire uşoară. Dar
n-a simţit nici o uşurare;

c)să înlocuiască mărturia orală cu tipărirea mesajului. A pregătit o serie de articole trimise la un
ziar baptist, semnate W.M. Editorul a refuzat să publice articole cu autor anonim. Când W.M. şi-a
făcut cunoscut numele, articolele au fost publicate începând cu 15 mai 1832.

Din nefericire pentru MILLER, n-a găsit uşurare pentru povara de a avertiza lumea, În cele din
urmă, MILLER a intrat într-un legământ solemn cu Dumnezeu ca, dacă Dumnezeu va deschide calea, el
şi-ar face datoria. Dar ce înseamnă deschiderea de cale? - s-a întrebat în sinea lui.

Dacă va fi invitat să vorbească în public, va merge să predice despre a doua venire. Odată luată
această hotărâre, povara de 13 ani a dispărut în cele din urmă. Nu se aştepta să fie invitat de cineva. Până
atunci nu primise nici o invitaţie.

Dar după o jumătate de oră a venit prima invitaţie pentru a prezenta studiile sale despre a doua
venire. A devenit imediat agitat şi mâniat pe sine că a făcut un astfel de legământ, dar nu mai putea da
înapoi. N-a dat nici un ... S-a luptat în rugăciune cu Dumnezeu aproape o oră pentru a-l elibera de acest
legământ, dar n-a obţinut nici o uşurare. În cele din urmă s-a supus.

În ziua următoare MILLER a predicat prima sa predică despre a doua venire la Dresden - 16 mile
depărtare de casa sa. A fost un succes deosebit încât adunarea l-a invitat să rămână să predice şi
săptămâna următoare. Când s-a întors acasă a găsit o invitaţie de la adunarea din Poultney, cerându-i
acelaşi lucru.

PROFILUL LUI WILLIAM MILLER - OMUL

Nu avea o înfăţişare atrăgătoare. Acest fapt este ilustrat de experienţa lui Timothy COLE, pastor al
Bisericii Conexion Cristian, din Massachusetts. Auzind despre succesul lui MILLER în trezirea
bisericilor, COLE l-a invitat să ţină o serie de întâlniri în biserica sa.

A mers să-l întâlnească la gară. Aştepta să coboare un domn distins, bine îmbrăcat, impunător.
Niciun om care să corespundă aşteptărilor sale. A văzut în schimb un om îmbătrânit îndreptându-se spre
maşina sa. În momentul acela a regretat profund că l-a invitat. L-a condus totuşi la biserică prin uşa din
spate, jenat, şi după ce i-a arătat amvonul, l-a lăsat singur pe platformă, luând loc în adunare. MILLER a
fost surprins şi nu s-a simţit bine că a fost lăsat singur pe platformă, dar a început predicarea.

După mai puţin de 15 minute, COLE s-a ridicat de pe scaun şi s-a aşezat în spatele lui MILLER la
amvon. S-au botezat 40 de persoane. COLE însuşi a devenit un partizan al soliei lui MILLER. Era
recunoscut prin sinceritatea lui transparentă.

10
 MILLER ŞI ASOCIAŢII SĂI

Adventismul face un pas uriaş înainte cu Joshua HIMES. William MILLER - cel mai de succes
predicator al trezirii din ultima fază a celei de-a doua treziri, continua să predice în oraşe mici şi la sate în
nordul Noii Anglii.

Situaţia s-a schimbat radical odată cu asocierea cu Joshua HIMES în decembrie 1839. În acea
vreme J.H. era un pastor influent în Biserica Conexiunii (Conexion Church) din Boston. În timpul
predicării în biserica lui COLE, MILLER l-a întâlnit aici pe Joshua LITCH, care deja acceptase solia lui
MILLER. De asemenea, COLE l-a prezentat pe MILLER multor pastori din Biserica Conexiunii care l-
au invitat să predice în bisericile lor.

O astfel de invitaţie i-a Scut şi Joshua HIMES. Acesta l-a întrebat de ce n-a predicat şi în oraşele
mari. A răspuns că regula sa este de a vizita acele locuri unde este invitat. După acest dialog mişcarea
millerită a căpătat o nouă dimensiune. HIMES era hotărât să deschidă uşile pentru MILLER în fiecare
oraş din SUA.

William Miller (1782-1849)

- născut la Pittsfield, statul Massachusetts, pe 15 februarie 1782, şi a murit pe 20 decembrie 1849; a

fost primul născut din 16 copii; tatăl său s-a mutat împreună cu familia în localitatea Low
Hampton, statul New York când William avea vârsta de 4 ani; a crescut lângă localitatea Lake
Champlain

- familia: tatăl era fermier, fost căpitan în armată; mama era religioasă; bunicul şi unchiul (Elihu
Miller) erau pastori baptişti – predici despre focul iadului în timpul cărora William desena
caricaturi

- la vârsta de 9 ani este trimis la şcoală câte trei luni pe an iarna până la vârsta de 14 ani; colegii de
şcoală au remarcat dorinţa lui de a învăţa, fiind interesat în mod special de gramatică, citire şi
scriere; la vârsta de 14 ani a început să-şi manifeste interesul pentru lectură; prima carte pe care a
citit-o a fost Robinson Crusoe iar prima povestire a fost Robert Boyle pe care le-a citit de mai
multe ori; era interesat de istorie iar mai mulţi oameni înstăriţi din zonă (Matthew Lyon,
Congressman pentru statul Vermont între 1794 şi 1798; judecătorul James Withcrell, ulterior
judecător al Statului Michigan; Alexander Cruikshanks, din Whitehall, originar din Scoţia) i-au
acordat acces în bibliotecile lor particulare pentru a citi cărţi; din acest moment până la vârsta de
21 de ani a studiat cu mult interes istoria antică şi modernă; având o minte ageră şi o memorie
excelentă, evenimentele istorice pe care le-a studiat în această perioadă l-au ajutat mult în
prezentarea şi interpretarea ulterioară a profeţiilor biblice

- anii deistici (1804-1816) - la vârsta de 22 de ani se căsătoreşte cu Lucy Smith din localtatea
Poultney, statul Vermont, mutându-se în această localitate; aici avea la dispoziţie biblioteca
publică; citeşte Voltaire, Thomas Paine, David Hume, Ethan Allen, istorie, devenind deist;
oamenii cei mai importanţi din localitate erau deişti, fiind buni cetăţeni cu un comportament
moral; s-a alăturat acestora în apărarea vederilor deiste timp de 12 ani; după cum mărturiseşte
personal: „Când eram deist, credeam în Dumnezeu dar nu puteam să cred că Biblia este Cuvântul
lui Dumnezeu”; a ajuns la concluzia că o filozofie deistă era mai rezonabilă decât acceptarea
Bibliei, care i se părea că e plină de contradicţii tulburătoare (Deismul este o credinţă sceptică
care respinge creştinismul cu miracolele sale şi revelaţia supranaturală, susţine un Dumnezeu mai
îndepărtat – unul care nu se implică activ în problemele de pe pământ.)

11
- slujbe: şerif, judecător de pace, locotenent în miliţia statului; în războiul din 1812 contra Marii
Britanii este avansat la gradul de căpitan de armată; este confruntat cu realitatea morţii (în 3 zile
îşi pierde o soră şi tatăl); în bătălia de la Plattsburg, septembrie 1814, vede intervenţia lui
Dumnezeu (trupele americane au învins o armată britanică de 3 ori mai numeroasă, cu veterani
care luptaseră contra lui Napoleon); rămâne în serviciul militar până pe 25 iunie 1815, când a fost
încheiată pacea;

- după aceea s-a mutat în Low Hampton unde, un an mai târziu (1816), se converteşte la creştinism,
devenind membru al bisericii baptiste din localitate; iată cum descrie el personal experienţa
convertirii sale: „Cu cât citesc mai mult, cu atât mai îngrozitor şi mai corupt îmi apare caracterul
omului. Nu vedeam nici o rază de lumină în istoria trecutului. Cuceritorii lumii şi eroii istoriei nu
erau decât nişte demoni în formă de oameni. Toată durerea, suferinţa şi agonia lumii părea să
sporească direct proporţional cu puterea acumulată de aceştia. Am început să nu mai am încredere
în oameni. În această stare de spirit am intrat în serviciul militar. Consideram că voi descoperi
măcar o singură rază de lumină în iubirea de ţară - PATRIOTISM. Dar cei doi ani petrecuţi în
armată m-au convins că greşeam şi în acest punct. Când am părăsit armata devenisem complet
dezgustat de caracterul omenesc. M-am retras din viaţa publică, în care activasem timp de zece
ani şi am căutat în cercul familiei fericirea care mă ocolise în celelalte activităţi ale mele. Pentru
scurt timp, grijile au dispărut; dar am simţit din nou nevoia de a fi mai activ. Viaţa mea devenise
prea monotonă. Îmi pierdusem avântul din tinereţe. Aveam impresia că nu există nimic bun pe
acest pământ. Lucrurile în care mă aşteptasem să descopăr binele îmi înşelaseră aşteptările. Am
început să cred că omul era doar o brută, iar idea vieţii viitoare era doar un vis; mă îngrozea ideea
dispariţiei totale şi simţeam că nu merităm altceva decât distrugerea finală. Cerul era prea sus iar
pământul parcă era din fier sub tălpile mele. VEŞNICIA! Oare ce reprezenta ea? Şi care era cauza
existenţei morţii? Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă îndepărtam de adevăr. Am încercat să
nu mă mai gândesc la aceste lucruri, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mă simţeam nenorocit şi
nu înţelegeam care era cauza acestui sentiment. Murmuram şi mă plângeam, dar nu ştiam contra
cui. Simţeam că răul există, dar nu ştiam cum sau unde să găsesc binele. Mă simţeam pierdut fără
speranţă. Timp de câteva luni am avut această stare de spirit. Când am ajuns la limita disperării,
Dumnezeu prin Duhul Său Sfânt mi-a deschis ochii. L-am văzut pe Isus ca pe prietenul şi singurul
meu ajutor, iar Cuvântul lui Dumnezeu ca pe singura lege perfectă. Isus Hristos a devenit cel mai
bun prieten al meu, iar Scripturile, care înainte mi se păreau întunecate şi pline de contradicţii, au
devenit acum ghidul care îmi călăuzea paşii şi care îmi lumina cărarea. Mintea mea s-a liniştit şi
am descoperit pacea sufletească. Am descoperit că Domnul Dumnezeu este o Stâncă în mijlocul
oceanului vieţii. Biblia a devenit punctul central al studiilor mele şi pot afirma cu tărie că am
studiat-o cu încântare. Am constatat că nu ştiam nici jumătate din adevăr. Mă întrebam de ce nu
văzusem mai înainte frumuseţea şi puterea ei, şi eram uimit că putusem să o resping. Am
descoperit în ea tot ceea ce doream să aflu, şi leacul pentru orice boală a sufletului. Mi-am pierdut
plăcerea de a citi orice altceva în afara ei, şi am cerut înţelepciune de la Dumnezeu.”

- la provocările prietenilor deişti răspunde: „...ori voi fi din nou deist”

- citirea predicilor

- studiul Bibliei – 1816-1818 – metodic: Concordanţa Cruden; concluzia: revenirea lui Isus în 1843

- 1818-1823: alţi 5 ani de studiu al Bibliei; îşi împărtăşeşte concluziile vecinilor, unor pastori

- 1823-1831: alţi 8 ani de studiu – total 15 ani de studiu

- mărturia – liniştirea conştiinţei: 3 alternative:

12
 a) să transfere responsabilitatea unui predicator

b) tipărirea mesajului

c) argumentul lui Moise

- legământul

- prima predică la Dresden

- William Miller omul: experienţa cu pastorul de la Christian Connexion – 40 persoane botezate.

„Nimeni nu poate să-l asculte 5 minute fără să fie convins de sinceritatea lui.”

- asociaţi:

- Joshua Himes (Christian Connexion, Boston) – deschiderea oraşelor – organizatorul mişcării millerite

- prima revistă millerită (februarie 1840): The Signs of the Times („Semnele timpului”); a doua
revistă: Midnight Cry („Strigătul de la miezul nopţii”)

- biblioteca celei de-a doua veniri

- millerismul – mişcare naţională după 1840

- Napoleon al presei

- Josiah Litch (metodist) – a treia persoană a mişcării millerite - a citit „lecturile” lui Miller – „în 5
minute voi răsturna tot sistemul”

- l-a întâlnit la T.Cole în 1839

- a scris „Probabilitatea revenirii lui Hristos” – aproximativ 1843

- primul pastor millerit angajat şi retribuit – agent al comitetului de publicaţii

- profeţia 11 august 1840 - Imperiul Otoman

- teologul mişcării millerite

- Charles Fitch – asistentul lui Charles Finney

- Billy Graham al timpurilor moderne

- Marea Panică din 1837 – legătura cu Luca 21:26

- primul pastor: Fuller; primul pastor proeminent: Josiah Litch în 1838 – Joshua Himes în decembrie
1839

- millerismul – un segment al Marii Treziri americane

Succesul lui William Miller – atenţie totală 1 ½ -2-3 ore - atmosferă de profundă solemnitate

- sinceritatea credinţei şi solemnitatea ceasului judecăţii

- Biblia şi istoria
13
 - simţământul urgenţei avertizării lumii

- povara pentru suflete

- mesajul predicilor – luminos, de biruinţă

- recunoaşterea oficială a lui William Miller – 1833 – licenţa de predicator de la baptişti

- refuză titlul de „reverend”

- venituri şi cheltuieli – venituri – ferma

- cheltuieli – 2.000 $ (0,50 cenţi – 1 $ - ziua 14 ore)

- invitat să predice – pentru redeşteptare

- concluziile profetice – independent

- conferinţa generală (după modelul Albury Park) – prima la Boston (10 octombrie 1840)

- iniţiaţi de William Miller deşi la prima n-a putut veni fiind bolnav

- timp de 3 ani – 15 conferinţe generale şi 120 de conferinţe locale pentru înaintare şi încurajare

- hărţi profetice – Charles Fitch şi Apollo Hall

- întâlniri n tabere – plănuite la a VI-a conferinţă generală 1842 Boston prezidată de Joseph Bates

- Marele Cort 36,5/17 m – 4.000 locuri pe scaune şi 2.000 în picioare

- asociaţiile celei de a doua veniri – adunarea de bani pentru închirieri, literatură

- William Miller şi Sanctuarul – la început Sanctuarul = Biserica, apoi Pământul

- date stabilite de William Miller: 21.03.1843; 21.03.1844

- LeRoy Froom – 65 cercetători – 1843 – 47 – reveniri

- fenomene naturale în 1843 – comete; furtună Madeira; cutremur Haiti

- fanatismul în tabere – John Starkweather

- James White – renunţă la activitatea de învăţător, prima serie de predici, 60 botezaţi; după 6
săptămâni predici – 1.000 convertiţi

- vara 1843 – excluderea – ex.pastor – bolnav de cancer Levi Stockman

- Charles Fitch – ieşirea din Babilon

- Joseph Marsh – liderul mişcării de separare

- prima dezamăgire martie-aprilie 1844

- Miller – mângâiere Habacuc 2:3, Matei 25:5 (mirele întârzie)

14
 - nefixarea unei date precise a atenuat dezamăgirea

- refacerea calculului: Samuel Snow – ziua a 10-a, luna a 7-a, Ziua Ispăşirii

- George Storrs – liderul mişcării lunii a 7-a; William Miller şi Joshua Himes n-au fost la
adunarea de tabără din 12 august la Exeter când s-a fixat data de 22 octombrie 1844. William Miller a
acceptat data doar pe 6 octombrie 1844, Josiah Litch pe 16 octombrie. Charles Fitch a murit cu 2 zile
înainte de 22 octombrie 1844.

- 100.000 aşteptau de Domnul Hristos

- hainele albe

- fanatismul lui Gorgas – părăsirea oraşelor

- Elon Galusha – pastor baptist, fiul celui ce l-a avansat pe William Miller la gradul de căpitan în armată

- Joseph Bates, James White – Christian Connexion

15
 Cursul nr.3

Mişcarea Millerită, 1839 – 1844

Contactul lui William Miller cu Joshua V.Himes a deschis o eră

nouă în trezirea adventă din Statele Unite. Acceptând invitaţia lui
Himes, Miller a ţinut prelegeri în faţa unui public numeros în Chardon
Street Chapel din Boston, între 8 şi 16 decembrie 1839. Himes era
convins că subiectul merita mult mai multă promovare, şi l-a întrebat pe
Miller de ce nu predicase mesajul său în oraşele mari ale ţării. Când
bătrânul fermier a răspuns că nu fusese invitat să facă aceasta, s-a
hotărât să deschidă uşile pentru Miller „în fiecare mare oraş al
Uniunii”.

Propovăduirea revenirii

Himes s-a lansat, în câteva săptămâni, într-o nouă carieră care l-

a făcut organizatorul principal, promotorul şi directorul pentru
promovare al adventismului. În februarie 1840, în timpul celei de-a
treia serii de conferinţe ale lui Miller în Boston, Himes a iniţiat o altă
metodă de promovare pentru „iminenta revenire”. Pe 28 februarie a
apărut „Semnele timpului” (The Signs Of The Times), prima revistă menită să facă publice ideile lui
Miller şi să stimuleze discuţiile despre a doua venire.

„Semnele timpului” avea 1.500 de abonaţi la sfârşitul primului an de apariţie, iar Himes i-a
convins pe Dow şi pe Jackson să îi vândă lui revista. În primăvara anului 1842 exista suficient interes
pentru ca revista să poată apărea săptămânal. Cu nouă luni mai devreme, Josiah Litch fusese angajat ca
editor adjunct. „Semnele timpului” a fost prima dintre publicaţiile care au găzduit articolele lui Miller.
Când Miller şi Himes au condus o serie importantă de conferinţe în oraşul New York în toamna anului
1842, ei au înfiinţat revista „Strigătul de la miezul nopţii” (The Midnight Cry). Cele mai importante şi
mai durabile publicaţii au fost „Vocea adevărului” (The Voice Of Truth) în Rochester, „Strigătul de la
miezul nopţii din vest” (The Western Midnight Cry) în Cincinnati, „Trâmbiţa de alarmă” (Trumpet Of
Alarm) în Philadelphia şi „Vocea lui Ilie” (Voice of Elijah) în Montreal.

Biblioteca celei de-a doua veniri

Publicaţiile lui Himes nu s-au limitat la periodice; el a devenit personajul cheie în organizarea
Bibliotecii celei de-a doua veniri (Second Advent Library), o serie continuă de tratate scurte şi cărţi scrise
de Miller şi alţi autori.

Hărţi profetice

Cópii în miniatură ale hărţii profetice în culori, alcătuită la începutul lui 1842 de Charles Fitch şi
Apollo Hale pentru a fi folosită de cititorii lui Miller, au fost tipărite pe o jumătate de pagină, restul
paginii fiind lăsat pentru scrierea de scrisori.

Tratate şi broşuri

La începutul carierei sale de principal promotor al adventismului, Himes a publicat mii de scurte
tratate conţinând un rezumat al opiniilor lui Miller.
16
 Cărţi de imnuri religioase

Numeroasele iniţiative ale lui Himes în domeniul editurii, care au inclus şi tipărirea unei cărţi de
imnuri religioase, „Harfa Milenială” (The Millenial Harp), i-au atras acuzaţia nefondată că obţine
profituri financiare exorbitante. Himes a investit toate profiturile obţinute din iniţiativele sale în cauza
generală adventistă.

Conferinţele celei de a doua veniri

Prima conferinţă generală

„Semnele timpului” a lansat un mesaj, semnat de Miller şi alte persoane, pentru o conferinţă
generală a credincioşilor adventişti ţinută la Capela din strada Chardon, Boston, pe 14 octombrie 1840.
Miller a fost programat să conducă această conferinţă, dar el s-a îmbolnăvit pe drum şi nu a putut lua
parte. Aproximativ două sute de clerici şi laici, reprezentând o largă varietate de biserici, au participat la
prima conferinţă generală a credincioşilor adventişti. La propunerea lui Himes, a fost întocmit un raport
al conferinţei, care a fost tipărit şi pus în circulaţie în 2.000 de exemplare, incluzând principalele
cuvântări.

Prima conferinţă generală a avut atât de mult succes încât cel puţin alte cincisprezece au fost
ţinute în decursul următorilor trei ani. Scopul primei conferinţe generale a fost acela de a îndrepta atenţia
asupra revenirii şi a facilita schimbul de idei. Totuşi, pe măsură ce s-au ţinut tot mai multe conferinţe, şi
activitatea de promovare a adventismului a luat amploare, s-a dezvoltat o organizaţie care nu era
planificată.

A doua conferinţă generală

Tendinţa de separare a fost impulsionată printr-o circulară autorizată de cea de-a doua conferinţă
generală în 1841.

Deşi această circulară sfătuia credincioşii să rămână în bisericile lor, ea îi îndemna, de asemenea,
pe cei dintr-o zonă geografică să formeze clase de studiu a Bibliei şi să organizeze întâlniri sociale pentru
încurajare reciprocă. Milleriţii l-au numit, în acelaşi timp, pe Josiah Litch ca primul lor reprezentant
general, fiind de acord să-l sprijine financiar dacă va părăsi activitatea pastorală şi se va devota exclusiv
promovării ideilor adventiste. Conferinţa episcopală metodistă l-a eliberat cu greu pe Litch de îndatoririle
sale pastorale, iar el a devenit în fapt primul lucrător adventist plătit. Miller a călătorit aproape în
întregime pe cheltuiala proprie neprimind altă plată decât cazare şi masă.

A VI-a conferinţă generală

Până în momentul reunirii celei de a 6-a conferinţe generale în mai 1842, la Melodion Hall în
Boston, organizatorii deveniseră mai restrictivi în ceea ce priveşte invitarea de participanţi. Deşi oameni
ca Ward şi Henry Jones erau încă bineveniţi, cei care credeau în revenirea evreilor în Palestina,
convertirea lor la creştinism şi un mileniu pământesc înainte de revenire nu erau bineveniţi. Această a
şasea conferinţă, prezidată de Joseph Bates care a devenit ulterior unul dintre întemeietorii Bisericii
adventiştilor de ziua a şaptea, a stabilit şi un comitet pentru planificarea a trei întâlniri în tabere de vară
pentru promovarea interesului pentru revenire.

Asociaţii pentru a doua venire

Bisericile locale în devenire au luat iniţiativa organizării asociaţiilor pentru a doua venire. Una
dintre cele mai timpurii dintre acestea, organizată în oraşul New York pe 18 mai 1842, a ales membrii
comitetului executiv, care a închiriat curând sala Columbian Hall pentru întâlniri regulate duminica după
17
amiaza. Asociaţia din New York, probabil reprezentativă pentru celelalte, a inclus mulţi pastori care au
continuat să servească în bisericile lor. În afară de închirierea locurilor pentru întâlniri, Asociaţiile Pentru
A Doua Venire au adunat bani pentru răspândirea literaturii adventiste şi trimiterea lectorilor în alte
oraşe. Unii vorbitori, ca Joseph Bates, şi-au folosit propriile economii pentru a închiria săli şi a-şi plăti
cheltuielile de călătorie şi întreţinere. Bates şi-a folosit în acest mod cea mai mare parte a averii sale
modeste, pe care o câştigase în anii cât a lucrat în funcţia de căpitan de vapor.

Întâlnirile în tabere

Cam la o lună după cea de a şasea conferinţă generală, la sfârşitul lunii iunie a anului 1842, a aut loc
prima întâlnire de tabără adventistă din Statele Unite la East Kingston, New Hampshire. Aproape 10.000
de oameni au luat parte într-un moment sau altul al sesiunii de o săptămână.

Tabăra de la East Kingston a avut atât de mult succes încât, în locul celor trei tabere planificate
iniţial pentru vara anului 1842, au fost organizate treizeci şi una. Numărul lor a crescut la patruzeci în
anul următor, iar în 1844, ultimul an al mişcării, la patruzeci şi cinci. Se pare că aproximativ cinci sute de
mii de persoane au luat parte la întâlnirile din tabere pe parcursul celor trei ani în care acestea au fost
ţinute. Din păcate, nu au venit doar credincioşii şi curioşii. Scandalagii puşi pe furt şi consumatori de
băuturi alcoolice au venit în acest loc pentru a întrerupe serviciile şi a crea un haos general.

Elemente de fanatism şi extaz

Stările de exaltare din partea unor credincioşi n-au lipsit pe parcursul desfăşurării întâlnirilor de
tabără; cei care se rugau cu tărie erau întrerupţi de strigăte de „Slavă!” şi „Aleluia!” Pe măsură ce trăirile
emoţionale creşteau, unii dintre participanţi cădeau la pământ în extaz. Liderii milleriţi principali au
căutat să prevină aceste excese, pentru a nu degenera în fanatism şi care să ofere motive pentru
interzicerea întregii mişcări.

Până în primăvara anului 1843, când aşteptarea revenirii de către credincioşi ajunsese la un punct
culminant, interveniseră aspecte de fanatism, promovate în principal de John Starkweather, un fost
asistent al lui Himes la Boston’s Chardon Street Chapel. Starkweather a devenit exponentul sfinţirii dusă
la extrem. El şi câţiva susţinători ai lui au participat la întâlnirile de tabără, mai ales în Connecticut. Ei au
pretins că pot să discearnă starea inimii închinătorilor şi, prin intermediul unor mormăieli şi grohăituri, i-
au îndemnat pe bărbaţi şi femei să renunţe la „idolii” lor, care includeau agrafe, panglici, împletitura
părului, sau chiar dinţii falşi! Josiah Litch, când a sosit acolo, a luat o poziţie fermă contra acestor
fanatici; poziţia lui a fost susţinută ulterior cu entuziasm de Miller, Himes şi ceilalţi lideri adventişti.

Marele Cort

Cei care au luat parte la întâlnirea din tabăra iniţială de la East Kingston au fost atât de încântaţi
încât au dorit să participe şi la altele. Pentru a le facilita, cineva a avansat ideea nouă de a înfiinţa un cort
mare care ar putea fi dus în oraşele unde bisericile erau închise pentru vorbitorii adventişti sau unde nu
existau săli atât de mari încât să adăpostească mulţimile aşteptate. Înainte ca tabăra să se încheie, Himes
adunase suficienţi bani pentru a-l solicita pe constructorul adventist de corturi Edward Williams să
construiască cel mai mare cort din ţară. Făcut din pânză groasă, „Marele Cort” avea un diametru de 120
de picioare (36,5 metri) şi un stâlp în centru cu înălţimea de 16,7 metri. Patru mii de persoane puteau să
ia loc în mod confortabil iar alte 2.000 puteau să stea în picioare în acest cort. Cortul atrăgea atenţia prin
mărimea sa şi ajuta la atragerea mulţimilor pentru a-i asculta pe Himes, George Storrs, Charles Fitch şi
alţii dintre predicatorii adventişti. În unele cazuri întâlnirile de tabără au fost ţinute în legătură cu
ridicarea Marelui Cort.

18
 Semnificaţia Sanctuarului

Până la începutul anului 1842, Miller îşi lărgise înţelegerea despre cuvântul „sanctuar” din Daniel
8:14. La început el a crezut că acesta se referea doar la biserica creştină dar, pe măsură ce a studiat
evenimentele care trebuiau să aibă loc la a doua venire, el a devenit tot mai interesat de referirile despre
foc cu privire la judecată. Potrivit înţelegerii lui Miller, Biblia învăţa că focul va fi mijlocul de curăţire.
Astfel, el a pus accentul din ce în ce mai mult pe curăţirea pământului prin foc la revenirea lui Hristos. În
ianuarie 1842, Miller a răspuns la o întrebare pusă de Himes, legată de sanctuarul din Daniel 8:14. El a
arătat că Biblia se referea la şapte lucruri diferite ca fiind sanctuarul lui Dumnezeu: (1) Isus, (2) cerul, (3)
Iuda, (4) templul de la Ierusalim, (5) Sfânta Sfintelor, (6) pământul, (7) sfinţii. Printr-un proces de
eliminare, Miller a descalificat primele cinci ca fiind sanctuarul din Daniel 8; trebuie să fie vorba de cele
două rămase, a tras el concluzia. Himes a publicat imediat declaraţia lui Miller sub forma unui mic tratat.
Din acest moment, liderii milleriţi au vorbit mult mai mult despre pământ, ca fiind sanctuarul ce trebuia
curăţit, decât despre biserică, adunarea sfinţilor.

Fixarea datei revenirii lui Hristos

Adepţii lui Miller îl presau de mai mult timp să stabilească mai exact data când se aştepta să aibă
loc revenirea, în locul simplei afirmaţii „în jurul anului 1843”. Părintele Miller, aşa cum ajunsese să fie
cunoscut, crezuse întotdeauna că, în aplicarea timpului profeţiei lui Daniel, trebuie folosit mai degrabă
calendarul religios iudaic decât calendarul civil întocmit de romani. El ştia că anul ebraic începea în
primăvară, nu în ianuarie. Neştiind exact cum adaptaseră rabinii calendarul, un calendar lunar, el a tras
concluzia că echinocţiul de primăvară era un punct probabil pentru începutul anului. Astfel, la începutul
lui 1843 era gata să afirme că Hristos va reveni în cursul anului ebraic, despre care credea că durează
între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844.

Unii milleriţi erau nerăbdători să fixeze o zi anume pentru revenire. Ei vânau date istorice sau zile
ceremoniale ebraice de care să îşi lege speranţele. Prima zi care a fost aleasă a fost 10 februarie 1843, a
patruzeci şi cincea aniversare a ocupării Romei de către francezi în anul 1798. Alţii credeau că 15
februarie era data mai probabilă, deoarece aceasta reprezenta aniversarea abolirii guvernării papale şi
proclamarea Republicii Romane. Când aceste zile au trecut fără ca ceva să se fi întâmplat, unii au hotărât
că 14 aprilie, respectiv aniversarea crucificării, trebuie să fie data. Mulţi adventişti au crezut că cele
şaptezeci de săptămâni s-au încheiat la crucificare; ca urmare, şi cele 2.300 de zile trebuie să se încheie
tot atunci. Nu s-a întâmplat nimic nici de data aceasta, iar speranţele au fost transferate asupra zilei
înălţării sau a Cincizecimii, ambele în luna mai. Odată cu trecerea atâtor zile bine stabilite, unii au
renunţat la speranţa lor adventă. Dar aceştia nu au fost numeroşi; liderii adventişti au continuat să meargă
din tabără în tabără şi de la o serie de prelegeri la alta.

La acea dată a trecut aproape neobservată o altă scrisoare a lui Miller, care a fost publicată pe 17
mai 1843, în revista „Semnele timpului”. În ea se sugera că, întrucât toate sărbătorile ceremoniale ebraice
din prima lună a anului fuseseră împlinite la prima venire a lui Hristos, era rezonabil să se presupună că
sărbătorile lunii a şaptea (care era o lună de toamnă) „pot să-şi găsească împlinirea numai la a doua Sa
venire”. Miller nu a insistat asupra acestei idei, iar ea a fost ignorată până la începutul anului 1844.

Predicatorii mai puţin cunoscuţi

James White

În timp ce pastorii adventişti importanţi duceau mesajul lor în marile oraşe, mulţi vorbitori mai
puţin cunoscuţi predicau în case şi şcoli de provincie. James White era tipic pentru aceştia. Predicarea
„clară şi puternică” pe care tânărul White, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, o auzise la întâlnirea de
tabără adventistă din Exeter, Maine, în 1842, l-a determinat să renunţe la activitatea de învăţător şi să

19
devină un propovăduitor adventist. Înarmat cu trei serii de prelegeri, un cal împrumutat, şi o şa peticită, el
a pornit în lucrare. Când, în ciuda pregătirilor sale insuficiente, a găsit şaizeci de păcătoşi pocăiţi care
solicitau să fie botezaţi şi doreau instrucţiuni după prima lui serie de prelegeri, a trebuit să ceară ajutorul
fratelui său care era pastor. White nu a fost mereu bine primit. Uneori s-a aflat în pericol fizic din cauza
mulţimii care arunca în el cu bulgări de zăpadă şi alte obiecte. Dar el a continuat şi a putut raporta 1.000
de convertiri după o perioadă de prelegeri de şase săptămâni. Onestitatea lui a condus la hirotonisirea lui
ca pastor în „Legătura Creştină” (Christian Connection). Unul dintre membrii mai puţin importanţi ai
milleriţilor, White avea să devină unul dintre fondatorii Bisericii adventiste de ziua a şaptea.

Elon Galusha

Numărul pastorilor care au îmbrăţişat învăţăturile de bază ale lui Miller a sporit în mod
remarcabil în anul 1843. Cel mai notabil nou adept a fost Elon Galusha, fiul guvernatorului statului
Vermont, cel care semnase avansarea lui Miller la gradul de căpitan în timpul războiului din 1812.
Galusha a fost pastorul bisericii baptiste din Lockport, New York, şi preşedintele „Societăţii baptiste
americane antisclavie (American Baptist Anti-Slavery Society) şi „Asociaţiei baptiste din New York
(New York Baptist Association). Acţiunea lui a avut un efect considerabil şi a convins mai mulţi pastori
timizi să-l urmeze.

Fenomene naturale

Presa a consemnat, de asemenea, larga varietate de fenomene naturale, care păreau că predomină
în acea perioadă, şi pe care mulţi adventişti le considerau ca fiind dovezi în plus despre sfârşitul iminent
al tuturor lucrurilor. Henry Jones a afirmat că aurora boreală nu fusese văzută înainte de 1716,
constituind, ca urmare, unul dintre semnele cerului descrise în Ioel 2:30 că vor apărea „înainte de ziua
Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. În această privinţă, alţii au citat întunericul din timpul zilei de
19 mai 1780, şi căderea de stele din 13 noiembrie 1833. O mare varietate de semne cereşti prevestitoare
au fost raportate din toate colţurile ţării în cursul anului 1843. Probabil că nici unul nu a fost mai vizibil
decât cometa care a apărut pe neaşteptate în februarie 1843. Un cutremur catastrofal în Haiti şi o furtună
extrem de violentă în insulele Madeira, în acelaşi an, au fost considerate a fi împliniri parţiale ale
cuvintelor din Luca 21:25,26, în timp ce urmările panicii din 1837 au fost considerate a fi o împlinire a
cuvintelor că oamenii îşi vor da sufletul de groază în zilele de pe urmă.

Intoleranţa

Pe măsură ce milleriţii au devenit din ce în ce mai siguri pe ei şi pe poziţia lor, au avut tendinţa de
a deveni mai intoleranţi faţă de cei care îi contraziceau. La rândul lor, confesiunile protestante importante
au devenit mai critice la adresa adventiştilor. Din ce în ce mai multe biserici deschise în trecut pentru
prelegerile millerite şi-au închis porţile în faţa acestor prezentări. Următoarea etapă a fost luarea de
măsuri împotriva pastorilor şi laicilor care promovau ideile adventiste. Un exemplu dramatic al unei
astfel de presiuni l-a vizat pe pastorul Levi Stockman de la Conferinţa metodistă din Maine. La întrunirea
conferinţei din iulie 1843, au fost condamnate „ciudăţeniile” millerite iar pastorii metodişti au fost
solicitaţi să se abţină de la propagarea lor. Stockman a refuzat să se supună şi a fost judecat pentru erezie.
Fiind bolnav de tuberculoză în stadiu terminal, Stockman a fost ameninţat că va fi exclus din biserică
dacă nu se va supune, şi a fost avertizat că soţia şi copiii lui nu vor beneficia de pensie după moartea lui.
Stockman a refuzat să se supună şi a fost exclus din biserică cu câteva săptămâni înainte de a muri.

În vara anului 1843 relaţiile dintre cei care aşteptau revenirea lui Hristos şi bisericile protestante
din care aceştia făceau parte erau încordate. Mulţi adventişti s-au întrebat dacă ar trebui să se retragă din
biserici. „Să nu faceţi acest lucru,” a spus „Semnele timpului”. „Continuaţi să fiţi martori ai credinţei
voastre în mijlocul fraţilor voştri. Dacă ei nu vă ascultă, lăsaţi-i să-şi asume responsabilitatea de a vă

20
exclude ei din biserică.” Chiar şi în ianuarie 1844 Miller era contra despărţirii, declarând că „nu am avut
de gând niciodată să alcătuiesc o nouă sectă, sau să ... inventez un nume.”

„Ieşiţi din Babilon”

Charles Fitch – chemarea la separare

În toamna anului 1843, însă, o altă voce se făcea auzită în Ohio.

Charles Fitch, probabil cel mai iubit dintre predicatorii milleriţi, a ţinut
o predică impresionantă în Cleveland despre Apocalips 18; „A căzut
Babilonul cel mare... Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu!” Milleriţii,
împreună cu majoritatea protestanţilor, identificaseră papalitatea cu
Babilonul din text. Fitch a mers mult mai departe, etichetând întreaga
creştinătate drept Babilon deoarece se opunea soliei revenirii iminente a
lui Hristos. El a chemat toţi creştinii adevăraţi să se adune în lumina
„revenirii apropiate”, altfel riscă să piară. Deşi majoritatea liderilor
milleriţi din est nu au luat la început în considerare apelul lui Fitch
pentru separare, unii ca George Storrs şi Joseph Marsh, editor al ziarului
„Vocea Adevărului” (Voice Of Truth) l-au urmat. Storrs i-a avertizat pe
adventiştii care se despărţeau de vechile lor biserici să aibă grijă să nu
înfiinţeze o altă biserică. „Nici o biserică nu poate fi organizată prin
invenţia omului, ea devenind Babilon în momentul când este
organizată”, a scris Storrs în periodicul „Strigătul de la miezul nopţii”.

Joseph Marsh – conducătorul mişcării de separare

Pe măsură ce săptămânile şi lunile treceau, iar 1843 devenea 1844, Joseph Marsh a devenit
conducătorul chemării pentru despărţirea adventiştilor de biserici. Marsh a argumentat că este greşit să se
continue acordarea de fonduri şi sprijin unor organizaţii care respingeau revenirea iminentă. Numai prin
„separare”, spunea Marsh, puteau credincioşii adventişti să-şi arate pe deplin devotamentul faţă de
adevăr.

Joshua Himes – avocatul separării

Oricum, abia la începutul toamnei anului 1844, Joshua V. Himes a devenit pe faţă un avocat al
separării, deşi avea unele reţineri.

William Miller şi separarea

Dar ce părere avea conducătorul mişcării, William Miller însuşi? El nu a putut susţine pe faţă
separarea. Mai târziu, când însăşi biserica sa baptistă din Low Hampton l-a exclus pe el împreună cu
adepţii lui, el a acceptat această decizie fără resentimente, dar cu o tristeţe adevărată.

Haine albe?

Poate că cea mai vie înşelătorie legată de comportamentul adventiştilor a fost aceea că ei îşi
pregăteau tunici speciale din muselină albă pentru ziua revenirii lui Hristos şi a înălţării lor la cer.
Această poveste, care apare de la sfârşitul anului 1842, nu are nici o bază faptică, dar a devenit atât de
înrădăcinată în folclor încât continuă să iasă la iveală în mod periodic, până în prezent. Povestea despre
tunicile albe a fost etichetată drept calomnie în numărul din 17 martie 1843 al periodicului „Strigătul de
la miezul nopţii” şi de numeroşi participanţi la mişcare în multe ocazii ulterioare. Au fost promise
recompense substanţiale pentru prezentarea unei tunici care să fi fost confecţionată sau purtată, dar aceste
recompense nu au fost încasate de nimeni. Totuşi povestea continuă să persiste.
21
 Revizuirea cronologiei

Critica din partea opozanţilor i-a forţat pe liderii adventişti să studieze cronologia mai amănunţit
pe parcursul anului 1843. Ca rezultat, Himes, Litch, Apollos Hale, Sylvester Bliss şi alţii, s-au convins că
trebuie să folosească metode mai precise de calcul pentru anul iudaic ţinut de evreii karaiţi. Conform
acestei metode, anul iudaic 1843 se încheia la apusul soarelui din data de 18 aprilie 1844, nu la
echinocţiul din 21 martie, pe care Miller îl alesese ca dată în mod arbitrar. Miller recunoscuse
întotdeauna că depindea de sistemul de cronologie pus la punct de alţii. El a recunoscut că aceasta putea
fi o copie imperfectă a metodei lui Dumnezeu de a calcula timpul. Aceasta explică, în parte, reţinerea lui
de a fixa o dată exactă. El nu a dorit ca o astfel de dată să întârzie pregătirea prea mult, sa să aducă
descurajare dacă Hristos nu ar fi venit în ziua fixată.

Prima dezamăgire

Data de 21 martie şi apoi 18 aprilie 1844, au trecut fără nici un semn al revenirii Regelui.
Primăvara a trecut; dezamăgirea rodea rândurile credincioşilor adventişti. Nu era o dezamăgire
dramatică, deoarece nu fusese anticipată în exclusivitate o singură zi anume. Dar dezamăgirea era,
oricum, reală. Unii au fost deziluzionaţi şi au hotărât că Miller înţelese totul greşit. Aceşti adventişti fie
au revenit în vechile lor biserici, fie s-au scufundat în scepticism.

Majoritatea, oricum, deşi descurajaţi şi dezamăgiţi, continuau să creadă că revenirea trebuia să se

producă în orice moment. Miller a recunoscut în mod curajos că greşise, dar el a atras atenţia
credincioşilor asupra textului din Habacuc 2:3: „Căci este o proorocie... dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci
va veni şi se va împlini negreşit.” În curând publicaţiile adventiste erau pline de referinţe la „perioada de
întârziere” despre care amintea Hristos în parabola celor zece fecioare.

Mişcarea lunii a şaptea (The Seventh-Month Movement)

Samuel Snow şi noua lumină

Chiar înainte de trecerea datelor din primăvară, Samuel Sheffield Snow a semănat seminţele unei
noi mişcări. Câştigat din rândul necredincioşilor prin mesajul lui Miller, Snow începuse să călătorească
în anul 1842 ca vorbitor-propovăduitor adventist. Studierea intensivă a tabernacolului mozaic şi a
tipurilor de ceremonii şi sărbători iudaice l-au convins că Hristos avea să revină în momentul zilei
ebraice a Ispăşirii, în luna a şaptea a anului. Aceasta era mai degrabă în toamna lui 1844 decât în
primăvară. Snow a început să promoveze această idee în oraşul New York în decursul iernii 1843 – 1844.
La început, ceilalţi lideri adventişti nu i-au acordat atenţie, deşi Miller sugerase o posibilitate similară în
luna mai a anului 1843.

Pe măsură ce anul 1844 trecea, Snow a devenit mai energic în promovarea „zilei a zecea din luna
a şaptea”. Conform calendarului ebraic karait, această zi avea să fie în data de 22 octombrie. Snow şi-a
expus opiniile în scrisori trimise revistei „Strigătul de la miezul nopţii”, dar majoritatea liderilor
adventişti continuau să ignore ”noua lumină”. Toate acestea s-au schimbat ca rezultat al evenimentelor
dramatice care au avut loc la întâlnirea de tabără din Exeter, New Hampshire, la jumătatea lunii august a
anului 1844. Dintr-o dată, în timp ce Joseph Bates vorbea, un călăreţ a intrat în tabără, a descălecat, şi s-a
aşezat la marginea mulţimii. Călăreţul, S.S.Snow, s-a angajat curând într-o conversaţie cu sora lui,
doamna John Couch. După câteva minute, doamna Couch s-a sculat şi, întrerupându-l pe Bates, a spus:
„Este prea târziu ca să mai irosim timpul cu aceste adevăruri pe care le cunoaştem... Timpul este scurt.
Domnul are servitori aici care au hrana potrivită la timpul potrivit pentru casa Lui. Lăsaţi-i să
vorbească...”

Bates venise la întâlnirea de la Exeter cu convingerea că acolo va obţine mai multă lumină asupra
motivelor pentru dezamăgirea din primăvară. El a oferit acum, curtenitor, amvonul noului venit. Snow a
22
început să prezinte dovezile sale pentru convingerea că Hristos va reveni în marea zi a Ispăşirii, pe 22
octombrie 1844. El şi-a expus ideile cu atâta convingere încât un val de entuziasm a cuprins auditoriul. El
şi-a prezentat argumentele pe larg în două predici ulterioare. Efectul a fost spectaculos. Pe măsură ce
participanţii se împrăştiau în New England, se auzea proclamaţia: „Iată, Mirele vine... în ziua a zecea a
lunii a şaptea! Timpul este scurt, pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă!”

Preluarea datei de 22 octombrie

Câteva zile mai târziu, Snow a publicat un rezumat al argumentelor sale într-un ziar de patru
pagini intitulat „Adevăratul strigăt de la miezul nopţii” (The True Midnight Cry). Deşi principalii lideri şi
publicaţii millerite se opuneau fixării unei date exacte de care să-şi lege speranţele, marea masă a
credincioşilor adventişti au primit cu entuziasm acest nou mesaj. „El s-a răspândit în toată ţara cu viteza
unei tornade”, a declarat publicaţia „Vestitorul revenirii” (Advent Herald) pe 3 octombrie 1844. Până în
prima săptămână a lunii octombrie, Miller, Himes şi ceilalţi lideri începuseră să capituleze. Josiah Litch a
rezistat cel mai mult. Abia pe 16 octombrie şi-a legat speranţele de data de 22 octombrie.

Moartea lui Charles Fitch

Cu două zile înainte murise Charles Fitch. El a contractat o febră severă după ce s-a expus unui
vânt rece pentru a boteza trei grupuri separate de credincioşi. „Cred în făgăduinţele lui Dumnezeu”, a
spus el pe patul de moarte, aşteptând încrezător să fie reunit cu soţia şi copiii lui în mai puţin de o
săptămână.

Viaţa socială a milleriţilor până la 22 octombrie

Cuvintele nu pot să surprindă febrilitatea activităţilor în care s-au angajat credincioşii adventişti în
săptămânile care au precedat data de 22 octombrie. Culturile nu au fost recoltate; cartofii nu au fost scoşi
din pământ. Magazinele au fost închise; muncitorii şi-au dat demisia din servicii. Nimic nu era mai
important decât faptul că Hristos venea a doua oară peste câteva zile. Oamenii trebuiau să fie avertizaţi;
păcatele trebuiau să fie mărturisite, datoriile plătite, răul trebuia îndreptat. Tabernaculele millerite şi
locurile de întâlnire au găzduit servicii religioase aproape nonstop.

Dezamăgirea

Dimineaţa zilei de 22 octombrie a fost senină şi luminoasă în majoritatea Statelor Unite.

Grupurile de adventişti se adunau în linişte în case sau în locurile de întâlnire pentru a aştepta ultimele
ore ale istoriei pământului. Aproximativ o sută de mii de oameni au aşteptat cu calm apariţia lui Isus pe
un nor de lumină. Exista o singură excepţie de la această regulă. Cu puţin timp înainte de 22 octombrie,
un millerit complet necunoscut, dr.C.R.Gorgas, a susţinut că i-a fost arătat în viziune că Hristos va veni
la ora 3 dimineaţa pe 22 octombrie. Înainte de acest moment, neprihăniţii trebuiau să fugă din marile
oraşe aşa cum Lot fugise din Sodoma. Himes, Litch şi alţi lideri adventişti s-au opus cu putere faţă de
ceea ce considerau a fi fanatismul lui Gorgas. Totuşi, între 150 şi 200 din cei aproximativ 3.000 de
credincioşi adventişti din Philadelphia, au călătorit aproximativ şase kilometri în afara oraşului pentru a
aştepta revenirea.

Dar marea zi a trecut. Majoritatea credincioşilor au continuat să aştepte răbdători până când
ceasul a bătut miezul nopţii. Atunci au fost nevoiţi să recunoască faptul că ceva nu era în regulă. Hristos
nu revenise. Erau copleşiţi, disperaţi. „Speranţele şi aşteptările noastre cele mai dragi au fost spulberate”,
îşi amintea Hiram Edson, „şi am plâns cum nu am mai plâns niciodată. Pierderea tuturor prietenilor
pământeşti nu putea să se compare cu aceasta. Am plâns, am plâns până în zorii zilei.”

Deşi traumatizantă, dezamăgirea lor nu a diminuat amintirile unora despre ceea ce Ellen Harmon
White a numit „cel mai fericit an din viaţa mea”. Cum este posibil aşa ceva? Acelaşi participant îşi
23
aminteşte: „Inima îmi era plină de o aşteptare bucuroasă... Ne-am unit ca popor în rugăciune sinceră
pentru o experienţă adevărată şi dovada de netăgăduit a acceptării noastre de către Dumnezeu...” Nu este
de mirare că participanţii la mişcarea millerită s-au referit în mod special, în anii care au urmat, la adunări
călduroase şi solemne ca fiind la fel cu cele ţinute în 1844.

24
 Cursul nr.4

După dezamăgire

În zilele care au urmat după 22 octombrie 1844, un val de sentimente negative ameninţa să-i
distrugă pe credincioşii adventişti. Umilinţele, confuzia, îndoiala, dezamăgirea – cum putea credinţa să
supravieţuiască într-un asemenea mediu? Pentru mulţi, ea nu a supravieţuit, bineînţeles.

Au existat, însă, sute de oameni care au dorit să păstreze „fericita speranţă”. Nedorind să se
întâlnească cu vecinii răutăcioşi, ei au stat închişi în casele lor. În timp ce studiau Biblia, două întrebări
dominau gândurile lor: „Unde au greşit? La ce trebuie să se aştepte în continuare?” Treptat, ei au început
să se adune pentru a se alina şi încuraja reciproc, înfruntând strigăte precum „Ce! Încă nu te-ai suit la
cer?” Unii dintre ei au considerat că cea mai bună tactică pentru abordarea vrăşmaşilor era să-i privească
în ochi şi să răspundă „Dacă eu mă înălţam la cer, tu unde te-ai fi dus?”

Evaluare calmă

Până la sfârşitul lunii octombrie „Vestitorul celei de-a doua veniri” (Advent Herald) şi „Strigătul
de la miezul nopţii” (The Midnight Cry) îşi reluaseră apariţia. Himes îi scria lui Joseph Bates pe 30
octombrie: „Niciodată nu m-am simţit mai fericit şi mai împăcat cu Voinţa Lui; activitatea din ultimul
timp m-a salvat – a fost o binecuvântare pentru noi toţi. Vom rezista.” Himes încerca să-i îmbărbăteze pe
credincioşi prin intermediul publicaţiilor adventiste. „Harul lui Dumnezeu este suficient pentru a ne
susţine, chiar şi într-un asemenea timp.”

Care era situaţia lui William Miller? „Deşi... dezamăgit de două ori, nu sunt încă distrus sau
descurajat,” a declarat el cu tărie; „înconjurat de inamici şi batjocoritori, mintea mea este perfect calmă,
iar speranţa mea în venirea lui Hristos a rămas la fel de puternică.” În general, poziţia lui Miller a fost
aceeaşi cu cea a majorităţii colaboratorilor săi în săptămânile imediat după 22 octombrie. Experienţa lor
recentă fusese atât de preţioasă încât puţini dintre ei puteau fi de acord cu George Storrs, care a pus
elanul cu care predicase o dată exactă pe seama „hipnotismului”. Deşi Storrs a continuat să considere că
revenirea lui Hristos era aproape, el era sigur că puterea mişcării lunii a şaptea „nu a fost dăruită de
Dumnezeu”. Această afirmaţie l-a deranjat pe Miller. El şi-a amintit că Iona predicase o dată fixă pentru
distrugerea cetăţii Ninive, conform poruncii directe a lui Dumnezeu. Din acea situaţie se născuse o
binecuvântare. Oare nu era valabil acelaşi lucru şi pentru lumea din 1844?

Pe măsură ce zilele treceau, unitatea mişcării advente a început să se erodeze. Mulţi dintre lideri
au continuat să creadă nu numai că revenirea era aproape, ci şi că era posibil să fie descoperită în
Scriptură data exactă a revenirii. Miller avea încrederea că Hristos va reveni înainte de trecerea anului
ebraic 1844, adică până în primăvara anului 1845.

La începutul anului 1845, recunoscând că fixarea unor date şi dezamăgirile repetate puteau să
distrugă orice credinţă în revenire, Himes şi Miller au început să fie contra fixării oricărei date exacte.

Teoria „uşii închise”

În ianuarie 1845, doi editori adventişti, Apollos Hale de la „Vestitorul revenirii”, vechiul Signs Of
The Times, şi Joseph Turner de la „Nădejdea lui Izrael” (The Hope Of Israel), au avansat ceea ce avea să
fie cunoscută drept teoria „uşii închise”. Susţinătorii teoriei „uşii închise” nu simţeau nici o povară pentru
păcătoşi. Ei se încurajau reciproc până la revenirea lui Hristos.

25
 Mulţi adventişti au adoptat poziţia uşii închise, unii, ca S.S.Snow, cu mare severitate. Snow a
considerat că toţi adventiştii care nu au adoptat această teorie erau laodiceeni, pe care Hristos „îi va
vărsa din gura Lui”. El s-a proclamat, în final, a fi profetul Ilie, şi a declarat că respingerea lui era
echivalentă cu respingerea lui Hristos. După cum vom vedea, liderii viitoarei Biserici Adventiste De Ziua
A Şaptea au susţinut temporar una sau alta dintre variantele teoriei uşii închise.

Fanatismul

Cea mai radicală teorie a fost „căsătoria spirituală”. Susţinând că Hristos venise deja, ei au
declarat că se aflau în ceruri; ca urmare, nu trebuie să existe căsătorii. Ei s-au folosit de declaraţia lui
Hristos că omul ar trebui să-şi părăsească tatăl, mama, soţia, şi copiii, pentru a justifica părăsirea
familiilor si formarea unor uniri „spirituale”, lipsite de sex, cu noi parteneri. La fel de bizară a fost
convingerea, împărtăşită de unii, că trecuseră de acum în Sabatul de o mie de ani al lui Hristos, şi că nu
trebuiau să mai facă nici un fel de muncă pământească.

Conferinţa de la Albany

Himes, Miller, şi alţi promotori majori ai Conferinţei de la Albany, erau hotărâţi să cureţe
mişcarea lor de acestei noi teorii şi practici. Cei care au participat la Albany au venit mai ales din statele
de pe coasta de est. Nu au existat delegaţi din Ohio sau Maine, zonele de frontieră unde noile idei şi
practici erau predominante. După două zile de deliberări, delegaţii la conferinţă au reafirmat învăţăturile
millerite tradiţionale, minus elementul timp, şi au sugerat organizarea de tip congregaţional pentru
grupurile de adventişti. Ei au îndemnat la continuarea activităţii pentru mântuirea păcătoşilor prin
predicarea şi distribuirea şi mai extinsă a literaturii. Au fost aprobate hotărâri care condamnau în mod
direct spălarea picioarelor şi salutul sfânt, şi indirect Sabatul zilei a şaptea.

Separările

Himes, Litch, Galusha – lideri fără susţinători

Poziţia puternic contrară faţă de Conferinţa de la Albany a produs o separare permanentă în

rândul adventiştilor. Himes, Litch, şi Galusha au condus o serie de conferinţe advente în Boston, New
York, Philadelphia, şi Baltimore, în mai 1845. Aceşti oameni, cu care s-au unit din nou Apollos Hale şi
J.B.Cook, au încercat să susţină o mişcare adventă trunchiată, care s-a depărtat din ce în ce mai mult de
învăţăturile iniţiale ale lui Miller despre profeţie. În final, ei au abandonat convingerea că exista vreo
legătură între perioada profetică a celor şaptezeci de săptămâni şi cea a celor 2.300 de zile. Ei au devenit
lideri fără susţinători pe măsură ce tot mai mulţi adventişti fie au acceptat opiniile celor care susţineau
valabilitatea datei din 1844, fie reveneau în vechile lor biserici.

Pe lângă adventiştii sabatarieni de care ne ocupăm, în 1852 existau alte trei grupuri adventiste
destul de coerente.

I. Adventiştii evanghelici

Primul, care susţinea că păstrase credinţa adventă iniţială, îşi avea centrul în zona oraşului Boston
şi se conducea după ideile lui Himes, Bliss, şi Hale. Aceşti oameni susţineau dezvoltarea unei structuri
congregaţionale puternice pentru biserică, dar nu şi-au putut transpune ideile în practică înainte de anul
1859, când au organizat „Conferinţa adventistă evanghelică americană” (American Evangelical Adventist
Conference). Având ziarul Advent Herald drept purtător de cuvânt, adventiştii evanghelici (Evangelical
Adventists) au dezvoltat legături din ce în ce mai strânse cu bisericile protestante importante, dintre care
multe îmbrăţişau credinţa în revenirea pre-milenială. Fiind singurul grup adventist care persista în
păstrarea convingerii despre nemurirea sufletului, adventiştii evanghelici au găsit că existau din ce în ce

26
mai puţine deosebiri între ei şi vechile denominaţiuni, şi au pierdut treptat orice motiv pentru a exista
separat de acestea.

II. Biserica creştină adventistă (nesabatariană)

Un al doilea grup adventist, care s-a dezvoltat în zona Hartford, Connecticut – oraşul New York,
a luat fiinţă în jurul lui Joseph Turner şi al revistei sale „Străjerul celei de-a doua veniri” (Second Advent
Watchman). Aceşti oameni credeau că mileniul fusese în trecut. Ei toţi au acceptat ideea somnului morţii
pentru om şi a anihilării finale a celor răi, aşa cum fusese introdusă de George Storrs în cursul mişcării
1844, dar aveau păreri diferite despre organizarea şi disciplina bisericii. În 1862, Himes s-a rupt de vechii
săi colegi, acceptând doctrina „somnului sufletesc”, şi s-a alăturat, în final, acestui grup pentru a forma
„Biserica creştină adventă” (Advent Christian Church), cea mai mare rămăşiţă nonsabatariană a
adventismului.

III. Adventişti ai viitorului

Un al treilea grup s-a format în jurul zonei Rochester, New York. Membrii săi s-au adunat sub
conducerea revistei lui Joseph Marsh, „Vestitorul adventist şi apărătorul Bibliei” (Advent Harbinger And
Bible Advocate), dar ei se opuneau cu înverşunare faţă de orice organizaţie oficială. Deosebirea majoră
dintre ei şi creştinii adventişti era legată de mileniu, pe care ei îl considerau că va fi în viitor. Ei aşteptau
o a doua perioadă de probă în cursul mileniului, când Isus avea să revină în Palestina. Obiecţiile lor
consecvente faţă de organizaţie i-au împiedicat pe aceşti „Adventişti ai viitorului” (Age-to-Come
Adventists) să devină puternici şi uniţi.

Grupul adventiştilor sabatarieni

Chiar şi înainte de Conferinţa de la Albany au început să apară elemente diferite ale

adventismului, la început numite frăţia „Sabatului şi a uşii închise” (Sabbath and Shut-Door brethren).
Răspândiţi prin statele Maine, New Hampshire, Massachusetts, şi vestul New York-ului, aceşti
credincioşi, în marea lor majoritate laici sau propovăduitori neînsemnaţi, nu aveau coerenţă sau trecere.
Dintre ei, numai Joseph Bates fusese binecunoscut în cercurile millerite. Dar, prin rugăciune, studiu
intensiv al Bibliei, şi ceea ce ei au considerat a fi încurajare divină, aceştia au ajuns treptat să formuleze o
serie de doctrine care au explicat dezamăgirea lor din 1844. Ei au devenit, în final, corpul cel mai
numeros dintre adventişti.

Sabatul

Rachel Oakes – Frederick Wheeler

Probabil că la începutul primăverii

anului 1844 Frederick Wheeler, un pastor-
fermier Metodist din Hillsboro, New
Hampshire, a început să serbeze Sabatul în ziua
a şaptea a săptămânii. Acţiunea lui a fost
inspirată de un contact cu o laică din rândurile
Baptiştilor de Ziua a Şaptea (Seventh Day
Baptist). Fiind un credincios care aştepta a
doua venire, Wheeler efectua ocazional
activitatea de pastor în cadrul micii biserici
creştine din localitatea Washington, care se afla
în apropiere, unde membrii împărtăşeau
speranţa lui în a doua venire. El a făcut
cunoştinţă în acest oraş din sudul statului New
27
Hampshire cu Rachel Oakes, care venise să locuiască cu fiica ei, care era învăţătoare. În cursul unei
vizite prieteneşti, d-na Oakes l-a solicitat pe Wheeler să respecte toate poruncile lui Dumnezeu, deoarece
el declarase într-o predică recentă că aceasta era datoria omului. După un studiu serios al poruncii a patra,
Wheeler s-a convins că Dumnezeu dorea ca fiii Săi să păzească ziua a şaptea, iar el a început să o serbeze
drept Sabat. Cam în acelaşi timp, mai mulţi membri ai comunităţii din Washington au luat aceeaşi
hotărâre. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost William şi Cyrus Farmsworth. Astfel, prima
congregaţie adventistă care a păzit Sabatul a fost cea din Washington, chiar înainte de Marea
Dezamăgire.

Thomas Preble – Primul tratat despre Sabat

Spre sfârşitul aceleiaşi veri, un pastor adventist mai cunoscut, fost

Baptist, pe nume T.M.Preble, din East Weare, New Hampshire, care
călătorise cu însuşi Miller, a acceptat şi el Sabatul zilei a şaptea. Nu este
clar dacă el a aflat despre Sabat de la Wheeler sau direct de la Rachel
Oakes. Deoarece atât Wheeler, cât şi Preble aşteptau revenirea lui Hristos
peste câteva săptămâni, ei nu au simţit chemarea de a-i convinge pe ceilalţi
adventişti să schimbe ziua de închinare, în perioada atât de scurtă care mai
rămăsese.

Marea Dezamăgire nu a putut distruge credinţa lui Wheeler, sau a

lui Preble, în iminenta revenire. Preble a decis că sosise timpul să prezinte
problema Sabatului în faţa fraţilor săi adventişti. El a făcut aceasta în
coloanele ziarului lui Joseph Turner, Hope Of Israel, pe 28 februarie 1845.
Luna următoare, el a publicat o versiune lărgită a opiniilor sale despre
Sabat sub forma unui tratat.

Participanţii la Conferinţa de la Albany cunoşteau opiniile lui Preble despre Sabat, dar au ales să
„nu aibă nici o legătură” cu ceea ce ei considerau a fi „basme evreeşti şi porunci omeneşti...sau
caracteristicile distinctive ale iudaismului modern”.

Opiniile lui Preble despre Sabat au fost împărtăşite în curând de către J.B.Cook, un alt predicator
millerit important, dar amândoi au revenit la serbarea duminicii în mai puţin de trei ani de zile. Totuşi,
articolul şi tratatul lui Preble au ajuns pe un teren fertil. Ele au convins doi oameni care se numărau
printre membrii fondatorii ai Adventiştilor De Ziua A Şaptea: Joseph Bates şi John Nevins Andrews.
Aceşti bărbaţi, la rândul lor, au convins alte câteva sute de persoane, incluzându-i pe James şi Ellen
White, şi pe Hiram Edson.

Joseph Bates

Joseph Bates era un om în vârstă de peste cincizeci de ani când, cu

vigoarea lui caracteristică, s-a decis să serbeze şi să propovăduiască
Sabatul zilei a şaptea. La vârsta de cincisprezece ani, el plecase de acasă,
din New Bedford, Massachusetts, pentru a-şi face o carieră în marină.
Anii următori au fost plini de aventuri, incluzând naufragii şi înrolare în
marina militară britanică.

În 1820, Bates avea suficientă experienţă pentru a fi numit căpitan

pe o navă comercială. În opt ani, el a acumulat o mică avere şi a ales să se
pensioneze. În cursul ultimilor săi ani pe mare, el a renunţat la folosirea
băuturilor alcoolice şi a tutunului, şi s-a bucurat de o trezire din punct de
vedere spiritual, pe care a pus-o pe seama Bibliei şi a literaturii religioase

28
pe care soţia lui le împachetase în bagajele sale.

Pensionarea nu a însemnat inactivitate pentru Joseph Bates; el a fost activ atât contra sclaviei şi în
mişcările pentru abstinenţă, cât şi în cadrul Bisericii Creştine, căreia i s-a alăturat în 1827. Apoi, în 1839,
după ani de studiu profund, el a acceptat şi a început să propage în mod activ opiniile lui Miller despre
iminenta revenire a lui Isus. Bates a făcut parte din comitetul care a emis chemarea pentru reunirea
primei Conferinţe Generale Adventiste, iar mai târziu a prezidat conferinţa importantă din 1842. În 1843,
după ce a renunţat la cea mai mare parte a averii sale, şi însoţit de fierarul H.S.Gurney, el a dus mesajul
advent în estul statului Maryland. Aici el a fost ameninţat cu violenţa din cauza opiniilor sale anti-
sclavie, dar Bates a fost salvat de umorul lui şi de devotamentul arătat pentru pregătirea tuturor oamenilor
pentru revenirea iminentă a Mântuitorului.

Deşi a fost amarnic dezamăgit de două ori în cursul anului 1844, Bates nu a renunţat nici la
speranţa lui în revenire, şi nici la convingerea că ceva extrem de important avusese loc pe 22 octombrie,
1844. Studiul sincer şi aprofundat al Bibliei l-a convins de logica articolului lui Preble despre Sabat.
Aflând că existau adventişti care păzeau Sabatul în New Hampshire, Bates ardea de nerăbdare să-i
viziteze şi să facă schimb de idei cu aceştia. El a reuşit cumva – deşi nu mai avea nici un ban în acel
moment – să ajungă la casa lui Frederick Wheeler în luna mai a anului 1845. Sosind pe neanunţate la ora
zece seara, Bates a fost curând implicat într-o sesiune de studiu care a ţinut toată noaptea. La o zi după ce
a revenit acasă, Bates s-a întâlnit cu un prieten, vecin, şi tovarăş adventist de credinţă, James Hall, care l-
a întrebat: „Ce noutăţi mai ai, căpitane Bates?” „Noutatea este aceea că ziua a şaptea este Sabatul lui
Dumnezeu”, a replicat Bates. Hall a fost de acord să studieze acest subiect în Biblia sa şi i s-a alăturat
curând lui Bates în păzirea Sabatului.

John Nevins Andrews

Prima carte despre Sabat

Trecuse aproximativ un an de când Preble publicase tratatul său

despre Sabat, când o copie a acestuia a ajuns în mâinile unei fetiţe în
vârstă de cincisprezece ani, Marian Stowell. Familia Stowell îşi vânduse
ferma în speranţa revenirii Domnului, şi trăia în cadrul gospodăriei
primitoare a lui Edward Andrews, în Paris, Maine. Atât Marian, cât şi
fratele ei mai mare, Oswald, erau convinşi de ceea ce scria în tratatul lui
Preble. Câteva zile mai târziu, Marian i-a făcut cunoscut acest tratat fiului
gazdei sale, tânărul în vârstă de şaptesprezece ani John Andrews. John era
un tânăr serios ale cărui talente pentru studiu şi gândire logică îl
conduseseră să ia în considerare o carieră în domeniul avocaturii şi
politicii. Logica Sabatului l-a captivat, şi în curând ambele familii erau
unite ca adventişti care păzeau Sabatul. În anii care au urmat, John
Andrews a scris prima carte adventistă de apărare a Sabatului, combinată
cu un studiu istoric despre modul în care creştinii ajunseseră să respecte
duminica.

29
 Noua lumină asupra sanctuarului

Hiram Edson

În acelaşi timp când Sabatul se bucura de atenţie în rândurile

adventiştilor din New England, un grup de laici din vestul statului New
York a început să formuleze o nouă interpretare despre sanctuarul care
trebuia să fie curăţit la sfârşitul profeţiei celor 2.300 de zile. Personajul
principal era Hiram Edson, un fermier metodist din Port Gibson, New
York, care devenise adventist în 1843. Prima reacţie a lui Edson faţă de
dezamăgirea din noaptea de 22 octombrie a fost să se îndoiască de
Dumnezeu şi de Biblie. După un timp de gândire, oricum, el a recunoscut
că zilele de aşteptare a revenirii fuseseră „cele mai bogate şi luminoase
din toată experienţa mea de creştin”. Împreună cu alţi adventişti, Edson a
ţinut o sesiune ad-hoc de rugăciune în hambarul său. Fiind convinşi în
urma acestei adunări de rugăciune că vor primi lumină pentru explicarea
dezamăgirii lor, Edson şi un tovarăş, probabil O.R.L.Crosier, au pornit în
dimineaţa zilei de 23 octombrie să-şi încurajeze prietenii adventişti.

În timp ce aceşti doi prieteni traversau un lan de porumb, „cerul

părea deschis în faţa ochilor mei”, îşi amintea Edson mai târziu, „şi am văzut clar că, în loc de a ieşi din
Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc pentru a veni pe pământ... Marele nostru Preot a intrat în acea zi
pentru prima dată în a doua despărţitură a Sanctuarului la sfârşitul celor 2.300 de zile; şi că El avea o
lucrare de îndeplinit în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe acest pământ”. Mintea lui a fost îndreptată,
de asemenea, spre Apocalips 10, unde se vorbeşte despre cărticica dulce în gură, dar amară în pântece.
Capitolul s-a încheiat, îşi amintea el, cu invitaţia îngerului de a profetiza din nou.

Trezit din vedenie de către chemarea tovarăşului său, Edson a recunoscut imediat că Dumnezeu
începea să răspundă la cererile lor sincere pentru mai multă lumină. Puţin mai târziu, în timp ce aceşti doi
bărbaţi îşi continuau studiul, Biblia lui Edson a căzut deschisă la Evrei 8 şi 9, unde au descoperit
confirmarea conceptului că sanctuarul care trebuia să fie curăţit nu era nici pământul şi nici biserica, ci
templul din ceruri, după modelul căruia fusese făcut cel de pe pământ. În cursul următoarelor luni,
Edson, Crosier, şi doctorul F.B.Hahn, care, împreună cu cei doi, publicaseră anterior un mic ziar millerit,
„Zorii zilei” (The Day Dawn), au continuat să studieze intensiv sanctuarul prezentat în Evrei şi sistemul
de jertfe. Ei s-au convins că acolo se afla cheia pentru înţelegerea a ceea ce se întâmplase pe 22
octombrie 1844.

O.R.L.Crosier – teologul noii lumini

Plini de entuziasm, Edson şi Hahn au decis că descoperirile lor erau „exact ceea ce le trebuia
membrilor rămăşiţei risipite”. Ei au căzut de acord să finanţeze apariţia altor câteva numere ale ziarului
The Day Dawn, dacă mai tânărul şi mai educatul Crosier, care avea pe atunci aproximativ douăzeci şi
cinci de ani, ar „scrie despre subiectul sanctuarului”.

Articolul lui Crosier din The Day-Star Extra, purtând numele destul de ambiguu „Legea lui
Moise”, a prezentat noi concepte, unele dintre ele fiind inedite atât pentru adventişti, cât şi pentru ceilalţi
creştini. Cele mai importante dintre ele pot fi rezumate astfel: (1) în ceruri există un sanctuar real; (2) pe
22 octombrie, 1844, Hristos a trecut din prima despărţitură a sanctuarului în cea de-a doua (Sfânta
Sfintelor); (3) înainte de a reveni pe pământ, Hristos are de făcut o lucrare în Sfânta Sfintelor, care este
diferită de ceea ce El făcuse de la Înălţarea Sa.

30
 Hiram Edson, O.R.L.Crosier şi Sabatul

Începând chiar cu toamna anului 1845 (dar şi mai probabil din 1846), Joseph Bates a ajuns să se
familiarizeze cu ideile lui Crosier. După un studiu independent şi atent şi corespondenţă cu Edson, Bates
a acceptat invitaţia acestuia de a vizita Port Gibson pentru a face un schimb de idei. Edson cunoştea de
mai mult timp argumentele lui Preble pentru Sabatul zilei a şaptea, dar nu se simţise, deocamdată,
îndemnat să serbeze această zi. În timp ce Bates împărtăşea grupului din Port Gibson convingerile sale
despre Sabat, Edson a exclamat brusc: „Aceasta este lumina şi adevărul! Ziua a şaptea este Sabatul, iar eu
te susţin ca să-l serbăm!” Deşi Crosier a adoptat o poziţie mai prudentă, şi el a acceptat ulterior doctrina
Sabatului, dar a renunţat la ea după câteva luni. Bates a fost de acord că poziţia Edson-Crosier despre
sanctuar era corectă. Astfel au fost unite două dintre doctrinele care aveau să devină semnele distinctive
ale credinţei Adventiste De Ziua A Şaptea în curs de formare.

Micul grup de Adventişti Sabatarieni a considerat binevenită ideea că Hristos îşi modificase
poziţia şi lucrarea din sanctuarul ceresc pe 22 octombrie. Acest lucru le întărea convingerea că au înţeles
corect timpul profetic. Oricum, mai dificil era pentru ei să înţeleagă care era lucrarea cea nouă a lui
Hristos, şi cum îi influenţa aceasta pe ei şi revenirea. Fiind convinşi în continuare că revenirea lui Hristos
avea să se producă peste câteva luni sau, în cel mai rău caz, ani, mulţi au considerat că nu era necesar să
abandoneze ideile lor despre „uşa închisă”, deşi au făcut unele modificări. Joseph Bates pare să fi crezut
un timp că uşa mântuirii era închisă pentru toţi creştinii după 22 octombrie, dar că exista încă har pentru
evrei, unii dintre aceştia acceptându-L pe Hristos ca Mântuitor. Alţii au susţinut că uşa care fusese
închisă nu era uşa mântuirii, ci uşa „accesului spre oameni”. Inimile oamenilor nu mai erau deschise să
asculte; astfel, Hristos nu putea să lucreze pentru aceştia în Sfânta Sfintelor, ci numai pentru cei ale căror
nume El „le purtase pe pieptarul Său”. Acest ultim grup era identificat cu credincioşii neclintiţi ai
mişcării 1844.

Darul profeţiei

Pe măsură ce grupele de adventişti se luptau să-şi păstreze credinţa şi să înţeleagă dezamăgirea,

au apărut, sub forma unor viziuni profetice primite de o tânără din Portland, Maine, noi dovezi că
Dumnezeu fusese cu ei în mişcarea lor şi că va continua să fie cu ei. Această favoare nu a primit-o vreun
editor sau vorbitor millerit important. Ellen Harmon era doar o fată fragilă în vârstă de şaptesprezece ani
care, împreună cu familia ei, fusese exclusă din Biserica Metodistă datorită convingerilor lor adventiste.
Un accident din copilărie o făcuse să nu aibă decât un început de educaţie şcolară. Deşi cu sănătatea
zdruncinată, ea s-a bucurat de o experienţă creştină puternică.

Viziunile timpurii ale lui Ellen White, şi călătoriile care le-au

urmat, nu au avut ca scop prezentarea unor doctrine noi şi distincte;
rolul ei era, mai degrabă, acela de a-i încuraja şi întări pe cei care Îl
aşteptaseră pe Hristos să revină în 1844.

O problemă mai delicată a reprezentat-o continuarea speranţei în

revenirea iminentă a lui Hristos, care i-a condus pe James White şi pe
Joseph Bates să înveţe că aceasta avea să aibă loc pe 22 octombrie 1845,
sau înainte de acea dată. Chestiunea era delicată, deoarece Ellen dorea şi
ea ca Hristos să revină curând; ea nu dorea să descurajeze în nici un fel
pregătirea pentru acest eveniment. Cu câteva zile înainte de data
aşteptată, ea a văzut în viziune că speranţele lor nu vor fi împlinite, şi i-a
avertizat pe cei cu care se afla în contact. Un avertisment similar a venit
mai târziu, atunci când Hiram Edson afirma că timpul se va încheia în
1850, iar Joseph Bates, printr-o interpretare cam fantezistă a ritualului
leviţilor, a fixat anul 1851 ca fiind anul revenirii.
31
 Încurajând turma

Ellen White probabil că a făcut cunoştinţă cu Joseph Bates în primăvara care a precedat căsătoria
ei. El a tratat-o cu cea mai mare curtenie, dar a fost sincer sceptic faţă de viziunile ei ca fiind revelaţii
venind direct de la Dumnezeu. La început, James şi Ellen White nu au fost de acord cu poziţia lui Bates
în favoarea Sabatului zilei a şaptea; ei au considerat că el scotea prea mult în evidenţă porunca a patra.
Atât Bates, cât şi soţii White, şi-au schimbat curând părerile. În cursul lunilor din toamna anului 1846,
proaspăt căsătoriţii soţi White au studiat cu atenţie lucrarea lui Bates The Seventh Day Sabbath, A
Perpetual Sign (Sabatul zilei a şaptea, un semn veşnic), şi au fost convinşi cu privire la Sabat. Bates a
acceptat viziunile numai după ce a fost martorul primirii mai multor viziuni de către Ellen. Una dintre ele
l-a impresionat în mod special. Ea a văzut şi a descris în această viziune unele dintre corpurile cereşti.
Fascinat de astronomie de când era lup de mare, Bates încercase anterior să converseze cu Ellen pe acest
subiect şi constatase că ea era complet neinformată în acest domeniu. Cum altfel putea fi explicată
iluminarea ei bruscă, dacă nu prin lumina trimisă din cer? La începutul lui 1847, Bates putea mărturisi
convingerea lui că viziunile erau de la Dumnezeu, fiind dăruite „pentru a mângâia şi întări poporul Său
împrăştiat şi destrămat de la încheierea lucrării în octombrie 1844”.

Conferinţele sabatice

În aprilie 1847, la câteva luni după ce ea şi James începuseră să păstreze Sabatul zilei a şaptea,
Ellen a primit o viziune care confirma acest nou punct de credinţă. Într-o viziune despre Sfânta Sfintelor,
Ellen a observat Decalogul în interiorul chivotului. Un halo special de slavă părea că încercuieşte
porunca a patra. Ea a fost instruită că adevărata respectare a Sabatului avea să joace un rol vital în
timpurile pline de necazuri pe care poporul lui Dumnezeu le va trăi chiar înainte de a doua venire. A fost
subliniată şi legătura dintre Sabat şi solia celui de-al treilea înger din Apocalips 14. Joseph Bates
observase şi el această legătură în a doua ediţie a tratatului său despre Sabat.

Deşi Joseph Bates, soţii White, şi Hiram Edson au luat conducerea promovării noilor adevăruri
biblice descoperite după dezamăgire, mulţi alţi adventişti din New England şi vestul statului New York
acceptau una sau mai multe dintre aceste doctrine. În 1848, aceşti adventişti răspândiţi au simţit nevoia
imperioasă de a se aduna în mici conferinţe, aşa cum făcuseră în zilele mişcării millerite. La aceste
conferinţe, ei puteau nu numai să se întărească reciproc în credinţă, ci de asemenea să pună la punct
anumite detalii despre profeţiile referitoare la zilele sfârşitului, şi să corecteze greşelile din convingerile
lor religioase.

Prima conferinţă despre Sabat – Rocky Hill, Connecticut

E.L.H.Chamberlain, din Middletown, Connecticut, a luat iniţiativa pentru convocarea primeia din
ceea ce aveau să fie numite mai târziu „Conferinţele Sabatice”. Prima conferinţă a avut loc între 20 şi 24
aprilie, 1848, în casa lui Albert Belden din Rocky Hill, Connecticut. Au participat aproximativ cincizeci
de persoane, vorbitorii principali fiind Bates şi James White. Au fost ore lungi de rugăciune şi studiu al
Bibliei. Această întâlnire a fost atât de binevenită încât s-au făcut curând planuri pentru ca unii dintre
credincioşii din est să accepte invitaţia de a participa la o conferinţă similară în New York.

Participanţii au trebuit să-şi folosească propriile resurse, deoarece nu exista o organizaţie centrală
care să finanţeze aceste întâlniri. James White a cosit fân timp de cinci săptămâni pentru a aduna
suficienţi bani pentru ca Ellen şi el însuşi să călătorească la Volney şi Port Gibson, New York, unde au
fost ţinute cea de-a doua şi cea de-a treia conferinţă în august.

A doua conferinţă despre Sabat – Volney, New York

Deşi participarea la cea de-a doua conferinţă a fost oarecum mai redusă decât la prima, a fost
prezentată o mai mare diversitate de opinii; fiecare participant părea să fie hotărât să-şi păstreze anumite
32
interpretări favorite. Această dezbinare a tulburat-o atât de mult pe Ellen White încât ea a leşinat. Unii s-
au temut că ea ar fi putut să moară. Au fost rostite rugăciuni pentru Ellen şi ,revenindu-şi, a fost luată
într-o viziune. I-au fost arătate multe dintre greşelile promovate, şi a fost instruită să apeleze la toţi cei
prezenţi să lase deoparte problemele minore şi să se unească asupra adevărurilor de bază care alcătuiesc
întreita solie îngerească. Apelurile ei au fost ascultate, iar întâlnirea „s-a încheiat într-un mod triumfal”.

A patra conferinţă sabatică a avut loc în septembrie, din nou la Rocky Hill. Alte două, ţinute în
acea toamnă la Topsham, Maine, şi Dorchester, Massachusetts, au completat ciclul. Conferinţele sabatice
au adus un acord general în rândurile Adventiştilor Sabatarieni (care probabil că numărau numai câteva
sute în acea perioadă) asupra a opt puncte: (1) a doua venire iminentă, personală, pre-milenială; (2)
lucrarea dublă a lui Hristos în sanctuarul ceresc, a cărui curăţire începuse în 1844; (3) Sabatul zilei a
şaptea; (4) lumina specială, supranaturală, a lui Dumnezeu transmisă prin Ellen White; (5) datoria de a
proclama toate cele trei solii îngereşti; (6) nemurirea condiţionată şi moartea ca somn fără vise; (7)
timpul celor şapte plăgi finale; şi (8) distrugerea finală, completă, a celor răi după mileniu. Multe detalii
şi ramificaţii ale acestor doctrine au rămas să fie elaborate, dar conceptele de bază fuseseră finalizate
până la sfârşitul anului 1848.

Uşa închisă şi deschisă

În cursul acestor ani de formare, Adventiştii Sabatarieni şi-au redefinit conceptele despre „uşa
închisă”. Bates şi soţii White consideraseră iniţial că ideea despre uşa închisă era legată inseparabil de
păstrarea încrederii neştirbite în data de 1844. Ellen White a interpretat un timp prima ei viziune ca fiind
o confirmare a cestui lucru. În acelaşi timp, ea recunoştea că persoanele, care „nu au respins în mod
conştient” adevărurile din prima şi a doua solie îngerească, nu erau excluse de la mântuire.

Treptat, cei care se uneau pe platforma doctrinară alcătuită la conferinţele sabatice au ajuns să
înţeleagă uşa închisă într-o nouă lumină. Aceasta a fost adevărat în mod special în zilele care au urmat
după ce Ellen White a primit două viziuni. În prima dintre acestea, dată la jumătatea lunii noiembrie a
anului 1848, Ellen a văzut un mesaj care se mărea „ca nişte râuri de lumină... în jurul întregii lumi”.
Aceasta nu se încadra în conceptul că timpul de probă se încheiase pentru toţi pe 22 octombrie 1844.

Uşa deschisă şi închisă

A doua viziune, dată pe 24 martie 1849, a legat uşa deschisă şi închisă de sanctuarul ceresc şi de
aşteptările diferite ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său în cursul diferitelor etape ale lucrării lui Hristos
în cele două despărţituri. Când Hristos a deschis uşa la Sfânta Sfintelor, Ellen a văzut că lumina strălucea
asupra celor zece porunci; Sabatul reprezenta, de atunci înainte, un test special al loialităţii creştinilor. În
acelaşi timp, Hristos a închis uşa către Sfânta. În timp ce lucrase acolo, Sabatul nu fusese un test în
acelaşi mod în care devenise acum. Lui Ellen i-a fost arătat că unii doreau să revină la acele zile din
trecut, dar acest lucru era imposibil; acea uşă era închisă „şi nici un om nu o poate deschide”.

33
 Cursul nr.5

Folosirea materialelor tipărite

Publicaţiile millerite care reapăruseră după dezamăgire reprezentau un mijloc natural de

contactare a altor adventişti. Dar poziţia conservatoare adoptată de Conferinţa din Albany a împiedicat
principalele publicaţii adventiste să accepte expunerile despre „noua lumină”. Viziunile lui Ellen Harmon
şi explicaţia lui O.R.L.Crosier despre Sanctuarul ceresc au putut ajunge, prin intermediul publicaţiei Day-
Star al lui Enoch Jacobs, la cunoştinţa unei audienţe numeroase. Dar această cale s-a închis şi ea pe
măsură ce Jacobs s-a aventurat într-o mare de excentricităţi teologice.

Ellen Harmon şi susţinătorii ei au încercat, un timp, să copieze de mână şi să expedieze prin poştă
conţinutul viziunilor sale. Dar limitele unei astfel de metode erau evidente. Ca rezultat, în primăvara
anului 1846, a fost tipărit conţinutul primei viziuni, intitulată „Către rămăşiţa împrăştiată în toată lumea”
(To The Remnant Scattered Abroad). Costul celor 250 de exemplare a fost acoperit de James White şi
H.S.Gurney, fierarul cântăreţ care îl acompaniase pe Bates în misiunea adventistă din Maryland în 1844.

Joseph Bates, editor

Joseph Bates a simţit şi el nevoia publicării noilor adevăruri pe care le descoperise şi nevoia de a
corecta unele dintre greşelile pe care le făceau confraţii săi adventişti. În mai 1846, el a pregătit un tratat
de 40 de pagini, intitulat „Cerurile deschise” (The Opening Heavens), în parte pentru a-i contracara pe
acei „spiritualişti” care învăţau că Hristos venise în 1844 în mod spiritual. Bates credea că sanctuarul care
trebuia curăţit se afla în ceruri şi recomanda cu entuziasm numărul Day-Star Extra tipărit de Crosier.
Fondurile pentru tipărirea acestui prim tratat au fost oferite de către o adventistă care ţesuse de curând un
covor mare pentru casa ei. Afirmând că putea să ţeasă un alt covor, a luat covorul terminat şi l-a vândut,
dându-i banii lui Bates pentru a plăti factura pentru tipărirea tratatului.

Nefiind descurajat de lipsa fondurilor, Bates s-a decis apoi să pregătească un tratat despre Sabat.
În timp ce şedea la biroul lui şi studia Biblia cu ajutorul concordanţei, doamna Bates l-a întrerupt pentru
a-i spune că avea nevoie de făină pentru a termina de copt ceea ce pregătea. Fiind conştient că toţi banii
lichizi pe care îi avea erau reprezentaţi de un şiling York (aproximativ 12,5 cenţi), Bates a întrebat-o
prudent câtă făină îi trebuia. „Cam două kilograme,” a răspuns Prudence Bates. Uşurat, căpitanul s-a dus
la un magazin din apropiere şi a cumpărat cele două kilograme de făină împreună cu alte câteva mici
lucruri pe care soţia lui le adăugase pe lista de cumpărături.

Când s-a întors acasă, doamna Bates era îngrozită. Soţul ei, un om de vază în New Bedford,
căpitanul care colindase lumea făcând comerţ, chiar cumpărase doar două kilograme de făină? Joseph a
asigurat-o că acesta era adevărul şi că îşi cheltuise ultimii bani făcând aceste cumpărături. Prudence Bates
a trecut de la jenă la uimire. „Ce ne vom face?”, s-a tânguit ea.

Căpitanul şi-a expus planul de a scrie o broşură care să ajute la răspândirea adevărului despre
Sabat. În ceea ce privea nevoile lor personale, Domnul avea să găsească o cale. „Oh, da! Aşa spui tu
mereu,” a izbucnit Prudence în plâns.

După câteva minute, în timp ce lucra, mintea lui Bates a fost străfulgerată de gândul că o scrisoare
îl aştepta la oficiul poştal. Nefiind un om care ezita când credea că Dumnezeu îl călăuzeşte, Bates a
plecat imediat la poştă. Evident, gândul lui era corect, dar scrisoarea nu era timbrată! Căpitanul Bates a
trebuit să mărturisească faptul că nu avea cei câţiva cenţi necesari pentru a ridica scrisoarea. Deşi
dirigintele Drew dorea să-i dea scrisoarea gratuit, lăsându-l pe Bates să achite timbrul ulterior, căpitanul

34
nu a acceptat această soluţie. „Simt că în scrisoare sunt nişte bani,” a spus el. „Te rog, deschide
scrisoarea şi, dacă este adevărat, reţine din bani contravaloarea timbrului, apoi dă-mi restul.”

Dirigintele a acceptat, după ce a protestat, şi a găsit o bancnotă de 10 dolari în plic! Cel care îi
trimisese scrisoarea i-a explicat lui Bates că Domnul îi făcuse cunoscut că prietenul lui avea nevoie de
bani; aşa că a trimis banii imediat. Cu aceşti bani, căpitanul Bates a cumpărat un butoi de făină, cartofi,
zahăr şi alte lucruri pentru gospodărie, şi a ordonat ca acestea să-i fie livrate la domiciliu. Apoi a plecat la
tipografie pentru a aranja tipărirea tratatului despre Sabat, asigurat fiind că Dumnezeu îi va oferi
fondurile necesare şi pentru acest scop.

Când a revenit acasă, Bates a găsit-o pe soţia lui într-o stare de agitaţie puternică. „De unde au
venit toate aceste provizii? a întrebat ea. „Dumnezeu le-a trimis,” a răspuns căpitanul.„Aşa spui tu
întotdeauna,” a replicat Prudence. Atunci soţul ei i-a înmânat scrisoarea pe care o primise. După ce a
citit-o, ea a izbucnit în lacrimi din nou, lacrimi de iertare şi de bucurie.

Banii pentru plata tipăririi tratatului au sosit la fel de misterios, în sume mici, la momente
neaşteptate. Când Bates s-a dus să facă ultimele aranjamente, editorul l-a informat că factura fusese
achitată. Căpitanul nu a descoperit niciodată faptul că binefăcătorul său era vechiul său prieten,
H.S.Gurney, care plătise în mod neaşteptat datoria.

La sfârşitul primăverii anului 1847, a apărut prima publicaţie editată în comun de James şi Ellen
White şi Joseph Bates. Cuvânt către „mica turmă” (A Word To The „Little Flock”) se adresa în mod clar
adventiştilor. Ea includea relatarea mai multor viziuni ale lui Ellen, o explicaţie asupra viziunilor, scrisă
de Bates, şi articole scrise de James White, dedicate în mod special celor şapte plăgi finale şi
evenimentelor care vor însoţi a doua venire. Ideea principală a acestui mic tratat de 24 de pagini era să-i
încurajeze pe credincioşii adventişti să-şi păstreze experienţa din 1844 în timp ce căutau o lumină şi mai
puternică pe calea deschisă înaintea lor.

Adevărul prezent

Un editor a fost de acord să imprime pe credit 1.000 de exemplare ale unei publicaţii de 8 pagini,
intitulată „Adevărul prezent” (Present Truth). Primul număr, dedicat în principal adevărului despre Sabat,
a fost gata în luna iulie a anului 1849.

În decembrie 1849 au apărut două numere din Present Truth. Apoi el şi-a încetat apariţia câteva
luni deoarece editorul, descurajat de micşorarea donaţiilor şi de opoziţia căpitanului Bates faţă de ideea
publicării unei alte reviste, aproape că a renunţat la acest proiect. Bates a argumentat, în mod ciudat, că
nu trebuia să fie publicat nici o revistă pentru că acest lucru îl făceau acei adventişti care renunţaseră la
experienţa 1844. El a preferat, de asemenea, să vadă predicatori capabili, precum James White,
proclamând personal solia decât să stea în spatele unui birou de editor.

Ellen White nu a vrut să accepte ca soţul ei să abandoneze revista. „Am văzut că Dumnezeu nu
dorea ca James să se oprească,” a declarat ea, „ci el trebuie să scrie, să scrie, să scrie, să scrie, şi să
răspândească solia.” Ca urmare, alte 4 numere din Present Truth au fost pregătite în acea primăvară şi
trimise peste tot înainte ca soţii White să găsească necesară încetarea publicaţiei pe timpul verii, timp în
care ei călătoreau făcând vizite credincioşilor împrăştiaţi.

Advent Review (Curierul advent)

În vara şi toamna anului 1850, în Auburn, statul New York, au fost publicate 4 numere de câte 16
pagini ale revistei „Curierul advent” (Advent Review).

35
 La începutul toamnei, soţii White au simţit îndemnul de a-i vizita pe credincioşii din localitatea
Paris, statul Maine. Familiile William Andrews şi Stockbridge Howland creau stabilitate în această mică
grupă adventistă din zonă. Când James a descoperit o tipografie ieftină şi convenabilă din punct de
vedere al calităţii în Paris, el s-a decis să rămână aici şi să-şi continue activitatea de publicare în locul
unde fraţii erau gata să-l ajute. Aici au fost tipărite ultimele numere din Present Truth şi Advent Review
în noiembrie 1850. În aceeaşi lună, s-a născut o nouă publicaţie care le-a combinat pe cele două dinainte.
Intitulată „Al doilea curier advent si vestitorul Sabatului” (Second Advent Review And Sabbath Herald),
ea a devenit oficialul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ea şi-a schimbat numele de mai multe ori,
ultima oară devenind „Curierul adventist” (Adventist Review). Adventiştii au numit-o aproape mereu
„Curierul” (Review).

Asistenţii editoriali

Tânărul Andrews a fost cel care avea să-l ajute cel mai mult pe James White în activităţile de
publicare. La vârsta de 21 de ani, el a devenit unul dintre scriitorii de frunte pentru „Curierul şi
Vestitorul” (Review And Herald).

Până la mijlocul verii anului 1851, activităţile de publicistică ale soţilor White fuseseră transferate
la Saratoga Springs, statul New York. În cursul celor 9 luni petrecute acolo, a fost publicată prima carte a
lui Ellen, „Schiţe despre experienţele creştine şi viziunile lui Ellen G.White” (A Sketch Of The Christian
Experiences And Views Of Ellen G. White). Pe lângă scurte date biografice, acest volum a inclus un
număr de viziuni ale lui Ellen care fuseseră prezentate anterior în foi volante sau articole din Present
Truth.

Sora lui Ellen, Sarah, şi soţul ei, Stephen Belden, s-au alăturat soţilor White la Saratoga Springs.
Talentul de mecanic al lui Stephen a fost de mare ajutor pentru James în activitatea lui de tipărire. Annie
Smith a sosit şi ea aici, venind din New Hampshire, pentru a lucra în calitate de redactor şi corector.
Experienţele adventiste ale familiei Smith îşi aveau rădăcinile în zilele millerite, dar valorile religioase s-
au estompat pe măsură ce Annie şi fratele ei mai mic, Uriah, deveneau adulţi, şi amândoi au fost atraşi de
o carieră literară. Pentru a-i face pe plac credincioasei sale mame, Annie a participat la o prelegere ţinută
de Joseph Bates. Cu o seară înainte, atât Annie, cât şi Bates, visaseră că se vor întâlni la această
prelegere. Annie a fost atât de impresionată încât a acceptat adevărul despre Sabat şi a început să scrie
poezii pentru Review. Ea a răspuns chemării lui James White, la vârsta de 23 de ani, pentru a veni la
Saratoga Springs şi a ajuta la activitatea editorială. Patru ani mai târziu avea să moară din cauza
tuberculozei. În cursul scurtei sale vieţi, a scris 45 de poezii pentru Review şi Youth’s Instructor
(„Instructorul tineretului”). La un secol şi jumătate după moartea ei, adventiştii îi cântă imnurile care
proclamă revenirea lui Isus.

Bates, Rhodes, Edson, Andrews şi alţii, s-au adunat împreună cu soţii White la casa lui Jesse
Thompson, pe 12 martie 1852, la sud de Saratoga Springs. După studiu şi rugăciune, ei au decis să
cumpere o maşină de tipărit. Edson şi-a vândut ferma pentru a-i împrumuta 650 $ lui James White, bani
necesari pentru cumpărarea unei prese tipografice de mână tip Washington, şi pentru mutarea în
Rochester, New York, un oraş mai bine situat pentru eficienţa distribuirii revistei. Până în octombrie, ei
au primit suficiente donaţii pentru a acoperi costul înfiinţării Tipografiei „Curierul şi Vestitorul” (Review
And Herald Printing Office).

Cei 3 ani cât a funcţionat tipografia în Rochester au fost ani de expansiune şi de progres. În
august 1852, James White a lansat „Instructorul tineretului” (The Youth’s Instructor), o publicaţie lunară
de 8 pagini, menită să ofere studii biblice săptămânale pentru şcoala de Sabat despre subiecte de doctrină
şi alte materiale „pentru interesul şi instruirea” copiilor.

36
 John Norton Loughborough

Mutarea la Rochester a coincis cu intrarea în rândurile adventiştilor

sabatarieni a mai multor persoane care aveau să devină nume sonore în
dezvoltarea denominaţiunii. Tânărul John N.Loughborough locuia în
Rochester; el era zugrav în timpul săptămânii şi predica mai multor grupe
de adventişti duminica. Un membru al uneia dintre comunităţile sale, care
devenise interesat de adevărurile predicate de adventiştii sabatarieni, i-a
sugerat lui Loughborough să participe împreună cu el la una dintre
conferinţele acestora. Deşi avea doar 24 de ani, Loughborough predica de
mai mult de 3 ani şi era încrezător că putea să-i combată pe sabatarieni cu
câteva texte care arătau că Legea Morală fusese desfiinţată. La sosirea la
întâlnire, Loughborough a fost uimit să recunoască faptul că vorbitorul era
un om pe care îl văzuse într-un vis avut cu câteva nopţi mai înainte. El a
fost şi mai uimit când acest vorbitor, J.N.Andrews, a folosit aceleaşi texte,
pe care le pregătise şi el pentru a le folosi contra Legii, însă pentru a arăta
că oamenii trebuie să respecte Legea în continuare. Loughborough s-a decis
în decurs de 3 săptămâni să se alăture sabatarienilor. În curând el l-a însoţit pe Hiram Edson într-un
circuit pentru a-i încuraja pe credincioşii din vestul statului New York şi Pennsylvania. Mai târziu a
devenit un pionier al lucrării în Michigan, California şi în Anglia, fiind primul istoric al denominaţiunii.

Activitatea de pionierat în Michigan

La începutul anului 1849, Joseph Bates a început să caute adventişti în zone şi mai îndepărtate,
pentru a le putea împărtăşi lumina recent descoperită. El a luat contact, în vara anului 1849, cu fierarul
Dan R.Palmer, liderul unei grupe de adventişti din localitatea Jackson, statul Michigan. Bates i-a ţinut
prima predică lui Palmer în sunetul ciocanului care lovea nicovala, acesta fiind foarte puţin interesat.
Argumentele căpitanului au avut succes. Convins că auzise adevărul, Palmer l-a invitat pe Bates să
vorbească în faţa grupării adventiste în duminica următoare. Înainte ca Bates să plece din Jackson, toţi
cei care alcătuiau grupa de adventişti se hotărâseră să devină păzitori ai Sabatului.

Bates a revenit în Jackson 3 ani mai târziu pentru a-i încuraja pe cei convertiţi. Cu această ocazie,
un tânăr predicator energic, Merritt E.Cornell, adventist al „noului regat”, şi soţia lui, au acceptat cu greu
să-l asculte pe Bates vorbind în casa lui Dan Palmer. Cornell era încrezător că putea să descopere rapid
greşelile din prezentarea lui Bates. Dar, în termen de două săptămâni, el a dus mesajul lui Bates socrului
său, Henry Lyon, şi lui John P. Kellogg, un vecin adventist pe care l-a căutat pe câmpul cu fân. Cornell
avea să fie unul dintre evangheliştii proeminenţi ai adventiştilor de ziua a
şaptea timp de aproape un sfert de secol. Deşi dificultăţile de ordin
personal i-au întrerupt lucrarea mai târziu, lui i se datorează mult pentru
răspândirea rapidă a doctrinei adventiste de ziua a şaptea în statul
Michigan.

Căpitanul Bates a auzit, în cursul celei de-a doua sa vizite în

Jackson, despre mai multe familii adventiste din Indiana şi s-a decis să le
viziteze. Pe drum, el s-a simţit îndemnat de Duhul Sfânt să coboare din
tren în micul sat Battle Creek. Mergând la oficiul poştal, el a întrebat de
„cel mai cinstit om din localitate”. După câteva minute mergea pe strada
Van Buren către casa prezbiterianului David Hewitt. Era dimineaţa
devreme când Bates a bătut la uşa lui Hewitt şi a declarat că are un adevăr
important de prezentat. Fiind invitat cu politeţe să servească mai întâi
micul dejun şi apoi să conducă altarul de dimineaţă al familiei, Bates a
avut ocazia mai târziu să-şi prezinte convingerile. Soţii Hewitt au ascultat
37
prezentarea speranţei advente toată dimineaţa însoţite de ilustraţiile de pe harta profetică atât de
folositoare a căpitanului. Subiectul era nou pentru ei, ca şi doctrina Sabatului zilei a şaptea, pe care Bates
a prezentat-o după amiaza. Soţii Hewitt au fost convinşi. Ei au păstrat următorul
Sabat şi au format nucleul unei comunităţi care s-a adunat în casa lor până când
s-a construit prima capelă adventistă în Battle Creek. Convertirea
prezbiterianului Hewitt, care nu avusese nici un contact cu adventiştii, a pus
efectiv capăt definitiv convingerii lui Bates că uşa harului era închisă.

În statul New York, influenţa unui singur exemplar din Review a iniţiat
cercetările efectuate de fermierul-predicator John Byington pe tema adevărului
despre Sabat. Deşi Byington nu fusese impresionat în mod special de
prezentarea millerită audiată în 1844, el a acceptat acum părerile adventiştilor
sabatarieni, adică în anul 1852. Trei ani mai târziu a construit una dintre primele
biserici adventiste de ziua a şaptea lângă casa lui din Buck’s Bridge, statul New
York. Byington avea să devină mai târziu predicator în Michigan, care se
întreţinea singur, şi primul preşedinte al Conferinţei Generale Adventiste de
Ziua a Şaptea.

Roswell Cottrell s-a alăturat adventiştilor sabatarieni în 1851 ca urmare a

citirii revistei Review şi a unei vizite personale pe care i-a făcut-o Joseph Bates.
Cottrell provenea dintr-o veche familie hughenotă, care avea rădăcini adânci în
credinţa baptistă de ziua a şaptea. El auzise predicarea millerită, dar nu simţise
îndemnul să o urmeze, pentru că cei care predicau nu respectau toate legile lui
Dumnezeu. El s-a convins după ce a comparat învăţăturile din Review cu cele
din Biblie. Cottrell a devenit colaborator la Review şi a pregătit o lungă serie de
studii biblice, publicate în The Youth’s Instructor, pentru a fi folosite la şcoala de
Sabat. Acestea au fost reunite ulterior sub forma unei cărţi, purtând titlul „Curs
biblic” (The Bible Class).

Uriah Smith

În toamna anului 1852, un tânăr care avea să joace, conform lui

James White, cel mai important rol în dezvoltarea publicaţiei Review And
Herald, se lupta cu doctrina Sabatului. Uriah Smith avusese vârsta de 12 ani
când trecuse prin marea dezamăgire împreună cu mama lui adventistă. În
anii care au urmat, el s-a hotărât să urmeze o carieră literară. Apoi, în
septembrie 1852, a participat la o conferinţă a adventiştilor sabatarieni în
localitatea Washington, statul New Hampshire. Lucrurile pe care le-a auzit
acolo au început să-l convingă de faptul că porunca a patra cerea în
continuare serbarea zilei a şaptea drept Sabat. După 12 săptămâni de studiu
s-a hotărât să devină un adventist păzitor al Sabatului. În luna mai a anului
următor, imediat după ce împlinise 21 de ani, Uriah s-a alăturat surorii lui,
Annie, la biroul publicaţiei Review din Rochester.

Stephen Haskell

În 1853, Review a început să publice un mic tratat intitulat simplu „Elihu despre Sabat” (Elihu On
The Sabbath). Acest tratat avea să joace un rol important în transformarea lui Stephen N.Haskell într-un
adventist păzitor al Sabatului. Haskell avea 19 ani când a auzit prima predică despre a doua venire, ţinută
de un evanghelist adventist.
38
 În drumul spre casă de la o întâlnire de tabără din Connecticut, în vara
anului 1853, Haskell s-a decis să viziteze o grupă de credincioşi adventişti pe
care o înfiinţase în Canada în anul anterior. În timp ce schimba trenul în
Springfield, statul Massachusetts, s-a decis să-şi lase valiza la bagaje până
la întoarcerea sa. Îndrumat către atelierul unui tinichigiu care lucra la căile
ferate, William Saxby, acesta l-a primit cu multă amabilitate. În curând
conversaţia a ajuns la Sabatul zilei a şaptea, deoarece Saxby era un adventist
păzitor al Sabatului. Deşi Haskell a evitat invitaţia de a merge la o întâlnire a
sabatarienilor, el a mers acasă la Saxby pentru a înnopta şi a beneficiat de o
argumentare rapidă a adevărurilor pe care Saxby le prezentase. A doua zi
dimineaţă, când Haskell pleca, gazda lui i-a dat câteva mici tratate, incluzând
Elihu On The Sabbath. Înainte de a ajunge la destinaţia din Canada, tânărul
predicator era convins că „ziua a şaptea era Sabatul, conform luminii pe care
o aveam, şi că eram gata să-l respect până când puteam să primesc mai multă
lumină.”

Consolidarea

În 1857, James White a început campania pentru achiziţionarea unei prese tipografice acţionată de
aburi, pentru a face faţă volumului sporit de lucru. În acest moment, tipărirea revistei Review la vechea
presă tipografică manuală dura 3 zile, revista devenind o apariţie săptămânală din 1856. Nu a fost uşor să
se adune 2.500 $ într-o perioadă de depresie economică la scară naţională. Dar White a făcut un apel
pentru acest scop, iar Review devenise atât de important pentru credincioşi încât zeci de membri au
răspuns la apel. Unii au contribuit chiar şi cu 100 $. Richard Godsmark, un fermier de lângă Battle
Creek, şi-a vândut cei doi boi pentru a contribui la acest apel. Godsmark se oprea deseori în faţa
tipografiei Review în drumurile lui spre oraş, şi asculta zgomotul făcut de presa tipografică. Apoi zâmbea
şi murmura satisfăcut: „Bătrânii Buck şi Bright trag la jug; tra-a-a-g la jug!”

James White trăgea şi el „la jug”. El înfiinţase o editură aproape cu mâinile goale, învingând
obstacole extraordinare. De mai multe ori, singurul lucru care l-a făcut să nu se dea bătut a fost
încurajarea bazată pe viziunea soţiei sale. Acum, când editura funcţiona satisfăcător, White a început să
fie preocupat de punerea bazelor organizaţiei Bisericii. Această sarcină avea să solicite eforturi şi mai
mari decât cele de până acum.

39
 Cursul nr.6

Epoca dezvoltării organizaţionale (1848-1863)

Hotărârea de a nu crea o nouă denominaţiune făcea parte din moştenirea millerită a adventiştilor
sabatarieni. Ei nu au uitat curând avertismentul lui George Storrs că „nici o biserică nu poate fi
organizată prin invenţia omului, căci ea devine Babilon din momentul când a fost organizată”.

În 1854, la 10 ani după dezamăgire, Ellen White, pe baza viziunilor ei, a început să cheme
Biserica să „fie bine ancorată în ceea ce priveşte ordinea stabilită de Evanghelie, ordine care fusese atât
de mult neglijată”. Cu câteva săptămâni înainte, James White începuse publicarea unei serii de articole în
Review pe aceeaşi temă. Corespondenţa bogată şi călătoriile îl convinseseră că „turma împrăştiată”
trebuie să aibă o mai bună direcţie şi o organizaţie, dacă doreşte să-şi păstreze credinţa şi să-şi extindă
mărturia.

Deşi unitatea doctrinară fusese realizată în cadrul grupului de adventişti sabatarieni la mijlocul
anilor 1850, mulţi dintre ei experimentau, în acelaşi timp, un declin al zelului spiritual.

În ciuda intrării în rândurile predicatorilor adventişti sabatarieni a unor oameni ca Andrews,

Cornell, şi Waggoner, multe comunităţi mici şi credincioşi izolaţi nu auzeau o predică a unui pastor de
aceeaşi credinţă cu a lor timp de luni de zile. Teritoriul dintre statul Maine şi Minnesota era prea mare
pentru corpul limitat de predicatori disponibili. Şi, deoarece nu exista un sistem oficial de programare şi
susţinere financiară a predicatorilor adventişti, mulţi dintre aceştia erau forţaţi să lucreze ca fermieri sau
meşteşugari pentru a se întreţine. În timpul primăverii şi verii, aceştia, asemenea lui John Byington,
lucrau la fermele lor şi păstoreau grupele care se aflau la o distanţă care putea fi străbătută cu o şaretă
trasă de un cal. Vizitele la credincioşii din alte zone se făceau doar în cursul lunilor de iarnă.

Recrutarea pastorilor

Problemele financiare au continuat să împovăreze din greu personalul clerical adventist. Sprijinul
primit era cu totul voluntar. Pentru primele 3 luni de activitate după ce a plecat din Waukon,
Loughborough a primit cazare şi masă, un pardesiu din piele de bizon, care valora aproximativ 10 dolari,
şi 10 dolari în bani lichizi, o sumă extrem de mică pentru activitatea depusă timp de o iarnă întreagă.
Pentru a economisi bani, Loughborough a mers pe jos ultimii 47 de kilometri când s-a întors în Waukon.

În 1857, când Statele Unite treceau printr-o criză financiară, răsplata lui Loughborough pentru
munca de o iarnă a constat din 3 săculeţi cu zahăr de câte 5 kilograme şi jumătate fiecare, 10 baniţe de
grâu (o baniţă are aproximativ 35 de litri, nota traducătorului), 5 baniţe de mere, 5 baniţe de cartofi, o
măsură de fasole (aproximativ 9 litri), o şuncă, o jumătate de porc, şi 4 dolari în bani lichizi!

Dăruirea sistematică

În primăvara anului 1858, comunitatea din Battle Creek a format un grup de studiu, sub
conducerea lui John Andrews, pentru a căuta indicii în Biblie despre sprijinirea lucrării. La începutul
anului 1859, acest grup a propus un plan de dăruire sistematică, care a fost aprobat de către biserica din
Battle Creek; acesta a fost curând promovat prin articolele din Review. Mai târziu în acelaşi an,
conferinţa generală a credincioşilor adventişti reunită la Battle Creek, a recomandat sistemul tuturor
adventiştilor.
40
 Fraţii din Battle Creek au sugerat ca, în conformitate cu instrucţiunile lui Pavel din 1 Corinteni
16:2, fiecare credincios să pună deoparte o anumită sumă de bani în „prima zi a săptămânii”. Fraţii au
fost încurajaţi să strângă între 5 şi 25 de cenţi pe săptămână, iar surorile între 2 şi 10 cenţi. Pentru fiecare
proprietate de 100 $ deţinută, ar fi trebuit să se strângă încă o sumă de până la 5 cenţi pe săptămână.
„Dăruirea sistematică” (Systematic Benevolence) sau „Sora Betsy” (Sister Betsy), după cum a fost
curând poreclită, a avut o priză rapidă şi a generat curând o nouă problemă: cui să i se dăruiască
contribuţiile şi ce să se facă cu banii primiţi? Review a sfătuit ca fiecare grupă de credincioşi să
numească un trezorier, care să aibă 5 dolari la dispoziţie pentru a-i ajuta pe predicatorii itineranţi. Restul
banilor puteau fi trimişi organizaţiilor pentru evanghelizări în corturi pentru a-şi acoperi cheltuielile.
Propunerea lui John Loughborough din 1861 pentru introducerea zecimii a fost prematură, după cât se
pare. În ciuda faptului că a fost susţinută de James White, ea nu a fost acceptată de marea majoritate.

După cum colectarea de fonduri şi plătirea predicatorilor a sugerat nevoia unui anumit tip de
organizaţie permanentă care să rezolve aceste detalii, la fel extinderea numărului de credincioşi impunea
crearea unei organizaţii care să le coordoneze eforturile şi să le promoveze convingerile.

Activitatea în mijlocul grupurilor de altă limbă

Biserica începea, de asemenea, să ajungă la unele din subgrupele culturale din Statele Unite. Doi
fraţi canadieni de origine franceză, A.C. şi D.T.Bourdeau, au intrat în rândul adventiştilor sabatarieni în
anul 1856. Ei au început curând să activeze în cadrul populaţiei de limbă franceză din Quebec şi
Vermont. În statul Wisconsin, au fost contactate familii norvegiene care îşi puneau întrebări despre Sabat
dinainte de a fi emigrat în America. În ciuda dificultăţilor de limbă, Andrew Olsen şi soţia lui au fost
curând botezaţi ca Adventişti Sabatarieni. Treizeci de ani mai târziu, fiul lor, Ole, avea să devină
preşedintele Conferinţei Generale. Deşi mai multe familii vecine s-au alăturat familiei Olsen în noua lor
credinţă, activitatea printre scandinavi nu a progresat în mod real decât după ce John G.Matteson, un
predicator baptist danez, a acceptat adventismul de ziua a şaptea în anul 1863. Acest tânăr danez viguros
a călătorit prin statele Wisconsin, Illinois, Iowa şi Minnesota pentru a căuta concetăţeni receptivi.

Unul dintre cei mai recenţi emigranţi a fost convertit la adventism în cursul unei întâlniri în cort
din 1857. Michael Czechowski făcuse studii în Polonia natală pentru a deveni preot. Decepţionat de
corupţia unora dintre colegii săi clerici, şi aflându-se în pericol din cauza activităţilor sale politice
naţionaliste, Czechowski a fugit la Roma. O audienţă la papa Grigore al XVI-lea mai mult a slăbit
credinţa lui în biserica romană decât a întărit-o, deşi el a continuat activitatea de preot încă alţi câţiva ani.
După ce a renunţat la preoţie, frica de intrigile iezuiţilor l-a condus să fugă în America. Aici, el s-a
convertit la protestantism şi a devenit adventist, în final. Capacităţile lingvistice ale lui Czechowski erau
folositoare în activitatea printre canadienii vorbitori de limbă franceză şi printre locuitorii statului New
England. El se stabilise în oraşul New York înainte de anul 1860. În acel creuzet cultural, fostul preot
devenit adventist a înfiinţat o comunitate în Brooklyn, lucrând pentru francezi, polonezi, italieni,
germani, şi suedezi. Totuşi, Czechowski dorea să revină în Italia ca misionar şi a discutat cu fraţii săi,
fără succes, trimiterea lui acolo.

Creşterea face necesară construirea unui sediu

În Battle Creek se întâmplaseră multe lucruri în timpul trecut de când Joseph Bates a venit să-l
caute pe „cel mai cinstit om din localitate”. În primăvara anului 1853, 8 adventişti se întâlneau pentru
serviciile divine de Sabat în salonul lui David Hewitt. Mai târziu în acelaşi an, Joseph Frisbie şi soţia lui
s-au alăturat soţilor Hewitt în vestul localităţii Battle Creek. Prezenţa lui Frisbie a ajutat la sporirea
interesului comunităţii faţă de adventism, un interes stimulat de prima întâlnire evanghelistică în cort
condusă de Loughborough şi Cornell în 1854. În primăvara lui 1855 comunitatea adventistă s-a simţit
datoare să construiască prima ei casă de rugăciune cu o capacitate de 40 de locuri. Cam în acest timp,
adventiştii din Michiganul de est au început să vină în Battle Creek: soţii Cornell, soţii Lyon, soţii
41
Kellogg. În toamna lui 1855 editura s-a mutat din Rochester la Battle Creek.
Astfel James White, soţii S.T. Belden, Uriah Smith, George Amadon şi alţi câţiva
au venit aici.

Soţii White, care se mutau mereu, s-au stabilit în Battle Creek. Ei au

construit aici, în 1857, prima lor casă proprietate, cu 6 camere modeste, în
valoare de 500 de dolari. În acel an comunitatea locală a construit a doua casă de
închinare. Deşi abia la mijlocul anilor 1860 numărul membrilor bisericii din
Battle Creek avea să depăşească cifra de 100, fraţii din 1857 şi-au demonstrat
credinţa prin construirea unei clădiri cu o capacitate de 300 de locuri. Ei au dorit
să găzduiască conferinţe pentru credincioşii din tot statul şi din toată ţara. Battle
Creek era considerat deja ca fiind centrul adventiştilor sabatarieni.

Grupurile dezbinătoare

Anii 1850 nu au fost ani de progres continuu către unitate; chiar din 1853, un episod minor din
Jackson, Michigan, a condus la prima dezbinare clară în rândurile adventiştilor sabatarieni. H.S.Case şi
C.P.Russell, doi predicatori adventişti, s-au supărat foarte tare pe una din surorile Jackson pentru că
aceasta îşi pierduse calmul faţă de un vecin dificil. Ei au solicitat-o în mod repetat pe această soră să-şi
recunoască greşeala pentru că a folosit un cuvânt nepotrivit în cursul acestei experienţe. Femeia a negat
că folosise acel cuvânt; membrii comunităţii au susţinut una sau cealaltă dintre părţi.

Nefiind susţinuţi de Ellen White, Case şi Russell au început aproape imediat să atace valabilitatea
viziunilor şi modul în care James White se folosea de finanţele editurii. Au fost citate ideile anterioare
greşite ale soţilor White despre „uşa închisă” drept dovadă a faptului că ei nu puteau fi crezuţi în
problemele de doctrină.

Case şi Russell au înfiinţat publicaţia numită Messenger Of Truth (Mesagerul adevărului) pentru
a-şi susţine acuzaţiile. La recomandarea lui Ellen White, această „grupare a Mesagerului” a fost ignorată
în mare măsură şi, aşa cum prezisese ea, mesagerii au început curând să se certe între ei. Publicaţia şi-a
încetat apariţia după câţiva ani.

Între timp, o altă dezbinare mai serioasă avusese loc în Wisconsin. Aici, opiniile lui
J.M.Stephenson şi D.P.Hall despre mileniu au coincis cu cele ale adventiştilor „regatului viitor”, care
erau numeroşi în acea zonă. Şi ei s-au supărat pe soţii White după ce poziţia lor a fost respinsă în
Review. S-a născut o alianţă temporară cu gruparea „Mesagerului”, iar teoriile „regatului viitor” au
cunoscut o înflorire în Messenger Of Truth. La un moment dat se părea că majoritatea credincioşilor din
statul Wisconsin erau nemulţumiţi. Totuşi, Stephenson şi Hall au renunţat curând la Sabat şi, ca urmare,
şi-au pierdut majoritatea susţinătorilor.

Gruparea „Mesagerului” şi episodul Stephenson-Hall au subliniat nevoia existenţei unei

organizaţii care să aibă autoritatea să trateze ereziile viitoare. Organizarea la nivel local începuse cel
puţin din 1853, cu alegerea diaconilor care să îndeplinească serviciile pentru împărtăşire şi spălarea
picioarelor. Faptul că pastorii nu făceau vizite regulate i-a convins pe majoritatea adventiştilor sabatarieni
de necesitatea acestui pas. Bates şi White luaseră în mâna lor împuternicirea şi hirotonisirea pastorilor. Ei
au emis scrisori de recomandare primitive semnate de ei înşişi, în calitate de „pastori conducători”.

Mişcarea pentru organizaţie

Problema dreptului legal de proprietate – asupra clădirilor bisericii şi a editurii – i-a condus pe
păzitorii Sabatului spre înfiinţarea organizaţiei. Deoarece comunităţile locale nu aveau personalitate
juridică, ele nu puteau să deţină dreptul de proprietate asupra caselor de rugăciune construite prin
contribuţia membrilor. Aceste case erau proprietatea legală a credinciosului care oferea terenul pentru
42
construcţie. În cazul când persoana respectivă murea sau apostazia, apăreau complicaţii. În Cincinnati,
când proprietarul terenului pe care fusese construită casa de rugăciune adventistă a renunţat la credinţă, el
a transformat casa într-o fabrică de oţet!

În prima jumătate a anilor 1860, dezbaterea asupra înfiinţării organizaţiei a luat amploare. Atât de
mare era teama unora că paşii legali făcuţi ar reprezenta „unirea lui Hristos cu Cezarul,” încât
R.F.Cottrell a scris că cei care investesc banii în editură „Îl împrumută pe Dumnezeu, şi trebuie să aibă
încredere în El. Dacă El consideră că este bine ca ei să-i piardă astfel, îi va răsplăti ulterior dacă ei sunt
credincioşi.”

Astfel de argumente au provocat reacţia lui James White: „... considerăm că este periculos să-I
încredinţăm lui Dumnezeu ceea ce El ne-a încredinţat nouă şi astfel ne convingem să nu facem nimic sau
prea puţin,” a scris el.

La sfârşitul acelei veri, în timp ce majoritatea americanilor erau preocupaţi de campania pentru
alegerea preşedintelui, James White a convocat delegaţii la Battle Creek pentru o conferinţă despre
viitorul din punct de vedere legal al editurii. Pe 29 septembrie 1860, reprezentanţii din cel puţin 5 state au
inaugurat cea mai importantă sesiune cu subiect comercial a adventiştilor sabatarieni care avusese loc
până atunci. Ei au avut o discuţie cuprinzătoare despre organizaţie, avându-i pe James White ca
preşedinte al adunării şi pe Uriah Smith ca secretar. Toată lumea a fost de acord că ceea ce urma să fie
făcut trebuia să aibă un suport biblic, dar unii au refuzat să aprobe orice nu era recomandat concret în
Biblie. Aici era problema, deoarece James White a remarcat: „nu am reuşit deocamdată să găsesc în
Biblie sugestii despre o presă de tipărit, corturi itinerante, sau modul în care păzitorii Sabatului să-şi
păstreze editura.”

Statutul legal

După multe discuţii, s-a hotărât prin consens că trebuia susţinută înfiinţarea organizaţiei
credincioşilor ca asociaţie legală, pentru a putea deţine proprietăţi şi a efectua tranzacţii comerciale, chiar
dacă organizaţia, ca Biserică, nu putea face aceste lucruri. Ca urmare a adoptării unei rezoluţii care
recomanda înfiinţarea unor organizaţii legale ale comunităţilor care deja construiau, sau aveau în plan să
construiască case de rugăciune, Bates, ca preşedinte, a numit un comitet format din 3 persoane care să
facă recomandări legate de editură şi de numele Bisericii. Bates, care era în favoarea organizaţiei, a numit
cu abilitate două persoane cu opinii moderate, Andrews şi Waggoner, împreună cu T.J.Butler, oponent
îndârjit contra înfiinţării organizaţiei şi adoptării unui nume. Responsabilitatea pentru a trasa o direcţie de
urmat a revenit astfel primilor doi.

Deşi nu a reuşit să cadă de acord asupra unui nume pe care să-l recomande, comitetul a propus
conferinţei să aleagă 7 bărbaţi, care să solicite autorităţii de stat aprobarea pentru organizarea „Editurii
curierului advent” (Advent Review Publishing Association). În urma dezbaterilor a devenit clar faptul că
delegaţii se aşteptau ca organizatorii să ia măsuri în vederea participării mai largi la proprietate şi la
controlul asupra editurii. Astfel, planul a fost adoptat în unanimitate. Conferinţa i-a numit pe James
White, J.H.Waggoner, J.N. Loughborough, G.W.Amadon, Uriah Smith, George Lay şi Dan Palmer
pentru a organiza asociaţia.

Problema numelui

Delegaţii erau gata pe 1 octombrie să ia în discuţie problema numelui. Unii considerau că

alegerea unui nume i-ar transforma „doar într-o altă denominaţiune”. James White a răspuns că ei
reprezentau deja o denominaţiune şi „nu ştiu cum am putea împiedica acest lucru, în afară de cazul în
care am renunţa la tot.” White avea dreptate. Orice grup care are un minim de coeziune este privit, de cei
care nu sunt membrii lui, ca fiind o entitate separată. Convenienţa cere ca un astfel de grup să poarte un

43
nume. Adventiştii sabatarieni fuseseră numiţi în multe feluri: „oamenii de ziua a şaptea”, „închizătorii de
uşă de ziua a şaptea” (Sevent-day Doorshutters), „adventiştii păzitori ai Sabatului” (Sabbath-keeping
Adventists), şi „sabatul zilei a şaptea a uşii închise şi anihilaţioniştii” (Shut-door Seventh-day Sabbath
and Annihilationists), pentru a aminti doar câteva dintre ele. Ei s-au numit pe ei înşişi chiar şi „rămăşiţa”
(the remnant), „turma împrăştiată” (the scattered flock), sau „Biserica lui Dumnezeu” (the Church of
God).

Când s-a luat în sfârşit decizia de a recomanda un nume, „Biserica lui Dumnezeu” a fost susţinut
de mulţi. J.B.Frisbie îl promovase începând din 1854; James White a prezentat acest nume ca o alegere a
sa încă din vara anului 1860. T.J.Butler făcea presiuni pentru adoptarea acestui nume, refuzând să
accepte orice alt nume. Dar mulţi alţii au simţit că numele „Biserica lui Dumnezeu” suna prea încrezut
sau îngâmfat. În plus, el era deja folosit de alte grupări. Delegaţii au fost în favoarea unui nume care să se
identifice rapid cu doctrinele lor majore. Ce alt nume putea fi mai potrivit decât „Adventist de Ziua a
Şaptea” (Seventh-day Adventist)? Acest nume le fusese atribuit la fel de mult ca oricare altul şi avea, în
plus, calitatea de a identifica în mod clar adevărurile biblice principale proclamate de adventişti.

David Hewitt a luat iniţiativa, până la urmă, şi a propus adoptarea numelui de „Adventist de Ziua
a Şaptea”. Numai T.J.Butler s-a opus până la sfârşit, deşi mai mulţi delegaţi au refuzat să voteze în vreun
fel. Ellen White a păstrat o poziţie retrasă pe toată durata conferinţei. Acum, totuşi, ea a susţinut cu toată
inima numele ales. „Numele de Adventist de Ziua a Şaptea poartă în el adevăratele caracteristici ale
credinţei noastre şi va convinge mintea cercetătoare,” a scris Ellen. „Ca o săgeată din tolba Domnului, el
îi va lovi pe călcătorii Legii lui Dumnezeu şi va conduce la pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în
Domnul Isus Hristos.”

Structura organizatorică

Drumul către înfiinţarea structurii organizatorice fusese deblocat. Mişcarea pentru o structură
denominaţională a continuat constant după acest prim succes. Opoziţia nu încetase complet; unele
persoane au rămas atât de ferm convinse că orice organizaţie era „Babilon” încât au întrerupt orice
legătură cu adventiştii de ziua a şaptea. Dar cei mai mulţi, asemenea lui R.F.Cottrell, probabil cel mai
influent critic al organizării, au acceptat deciziile Conferinţei de la Battle Creek.

În primele zile ale războiului civil, un mic grup de adventişti de ziua a şaptea adunat la Battle
Creek le-a cerut celor 9 pastori prezenţi să pregătească recomandările lor pentru un plan al organizaţiei
Bisericii. Raportul pastorilor, care a apărut în numărul din iunie 1861 al revistei Review, a propus 3
niveluri de organizare: biserici locale, „conferinţe pe state sau districte”, şi o conferinţă generală care să
reprezinte toate bisericile şi să vorbească în numele lor.

Organizarea primei conferinţe

Zona centrală a adventismului continua să sprijine această organizare. La o întâlnire a

credincioşilor din Michigan, ţinută la Battle Creek, în 4-6 octombrie 1861, sub conducerea lui James
White, Loughborough şi Bates, s-au făcut paşi importanţi pentru formarea Conferinţei adventiştilor de
ziua a şaptea din Michigan.

După un minim de discuţii, s-a recomandat o organizare statală simplă. Pentru a fi cunoscută ca o
Conferinţă, un termen folosit deja de metodişti, la sesiunile sale anuale trebuia să participe pastori şi
delegaţi din toate comunităţile unui stat. Conferinţa trebuia să păstreze un număr minim de oficiali: un
preşedinte, un secretar şi un comitet executiv format din 3 persoane. Organizatorii i-au numit pe
preşedintele lor, Joseph Bates, şi pe secretar, Uriah Smith, să ocupe aceste funcţii până la prima întâlnire
anuală a Conferinţei, care urma să aibă loc în anul următor. Loughborough, Cornell şi Hull au fost numiţi
ca membri ai primului comitet executiv. Conferinţa a decis să emită scrisori de recomandare pentru

44
pastorii care lucrau pe teritoriul său, astfel încât comunităţile să poată fi sigure că un predicator itinerant
face parte dintre cei recunoscuţi de Conferinţă.

Exemplul celor din Michigan s-a dovedit a fi molipsitor. În răstimp de un an, au fost organizate
alte 6 Conferinţe. Când comunităţile din unele zone au ezitat, laici hotărâţi le-au îndemnat la acţiune.
Organizatorii din Michigan recunoscuseră faptul că pastorii şi laicii aveau roluri diferite în
organizaţia Bisericii. Ei îi solicitaseră pe pastorii din mijlocul lor să studieze cu atenţie principiile Bibliei
legate de organizarea comunităţilor locale şi să-şi publice recomandările în Review. Asemenea
Conferinţei organizate în Michigan, acest raport a fixat tiparul pentru dezvoltarea ulterioară a Bisericii. El
recunoştea mai multe tipuri diferite de lideri. Odată organizată, Biserica ar trebui să aleagă cel puţin un
prezbiter şi diaconi din rândurile membrilor săi. Prezbiterul local trebuia să conducă botezurile şi Cina
Domnului atunci când un pastor hirotonisit nu era disponibil. Diaconii trebuiau să se ocupe de
problemele materiale ale comunităţii.

Laicii au jucat un rol important în aceşti ani de început. La prima întâlnire anuală a Conferinţei
Michigan, laicul William S.Higley a fost ales preşedinte pentru mandatul următor. Această sesiune a
conferinţei a decis de asemenea să plătească un salariu regulat pastorilor şi să le solicite rapoarte regulate
de activitate.

Conferinţa Generală

Probabil că cel mai semnificativ pas făcut de credincioşii din Michigan în 1862 a fost acela de a
invita celelalte Conferinţe nou organizate să-şi trimită delegaţii la întâlnirea cu ei, în cursul conferinţei
lor anuale din 1863, pentru ca să se organizeze Conferinţa Generală. Aceasta a fost o invitaţie adresată
Conferinţelor, nu comunităţilor individuale. Astfel a fost fixat modelul pentru structura ierarhică
indirectă, adoptat de către denominaţiune. Reprezentanţii din alte 5 state s-au unit cu delegaţii din
Michigan între 20-23 mai 1863, pentru a adopta o constituţie şi a alege slujbaşi pentru Conferinţa
Generală. Constituţia a înfiinţat un comitet executiv format din 3 persoane, inclusiv preşedintele, care să
deţină supervizarea generală asupra tuturor pastorilor şi să aibă grijă ca aceştia să fie distribuiţi în mod
corespunzător. Ea se ocupa şi de întărirea lucrării misionare, şi de autorizarea apelurilor generale pentru
strângerea de fonduri.

Comitetul numit de conferinţă a recunoscut rolul proeminent jucat de James White pentru
înfiinţarea adventiştilor de ziua a şaptea, invitându-l să devină preşedintele Conferinţei Generale. James a
refuzat. El se temea că, susţinând atât de mult timp înfiinţarea organizaţiei, va fi învinuit acum că a făcut
acest lucru doar pentru a câştiga puterea. Comitetul s-a oprit apoi asupra lui John Byington, care servise
ca primul conducător executiv al denominaţiunii pe perioada a două mandate de câte un an fiecare. Uriah
Smith a devenit secretarul Conferinţei Generale, iar E.L.Walker, un om activ în problema înfiinţării
organizaţiei din Iowa, a devenit trezorier. James White şi John Loughborough au fost numiţi ca membri
ai comitetului executiv, împreună cu Byington. La scurt timp, acest comitet a fost lărgit prin includerea
lui J.N.Andrews şi George W.Amadon, un pionier al casei de editură.

După un deceniu de dezbateri, pasul final pentru organizare a fost făcut într-o atmosferă de
optimism şi înţelegere. „Poate că nici o altă întâlnire anterioară,” a scris Uriah Smith, „nu a fost
caracterizată de o asemenea unitate şi armonie de sentimente.” A fost bine că s-a întâmplat astfel.
Adventiştii de Ziua a Şaptea nu reprezentau decât o minoritate neînsemnată printre creştinii americani,
iar cei 3.500 de membri estimaţi în 1863 se găseau răspândiţi în tot nordul Statelor Unite, din Maine până
în Minnesotta şi Missouri. Multe comunităţi nu vedeau un pastor decât o dată pe an, neexistând decât
maxim 30 de pastori pentru această turmă împrăştiată.

45
 Războiul Civil

Acele timpuri au fost timpuri primejdioase pentru o Biserică pe cale de a se naşte. Statele Unite
fuseseră implicate, din primăvara anului 1861, în cea mai mare criză pe care o înfruntau de când
deveniseră o naţiune de sine stătătoare.

Cum trebuia să se manifeste adventiştii de ziua a şaptea faţă de război şi de controversa asupra
sclaviei?

Cu 3 luni înainte ca ostilităţile să fi început efectiv, Ellen White i-a avertizat pe adventişti că
secesiunea avea să conducă la un război care implica „armate mari de ambele părţi”. Ea a vorbit despre
moarte şi nenorociri, atât pe câmpul de luptă cât şi în închisori, şi a identificat membri ai Bisericii care
aveau să-şi piardă pe cei iubiţi în război. Aceste descoperiri, dăruite ei în timpul unei viziuni în Parkville,
pe 12 ianuarie 1861, au contrastat cu viziunea majorităţii nordiştilor, care se aşteptau la o rebeliune de
scurtă durată. Prima chemare sub arme pentru 75.000 de oameni, efectuată de Lincoln, presupunea o
încorporare de numai 90 de zile.

Atitudini faţă de mobilizare

Cei mai mulţi adventişti considerau că nu pot să se ofere voluntari pentru serviciul militar, fiind în
imposibilitate de a păzi porunca a patra şi a şasea. Dar chiar şi asupra acestui punct erau unii adventişti
care susţineau că tinerii se pot înrola în armată cu condiţia să nu poarte arme şi să nu ucidă.

James White a oferit o soluţie pentru situaţia mobilizării generale obligatorii. În acest caz
guvernul îşi asuma responsabilitatea pentru violarea Legii lui Dumnezeu. Împotrivirea faţă de recrutare ar
fi fost „curată nebunie” şi ar fi condus la „asumarea responsabilităţii pentru sinucidere”. În urma criticilor
aspre faţă de această poziţie, James White a adoptat poziţia de necombatanţă în toamna anului 1862.

În 1863 Congresul a adoptat prima lege pentru mobilizarea generală. Existau totuşi două portiţe
de scăpare: oferirea unui înlocuitor sau plata a 300 de dolari. Adventiştii s-au mobilizat pentru strângerea
sumei de 300 de dolari, deşi pentru mulţi era o mare dificultate.

În 1864 Congresul a modificat legea mobilizării generale mai ales datorită poziţiei pacifiste a
quakerilor. Modificarea prevedea scutirea de armată şi pentru motive de conţtiinţă. Adventiştii au făcut
demersuri pentru a fi încadraţi în această prevedere. Guvernatorul statului Michigan le-a recunoscut acest
statut. John Andrews a fost ales de către Comitetul Conferinţei Generale pentru a face demersuri în
acelaşi sens şi la nivel central la Washington. Şi aici adventiştii au fost recunoscuţi ca necombatanţi. În
realitate însă comandanţii nu ţineau cont de această recunoaştere, calea cea mai sigură rămânând aceea as
cumpărării de scutiri. Era nevoie de o sumă uriaşă, de 25.000 dolari pentru tinerii adventişti. Comitetul
Conferinţei Generale, la propunerea lui James White, a chemat Biserica în februarie şi în martie la zile de
post şi rugăciune. A fost o mare trezire spirituală. În decurs de 6 săptămâni, generalul Lee s-a predat iar
războiul s-a încheiat. Adventiştii au simţit că a fost un răspuns la rugăciune.

Concluzii

Privind la sistemul actual al organizaţiei mondiale Adventiste De Ziua A Şaptea, este dificil să credem că
majoritatea primilor adventişti s-au opus faţă de orice altă organizare a bisericii care să depăşească
nivelul de congregaţie. George Storrs a rezumat bine poziţia lor când a avertizat că „nici o biserică nu
poate să fie organizată prin invenţia omului, căci ea devine Babilon în momentul când se organizează”.

Aceste idei anti-organizaţionale erau aduse în adventism de larga influenţă exercitată de Christian
Connexion – un grup care se opusese în mod tradiţional organizaţiei bisericii dusă dincolo de nivelul
local. Doi dintre cei trei fondatori Sabatarieni – James White şi Joseph Bates – aparţinuseră grupului
46
Connexion. Au fost necesari aproape douăzeci de ani pentru ca tensiunea legată de subiectul organizaţiei
să fie rezolvată în sânul Adventiştilor Sabatarieni.

Primul pas pe calea dezvoltării organizaţionale a adventiştilor de ziua a şaptea trebuie să fie
considerat cel al Conferinţelor sabatice organizate între 1848 şi 1850. Al doilea pas în dezvoltarea unei
structuri organizaţionale Sabatariene a avut loc în domeniul publicaţiilor. Ca şi conferinţele sabatice,
publicaţiile iniţiale aveau scopul de a chema, a informa, şi a uni corpul credincioşilor asupra întreitei solii
îngereşti pornind de la rămăşiţele împrăştiate ale milleriţilor adventişti.

Primele publicaţii ale Sabatarienilor au fost nişte tratate ocazionale care au subliniat adevărurile
noi descoperite de ei în contextul Millerismului ca mişcare profetică. Aceste tratate, sau mici cărţi, au
inclus pe cele scrise de Bates, The Opening Heavens (Cerurile Deschise – 1846), The Seventh-Day
Sabbath, A Perpetual Sign )Sabatul Zilei A Şaptea, Un Semn Veşnic – 1846, şi revizuită semnificativ în
1847).

Pe lângă lucrările lui Bates, a existat prima publicaţie a conducerii Sabatariene – A Word To The „Little
Flock” (Un Cuvânt Către „Mica Turmă” – 1849).

Publicarea ziarului The Present Truth nu era decât primul pas în dezvoltarea periodicelor
Sabatariene. În vara anului 1850, James a publicat primul număr din The Advent Review (Curierul
Advent) – un ziar în care au fost retipărite multe dintre cele mai importante articole millerite de la
începutul anilor 1840.

Publicarea ziarului The Present Truth nu era decât primul pas în dezvoltarea periodicelor
Sabatariene. În vara anului 1850, James a publicat primul număr din The Advent Review (Curierul
Advent) – un ziar în care au fost retipărite multe dintre cele mai importante articole millerite de la
începutul anilor 1840.

Mişcările timpurii pentru organizaţia oficială

Adventiştii Sabatarieni cunoşteau o creştere rapidă în 1852, datorită abordării agresive, prin
intermediul conferinţelor şi publicaţiilor, a unui număr mare de milleriţi. Conform unei estimări care pare
destul de exactă, membrii lor au crescut de la aproximativ 200 în anul 1850 la aproximativ 2.000 în 1852.
Deşi acest tip de creştere reprezintă o binecuvântare pentru o mişcare religioasă, ea aduce şi probleme. Ei
erau confruntaţi cu mai multe probleme. În primul rând, nu exista nici o metodă pentru autentificarea
pastorilor. În al doilea rând, nu exista nici o metodă pentru a distribui fonduri pastorilor. De fapt, nu
exista nici un sistem de strângere a fondurilor. În al treilea rând, nu exista o organizaţie legală care să
deţină proprietăţi. Aceasta nu reprezenta o problemă adevărată în anul 1850 dar, la sfârşitul decadei,
devenise una care trebuia rezolvată.

Apoi, în 1853, găsim congregaţiile hirotonisind diaconi pentru celebrarea „ritualului în casa
Domnului”. Acel an a fost şi martorul primelor hirotonisiri oficiale de bărbaţi pentru vestirea
Evangheliei. În plus, până în 1853, „fraţii conducători” – în general Bates şi White – emiteau legitimaţii
de identificare semnate pentru „fraţii itineranţi”, în vederea combaterii impostorilor.

Anul 1853 a fost, de asemenea, martor al angajării lui James şi Ellen White în bătălia pentru
organizaţia Bisericii. James White a scris o serie de patru articole despre organizaţie în Review, în
decembrie 1853.

Impulsul final pentru organizaţia Bisericii

În primăvara lui 1859, James White era pregătit să iniţieze impulsul final pentru formarea în mod
oficial a organizaţiei denominaţionale. În editorialul din 21 iulie al lui Review, el a scris: „Ne lipseşte
47
sistemul. Nu trebuie să ne temem de acest sistem care nu este contrar Bibliei, şi care este aprobat de
bunul simţ. Lipsa sistemului se simte peste tot.” Apoi el a continuat făcând câteva sugestii care aveau să
producă ordine din dezordine.

„Suntem conştienţi că aceste sugestii,” a continuat White, „nu vor fi acceptate de toată lumea.
Fratele Supra-Precaut se va teme, şi va fi gata să-şi avertizeze fraţii să fie prudenţi şi să nu se aventureze
prea departe, în timp ce fratele Confuzie va striga: „Oh, acest lucru arată exact ca Babilonul! Urmează
căderea bisericii!” Fratele Fă-Cât-Mai-Puţin va spune: „Cauza este a lui Dumnezeu, şi ar fi mai bine să o
lăsăm în mâna Lui, El se va îngriji de ea.” „Amin”, spun fraţii Iubeşte-Lumea, Leneş, Egoist, şi
Clevetitor, „dacă Dumnezeu cheamă bărbaţi pentru a predica, să se ducă să predice, El va avea grijă de
ei, şi de cei care cred mesajul lor; chiar dacă Core, Datan şi Abiram sunt gata să se revolte contra celor
care duc povara cauzei, şi care păzesc sufletele, ca unii care trebuie să dea socoteală de ele, să strigăm
„Duceţi o povară prea mare”.

O „conferinţă generală” a Sabatarienilor a fost convocată de pastorii principali între 28

septembrie – 1 octombrie, 1860. La acea întâlnire, în ciuda argumentelor pasionale despre „Babilon”, s-a
decis ca editura să fie înregistrată în mod oficial. În plus, numele de „Adventist De Ziua A Şaptea” a fost
adoptat ca reprezentând cel mai bine convingerile denominaţiunii în curs de formare. Pasul următor a fost
înregistrarea Asociaţiei Editoriale Adventistă De Ziua A Şaptea pe 3 mai, 1861, conform legislaţiei
statului Michigan.

Astfel fusese câştigată o bătălie majoră pe frontul organizaţional. În acel moment, victoria
completă nu era departe, deşi James White s-a plâns în august, 1861, de „o nesiguranţă stupidă în ceea ce
priveşte organizaţia”.

Oricum, în octombrie, Conferinţa Adventristă De Ziua A Şaptea din Michigan a luat fiinţă,
avându-l ca preşedinte pe William A. Higley (un laic). Cu această victorie, anul 1862 a adus organizarea
a încă şapte conferinţe locale: Iowa de Sud (16 martie), Iowa de Nord (10 mai), Vermont (15 iunie),
Illinois (28 septembrie), Wisconsin (28 septembrie), Minnesota (4 octombrie), şi New York (25
octombrie). Altele au urmat în curând.

Pasul final pentru dezvoltarea organizaţiei bisericii a avut loc la o întâlnire a reprezentanţilor
conferinţelor locale, la Battle Creek, în mai 1863. Atunci a fost înfiinţată Conferinţa Generală a
Adventiştilor De Ziua A Şaptea, avându-l pe John Byington drept primul ei preşedinte. James White
fusese alegerea unanimă pentru preşedinţia denominaţiunii, dar el a refuzat cu înţelepciune această
funcţie datorită rolului jucat în grăbirea organizării.

În 1863, nou înfiinţata Biserică Adventistă De Ziua A Şaptea avea aproximativ 3.500 de membri
şi 30 de pastori.

48
 Cursul nr.7

Reformatori în domeniul sănătăţii

Dacă un medic de la mijlocul secolului al XIX-lea avea pregătire profesională oficială, aceasta se
limita la câteva luni de cursuri care includeau prea puţine ore de laborator sau cursuri fără laborator, fără
experienţă clinică. De obicei, acesta se instruia singur pe lângă un medic recunoscut. Lipsindu-le orice fel
de cunoştinţe adevărate despre cauzele bolilor, modul lor de răspândire sau valoarea procedurilor
medicale, doctorii prescriau o mare varietate de leacuri periculoase pe baza unei metode „învaţă-din-
greşeli”. Americanul de rând consuma cantităţi uriaşe de medicamente şi remedii indiene străvechi.

În acest context, Sylvester Graham şi William Alcott chemaseră în anii 1830 la o reformă în
alimentaţie şi folosirea băii, exerciţiilor fizice, odihnei, renunţarea la alcool, ceai şi cafea, pentru
îmbunătăţirea stării de sănătate.

Joseph Bates

Nu ne putem aştepta ca pionierii adventişti sabatarieni să fi fost interesaţi de virtuţile alimentaţiei

vegetariene, împachetărilor cu apă rece şi caldă, exerciţiilor fizice şi luminii soarelui. Ei erau prea
preocupaţi cu proclamarea revenirii iminente, studiind profeţiile din Daniel şi Apocalips şi parcurgând
drumul către înfiinţarea organizaţiei Bisericii. Totuşi, unul dintre patriarhi, căpitanul Joseph Bates,
descoperise încă din perioada millerită valoarea pentru sănătate a unui nou stil de viaţă. Pasul său elastic,
spatele drept şi energia cu care mergea din Massachusetts în Wisconsin trebuie să-i fi determinat pe unii
dintre prietenii lui adventişti să se întrebe dacă nu exista vreo legătură între obiceiurile alimentare ale
căpitanului şi vigoarea lui tinerească.

În timpul anilor petrecuţi pe mare, Bates a început să renunţe la obiceiurile dăunătoare pentru
sănătate şi pentru caracterul moral. Deşi se hotărâse de mai mulţi ani să nu mai consume băuturi
alcoolice tari, din 1821 a început să nu mai respecte cu hotărâre această decizie. Bates a constatat că
aştepta unicul pahar de băutură pe care şi-l îngăduia la masa de prânz cu mai multă nerăbdare decât
aştepta mâncarea. A recunoscut că acest lucru era primejdios. Anul următor vinul a fost adăugat pe lista
lui de lucruri interzise. La scurt timp după aceea, Bates şi un coleg al său au hotărât să nu mai folosească
tutunul.

La scurt timp după ce s-a retras din navigaţie la vârsta de 35 de ani, Joseph Bates şi soţia lui au
luat parte la o reuniune socială la care s-a servit ceai mai tare decât erau ei obişnuiţi. În noaptea aceea
Joseph nu a putut să adoarmă până după miezul nopţii. Ca urmare, a renunţat să mai consume atât ceai
cât şi cafea. Un deceniu mai târziu Bates a fost implicat în mişcarea millerită. Pe măsură ce se apropia
anul în care era aşteptată revenirea lui Hristos, Bates şi-a schimbat dieta în mod drastic. El a renunţat să
mai consume carne, unt, brânză, grăsime, plăcinte şi prăjituri. Nu este clar ce anume a precipitat această
schimbare. Este posibil ca ea să fi fost produsă de lecturarea descoperirilor lui Sylvester Graham, sau
poate a venit în contact cu doctorul L.B.Coles, un medic şi vorbitor adventist care era un lider al doctrinei
pentru reforma sănătăţii.

În 1845, căpitanul Bates şi-a restrâns dieta numai la pâine şi apă pentru o scurtă perioadă de timp.
Deşi mai târziu el a inclus din nou în alimentaţie fructele, legumele, nucile şi cerealele, apa a rămas
singura băutură pe care o consuma. Această abstinenţă a avut drept consecinţă întărirea sănătăţii sale.
Deşi soţii White, Loughborough, Uriah Smith şi majoritatea celorlalţi lideri adventişti aveau probleme
frecvente de sănătate, Bates nu prea a avut astfel de probleme în cei 80 de ani de viaţă ai săi. Deşi nu şi-a

49
mărturisit cu voce tare obiceiurile culinare înainte de viziunile despre sănătate primite de Ellen White,
mărturia lui fără cuvinte trebuie să-i fi impresionat pe asociaţii lui.

Alcoolul şi tutunul

Deşi învăţăturile despre reforma sănătăţii nu fuseseră acceptate de adventişti pe scară largă în anii
1840 şi 1850, situaţia era diferită când a fost vorba de abstinenţă. Nimeni nu şi-ar fi dorit să-L întâmpine
pe Hristos într-o stare de beţie; astfel, băuturile alcoolice tari au fost interzise. Băuturile făcute în casă, cu
un conţinut redus de alcool, s-au bucurat de o atitudine oarecum diferită. John Harvey Kellogg îşi
amintea că familia lui păstra un butoi cu bere în pivniţă pentru „problemele de stomac”.

La începutul toamnei anului 1848, lui Ellen White i se arătaseră efectele dăunătoare ale tutunului,
ceaiului şi cafelei. Deşii soţii White nu au lansat o cruciadă viguroasă contra acestora, Ellen nu a ezitat să
caracterizeze tutunul a fiind o „iarbă periculoasă” care „trebuie eliminată”. Joseph Bates i-a îndemnat pe
credincioşi să renunţe la folosirea tutunului.

Reforma alimentaţiei

Chiar şi înainte ca bătălia contra tutunului, ceaiului şi cafelei să fie câştigată, Ellen White a
adresat apeluri hotărâte adventiştilor pentru a face schimbări în vederea îmbunătăţirii sănătăţii lor.
Tiparul alimentaţiei unei persoane se clădeşte treptat, începând cu anii copilăriei. Atacarea lui poate
produce obiecţii puternice. Chiar experienţa soţilor White demonstrase acest lucru atunci când unii
membri din „mica turmă” începuseră să sugereze, chiar din 1850, că trebuia să se renunţe la consumarea
cărnii de porc. James nu le-a făcut reproşuri celor care susţineau acest lucru. El chiar a recunoscut că
„folosirea prea liberă şi prea abundentă” a cărnii de porc sau a altor produse de origină animală „întunecă
şi blochează mintea”, dar el nu a făcut un punct de reper din aceste afirmaţii. Ellen White a adoptat o
poziţie similară la sfârşitul anilor 1850, când problema consumării cărnii de porc a fost reluată de mai
multe persoane. „Dumnezeu va face cunoscut la mai mult de două sau 3 persoane dacă este de datoria
Bisericii să se abţină de la consumarea cărnii de porc,” a scris ea. „El va arăta Bisericii Sale care este
datoria ei.”

Hidroterapia

În cursul primelor luni de iarnă din 1863, evenimentele din propria lor familie i-au ajutat pe soţii
White să se pregătească pentru alte reforme în domeniul sănătăţii. Ţara era supusă unei epidemii de
difterie. Doi dintre băieţii soţilor White au contractat brusc toate simptomele bolii: dureri de gât,
răguşeală şi febră. În acest timp, cineva i-a atras atenţia lui James White asupra unui articol de ziar în
care doctorul James C.Jackson, unul dintre cei mai proeminenţi susţinători ai reformei sănătăţii şi
hidroterapiei, prezenta un tratament contra difteriei. În locul medicamentelor, acesta se baza pe un sistem
de băi fierbinţi şi împachetări reci, multă apă de băut şi aerisirea camerei bolnavului, toate combinate cu
odihnă şi îngrijire atentă. Soţii White au decis să urmeze recomandările lui Jackson. Fiii lor s-au
vindecat, iar Ellen, când a fost chemată să ajute la îngrijirea copilului unor vecini, care prezenta aceleaşi
simptome, a aplicat aceleaşi proceduri cu succes. Aceasta reprezenta o demonstraţie puternică a utilităţii
remediilor naturale.

Lumina de sus

În primăvara anului 1863 James White era interesat mai ales de îmbunătăţirea structurii
organizatorice a Bisericii. La scurt timp după ce acest lucru a fost realizat, soţii White au mers la Otsego,
statul Michigan, împreună cu un grup de credincioşi din Battle Creek, pentru a oferi ajutor lucrării
conduse de R.J.Lawrence şi M.E.Cornell într-un cort. Soţii White şi-au petrecut weekend-ul cu familia
Hilliard, la câţiva kilometri depărtare de oraş. În timpul altarului familial din seara zilei de 5 iunie, Ellen
a fost invitată să conducă serviciul de rugăciune. Ea a fost luată în viziune în mijlocul rugăciunii pe care
50
o înălţa, viziune care avea să aibă o importanţă imensă pentru activitatea şi învăţăturile adventiştilor de
ziua a şaptea.

În timpul acestei viziuni primite în Otsego, care a durat aproximativ 45 de minute, Ellen White a
primit liniile călăuzitoare ale „marelui subiect al Reformei Sanitare”. Ea a înţeles că abstinenţa includea
mult mai multe lucruri decât simpla renunţare la băuturile alcoolice. Aceasta se extindea şi asupra muncii
şi alimentaţiei. Apa curată era arătată a fi un medicament mult mai bun decât orice alte medicamente
folosite în general. Cea mai sănătoasă alimentaţie era cea fără carne. De o importanţă vitală era ideea că
„îngrijirea sănătăţii reprezenta o datorie sfântă a fiecărui om în parte şi la fel şi înştiinţarea altora cu
privire la această datorie”.

Ca şi în cazul Sabatului zilei a şaptea şi al Sanctuarului ceresc, viziunea despre reforma sanitară
nu a fost o descoperire cu totul nouă şi unică. Toate punctele principale subliniate fuseseră descoperite de
persoane precum Graham, Coles, şi Trall. Viziunea a oferit adventiştilor de ziua a şaptea aprobarea
divină pentru remediile naturale care să înlocuiască medicamentele şi pentru un program de sănătate
echilibrat, incluzând alimentaţia, exerciţiile fizice, aerul curat, odihna, lumina soarelui şi proprietăţile
curative ale apei. Interesul lui James White era atât de intens încât i-a solicitat doctorului J.C.Jackson din
Dansville, New York, să-i trimită literatură despre sănătate în valoare de până la 25 de dolari.

Pe măsură ce soţii White se străduiau să aplice aceste instrucţiuni, Ellen era ocupată şi cu
schimbarea alimentaţiei familiei sale. Au fost instituite două mese pe zi – la ora şapte şi la ora unu.
Pâinea integrală, fructele şi legumele au înlocuit mâncărurile cu carne de care fuseseră atât de
dependenţi. Toate aceste schimbări nu au fost făcute fără luptă. Ellen White, o mare consumatoare de
carne până în acel moment, nu a putut la început să-şi convingă stomacul să tolereze pâinea în locul
cărnii. Dar perseverenţa a dat rezultate; în curând, „mâncarea curată” era „gustată cu bucurie şi uşurare”.

Nu era întotdeauna uşor să pui în practică noile idei ale reformei. În toamna lui 1863, în timp ce
soţii White şi fiii lor îşi vizitau familia şi prietenii din statul Maine, Henry s-a îmbolnăvit de pneumonie.
Tratamentul convenţional al unui medic local de încredere s-a dovedit a fi zadarnic. Băiatul a murit. Abia
apucaseră părinţii îndureraţi să-şi îngroape primul născut, când Willie, cel mai mic dintre copii, s-a
îmbolnăvit şi el de pneumonie. James şi Ellen erau decişi, de această dată, să încerce tratamentele simple
cu apă în loc de a se bizui pe un doctor care le recomanda medicamente. Ei s-au luptat timp de 5 zile.
Viaţa lui Willie atârna de un fir de aţă. Când mama extenuată a încercat să fure câteva ore de somn, a
simţit că se sufocă. După ce a deschis uşa la camera ei, s-a cufundat într-un somn liniştit şi a primit un vis
încurajator. Willie avea să se vindece. El avea nevoie de aer curat la fel cum ea avusese nevoie înainte de
a putea să adoarmă. Când s-a sculat, a urmat ceea ce considera că erau îndrumări divine. Willie s-a
vindecat. Ellen a fost chemată în curând să îngrijească de prieteni şi vecini bolnavi. Ea a constatat că
agenţii naturali despre care fusese sfătuită să-i folosească în luna iunie, s-au dovedit a fi foarte eficienţi.

Vizita la Dansville

Acum, când Ellen prezentase punctele principale ale reformei sanitare, soţii White erau pregătiţi
să viziteze localitatea Dansville, New York, pentru a observa reformele practicate acolo în instituţia
„Casa noastră de pe deal” şi au participat la expunerile doctorului Jackson despre sănătate, au observat
varietatea de băi şi împachetări prescrise şi au mâncat mâncărurile preparate igienic. Ellen era interesată
în mod special de reforma vestimentaţiei adoptată la „Casa noastră” deoarece efectele dăunătoare ale
rochiilor la modă fuseseră aduse în atenţia ei în viziunea din 5 iunie 1863. Ea considera că, aducându-se
anumite modificări, rochia respectivă putea fi recomandată femeilor adventiste ca fiind mult mai
sănătoasă decât rochiile grele, cu talia îngustă şi cercuri, care erau la modă. Totuşi, soţii White nu au
recomandat întregul program de la Dansville. Dansurile, jocul de cărţi şi piesele de teatru cu actori
amatori, care formau o mare parte din programul recreativ al doctorului Jackson, păreau prea „lumeşti”.

51
 Rochia femeilor

Încă din 1861 Ellen White îi scrisese lui Mary Loughborough că cercurile erau „una dintre
monstruozităţile pe care Dumnezeu dorea să le eliminăm.” În 1865, cu ajutorul prietenilor din Battle
Creek, Ellen a început să pregătească tipare pentru o reformă a modelului rochiilor. Acesta trebuia să
păstreze feminitatea în timp ce elibera coapsele şi talia de fustele târâte pe jos. Rochia trebuia să fie
modestă, ajungând până la jumătatea distanţei dintre genunchi şi gleznă. Pe dedesubt, pantalonii, care să
ajungă până la pantof, puteau oferi căldura pentru picioare. După ce s-au construit tipare simple, acestea
au fost prezentate în Review, iar Ellen a luat cu ea modele pentru a le promova în călătoriile ei.

În cursul ultimei jumătăţi a anilor 1860, această reformă a rochiilor a fost aprig dezbătută în
cercurile adventiste. Mulţi au constatat că sănătatea lor se îmbunătăţise după ce au adoptat acest model.
Alţii au raportat o împotrivire violentă din partea prietenilor şi familiei. Lungimea rochiei a fost un
subiect interminabil de contraziceri. În anii care au urmat, Ellen White îşi amintea că reforma rochiilor
fusese „o bătălie la fiecare pas,” şi o cauză a „disensiunilor şi discordiei”. Ellen a încetat să mai
promoveze vreun stil anume, recomandând doar ca femeile adventiste de ziua a şaptea să „adopte o
rochie simplă, fără podoabe, modestă.” Existau alte lucruri mult mai importante pentru care să se lupte.

Boala lui James White

În cazul lui Ellen White, unul dintre aceste lucruri mai importante a fost sănătatea soţului ei. În
cursul primăverii anului 1865, James White fusese de acord să devină preşedintele Conferinţei Generale
Adventiste de Ziua a Şaptea. În lunile anterioare, el depusese mari eforturi ca s-o ajute pe Ellen în
pregătirea seriei „Cum să trăim” (How To Live). Din păcate, James a constatat că era greu să urmeze
sfatul soţiei sale de moderaţie în muncă. Pe 16 august 1865, el a suferit un atac de paralizie.

Doctorul Jackson spera că James White avea să-şi revină complet după 6 până la 8 luni de
tratament. Dar îmbunătăţirile constatate după câteva săptămâni de băi, exerciţii şi regim prescris de
Jackson, au fost prea mici. Doar rugăciunile îl ajutau pe James să se poată relaxa suficient pentru a
adormi. Deoarece Jackson considera că atacul fusese favorizat de implicarea excesivă a lui James în
problemele religioase, el a decis ca pacienţii lui să nu participe la serviciile de rugăciune organizate de 3
ori pe zi de către grupul adventist. În loc de aceasta, el trebuia să fie implicat în programe de divertisment
şi inactivitate totală.

Ellen White nu a fost de acord cu recomandările lui Jackson. După 3 luni petrecute la Dansville
ea s-a decis să-l mute pe James în casa unor prieteni din localitatea Rochester, care se afla în apropiere.
În ciuda multelor rugăciuni înălţate, James White nu s-a vindecat brusc şi miraculos. Revenind la
Battle Creek, Ellen l-a încurajat să-şi viziteze prietenii şi să ia parte la serviciile din weekend, care se
ţineau în micile oraşe din centrul statului Michigan.

„Reformatorul sănătăţii” (The Health Reformer)

Până la sfârşitul verii anului 1866 apelurile lui Ellen White pentru implicarea activă a Conferinţei
Generale în educarea adventiştilor pentru îngrijirea sănătăţii au produs două rezultate majore. În august a
apărut o nouă revistă de 16 pagini, intitulată „Reformatorul sănătăţii” (The Health Reformer). În luna
următoare, „Institutul vestic pentru reforma sănătăţii” (Western Health Reform Institute) şi-a deschis
porţile în fosta reşedinţă a lui Judge Graves din cartierul select al localităţii Battle Creek. Doctorul
H.S.Lay, care tocmai încheiase anii de activitate în sanatoriul lui Jackson, reprezenta personajul cheie în
ambele cazuri.

Institutul de vest pentru reforma sănătăţii (Western Health Reform Institute)

52
 Deoarece James White, cel mai experimentat şi eficient adventist în
colectarea de fonduri, nu mai putea activa, J.N.Loughborough a pornit cu
ezitare să solicite fonduri din partea adventiştilor din Battle Creek pentru
înfiinţarea „Institutului de vest pentru reforma sănătăţii”. Ca strategie, el a
ales să-l abordeze mai întâi pe John P.Kellogg. Kellogg fusese un
susţinător important din punct de vedere financiar atât al evanghelizării în
corturi, cât şi mutării tipografiei la Battle Creek. Acesta s-a arătat dispus să
ajute şi institutul de sănătate. Luînd lista de contribuţii a lui Loughborough,
el a scris cu hotărâre numele său şi suma de 500 $. Această contribuţie, a
declarat Kellogg, era „o sămânţă pentru ca institutul să fie înfiinţat, să se
scufunde sau să plutească.” Ellen White a dăruit şi ea 500 $, iar ceilalţi
credincioşi din Battle Creek au strâns, în curând, suma totală de 1.825 $.
J.N.Andrews a strâns alţi 800 $ din contribuţii aduse în statul New York.

La inaugurarea sa, institutul avea „doi medici, doi asistenţi pentru

băi, o soră medicală (fără pregătire), 3 sau 4 ajutoare, un pacient, suficiente lipsuri şi foarte multă
încredere în viitor.” Cei doi medici – H.S.Lay şi Phoebe Lamson – erau amândoi absolvenţi din
Dansville. Două luni mai târziu, Lay a declarat că institutul găzduia pacienţi din 9 state diferite şi din
Canada. Era necesar să se închirieze camere suplimentare în apropiere pentru pacienţii trataţi
ambulatoriu.

În vara anului 1867 a început activitatea de construire a unei clădiri noi la „Institutul de vest
pentru reforma sanitară”.

Tabloul financiar al institutului a devenit destul de sumbru în cursul celui de-al doilea şi al treilea
an de funcţionare. Aceasta se datora, în parte, deciziei de a accepta adventişti săraci ca pacienţi care să
plătească jumătate din preţ. În curând, aceasta clasă de oameni a inundat institutul, nemaiexistând loc
pentru alţi pacienţi. După 3 ani de activitate, institutul avea 13.000 $ datorie.

Sfârşitul declinului institutului a coincis cu alegerea lui James White ca preşedinte al Consiliului
Director, în primăvara anului 1870. Mai mulţi oameni de afaceri adventişti, inclusiv J.P. Kellogg, au fost
şi ei cooptaţi în consiliu în acest moment.

Deşi atât tabloul financiar al institutului, cât şi conducerea acestuia, s-au îmbunătăţit treptat,
creşterea nu a fost mare. James White era convins că problema era legată de asigurarea unui personal
medical mai energic şi mai bine instruit.

James White a crezut un timp că fiul cel mai mare al lui J.P.Kellogg, Merritt, era potrivit pentru
institut. La scurt timp după sosirea lui Merritt Kellogg în Battle Creek, acesta a înţeles că studiile lui de
specialitate nu puteau egala provocarea de a conduce programul de sănătate al institutului. El a propus să
se întoarcă la Trall pentru a repeta cursul de pregătire. Având deja vârsta de 40 de ani, el a recunoscut
avantajul faptului de a lua cu el şi nişte studenţi mai tineri. James White a zărit o lumină în această
situaţie. El dorea să-i trimită pe cei doi fii ai săi, Edson şi Willie (Edson se gândea de un timp să se facă
medic), şi pe Jennie Trembley, un asistent de redacţie la The Health Reformer. Dar atât Kellogg cât şi
James White erau interesaţi, în primul rând, de o altă persoană – John, fratele vitreg al lui Merrill, în
vârstă de 20 de ani.

John Harvey Kellogg

John Harvey Kellogg fusese de mult timp favoritul lui James White. La propunerea lui James,
tânărul John a învăţat activitatea de tipărit la editura Review când avea doar 12 ani. Acolo a ajutat la
tipărirea seriei „Cum să trăim” şi în acest timp a devenit devotat principiilor reformei sanitare. Mai

53
târziu, el a petrecut mai multe luni la ferma soţilor White din Greenville.
În 1872, totuşi, John se hotărâse să devină profesor şi era înscris la
cursurile Colegiului de stat al profesorilor din Ypsilanti. A fost de acord
să însoţească grupul la instituţia lui Trall când a fost rugat de Merritt şi
soţii White să facă aceasta. El nu avea intenţia de a practica medicina,
dorind să devină educator în domeniul sănătăţii.

Deşi cele câteva luni petrecute la Colegiul lui Trall nu au reuşit

să-i lanseze pe băieţii familiei White în cariere medicale, situaţia lui John
Kellogg era diferită. Din aceste studii medicale de început, el a înţeles cât
de mult avea de învăţat. Cu încurajarea şi susţinerea financiară a soţilor
White, a petrecut un al doilea an studiind medicina la Universitatea din
Michigan şi un ultim an la „Facultatea de Medicină a Spitalului
Bellevue” din New York (New York’s Bellevue Hospital Medical
School), care era, probabil, cel mai avansat colegiu medical din ţară în
acel timp.

La întoarcerea din Bellevue, dr.Kellogg a fost invitat să se alăture personalului medical al

institutului. În curând James White promova ideea ca tânărul doctor să fie numit medic şef în locul
dr.William Russell.

Când Kellogg a preluat funcţia în data de 1 octombrie 1876, la institut existau 20 de pacienţi. Şase
au plecat pentru a continua tratamentul cu dr.Russell, care a înfiinţat un stabiliment rival de „tratament cu
apă” în Ann Arbor. Alţi doi l-au studiat pe tânărul medic şef, după care şi-au făcut bagajele şi au plecat
acasă. Au mai rămas 12. Kellogg nu a fost descurajat. Prin intermediul unei publicităţi abile şi a atenţiei
personale acordate nevoilor pacienţilor, el a atras în acea iarnă un număr de pacienţi mai mult decât dublu
faţă de numărul obişnuit. La câteva luni după preluarea institutului, el i-a schimbat numele din „Institutul
de vest pentru reforma sănătăţii” în „Sanatoriul din Battle Creek”. Cuvântul sanatoriu, a declarat Kellogg,
avea să însemne „locul unde oamenii învaţă să se păstreze sănătoşi”. El avea să devină un profesor, până
la urmă.

Îndatoririle lui editoriale nu au încetat. În curând, însă, „Reformatorul sănătăţii” şi-a schimbat şi
el numele în „Sănătate bună” (Good Health). După părerea lui Kellogg, oamenii nu mai priveau cu ochi
buni ideea de „reformă”, ci doreau să-şi „îmbunătăţească” sănătatea. O apariţie periodică, având un nume
ca „Sănătate bună”, era mai probabil să fie citită. În curând, ea a avut 20.000 de abonaţi.

Soţii White găsiseră un susţinător viguros şi capabil care să transforme obiceiurile adventiste
legate de sănătate şi să răspândească evanghelia reformei sanitare în întreaga lume. Ei puteau, cu toată
încrederea, să-şi îndrepte atenţia spre alte departamente ale Bisericii.

54
 Cursul nr.8

Înfiinţarea unui sistem educaţional

Spiritul de reformă care înviora societatea americană în anii de după mişcarea millerită a avut o
contribuţie importantă la înaintarea cauzei sistemului de învăţământ primar public gratuit. Efectele sale
erau resimţite prin îmbunătăţirea pregătirii profesorilor, o programă şcolară extinsă şi un an şcolar
prelungit. Unii dintre susţinătorii reformei erau interesaţi şi de integrarea muncii fizice în instruirea
teoretică, mai ales la şcolile care depăşeau nivelul primar.

Reformatorii educaţionali europeni

Acest ultim grup s-a inspirat din gânditorii de frunte ai secolului al XVIII-lea, respectiv ai
„Iluminismului”. John Locke a inclus instruirea în domeniul mecanicii şi agriculturii ca parte integrantă a
programei şcolare propuse de el. O astfel de instruire, considera el, ajuta băieţii să fie pregătiţi pentru
„viaţa practică”. Pe continentul european, în 1762, Jean Jacques Rousseau a descris educaţia ideală în
Emile. Pentru Rousseau, instruirea în agricultură era de bază pentru pregătirea copiilor pentru o viaţă
simplă, fericită, într-o societate ideală. Cunoştinţele de fierărie şi tâmplărie nu erau nici ele mai puţin
importante.

Johann Pestalozzi, reformatorul în domeniul educaţiei, a încercat să aplice ideile lui Rousseau în
Elveţia.

Reformatorii americani

Munca manuală legată de educaţia formală nu era ceva cu totul străin pentru mediul american.
„Fraţii Moravi” din Bethlehem, statul Pennsylvania, îi învăţaseră agricultura pe băieţii care învăţau la
şcoala lor în secolul al XVIII-lea. Metodiştii de la Colegiul Cokesbury din Maryland au subliniat
avantajele recreaţionale ale grădinăritului şi prelucrării lemnului în locul sportului.

Astfel de programe, totuşi, au anticipat prea puţin „Mişcarea americană pentru munca manuală”
(American Manual Labor Movement), care a început la jumătatea anilor 1820, a atins vârful în jurul
anului 1834 şi s-a stins rapid în cursul deceniului următor. Americanii au subliniat în mod special două
beneficii ale muncii manuale: 1) ajutorul său pentru îmbunătăţirea sănătăţii, şi 2) contribuţia la acoperirea
de către elevi a cheltuielilor şcolare.

Probabil că cel mai de succes experiment legat de munca manuală a avut loc la Seminarul
Teologic Andover, unde fiecare student trebuia să lucreze cel puţin o oră şi jumătate pe zi în fabrica de
cutii sau în atelierul de mobilă al şcolii. În statul New York, reverendul George W.Gale a făcut din
„Institutul Oneida pentru ştiinţă şi industrie” (Oneida Institute Of Science and Industry) cea mai
cunoscută şcoală de muncă manuală. În 1831 existau peste 500 de înscrişi pentru cele 60 de locuri
disponibile la Oneida.

Când, în 1872, Ellen White a scris primul său eseu extins despre educaţie, a declarat emfatic:
„Noi suntem reformatori.” Totuşi, nu există nici o dovadă că pionierii adventişti de ziua a şaptea au fost
interesaţi de mişcarea pentru munca manuală aşa cum fuseseră interesaţi de mişcarea contra sclaviei şi de
cea pentru abstinenţă. Experienţa millerită îi determinase să fie sceptici faţă de educaţia superioară în
general. Unele din cele mai caustice critici au provenit din rândurile doctorilor adventişti în teologie.

55
 Pentru mulţi pionieri adventişti, iminenţa revenirii lui Hristos făcea ca educaţia şcolară a copiilor
lor, chiar şi cea mai simplă, să devină lipsită de importanţă. Această atitudine a început să se schimbe în
anii 1850. Ellen White arătase că nu se putea fixa cu certitudine nici o dată pentru revenirea lui Hristos.
Copiii aveau nevoie de abilităţi de bază pentru a trăi în lumea din jurul lor. Ei aveau nevoie de asemenea
să fie apăraţi de ridiculizarea exprimată de colegii lor faţă de convingerile lor religioase pentru ca
presiunea exercitată de aceştia să nu-i determine să părăsească credinţa părinţilor lor.

Şcoala din cămin

Soţii White, având ei înşişi copii, le-au reamintit celorlalţi părinţi de responsabilităţile pe care le
aveau faţă de copiii lor. În anii 1850 Ellen a scris în Review despre „Datoria părinţilor faţă de copiii lor”,
în timp ce James a pregătit o serie de 3 prelegeri despre „Copiii păzitorilor Sabatului”, în care a comentat
imoralitatea prezentă în rândurile multora dintre copiii care frecventau şcolile publice. James White
aprecia că expunerea la un limbaj vulgar, certuri şi încăierări avea, în mod inevitabil, un efect nefast
asupra copiilor păzitorilor Sabatului deoarece „copiii sunt cei mai buni învăţători de copii”. Deşi şcolile
publice erau mai bune decât „educaţia străzii”, el considera că era mai bine pentru copii să participe la
şcolarizarea în cămin, realizată de părinţi sau un meditator păzitor al Sabatului.

Primele şcoli adventiste de ziua a şaptea

La începutul anului 1858, James White a anunţat că adventiştii din Battle Creek îl invitaseră pe
John Fletcher Byington să înfiinţeze o şcoală pentru copiii lor. James White i-a invitat pe credincioşii în a
căror zonă nu existau şcoli de cămin să-şi trimită copiii la Battle Creek, promiţându-le că îi va ajuta să
găsească „cazare la fraţi la preţuri rezonabile”. Taxa pentru studii părea să fie rezonabilă: 2,25 $ de
student pentru un trimestru de 12 săptămâni. Dar Byington nu a avut mai mult succes decât cei 3
profesori care îl precedaseră. După două trimestre, lipsa de sprijin l-a forţat să renunţe la activitate. Între
timp, oraşul construise o nouă şcoală publică în West End (cartierul oamenilor înstăriţi, nota
traducătorului). Chiar şi James White avea acum o părere pesimistă despre şcoala sponsorizată de
Biserică în Battle Creek.

De fapt, James White revenea la prima lui reacţie faţă de o propunere făcută cu 10 ani mai
devreme, anume ca adventiştii păzitori ai Sabatului să-şi facă propriile lor şcoli, aşa cum îşi făcuseră şi
propria lor editură. James White considerase, la acel timp, propunerea ca nefiind practică. Revenirea era
prea aproape; nu existau nici bani nici timp de cheltuit pentru înfiinţarea unui sistem educaţional. În plus,
un astfel de proiect ar fi reprezentat o negare virtuală a convingerii lor despre „apropiata revenire”. Nu se
poate afirma că James White nu era interesat de mântuirea copiilor şi a tinerilor. Doar că acest lucru
putea fi realizat mai eficient prin alte mijloace, credea el. Acesta este motivul pentru care a înfiinţat
„Instructorul tineretului” (The Youth’s Instructor) şi a dedicat o mare parte din paginile sale din anii de
început studiilor special pregătite pentru şcoala de Sabat.

Şcoala de Sabat

Nu ne putem îndoi de faptul că James White a dorit ca şcoala De Sabat să reprezinte un loc de
îndoctrinare a copiilor credincioşilor despre „adevărul prezent”. Dintre primele 4 studii publicate în
„Instructorul tineretului”, două tratau tema Sabatului, a treia Legea lui Dumnezeu, şi a patra „Chivotul
Mărturiei”. Studiile de mai târziu au tratat profeţiile din Daniel şi doctrina Sanctuarului.

Pe parcursul anilor 1850 grupurile împrăştiate de adventişti au înfiinţat treptat şcoli de Sabat,
organizate în general după modelul folosit de M.G.Kellogg în Battle Creek la scurt timp după ce editura
fusese mutată aici. În această şcoală, condusă pe rând de G.W.Amadon şi G.H.Bell, aproape întreaga oră
era petrecută în studiul Bibliei. Participanţii erau împărţiţi în două clase de 6 până la 8 elevi, ale căror
cunoştinţe erau bine verificate prin întrebări.

56
 Aceasta era o metodă de a planta seminţele adevărului în minţile tinerilor cu un cost minim. Era
un mister pentru liderii adventişti de ce unele comunităţi zăboveau să înfiinţeze şcoli de Sabat. Numărul
insuficient de copii nu reprezenta o scuză. Dacă există măcar doi copii într-o comunitate, scria
D.M.Canright, ar trebui să existe o şcoală de Sabat pentru ei.

Goodloe Harper Bell

Interesul renăscut pentru o şcoală adventistă de ziua a şaptea

aştepta sosirea unui profesor capabil în Battle Creek. O astfel de persoană a
apărut în 1867 – Goodloe Harper Bell, un pacient al „Institutului de vest
pentru reforma sănătăţii”. Bell era cel mai mare dintre copiii unei familii
migratoare care căutau condiţii mai bune în vestul american la jumătatea
secolului al XIX-lea.

Bell era un om religios. Baptist în tinereţea sa, el s-a alăturat mai

târziu „Ucenicilor lui Hristos” (Disciples of Christ). Venise la Battle Creek
pentru a-şi reface sănătatea, nu pentru a-şi schimba religia. La institut a
avut un coleg de cameră adventist. Interesul profund al acestui om pentru
binele său spiritual a învins prejudecăţile lui Bell. Studiul l-a convins de
adevărul doctrinelor adventiştilor de ziua a şaptea şi, în timp ce era în
convalescenţă, şi-a schimbat şi religia, devenind membru al Bisericii
Adventiste.

Bell a început să taie lemne cu fierăstrăul pentru boilerele de la Review And Herald, fie ca parte a
activităţii în aer liber prescrisă frecvent pacienţilor de la institut, fie pentru a ajuta la acoperirea
cheltuielilor. Într-una din zile, J.Edson White, fiul cel mare al lui James şi Ellen, angajat la editură, a luat
o pauză pentru a ieşi afară să se plimbe şi să facă cunoştinţă cu acest străin. Aflând că Bell era profesor,
Edson i-a împărtăşit problemele şi necazurile legate de activitatea educativă. El a comentat în mod
special antipatia lui faţă de gramatică. Bell a răspuns că gramatica, „predată corect, era una dintre cele
mai interesante materii din lume.”

Edson White a fost foarte impresionat de maniera de abordare a noului său prieten. El l-a întrebat
pe Bell dacă ar dori să predea gramatica şi scrierea câtorva dintre tinerii care lucrau la editura Review.
Bell a fost de acord şi a fost înfiinţată o clasă serală. Talentul noului profesor a fost, curând, atât de lăudat
încât comunitatea din Battle Creek l-a angajat să predea la şcoala pentru copiii membrilor în acea iarnă.
Totuşi, Biserica nu era pregătită să accepte responsabilitatea sponsorizării unei şcoli cu activitate
regulată. Şcoala lui Bell şi-a continuat activitatea în anul următor ca instituţie particulară.

Studiind mai bine situaţia, soţii White au decis că nu era momentul potrivit pentru a aduce un
aflux de tineri în Battle Creek. Prea mulţi dintre membrii comunităţii locale nu-şi supravegheaseră
suficient de bine copiii. Ca rezultat, o parte din tineri au fost infectaţi de o varietate de vicii sexuale şi de
altă natură, pe care le transmiteau altora. În acelaşi timp, un spirit de mândrie, critică şi atitudine
lumească predomina în rândurile generaţiei mai în vârstă. Nici o şcoală nu putea fi promovată eficient
înainte să se pună ordine în comunitatea din Battle Creek.

Aceste dificultăţi locale au făcut imposibil pentru profesorul Bell să transforme şcoala sa într-un
succes financiar, deşi el a continuat să acorde lecţii particulare unor grupuri mici, cu o frecvenţă
sporadică. Dar talentele lui Bell nu aveau voie să stagneze. Ca recunoaştere a abilităţilor sale literare, el a
fost numit editor la Instructorul de tineret în anul 1869. Una dintre primele sale inovaţii a fost aceea să
ofere două seturi de studii biblice pentru şcoala de Sabat: o serie despre istoria Vechiului Testament
pentru copii şi una despre cartea lui Daniel pentru tineret. Până în 1872, el alcătuise o serie de 8 cărţi de
studii biblice pentru şcoala de Sabat. Bell a introdus, în acelaşi timp, îmbunătăţiri administrative în cadrul
57
şcolii de Sabat din Battle Creek, pe care a condus-o în deceniul următor. Aceste îmbunătăţiri au avut un
succes atât de mare încât el a devenit consilier itinerant pentru comunităţile care doreau să-şi dezvolte
eficienţa şcolii de Sabat.

Mărturii despre educaţie

În timp ce conducătorii Bisericii au căutat să dezvolte lucrători mai bine instruiţi, ei au primit un
mesaj din partea unei voci importante pentru Biserică. În ianuarie 1872 Ellen White a primit prima ei
viziune detaliată despre principiile adecvate ale educaţiei. La scurt timp după aceea, pe baza viziunii
primite, ea a scris 30 de pagini de material tipărit. Deşi acesta nu a fost publicat înainte de sfârşitul
anului, conţinutul ei era cunoscut în mod sigur de către liderii importanţi imediat după ce a fost scris.

Frazele finale ale acestei prime „mărturii” despre educaţie trebuie să-i fi provocat pe James
White, George I.Butler, J.N.Andrews şi alţi lideri să caute metodele prin care aceste principii puteau fi
implementate. „Avem nevoie de o şcoală,” a scris Ellen White, „în care aceia care intră în pastoraţie să
fie învăţaţi cel puţin aspectele fundamentale ale educaţiei şi în care să înveţe mai bine adevărurile din
Cuvântul lui Dumnezeu pentru timpul actual. În aceste şcoli, trebuie să fie prezentate comentarii despre
profeţii.

La începutul primăverii anului 1872, soţii White au început să discute cu membrii comunităţii din
Battle Creek despre înfiinţarea unei şcoli sponsorizate denominaţional. A luat fiinţă un comitet şcolar, iar
conducătorii Conferinţei Generale au fost cooptaţi în alcătuirea acestui plan.

Următorul pas a fost acela de a prezenta problema în faţa întregului corp de adventişti prin
intermediul revistei Review.

Şcoala superioară Bell

Până la mijlocul lunii mai, comitetul Conferinţei Generale îşi exprimase acordul pentru asumarea
responsabilităţii administrative şi financiare pentru o şcoală programată să înceapă primul său trimestru
de 12 săptămâni de activitate pe data de 3 iunie 1872. Acest element a făcut ca şcoala să devină mai mult
un proiect denominaţional decât unul al comunităţii locale. Comitetul a rezolvat rapid problema
profesorului şi a locaţiei şcolii: au reconstituit şi adaptat, pur şi simplu, „Şcoala superioară Bell”. În ziua
inaugurală au fost prezenţi 12 elevi şi alţi 2 s-au înscris puţin mai târziu. Promotorii erau satisfăcuţi;
sămânţa de muştar exista.

George I.Butler, chemat din Iowa pentru a deveni preşedintele Conferinţei Generale cu câteva
luni mai devreme, a sprijinit cu putere şcoala.

Finanţarea şcolii superioare Bell

Numărul de elevi înscrişi la şcoala Bell a devenit mai mult decât dublu în cursul trimestrului de
toamnă. Pe lângă cei 40 de elevi permanenţi, alţi 15, lucrători la tipografie, au participat la cursurile
serale de gramatică. În timp ce profesorul Bell era bolnav de malarie, John H.Kellogg a predat la şcoală
temporar. Aproximativ jumătate din elevi au participat şi la conferinţele speciale despre Biblie care aveau
loc de două ori pe lună şi erau susţinute de Uriah Smith. Creşterea a continuat; până la începutul
trimestrului de iarnă, existau mai mulţi elevi înscrişi decât capacitatea şcolii. S-au făcut aranjamente
pentru a se folosi clădirea comunităţii, cu rafturi de lemn legate de spatele scaunelor pentru a fi
transformate în bănci şcolare.

Conferinţa Generală, reunită în martie 1873, a aprobat înfiinţarea unei şcoli denominaţionale.
Deşi nu a fost menţionată şcoala existentă, ea fiind sponsorizată de Conferinţă la timpul respectiv,
consensul era ca delegaţii să solicite înfiinţarea unei instituţii mai avansate şi având un caracter
58
permanent – un colegiu în final. Preşedintele Butler a declarat că era nevoie de lucrători mai bine instruiţi
pentru a ajunge la oamenii bogaţi şi la cei „educaţi”.

Câteva săptămâni mai târziu, comitetul Conferinţei Generale a recomandat înfiinţarea unei
„Societăţi educaţionale Adventiste de Ziua a Şaptea” care să fie proprietara şcolii propuse şi să o
conducă. Din raţiuni de ordin legal, era necesar ca societatea să fie o societate pe acţiuni. Membrii
comitetului au solicitat strângerea imediată a sumei de 20.000 $ pentru cumpărarea terenului şi
construirea unei clădiri adecvate. Până la următoarea sesiune a Conferinţei Generale, ţinută în noiembrie
1873, suma de 52.000 $ fusese strânsă pentru şcoală.

O şcoală la ţară

Lucrul cel mai urgent, acum, era găsirea locului pentru construirea şcolii. Soţii White, influenţaţi
de viziunea lui Ellen despre educaţie, au dorit un teren mare unde elevii să poată învăţa metodele
adecvate pentru agricultură şi unde să existe ateliere pentru instruirea în meserii. La început, ei au
susţinut cumpărarea fermei familiei Foster cu suprafaţa de aproximativ 75 de hectare, lângă lacul
Goguac, la mai mulţi kilometri la sud de oraş. Dar Foster cerea 50.000 $. Ca urmare, soţii White şi-au
îndreptat atenţia spre terenul pentru bâlci cu suprafaţa de aproximativ 24 de hectare de la marginea
vestică a localităţii Battle Creek. Acest teren era disponibil la un preţ de 5 ori mai mic decât cel al fermei
Foster.

Înainte de a se putea realiza tranzacţia, soţii White au plecat în California. Odată cu dispariţia
influenţei lor, Butler şi asociaţii lui au renunţat la terenul pentru bâlci. Ei nu au înţeles de ce era nevoie
de atât de mult teren, tocmai în zona rurală. Oare proprietatea Erastus Hussey cu suprafaţa de
aproximativ 5,5 hectare, aflată pe cel mai înalt loc din cartierul West End şi chiar vizavi de Institutul de
sănătate, nu era suficientă? Ei au hotărât că era. Vecinătatea ei cu editura Review, cu comunitatea şi cu
Institutul, părea să sporească valoarea terenului în minţile lor. Drept rezultat, la sfârşitul anului 1873 au
cumpărat această proprietate contra sumei de 16.000 $. Acest lucru nu a fost pe placul tuturor. Ellen
White a simţit, în California, că se făcuse o greşeală. Sfatul divin fusese ignorat. Ea şi-a plecat capul şi a
plâns.

În vara anului 1873 promotorii şcolii au decis că şcoala, aşa cum o vedeau ei, avea nevoie de
conducerea unui om cu o instruire academică temeinică. Bell nu absolvise colegiul. Aşa că el a fost
înlocuit în acea toamnă cu Sidney Brownsberger: inteligent, plăcut, profesor cu o experienţă de mai mulţi
ani, posesor al titlului de absolvent al Universităţii din Michigan. Bell a continuat să ocupe funcţia de şef
al catedrei de limba engleză, unde a predat, împreună cu unul sau mai mulţi asistenţi, subiecte „comune”:
gramatică, retorică, caligrafie, compoziţie, stilistică, matematică, geografie şi contabilitate.
Brownsberger, asistat de traducătorii editurii Review, a predat limbile greacă, latină, ebraică, franceză,
germană, filozofie şi fiziologie. Uriah Smith a fost invitat, în final, să predea o serie de studii biblice care
să completeze cursurile de Biblie susţinute „la toate catedrele”.

Până la începutul trimestrului de iarnă al anului 1873, clădirea comunităţii nu mai era adecvată
pentru numărul sporit de elevi şi pentru mulţimea cursurilor. Din fericire, o nouă clădire construită pentru
editură nu fusese ocupată. Timp de un an, ea a adăpostit studenţii, din ce în ce mai mulţi dintre aceştia
venind din afara localităţii Battle Creek. Aceştia aveau responsabilitatea de a-şi găsi locuri de cazare în
West End.

Colegiul din Battle Creek

În final, în primăvara anului 1874, „Societatea educaţională Adventistă de Ziua a Şaptea” a

devenit o entitate legal constituită. Au fost făcute imediat planuri pentru construirea unei clădiri cu două
etaje capabilă să adăpostească 400 de studenţi. Ca şi clădirea Review, aceasta avea să fie în formă de

59
cruce greacă. Construcţia a mers bine până la începerea trimestrului de toamnă. S-a decis ca darea ei în
folosinţă şi serviciul pentru dedicare să aibă loc la începutul anului 1875.

Mai multe decizii majore au fost luate înainte ca acest eveniment să aibă loc. O semnificaţie
specială a avut-o întâlnirea dintre consiliul de conducere al şcolii, soţii White şi directorul Brownsberger.
În timp ce oamenii ascultau cu atenţie, Ellen a citit mărturia ei din 1872 intitulată „Educaţia adecvată”.
Toţi au recunoscut că terenul proprietate era prea mic pentru a găzdui catedrele de agricultură şi
mecanică recomandate. Terenul iniţial de 4,8 hectare se redusese acum la 2,8 hectare. Membrii
consiliului de conducere hotărâseră să vândă o parte din teren ca loturi pentru construirea de case pentru
a ajuta construirea şcolii din punct de vedere financiar, metodă care avea să devină o practică obişnuită
pentru înfiinţarea ulterioară a şcolilor.

Cineva l-a întrebat pe Brownsberger ce se putea face. El a dat din cap. „Eu nu ştiu nimic despre
conducerea unei astfel de şcoli în care meseriile şi agricultura fac parte din programa şcolară,” a răspuns
el. Datorită circumstanţelor, s-a luat hotărârea să se meargă mai departe cu şcoala tradiţională clasică.
Consiliul de conducere avea să studieze problema înfiinţării catedrelor de meserii la o dată ulterioară.

S-a luat, de asemenea, hotărârea ca şcoala să primească numele „Colegiul Battle Creek” (Battle
Creek College). Personalul şi mijloacele financiare nu puteau să facă imediat din această instituţie un
colegiu, dar se spera că el se va dezvolta curând pentru a-şi îndreptăţi numele. Aceste decizii importante
fiind luate, a fost fixată data de 4 ianuarie 1875 pentru serviciile de dedicare oficială. După 20 de ani de
la mutarea editurii şi după aproape 10 ani de la înfiinţarea „Institutului pentru reforma sanitară”, o a treia
instituţie adventistă de ziua a şaptea importantă a fost înfiinţată în Battle Creek. Realizând doar pe
departe ce importanţă aveau aceste lucruri, adventiştii de ziua a şaptea înfiinţaseră un sistem educaţional
care avea să le influenţeze profund viitorul.

Unii doriseră ca acest colegiu să poarte numele lui James White ca recunoaştere a eforturilor sale
pentru el. Deşi nu a fost de acord cu această propunere, James White a activat ca preşedinte al colegiului
până în 1880. Ca director, însă, Brownsberger purta responsabilitatea conducerii de zi cu zi şi a
curriculumului şcolar. Brownsberger dorea o activitatea academică solidă în şcoala lui. „Când va veni
Domnul,” spunea el, „adventiştii îşi vor părăsi fermele, afacerile şi casele, şi îşi vor lua creierul cu ei.”

Ca urmare a faptului că dorinţa sponsorilor era ca acest colegiu să instruiască lucrători

denominaţionali, ne-am fi aşteptat ca programul de pregătire pentru pastoraţie să fi fost unul puternic şi
distinctiv. Nu era aşa. Curriculumul era alcătuit în principal din studierea limbilor biblice şi cursuri
destinate sporirii uşurinţei în vorbirea şi scrierea corectă. Cursurile lui Uriah Smith despre Biblie, la care
prezenţa era facultativă, au fost considerate a fi valoroase, dar „uscate”. Smith a folosit la interpretarea
profeţiilor comentariile sale despre cărţile Daniel şi Apocalips ca manuale şi a alcătuit un alt manual
despre doctrinele principale adventiste de ziua a şaptea, manual intitulat „Rezumat al Adevărului
Prezent” (Synopsis Of Present Truth).

Liderii denominaţionali sperau că studenţii vor învăţa limbi străine pentru a duce întreita solie
îngerească în alte ţări şi altor popoare. Dar interesul iniţial considerabil pentru limbile moderne a scăzut
rapid. În 1880 nu se mai preda decât limba germană.

Declinul studierii limbilor nu era un simptom pentru declinul general al colegiului. În 1881 au
fost aproape 500 de studenţi înscrişi. Brownsberger, devenit acum preşedinte al consiliului de conducere,
atât de iure cât şi de facto, alcătuise un curriculum academic prin care câştigase respectul atât al
comunităţii cât şi al Bisericii. În aceşti ani de început o cincime din studenţi proveneau din familii
neadventiste. Şi mai mulţi ar fi putut fi acceptaţi dacă nu ar fi existat temerea că un număr prea mare de
neadventişti ar încuraja o atmosferă necreştină.

60
 Studenţii formau un grup eterogen din punct de vedere al vârstei. Au fost acceptaţi elevi între 7 şi
45 de ani. Uneori părinţii şi copiii lor învăţau împreună în aceeaşi clasă. Deşi a fost deschis ambelor sexe
de la bun început, colegiul supraveghea în mod strict relaţiile dintre cele două sexe. Activităţile
organizate în campus, ca de exemplu cluburile literare sau pentru dezbateri, erau separate pentru fete sau
pentru băieţi. Colegiul nu aproba şi nu încuraja relaţiile de curtenie.

Cazarea studenţilor

Consiliul de conducere al colegiului a decis în mod deliberat să nu construiască dormitoare pentru

cazarea studenţilor. În loc de aceasta, un „Comitet pentru cazare” (Locating Committee) îi ajuta pe
studenţi să obţină cazare în casele acceptate de colegiu. Acolo, susţineau oficialii şcolii, ei se bucurau de
avantajele „traiului în mijlocul unei familii”. Studenţii fie îşi găteau singuri, fie mâncau la masa gazdei –
contra unei sume mai mari, bineînţeles, sau fiecare plătea o anumită sumă unuia dintre colegi care
cumpăra alimente şi aranja cu o gospodină să gătească două mese pe zi pentru întregul grup.

Corpul profesoral investea prea multă energie pentru a organiza activităţi recreative pentru
studenţi. Jocurile organizate spontan se puteau desfăşura pe terenurile colegiului la ore şi în locuri
aprobate anterior. Studenţii trebuiau să-şi aranjeze singuri distracţii simple pentru sâmbătă seara, cum ar
fi patinajul, clase de canto în casele membrilor comunităţii, etc. Participarea la serviciile religioase era
bună, fie că era vorba de întâlnirile de miercuri seara pentru rugăciune sau de întâlnirile de părtăşie din
Sabat la ora două după amiaza pentru cântări şi mărturii personale. Sala Dime Tabernacle, construită în
1878-1879, a devenit un reper sacru în memoria multor studenţi. Având mai mult de 3.000 de locuri, sala
a fost cea mai mare din Battle Creek timp de mai mulţi ani. Studenţii se întâlneau aici cu lucrătorii de la
Review, de la sanatoriu şi cu membrii comunităţii adventiste, pentru a-i asculta pe James şi Ellen White
sau pe alţi lucrători adventişti din toate câmpurile misionare care participau la sesiunile Conferinţei
Generale.

Schimbările semnificative în rândul membrilor consiliului de conducere fuseseră făcute până în

1880. Poate că cel mai influent membru nou a fost Dr. John Harvey Kellogg. Doctorul era un susţinător
ferm al instruirii practice în domeniul meseriilor pentru care Ellen White mijlocise atât de mult.
G.I.Butler era şi de el de acord. Ei au început să facă presiuni asupra lui Brownsberger pentru a face
schimbări în această direcţie. Dar preşedintele părea că se îndreaptă în direcţia opusă, susţinând acordarea
diplomei de masterat studenţilor din Battle Creek după absolvirea colegiului dacă ofereau dovezi de
progrese satisfăcătoare pe parcursul a câţiva ani de studiu individual. Au fost reînviate vechile temeri
despre studenţii prea educaţi.

Schimbări în conducere

Critica sporită îndreptată împotriva preşedintelui Brownsberger l-a afectat puternic. El a

demisionat spre sfârşitul primăverii anului 1881 şi s-a retras în nordul statului Michigan pentru a-şi
reface nervii zdruncinaţi, stabilindu-şi locuinţa în mijlocul pădurii.

Confruntat cu nevoia de a schimba administraţia, consiliul de conducere a căutat un preşedinte cu

vederi despre educaţie mai apropiate de sfaturile lui Ellen White, îzvorâte din viziunea primită. Dar cine
putea fi acesta? Din rândurile corpului profesoral existent, numai G.H.Bell, cu scurta lui experienţă la
Oberlin, era entuziast faţă de împletirea instruirii profesionale cu cea educaţională. Dar Bell nu era
absolvent de studii superioare. În plus, mulţi dintre profesorii mai tineri erau deranjaţi de ceea ce ei
considerau a fi acţiunile sale dure şi arbitrare.

O soluţie la această problemă a apărut prin persoana lui Alexander McLearn, Doctor în Teologie.
Predicator baptist cult, instruit la Seminarul Teologic Newton, dr.McLearn părea să fie pregătit să
accepte adventismul atunci când a ajuns în atenţia conducătorilor Bisericii în vara anului 1881. Fără a se

61
mai opri să cerceteze cât de bine se potrivea filozofia educaţională a lui McLearn cu cea pe care Ellen
White încerca să o promoveze, consiliul de conducere l-a ales ca preşedinte înainte ca el să devină
membru al Bisericii.

Aceasta a fost o mare greşeală. În vara aceea a murit James White, iar Ellen a plecat în vest la
scurt timp după aceea. Preşedintele Butler a fost forţat să lipsească mult timp din Battle Creek. Nu exista
nici o mână experimentată care să-l strunească pe McLearn. În curând el s-a angajat într-o luptă aspră
contra lui Bell.

Primele săptămâni din anul 1882 au fost martorele unei serii de anchete urmate de acuzaţii
publice contra preşedintelui McLearn şi de unele acuzaţii aduse de profesori contra lui Bell şi, în final,
contra consiliului de conducere. Consiliul a solicitat demisia profesorilor care aduceau acuzaţii, dar
cererea lor a fost refuzată. Fiul lui McLearn l-a trântit pe Bell pe scări în timpul unei încăierări. Fiind
epuizat şi prost plătit, Bell nu a mai putut răbda aceste jigniri. Studenţii care au venit la ore în ziua de 20
februarie au aflat că el părăsise colegiul.

În perioada care mai rămăsese din anul şcolar, colegiul a activat independent de consiliul său de
conducere. Aceşti domni din consiliu sperau, în disperare de cauză, că biserica din Battle Creek, care se
amestecase în dispută cu mai mult entuziasm decât cu inteligenţă, avea să revină la o „atitudine mai
sobră” legată de scopul real al şcolii şi sfaturile lui Ellen White. Când au constatat că acest lucru nu avea
să se întâmple, ei au decis, cu regret, închiderea temporară a Colegiului Battle Creek. Lipsit de şcoală,
McLearn a plecat, fără să fi devenit adventist de ziua a şaptea, pentru a se alătura baptiştilor de ziua a
şaptea.

Unii considerau că experimentul adventist de ziua a şaptea în domeniul învăţământului avea să se

încheie înainte de vreme. În realitate, criza a contribuit la expansiunea imediată a educaţiei adventiste.
Chiar înainte să se fi închis porţile Colegiului Battle Creek, două şcoli noi fuseseră înfiinţate pe coasta de
Est şi de Vest a Americii. Fiecare dintre ele era condusă de unul sau doi oameni cu experienţa câştigată la
Battle Creek şi fiecare dintre ei a învăţat de pe urma greşelilor făcute acolo.

Colegiul Healdsburg

În cursul întâlnirii în cort din toamna anului 1881 adventiştii din California au hotărât să
înfiinţeze o şcoală pentru a răspunde nevoilor din zona lor. W.C.White, un susţinător al acestei mişcări, a
fost trimis în est pentru a-l convinge pe Sidney Brownsberger să vină la conducerea acestei noi şcoli.

Brownsberger învăţase din experienţa sa de la Battle Creek. El era hotărât să alcătuiască un

curriculum care să îmbine religia, instruirea profesională şi fizică cu instruirea mentală. În curând, el a
beneficiat de ajutorul calificat al lui W.C.Grainger, care s-a alăturat corpului profesoral în trimestrul de
toamnă. În 1886, când Brownsberger a plecat din Healdsburg, Grainger a continuat dezvoltarea şcolii şi a
dormitoarelor. Învăţând din nou din greşelile de la Battle Creek, colegiul a evitat să le acorde studenţilor
permisiunea să-şi aleagă singuri mâncarea şi să-şi fixeze regulile pentru disciplina internă. Grainger a
devenit nu doar preşedinte, ci şi „decan, profesor, consilier, secretar, contabil, şi tată”, de asemenea.

Această şcoală avea să devină ulterior „Colegiul Uniunii Pacificului” (Pacific Union College).

Academia South Lancaster

O altă şcoală se dezvolta pe coasta de Est sub îndrumarea lui S.N.Haskell. Problemele de la Battle
Creek au oferit acestei şcoli un conducător: pe Goodloe Harper Bell. Dorinţa principală a lui Haskell era
ca această nouă şcoală să pregătească lucrători pentru răspândirea soliei adventiste. El nu era îngrijorat de
numele pe care trebuia să-l poarte şcoala. La început, ea a fost cunoscută ca „acea şcoală din New

62
England”. Apoi a primit numele de „Academia South Lancaster”, după numele micului oraş din New
England unde era aşezată, un oraş care reprezenta deja un nucleu pentru adventismul din estul Americii.

Bell era hotărât de asemenea să folosească experienţa de la Battle Creek şi sfaturile lui Ellen
White. Predarea la această şcoală urma să fie foarte practică. Studenţii aveau să posede un orizont larg,
fiind instruiţi mai degrabă să gândească decât să se bazeze doar pe memorie. Bell dorea ca ei să înveţe să-
şi îngrijească corpul şi să înţeleagă valoarea şi demnitatea muncii. În decurs de doi ani a introdus
învăţarea meseriei pentru construirea corturilor, confecţionarea hamurilor, a măturilor, repararea
pantofilor şi activitatea de imprimerie. Dar cea mai multă atenţie avea să fie acordată studierii Bibliei.
„Această carte,” a scris Bell, „care valorează mai mult decât toate celelalte împreună, merită mai mult
decât doar o oră de studiu pe săptămână.”

Apariţia „Academiei Healdsburg” (ulterior Pacific Union College) şi South Lancaster (în final
Atlantic Union College) a demonstrat că educaţia superioară adventistă de ziua a şaptea, trecută prin criza
care ameninţase să o distrugă, avea să devină un sistem mai diversificat, creativ şi folositor. Ea a arătat,
de asemenea, că adventiştii de ziua a şaptea nu mai reprezentau un mic grup, limitat la statele New
England, New York şi vechiul nord-vest. Ei se răspândiseră de la Atlantic la Pacific, au traversat
Atlanticul şi în curând aveau să traverseze şi Pacificul. Biserica se afla într-o evoluţie continuă.

63
 Cursul nr.9

Extinderea pe plan mondial, 1868 - 1885

Primele statistici demne de crezare din 1867 indicau existenţa a 4.320 de membri adventişti de
ziua a şaptea în toată ţara. Aceste statistici sunt semnificative deoarece includ membrii de la vest de
fluviul Mississippi, în special din statele Minnesota şi Iowa. Adventismul continua să înainteze spre vest.

Snook şi Brinkerhoff

Primele acţiuni evanghelistice în Iowa au

început în anii 1850. Prelegerile prezentate de Moses
Hull, M.E.Cornell şi J.H.Waggoner au avut ca
rezultat formarea unor grupuri de adventişti în tot
statul. În 1863 acestea s-au organizat într-o
Conferinţă sub conducerea a doi adventişti relativ
necunoscuţi – B.F.Snook, un fost pastor metodist şi
W.H.Brinkerhoff, un fost avocat şi profesor.
Devenind rapid critici ai conducerii exercitate de
James şi Ellen White, cei doi au răspândit
nemulţumirile lor în întregul stat. O împăcare de
suprafaţă realizată în 1865 a fost dată rapid la o
parte. Dizidenţii, care erau foarte puternici în
comunitatea Marion, au format în final „Biserica lui
Dumnezeu Adventistă”. În scurt timp Snook şi Brinkerhoff au abandonat gruparea din Marion a cărei
conducere a fost preluată de H.E.Carver.

George I. Butler

Aşa generatoare de necazuri cum a fost, răzvrătirea din Marion a ajutat la afirmarea unei noi
personalităţi strălucitoare pe firmamentul liderilor adventişti. Sesiunea Conferinţei din Iowa din anul
1865 a ales în funcţia de preşedinte al Conferinţei un fermier serios din Vermont, care servea pe atunci ca
prezbiter local în comunitatea din Waukon. În următoarele câteva luni
George I.Butler şi-a condus echipa din comunitate în comunitate,
instruind membrii în principiile corecte ale adventismului de ziua a
şaptea. Ordinea a fost reinstaurată. A urmat creşterea. Abilităţile
administrative ale lui Butler l-au propulsat în curând în eşalonul de vârf al
liderilor adventişti de ziua a şaptea. Împreună cu soţii White,
S.N.Haskell, J.N.Loughborough, J.N.Andrews şi J.H.Waggoner, Butler a
jucat un rol important în expansiunea adventismului.

George Butler este cel care a descoperit secretul expansiunii

rapide a adventismului, după încheierea primului său mandat de
preşedinte al Conferinţei Generale. Datoria unui pastor, a declarat Butler,
era să evanghelizeze teritoriile noi. El nu poate fi blocat să păstorească
comunităţile locale. Acestea trebuie să înveţe să-şi poarte singure de grijă
şi în acelaşi timp să fie generatoare de noi lucrători într-un număr din ce
în ce mai mare.

64
 Vestul îndepărtat

În San Francisco s-a format o grupă de adventişti prin mutarea şi lucrarea unei familii adventiste
în 1859, M.G.Kellogg. Interesul a fost atât de mare încât în 1865 mica grupă adventistă s-a hotărât să
trimită 133 $ în aur la Battle Creek pentru a plăti cheltuielile de deplasare pentru un pastor care să lucreze
în California. Din păcate, Conferinţa Generală nu a avut pe cine să trimită. La sesiunea Conferinţei
Generale din 1868 s-a susţinut cu tărie ca un pastor să fie trimis în California.

La început se părea că această cerere nu va fi onorată nici acum. Apoi, când mai rămăseseră doar
doi lucrători de repartizat, unul dintre ei, J.N.Loughborough, s-a ridicat în picioare. El a vorbit despre un
vis recent care îl impresionase profund, în sensul că ar trebui să ţină întâlniri în cort în California. „Ar
trebui ca Loughborough să plece singur?”, a întrebat James White. În definitiv, Hristos îşi trimisese
ucenicii doi câte doi. Acesta părea un plan bun pentru un câmp atât de îndepărtat. D.T.Bourdeau a gândit
şi el în acelaşi mod şi a fost bucuros să-l însoţească pe Loughborough.

White a început imediat strângerea sumei de 1.000 $ pentru a cumpăra

un cort nou pentru California şi a finanţa călătoria soţilor Loughborough şi a
soţilor Bourdeau prin istmul Panama din America Centrală. Nu s-a pierdut
nici o clipă. La mai puţin de o lună după luarea deciziei, aceşti „misionari” s-
au îmbarcat pe un vapor în oraşul New York. Ei au ajuns în San Francisco 24
de zile mai târziu. Aici au fost primiţi cu căldură de către soţii St.John şi de
alţi membri ai grupei adventiste.

Apelul lui James White pentru strângerea de fonduri pentru cortul din
California a avut rezultate neaşteptate. Un ziar din New York a preluat
relatarea din Review şi a republicat-o. Un exemplar al acestui ziar a ajuns în
mâinile unui membru al unei comunităţi a „Creştinilor Independenţi”
(Independent Christians) din Petaluma, California. Această mică grupă a
început să se roage ca pastorii care vor sosi cu cortul să călătorească în
siguranţă, dacă ei erau servii lui Dumnezeu.

După un timp, unul dintre liderii grupului din Petaluma a avut un vis în care i-a văzut pe cei doi
evanghelişti cu cortul şi i s-a spus să-i ajute. Independenţii au trimis pe unul dintre ei cale de 72 de
kilometri până la San Francisco pentru a încerca să-i găsească pe evanghelişti. La jumătate de oră după
sosirea lui în oraş i-a invitat pe Loughborough şi Bourdeau la Petaluma. Dificultăţile întâmpinate în San
Francisco pentru găsirea unui loc unde să monteze cortul i-au făcut pe aceştia să accepte oferta.

La început o epidemie de variolă a limitat numărul auditoriului dar, în curând, lateralele cortului
au trebuit să fie ridicate pentru a face loc mulţimii. Californienii s-au dovedit mai generoşi decât
locuitorii din statul New England cu care Bourdeau şi Loughborough erau familiarizaţi. Cea mai mică
monedă care circula în cadrul statului în acel moment era cea de 10 cenţi. Din moment ce majoritatea
tratatelor lor aveau preţul de unu sau doi cenţi, evangheliştii se gândeau să le distribuie gratuit. Spre
surpriza lor, ei primeau frecvent un dolar sau 50 de cenţi cu menţiunea „Dăruiţi tratatele cumpărate de
mine cu aceşti bani”. James White era uimit şi nu înţelegea ce se întâmpla, onorând 4 comenzi succesive
de cărţi pentru California. „Voi vindeţi mai multe cărţi decât toate corturile de la est de Munţii Stâncoşi”,
a scris el.

După câteva săptămâni de întâlniri, pastorii din Petaluma au început să se împotrivească

întâlnirilor adventiste din localitatea lor. Liderii independenţilor, care făcuseră atât de mult pentru a-i
ajuta la început, s-au întors contra lor. Oricum, la finalul seriei de întâlniri se adunase o grupă de 20 de
credincioşi. La fel au mers lucrurile şi în alte sate din valea Sonoma, deşi clerul local i-a identificat pe
Bourdeau şi Loughborough drept mormoni.
65
 Evanghelizarea în California

În primăvara anului 1870 soţii Bourdeau au revenit în est pentru a lucra cu oamenii vorbitori de
franceză din New England şi Canada. În curând, M.E.Cornell i s-a alăturat lui Loughborough în
California iar efortul de evanghelizare a continuat.

James şi Ellen White au sosit în California în toamna anului 1872 pentru prima lor vizită. James
White renunţase de curând la preşedinţia Conferinţei Generale din motive de sănătate. Considerând că
atmosfera şi clima din California ar putea ajuta la însănătoşirea lui, soţii White au decis să accepte
invitaţia adventiştilor din California de a locui şi lucra împreună cu ei pentru un timp.

A fost o vizită cu consecinţe importante. Soţii White erau impresionaţi de prietenia şi

generozitatea oamenilor. Spiritul de iniţiativă al lui James White era stimulat. De ce să nu existe o
tipografie a adventiştilor de ziua a şaptea în vest?

Înfiinţarea editurii Pacific Press

În timp ce Cornell şi Canright predicau în Oakland, James White plănuia tipărirea unei noi
publicaţii. Primul număr a apărut pe 4 iunie 1874. Ca editor şi publicist, James White a intenţionat ca
„Semnele timpului” (The Signs Of The Times) să fie un periodic special pentru locuitorii din vestul
Americii.

Lucrarea printre locuitorii de altă limbă

Majoritatea eforturilor evanghelistice timpurii din statele Iowa, Minnesota şi din Marile Câmpii îi
vizau pe imigranţii de origine scandinavă şi germană. Nimeni nu a arătat mai mult interes în această
direcţie decât John G.Matteson. Încă de pe vremea convertirii sale la adventism în 1863 în statul
Wisconsin, Matteson ardea de dorinţa de a prezenta noua lui speranţă concetăţenilor săi danezi, precum şi
norvegienilor şi suedezilor. Rolul pe care Matteson l-a avut pentru
activitatea timpurie adventistă de ziua a şaptea între americanii de origine
scandinavă a fost îndeplinit de Louis R.Conradi pentru cei de origine
germană. Tânărul Conradi imigrase în America pentru a-şi căuta norocul
în viaţă după moartea tatălui său. După mai multe opriri scurte în câteva
dintre marile oraşe, el a primit un contract pentru defrişarea unui teren
agricol al unui fermier din Iowa. Fiind angajat în această activitate, servea
masa împreună cu o familie de vecini adventişti. Conradi a fost
impresionat de credinţa lor sinceră. A fost mişcat în mod special de
rugăciunile simple făcute pentru el de către copii. În curând el participa la
serviciile divine din Sabat. Cartea scrisă de Uriah Smith, „Gânduri despre
cărţile Daniel şi Apocalips” (Thoughts on Daniel and The Revelation), l-a
ajutat pe tânărul german să-şi întărească credinţa. Cu multe sacrificii şi cu
puţin ajutor din partea prietenilor săi din Iowa, el a plecat să urmeze
cursurile de literatură la Colegiul Battle Creek.

Către Europa

După cum se va vedea, primul pastor adventist de ziua a şaptea care avea să plece în străinătate cu
ideea de a fi un evanghelist activ nu a fost trimis de Biserică şi nici nu a avut binecuvântarea ei. Dar
predicarea lui a avut ca rezultat înfiinţarea primei comunităţi adventiste de ziua a şaptea din Europa şi
prin intermediul acesteia a convins Conferinţa Generală să trimită primul său lucrător în străinătate 10 ani
mai târziu. Acest misionar neoficial a fost M.B.Czechowski, fostul preot polonez care devenise adventist
de ziua a şaptea în anul 1857.

66
 După câţiva ani de predicare în America, Czechowski a dorit intens să ducă solia adventistă în
Europa. El era atras în mod special de urmaşii valdenzilor care continuau să trăiască în văile alpine din
nord-vestul Italiei. În 1864 Czechowski l-a solicitat pe J.N. Loughborough, care ţinea o serie de întâlniri
evanghelistice în oraşul New York, să intervină la Conferinţa Generală pentru a-l trimite ca misionar în
Italia. Dar liderii Bisericii n-au avut clarviziunea necesară pentru a onora cererea lui Czechowski. Ei au
pus la îndoială planificarea lui financiară, deschiderea pentru acceptarea sfaturilor, profunzimea
devotamentului său faţă de „solia celui de-al treilea înger” şi temperamentul său.

Neîmpăcându-se cu gândul că misiunea lui ar putea fi împiedicată, Czechowski a plecat la Boston

unde publicase de curând o povestire impresionantă despre anii petrecuţi ca preot şi despre convertirea sa
la protestantism. Acolo i-a convins pe liderii „Creştinilor Adventişti” (Advent Christians) să sponsorizeze
misiunea lui în Italia. Astfel, în 1864, însoţit de soţia lui şi de Annie E.Butler (sora adventistă a lui
G.I.Butler), Czechowski s-a îmbarcat pentru Europa.

Czechowski a petrecut mai mult de un an predicând în văile Piemontului înainte ca împotrivirea

manifestată atât de clerul catolic cât şi de cel protestant să-l forţeze să se mute în Elveţia. Concentrându-
se asupra profeţiilor din Daniel şi Apocalips, el a propovăduit Sabatul zilei a şaptea precum şi iminenta
revenire a lui Isus. Czechowski şi-a promovat opiniile religioase prin tipărirea unei reviste numită
„Evanghelia veşnică (L’Evangile Eternel). El a pregătit tratate şi o hartă a profeţiilor atât în limba
franceză cât şi în germană.

În timpul călătoriilor şi prelegerilor a găsit un public receptiv în satul elveţian Tramelan. A

organizat acolo o comunitate având aproape 60 de membri. Totuşi, Czechowski nu le-a dezvăluit acestor
credincioşi nici existenţa „Creştinilor Adventişti”, care îi sponsorizaseră misiunea în Europa, nici pe cea
a adventiştilor de ziua a şaptea, ale căror doctrine le predica. Când era întrebat de unde şi-a format
convingerile, el răspundea simplu: „din Biblie”. Din punctul de vedere al convertiţilor săi, ei erau singurii
din lume care înţelegeau Scriptura aşa cum le-a fost prezentată.

Un incendiu care i-a distrus casa parţial terminată şi editura a dat la iveală lipsurile financiare ale
lui Czechowski. În curând a fost clar că avea probleme serioase. În acest timp, unul dintre credincioşii
din Tramelan, Albert Vuilleumier, a descoperit un exemplar recent al revistei Review and Herald într-o
cameră în care Czechowski locuise în timpul unei vizite. El a înţeles suficient din textul în engleză pentru
a-şi da seama că exista o organizaţie religioasă în America cu aceleaşi convingeri ca cele pe care
Czechowski le propovăduia.

Corespondenţa iniţiată de Vuilleumier cu editorii lui Review i-a determinat pe liderii adventişti de
ziua a şaptea să invite un reprezentant elveţian să ia parte la sesiunea Conferinţei Generale din 1869
ţinută în Battle Creek. Elveţienii l-au trimis pe James Erzberger, un tânăr student în teologie care a sosit
prea târziu pentru a participa la sesiunea Conferinţei Generale, dar care a rămas în Statele Unite pentru a-
şi însuşi pe deplin convingerile adventiştilor de ziua a şaptea. Când a revenit în Elveţia era pastor
adventist de ziua a şaptea hirotonisit oficial.

Czechowski s-a supărat când a aflat despre legăturile dintre Tramelan şi Battle Creek. Acest
eveniment, împreună cu intensificarea problemelor financiare şi personale, l-au determinat să părăsească
brusc Elveţia. După scurte şederi în Germania şi Ungaria, el s-a instalat în România. Aici a lucrat singur
timp de mai mulţi ani împiedicat de faptul că nu cunoştea limba ţării. În ciuda acestei dificultăţi a reuşit
să convertească aproximativ 12 persoane din Piteşti. Una dintre acestea a luat legătura ulterior cu
adventiştii de ziua a şaptea, citind ziarul de limbă franceză tipărit de J.N.Andrews în Elveţia în 1876.

Epuizat de călătorii şi de necazuri, Czechowski a murit într-un spital din Viena pe 25 februarie
1876. Încăpăţânarea lui avusese ca rezultat introducerea convingerilor adventiste de ziua a şaptea în
Italia, Elveţia şi România cu mulţi ani înainte ca prudenţii lui fraţi să fi fost gata să trimită un vestitor al
67
soliei celui de-al treilea înger în Europa. Nu este clar cât de mult a contribuit Czechowski la acceptarea
soliei în această zonă. J.N.Andrews constata, la un an după ce sosise în Europa, „durerea şi tristeţea”
provocate „oamenilor lui Dumnezeu” de conducerea fostului preot. După opinia lui Andrews, binele
făcut de Czechowski „se datora, în principal, sfaturilor înţelepte şi ajutorului preţios al doamnei
A.E.Butler, care la acea dată făcea parte din familie. Serviciile ei ca translator şi asistent general erau de
aşa natură încât el nu ar fi avut succes fără acestea. Într-adevăr, când activitatea ei a încetat şi alte
persoane au înlocuit-o, munca lui Czechowski a avut ca rezultat tristeţea oamenilor lui Dumnezeu.” Dar,
indiferent de slăbiciunile instrumentelor omeneşti implicate, adventismul de ziua a şaptea traversase
Atlanticul şi făcuse primul pas pentru a deveni internaţional, nu doar o Biserică americană.

Deşi Erzberger nu a participat la lucrările Conferinţei Generale din 1869, subiectul trimiterii
misionarilor în alte ţări a fost luat în discuţie de delegaţi. Unul dintre rezultate a fost înfiinţarea unei
„Societăţi misionare Adventiste de Ziua a Şaptea” sub conducerea lui James White. Ţelul acesteia era să
promoveze „solia celui de-al treilea înger prin intermediul misionarilor, tratatelor, cărţilor, etc.” Toţi
adventiştii de ziua a şaptea erau invitaţi să se înscrie în societate prin achitarea unei taxe de 5 dolari.
James White a solicitat donaţii suplimentare „între 10 cenţi şi 100 de dolari” pentru ca societatea să poată
rezolva cererile primite aproape zilnic de către Conferinţa Generală privind trimiterea de publicaţii în alte
ţări.

În lunile următoare, rapoartele despre activitatea lui Erzberger în Elveţia au început să apară în
Review. Se primeau şi multe apeluri din partea elveţienilor pentru a le trimite un lucrător cu experienţă.
Ei l-au trimis şi pe Adhémar Vuilleumier la Battle Creek pentru studii şi, probabil, pentru a servi ca o
reamintire continuă a nevoilor lor.

J.N. Andrews, primul misionar oficial în străinătate

Doi ani mai târziu, James White a început să promoveze planuri mai mari pentru răspândirea
adventismului. Boala îl împiedicase pe White timp de mai mulţi ani să exercite conducerea efectivă a
Conferinţei Generale; dar pe măsură ce se însănătoşea, conceptele lui despre ceea ce era necesar şi ceea
ce putea să se facă se întăreau şi ele. El a propus ca J.N.Andrews să fie trimis să-i ajute pe adventiştii din
Europa. Aceasta se putea face datorită celor aproape 2.000 $ disponibili în „fondul misiunii europene” al
Conferinţei Generale.

În vara anului 1874, la un an după propunerea făcută de James White, Conferinţa Generală a votat
ca J.N.Andrews să plece în Europa „cât mai curând posibil”. James White privea deja în viitor şi întreba:
„Cine va merge în Anglia? Există cineva mai bun decât Loughborough?”

La numai o lună după adoptarea hotărârii oficiale de a fi trimis în Europa, J.N. Andrews, însoţit
de fiul şi fiica sa şi de Adhémar Vuilleumier, s-au îmbarcat din Boston. J.N.Andrews a început
imediat să înveţe limba franceză, vizitând în acelaşi timp micile grupe pe care le înfiinţase Czechowski.
El a inserat şi anunţuri în mai multe ziare de mare circulaţie în Europa Centrală. Prin aceste anunţuri
Andrews îi invita pe cei care fie păzeau Sabatul biblic, fie erau interesaţi să afle de ce aveau obligaţia să-l
păzească, să îi scrie.

La începutul anului 1876 D.T. Bourdeau a sosit în Elveţia pentru a-l ajuta pe Andrews. În acea vară ei au
editat primul număr al revistei „Semnele timpului” în limba franceză (Les Signes Des Temps). Această
revistă a avut o largă circulaţie nu numai în Elveţia, ci şi în Franţa şi Italia. În octombrie soţii Bourdeau
s-au stabilit în sudul Franţei pentru a începe activitatea evanghelistică.

68
 J.G. Matteson

Conferinţa Generală a aprobat în 1877 trimiterea lui Matteson în Danemarca. După un an petrecut
în Danemarca, Matteson a plecat în Norvegia unde a găsit mult mai mult interes, atât pentru religie, cât şi
pentru abstinenţă.

Lucrarea în Anglia

Loughborough a încercat în Anglia metoda evanghelizării în corturi. Au venit sute de oameni, dar
foarte puţini erau dornici să-şi părăsească credinţa lor tradiţională pentru o denominaţiune americană
aflată la început de drum. În anii 1880, totuşi, planul înfiinţării unei tipografii locale şi tipărirea unei
reviste evanghelistice fusese implementat. „Adevărul prezent” (Present Truth) a apărut în 1884, iar
M.C.Wilcox a venit din America pentru a-l edita.

Australia

Soţii White începuseră să-şi exprime interesul pentru Australia încă din 1874. Chiar înainte ca
Andrews să fi plecat spre Europa, James White scrisese că „trebuie să înfiinţăm cât mai curând o misiune
în Australia”. Cam în această perioadă Ellen a avut o viziune în care a văzut prese de tipărit în multe ţări
care imprimau literatură adventistă. Când soţul ei a întrebat-o dacă îşi aducea aminte numele ţărilor
implicate, Australia a fost singurul nume pe care ea şi l-a putut aminti.

Au mai trecut 10 ani înainte de votul oficial al Conferinţei Generale pentru trimiterea lui
S.N.Haskell, J.O.Corliss şi a unei grupe de asistenţi pentru a înfiinţa o misiune în Australia. Ei au sosit la
începutul iernii australiene, în iunie 1885.

69
 Cursul nr.10

Dezvoltarea organizaţională, 1864 - 1887

Pe parcursul primilor 25 de ani de existenţă, numărul membrilor Bisericii Adventiste de Ziua a

Şaptea a crescut de 7 ori. Faţă de 3.500 de membri estimaţi în 1863 când a fost organizată Conferinţa
Generală, la mijlocul anului 1888 existau 26.112 de membri ai Bisericii. Aceştia erau răspândiţi în 32 de
Conferinţe şi 5 câmpuri misionare cuprinzând 901 comunităţi. În 1888, unu din 6 adventişti de ziua a
şaptea locuia în Michigan. California, a doua Conferinţă cu cei mai mulţi membri, număra mai puţin de
jumătate din membrii adventişti din Michigan. Dar aceşti membri erau mai bogaţi şi mai liberali,
contribuind cu 25 % mai multă zecime decât cei din conferinţa Michigan.

Importanţa bisericii din Vestul Mijlociu (Midwest) în aceşti ani este clar arătată de faptul că, după
Michigan şi California, cele mai puternice 4 Conferinţe din punct de vedere al numărului de membri erau
Kansas, Wisconsin, Minnesota şi Iowa. Tot în aceste state se făcuseră eforturi majore pentru
evanghelizarea americanilor vorbitori de limbi scandinave şi de limbă germană. Numărul membrilor
adventişti de ziua a şaptea din afara Statelor Unite continua să fie de ordinul sutelor în oricare dintre ţări
sau zone: mai puţin de 400 în Australia şi Noua Zeelandă; aproximativ 150 în Marea Britanie, cam la fel
în Canada, cam 700 în toată Germania, Elveţia, Franţa şi Italia, şi ceva mai mulţi de atât în Scandinavia.

Până în 1890 numai două dintre denominaţiunile adventiste care se născuseră din mişcarea
millerită aveau un număr semnificativ de membri: „Creştinii Adventişti” (Advent Christians) şi
„Adventiştii de Ziua a Şaptea” (Seventh-day Adventists). Dintre acestea două, „Creştinii Adventişti” i-au
atras pe cei mai mulţi dintre liderii milleriţi, dar „Adventiştii de Ziua a Şaptea” aveau cu 10% mai mulţi
membri. În anii următori, în timp ce numărul de membri al Creştinilor Adventişti a rămas relativ
constant, cel al Adventiştilor de Ziua a Şaptea a sporit cu rapiditate.

Societăţile de literatură misionară

Mai mulţi factori au contribuit la sporirea numărului adventiştilor de ziua a şaptea. După cum am
arătat anterior, pastorii adventişti erau consideraţi mai degrabă evanghelişti decât pastori. Liderii Bisericii
au început să mobilizeze şi membrii laici pentru a-i instrui ca evanghelişti laici. În anii 1870 au luat fiinţă
societăţile de literatură misionară care s-au dezvoltat pornind de la un grup de 4 femei; la sfârşitul anului
1868 sau începutul anului 1869 acestea au început să se întâlnească pentru rugăciune săptămânală în
localitatea South Lancaster, statul Massachusetts, în casa lui Mary şi Stephen Haskell. Pe 8 iunie 1869
Haskell le-a ajutat pe aceste femei să înfiinţeze „Societatea misionarului grijuliu” (Vigilant Missionary
Society).

Una dintre primele acţiuni ale lui Haskell după ce a fost ales preşedinte al Conferinţei New
England în 1870 a fost să organizeze „Societatea de literatură misionară din New England” (New
England Tract and Missionary Society). Ţelul lui era acela de a înfiinţa grupuri ca „Societatea
misionarului grijuliu” în fiecare comunitate. Haskell a împărţit Conferinţa în districte, o măsură prin care
a contribuit la implementarea unui model organizaţional în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.
El a numit un director peste fiecare district, care avea să organizeze o societate de literatură misionară în
fiecare comunitate din cadrul districtului.

James White era atent la potenţialul acestei organizaţii din New England. După o inspecţie rapidă
la faţa locului, el a susţinut înfiinţarea unor societăţi similare în întreaga denominaţiune. Stephen Haskell
călătorea în curând de la o Conferinţă la alta, având binecuvântarea Conferinţei Generale pentru

70
organizarea societăţilor de literatură misionară. Pe parcursul anului 1874, James White a editat o revistă
lunară, „Misionarul adevărat” (The True Missionary), pentru a promova interesele societăţilor de
literatură misionară.

Sesiunea Conferinţei Generale, care a votat să-l trimită pe J.N.Andrews în Europa, a organizat şi
„Societatea de literatură misionară a Conferinţei Generale” pentru a coordona activitatea societăţilor
locale şi la nivel de Conferinţe. James White a devenit atât preşedintele acestei societăţi cât şi
preşedintele Conferinţei Generale. În calitate de agent comercial, S.N.Haskell a activat drept promotor
principal al activităţilor „Societăţii de literatură misionară” în timp ce secretarul Maria Huntley s-a
ocupat de activităţile curente din 1874 până la moartea ei în 1890.

În 1876 S.N.Haskell i-a urmat lui James White în funcţia de preşedinte al „Societăţii de literatură
misionară a Conferinţei Generale”. Până la plecarea lui pentru a inaugura activitatea adventistă în
Australia, eforturile lui Haskell au fost devotate în principal extinderii activităţilor „Societăţii de
literatură misionară”.

Evangheliştii cu literatură

În această perioadă Ellen White şi-a folosit influenţa sa pentru susţinerea apelului de folosire a
evangheliştilor colportori „pe toată întinderea câmpului”.

George A.King, un tânăr canadian, care venise la Battle Creek cu dorinţa de a deveni predicator
adventist, s-a afirmat în domeniul colportajului. Lipsa de studii şi un defect de vorbire l-au convins pe
James White că tânărul King nu avea darul predicării. Totuşi James White a dorit ca acest tânăr să-şi
folosească capacităţile sale pentru răspândirea soliei advente. Având acest lucru în minte, White l-a
convins pe „unchiul Richard” Godsmark, care era fermier lângă Battle Creek, să-l ia pe King la el acasă
şi să-l folosească la lucru contra cazare şi masă până la venirea verii, când ar fi putut fi trimis ca asistent
la o companie de organizare a întâlnirilor în corturi.

Cu încurajarea lui Godsmark, King şi-a petrecut momentele libere predicând în faţa scaunelor
goale din salon. În final, s-au făcut pregătiri ca el să susţină o predică de probă într-o după amiază de
Sabat în faţa familiei lui Godsmark şi a prietenilor din Biserică veniţi în vizită. Predica a fost un dezastru.
Godsmark a sugerat cu tact, la încheiere, că el ar trebui să încerce o metodă mai puţin convenţională de a
predica – vânzarea şi distribuirea de tratate şi broşuri adventiste din uşă în uşă. Unchiul Richard a fost de
acord să finanţeze primul lot din aceste materiale. King a vândut în prima săptămână tratate numai în
valoare de 62 de cenţi, dar el iubea această activitate şi a devenit curând un vânzător de succes de tratate
şi abonamente pentru Good Health şi Signs Of The Times.

Acest colportor care dorise să predice nu era satisfăcut cu vânzarea doar a cărţilor de sănătate. El
a dorit să vadă întreaga întreită solie îngerească adusă înaintea oamenilor. În vara anului 1880 George
King a început să-şi susţină ideile pe lângă liderii adventişti. El a sugerat ca cele două lucrări mai mici
ale lui Uriah Smith, „Gânduri despre cartea lui Daniel” şi „Gânduri despre cartea Apocalipsei”, să fie
unite într-un singur volum. Dacă o astfel de carte avea să fie ilustrată cu imagini dramatice ale fiarelor şi
simbolurilor discutate, el era sigur că ar fi putut-o vinde rapid. Conducerea editurii a fost de acord, în
final, să tipărească un număr limitat al acestei combinaţii pentru a vedea ce putea să facă King cu ele.

King a avut suficient succes pentru ca editura Review and Herald să decidă în anul următor să
tipărească o nouă ediţie cu ilustraţii frumoase. Când primul exemplar a fost gata în primăvara anului
1882, George King a alergat să-l arate lucrătorilor unei fabrici de mături din Battle Creek unde era
angajat temporar. El l-a convins pe colegul său, D.W.Reavis, să cumpere acest prim exemplar pentru
„noroc”. King a obţinut 25 de comenzi pentru cartea lui Uriah Smith în decurs de 4 zile. Acesta a fost
doar începutul. În curând alţi lucrători vindeau Daniel şi Apocalipsa. King s-a dovedit a fi un agent

71
excelent de recrutare a colportorilor precum şi un vânzător expert. În următorii 25 de ani, până la moartea
sa în 1906, el a vândut literatură adventistă în valoare de mii de dolari.

Evanghelizarea marilor oraşe

Evanghelizarea marilor oraşe părea să aştepte o metodă eficientă de contactare a oamenilor într-o
manieră care să-i poată identifica pe cei care manifestau interes faţă de chestiunile religioase. Stephen
Haskell este cel care a remarcat posibilitatea de a face aceasta prin vizitele din uşă în uşă prin intermediul
colportorilor, a persoanelor care distribuiau tratate şi a membrilor dispuşi să facă vizite pentru a ţine
lecturi şi a comenta texte importante pentru orice subiect religios.

Întâlnirile în cort

Între 1 şi 7 septembrie 1868, a avut loc prima întâlnire oficială în corturi a Bisericii Adventiştilor
de Ziua a Şaptea, la ferma lui E.H.Root, lângă localitatea Wright, statul Michigan. Întâlnirile în corturi
erau rodul iniţiativei regiunilor de frontieră, datând de la începutul secolului al XIX-lea. Ele fuseseră
extrem de populare la metodişti şi fuseseră folosite cu un bun efect în timpul mişcării millerite.

Încheierea rolului de conducător al lui James White

În ciuda responsabilităţilor dificile preluate în anii 1870, James White nu şi-a revenit niciodată
complet de pe urma paraliziei suferite în 1865. Devotamentul, imaginaţia şi grija anilor de început au
supravieţuit; capacităţile fizice nu. „Cei care l-au cunoscut numai în această perioadă,” scria
J.H.Waggoner, „nu pot să înţeleagă cu ce putere şi energie a lucrat el... înainte.”

A fost greu pentru James White să renunţe la poverile pe care le purtase atât de mult timp. Dar
încercările de a-şi menţine vechiul program de activitate au avut drept rezultat faptul că el era iritabil şi,
uneori, capricios. Soţia lui a observat că avea o tendinţă de a deveni „bănuitor pe aproape oricine, chiar şi
pe fraţii lui din lucrare.” Totuşi, organizaţia se bazase atât de mult timp pe capacităţile sale încât era
dificil să fie lăsat să depună armele, chiar dacă fraţii constataseră tendinţa lui crescândă de a deveni
confuz şi uituc.

Spre sfârşitul ultimului său mandat ca preşedinte al Conferinţei Generale, James White a ajuns să
înţeleagă faptul că era în pericol de a deveni „acru” şi „lipsit de valoare pentru orice activitate, ca lucrător
sau consilier.” El s-a hotărât să se retragă şi să îmbătrânească în linişte. A fost mai uşor de gândit acest
lucru decât de pus în practică. La scurt timp după ce George Butler l-a înlocuit în anul 1880, James a
început să critice ceea ce el considera că erau acţiunile greşite ale lui Butler şi Haskell ca lideri.

Denominaţiunea a fost scutită de un conflict dureros între părintele său fondator şi tinerii care îl
înlocuiseră la conducere. James White a contractat o febră virulentă la mijlocul verii anului 1881, după o
răceală provocată de schimbarea vremii în timp ce el şi Ellen reveneau de la o întâlnire unde au predicat.
Eforturile dr.Kellogg şi ale personalului de la sanatoriu nu au dat rezultate: James White şi-a încheiat
pelerinajul pe pământ în data de 6 august 1881. Deşi avea doar 60 de ani, el era extenuat de servirea
viguroasă pe care o prestase. Soţia lui, care avea şi ea febră, a fost doborâtă de durere, la început. Apoi, a
găsit tăria necesară în credinţa că Dumnezeu o va susţine. Ea s-a decis „să preia lucrarea de acolo unde o
lăsase el şi să o conducă la bun sfârşit prin puterea lui Isus.”

Învăţăturile adventiste, la care contribuise atât de mult James White prin formularea şi
propovăduirea lor, au câştigat un număr crescut de aderenţi. Bătrânul general murise, dar puternica
armată mărşăluia cu ochii aţintiţi spre Canaanul ceresc, care avea să le fie dăruit la a doua venire a lui
Isus.

72
 Cursul nr.11

Dezvoltarea doctrinelor - 1849-1888

Respingerea crezului oficial

Liderii adventişti învăţaseră din experienţa lor millerită pericolele prezentării convingerilor lor cu
prea multă precizie, cel puţin în ceea ce privea aplicarea lor la timp. Ei au recunoscut şi faptul că studiul
continuu putea conduce la o înţelegere mai completă a acestor „adevăruri”. Astfel, ei s-au opus formulării
unui crez doctrinar cuprinzător.

În 1872 a fost publicat un mic tratat despre convingerile adventiste, care avea 25 de articole, nu
pentru a „asigura uniformitatea” ci, mai degrabă, pentru a „răspunde la obiecţii”, „pentru a corecta
declaraţiile false” şi a „îndepărta impresiile greşite”. Liderii adventişti erau foarte nerăbdători să-şi
diferenţieze opiniile faţă de cele formulate de alte grupări adventiste. Aceste 25 de principii
fundamentale, retipărite mai târziu atât în Review cât şi în Signs Of The Times, formează un cap de pod
pentru discutarea dezvoltării teologiei adventiste în primul sfert de veac de existenţă a organizaţiei
denominaţionale.

Conceptele trinitariene

Primele două propoziţii din „Principiile fundamentale” (Fundamental Principles) ale anului 1872
au proclamat credinţa într-un „singur Dumnezeu” şi „un singur Domn Isus Hristos,” dar nu exista nici o
afirmare a conceptului Trinităţii lui Dumnezeu, care este comun majorităţii declaraţiilor de credinţă
creştină. Omisiunea apare în mod deliberat, nu accidental.

Poate că, din nou, fundalul lui Joseph Bates şi James White legat de Christian Connexion poate să
explice de ce ei au respins trinitarianismul. Convingerea generală în cercurile Christian Connexion era
aceea că Hristos era Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul oamenilor, dar nu era veşnic ca Dumnezeu Tatăl.
Duhul Sfânt era considerat a fi mai degrabă „o influenţă sfântă” decât o persoană a Dumnezeirii. Chiar
din 1848, James White se referise la conceptul Trinitarianist ca fiind „nescripturistic”. Loughborough,
Uriah Smith, J.H. Waggoner şi D.M.Canright erau teologii adventişti mai importanţi care erau de acord
cu White şi Bates că trinitarianismul era contrar bunului simţ şi avea origine păgână.

Până la sfârşitul secolului, adventismul îşi schimbase în mare măsură părerea, considerând că
trinitatea era formată din trei membri coegali, coeterni ai Dumnezeirii, uniţi în esenţă, scop şi caracter,
dar fiecare dintre ei având propria Sa personalitate şi lucrare. Această schimbare a punctului de vedere
pare să fi fost determinată în mare măsură de convingerile exprimate de Ellen White din ce în ce mai des.
Declaraţiile ei au devenit foarte clare în anii 1890. Nu a existat niciodată vreun moment în care Hristos să
nu fi existat, a scris ea în biografia ei despre Isus, „Hristos, lumina lumii” (The Desire Of Ages). Iar
Duhul Sfânt este atât o „persoană”, cât şi „Dumnezeu pe deplin”.

Ispăşirea

Pionierii adventişti aveau o părere distinctă despre ispăşire. Astfel, declarau ei, ispăşirea nu a avut
loc pe cruce, ci în Sanctuarul din ceruri, după înălţarea lui Hristos. Opiniile lui Joseph Bates şi James
White despre „uşa închisă” îi determinau să creadă că Isus nu mai mijlocea pentru oameni după ce
intrase pe 22 octombrie 1844 în Sfânta Sfintelor. Singurele excepţii recunoscute de ei erau cele pentru
persoanele care nu respinseseră cu bună ştiinţă, şi aveau să accepte mai târziu, soliile din Apocalips 14.

73
 Smith era neclintit în negarea ispăşirii la cruce. Acest lucru putea avea loc numai atunci când
Hristos, după învierea Lui, şi-a început activitatea în Sfânta din Sanctuarul ceresc.

O examinare a scrierilor lui Ellen White arată că, în cursul anilor 1850 şi 1860, înţelegerea ei
despre ispăşire s-a lărgit treptat. Ea i-a depăşit pe contemporanii săi în multe privinţe. În 1864 Ellen
White s-a referit la sacrificiul lui Hristos pe cruce ca fiind ispăşire pentru păcat; lucrarea Lui în
Sanctuarul ceresc „aducea beneficiile ispăşirii Sale asupra ucenicilor Săi.” Din ce în ce mai mult, crucea
lui Hristos ocupa un loc central în scrierile ei.

Sanctuarul ceresc

Bates a fost unul dintre primii adventişti sabatarieni care văzut perioada post-1844 ca pe o
perioadă a judecăţii de cercetare, o perioadă când erau examinate cazurile tuturor acelora care Îl
acceptaseră vreodată pe Hristos ca Mântuitor. James White a respins, la început, ideea unei judecăţi „de
cercetare”. Totuşi, pe parcursul anilor 1850, mai întâi J.N.Loughborough şi apoi Uriah Smith au
sistematizat această doctrină pe baza examinării atente a curăţirii sanctuarului pământesc în Ziua tipică a
Ispăşirii. Ei au legat acest concept şi de solia primului înger din Apocalips 14, care proclama: „a sosit
ceasul judecăţii Lui.” Deja în 1857 James White acceptase acest raţionament, incluzând convingerea că
primele cazuri care fuseseră deschise erau cele ale morţilor în credinţă. Judecata putea să treacă la
creştinii vii în orice moment. White este cel care a folosit termenul de „judecată de cercetare”.
R.F.Cottrell a aplicat mai târziu termenul de „judecată executivă” la acordarea răsplătirii şi pedepsei la a
doua venire.

Sabatul

Păcatul, după cum ştie orice adventist, reprezintă călcarea celor Zece Porunci din Legea lui
Dumnezeu. Adventiştii au considerat porunca a patra, sau porunca despre Sabat, ca fiind porunca cea mai
călcată, chiar de către creştinii declaraţi. În opinia adventiştilor de ziua a şaptea o parte importantă a
lucrării lor era acea de a atrage atenţia asupra adevăratului Sabat. În acest mod, respectarea lui avea să
devină un test clar al loialităţii individuale totale faţă de Dumnezeu în timpul ultimelor ceasuri ale istoriei
Pământului.

A fost nevoie de timp pentru ca pionieri precum Bates şi White să înţeleagă tabloul complet al
importanţei capitale a Sabatului. La început, concepţiile lor despre Sabat nu erau foarte diferite de cele
ale baptiştilor de ziua a şaptea, pe care au continuat mult timp să-i considere ca fiind cei mai apropiaţi
dintre toate celelalte denominaţiuni creştine.

Atât Bates cât şi James White identificaseră adevăratul Sabat ca fiind sigiliul lui Dumnezeu. În
anii 1850, Uriah Smith a demonstrat asemănarea poruncii a patra cu sigiliul unui monarh pământesc,
subliniind că acesta identifica nu doar pe Conducătorul universului, ci şi funcţia şi domeniul Său.
Recunoscând Sabatul ca fiind sigiliul lui Dumnezeu, James White a respins ideea că păzitorii Sabatului
primiseră acest sigiliu şi erau, automat, siguri de mântuire. Sabatul, a subliniat White, nu era de nici un
folos despărţit de recunoaşterea şi dependenţa de meritele ispăşirii lui Hristos pentru păcate.

Semnul fiarei

Încă din 1847 Joseph Bates identificase serbarea duminicii ca reprezentând „semnul fiarei”.
James White era de acord. El a simţit, totuşi, că acest semn nu fusese, deocamdată, pus pe bărbaţi şi
femei, deoarece solia celui de-al treilea înger era una de avertizare împotriva primirii semnului fiarei.
Aceasta avea să se întâmple mai târziu, când păzirea duminicii va deveni obligatorie, prin lege.

Chiar de la început, atât Bates cât şi White consideraseră restaurarea adevăratului Sabat ca fiind
activitatea de „dregere a spărturii” din Legea lui Dumnezeu, la care se face referire în Isaia 58:12-13.
74
Iubirea lor pentru Dumnezeu şi dorinţa de a-I îndeplini voia prin onorarea Sabatului i-a condus pe primii
adventişti să se gândească la momentul adecvat pentru începutul şi sfârşitul acestei zile de odihnă.
Influenţat de pregătirea sa de marinar, căpitanul Bates a susţinut ideea că Sabatul începea vineri la ora 6
după amiaza şi se termina sâmbătă la aceeaşi oră. Poziţia importantă a căpitanului ca susţinător al
Sabatului i-a condus pe mulţi din asociaţii săi să accepte opiniile sale. Totuşi, unii dintre ei, inclusiv
James White, au considerat că argumentele lui Bates nu erau satisfăcătoare. La mijlocul anilor 1850, J.N.
Andrews a fost solicitat să studieze această problemă în profunzime. Cercetările lui în Scriptură l-au
convins pe Andrews să susţină cu tărie începutul şi sfârşitul Sabatului la apusul soarelui. Bates şi Ellen
White au susţinut ora 6 după amiază pentru o scurtă perioadă de timp, dar viziunea lui Ellen de la
sfârşitul anului 1855, care a susţinut poziţia legată de apusul soarelui, a condus la o unanimitate în
această problemă. Zece ani mai târziu, editura Review a tipărit primul calendar adventist care menţiona
orele pentru apusul soarelui, ca un ajutor pentru membrii Bisericii.

Laodiceea

Faptul că „ploaia târzie” nu a apărut aşa cum era aşteptată, a condus la introspecţie din partea
adventiştilor sabatarieni. Încă din 1853, un corespondent al lui Review a sugerat că ar fi bine pentru
credincioşi să urmeze sfatul dat bisericii din Laodicea în Apocalips 3:18. Deşi James White a susţinut
această părere, ea nu a fost acceptată. Adventiştii sabatarieni erau siguri că ei erau descrişi prin biserica
Filadelfia din Apocalips. Ei considerau solia pentru Laodicea ca fiind aplicabilă celorlalte grupări
adventiste. Ca urmare, a fost un şoc pentru ei când Ellen White, în 1856, pe baza unei viziuni recente, i-a
sfătuit pe credincioşi să acorde atenţie sfatului Martorului Credincios către Laodicea.

În curând, paginile Review erau pline de reevaluarea făcută de cititori pentru experienţa lor; mulţi
au recunoscut că deveniseră „căldicei”. Adventiştii sabatarieni au revizuit în mod dramatic interpretarea
lor pentru perioadele profetice privind bisericile Filadelfia şi Laodicea. Ei au văzut acum biserica
Filadelfia ca fiind reprezentată prin mişcarea millerită, în timp ce Laodicea descria ultima etapă a
adevăratei biserici – cu alte cuvinte, pe ei înşişi. Este uşor, privind retrospectiv, să vedem că acceptarea
soliei Laodiceei în 1856-1857 a fost incompletă şi temporară. În acea perioadă, însă, mulţi păreau să
considere că ea vestea „strigătul cu voce tare” al celui de-al treilea înger.

Deşi adventiştii de ziua a şaptea au scăpat repede de tentaţia de a fixa date exacte pentru a doua
venire, ei au continuat să aştepte acest eveniment în viitorul foarte apropiat. Au examinat cu asiduitate
porţiunile profetice ale Scripturii, mai ales pe cele din cărţile Daniel şi Apocalips, pentru elemente legate
de natura evenimentelor viitoare, care aveau să vestească apropierea regatului lui Hristos.

Evenimentele finale

Încă din 1847 James White, poate influenţat de către Josiah Litch, avea o poziţie asemănătoare
majorităţii protestanţilor şi milleriţilor despre profeţii, sugerând că cele şapte plăgi din Apocalips 16 nu
se derulau în paralel cu cele şapte biserici şi trâmbiţe din capitolele anterioare, ci urmau să aibă loc în
viitor.

Dintre cele şapte plăgi finale, nici una nu s–a dovedit a fi la fel de interesantă pentru adventiştii de
ziua a şaptea ca plaga a şasea, care menţionează secarea fluviului Eufrat şi marea bătălie de la
Armaghedon. Existau puţine elemente în descrierea celor 5 plăgi anterioare pentru a oferi indicii despre
izbucnirea lor iminentă. Situaţia era diferită pentru plaga a şasea. Menţionarea Eufratului sugera
evenimente specifice din Orientul Apropiat. La începutul anilor 1850, adventiştii de ziua a şaptea
credeau, în general, că fluviul Eufrat avea să sece efectiv în timpul plăgii a şasea. Apoi, în 1857, Uriah
Smith a avansat teza că Eufratul reprezenta teritoriul pe care curgea fluviul – imperiul turc. Mai târziu,
într-o serie de articole despre Apocalips, publicate în Review, Smith a susţinut că secarea Eufratului în
timpul plăgii a şasea era un simbol pentru „prăbuşirea imperiului turc care avea să dispară complet
75
atunci”. Timp de zeci de ani, adventiştii aveau să fie fascinaţi de evenimentele din cadrul Imperiului
Otoman.

Statele Unite în profeţie

Un alt pasaj profetic, căruia adventiştii de ziua a şaptea i-au acordat o atenţie specială, a fost cel
din Apocalips 13:11-17. Până la începutul anilor 1850, fusese acceptată explicaţia lui J.N. Andrews, care
identifica fiara cu cele două coarne menţionată aici ca fiind Statele Unite.

Mileniul

Adventiştii se aşteptau ca neprihăniţii să petreacă 1.000 de ani în ceruri cu Hristos, „judecând

lumea şi îngerii căzuţi.” În acest timp, Satana avea să fie legat pe pământul pustiit. După trecerea
mileniului, neprihăniţii, împreună cu Noul Ierusalim, aveau să coboare pe pământ; iar cei răi aveau să fie
înviaţi pentru a primi pedeapsa finală de distrugere prin foc, care avea să purifice pământul de blestemul
păcatului. Apoi, un cer nou şi un pământ nou, cu Noul Ierusalim drept capitală, avea să reprezinte
moştenirea veşnică a sfinţilor.

Botezul

Ca şi majoritatea creştinilor, adventiştii de ziua a şaptea au considerat botezul ca fiind un ritual

creştin de bază care dădea o mărturie vizibilă despre pocăinţă şi acceptarea lui Isus Hristos drept
Mântuitor. De la început, adventiştii de ziua a şaptea au susţinut scufundarea ca fiind singura metodă de
botez aprobată de Biblie. Acest lucru era normal pentru numeroşii adventişti care fuseseră botezaţi
anterior. Botezul prin scufundare era susţinut şi de membrii din Christian Connexion, şi era metoda de
botez pe care Ellen Harmon o alesese în urma convertirii sale din tinereţe.

Pe parcursul anilor 1850 şi 1860 au existat multe discuţii legate de nevoia de a-i reboteza pe cei
din alte culte creştine, care acceptaseră doctrinele adventiste. Părerea generală era aceea că cei care
fuseseră doar stropiţi la botez în copilărie, ar trebui să fie botezaţi prin scufundare, deoarece stropirea nu
reprezintă un botez efectiv. Dar care era situaţia cu cei care fuseseră botezaţi prin scufundare, adulţi
fiind? Într-un lung articol publicat în Review, în anul 1867, James White a sugerat că era necesar un nou
botez pentru persoana care accepta „adevărul” (convingerile adventiste distinctive), dacă fusese botezată
prin scufundare de către un pastor nedemn sau dacă apostaziase. Conferinţa Generală din 1886 a luat o
poziţie oficială prin care se permitea unei persoane care fusese botezată într-o altă denominaţiune să
hotărască singură dacă să fie sau nu rebotezată. Ellen White a sfătuit ca rebotezarea nu ar trebui să fie o
chestiune pentru testarea celor care primiseră botezul prin scufundare, această decizie fiind lăsată la
alegerea persoanei în cauză.

76
 Cursul nr.12

Neprihănirea prin credinţă: Minneapolis şi consecinţele sale

Mulţi cititori care lecturau declaraţia din 1872 despre punctele fundamentale de credinţă ale
adventiştilor de ziua a şaptea puteau să rămână cu impresia că adventiştii erau „legalişti”. Se părea că ei
subliniază ceea ce omul trebuie să facă, în loc să pună accent pe ceea ce Hristos făcuse şi avea să facă în
şi prin discipolii Săi. În interiorul textului se ascundea recunoaşterea faptului că nici un om nu putea să
îndeplinească cerinţele drepte ale lui Dumnezeu „prin propria lui putere” şi că toţi oamenii sunt
dependenţi de Hristos atât pentru îndreptăţire, cât şi pentru „harul prin care să asculte de legea Sa cea
sfântă pe viitor”. Totuşi aceste cuvinte erau urmate de câteva puncte care subliniau datoria omului de a
respecta Cele Zece Porunci.

Până în anii 1870 şi 1880, apăruse o nouă generaţie de adventişti. Fiind ridiculizaţi cu numele de
„legalişti” şi iudei de către ceilalţi creştini, aceşti adventişti de ziua a şaptea au studiat Biblia pentru a
descoperi argumente în favoarea Sabatului. Ei au găsit un adevărat arsenal de texte drept dovezi, care
puteau fi folosite într-o manieră logică pentru a demonstra perpetuitatea Sabatului. Au căutat să provoace
dezbateri şi, imperceptibil pentru ei înşişi, aveau tendinţa să devină exact ceea ce erau acuzaţi că sunt:
legalişti care caută mântuirea prin propriile lor fapte, nu prin Isus Hristos.

Dacă adventiştii de ziua a şaptea ar fi ascultat cu atenţie şi ar fi aplicat tot ceea ce Ellen White
spunea în cursul acelor ani, evenimentele ar fi putut să aibă o altă desfăşurare. În 1856 Ellen White îşi
şocase fraţii de credinţă subliniind starea lor laodiceană. Au urmat recunoaşterea, mărturisirea şi
pocăinţa. A intervenit apoi preocuparea pentru necesitatea înfiinţării organizaţiei denominaţionale,
războiul civil american, noua lumină despre reforma sanitară şi vestirea soliei celui de-al treilea înger în
locurile îndepărtate. În toate aceste probleme, era foarte uşor ca atenţia să alunece spre ceea ce trebuia să
facă omul (americanii erau, în definitiv, cunoscuţi drept o naţiune de oameni de acţiune).

Ellen White a încercat în mod curajos să contracareze tendinţa adventiştilor de a se flata pe ei

înşişi pentru că deţin un caracter moral bun şi păzesc poruncile lui Dumnezeu. „Trebuie să renunţăm la
propria noastră neprihănire,” a scris ea într-un articol pregătit pentru întâlnirile în cort din 1882, „şi să
cerem ca neprihănirea lui Hristos să ne fie atribuită. Trebuie să depindem total de Hristos pentru putere.
Eul trebuie să moară. Trebuie să recunoaştem că tot ceea ce avem vine prin bogăţia fără seamăn a harului
divin.”

Mesajul lui Waggoner şi Jones

Ce trebuia să se întâmple pentru ca adventiştii să înţeleagă? Poate

era nevoie de o voce nouă? O provocare din interiorul bisericii cu privire la
o interpretare care să fie susţinută cu fermitate? Ambele variante erau în
curs de realizare.

Ellet Waggoner era un adventist în a doua generaţie. Tatăl lui,

„J.H.”, fusese unul dintre primii care se alăturaseră adventiştilor
sabatarieni, venind din rândurile milleriţilor. J.H.Waggoner a devenit
curând bine cunoscut în cercurile adventiste; el era foarte respectat pentru
raţionamentul sănătos din predicile sale şi din articolele scrise pentru
Review. La invitaţia lui James White, Joseph Waggoner se mutase din
Michigan în California pentru a ajuta la activitatea editorială de la Pacific

77
Press. În 1881, el l-a înlocuit pe James White în funcţia de editor la revista
„Semnele timpului” (Signs Of The Times).

În anul următor, un alt tânăr, Alonzo T.Jones, a devenit şi el editor

asistent la aceeaşi revistă. Jones era foarte diferit de tânărul Waggoner, care
era „scund, îndesat, oarecum rezervat,” „un produs al şcolilor, având o
figură leonină, multă învăţătură, şi... o limbă de argint.” Alonzo Jones
petrecuse 3 ani în armata Statelor Unite. Convingându-se de adevărul
doctrinei adventiste în timp ce era la Fortul Walla Walla, el „a studiat zi şi
noapte pentru a acumula cât mai multe cunoştinţe istorice şi biblice.”

Când J.H.Waggoner a plecat în 1886 pentru a ajuta la activitatea

editorială adventistă din Europa, fiul său şi Jones au devenit coeditori la
revistă. Ambii bărbaţi au predat ocazional la Colegiul Healdsburg. Studiul
intensiv individual, mai ales al epistolelor către Romani şi Galateni, îi
transformaseră pe cei doi tineri în predicatori entuziaşti ai „neprihănirii prin credinţă” prin meritele lui
Isus Hristos.

Reacţia oficială faţă de mesaj

Se părea că o astfel de campanie avea să se bucure de aprobarea liderilor adventismului pe plan

mondial. Nu a fost aşa. Doi conducători respectaţi de la sediul denominaţional din Battle Creek au
devenit din ce în ce mai deranjaţi de noul vânt care bătea dinspre vest. Cei doi erau preşedintele
Conferinţei Generale, George I.Butler, şi editorul revistei Review, Uriah Smith. Aceşti doi oameni s-au
opus în mod special interpretării lui Jones şi Waggoner cu privire la capitolul 3 din Galateni. Vesticii
reveniseră la poziţia pionierilor adventişti, respectiv aceea că Pavel, prin cuvintele „un îndrumător spre
Hristos” (versetul 24), s-a referit aici la întreaga lege morală incluzând Cele Zece Porunci. Adventiştii
aproape că abandonaseră această poziţie în anii 1860 şi 1870; „îndrumătorul” era interpretat ca fiind
legea ceremonială (şi sacrificiile) a lui Moise, care arăta spre Mesia. Această reinterpretare apăruse, în
mare măsură, ca o reacţie faţă de clerul protestant care interpreta declaraţia lui Pavel din Galateni 3:25
(„nu mai suntem sub îndrumătorul acesta”) ca însemnând că Cele Zece Porunci fuseseră desfiinţate; ca
urmare, Sabatul zilei a şaptea nu mai era valabil.

Pentru preşedintele Butler, interpretarea dată de Waggoner şi Jones capitolului 3 din Galateni
avea să servească interesele duşmanilor Sabatului. Iar acest lucru se petrecea exact atunci când
persecutarea adventiştilor pentru călcarea legii duminicale în statele Arkansas şi Tennessee părea să
vestească testul final mult aşteptat de loialitate faţă de Dumnezeu. În plus, Smith era îngrijorat deoarece
Jones, pe baza unui studiu istoric extensiv, sublinia că adventiştii de ziua a şaptea greşiseră când îi
identificaseră pe huni ca reprezentând unul din cele 10 regate descrise în profeţia din Daniel 7. Jones
credea că alemanii trebuiau să fie trecuţi în locul hunilor. Deşi Smith îl încurajase anterior pe Jones să
cerceteze aceste detalii cu atenţie, el avea mustrări de conştiinţă acum faţă de acceptarea oricărui mesaj
care indica o greşeală, indiferent cât de mică, făcută de adventiştii de ziua a şaptea în interpretarea
profeţiilor.

George I.Butler era îngrijorat în mod special de faptul că Waggoner şi Jones îşi prezentaseră
opiniile în public înainte de a le aduce în faţa „fraţilor conducători” ai bisericii pentru a fi aprobate. Acest
mod de acţiune nu putea conduce decât la divizare şi controversă, iar Butler a considerat că era de
„datoria lui să aducă subiectul în faţa Conferinţei Generale... singurul tribunal al organizaţiei noastre, în
care pot fi studiate astfel de probleme pentru a fi aprobate.”

În vara anului 1886, Butler a apelat la Ellen White, care era plecată într-o misiune în Europa
pentru doi ani, pentru a comunica orice lumină pe care ar fi putut-o avea asupra subiectului legii la care
78
se referă Galateni 3. Neprimind un răspuns imediat, Butler a convins Conferinţa Generală din 1886 să
înfiinţeze un comitet teologic, format din 9 membri, pentru a studia diferitele puncte divergente de
vedere. După ore de dezbatere, acest comitet, care îi includea pe Butler, Smith şi Waggoner, a votat cu 5
contra 4 pentru sprijinirea interpretării că legea la care se referea Galateni 3 era, într-adevăr, legea
ceremonială. Temându-se că acest vot strâns, dacă avea să fie cunoscut, nu ar face altceva decât să
intensifice controversa, Butler s-a mulţumit cu un vot al Conferinţei pentru dezaprobarea oricăror discuţii
doctrinare în şcolile sau publicaţiile Bisericii, care ar putea genera disensiuni. Pentru această poziţie, el a
avut sprijinul a 8 membri ai comitetului teologic. Numai E.J.Waggoner a continuat să solicite libertatea
pentru dezbatere.

În primăvara următoare, participanţii importanţi la dezbatere au primit cu toţii cuvinte de

mustrare din partea lui Ellen White. Waggoner şi Jones erau mustraţi pentru atitudinea lor prea
încrezătoare şi pentru că stârniseră în public probleme pe care Ellen White le considera ca având o
importanţă secundară. Adventiştii de ziua a şaptea, a precizat Ellen White acestor tineri, trebuie să
formeze un front unit în faţa lumii. Lui Butler şi Smith li s-a reamintit că nu erau infailibili. Ei trebuiau să
fie atenţi să nu adopte o atitudine exagerat de dură faţă de lucrătorii mai tineri. Ellen White a refuzat să-şi
prezinte punctul său de vedere referitor la care lege se face referire în Galateni, sau să ia poziţie în
controversa huni-alemani. În loc de aceasta, ea a declarat că o discuţie deschisă şi sinceră a subiectelor
controversate era imperativă acum.

Au trecut 18 luni înainte ca discuţia solicitată de Ellen White să aibă loc. În această perioadă,
Waggoner şi Jones nu şi-au impus opiniile. Amândoi, şi mai ales Jones, au devenit activi în mişcarea care
se opunea legilor duminicale.

Cu puţin înainte ca sesiunea Conferinţei Generale să fi fost convocată pentru 17 octombrie în

Minneapolis, statul Minnesota, s-a luat decizia ca Waggoner şi Jones să fie lăsaţi să-şi prezinte opiniile în
faţa liderilor Bisericii adunaţi acolo. Jones a fost invitat să-şi prezinte rezultatul studierii capitolului 7 din
Daniel, mai ales referitor la cele 10 regate care au urmat după Imperiul Roman, la o serie de cursuri
biblice special convocate în săptămâna dinaintea conferinţei. Waggoner a fost programat să susţină o
serie de cuvântări devoţionale pe parcursul duratei cursurilor, cât şi a sesiunii conferinţei. Se anticipa că
el avea să prezinte în aceste prelegeri opiniile sale legate de relaţia dintre Hristos şi neprihănirea Sa şi
doctrinele adventiste distinctive.

Butler nu a putut să ia parte la lucrările Conferinţei Minneapolis din cauza malariei şi epuizării
nervoase provocate de anii de muncă excesivă. Dar, de pe patul de boală din Battle Creek, preşedintele
Conferinţei Generale le-a telegrafiat susţinătorilor săi principali, bărbaţi precum Uriah Smith şi
J.H.Morrison, preşedinte al Conferinţei Iowa de unde se trăgea Butler, să „susţină vechile hotare”.
Suspiciunea lui Butler fusese trezită de o scrisoare din California care arăta că Jones şi Waggoner îi
câştigaseră pe W.C.White, fiul mai mic al lui James şi Ellen, şi pe alţii de pe Coasta de Vest pentru a
forţa Conferinţa Generală să accepte opiniile lor.

Conferinţa din 1888

Mulţi dintre delegaţii de la Conferinţa din Minneapolis au venit având prejudecăţi puternice
contra tinerilor din vest, care erau consideraţi contestatari atât ai conducerii bisericii, cât şi ai doctrinelor
principale ale denominaţiunii. Aceste prejudecăţi au fost întărite în cursul expunerii lui Jones despre
marile profeţii istorice. Jones îşi făcuse bine temele. Nimeni nu a fost capabil să respingă eficient
dovezile istorice amintite de el în favoarea dreptului alemanilor de a-i înlocui pe huni ca fiind unul dintre
cele 10 regate care au succedat Roma.

Uriah Smith, cel mai important cercetător adventist al profeţiilor, a adoptat o poziţie defensivă. El
a refuzat să-şi asume paternitatea pentru lista regatelor pe care o amintise în Thoughts On Daniel. Smith
79
a admis că folosise interpretările millerite şi anterioare acestei mişcări asupra acestei probleme. Ca
răspuns, Jones a remarcat destul de caustic: „Uriah Smith v-a spus că nu ştie nimic despre acest subiect.
Eu ştiu, şi nu vreau să mă învinovăţiţi pentru ceea ce dânsul nu ştie.” Ellen White a mustrat imediat
această declaraţie pripită, dar impactul ei asupra delegaţilor a rămas. Deşi nu puteau să combată
raţionamentul lui Jones, ei erau înspăimântaţi de îndrăzneala lui şi s-au refugiat în spatele listei
tradiţionale a celor 10 regate. S-au format două categorii, care se autointitulau „huni” sau „alemani”, în
funcţie de interpretarea pe care o acceptaseră. În acest mod, o dispută legată de un punct minor a generat
controversa care fierbea deja înainte de începerea prezentării teologice cu adevărat importante.

Pe măsură ce studiile lui Waggoner despre Romani şi Galateni progresau, mulţi delegaţi au
considerat că opiniile sale erau foarte diferite faţă de ceea ce se aşteptau ei. Waggoner a refuzat să se lase
atras într-o polemică despre Galateni 3. Punctul principal, a declarat el, este acela că legea, oricare ar fi
ea, nu poate decât să demonstreze păcătoşenia omului şi imposibilitatea lui de a se îndreptăţi în faţa lui
Dumnezeu. Dar Waggoner era entuziasmat de remediul divin, aflat la dispoziţia tuturor celor care cred.
Hristos, în care locuieşte „trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9), este nerăbdător să
acopere pe păcătosul pocăit cu haina neprihănirii Lui, făcându-l astfel să devină acceptat în faţa lui
Dumnezeu. Hristos era, de asemenea, gata să-i acorde putere pentru a birui păcatele viitoare şi iertare
pentru păcatele trecute.

Tabăra tradiţionaliştilor a fost surprinsă de impactul studiilor lui Waggoner. Mulţi delegaţi au
susţinut ulterior că „adevărata lor experienţă creştină în lucrare” a început în acel moment. Susţinerea cu
tărie a adevărurilor din mesajul lui Waggoner de către Ellen White a fost o surpriză în mod special pentru
Smith, Morrison şi susţinătorii lor. În cursul celor 10 prezentări oficiale ţinute pe parcursul conferinţei şi
la institut, Ellen White i-a îndemnat pe delegaţi să studieze mai profund Cuvântul lui Dumnezeu şi să-şi
predea inimile lui Hristos cu adevărat. Ea a mărturisit că a văzut „frumuseţea adevărului” în prezentările
doctorului Waggoner „despre neprihănirea lui Hristos în raport cu legea.” În cuvinte simple, i-a solicitat
în mod direct pe delegaţi să privească la Hristos, la sacrificiul Său şi la ceea ce El dorea să facă pentru
poporul Său.

La un anumit moment al lucrărilor, R.M.Kilgore, membru al Comitetului Conferinţei Generale, a

solicitat ca orice discuţie asupra „neprihănirii prin credinţă” să fie amânată până la un moment ulterior,
când George I.Butler putea fi şi el prezent. Ellen White a protestat imediat, declarând că lucrarea
Domnului nu poate aştepta pe nici un om. Cuvântările lui Waggoner au continuat.

Principala încercare oficială de a „răspunde” raţionamentului lui Waggoner a venit din partea lui
J.H.Morrison. El a susţinut că adventiştii de ziua a şaptea au învăţat şi au crezut întotdeauna în solia
îndreptăţirii prin credinţă – care era corectă din punct de vedere tehnic, dar Morrison nu a recunoscut că
această doctrină vitală ajunsese în obscuritate din cauza accentului puternic pe care adventiştii de ziua a
şaptea îl puneau pe păzirea legii. De fapt Morrison şi-a exprimat temerea că mesajele lui Waggoner
deturnau atenţia de la mesajul special pe care adventiştii erau împuterniciţi să-l aducă în vremea
sfârşitului: nevoia de a reveni la ascultarea explicită de porunca Sabatului! Deşi prezentarea lui Morrison
era sinceră, unii au considerat că „era depăşit de evenimente” şi că „se afla în întuneric”.

Waggoner şi Jones au prezentat un mesaj unitar. Ei s-au limitat la citirea alternativă şi fără
comentarii a 16 pasaje din Scriptură. Pentru un observator, acest lucru a făcut „o impresie persistentă...
pe care timpul nu o poate şterge niciodată.”

Respingerea evidentă a mesajului

Opoziţia a refuzat să admită că fusese înfrântă. Însă ceea ce a fost, fără îndoială, cel mai trist
aspect al conferinţei, a fost faptul că prejudecăţile şi gelozia au degenerat în critică deschisă şi batjocuri
aduse delegaţilor în sălile şi căminele în care erau cazaţi. „Servitorii trimişi de Domnul,” a declarat Ellen
80
White, „au fost ridiculizaţi şi plasaţi într-o lumină nefavorabilă.” Criticile s-au extins şi către persoana lui
Ellen White. S-a adus acuzaţia că devenise senilă şi fusese „înşelată” de Jones şi Waggoner. Ellen White
a scris unui corespondent: „Mărturia mea a fost ignorată şi nu am fost niciodată tratată aşa cum am fost
tratată la conferinţă.” Ea avea să-şi aducă aminte mereu de acest comportament necreştin; a fost „o
experienţă teribilă...unul dintre cele mai triste capitole din istoria credincioşilor adevărului prezent.”

Conferinţa din 1888 nu a dat nici un vot în favoarea sau împotriva vreunuia dintre punctele de
controversă. Dacă fusese planificat un astfel de vot, Ellen White l-a blocat eficient printr-un mesaj citit
delegaţilor cu puţin timp înainte de plecarea acestora.

Rezultatul alegerilor pentru noii conducători

Ne putem face o idee despre sciziunea profundă în rândul delegaţilor de la Minneapolis studiind
problemele care au apărut la alegerea celor care aveau să conducă denominaţiunea în anul următor.
George I.Butler a anunţat că sănătatea nu avea să-i permită să-şi continue mandatul ca preşedinte. Ellen
White a aprobat decizia lui Butler de a se retrage. Ea s-a destăinuit unui membru al familiei că Butler
deja fusese preşedinte cu 3 ani prea mult şi că ajunsese să se considere virtual infailibil. Dar cine avea să-
i urmeze? Când i s-a cerut sfatul, Ellen White a sugerat că O.A.Olsen era potrivit, acesta fiind implicat în
lucrarea pentru dezvoltarea adventismului în Scandinavia. Nefiind prezent la
Minneapolis, Olsen nu era identificat cu nici una dintre facţiuni. Experienţa
lui anterioară ca preşedinte de conferinţă în 4 state din vestul mijlociu îl
adusese într-un contact strâns cu George I.Butler şi datorită acestei relaţii
speciale era acceptat de către susţinătorii acestuia.

Uriah Smith a primit încuviinţarea să se pensioneze din funcţia de

secretar al Conferinţei, fiind înlocuit cu D.T.Jones, un suporter al lui Butler.
Printr-un vot extrem de strâns, 40 la 39, delegaţii au decis ca Butler să
rămână membru al Comitetului Executiv al Conferinţei Generale. El a
refuzat această numire şi s-a retras, câteva săptămâni mai târziu, în Florida,
pentru a-şi îngriji soţia bolnavă şi propria sa sănătate. W.C.White a fost ales
de către comitetul executiv pentru a îndeplini funcţia de preşedinte interimar
până când O.A.Olsen putea să revină în Statele Unite.

Sfatul lui Ellen White

Ellen White era profund întristată din cauza prejudecăţilor şi mândriei care împiedicaseră pe mulţi
dintre pastorii de frunte să se angajeze în studierea Scripturilor cu rugăciune şi mintea deschisă. Ea a
recunoscut în studiile dr.Waggoner aceleaşi adevăruri glorioase care îi fuseseră prezentate în mod repetat
de Duhul lui Dumnezeu şi pe care încercase timp de 44 de ani să le transmită bisericii sale. Aceasta nu
reprezenta o lumină nouă, a declarat ea, ci „vechea lumină pusă în locul unde ar trebui să se afle în solia
îngerului al treilea.” Conferinţa fusese cea mai „grea şi mai imposibil de înţeles luptă care existase
vreodată în mijlocul poporului nostru,” iar Ellen „tremura la gândul ce s-ar fi putut întâmpla” dacă nu
ar fi fost acolo. Minneapolis a zguduit încrederea lui Ellen White în mulţi dintre foştii ei asociaţi, dar îşi
găsise acolo doi aliaţi noi, care puteau prezenta cu putere soliile lui Dumnezeu de care poporul avea
nevoie. Era hotărâtă să-i susţină pentru ca soliile lor să fie auzite.

Dacă liderii Bisericii nu erau dispuşi să asculte, Ellen White avea să meargă direct la popor. Dar,
mai întâi, avea să facă încă o încercare de a ajunge la cei de la vârf. Astfel, în luna următoare după
conferinţă, ea a ajuns în Battle Creek, unde alţii sosiseră înaintea ei. Rapoartele lor, împreună cu
scrisorile din Minneapolis, au confirmat prejudecăţile şi suspiciunile lui G.I.Butler. Ellen White a
încercat să-i transmită lui Butler dorinţa ei de unitate, faptul că nu dorea altceva decât „să vadă situaţia
aşa cum era şi să îndrepte lucrurile,” dar a simţit efectiv că acesta o ignora, deşi recunoscuse în reperate
81
rânduri că ea era solul special al Domnului. Întristată, a tras concluzia că nu putea să facă nimic pentru a-
l ajuta în acel moment.

Şi alţii din Battle Creek au tratat-o cu răceală pe Ellen White. Înainte când se afla în oraş, departe
de casa ei, fusese întotdeauna invitată să vorbească în cadrul adunării. Acum, deşi invitaţia fusese făcută,
doi dintre prezbiterii locali au solicitat să li se comunice ce subiect va prezenta. Aluzia nu era prea
subtilă, iar Ellen le-a spus cu fermitate că această problemă trebuia să rămână între ea şi Dumnezeu. Ea i-
a solicitat, de asemenea, să-l invite pe A.T.Jones să vorbească în adunare. Ei au evitat răspunsul,
declarând că trebuiau să se consulte mai întâi cu Uriah Smith. Ellen i-a îndemnat s-o facă rapid pentru că
A.T.Jones avea o solie de la Dumnezeu pentru oameni. Jones a predicat şi mulţi au avut de câştigat din
aceasta.

Fiind respinsă la Battle Creek, Ellen White a început un turneu prin estul Americii: South
Lancaster, Washington D.C., Chicago. South Lancaster era teritoriul lui S.N.Haskell, iar acesta îi luase
apărarea lui Waggoner în Comitetul Teologic din 1886. Ellen a avut aici o primire exact aşa cum sperase.
Ea a considerat că solia prezentată a reînviat spiritul şi puterea mişcării din 1843-1844. În Washington,
ea a „văzut lucrarea lui Dumnezeu. Duhul Său era turnat în măsură bogată.”

Chicago a constituit un alt triumf. Ellen a fost încurajată foarte mult de prima schimbare majoră
în rândurile acelor lideri ai bisericii care îşi astupaseră urechile şi inimile în faţa soliei de la Minneapolis.

Dar nu a fost mereu aşa. Pe parcursul verii şi toamnei anului 1889, Ellen White, Jones şi
Waggoner au străbătut ţara, vorbind la întâlniri în corturi şi adunări ale pastorilor. Ei au călătorit, uneori,
împreună, alteori separat. Ellen nu a mers în toate locurile unde a fost invitată. Dacă simţea că un lider
local îşi menţinea opoziţia pe care o manifestase la Minneapolis, ea considera că era mai bine să meargă
în altă parte. Folosindu-şi funcţia de editor la Review, Uriah Smith şi-a exprimat temerea că Waggoner şi
Jones îndreptau adventiştii de ziua a şaptea către antinomianism (convingerea că, prin dezlegarea
acordată de Evanghelie, credinţa era suficientă iar păzirea Legii Morale nu era necesară).

Articolul lui Smith a provocat protestul lui Ellen White. Atât de puternic a fost acest protest, încât
el s-a simţit dator să bată puţin în retragere, afirmând că poziţia lui fusese greşit înţeleasă.

La un an după Minneapolis a fost convocată o altă sesiune a Conferinţei Generale, de data aceasta
în Battle Creek. Ellen White a notat o diferenţă substanţială: „Spiritul prezent la întâlnirea din
Minneapolis nu este prezent aici.” Activitatea din timpul verii dăduse rezultate. La fel se întâmplase şi cu
conducerea exercitată de Olsen. Ellen a considerat că el era „ferm şi decis, hotărât de partea cea bună.” În
loc de ridiculizarea şi batjocurile care caracterizaseră sesiunea din 1888, au fost multe mărturii care
afirmau faptul „că anul care trecuse fusese cel mai bun din viaţa lor; lumina care strălucea din Cuvântul
lui Dumnezeu era clară şi distinctă – îndreptăţirea prin credinţă, Hristos neprihănirea noastră.”

Mărturisirea şi pocăinţa

În ultimele zile ale anului 1890, Ellen White se simţea împovărată în mod special pentru Uriah
Smith. Ea i-a scris mai multe apeluri sincere. După câteva zile, el i-a solicitat o întrevedere personală, în
cursul căreia Ellen White a observat o atitudine mult schimbată din partea lui Smith. Aceasta a fost
urmată, două zile mai târziu, de întâlnirea lui cu un mic grup de conducători ai bisericii, pentru a-şi
mărturisi atitudinea şi opoziţia greşită faţă de soliile prezentate în 1888. El a repetat şi a extins aceste
mărturisiri în mai multe ocazii în faţa unei audienţe numeroase în comunitatea din Battle Creek.

În primele luni ale anului 1893, mai mulţi participanţi proeminenţi de la Minneapolis şi-au
schimbat atitudinea: I.D.Van Horn, LeRoy Nicola şi J.H.Morrison.

82
 În luna iunie „bătrânul general”, care se simţise respins la Minneapolis, s-a alăturat grupului care
recunoştea acum faptul că „lumina suplimentară de mare importanţă” începuse să strălucească la acea
întâlnire istorică. Nu a fost uşor pentru George I. Butler să admită că greşise, dar el a făcut acest lucru cu
mult curaj. Anii trecuţi de la 1888 fuseseră ani grei pentru el, plini de „suferinţe, slăbiciune, tristeţe,
dezorientare, ispită şi încercări, dar nu de apostazie,” a declarat el cu tărie. În anul următor, el s-a alăturat
lui A.T.Jones pentru alcătuirea prelegerilor pentru întâlnirile din corturi din Florida. După moartea soţiei
sale invalide, Butler a redevenit un lider activ, mai întâi ca preşedinte al Conferinţei Florida şi apoi al
Uniunii de Conferinţe Sudice (Southern Union).

Nu toţi cei care fuseseră în opoziţie la Minneapolis au urmat exemplul lui Smith, Butler şi
Morrison. Un grup în mod special, alcătuit din liderii „Casei de editură Review and Herald” (Review
And Herald Publishing Association), era îndărătnic. Acesta îi includea pe Clement Eldridge, A.R.Henry,
Harmon Lindsay şi Frank E.Belden. Influenţa lor „nefastă” s-a răspândit în Battle Creek şi s-a dovedit a
fi o cursă pentru O.A.Olsen în ultimii săi ani ca preşedinte al Conferinţei Generale. Toţi, în afară de
Henry, au rupt în final orice legătură cu adventismul, iar Henry şi-a petrecut anii bătrâneţii în procese cu
biserica şi instituţiile sale. Unul dintre batjocoritori, Louis R.Conradi, a făcut multe pentru întărirea
adventismului în Germania, pentru ca apoi să devină un mare împotrivitor în mod deschis în anii 1930.
Devierea lui doctrinară a început din anul 1888.

O reformă şovăielnică

Ce s-a întâmplat cu trezirea spirituală care a urmat după Minneapolis, şi care părea să vestească,
în anii următori, începutul „ploii târzii” şi al ultimelor ceasuri ale pământului? Ea se clătina – şi a fost
trecută pe o linie secundară timp de un sfert de secol. Motivele erau multiple. Rezistenţa faţă de solia din
1888 a continuat, legată de legea din Galateni, mai ales în statele din Marile Câmpii, Texas şi părţi din
Vestul Îndepărtat (Far West). Chiar şi în 1902, Ellen White a declarat că existau unii oameni „care nu se
vindecaseră încă de rătăcire” şi care erau gata să „se afunde din nou în acest subiect.”

Apoi, din păcate, în anii de început ai secolului al XX-lea, cei doi soli din 1888, Jones şi
Waggoner, au ezitat în convingerile lor referitoare la anumite aspecte ale mesajului advent. Lumina lor s-
a micşorat, fiind aproape gata să se stingă. Ellen White prevăzuse această posibilitate. „Este foarte posibil
ca fraţii Jones şi Waggoner să se lase amăgiţi de ispitele duşmanului,” a scris ea în 1892; „dar, dacă se va
întâmpla astfel, acest lucru nu dovedeşte că ei nu au avut o solie de la Dumnezeu, sau că lucrarea pe care
au făcut-o a fost greşită în întregime.”

Au existat şi alte motive. Prea mult din „spiritul Minneapolis” a continuat să existe în biserică –
spiritul de critică, de găsire a greşelilor şi de controversă. Au fost implicaţi alţi oameni şi alte probleme,
dar spiritul a rămas – şi acesta nu era Spiritul lui Hristos.

83
 Cursul nr.13

Extinderea instituţiilor, 1877-1900

De-a lungul secolului al XX-lea, adventiştii de ziua a şaptea au devenit cunoscuţi prin
numeroasele lor instituţii excelente: edituri, spitale, şcoli. Numărul, varietatea şi distribuţia geografică a
acestor instituţii avea să-i uimească pe pionieri deoarece instituţiile se dezvoltaseră într-un ritm lent în
primele decenii ale adventismului. Ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea erau deja marcate de
începutul a ceea ce pare a fi fost o „explozie instituţională”.

Colegiile

Nici un alt domeniu nu a oferit o dovadă mai bună a devotamentului denominaţional în creştere
faţă de instituţii decât extinderea rapidă a sistemului educaţional adventist. Deşi „sistem” este un cuvânt
prea puternic pentru aceste decenii de început, în anul 1900 se putea observa clar o formă de sistem. În
primăvara anului 1882, prima şcoală sponsorizată oficial de către denominaţiune, „Colegiul Battle
Creek”, părea să se afle în pragul prăbuşirii. În acelaşi timp, „Academia South Lancaster” şi „Colegiul
Healdsburg” se luptau pentru a-şi începe activitatea. Amândouă au avut posibilitatea de a învăţa din
greşelile făcute la Battle Creek.

Fiind lipsită de o comunitate adventistă largă unde să poată fi găzduiţi studenţii, Healdsburg a fost
forţată să înfiinţeze o şcoală cu internat. Acest experiment a avut atât de mult succes încât „Colegiul
Battle Creek” a adoptat acelaşi sistem la scurt timp după reluarea cursurilor sale în toamna anului 1883.

Healdsburg a fost şi un pionier în aplicarea sfatului lui Ellen White de a combina activitatea
intelectuală cu un program de muncă fizică. Elevii petreceau câte două ore în fiecare zi lucrând sub
îndrumarea directă a unui profesor.

Colegiul Battle Creek

În 1889, odată cu încetarea programului de studii combinate cu instruirea practică, studenţii

Colegiului Battle Creek au căutat alte metode pentru a-şi cheltui energia. Baseball-ul, fotbalul
american, fotbalul şi tenisul au devenit populare. În curând s-au format echipe şi au fost aranjate meciuri.
Un meci de fotbal american între studenţii americani şi cei britanici a produs o agitaţie neobişnuită. Un
reportaj al presei din localitate despre acest meci a ajuns în atenţia lui Ellen White în îndepărtata
Australie. „Ea a fost înspăimântată” şi i-a trimis curând o mustrare puternică
preşedintelui Prescott. Şcoala adventistă nu trebuia să fie un loc în care
studenţii „să se perfecţioneze în domeniul sportului”, a scris Ellen White.

Colegiul Walla Walla

Cursurile au început în decembrie 1892 la Walla Walla. În timp ce

Prescott a devenit şi preşedintele acestei noi şcoli, pe lângă Colegiile Battle
Creek şi Union, conducerea se afla de fapt în mâinile directorului
E.A.Sutherland. Om cu convingeri puternice, Sutherland a convocat corpul
profesoral cu o săptămână sau mai mult înaintea inaugurării pentru ca membrii
acestuia să ia parte împreună la studierea sfaturilor lui Ellen White despre
educaţie. Colegiul Walla Walla şi-a demonstrat de la început devotamentul faţă
84
de reforma sanitară prin servirea unei alimentaţii exclusiv lacto-ovo-vegetariană. A fost prima şcoală
adventistă care a procedat astfel.

Colegiul Avondale

Mai mult decât orice alt colegiu adventist, Avondale era asociat cu numele lui Ellen White; el
purta cea mai clară amprentă a filozofiei sale în domeniul educaţiei. Unul dintre primele lucruri pe care
le-a făcut Ellen White când a sosit în Australia, la sfârşitul anului 1891, a fost să le spună adventiştilor
locali că Dumnezeu dorea ca ei să înfiinţeze o şcoală pentru tineretul lor. Trimiterea studenţilor în
America pentru studii era prea costisitoare; şi mai important, Ellen White era sigură că educaţia
adventistă americană nu avea să ofere cea mai bună instruire pentru activitatea de pionierat care era
necesară în Australia şi insulele Pacificului.

Ca răspuns la îndemnurile lui Ellen White, participanţii la prima întâlnire de tabără din Australia
din 1893 au ales un comitet care să stabilească zona rurală unde avea să fie înfiinţată şcoala. După luni de
cercetări, aceşti oameni au descoperit o proprietate de aproximativ 5,8 hectare la o distanţă de 120
kilometri nord de Sydney, la marginea localităţii Cooranbong. Evaluată la doar 6 dolari pe hectar şi
aşezată într-un cadru natural minunat, proprietatea părea să fie exact ceea ce căutau ei.

Ellen White a fost invitată să se alăture comitetului pentru o vizită la faţa locului. Înainte de a
ajunge la Cooranbong, ea a avut un vis. Părea că se plimba pe proprietate când, deodată, în mijlocul
câmpului, a observat o brazdă frumos trasă, cu adâncimea de aproape 30 de centimetri şi lungimea de doi
metri. În timp ce se uita, doi dintre membrii comitetului s-au apropiat şi au declarat că pământul nu era
bun. Ea a auzit apoi un înger spunând: „S-a dat o falsă mărturie despre acest pământ”.

Mai târziu, în timp ce Ellen White traversa proprietatea din Cooranbong, a văzut brazda frumoasă
din visul ei. Nu exista nici o indicaţie despre modul în care fusese trasă brazda; dar acolo se aflau doi
oameni, examinând-o şi aducând critici pământului. Visul ei şi vindecarea bruscă după o rugăciune
specială a unuia dintre membrii comitetului, i-a convins că Dumnezeu îi conducea să înfiinţeze o şcoală
la Cooranbong. Totuşi, aspectul solului atât de diferit de cel cu care erau ei familiarizaţi în teritoriul
vestului mijlociu din Statele Unite a continuat să-i neliniştească. S-a decis chemarea unui expert de la
departamentul de agricultură al statului pentru a testa solul. Raportul acestuia a fost devastator. Pământul,
a declarat el, nu avea să producă suficient pentru a hrăni nici măcar un iepure.

Deşi fusese plătit un acont pentru proprietatea din Cooranbong, unii din membrii comitetului au
început acum să bată în retragere; Ellen White nu a făcut aşa. Ea era sigură că Dumnezeu avea să „întindă
masa în pustiu”. Ea şi-a demonstrat credinţa cumpărând câteva hectare de pământ din această proprietate,
construind o casă acolo şi plantând pomi fructiferi. Ea personal a împrumutat 5.000 $ pentru şcoală în
vederea începerii construcţiei. Banii soseau lent. Clădirile nu erau terminate, deşi mai erau doar câteva
zile până la data inaugurării şcolii din aprilie 1887; nu existau bani pentru a angaja muncitori! Ellen
White a chemat voluntari şi le-a dat liber celor care lucrau chiar în casa ei, pentru a ajuta la căratul
cărămizilor, montarea podelelor şi zugrăvitul pereţilor. Şcoala a fost inaugurată conform programului,
dar avea numai 4 profesori şi 10 elevi. Numărul elevilor înscrişi a sporit la 60 până la sfârşitul
trimestrului.

Avondale a apărut pur şi simplu din pădure pe măsură ce copacii erau tăiaţi, rădăcinile erau
scoase din pământ şi se plantau pomi fructiferi în loc. Câţiva ani mai târziu, studenţii au cules o recoltă
bogată de piersici, portocale, lămâi, mandarine şi nectarine. Folosind arăturile adânci şi un management
ştiinţific, ferma a produs multe feluri de legume şi cereale. Au fost înfiinţate o fabrică de produse lactate
şi una de alimente dietetice. Facultatea avea un program de instruire profesională pentru studenţi în zilele
de duminică şi în cursul după amiezelor.

85
 Reforma educaţională

Adevărata schimbare în cadrul înfiinţării şcolilor Bisericii Adventiste a venit în cursul ultimilor
ani ai secolului al XIX-lea. Extinderea bruscă din aceşti ani (de la 18 şcoli în 1895 la 220 în 1900) a fost,
în parte, rezultatul mişcării pentru reforma educaţiei care s-a desfăşurat la Colegiul Battle Creek în 1897.
În luna martie a aceluiaşi an, un număr de articole din Review descriseseră dezvoltarea şcolii din
Avondale după modelul susţinut de Ellen White. Aceste articole au atins o coardă sensibilă în inimile mai
multor lideri adventişti interesaţi de reformă, şi mai ales a dr.J.H.Kellogg şi a lui Alonzo T.Jones.
Aceştia, la rândul lor, au luat iniţiativa de a asigura numirea unui preşedinte reformator la conducerea
„Colegiului Battle Creek”, Edward A.Sutherland de la „Colegiul Walla Walla”.

Preşedintele Sutherland a pornit să revoluţioneze Colegiul Battle Creek. Valul reformei de la

Colegiul Battle Creek a coincis cu accentul sporit pus de Ellen White pe nevoia de dezvoltare: „Oriunde
se află câţiva păzitori ai Sabatului, poate exista o şcoală în care copiii şi tinerii lor pot fi instruiţi. Ei
(membrii Bisericii) ar trebui să angajeze un profesor creştin care, fiind un misionar consacrat, îi va educa
pe copii într-un aşa mod încât să-i conducă să devină misionari”. Sutherland a susţinut cu tărie această
orientare.

Instituţiile medicale

Instituţiile medicale adventiste au sporit şi ele, cea mai puternică evoluţie având loc la Battle
Creek. Aici, energicul dr.Kellogg a susţinut un program aproape continuu de construcţii. Sanatoriul
modest din 1876 devenise, un sfert de secol mai târziu, un complex gigantic capabil să adăpostească 700
de pacienţi. Un personal de aproape 1.000 de persoane se îngrijea de bogaţii care „descoperiseră” Battle
Creek. Atmosfera de „grand hotel” rezultată a constituit o amară dezamăgire pentru Ellen White.

Dr. Kate Lindsey

Kellogg a recomandat, de asemenea, ca adventiştii să înfiinţeze o şcoală de asistente medicale

(nursing), posibil chiar la Colegiul Battle Creek. Când consiliul de conducere al colegiului s-a dovedit
reticent, Kellogg şi dr.Kate Lindsay au convins consiliul de conducere al sanatoriului să facă acest pas. În
1883, două tinere au răspuns apelului public de a se înscrie la un curs de 3 luni pentru proceduri de
asistenţă medicală şi masaj. Cursul din acea toamnă a fost mărit la 6 luni, iar la scurt timp la doi, şi apoi 3
ani. Popularitatea cursului pentru asistente medicale a crescut în mod dramatic. Până în 1890, mai multe
sute de persoane s-au înscris în program.

O mare parte a succesului Şcolii de asistente medicale a Sanatoriului Battle Creek s-a datorat lui
dr.Lindsay.

Expansiunea lui Kellogg

Pe lângă faptul că era un susţinător viguros al reformelor educaţionale şi în domeniul sănătăţii,

dr.Kellogg simpatiza cu cei care se aflau în nevoie. Acest lucru a fost dovedit în anii 1880 când el şi
doamna Kellogg au primit orfani în casa lor. Din păcate, resursele doctorului nu erau suficiente pentru a
îngriji numeroşii orfani pe care i-a descoperit. El s-a convins că aceasta era o problemă în care întreaga
Biserică trebuia să se implice. De ce să nu se înfiinţeze un cămin pentru orfani la Battle Creek, sub
supervizarea şi conducerea Bisericii Adventiste? Având aprobarea lui Ellen White, Kellogg a început să
sugereze o astfel de posibilitate în coloanele publicaţiilor Good Health şi The Medical Missionary, o
revistă pe care a înfiinţat-o în 1891 ca fiind port-vocea „Asociaţiei pentru sănătate şi temperanţă”.

Kellogg a făcut un apel emoţionant în numele orfanilor şi bătrânilor Bisericii la sesiunea

Conferinţei Generale din 1891. El a impresionat suficient de mult delegaţii pentru ca aceştia să voteze
înfiinţarea „unei instituţii pentru orfani şi bătrâni nevoiaşi”, care să poarte numele lui James White,
86
conform propunerii doctorului Kellogg care a fost ales preşedinte al consiliului de conducere al
instituţiei. El s-a angajat imediat într-o campanie pentru strângerea fondurilor – şi i-a fost mult mai uşor
să găsească orfanii şi bătrânii nevoiaşi care aveau să ocupe locurile din instituţie, decât fondurile pentru
construcţie.

Fondurile necesare pentru construirea azilului pentru orfani au fost, în final, asigurate prin
generozitatea unui pacient neadventist al sanatoriului. Doamna Caroline Haskell a fost de acord să
doneze 30.000 $ cu condiţia ca azilul pentru orfani să poarte numele soţului său decedat (nici o legătură
cu S.N.Haskell) şi să funcţioneze ca o instituţie independentă. Oferta ei a fost acceptată, iar Haskell
Home a fost inaugurată oficial la începutul anului 1894. Planurile pentru un azil pentru bătrâni care să
poarte numele de James White Memorial Home au fost amânate temporar. După ce azilul pentru orfani,
care putea găzdui 200 de copii, a început să funcţioneze bine, Kellogg s-a lansat în activitatea de
înfiinţare a unui azil mai modest pentru bătrâni. Atât azilul Haskell, cât şi azilul James White, au primit
fonduri pentru cheltuielile curente prin donaţii periodice ale comunităţilor adventiste din toată America.

Kellogg a convins sesiunea Conferinţei Generale din 1893 să organizeze „Asociaţia misionară
medicală şi de binefacere a adventiştilor de ziua a şaptea”.

Activitatea pentru săraci

În cursul ultimilor ani din deceniul 1890, Medical Missionary and Benevolent Association a
promovat misiunile de binefacere pentru săraci şi şomeri într-o duzină de metropole americane, de la
New York la San Francisco. Această activitate reprezenta urmarea unui experiment început de Kellogg la
scară mică în Chicago în 1892. În acel an, un bancher prosper din Chicago a fost de acord cu cererea
fiicei sale, care era pe patul de moarte, de a oferi fonduri pentru ca o asistentă medicală de la Sanatoriul
Battle Creek să lucreze pentru săracii din Chicago. Rapoartele entuziaste întocmite de către această primă
asistentă medicală referitor la ocaziile pentru servire au condus curând alte asistente să i se alăture. Unele
dintre ele erau angajate particulare ale celor bogaţi şi îşi foloseau câştigurile pentru a sprijini activitatea
colegelor care lucrau pentru săraci.

Când Kellogg a primit, în anul 1893, 40.000 $ pentru activitatea filantropică din partea a doi
adventişti, el a avut viziunea unei activităţi mult mai cuprinzătoare în Chicago, dar desfăşurată cam în
aceeaşi manieră. Banii au fost investiţi în activitatea de aprovizionare cu alimente dietetice pentru bogaţi,
iar câştigurile erau folosite pentru ajutorarea săracilor. În următorii 6 ani „Misiunea medicală din
Chicago” (Chcago Medical Mission) a înfiinţat o gamă largă de servicii sociale, incluzând un dispensar
medical gratuit, băi gratuite, o spălătorie gratuită, asistente medicale care făceau vizite la domiciliu, o
grădiniţă gratuită pentru mamele care lucrau, cursuri despre nutriţie şi îngrijirea copiilor, o cantină unde
se servea masa contra unui penny, un adăpost cu camere ieftine, o agenţie pentru plasarea forţei de
muncă, un program pentru reabilitarea prostituatelor şi alcoolicilor şi un număr de cluburi pentru băieţi.
Misiunea avea chiar şi un teren cu suprafaţa de aproximativ 64 de hectare în afara oraşului unde
alcoolicii puteau să lucreze temporar departe de tentaţiile oraşului.

Toate aceste activităţi necesitau mult mai mulţi bani decât aduceau profiturile reduse ale
Sanatoriului din Chicago. Kellogg s-a gândit apoi să folosească profiturile aduse de produsele făcute de
el din cereale şi proteine vegetale pentru a sprijini activitatea misiunii din oraş, dar nici acestea nu au fost
suficiente. Nu exista altă soluţie decât să se apeleze la sprijinul general al Bisericii. Între timp, Ellen
White a devenit îngrijorată din cauza direcţiei pe care o lua această activitate de binefacere. Exista
posibilitatea ca ea să absoarbă o parte majoră a finanţelor denominaţiunii şi să-i îndepărteze pe membri
de la vestirea întreitei solii îngereşti. Administratorii Conferinţelor locale împărtăşeau îngrijorarea lui
Ellen White. Datorită opoziţiei în creştere, Medical Missionary and Benevolent Association a stopat
treptat misiunile de binefacere din oraş.

87
 O facultate adventistă de medicină

„Facultatea americană de medicină misionară” (American Medical Missionary College) şi-a

început activitatea cu primii 40 de studenţi în toamna anului 1895. Cursurile se ţineau în principal la
Battle Creek, dar se foloseau şi dotările lui Chicago Medical Mission pentru activităţile clinice. Spre
deosebire de majoritatea şcolilor medicale americane din acea perioadă, American Medical Missionary
College a iniţiat practica clinică în decursul primului an de studii. Până la sfârşitul secolului, American
Medical Missionary College îşi asigurase calitatea de membru în cadrul „Asociaţiei americane a
facultăţilor de medicină” (Association of American Medical Colleges) şi putea să declare cu mândrie că
absolvenţii săi erau recunoscuţi de majoritatea comitetelor de acreditare medicală din ţară.

Înfiinţarea unei facultăţi de medicină în timpul unei perioade de depresie economică nu a fost o
sarcină uşoară. Dr.Kellogg era hotărât să nu modifice taxa pentru studii. În schimb, studenţii trebuiau să
lucreze două ore pe zi pentru sanatoriu; orele suplimentare de muncă puteau fi echivalate cu costurile
pentru cazare şi masă. Astfel, sanatoriul a devenit principalul sprijin financiar pentru American Medical
Missionary College. Kellogg, în funcţiile sale multiple de supervizor medical al sanatoriului, preşedinte
al American Medical Missionary College şi preşedinte al Medical Missionary and Benevolent
Association reprezenta elementul principal al întregului program medical adventist.

Dr.Kellogg şi-a petrecut aproximativ jumătate din timpul său, în cursul anilor 1890, în călătorii la
sanatoriile adventiste înfiinţate în diferite părţi ale ţării. El a ajutat aceste instituţii oferind sfaturi pentru
îngrijirea pacienţilor şi construcţii, şi efectuând operaţii în cazurile dificile. În aceiaşi ani, Kellogg a jucat
un rol major şi în dezvoltarea sanatoriului adventist din Guadalajara, Mexic. Sfatul său era solicitat în
toate problemele pe măsură ce activitatea medicală s-a extins în Scandinavia, Elveţia, Germania, Anglia,
Africa de Sud, Australia şi America de Sud.

Expansiunea publicaţiilor

Publicaţiile nu au avut un dr.Kellogg, dar dezvoltarea lor a fost substanţială. Cele două mari
edituri înfiinţate de James White au constituit coloana vertebrală a activităţii publicistice adventiste. În
1881 editura Review and Herald era considerată a fi „cea mai modernă din statul Michigan”. În anii care
au urmat, C.H.Jones a făcut din Pacific Press „cea mai mare şi mai bine echipată editură din vest”.

O asemenea calitate a avut preţul ei: acceptarea contractelor pentru tipărirea regulată a unor
materiale comerciale pentru a face editura eficientă din punct de vedere economic.Majoritatea profitului
celor două case de editură a fost folosit pentru a cumpăra echipamente mai bune sau pentru extindere.
Pacific Press, de exemplu, şi-a deschis o filială în oraşul New York în 1888, şi una în Londra în anul
următor; în 1893, s-a adăugat încă una în Kansas City, statul Missouri. În alte cazuri, profiturile editurilor
au fost folosite pentru a oferi împrumuturi instituţiilor adventiste strâmtorate, sau pentru înfiinţarea unei
alte edituri în străinătate.

În decursul ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea, adventiştii de ziua a şaptea au
înfiinţat edituri în mai mult de 12 ţări din afara Statelor Unite. Prima editură permanentă, cea din Oslo
(numit Christiania, în acel timp), Norvegia, îşi avea originile pe timpul când J.G.Matteson a început să
publice Signs of the Times în limba norvegiană în ianuarie 1879. Doi ani mai târziu, prima carte, o carte
de imnuri incluzând un număr de cântece compuse chiar de Matteson, a fost tipărită la această editură.

Editurile din străinătate

În 1885, activităţile publicistice au început atât în Elveţia şi Franţa, cât şi în cealaltă parte a lumii,
în Australia. În anul următor, a fost înfiinţată o editură adventistă în Suedia, în 1887 una în Londra, iar în
1889 una în Hamburg, Germania.

88
 Cursul nr.14

Înaintarea misiunii, 1887-1900

Începând cu 1885 activităţile misionare ale adventiştilor de ziua a şaptea au cunoscut o extindere
dramatică. Adventiştii reflectau, într-o anumită măsură, interesul general al protestanţilor faţă de
misiunile în străinătate, la acea dată. Treziţi de oameni ca Dwight L. Moody şi John R.Mott, sute de tineri
americani au decis să ducă Evanghelia în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, să evanghelizeze lumea
„în această generaţie”.

Adventiştii au avut propriii lor promotori ai misiunii; nici unul nu a fost mai influent decât
S.N.Haskell şi Ellen White. Aceştia doi au scris şi au vorbit cu convingerea martorilor direcţi despre
provocarea şi posibilităţile oferite de ţările străine. În 1882, Haskell a făcut prima lui vizită în Europa.
Trei ani mai târziu, el a dus solia adventă în Australia şi Noua Zeelandă.

Începând cu vara anului 1885, Ellen White a petrecut doi ani în Europa. Vizitele în Anglia,
Franţa, Elveţia, Germania, Scandinavia şi Italia i-au întărit convingerea că întreita solie îngerească
trebuia proclamată în toată lumea. Între 1891 şi 1900, împreună cu fiul ei William, Ellen White a lucrat
în Australia, Noua Zeelandă şi Tasmania. În decursul acestor ani, scrisorile ei au reamintit constant
adventiştilor americani responsabilitatea lor pentru lucrarea mondială.

Mulţi alţi lideri adventişti au vizitat şi ei alte ţări. În 1884, George I.Butler a fost primul
preşedinte al Conferinţei Generale care a vizitat Europa.

Scandinavia

Probabil că nicăieri în altă parte a Europei nu au avut adventiştii de ziua a şaptea atât de mulţi
aderenţi la început decât în Scandinavia. Aceasta s-a datorat, în mare măsură, energiei şi viziunii lui
J.G.Matteson, un susţinător ferm al evanghelizării prin literatură. Mateson a înfiinţat atât o revistă
evanghelistică cât şi una de sănătate pentru Danemarca şi Norvegia şi a scris şi tipărit o varietate de cărţi
şi broşuri. În 1880, el a organizat comunităţile daneze în prima Conferinţă din afara Americii de Nord.
Şapte ani mai târziu, la Moss, Norvegia, în timpul primei întâlniri de tabără ţinută în Europa, a fost
înfiinţată Conferinţa Norvegiană. Un număr de lucrători americani i se alăturaseră între timp lui
Matteson, incluzându-i pe O.A. şi E.G.Olsen.

Europa Centrală

În Europa centrală, unde adventismul prinsese primele rădăcini, progresul părea să fie foarte lent.
Erau puţini adventişti americani care vorbeau limba franceză cursiv, nici unul dintre ei necunoscând
limba italiană sau română. Fraţii Bourdeau nu puteau susţine activitatea de evanghelizare a Franţei şi a
Elveţiei franceze, iar ei au fost trimişi şi în Italia şi România. Ei au câştigat puţini convertiţi, neputând să
se adreseze oamenilor din aceste două ţări decât prin intermediul traducătorilor. Treptat, credincioşii din
România s-au împrăştiat, iar adventismul aproape că a dispărut acolo. D.T.Bourdeau a făcut eforturi
considerabile în văile valdenze din nord-vestul Italiei, dar rezultatele au fost slabe.

Cu ajutorul editurii Review, condusă de W.C.White şi H.W.Kellogg, a fost înfiinţată o editură

puternică în Basel, Elveţia, într-o clădire ridicată în 1884. Aceasta tipărea literatură în limbile franceză,
germană, italiană şi română dar, din cauza greutăţilor cauzate de legea duminicală, editura şi-a încetat
activitatea, iar clădirea a devenit ulterior sanatoriu. Tipărirea în limba germană s-a mutat la Hamburg în
1895.
89
 Rusia

Într-o zi a anului 1882, un vecin din Crimeea i-a mărturisit lui Gerhardt Perk că deţinea nişte
broşuri interesante, dar periculoase, pe care le primise din America cu 3 ani înainte. Perk, fiind curios, a
solicitat să vadă aceste broşuri. După multe insistenţe, vecinul a fost de acord să-i împrumute una
intitulată „Solia celui de-al treilea înger” (The Third Angel’s Message). Perk a citit broşura de 3 ori în
singurătatea şurii sale de fân, solicitând apoi editorii americani să-i trimită literatură suplimentară. Din
broşurile în limba germană primite, Perk a învăţat toate doctrinele adventiştilor de ziua a şaptea.

Când L.R.Conradi a sosit în Elveţia în 1886, venind din Statele Unite, el a fost confruntat imediat
cu invitaţia lui Gerhardt Perk de a vizita Rusia. Conradi a acceptat şi el şi Perk au călătorit în vara aceea
prin Crimeea predicând în mod deschis. Un botez public şi organizarea unei comunităţi adventiste s-au
dovedit a fi prea mult pentru autorităţi. Conradi şi Perk au fost somaţi să apară în faţa unui judecător
local, care a ordonat imediat arestarea lor pentru propagarea de învăţături evreieşti eretice.

Cei doi au îndurat 40 de zile celula înghesuită, mâncarea insuficientă şi ameninţările. În final,
datorită intervenţiei pastorului american din St.Petersburg, Conradi şi Perk au fost eliberaţi. Fără a fi
speriaţi de experienţa lor, cei doi bărbaţi au continuat să viziteze persoanele interesate din sudul Rusiei şi
coloniştii germani din bazinul fluviului Volga, dar au fost mult mai prudenţi în activităţile lor publice.

Germania

Răspândirea adventismului în Germania părea să stagneze

după ce James Erzberger s-a întors în Elveţia în 1878. În următorii opt
ani, până la sosirea lui Conradi, nu a existat nici un pastor adventist
care să lucreze în ţara lui Luther. Fiind un organizator dinamic şi bun,
Conradi a fost stâlpul principal al adventismului german în următorii
35 de ani. După ce a pregătit cu grijă un număr de broşuri, el a pornit
în 1888 să organizeze o lucrare eficientă de colportaj în Germania.
Gerhardt Perk, care se afla constant sub pericolul persecuţiei în Rusia,
a fost recrutat pentru a vinde literatură adventistă în Renania germană.

Ajutat de mai mulţi evanghelişti germano-americani, Conradi

a înfiinţat sediul bisericii germane în Hamburg în 1889. În decurs de 5
ani a organizat un institut pentru instruirea colportorilor şi lucrătorilor
biblici, o lucrare pentru oraş şi o editură care a imprimat literatură
într-o duzină de alte limbi în afară de germană. În 1894 Conradi avea
aproape 50 de colportori care lucrau în Germania şi printre locuitorii
de limbă germană din Austro-Ungaria, Balcani şi Ţările de Jos.

Posibilităţile înfiinţării unei şcoli adventiste în Hamburg erau limitate, aşa că s-a cumpărat o
proprietate la ţară, lângă Magdeburg. Aici s-a dezvoltat „Seminarul misionar de la Friedensau”
(Friedensau Missionary Seminary). Brutăria şi fabrica de alimente vegetariene ale acestei instituţii i-au
ajutat pe studenţi să câştige şi bani în timp ce erau la studii. În curând au fost adăugate o fierărie, un
atelier de lăcătuşerie şi unul de tâmplărie. În 1900, numărul membrilor adventişti din Germania se
apropia de 2.000 – de 3 ori mai mult decât numărul celor din Franţa, Elveţia şi Italia luaţi laolaltă.

Insulele Pacificului

În acelaşi an în care Daniells a plecat în Noua Zeelandă, un laic adventist şi tâmplar pe o navă,
John I.Tay, a sosit pe o mică insulă din Pacific a cărei istorie îi intrigase pe americani şi britanici timp de
decenii: romantica Pitcairn. Aici trăiau aproape 150 de descendenţi ai rebelilor de pe nava Bounty şi
soţiile lor tahitiene, în mijlocul unei societăţi simple şi evlavioase. James White şi John Loughborough
90
auziseră de Pitcairn în 1876 şi au reuşit să trimită o ladă cu literatură adventistă locuitorilor printr-o navă
care făcea escale neregulate acolo. Titlurile ciudate ale unora dintre broşuri, cuplate cu ignoranţa
adventiştilor de ziua a şaptea, au provocat suspiciunea liderilor insulei. Lada a fost pusă la păstrare fără
ca să se citească conţinutul ei. Ea a fost descoperită 10 ani mai târziu, iar unii dintre insulari au citit
broşurile şi au observat cât de puternic erau sprijinite doctrinele prezentate de citatele biblice. Ei au fost
surprinşi să găsească dovezi că sâmbăta era adevăratul Sabat.

În această conjunctură a sosit John Tay. El visase ani la rând să ajungă pe insula Pitcairn, iar
acum a solicitat permisiunea să stea pe insulă până la sosirea navei următoare. După discuţii îndelungate,
locuitorii insulei au fost de acord. Tay le-a câştigat repede inima cu manierele lui blânde de creştin. Mulţi
au fost câştigaţi atunci când a vorbit ca invitat la primul serviciu divin de duminică după sosirea lui pe
insulă şi a folosit această ocazie pentru a prezenta adevăratul Sabat. Continuarea studiului i-a convins pe
cei care se îndoiau. Cinci săptămâni mai târziu, când americanul a părăsit insula, toţi locuitorii adulţi ai
insulei acceptaseră deja toate doctrinele adventiste.

Vestea despre convertirea locuitorilor insulei Pitcairn a provocat emoţie în rândurile adventiştilor
de ziua a şaptea. Oare acesta nu era un semn clar din partea lui Dumnezeu pentru a fi pornită lucrarea în
insulele Pacificului? Adevărat, legăturile cu vasele de aburi nu erau regulate, dar trebuia găsită o soluţie.
De ce să nu se construiască un mic vas misionar care să poarte cu el persoane şi provizii de la insulă la
insulă? Conferinţa Generală a aprobat în 1887 suma de 20.000 $ pentru construirea unui astfel de vas
care să fie funcţional în anul următor.

Şcolile de Sabat din Statele Unite au fost de acord cu entuziasm să contribuie cu darurile lor din
prima jumătate a anului 1890 pentru construirea unui vas misionar. Copiii au vândut bomboane, prăjituri
şi floricele pentru a participa şi ei la cumpărarea cuielor, scândurii şi pânzelor. Membrii şcolilor de Sabat
au fost invitaţi să facă propuneri pentru numele vasului. Au fost propuse multe nume; la început Glad
Tidings (Veşti Bune) părea să fie numele ales, dar vasul a fost botezat Pitcairn, în final.

Vasul Pitcairn, o goeletă cu lungimea de aproximativ 30 de metri, cu două catarge, cu un echipaj

format din 7 oameni şi 3 cupluri misionare, soţii John Tay, E.H.Gates şi A.J.Read, a fost gata de drum în
octombrie 1890. Călătoria de 6.400 de kilometri dintre San Francisco şi Pitcairn a durat 36 de zile iar
sosirea lor a provocat o mare bucurie. Gates şi Read au botezat 82 dintre insulari şi au organizat o
comunitate şi o şcoală de Sabat. După câteva săptămâni, vasul a plecat în insulele Tahiti, Rarotonga,
Samoa, Fiji şi Norfolk. La fiecare dintre aceste escale şi la altele misionarii au organizat întâlniri, au
vândut cărţi şi au trezit interes.

Doi ani mai târziu, Pitcairn a revenit la San Francisco după o călătorie plină de succes. Soţii Gates
rămăseseră în insula Pitcairn, iar soţii Read în insulele Norfolk. Dar a fost plătit şi un preţ care avea să fie
mult prea des plătit în viitor. John Tay, care rămăsese în Fiji ca pionier al lucrării, a murit acolo 5 luni
mai târziu. Aceeaşi soartă o avusese şi căpitanul J.O.Marsh în timp ce Pitcairn era reparată în Noua
Zeelandă.

Pe parcursul anilor rămaşi din acest deceniu, Pitcairn a continuat să ducă misionari pentru
aprinderea focului Evangheliei în insulele care aveau nume ciudate pentru americani: Roiatea, Rurutu,
Rarotonga. Dar cheltuielile de întreţinere au devenit prea mari, iar cursele vaselor cu aburi erau mai
regulate şi mai sigure. Vasul Pitcairn a fost vândut.

Africa de Sud

Un cizmar a introdus adventismul în Turcia, un dulgher de vapoare în insula Pitcairn şi un

căutător de diamante a dus întreita solie îngerească în Africa de Sud pentru prima dată. Încă din 1878,
William Hunt, care învăţase credinţa adventistă de la Loughborough în California, i-a furnizat literatură

91
adventistă lui J.H.C.Wilson, un fost predicator wesleian metodist din câmpurile diamantifere Kimberley.
Aceasta l-a determinat pe Wilson şi pe alţi câţiva să-şi exprime intenţia de a deveni adventişti de ziua a
şaptea.

Oricum, abia peste 7 ani un lanţ de evenimente a condus la sosirea primilor misionari adventişti în
Colonia Capului. Doi fermieri olandezi s-au convins, separat unul de celălalt, prin studierea Scripturii, că
sâmbăta era adevăratul Sabat.

Bucuros să afle că exista o astfel de organizaţie bisericească în America, respectând Sabatul zilei
a şaptea, cei doi sud-africani au trimis un apel la Battle Creek pentru a solicita trimiterea unui pastor
vorbitor de limbă olandeză care să vină să-i înveţe mai multe. Ei au expediat odată cu scrisoarea şi suma
de 50 lire (aproximativ 250 dolari americani la acea vreme). Când acest „apel macedonian” a ajuns la
sesiunea Conferinţei Generale din anul 1886, participanţii au fost atât de impresionaţi încât s-au ridicat
imediat în picioare şi au cântat Doxologia. În luna iulie, un grup de 7 misionari, conduşi de
D.A.Robinson şi C.L. Boyd, incluzând doi colportori şi un instructor în Biblie, au sosit la Cape Town.
Nimeni din acest grup nu vorbea limba olandeză.

92
 Cursul nr.15

Sudul Americii: un câmp neglijat

Penetrarea puternică a sudului Statelor Unite de către adventiştii de ziua a şaptea a început abia în
anii 1890.

Odată cu abolirea sclaviei, adventiştii s-au unit cu eforturile altor biserici evanghelice la sfârşitul
anilor 1860 şi în anii 1870 pentru a trimite profesori în sud cu misiunea de a înfiinţa şcoli pentru sclavii
eliberaţi. Sesiunea Conferinţei Generale din anul 1865 a recunoscut faptul că „în Sud s-a deschis un câmp
pentru activitate în rândul oamenilor de culoare, câmp care trebuie abordat conform posibilităţilor
noastre”.

Primele eforturi în sud

În 1877 R.M.Kilgore a răspuns acestui apel. Cei 8 ani de activitate ai lui Kilgore în Texas nu au
fost uşori; a fost ameninţat cu linşajul de mai multe ori, iar cortul lui a fost incendiat.

Predicatorii adventişti s-au aflat în dificultate de la început faţă de cum ar trebui să reacţioneze la
atitudinea rasistă a locuitorilor din Sud. E.B.Lane a fost cel care a răspuns, în 1871, primei solicitări din
sud pentru un pastor adventist. Lane a respectat obiceiul local în cursul primei sale serii de evanghelizare,
ţinută într-o gară, unde a predicat stând în uşa dintre sălile de aşteptare separate pentru albi şi negri. La
încheierea acestei serii a fost organizată o singură comunitate în Edgefield Junction, statul Tennessee,
care includea aproximativ o duzină de credincioşi negri. Proceduri similare au fost aplicate şi în statele
Kentucky şi Virginia.

Ideea de a se supune prejudecăţilor, prin înfiinţarea unor comunităţi şi activităţi segregate, a fost
dezbătută la sesiunile Conferinţei Generale din 1877 şi 1885. Majoritatea vorbitorilor au considerat că o
astfel de poziţie ar nega adevăratul creştinism deoarece Dumnezeu nu este supus oamenilor. Totuşi, în
1890, R.M.Kilgore, liderul adventist cu cea mai mare experienţă în sud, a solicitat comunităţi separate.
D.M.Canright solicitase acest lucru încă din 1876, pe când lucrase o scurtă perioadă în Texas.
Recomandările lor au avut câştig de cauză, în final, dar politica aceasta nu a fost niciodată susţinută pe alt
criteriu decât cel al eficacităţii.

Charles M.Kinney

Charles M.Kinney, primul american de culoare hirotonisit ca pastor adventist, avea convingeri
clare despre relaţiile care trebuiau să existe între adventiştii albi şi negri. Deşi Kinney considera serviciile
divine separate pentru albi şi negri ca fiind „un mare sacrificiu” făcut de negri, el a preferat această
modalitate în locul izolării negrilor în băncile din spatele comunităţilor. Dacă existau doar câţiva
credincioşi de culoare în zonă, Kinney sprijinea ideea integrării acestora în aceeaşi comunitate cu albii.
Dar, dacă numărul o permitea, el considera că negrii puteau să aibă propria lor comunitate separată. În
final, toate comunităţile negrilor ar trebui să se adune într-o Conferinţă care „să aibă aceeaşi relaţie cu
Conferinţa Generală pe care o au Conferinţele albilor”.

Sfatul lui Ellen White

A fost nevoie de o admonestare adevărată din partea lui Ellen White pentru ca adventiştii să-şi
înţeleagă datoria faţă de negrii americani. Chiar şi atunci, decizia a fost întârziată. Pe 21 martie 1891, ea a
citit o „mărturie” în faţa 30 de lideri ai Bisericii adunaţi pentru sesiunea Conferinţei Generale. Deşi a
93
recunoscut că solia ei avea să fie controversată, s-a simţit îndemnată să vorbească despre relaţiile dintre
rase. Ea a afirmat că sesiunea precedentă a Conferinţei Generale greşise atunci când capitulase în faţa
prejudecăţilor albilor vizavi de comunităţile integrate.

James Edson White

Deşi apelul lui Ellen White a fost tipărit curând sub formă de broşură, a fost nevoie de aproape 3
ani până când toată lumea i-a acordat atenţie. Mesajul a avut trecere la fiul cel mare al lui Ellen, James
Edson White.

La sfârşitul anilor 1880 Edson şi-a mutat activitatea la Chicago. Succesul în afaceri îl ocolea;
datoriile lui creşteau iar starea lui spirituală se deteriora în acelaşi timp. În vara anului 1893, el a trecut
printr-o criză spirituală în timpul căreia s-a decis să revină în serviciul denominaţional. În această
perioadă fastă, a avut şansa să-l audă pe profesorul C.C. Lewis vorbind despre nevoile negrilor americani
din statele sudice. Edson s-a gândit să se ofere să lucreze pentru evanghelizare în statul Tennessee.
Înainte de a-şi putea aduce planul la îndeplinire l-a cunoscut pe Will Palmer, un vechi prieten şi asociat
care trăise şi el de curând o renaştere spirituală şi revenise în Battle Creek pentru a urma cursurile
Institutului Biblic. Edson şi soţia lui, Emma, au decis să revină şi ei la Battle Creek la solicitarea lui
Palmer pentru a urma cursurile Institutului Biblic.

Evanghelizarea la bordul vasului cu aburi

După ce Edson l-a convins pe Will Palmer să i se alăture, instinctul său de antreprenor s-a
dezvoltat. Cei doi bărbaţi au alcătuit o carte simplă de religie intitulată „Abecedarul Evangheliei” (The
Gospel Primer). Existenţa unei astfel de cărţi fusese dorită în rândul negrilor cu 5 ani mai devreme de
membrii Conferinţei Generale, dar ea nu fusese niciodată popularizată. The Gospel Primer a avut un
succes instantaneu iar White şi Palmer au comandat imediat construirea unui vas cu aburi pentru a-l
folosi ca sediu al proiectului pentru lucrarea din sud.

Cei doi bărbaţi învăţaseră deja suficient despre societatea din sud pentru a şti că predarea către
negri a unor idei care erau considerate a fi idei religioase „ciudate” putea să le creeze dificultăţi în
cazarea la albi. A locui împreună cu negrii ar fi însemnat o violare majoră a regulilor sociale şi ar fi
condus, probabil, la evacuarea lor forţată din zonă. Ideea de a locui pe vas părea să fie o soluţie ideală.
Edson lucrase un timp pe vase care făceau curse pe fluviul Mississippi, lucru care îi întărea şi mai mult
încrederea în această metodă ca fiind o soluţie pentru ei.

Se pare că a fost mai uşor să se construiască vasul, botezat Morning Star („Luceafărul de
dimineaţă”), decât să se obţină aprobarea Conferinţei Generale pentru planurile lor. Atât White, cât şi
Palmer, posedau abilităţi în domeniul mecanicii. Ei şi-au construit singuri boilerul iar un membru al
comunităţii locale a lucrat fără plată pentru asamblarea motorului. Construirea vasului a fost încheiată
într-un interval de 5 luni. După multe ezitări, Comitetul Conferinţei Generale a fost de acord să-i trimită
pe cei doi bărbaţi cu acreditări de misionari şi promisiunea unui salariu de 8 dolari pe săptămână pentru
fiecare dintre ei, dar fără nici un ban pentru cheltuielile vasului Morning Star.

Au mai trebuit încă 6 luni pentru ca Morning Star să pornească pe râul Kalamazoo, să traverseze
lacul Michigan pe furtună şi să navigheze pe fluviile Illinois şi Mississippi până la Vicksburg, statul
Mississippi, unde lucrătorii trebuiau să înceapă lucrarea într-o zonă unde negrii erau mult mai numeroşi
decât albii.

Grupul de pe Morning Star a fost primit cordial de către comunitatea baptistă de negri Mt.Zion.
Katie Holston, una dintre membrele ei, i-a invitat pe noii veniţi să participe la un grup de rugăciune în
casa ei; în curând, ei vizitau şcolile de Sabat dintr-o varietate de comunităţi. Simţind nerăbdarea adulţilor
negri de a învăţa, Edson şi ajutoarele lui au înfiinţat o şcoală serală care avea cursuri de două ori pe
94
săptămână. În prima seară au venit mai mult de 50 de oameni; în curând, acest număr s-a dublat.
Temându-se că vor stârni prejudecăţi, Edson s-a ferit să prezinte Sabatul, dar mica grupă de misionari se
reunea în fiecare sâmbătă la bordul lui Morning Star pentru servicii divine. Nu după mult timp au apărut
întrebări despre această practică. Unii dintre liderii negri, considerând explicaţiile lui White ca fiind
satisfăcătoare, şi-au schimbat ziua de închinare. Acest lucru a declanşat ostilitatea pastorilor locali, iar
grupul de pe Morning Star, nu după mult timp, nu a mai fost binevenit în nici una din bisericile din zonă.

Necazurile lui Edson s-au înmulţit. Interdicţia accesului în biserici însemna că trebuia să
închirieze o sală pentru a continua şcoala serală. În acelaşi timp, managerul lui Review and Herald a
decis să înceteze publicarea lui The Gospel Primer în favoarea unei publicaţii similare de pe urma căreia
putea obţine mai mult profit. Acest lucru a reprezentat o catastrofă deoarece drepturile de autor de la
Primer acopereau cheltuielile pentru Morning Star. Palmer a fost trimis la Battle Creek pentru a discuta
cu liderii Conferinţei Generale. Cu destule reţineri, Conferinţa Generală, care publicase unele materiale
independente, a fost de acord să susţină editarea a 20.000 de exemplare din Primer.

O capelă în Vicksburg

Existenţa unei biserici proprii în Vicksburg părea vitală pentru mica grupă de misionari şi noii lor
convertiţi. Visele lor au devenit realitate prin mult sacrificiu şi cu ajutorul unor prieteni din nord. Cu 160
$, ei au construit o capelă mică cu dimensiunile de 7 pe 14 metri. La început, autorităţile locale păreau
hotărâte să împiedice construirea acesteia; dar insistenţele şi rugăciunile au dat rezultat, iar preşedintele
Conferinţei Generale, O.A.Olsen, a fost prezent pe 10 august 1895 pentru a ţine predica de inaugurare.

Colegiul Oakwood

La câteva luni după ce Morning Star a ajuns la Vicksburg, liderii Conferinţei Generale au decis să
înfiinţeze o şcoală profesională pentru negri în care să fie atraşi cei mai buni elevi ai şcolilor elementare
ca cele pe care le înfiinţa Edson White. Urmând sfatul lui Ellen White, ei au început să caute un teren în
zona oraşului Nashville, statul Tennessee, sau în nordul statului Alabama. Comitetul pentru stabilirea
locaţiei, compus din preşedintele Conferinţei Generale, O.A.Olsen, trezorierul Harmon Lindsay şi
George Irwin, inspectorul districtului sudic, s-au oprit la Chattanooga în căutările lor. Acolo, în cadrul
unei adunări speciale de rugăciune, ei au cerut cu lacrimi călăuzirea divină. Mergând mai departe spre
Huntsville, statul Alabama, au aflat de o plantaţie cu suprafaţa de aproximativ 140 de hectare care era de
vânzare. Mama agentului imobiliar, care se ocupa de proprietate, fusese pacientă la Sanatoriul din Battle
Creek. Comitetul a cumpărat această plantaţie datorită acestui contact favorabil cu doar 7.600 $, cu 1.000
de dolari mai puţin decât preţul solicitat iniţial.

Impresionaţi de numărul mare de stejari uriaşi de pe plantaţie, Olsen şi Irwin au decis să

numească „Oakwood” (pădurea de stejari) noua şcoală. Primele luni ale anului 1896 au fost folosite
pentru curăţarea terenului, a conacului, hambarelor şi a celor 9 cabane vechi pentru sclavi.

Liderii adventişti erau nerăbdători să aducă proprietatea Oakwood în stare de funcţionare pentru a
inaugura şcoala în toamna anului 1896.

95
 Cursul nr.16

Problemele conduc la reorganizare

Biserica a crescut rapid în cursul ultimului deceniu şi jumătate al secolului al XIX-lea. Ea

continua să reprezinte o denominaţiune mică, dar cei 78.000 de membri din 1901 făceau ca cei 3.500
înscrişi în registrele Bisericii din 1863 să pară o cifră mică. Pe parcursul acestei perioade de creştere, cele
6 Conferinţe iniţiale deveniseră 57, iar Biserica organizase 41 de misiuni răspândite în toate părţile
importante ale lumii, cu excepţia Chinei. Preşedintele Conferinţei Generale nu mai putea acorda o atenţie
specială tuturor detaliilor legate de creşterea denominaţională, aşa cum făcuse James White pe parcursul
anilor 1860 şi 1870.

Legile duminicale şi libertatea religioasă

În 1864 câţiva opozanţi înfocaţi contra secularizării în creştere în Statele Unite au format
„Asociaţia pentru reformă naţională” (National Reform Association) cu scopul de a susţine un
amendament al Constituţiei prin care Statele Unite să fie recunoscute drept naţiune creştină. Când
propunerea a ajuns la Congres în 1874, ea nu a fost votată, în primul rând pentru că membrii
legislativului nu au dorit să adauge nimic la Constituţie care putea fi interpretat drept sprijin pentru un
crez religios.

National Reform Association a schimbat tactica şi a solicitat impunerea legilor duminicale. Ellen
White avertizase că elemente atât din cadrul statului, cât şi a Bisericii, aveau să conducă la cerinţa
populară pentru legalizarea respectării duminicii. Adventiştii considerau că această mişcare avea să aibă
loc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos, ceea ce i-a conferit mişcării pentru legea duminicală un
caracter apocaliptic. Numeroase state au susţinut campania care a denumit legile duminicale ca
reprezentând o protecţie a unei zile de odihnă civilă, fără conotaţii religioase. În sud, care era cunoscut
drept „centura biblică”, impunerea a fost în mod clar religioasă.

Persecutarea celor care călcau legile duminicale a izbucnit, iar încercările de a o stăvili au eşuat.
Un adventist din statul Georgia a petrecut 30 de zile în închisoare după ce a refuzat să plătească o
amendă pentru că îşi arase câmpul duminica.

Mişcarea pentru respectarea duminicii s-a întins dincolo de graniţa Statelor Unite. Pe parcursul
deceniului următor, mai mult de 100 de adventişti nord-americani şi 30 de membri ai Bisericii din afara
Statelor Unite au avut de suferit pedepse pentru că au lucrat duminica.

Între timp, cardinalul Gibbons din Baltimore, purtătorul de cuvânt al romano-catolicilor din
Statele Unite, şi-a anunţat sprijinul pentru mişcarea de limitare a muncii în zilele de duminică. În acelaşi
timp „Asociaţia pentru reformă naţională” a câştigat sprijinul muncitorilor organizaţi, pozând în apărători
a 2.000.000 de muncitori americani forţaţi să lucreze 7 zile pe săptămână.

Adventiştii au reacţionat prin intensificarea campaniei lor contra legislaţiei duminicale. În 1886,
înainte ca problema legii duminicale să capete un nivel naţional, Pacific Press a înfiinţat revista lunară
„Paznicul american” (The American Sentinel) dedicată libertăţii religioase. Toate aceste activităţi au
culminat în 1889, când liderii Bisericii au înfiinţat „Asociaţia naţională pentru libertate religioasă”
(National Religious Liberty Association) pentru a mobiliza opinia publică împotriva oricărei erodări a
doctrinei istorice a separării Bisericii şi statului în America.

96
 Jones era un susţinător energic al separării Bisericii şi statului, dar unele dintre concluziile lui
erau prea exagerate pentru Ellen White, care a încurajat Asociaţia pentru libertate religioasă să nu le
susţină.

Dileme spirituale

Poziţiile extreme adoptate de A.T.Jones şi alţii faţă de libertatea religioasă ilustrează o problemă
care a afectat biserica de pretutindeni. În 1899, preşedintele Conferinţei Generale, George Irwin, a
declarat că adventiştii erau atraşi de extreme în aproape toate lucrurile. Câteva luni mai târziu, Stephen
Haskell a constatat că nu mai văzuse niciodată o asemenea tendinţă de a susţine noul în rândul membrilor
Bisericii. Atât Haskell, cât şi Daniells au considerat că această mentalitate era rezultatul unei încercări
satanice de a perverti solia 1888 despre neprihănirea prin credinţă şi de a distrage atenţia adventiştilor de
la adevăruri fundamentale.

În Battle Creek, competiţiile sportive i-au distras pe studenţi de la spiritualitate. Ellen White a
scris că agenţii satanici se aflau la lucru pentru a neutraliza binecuvântările harului ceresc.

O altă poziţie teologică extremă s-a referit la rugăciunea pentru bolnavi. Unii, incluzându-i pe
A.T.Jones, E.J.Waggoner şi W.W.Prescott, au adoptat opinii extreme despre vindecarea prin credinţă.
Conform unei logici dubioase, unii pastori au susţinut că oamenii cu părul grizonat sau cu diformităţi
fizice nu puteau primi sigiliul lui Dumnezeu, susţinând că aceste două stări contraziceau starea de
perfecţiune necesară pentru efectuarea activităţii în slujba lui Dumnezeu. Unii dintre membrii corpului
didactic de la Colegiul Battle Creek au susţinut că sfinţenia vieţii făcea ca omorârea insectelor, şerpilor şi
rozătoarelor să fie un păcat.

Adresându-se Conferinţei Generale în 1899, E.J.Waggoner a declarat că

toţi cei care au păzit „cele Zece Porunci” ar trebui să aibă şi darul spiritului
profetic. Întrebarea dacă sfaturile divine veneau sau nu şi prin alte persoane decât
Ellen White condusese la controverse în trecut. Au luat cuvântul persoane care s-
au autodeclarat ca fiind solii speciali ai lui Dumnezeu. În 1884, o persoană
numită Anna Garmire, din localitatea Petoskey, statul Michigan, a susţinut că
Dumnezeu îi descoperise într-o viziune că timpul de probă avea să se încheie
pentru toţi păcătoşii în luna octombrie a acelui an. În anii 1890, imediat după ce
Ellen White şi fiul ei Willie au plecat din Statele Unite în Australia, o altă tânără,
Anna Phillips, a susţinut că primea mărturii care trebuiau trimise altora.
A.T.Jones, Prescott şi Haskell au crezut un timp că ea era un alt sol al Domnului,
deşi Haskell s-a îndoit că mesajele erau valabile pentru alţii.

Problemele financiare

G.A.Irwin i-a succedat lui Olsen la conducerea Conferinţei Generale în

1897. Noul preşedinte nu a avut mai mult succes în rezolvarea dificultăţilor
financiare. Trezorierul Conferinţei Generale a încheiat anul 1898 cu 61,20 $ în
casă şi sute de mii de dolari datorie. Reducerea salariilor lucrătorilor cu 25% nu
a fost de mare ajutor. În 1901, A.G.Daniells a constatat că Biserica era în urmă
cu aproape 20.000 $ la plata salariilor. Estimările pentru anul următor au arătat
o datorie totală a instituţiilor adventiste de 2.000.000 de dolari. Nu e de mirare
că Daniells a caracterizat situaţia ca fiind un dezastru.

Multe din aceste datorii au fost provocate de lărgirea instituţiilor din

Battle Creek. Sanatoriul, Review and Herald şi colegiul se extinseseră foarte
mult. Fabrica de produse alimentare se extinsese şi ea. Au fost înfiinţate o

97
şcoală, un orfelinat şi un azil pentru bătrâni.

Începutul schimbărilor

Extinderea de la Battle Creek a necesitat din ce în ce mai mulţi angajaţi adventişti care să lucreze
în aceste instituţii, ceea ce însemna că din ce în ce mai puţini adventişti erau disponibili pentru alte părţi
ale lumii. Ellen White a sfătuit ca adventiştii să înfiinţeze alte centre pentru a echilibra activitatea, dar
Olsen nu a avut tăria de a rezista argumentelor unora ca dr.Kellogg şi A.R.Henry de la Review and
Herald care i-au convins pe membri să investească banii în Battle Creek. Această extindere peste măsură
i-a făcut pe cei care lucrau acolo să se considere a fi centrul în jurul căruia se învârtea întreaga
denominaţiune. Câţiva bărbaţi de aici deţineau o putere mult prea mare asupra dezvoltării întregii
denominaţiuni. Liderii diferitelor instituţii ale Bisericii nu puteau face nimic important fără a se consulta
cu centrul. Acest lucru a condus la întârzieri frecvente şi îndelungate ale planurilor.

Centralizarea puterii la Conferinţa Generală

Biserica s-a confruntat cu probleme serioase la Conferinţa Generală şi în Conferinţe. Persoane

dominante ocupau funcţii administrative în Biserică dar, pe măsură ce anii 1880 şi 1890 se derulau,
problemele se centrau în jurul filozofiei conducerii şi problemelor pragmatice ale organizaţiei.

Delegaţii la sesiunea Conferinţei Generale din 1876 au consemnat că „cea mai înaltă autoritate
pentru adventişti este exprimată prin voinţa oamenilor, redată în deciziile Conferinţei Generale luate în
cadrul jurisdicţiei sale. Aceste decizii ar trebui urmate de toţi, fără nici o excepţie, în afară de cazul când
se poate dovedi că ele contravin Cuvântului lui Dumnezeu şi drepturilor de libertate a conştiinţei
individuale”. Era o declaraţie îndrăzneaţă, dar stilul ei de Magna Carta exprima o filozofie a autorităţii
care punea Biblia în locul cuvenit, permiţând elementelor umane, care cooperau în acest sens, să-i aplice
principiile recunoscând că fiecare individ poate să-şi păstreze propria libertate de conştiinţă. Nimeni nu
putea să impună o guvernare personală.

Dar realitatea autorităţii Bisericii nu era la fel de ideală cum era această declaraţie. Adventiştii se
adunau doar o scurtă perioadă de timp, în fiecare an, pentru a lua decizii; în lunile dintre aceste întâlniri,
ei căutau conducere din partea comitetului executiv al Conferinţei Generale şi din partea preşedintelui.
James White a fost preşedinte un total de 10 ani între 1865 şi 1880. Între 1871 şi 1888, George Butler a
fost preşedinte de două ori, în total 11 ani. Anii lor în funcţia de preşedinte au totalizat 21 dintre cei 25 de
ani dintre înfiinţarea Conferinţei Generale şi sesiunea de la Minneapolis, când doctrina neprihănirii prin
credinţă a ocupat centrul atenţiei. În acei ani nu se ştia dacă Butler avea să renunţe vreodată la părerile lui
despre o preşedinţie puternică.

Comitetul executiv al Conferinţei Generale, alcătuit din 5 membri, care, în mod ideal, trebuia să
ofere consiliere preşedintelui, s-a fragmentat. În 1885, O.A.Olsen era singurul membru, în afară de
Butler, care locuia în Battle Creek. Ceilalţi 3 membri locuiau astfel: Haskell în statul Massachusetts,
R.A.Underwood în statul Ohio, iar W.C.White se afla în Europa. Consultările erau efectiv imposibile,
ceea ce i-a permis lui Butler să acţioneze după propriile sale concepţii, având prea puţin control asupra
liderilor diferitelor activităţi, care îşi stabileau singuri politica. Centralizarea şi descentralizarea
funcţionau amândouă. În aceste împrejurări nu putea exista o conducere bine coordonată, iar punerea în
practică a declaraţiei din 1876 despre autoritate nu a putut fi efectuată.

Schimbări structurale suplimentare

Sesiunile Conferinţei Generale avuseseră loc anual până în acest moment, dar delegaţii din 1889
au decis să se reunească o dată la doi ani, în anii dintre întâlniri fiind programate consilii ale districtelor.

Conducătorii districtelor aveau rolul de legătură între Conferinţe şi Conferinţa Generală.

98
 Planul pentru districte, inspirat de Consiliul european care experimentase administraţia regională,
se dovedise a fi un succes de la introducerea lui în 1888 şi a condus la ideea înfiinţării de centre
administrative intermediare între Conferinţele din Statele Unite şi Conferinţa Generală. Preşedintele
Olsen a adoptat această idee în 1892, dar nu a impus aprobarea ei, iar aceasta nu s-a concretizat. Doi ani
mai târziu, în 1894, 40 de delegaţi la prima întâlnire australiană de tabără au organizat prima entitate
intermediară, „Uniunea de Conferinţe Australasia” (Autralasian Union Conference), unind Conferinţele
din zonă. La sesiunea Conferinţei Generale din 1897, noul preşedinte ales al Bisericii, George Irwin, a
încercat să reorganizeze districtele nord americane în Uniuni, după modelul autralasian, dar nu a avut mai
mult succes decât Olsen în 1892. În loc de aceasta, pentru a oferi mai multă reprezentare, delegaţii la
sesiune au lărgit comitetul executiv al Conferinţei Generale la 13 membri.

George Irwin, preşedintele nou ales în 1897 al Conferinţei Generale, a fost foarte îngrijorat de
starea organizaţională. Decepţionat de eşecul său de a înfiinţa Uniunea Conferinţelor din America de
Nord şi de reclamaţiile care deveneau tot mai puternice şi mai frecvente la adresa condiţiilor existente, el
a caracterizat situaţia ca fiind una tristă, în care unele persoane semănau discordie şi toată lumea dorea să
facă ce-i plăcea. Chiar şi Ellen White şi-a exprimat îndoiala faţă de deciziile Conferinţei Generale ca
reprezentând vocea lui Dumnezeu. Timpul era mai mult decât adecvat pentru schimbare.

Reorganizarea profundă

Sesiunea Conferinţei Generale din 1899 a dat glas nemulţumirilor legate de defectele structurii
denominaţionale. A.T.Jones a criticat sistemul şi a adresat delegaţilor chemarea la pocăinţă.
E.J.Waggoner a îndemnat la o revenire sinceră la solia din 1888 despre neprihănirea prin credinţă.

Pe parcursul celor doi ani până la următoarea sesiune, liderii adventişti au devenit convinşi de un
lucru: problemele administraţiei şi reorganizarea aveau să constituie problema principală la sesiunea
delegaţilor din 1901. Mulţi considerau că era un lucru vital ca Ellen White să ia parte la aceste sesiuni şi
toată lumea s-a bucurat când, în toamna anului 1900, ea a revenit din Australia unde trăise începând cu
anul 1892.

O altă personalitate, pe care unii se bizuiau pentru călăuzire şi

conducere, se ridica. Noua figură era Arthur G.Daniells, în vârstă de 43 de ani,
având 13 ani de experienţă administrativă în Australia şi Noua Zeelandă,
teritorii unde Uniunea de Conferinţe avusese succes şi unde reducerea
asociaţiilor şi societăţilor de la statutul de entităţi cvasiindependente la cel de
departamente ale Bisericii reuşise foarte bine.

Cu o zi înainte de prima şedinţă, Ellen White a chemat un număr

important de lideri să se întâlnească cu ea la biblioteca Colegiului Battle Creek.
Timp de o oră şi jumătate, această femeie în vârstă de 73 de ani a vorbit despre
nevoia schimbării organizaţionale bazată pe reprezentarea echitabilă a activităţii
tuturor instituţiilor. Ea a reamintit participanţilor că nu existau regi în Biserica
Adventistă. Evanghelia şi activitatea medicală misionară trebuiau să meargă
mână în mână.

În ziua următoare, la şedinţa inaugurală, ea a chemat din nou la o reorganizare profundă. Daniells
a luat cuvântul imediat pentru a propune un comitet lărgit, care a fost numit ulterior Comitet sau
Consiliu, care să reorganizeze denominaţiunea. Sub conducerea lui Daniells, cei 75 de membri ai
comitetului s-au împărţit în subcomitete care să trateze problemele organizaţiei.

Primul subiect l-a constituit recomandarea făcută districtelor nord americane pentru înlocuirea
Conferinţelor statale cu cele care să aparţină de Conferinţa Generală.

99
 A doua recomandare solicita un nou Comitet Executiv al Conferinţei Generale, format din 25 de
membri, 6 fiind aleşi de către „Asociaţia medicală şi de binefacere”, iar ceilalţi 19 de către delegaţii la
sesiune.

Au apărut întrebări legate de recunoaşterea specială acordată lucrării medicale a Bisericii. În acel
timp „Asociaţia misionară medicală şi de binefacere” (Medical Missionary and Benevolent Association)
avea aproximativ 2.000 de angajaţi, în comparaţie cu cei 1.500 de angajaţi aflaţi sub conducerea
Conferinţei Generale. Nominalizând lucrarea medicală în mod special, comitetul consultativ şi-a
exprimat dorinţa de a-l integra în conducerea Bisericii pe dr.Kellogg şi sectorul denominaţional pe care
acesta îl conducea.

Sesiunea Conferinţei Generale din 1901 a reprezentat o piatră de hotar în istoria adventă. Numai
timpul putea să demonstreze eficienţa noii structuri. La încheierea sesiunii, Ellen White, care se temuse
la început că lucrările nu aveau să meargă bine, a mărturisit cu bucurie că Dumnezeu îndreptase totul.
Din luptele cu care s-a confruntat adventismul în anii 1880 şi 1890, atât pe plan intern cât şi extern,
Biserica a înfiinţat un sistem care oglindea principiile declaraţiei din 1876 despre autoritate. Noua
conducere nu permitea dreptul divin al regilor în cadrul denominaţiunii, ceea ce reprezenta o
recunoaştere a greşelilor din trecut şi un avertisment adresat viitorilor lideri care ar fi avut tendinţe
autocratice.

100
 Cursul nr.17

Noi începuturi în mijlocul crizei

Deşi reorganizarea din 1901 a fost atât de promiţătoare, ea nu a rezolvat toate problemele
denominaţiunii. Observând dificultăţile din Battle Creek, Ellen White recomandase ca Biserica să
înfiinţeze şi alte centre nu numai pentru a contrabalansa influenţa din Battle Creek, ci şi pentru a
recunoaşte obligaţiile Bisericii faţă de restul lumii. După sesiunea Conferinţei Generale din 1901, liderii
Bisericii au luat în serios cuvintele ei iar evenimentele au condus la împlinirea instrucţiunilor ei.
Instituţiile au părăsit Battle Creek, dar cea mai semnificativă schimbare a constituit-o mutarea sediului
Bisericii la Washington D.C. Adventiştii activaseră aproape o jumătate de secol în centrul din statul
Michigan şi considerau că Dumnezeu îi condusese către vestul mijlociu, dar ei au fost la fel de siguri că
intervenţia divină îi conducea şi să plece de acolo.

Adventiştii considerau că trecuseră printr-o criză organizaţională în 1901, dar mai exista o
problemă, cea referitoare la controlul exercitat de dr.Kellogg asupra ramurii medicale a activităţilor
Bisericii. Această problemă avea caracter spiritual, organizaţional şi personal, în acelaşi timp. Lupta cu
această problemă a consumat multă energie. În final avea să conducă la despărţirea lui Kellogg de
Biserică şi la declinul rapid al prezenţei adventiste în Battle Creek.

Mutarea la Washington

Decizia de a muta sediul Bisericii într-un loc mai favorabil activităţii sale, pe coasta Atlanticului,
a declanşat discuţii aprinse la sesiunea Conferinţei Generale din 1903, care a avut loc în Oakland, statul
California. Ellen White a afirmat fără echivoc: „Mutaţi-vă!”. Ea a declarat că Dumnezeu dorea ca liderii
denominaţionali să efectueze o separare clară de Battle Creek şi de influenţele care se dezvoltaseră acolo.

La mai puţin de o lună după întâlnirea din aprilie de la Oakland, un comitet pentru locaţie a
început să caute un loc potrivit pe coasta estică, preferabil în apropiere de oraşul New York. După
studierea unor variante în New Jersey, Connecticut, Long Island şi în amonte de oraşul New York pe
fluviul Hudson, Ellen White a luat poziţie în favoarea Washingtonului. Ea a explicat că, având numele
capitalei Statelor Unite pe emblemă, publicul avea să afle că adventiştilor nu le era frică să-şi lase lumina
să strălucească.

Însoţit de un alt membru al comitetului, Daniells a vizitat Washington D.C. Chiar la marginea
Districtului Columbia, în Tahoma Park, ei au găsit condiţii favorabile – linie de cale ferată, transport
local şi teren disponibil pentru o instituţie medicală. Ei au găsit şi o altă proprietate la o distanţă de 1,6
kilometri pentru o clădire de birouri şi pentru „Asociaţia editorială Review and Herald”.

Evenimentele s-au succedat rapid. După câteva săptămâni, un grup mai mare de lideri adventişti
au inspectat proprietatea. Daniells şi colegii lui erau nerăbdători să plece din Battle Creek, unde
considerau că atmosfera era deprimantă. Ellen White nu numai că a aprobat schimbarea, dar a şi avertizat
ca adventiştii să nu se mai ancoreze niciodată în altă parte aşa cum o făcuseră în Battle Creek. Ea a
reamintit Bisericii că adventiştii erau peregrini, în căutarea unui cămin ceresc, şi de câte ori Domnul
conduce spre schimbare, ei trebuiau să o accepte indiferent cât de neplăcut ar fi fost. Transferul la
Takoma Park a fost efectuat în august.

Această mutare de la Battle Creek la Washington a reprezentat punctul culminant al exodului

adventist care începuse în 1901. Prima instituţie care s-a mutat a fost Colegiul din Battle Creek.
E.A.Sutherland, care a devenit preşedinte al Conferinţei Generale în 1897, nu a lăsat să treacă anul fără
101
să o îndemne pe Ellen White să-şi folosească influenţa pentru mutarea instituţiei. Dar colegiul avea
80.000 $ datorie, iar vânzarea proprietăţii era incertă. Pentru a rezolva situaţia, ea şi-a donat drepturile de
autor pentru cartea „Parabolele Domnului Hristos” pentru ca profiturile să fie folosite la reducerea
datoriei colegiului adventist. După conversaţia ei prelungită cu dr.Kellogg la sesiunea Conferinţei
Generale din 1901, acesta a fost de acord să cumpere instituţia, iar spre sfârşitul sesiunii dânsa i-a
comunicat decanului colegiului, P.T.Magan, că sosise timpul ca şcoala să fie mutată.

Delegaţii la sesiune au votat, într-un interval de câteva ore, căutarea unei locaţii rurale, iar câteva
zile mai târziu „Colegiul american misionar medical Kellogg” (Kellogg’s American Medical Missionary
College) a aprobat cumpărarea şcolii. Unele dintre reformele educaţionale introduse de Sutherland şi
Magan la Battle Creek nu au fost populare. Un val de critici s-a abătut peste comunitatea adventistă când
s-a aflat de pierderea colegiului. Ellen White a liniştit protestele prin asigurarea că această mutare era
conformă cu instrucţiunile primite de ea.

Sutherland era încântat de o proprietate din Berrien Springs, statul

Michigan, pe care i-a prezentat-o lui Magan la scurt timp după ce a fost luată
decizia de mutare. Înainte să fie votată oficial hotărârea de a cumpăra pământul,
Magan a împrumutat bani pe cont propriu, a încărcat 16 vagoane de marfă cu
echipamentele de la colegiu şi a mutat colegiul 144 de kilometri spre vest.
Conducătorii Bisericii au oficializat mutarea cu întârziere şi au ales numele
„Colegiul misionar Emanuel” (Emmanuel Missionary College) ca un semn al
reformei şi al intenţiei lui Magan de a întări instruirea misionară în toate
activităţile programei şcolare. Cursurile au început în octombrie 1901 cu 50 de
studenţi care au fost incluşi într-un program de reformă care nu acorda diplome
de absolvire a studiilor superioare dar solicita efectuarea multor ore de muncă la
fermă sau în construcţii. Activitatea a fost ulterior extinsă la 8 ore pe zi iar orele
de curs au fost limitate la o disciplină pe trimestru.

Sub conducerea lui Sutherland, Colegiul Battle Creek încetase să mai acorde diplome de
absolvire a studiilor superioare, introdusese spiritul misionar printre studenţi şi cumpărase o fermă cu
suprafaţa de 32 hectare pentru instruirea în domeniul agriculturii. În ciuda acestor schimbări radicale
efectuate la vechiul Colegiu Battle Creek, deosebirile faţă de Colegiul misionar Emanuel erau foarte
mari.

Deşi campusul din Berrien Springs era urmaşul Colegiului Battle Creek, conciliul de toamnă din
1903, primul care a avut loc la Washington, a aprobat construirea unui alt colegiu, „Colegiul Profesional
Washington” (Washington Training College) pe un teren de 20 hectare în Takoma Park, la 1,6 kilometri
sud de noul sediu al Bisericii. Cei 50 de studenţi care au început cursurile în 30 noiembrie 1904
reprezentau aproximativ o treime din numărul maxim dorit de conducătorii Bisericii.

Pe 18 februarie 1902 sanatoriul a fost mistuit de un incendiu; 10 luni mai târziu, pe 30 decembrie
1902, editura a ars şi ea până în temelii. Adventiştii nu ştiau ce să creadă despre aceste tragedii, dar
Daniells, Prescott şi Ellen White au considerat că Dumnezeu a trimis o solie poporului Său, iar acesta o
ignorase. Liderii Bisericii nu s-au grăbit să reconstruiască editura, în ciuda presiunilor publice în această
privinţă. Ei şi-au luat timp pentru a căuta sfatul şi călăuzirea divină în umilinţă, convinşi că aceste
evenimente reprezentau judecata divină.

La mai puţin de o săptămână după incendiul de la editura Review, conducătorii asociaţiei

editoriale au votat întreruperea tipăririi de materiale comerciale. Au început discuţii serioase pentru
mutarea Conferinţei Generale şi a editurii. Sesiunea Conferinţei Generale din 1903 a votat mutarea
sediului denominaţional, iar decizia de mutare şi a editurii a urmat imediat. Adventiştii din Battle Creek
erau foarte nemulţumiţi, printre aceştia numărându-se şi Lycurgus McCoy, un angajat al sanatoriului,
102
care a considerat că votul reprezenta o încercare de a aduce toate activităţile denominaţionale sub
controlul comitetului Conferinţei Generale.

Liderii Bisericii îl puteau ignora pe McCoy dar nu puteau să treacă cu vederea opoziţia lui
A.R.Henry. El şi un grup nemulţumit de acţionari ai Asociaţiei editoriale adventiste au ameninţat cu o
acţiune în justiţie pentru a împiedica mutarea dacă Biserica nu cumpăra acţiunile lor la un preţ exagerat.
Deşi această tranzacţie impunea cheltuirea majorităţii rezervelor de bani lichizi pe care Conferinţa
Generală îi avea disponibili, Daniells şi ceilalţi au decis că era mai ieftin să cumpere acţiunile decât să se
supună unui proces îndelungat şi unei publicităţi negative. După ce Conferinţa Generală a decis ce
proprietate să cumpere în Washington pentru noul sediu al Bisericii, a înfiinţat o nouă „Asociaţie
Editorială Review and Herald” în districtul Columbia pentru a cumpăra activele Asociaţiei editoriale din
Battle Creek.

La începutul lunii august, la numai 4 luni după sesiunea Conferinţei Generale din 1903, Daniells,
W.A.Spicer, secretarul Conferinţei Generale, Prescott, vicepreşedintele şi editorul Review, şi un grup de
asistenţi au încărcat 4 vagoane cu mobilă de birou, acte şi lucrurile lor personale, pornind spre
Washington. Editura şi Conferinţa Generală au ocupat o clădire cu 16 camere în centrul Washingtonului
până când noul sediu a fost gata. În această clădire birourile editurii şi ale administraţiei Bisericii ocupau
etajul, iar echipamentul pentru imprimare ocupa parterul.

Daniells, Spicer şi Prescott supervizau din acest mic spaţiu lucrarea mondială în extindere şi
lucrau fără pauză pentru a strânge fonduri în vederea construirii de clădiri pentru editură, birourile
Conferinţei Generale şi o nouă dotare medicală care avea să fie înfiinţată în Takoma Park. Entuziasmul
lor i-a influenţat pe membrii Bisericii din toată lumea. În mai puţin de 2 ani s-au adunat peste 100.000
dolari pentru aceste planuri, sume importante fiind donate de credincioşii din cele mai îndepărtate părţi
ale globului, cum ar fi Noua Zeelandă.

În ciuda situaţiei financiare dificile, Daniells şi membrii comitetului au considerat că mutarea la

Washington reprezenta mai mult decât o evadare din Battle Creek. Era o ocazie pentru un nou început,
pentru înfiinţarea unor noi instituţii descrise în Mărturiile lui Ellen White. În capitală, liderii Bisericii
puteau să păstreze legătura cu legislativul referitor la legislaţia duminicală. Puteau să păstreze legătura şi
cu guvernul şi ambasadele pentru a rezolva problemele Bisericii din toată lumea. Ei nu s-au îndoit nici o
clipă că această mutare era inspirată de Dumnezeu.

Cei care cunoşteau tensiunile din Michigan nu doreau un nou Battle Creek la Takoma Park. Noul
colegiu din Washington se afla sub conducerea mai directă a Bisericii decât Colegiul din Battle Creek, în
ce priveşte mărimea sa şi programa academică. Editura mutată de la Battle Creek la Washington era mai
supusă denominaţiunii decât fusese cea din Michigan.

Rădăcinile crizei doctorului Kellogg

Înfiinţarea „Colegiului Misionar Emanuel” şi „Colegiului Profesional Washington” ca urmaşe ale

„Colegiului Battle Creek” a fost destul de uşoară în comparaţie cu mutarea editurii Review and Herald,
dar acest ultim proiect a fost umbrit de lupta cu doctorul J.H.Kellogg şi activităţile medicale conduse de
el. Rezultatul a fost cel mai puternic şoc prin care a trecut Biserica. Impactul său asupra Bisericii a lăsat
urmări permanente.

Kellogg devenise un uriaş printre adventişti. Stilul său de scris, energia debordantă şi imaginaţia
creativă îl făcuseră să fie cel mai cunoscut membru al Bisericii şi să aibă o poziţie dominantă între 1876
şi 1904, pe care puţini o puteau egala. Era devotat îmbunătăţirii stării de sănătate prin îngrijire medicală,
reforma dietei şi remedii naturale, şi îngrijirii orfanilor, săracilor, şomerilor şi alcoolicilor. Într-un anumit
sens, el era conştiinţa socială a Adventismului din vremea sa; avea influenţă asupra programelor

103
denominaţionale pentru educaţie şi editură. El visa ca toţi membrii Bisericii să devină misionari medicali,
„buni samariteni” pentru lume.

Convingerile lui Kellogg i-au adus relaţii prea puţin amicale cu ceilalţi lideri ai Bisericii. El
refuza să delege responsabilităţi colegilor săi medici, Sanatoriul Battle Creek fiind condus numai de el. Îi
învinuia pe pastori de respingerea reformei sanitare, criticându-i pentru că nu interziceau consumarea
mâncărurilor cu carne în timpul întâlnirilor de tabără şi pentru că solicitau fripturi de vacă sau pui când
mâncau la sanatoriu, deşi nu reuşise nici măcar să traducă complet în fapt vegetarianismul în politica
instituţiei de sănătate pe care o conducea.

Kellogg dispreţuia clerul adventist datorită lipsei lor de studii. Având studii superioare, fiind
foarte educat, călătorind mult, el se considera a fi mult mai capabil să conducă programele de sănătate ale
Bisericii decât ceilalţi pastori. Îi considera pe aceştia ca fiind dictatori şi lacomi, nepotriviţi pentru a
conduce varietatea de instituţii ale Bisericii, gata să-şi justifice rolul lor conducător pe baza faptului că
erau pastori.

Criticile au devenit reciproce. Predicatorii au remarcat atitudinea critică a lui Kellogg şi au

reacţionat punând sub semnul întrebării ş condamnând proiectele şi învăţăturile sale. Kellogg a declarat
dispreţuitor că pastorii au discreditat produsele sale din cereale şi proteine vegetale până când au sesizat
ocazia de a obţine profituri. Abia atunci clerul a fost de acord cu inovaţiile sale, dar Kellogg a declarat că
ei doreau să pună mâna pe unitatea sa de producţie pentru a folosi câştigurile acesteia pentru activitatea
Bisericii.

Doctorul i-a acuzat pe predicatori că doresc să controleze activitatea medicală dar refuză să o
finanţeze în mod adecvat. La rândul lor, pastorii erau neliniştiţi de mărimea disproporţionată a
programului medical, plângându-se că era prea mare în comparaţie cu activităţile evanghelistice ale
Bisericii. Erau îngrijoraţi şi de liberalismul manifestat faţă de respectarea Sabatului la sanatoriu şi de
accentul pus de Kellogg pe caracterul nesectarian al activităţii sale.

Acest aspect al sanatoriului a devenit o problemă în 1897 când contractul iniţial a expirat iar
Kellogg a propus ca vechiul „Institut pentru Reforma Sanitară” (Health Reform Institute) să fie înlocuit
de „Sanatoriul şi Asociaţia de Binefacere Michigan” (Michigan Sanitarium and Benevolent Association).
Noua entitate avea să fie recunoscută legal drept instituţie de caritate, devenind astfel scutită de impozite
şi pregătită mai bine să respingă pretenţiile acţionarilor lacomi. Membrii asociaţiei trebuiau să semneze o
declaraţie prin care recunoşteau că activitatea de la sanatoriu era „nedenominaţională, nesectariană şi
filantropică”.

Aceşti termeni i-au deranjat pe adventişti. Kellogg s-a apărat declarând că aceşti termeni
însemnau că sanatoriul nu va face discriminări limitându-şi serviciile la o anumită clasă de oameni, ci va
servi toţi bolnavii. Această clarificare a fost mulţumitoare pe moment, dar doctorul a anunţat că
sanatoriul nu va prezenta nici o doctrină specific adventistă şi că neadventiştii aveau acces în conducerea
instituţiei ca şi adventiştii. Acum adventiştii erau siguri că el era un prefăcut. Suspiciunile s-au
intensificat când el a „descoperit” că legea sub incidenţa căreia sanatoriul primise autorizaţia de
funcţionare interzicea scoaterea profitului în afara statului Michigan, acesta neputând să fie folosit pentru
alte scopuri.

Kellogg avea o poziţie diferită faţă de cea a lui Ellen White în aceste două probleme. Ea le
comunicase anterior liderilor Bisericii că era planul lui Dumnezeu ca instituţiile de sănătate să fie
organizate şi controlate exclusiv de adventişti. Acum şi-a amintit că ea şi soţul ei solicitaseră fonduri
pentru înfiinţarea „Institutului pentru Reforma Sanitară”, dar profiturile acestuia nu puteau să ajute alte
proiecte ale Bisericii, chiar dacă exista o nevoie disperată.

104
 Kellogg devine independent

Afirmaţiile că nimic nu se schimbase în conducerea şi funcţionarea sanatoriului erau dezminţite

de declaraţiile particulare ale lui Kellogg. În 1905 a scris că anticipase timp de 15 ani o separare de
Biserică şi timp de 10 ani se pregătise pentru această eventualitate. Insistase că sanatoriul trebuia să fie o
instituţie particulară, independentă, şi alcătuise actul său de înfiinţare în aşa fel încât să nu se afle la mâna
Conferinţei Generale, ci să se poată descurca şi singur dacă e cazul. Rămânea de văzut cât de bine
reuşise.

Ellen White a întrevăzut din Australia o ruptură după 1892. Ea a apelat la George Irwin să-şi
folosească autoritatea ca preşedinte al Conferinţei Generale pentru a repara breşa dintre programul
medical şi pastori. A trimis scrisori repetate de consiliere lui Kellogg în acelaşi timp, reamintindu-i că se
cunosc de mult timp şi că ea a susţinut reforma sanitară în mod consecvent. Ca şi cum îi citea gândurile,
l-a avertizat să nu facă planuri pentru a separa programele medicale de Biserică. A subliniat că desele lui
critici la adresa pastorilor şi unele din declaraţiile lui aruncau îndoieli asupra doctrinelor fundamentale
ale Bisericii. Accentul pe care-l punea pe proiectele medicale şi umanitare, deşi era legitim, conducea la
o alocare disproporţionată a fondurilor şi punea în umbră învăţăturile despre mântuire. L-a avertizat şi
contra tendinţei pe care o avea de a acumula o putere excesivă.

Cei care au primit copii ale scrisorilor sale le-au folosit în mod neînţelept pentru a susţine ideea că
doctorul nu era un om în care să ai încredere. Kellogg a reacţionat cu hotărâre, declarând că Ellen White
era prost informată şi că avea păreri greşite despre el, susţinând lucruri false. Şi-a susţinut acuzaţiile
subliniind că o clădire mare, scumpă, pe care ea a văzut-o în viziune ca făcând parte din „Misiunea
Medicală Chicago”, finanţată de Kellogg, nu exista în realitate. Ea se înşela în mod clar.

Ellen White a fost contrariată ani de zile până când faptele au demonstrat că asociaţii lui Kellogg
au comandat un set de planuri pentru o clădire similară cu cea văzută de ea în viziune. Kellogg fusese
contra acestui proiect, de aceea clădirea nu exista. Ellen White a explicat faptul că scopul viziunii ei era
acela de a împiedica construirea clădirii, dar Kellogg a susţinut toată viaţa că viziunea despre clădirea din
Chicago a dovedit că nu se putea avea întotdeauna încredere în scrierile ei.

La sfârşitul secolului al XIX-lea Kellogg era convins că Ellen White îi era duşman, fiind
influenţată de preşedintele Irwin. L-a acuzat şi pe fiul ei, W.C., de falsificarea scrierilor mamei sale.
Încercând să-l convingă pe Kellogg de prietenia ei, Ellen a acceptat invitaţia de a fi găzduită în casa lui în
timpul sesiunii Conferinţei Generale din 1901, continuând să-l avertizeze. Ea l-a condamnat în special
pentru contractele pe care le impunea studenţilor la medicină şi asistenţă medicală prin care îi obliga să
lucreze pentru „Asociaţia Medicală Misionară şi de Binefacere” (Medical Missionary and Benevolent
Association) după absolvire. El a pregătit alte contracte prin care elevii şcolilor adventiste să lucreze
pentru micile fabrici de alimente dietetice. După opinia lui Ellen White, aceste contracte concentrau o
putere excesivă în mâna unui singur om.

Cu puţin timp înainte de începerea sesiunii Conferinţei Generale din 1901, Ellen White i-a reunit
pe liderii instituţiilor educaţionale, medicale şi ai editurilor adventiste importante pentru a-i avertiza că
Dumnezeu dezaproba unele dintre practicile folosite în instituţiile lor. Referitor la Sanatoriul Battle
Creek, ea a declarat că acesta ar trebui să fie mutat în zona rurală şi să-şi reducă mărimea, avertizând:
„Mâna lui Dumnezeu va apăsa cu putere asupra voastră dacă nu faceţi o schimbare”.

La mai puţin de un an după aceea, mâna lui Dumnezeu s-a manifestat prin incendiul care a distrus
complet clădirile sanatoriului în data de 18 februarie 1902. Nici nu se răcise bine cenuşa sanatoriului
când Kellogg a început să facă planurile de reconstrucţie. A avut grijă să obţină aprobarea Conferinţei
Generale, dar nu a încercat să reducă mărimea instituţiei, să o mute într-un cadru rural, sau să înfiinţeze
mai multe instituţii mai mici în locuri diferite.
105
 El nu a căutat nici sprijinul lui Ellen White. După o tăcere de 6 luni, ea i-a spus că face o greşeală,
lucru pe care l-a repetat public la sesiunea Conferinţei Generale din 1903. Kellogg s-a oferit să vândă
noul sanatoriu şi să se mute acolo unde doreau liderii Bisericii, dar ea a refuzat această ofertă. Ellen i-a
sfătuit pe adventişti să nu cumpere acţiunile sanatoriului care fuseseră emise pentru a finanţa construirea
sa deoarece ar bloca banii în loc să-i folosească în alt scop. Kellogg a reacţionat faţă de acest sfat şi a
declarat că instituţia avea să iasă de sub tutela adventiştilor dacă aceştia continuau să nu-i ofere sprijin.
Înainte de a traduce în fapt această ameninţare, Kellogg a căutat să folosească profitul obţinut prin
vânzarea a 500.000 de exemplare din cartea sa „Templul viu” (The Living Temple) pentru reconstrucţia
sanatoriului şi achitarea datoriilor celorlalte sanatorii.

Cartea era nouă, dar ideile ei panteiste fuseseră pregătite timp de mulţi ani. Cu mai mult de două
decenii înainte, el îşi împărtăşise teoriile despre natura şi prezenţa lui Dumnezeu în creaţiunea Sa.
Acceptând sfatul lui Ellen White, a păstrat tăcerea asupra acestor teorii până la sfârşitul anilor 1890 când
a vorbit deschis despre caracterul imanent al lui Dumnezeu în toate creaturile vii. W.W.Prescott şi
E.J.Waggoner au promovat noţiuni similare la sesiunea Conferinţei Generale din 1897.

La începutul anului 1902 a apărut controversa majoră. Daniells i-a

reamintit lui Kellogg că flirta cu panteismul şi l-a sfătuit să evite orice
declaraţii în cartea „Templul viu” care ar produce neînţelegeri şi critici. Cartea
era gata pentru a fi studiată şi, la sugestia lui Kellogg, Prescott i-a făcut
recenzia. El a descoperit nu numai fraze supărătoare care erau uşor de
recunoscut ca panteiste, ci şi citate din Biblie scoase din contextul lor normal.
Era greu să fie ignorate afirmaţii precum „Creatorul există în fiecare copac, în
fiecare floare” şi „Dumnezeu Însuşi intră în trupul nostru prin consumarea
alimentelor”. Prescott a recomandat eliminarea acestor pasaje şi a altora
similare.

Înainte ca Kellogg să reflecteze asupra sugestiilor lui Prescott, el s-a

certat cu Daniells din alte cauze. În vara anului 1902 atât Daniells cât şi
Kellogg au călătorit în Europa pentru probleme ale Bisericii, existând dilema
dacă să se înfiinţeze sau nu un sanatoriu în Anglia. După ce a ales un loc convenabil, Kellogg se aştepta
la acordul Conferinţei Generale pentru cumpărarea lui, dar Daniells a fost contra. Banii nu puteau fi
obţinuţi decât printr-un împrumut, iar preşedintele Conferinţei Generale, îngrijorat de datoriile
împovărătoare din anii 1890, nu a fost de acord să mărească datoriile denominaţiunii. El a promis să ajute
la colectarea a 20.000 dolari după revenirea în S.U.A., dar Kellogg nu a fost de acord.

Vechiul subiect de nemulţumire a doctorului, lipsa unei diete vegetariene în rândul pastorilor
adventişti, a adâncit tensiunea ivită în timpul călătoriei. Observând obiceiurile alimentare ale celor care-l
însoţeau pe Daniells, Kellogg a fost convins că nici unul dintre ei nu era vegetarian. Vechile lui motive
de nemulţumire legate de predicatorii care conduceau oamenii pe un drum greşit prin exemplul lor au
renăscut. Şi-a afirmat şi îndoiala că trebuie crezut tot ceea ce scrisese Ellen White, bazându-se pe faptul
că el însuşi inspirase unele din mărturiile ei. La încheierea călătoriei în Europa, Daniells era sigur că
doctorul respingea rolul special ocupat de Ellen White în Biserică şi că el se afla pe marginea unei rupturi
cu denominaţiunea.

Separarea lui Kellogg de Biserică

Odată cu dispariţia relaţiilor cordiale dintre Kellogg şi Daniells, situaţia s-a deteriorat rapid.
Înainte de sesiunea din toamna anului 1902 a comitetului Conferinţei Generale, Kellogg l-a solicitat pe
Daniells să aloce „Asociaţiei Misionare Medicale şi de Binefacere” 1.000 $ din zecimea Conferinţei Lake
Union în locul rentei pe care sanatoriul din Moline, statul Illinois, era presat să o achite. Daniells a
refuzat, explicând că propunerea implica folosirea incorectă a zecimii. Preşedintele Conferinţei Generale
106
şi-a exprimat temerea că planurile pentru noul „Sanatoriu Battle Creek” erau prea „generoase” iar
costurile de construcţie depăşeau aşteptările. Kellogg s-a apărat susţinând că Biserica nu ducea lipsă de
bani iar denominaţiunea făcea presiuni asupra lui şi risipea zecimea în alte părţi.

Recomandările lui Prescott pentru revizuirea conţinutului cărţii „Templul viu” continuau să fie
valabile. Un comitet alcătuit din 4 persoane, Prescott, Kellogg, A.T.Jones şi dr.David Paulson, a
continuat studierea problemei, declarând, spre nemulţumirea lui Prescott, că nu aveau obiecţii faţă de
carte. Comitetul Conferinţei Generale a trecut de partea lui Prescott şi a respins campania pentru
vânzarea celor 500.000 de exemplare ale cărţii. Fără a fi surprins, Kellogg a comandat oricum tipărirea a
5.000 de exemplare la editura Review and Herald, unde activităţile comerciale continuau în ciuda
avertismentului venit din partea lui Ellen White. Acest plan a fost dat peste cap de incendiul care a
distrus editura.

Kellogg a condus fără succes o campanie pentru răsturnarea lui Daniells la sesiunea Conferinţei
Generale din 1903. Pentru binele Bisericii, cei doi au decis să renunţe la cearta dintre ei, dar Daniells a
înţeles înainte ca vara să se termine că doctorul intenţiona să publice cartea The Living Temple şi să
lupte contra lui Ellen White în acelaşi timp. Profesorii E.A.Sutherland şi P.T.Magan, împreună cu
pastorii A.T.Jones şi E.J.Waggoner aproape că i-au convins pe majoritatea medicilor adventişti
participanţi la o întâlnire specială în octombrie să susţină ideile din cartea lui Kellogg.

Numai intervenţia lui Ellen White a salvat situaţia. Ea a trimis două scrisori în care condamna
teoriile lui Kellogg. După ce Daniells le-a citit grupului, a avut loc o schimbare dramatică de opinie, iar
dr.Paulson, care conducea facţiunea pro-Kellogg, şi-a recunoscut greşeala. Jones şi Waggoner au fost şi
ei de acord. Chiar şi Kellogg însuşi părea să se supună şi să se împace cu ceilalţi, dar i-a fost greu să
rămână astfel şi să recunoască faptul că susţinea tendinţe panteiste.

Era clar că existau şi alte probleme care îl separau pe Kellogg de conducătorii denominaţionali.
La începutul anului 1903 acesta a început să facă presiuni pentru construirea unui nou colegiu în Battle
Creek pentru ca studenţii de la şcoala lui de medicină să-şi poată corecta deficienţele academice. El a
cumpărat autorizaţia de funcţionare a Colegiului Battle Creek şi a anunţat începerea studiilor. Liderii
Bisericii şi Kellogg se învinuiau reciproc. Biserica îl învinuia că ademenea studenţii şi chiar predicatorii
să se depărteze de obligaţiile lor în domeniul medical; Kellogg îi mustra pe liderii Bisericii că se foloseau
de presiuni excesive pentru ca tinerii cu potenţial să intre în lucrarea de pastoraţie sau de evanghelizare.

Sesiunea Conferinţei Generale din 1903 a fost teatrul unei dezbateri provocate de recomandarea
ca toţi membrii Bisericii să fie proprietari ai tuturor instituţiilor Bisericii prin intermediul Conferinţei.
Kellogg a considerat că era o încercare de a plasa toate instituţiile sub controlul pastorilor, inclusiv
restaurantele vegetariene şi centrele de tratament. Susţinătorii propunerii au răspuns că toate instituţiile se
bizuiau pe contribuţiile membrilor adventişti, motiv pentru care ele ar trebui să aparţină tuturor. Daniells
a făcut deosebire între proprietate şi control, sugerând că instituţiile puteau fi conduse de comitete
separate, chiar dacă Conferinţele deţineau dreptul de proprietate. Kellogg şi-a bătut joc de această idee,
adăugând că unele dintre proiectele lui, ca de exemplu „Azilul Haskell”, primiseră daruri pentru activităţi
umanitare cu condiţia ca banii să nu fie destinaţi activităţii Bisericii în acest domeniu.

Implicaţia era clară. Conform opiniei lui Kellogg, supunerea acestor instituţii controlului direct al
Bisericii constituia o trădare faţă de sponsorii care le sprijiniseră. S-a plâns din nou de pastorii care
conduceau instituţiile de sănătate fără a avea cunoştinţe sau simpatie pentru principiile sanitare. A fost de
acord cu W.C.White care declarase că exercitarea controlului era apanajul lucrătorilor. Kellogg a simţit
că majoritatea delegaţilor la sesiune nu erau de acord cu el, dar le-a spus că nu se va lăsa influenţat de
decizia lor. Şi-a ţinut cuvântul şi a refuzat să considere Sanatoriul Battle Creek drept o instituţie
proprietate a Bisericii.

107
 Kellogg şi liderii Bisericii nu mai puteau să se împace, dar separarea efectivă a doctorului de
Biserică s-a produs abia după alţi 4 ani. În anul care a urmat după sesiunea Conferinţei Generale din
1903, Sanatoriul Battle Creek şi-a pierdut studenţii de la asistenţă medicală (nursing), care erau
nemulţumiţi de controversă. Kellogg părea pregătit să facă unele schimbări dar, la o sesiune a Conferinţei
Lake Union, W.W.Prescott l-a atacat într-o predică pentru a-l învinui de panteism. A.T.Jones a ripostat,
în timp ce Ellen White a îndemnat la unitate. Unii dintre suporterii lui Kellogg şi-au schimbat atitudinea,
dar Kellogg nu a făcut nici o concesie. Daniells, obosit de anii de controverse, se afla în pragul unei crize
fizice şi mentale. Convins că nu putea să ajungă la un compromis cu Kellogg pe teme de doctrină sau
administrare a Bisericii, a refuzat să stea de vorbă cu el.

La sesiunea din toamna anului 1904, comitetul Conferinţei Generale a decis să grupeze
activităţile medicale într-un departament, la fel cum procedase cu şcoala de Sabat, publicaţiile şi alte
activităţi ale Bisericii. În general, Kellogg s-a supus şi a predat Conferinţelor activele „Asociaţiei
Medicale Misionare şi de Binefacere”, dar a refuzat să renunţe la sanatoriul din Guadalajara, Mexic,
primul obiectiv medical misionar adventist din afara Statelor Unite. Deoarece Sanatoriul Battle Creek
împrumutase bani instituţiei mexicane, el a aranjat ca titlul de proprietate al Sanatoriului Guadalajara să
treacă în mâinile instituţiei din Michigan.

Liderii Conferinţei Generale au descoperit curând că „Asociaţia Medicală Misionară şi de

Binefacere” nu avea active, ci pasive de 80.000 $, despre care Kellogg declara că trebuie să le plătească
ei. După cum a reieşit ulterior, doctorul a intervenit cu unele fonduri personale. Alţi bani veneau de la
Sanatoriul Battle Creek şi de la „Comisia medicală misionară americană” (American Medical Missionary
Board), o fundaţie finanţată de Kellogg cu acţiuni de la fulgii de porumb inventaţi de el. Ca justificare, el
a declarat că unele Conferinţe folosiseră banii în beneficiul „Asociaţiei Medicale Misionare şi de
Binefacere”, ajutând astfel la uşurarea greutăţilor sale financiare.

Controversa a continuat, fiind alimentată de noi elemente. Kellogg a continuat să publice

„Misionarul medical” (The Medical Missionary), revista „Asociaţiei Medicale Misionare şi de
Binefacere”, chiar şi după ce asociaţia a încetat să mai existe.

După mai multe discuţii între liderii Bisericii şi Kellogg, relaţia dintre ei a devenit atât de caustică
încât liderii Conferinţei Generale au decis n 1905 să nu mai discute cu el decât prin intermediul
judecătorului Jesse Arthur, consilierul juridic al Bisericii. Au trecut mai mult de doi ani până în data de
10 noiembrie 1907, când comunitatea din Battle Creek i-a retras în mod oficial lui Kellogg calitatea de
membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. M.N.Campbell, pastorul comunităţii, a amintit faptul că
doctorul nu mai luase parte la serviciile divine de ani de zile, nu achita zecimea şi se opunea rolului jucat
de Ellen White în denominaţiune. Nu s-a referit la panteism.

Kellogg nu a protestat, ba chiar a declarat că de mult nu mai era mândru de asociaţii din Battle
Creek şi că nu a fost sprijinit de ei. După alte 14 luni, el i-a eliminat pe Daniells, W.C.White şi alţi
pastori adventişti din „Asociaţia sanatoriului Michigan şi de binefacere” (Michigan Sanitarium and
Benevolent Association), organul legal care controla Sanatoriul Battle Creek. În cei 36 de ani cât a mai
trăit ulterior, a susţinut că nu şi-a schimbat opiniile religioase, dar a rămas supărat pe Daniells, Prescott şi
alţi lideri ai Bisericii.

Controversa a subliniat o greşeală importantă a reorganizării din 1901, anume faptul că liderii
Bisericii nu au făcut din „Asociaţia Medicală Misionară şi de Binefacere” un departament al Bisericii.
Aveau motivele lor să n-o facă, dar acest lucru s-a dovedit a fi neinspirat. Relaţiile cu Kellogg nu erau
bune în 1901, iar tratamentul special de care s-a bucurat pe parcursul reorganizării a exprimat speranţa că
lucrurile se vor îndrepta.

108
 Kellogg nu a greşit mereu. Plângerile lui legate de faptul că liderii Bisericii nu erau vegetarieni
erau bine întemeiate. Observaţiile lui legate de lipsa de pregătire a pastorilor aveau şi anumite merite.
Daniells însuşi a fost de acord şi a petrecut mult timp pentru a instrui mai bine pastorii după ce şi-a
încheiat mandatul de preşedinte. Deşi practicile de conducere ale lui Kellogg au demonstrat că nu era de
acord cu principiul autorităţii enunţat de Conferinţa Generală în 1876, el a acceptat frecvent consilierea
din partea liderilor Bisericii pe parcursul anilor de controverse. Dar nu a putut să accepte total
compromisul.

109
 Curs nr.18

Istoria Bisericii Adventiste - Începuturile globalizării

De-a lungul celor 4 decenii care au urmat reorganizării şi crizei Kellogg, Biserica a suferit o
schimbare majoră. Au avut loc modificări în structura iniţială din 1901, Biserica s-a extins din punct de
vedere geografic, a stabilit o reţea impresionantă de instituţii, iar numărul membrilor a crescut din 1901
până în 1945 de la 78.000 la mai mult de 576.000.

În 1921 adventismul a atins un hotar important atunci când numărul membrilor din restul lumii a
depăşit pe cel al membrilor din America de Nord. În 1945 numărul membrilor din afara Statelor Unite
constituia un procent de 63% din totalul membrilor Bisericii. America de Nord era de 4 ori mai mare
decât Diviziunea imediat următoare, Inter-America, dar avântul dezvoltării Bisericii se mutase de o bună
perioadă de timp în regiunile din afara Statelor Unite şi Canadei. Fiecare schimbare care a avut loc din
1901 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a antrenat o alta, dar centrul dezvoltării
denominaţionale era reprezentat de creşterea numărului de membri, fapt care a oferit conducătorilor
adventişti calea cea mai semnificativă de a măsura succesul.

Începutul epocii de aur a misiunilor adventiste

Marea mişcare protestantă din secolul al XIX-lea pentru evanghelizarea lumii a atins apogeul
înainte de cel de-al doilea război mondial. Potrivit specialistului în misiunea adventistă, Gottfried
Oosterwal, aproximativ 40% din lume putea fi considerată „creştină” în 1910, dar numai aproape 20% în
anul 1971. Interesul adventist pentru misiunea în ţări străine s-a intensificat o dată cu valul protestant, dar
a continuat mult după ce acesta din urmă a început să se retragă. Din anumite puncte de vedere, primul
sfert al secolului al XX-lea a fost perioada cea mai impresionantă de expansiune a adventismului.

În aceşti ani nu au existat alţi doi oameni care să fi lucrat mai eficient pentru misiune decât cei
care s-au aflat în fruntea Bisericii din 1901 pană în 1930: A.G.Daniells şi W.A. Spicer. Experienţa lui
Daniells în Australia şi Noua Zeelandă l-a marcat pentru întreaga viaţă. Un biograf a scris că dragostea sa
pentru misiune a fost pasiunea care l-a stăpânit. Unul dintre motivele cele mai puternice care l-au condus
să accepte preşedinţia Conferinţei Generale în 1901 a fost ocazia de a deveni şeful de recrutare pentru
lucrătorii misionari.

În 1887, la vârsta de 22 de ani, Spicer a plecat în Anglia ca secretarul lui S.N. Haskell. Cinci ani
mai târziu a revenit în America pentru a deveni secretarul „Departamentului misiunii străine” al
Conferinţei Generale, post pe care l-a ocupat până în 1891 când a plecat să ajute la stabilirea misiunii în
India. Doi ani mai târziu a devenit secretar al Conferinţei Generale până în 1922, aflându-se astfel într-un
contact direct cu reprezentanţii adventişti din toată lumea.

În anul care a urmat alegerii lui Daniells, 60 de noi misionari adventişti au părăsit Statele Unite
iar în anii preşedinţiei sale media anuală depăşea cifra de 100 de misionari. Anul de vârf a fost 1920 când
310 lucrători au intrat în rândurile misionarilor. În timpul în care Spicer a fost preşedintele Conferinţei
Generale, media anuală a trecut de 160. Daniells a susţinut în primul rând concentrarea eforturilor de
evanghelizare asupra unor ţări cu o economie puternică – Anglia, Germania şi Australia. Era sigur că
acestea vor deveni în scurt timp ele însele un sprijin pentru expansiunea ce urma să aibă loc.

110
 Adventismul în Europa

Începând cu 1900, adventismul a devenit efectiv susţinut prin mijloace proprii în cea mai mare
parte a Europei. După ce primul misionar adventist oficial a părăsit Statele Unite în 1874, eveniment
descris într-un capitol anterior, adventiştii de ziua a şaptea s-au dezvoltat în mod inegal de-a lungul
Europei, în Elveţia, Scandinavia, Marea Britanie şi în alte părţi, dar până în anul 1930 cei aproape 40.000
de membri din Germania constituiau de departe segmentul cel mai puternic al adventismului european.

Putem doar să presupunem de ce Biserica a înflorit în Germania pe când în Marea Britanie,

Scandinavia şi Elveţia s-a răspândit mult mai încet. Un factor l-a constituit fără îndoială conducerea
dinamică a lui L.R.Conradi, care în 1903 a devenit vice-preşedintele Conferinţei Generale, special ales
pentru Europa. El a promovat puternic atât literatura cât şi evanghelizarea publică.

Adventiştii germani au acordat mai multă atenţie bunăstării şi lucrării medicale decât majoritatea
europenilor, deşi absolvenţii şcolii din Skodsborg au înfiinţat şi ei mai multe mici cabinete de tratament
în Scandinavia. Adventiştii din Germania au pus un accent deosebit şi pe lucrarea cu tineretul. 3.000 de
tineri s-au adunat cu ocazia primului Congres al tineretului din istoria bisericii adventiste în 1928 la
Chemnitz.

Retragerea lui Conradi, precum şi instalarea totalitarismului nazist au fost încercări grele, dar în
1940 numărul de membri din Germania a depăşit cifra de 53.000.

Solia adventă adusă în România de M.B.Czechowski aproape se stinsese când o vizită a unui
evanghelist rus în 1904 a câştigat câţiva tineri români talentaţi. Aceştia s-au dovedit un stâlp de susţinere
a Bisericii în timpul dificilei perioade ce a urmat, când toţi lucrătorii străini au fost excluşi din regat.
După cel de-al doilea război mondial guvernul a adoptat o atitudine şi în 1920, cu ajutorul Germaniei, a
fost înfiinţată o mică editură. În intervalul anilor 1920-1930 Biserica şi-a mărit numărul membrilor de
aproape 4 ori, de la 2.500 de membri la 10.000. În 1940 comunitatea adventistă română a devenit una din
cele mai mari din Europa.

În 1940 Biserica română era mai mare decât toate Bisericile est-europene laolaltă, incluzând şi
celelalte ţări din Balcani. În Europa centrală şi de vest s-a înregistrat o creştere anemică; doar 7.000 de
membri erau împrăştiaţi de-a lungul Italiei, Elveţiei, Spaniei, Portugaliei şi Franţei.

O întrebare se ridică în mod natural din toate aceste date: de ce Biserica din Europa nu a avansat
aşa cum s-a întâmplat în alte părţi ale lumii în timpul primelor decenii ale secolului al XX-lea? Ca şi în
cazul încercărilor de explicare a succesului lucrării în Germania putem doar să facem presupuneri, deşi
există anumite direcţii vizibile.Autoritarismul era opus creştinismului; câteodată regimurile autoritare
făceau pace cu religia creştină predominantă a populaţiei ţării respective, lăsând alte grupări creştine să se
descurce singure în condiţii deosebit de grele.

Unii au argumentat că, din cauză că educaţia adventistă în Europa nu s-a dezvoltat la fel de mult
ca în alte părţi ale lumii, Biserica a pierdut o şansă de a se face cunoscută în rândurile tinerilor şi de a
genera energii noi în favoarea misiunii.

Anii petrecuţi de Ellen White în Australia au dat Bisericii de aici un impuls pe care alte câmpuri
misionare nu l-au experimentat. Reţeaua de instituţii din Australasia a devenit bine cunoscută datorită
eficacităţii ei; Colegiul Avondale a devenit un model pe care educatorii adventişti din S.U.A. au încercat
să îl urmeze. A.G.Daniells a dobândit cea mai mare parte a experienţei sale administrative în Australia în
timpul anilor de formare a Bisericii în acel domeniu, înainte să-şi înceapă cariera sa de 21 de ani ca
preşedinte al Conferinţei Generale. Tot din Australia provenea şi primul preşedinte neamerican al
Conferinţei Generale, C.H.Watson, care a condus Biserica în timpul celor mai mari greutăţi financiare
din anii 1930-1936.
111
 Curs nr.19

Istoria Bisericii Adventiste : Noi provocări, noi instituţii

Adventiştii s-au obişnuit să opereze cu o varietate de instituţii. Ele au apărut în numeroase forme
dar cele 3 categorii principale au fost centrele pentru îngrijirea sănătăţii, şcolile şi editurile.
Denominaţiunea a dezvoltat în jurul acestui triumvirat o mare parte a activităţilor sale din toate ţările în
care s-a răspândit adventismul. Cele 4 decenii care au urmat sesiunii Conferinţei Generale din 1901 au
reprezentat confruntarea nu doar cu un război mondial distructiv şi începutul unui al doilea, ci şi cu cele
mai serioase probleme economice pe care lumea le întâmpinase vreodată; totuşi, denominaţiunea a reuşit
să înfiinţeze o reţea de instituţii de succes în toată lumea.

În 1921, anul în care adventiştii din celelalte câmpuri din lume au depăşit ca număr America de
Nord, globalizarea instituţiilor adventiste era deja vizibilă. În 1940 aceste instituţii educau copii şi
profesionişti în aproximativ 250 de şcoli din numeroase ţări, tipărind o gamă largă de literatură în peste
200 de limbi şi deţinând 90 de sanatorii şi 68 de cabinete medicale pe tot globul.

Instituţiile pentru îngrijirea sănătăţii

În 1921 adventiştii aveau 21 de sanatorii în America de Nord şi Canada. În restul lumii existau 14
sanatorii şi 10 cabinete medicale, dintre care 7 se aflau în ceea ce mai târziu avea să fie numită lumea în
curs de dezvoltare.

Imediat după marea conferinţă din 1901, programul medical nord american s-a mutat spre vest.
Înainte ca neînţelegerile cu Kellogg să degenereze în criză, Ellen White a recomandat în 1902 o prezenţă
medicală adventistă puternică în sudul Californiei. Unul din primele rezultate ale acestui sfat a fost
cumpărarea Sanatoriului Potts din National City în anul 1904, achiziţionat parţial cu banii împrumutaţi de
Ellen White personal. Timp de 8 ani, această nouă achiziţie, redenumită Sanatoriul Paradise Valley, a
funcţionat ca instituţie particulară, dar în 1912 a devenit proprietate denominaţională. În 1940 capacitatea
iniţială de 50 de paturi era mai mult decât dublă, iar volumul anual de pacienţi a crescut peste cifra de
6.500.

În 1905 a devenit disponibilă o staţiune particulară de sănătate din Loma Linda, care trecea printr-
o perioadă nefastă. O serie de evenimente providenţiale au furnizat banii pentru achitarea preţului şi i-au
condus pe liderii Bisericii să meargă înainte. Având un personal format din 35 de oameni, Loma Linda a
primit primii pacienţi în noiembrie 1905. A fost înfiinţată imediat o şcoală pentru formarea asistentelor
medicale.

La achiziţionarea instituţiei din Loma Linda, liderii Bisericii au întâmpinat mai multe obstacole
decât la achiziţionarea celorlalte instituţii din California, dar au făcut şi cea mai îndrăzneaţă mişcare. În
unele cercuri, posibilitatea ca Loma Linda să devină o şcoală de medicină a fost considerată aproape
garantată, dar o dezbatere a arătat că această concluzie nu era acceptată dinainte. Descurajarea legată de
fiasco-ul din Battle Creek i-a influenţat pe unii, dar Ellen White a insistat cu consecvenţă ca liderii
Bisericii să înfiinţeze un program de instruire pentru medici. Au apărut îndoieli legate de capacitatea
financiară a Bisericii de a menţine o şcoală de medicină competitivă. O mare parte a sprijinului pentru
Loma Linda a venit din partea lui Pacific Union, dar nevoia pentru un suport mai mare era evidentă.
Natura instruirii a devenit şi ea un punct de discuţie. Sfatul lui Ellen White a avut întâietate – o şcoală de
medicină face parte din planul lui Dumnezeu, iar aceasta avea să devină „de cea mai înaltă clasă”.
Lucrurile au înaintat conform planificării.

112
 În 1910, ca urmare a unei analize critice a educaţiei medicale din Statele Unite, se afla în plin
avânt o mişcare pentru îmbunătăţirea tuturor şcolilor de medicină. „Asociaţia americană de medicină”
(American Medical Association) a întreprins o inspecţie la „Colegiul evangheliştilor medicali”,
acordându-i calificativul „C”, cel mai slab calificativ permis pentru a-şi continua activitatea. Problema
principală o constituia pregătirea clinică insuficientă a studenţilor în medicină. Mai mult de jumătate
dintre state aveau să refuze absolvenţilor programului adventist dreptul de a practica medicina dacă
educaţia nu se îmbunătăţea.

Problema a continuat. La sesiunea de toamnă a Conciliului din 1915, liderii denominaţionali, din
cauza unei datorii de aproape 400.000 $ pentru Loma Linda, au discutat cu seninătate reducerea
programului la doi ani şi trimiterea studenţilor la alte şcoli pentru terminarea studiilor.

Loma Linda a supravieţuit dar problemele legate de acreditarea ei au continuat. În final, eforturile
neobosite ale noului decan, dr.Percy T.Magan, au dat rezultate. Instruirea îmbunătăţită cuplată cu
investirea banilor adunaţi de el au adus calificativul „B”, care s-a transformat în „A” în 1922. Deceniul şi
jumătate petrecute în această luptă cu Asociaţia americană de medicină s-a încheiat cu acceptarea
absolvenţilor „Colegiului evangheliştilor medicali” la examenul naţional pentru obţinerea dreptului de
practicare a medicinei oriunde în Statele Unite. De asemenea, noul calificativ a facilitat validarea
diplomei acestora în multe ţări din afara Americii de Nord.

În afara Americii de Nord, liderii adventişti au promovat iniţial îngrijirea medicală mai mult în
Europa, urmată de expansiunea în alte zone decât în vest. În 1921 Sanatoriul Skodsborg din Danemarca
devenise cea mai mare instituţie medicală a denominaţiunii, având peste 375 de paturi.

Programe medicale existau şi în Germania. La Friedensau, lângă Magdeburg, un mic sanatoriu şi-
a început activitatea în 1901.

Educaţia

Creşterea pe plan internaţional a instituţiilor educaţionale adventiste a fost mai puţin

spectaculoasă, dar la fel de sigură, pe parcursul primelor 4 decenii ale anilor 1900. Arhivele arată faptul
că Biserica era din ce în ce mai atentă cu nevoile educaţionale ale adventiştilor din ţările în curs de
dezvoltare.

Majoritatea şcolilor din afara Americii erau licee; numai 7 instituţii din afara Americii de Nord
erau facultăţi, şi numai puţini studenţi, majoritatea în Germania, au profitat de acestea. Pe scurt, în 1921
mai mult de 90% din studenţii adventişti înscrişi la cursurile de studii superioare erau din America de
Nord.

Între 1916-1918, „Şcoala profesională Oakwood” (Oakwood Manual Training School) şi 3 şcoli
secundare au devenit licee şi ulterior instituţii de învăţământ superior: Atlantic Union College din statul
Massachusetts în 1922, Oakwood College din statul Alabama în 1943, Southern Missionary College din
statul Tennessee în 1944, şi Southwestern Union College din statul Texas în 1966. În 1927, o şcoală
secundară din Riverside, statul California, a iniţiat un program de colegiu de doi ani. În 1944, la fel ca şi
La Sierra College, ea a primit autorizaţia de a desfăşura programe de învăţământ cu durata de 4 ani.

Frederick Griggs, secretarul Departamentului Educaţie al Conferinţei Generale, a inaugurat

„Şcoala prin corespondenţă Fireside” în 1909, care avea să devină mai târziu „Institutul pentru studii la
domiciliu” (Home Study Institute). Mai târziu, după 1990, instituţia de studii superioare a devenit Griggs
University. Home Study Institute a facilitat educaţia superioară în multe locuri unde studenţii aveau un
acces limitat la educaţie.

113
 Primul program de instruire pastorală din Europa a început la Friedensau, în Germania de Est în
1899. Până la izbucnirea primului război mondial, Missionseminar Friedensau a funcţionat neoficial ca
centru de instruire pentru lucrare a studenţilor din multe ţări continentale. Aproximativ 250 de studenţi
erau înscrişi la cursurile sale, dar războiul i-a întrerupt prosperitatea, forţând transformarea sa în spital.
Friedensau a fost redeschis în 1919, dar nu a mai recâştigat niciodată rolul său de principal centru
adventist educaţional din Europa. În 1921, el a avut cei mai mulţi studenţi înscrişi la cursuri universitare
în afara Americii de Nord, 200 la număr. Acest succes de scurtă durată a fost urmat de un declin. În 1940
nu existau studenţi la cursuri universitare şi, înainte de închiderea sa din nou în 1943, existau aproximativ
100 de cursanţi.

Şaizeci de studenţi urmau cursurile lui Seminaire Adventiste du Saleve din Collonges, Franţa, cel
mai mare program de educaţie superioară din Europa. Pornind de la sediul său iniţial din Londra, şcoala
adventistă din Anglia şi-a mutat sediul de mai multe ori, schimbându-şi şi numele în mod repetat. În 1931
numele său a devenit Newbold Missionary College, iar la începutul celui de-al doilea război mondial
existau aproape 50 de studenţi înscrişi la cursurile sale de învăţământ superior.

Pregătirea pentru angajarea în slujba Bisericii reprezenta o caracteristică a lui Australasian

Missionary College din Australia, numit ulterior Avondale College. Ellen White a pus prima cărămidă la
fundaţia primei clădiri în 1896, când a început construcţia la noul sediu din Cooranbong.

Educaţia superioară adventistă din ţările în curs de dezvoltare a luat fiinţă, în general, prin
programele de instruire profesională care depindeau de înscrierea elevilor de la licee pentru a supravieţui
pe măsură ce se dezvoltau. În perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, instituţia cu cel
mai mare succes a fost Philippine Union College, care a fost înfiinţată în 1917 ca liceu, ajungând 8 ani
mai târziu la nivelul de colegiu unde se predau cursuri cu durata de doi ani. În 1932 a devenit prima
instituţie adventistă de învăţământ superior de 4 ani a populaţiei adventiste de culoare.

Educaţia superioară adventistă din America de Sud avea o situaţie bună în 1940. În Entre Rios,
Argentina, River Plate College deservea pe adventiştii vorbitori de limbă spaniolă din America de Sud, în
timp ce Brazil Junior College din împrejurimile oraşului Sao Paulo, din Brazilia, a devenit centrul
educaţional pentru vorbitorii de limbă portugheză din Biserică. Ambele instituţii şi-au început activitatea
în anii 1890.

114
 Cursul nr.20

Istoria Bisericii Adventiste : Perfecţionarea organizaţiei

Conferinţa Generală din 1901 făcuse mai multe modificări structurale importante în efortul de a
asigura două reforme majore: 1) descentralizarea luării deciziilor, responsabilizarea administrativă şi
direcţionarea activităţii Bisericii prin înfiinţarea Uniunilor de Conferinţe, şi 2) integrarea unei varietăţi de
programe ale Bisericii prin departamentele reprezentate la toate nivelele comitetelor executive ale
Conferinţelor.

Structura Diviziunii şi vicepreşedinţii

Conferinţa Generală din 1903 l-a ales pe L.R.Conradi ca al doilea vicepreşedinte pentru
activităţile Bisericii în Europa. Şase ani mai târziu, Conferinţa Generală din 1909 l-a ales pe I.H.Evans ca
al treilea vicepreşedinte pentru supervizarea activităţilor Bisericii în Asia. Conradi şi Evans au primit
autoritatea de a-i convoca pe preşedinţii Uniunilor de Conferinţe în zonele lor pentru consiliere şi sfat.

Comitetul Conferinţei Generale a ţinut sesiuni speciale la Gland, în Elveţia în 1907, şi la

Friedensau, în Germania în 1911, pentru a rezolva diferitele probleme din Europa. Deşi acestea au fost de
ajutor, liderii ramurii europene a Bisericii au fost convinşi în 1912 că reprezentau un slab înlocuitor
pentru o unitate administrativă mai oficială. Ei au solicitat Conferinţei Generale din 1913 să organizeze
toate Uniunile europene într-o nouă unitate numită Diviziune.

Deşi preşedintele Daniells s-a opus la început faţă de formarea unei Diviziuni europene sub
motivul că aceasta ar conduce la fragmentarea Bisericii, până la începerea sesiunii Conferinţei Generale
din 1913 el s-a convins că recomandarea era rezonabilă. Această nouă unitate administrativă avea să facă
posibil, în opinia lui, ca liderii din ţări diferite să se ajute reciproc în momente de criză pentru avansarea
cauzei adventismului. După o dezbatere scurtă, delegaţii la sesiunea Conferinţei Generale au aprobat
formarea Diviziunii prin gruparea Uniunilor.

Unii dintre delegaţii din America de Nord au sugerat şi înfiinţarea unei Diviziuni nord americane,
dar atât Daniells cât şi Spicer au considerat că nu era necesar, argumentând că, deoarece birourile
Conferinţei Generale se aflau în Statele Unite, liderii denominaţionali puteau oferi coordonarea necesară
pentru America de Nord. Dar preşedinţii Conferinţelor Uniunii nord americane au insistat, având
sprijinul lui W.T.Knox, trezorierul Conferinţei Generale. S-a aprobat prin vot organizarea imediată a
Diviziunii nord americane şi studierea necesităţii înfiinţării unei Diviziuni sud americane.

Preşedinţia lui Daniells şi cea a lui Spicer

A.G.Daniells, preşedintele Conferinţei Generale începând din 1901, a fost cel care a prezidat
aceste schimbări organizaţionale. El condusese Biserica timp de 21 de ani, gândind reorganizarea în
1901, mutând sediul din Battle Creek la Washington D.C., menţinând unitatea denominaţiunii în timpul
crizei Kellogg, încurajând începutul epocii de aur a misiunilor adventiste şi ţinând cârma în timpul
întreruperilor din primul război mondial. El avea o gândirea lucidă, era ferm, consecvent, şi a câştigat
încrederea a mii de adventişti din toată lumea.

Ellen White şi-a exprimat deseori încrederea în el, dar el era şi om, iar ea l-a corectat în anumite
ocazii datorită gândirii omeneşti care se interpusese în calea lui. El a acceptat aceste reproşuri cu
eleganţă, dar unii lideri ai Bisericii au devenit iritaţi de conducerea lui. Înainte de sesiunea Conferinţei
Generale din 1922 a avut loc o mişcare pentru înlocuirea lui, mişcare suficient de puternică pentru a face
115
comitetul de numiri să recomande schimbarea lui. Alegerea s-a oprit la W.A.Spicer, secretarul
Conferinţei Generale.

Spicer a acceptat cu rezerve noua lui funcţie. Îndurerat, dar preocupat mai mult de viitorul
Bisericii decât de propriile sale sentimente, Daniells a devotat mulţi ani servirii denominaţiunii. Într-o
mişcare fără precedent, el şi Spicer au schimbat locurile, Daniells continuându-şi activitatea ca secretar al
Conferinţei Generale până în 1926. Spicer a rămas preşedinte al Conferinţei Generale până în 1930. El a
avut acelaşi devotament pentru misiune ca şi Daniells, aceeaşi consecvenţă şi aceeaşi deschidere pentru a
călători mult. Umilinţa lui l-a făcut iubit în Biserică. Era fericit să stea treaz toată noaptea în tren pentru a
economisi banii care trebuiau plătiţi pentru un loc la cuşetă. Îşi spăla rufele singur de multe ori şi dormea
în camere ieftine de hotel. Cheltuia puţin pe mâncare, mâncând deseori o pungă de alune toată ziua în loc
de a servi mese regulate. Adventiştii au văzut latura lui umană când el a dus ajutoare la misiunile izolate
şi mici cadouri copiilor lor. Când s-a pensionat în anul 1930, a făcut acest lucru pentru că simţea că un
tânăr putea să poarte mai bine responsabilităţile acestei funcţii.

Deşi Spicer şi Daniells erau diferiţi, ei s-au completat bine unul pe celălalt. Spicer era cu 7 ani
mai tânăr decât colegul lui şi a lucrat ani de zile în umbra acestuia, dar contribuţia lui la adventism a fost
clară. Daniells a vorbit şi a scris despre subiecte teologice mai des decât Spicer, găsind timp să intre pe
terenul interpretării profeţiilor şi oferind inspiraţie pentru un profesionalism superior lucrătorilor
adventişti. De partea lui, Spicer reprezenta liantul care unea lucrarea misionară, călătorind mult şi fiind
mereu pregătit să acorde sfaturi şi încurajare comunităţii mondiale adventiste. El a susţinut cel mai mult
idealurile lucrării misionare în faţa Bisericii. Împreună, ei au creat o conducere de nădejde pentru
denominaţiune pe parcursul anilor critici.

Departamentele Conferinţei Generale

Uniunile şi Diviziunile au devenit unităţi administrative de bază pe parcursul anilor Daniells-

Spicer. Aceşti ani au adus şi implementarea fermă a structurii departamentale în cadrul adventismului.
Această nouă organizaţie a oferit ocazia pentru descentralizarea luării deciziilor şi implementarea
politicilor şi programelor Bisericii. Până în 1902, vechile asociaţii independente fuseseră înlocuite de 4
departamente separate: Educaţie, Publicaţii, Libertate Religioasă şi Şcoala de Sabat. Până în 1922,
Biserica a adăugat încă 8 departamente deoarece devenise clară eficacitatea acestora şi nevoia unei game
mai variate de activităţi.

Denominaţiunea a aşteptat până la dispariţia lui Kellogg’s Medical Missionary and Benevolent
Association pentru a înfiinţa „Departamentul medical” în 1905. Tot în 1905 a fost înfiinţat şi
„Departamentul nord american pentru străinătate”

Departamentul educaţie. Adventiştii aveau şcoli de la cele primare până la colegii în momentul
înfiinţării Departamentului Educaţie de către Conferinţa Generală. Deşi atât dr.Kellogg cât şi
W.W.Prescott au fost pentru scurt timp conducătorii departamentului la începutul său, 3 bărbaţi au fost
responsabilii principali pentru definirea ariilor de interes ale departamentului şi pentru promovarea sa:
Frederick Griggs, H.R.Salisbury şi W.E.Howell. În 1909 departamentul oferea consiliere pentru
înfiinţarea de şcoli noi, prin sfaturi generale şi călăuzire legate de dezvoltarea programei şcolare,
supervizarea unei şcoli prin corespondenţă, ajutarea producerii de manuale adventiste unde era necesar şi
editarea publicaţiei „Educaţia creştină”.

Departamentul Şcolii de Sabat. Poate că nici un alt departament dintre cele înfiinţate iniţial nu i-a
influenţat pe adventişti mai mult decât şcoala de Sabat. Departamentul a adoptat de timpuriu ţelul
„fiecare membru al Bisericii este membru al şcolii de Sabat”; motto-ul său fiind „Biserica studiază”. Pe
măsură ce activitatea departamentului şcolii de Sabat se contura, aproape toate activităţile sale se centrau
pe efortul de a îmbunătăţi atât calitatea şcolilor de Sabat, cât şi numărul persoanelor care participau
116
regulat la ele. Departamentul a căutat să pregătească instructori mai buni introducând un curs special de
instruire în 1910.

Planul „prezenţei perfecte” avea ca ţel îmbunătăţirea participării şi a calităţii participării. Membrii
care veneau la timp în fiecare săptămână timp de 3 luni şi care îşi studiaseră zilnic studiile şcolii de Sabat
au primit un „cartonaş de onoare”. Ei puteau să schimbe 4 cartonaşe pentru un semn de carte din mătase.
Semne suplimentare din mătase puteau fi obţinute pentru perioade mai lungi de prezenţă perfectă.

Forţa conducătoare a acestui program a fost L.Flora Plummer care s-a alăturat departamentului în
1901 ca secretar cu corespondenţa şi a deţinut funcţia de secretar al departamentului între 1913 şi 1936.
Ea a luptat în mod special pentru ca şcoala de Sabat să devină un centru de recrutare a voluntarilor pentru
Domnul.

Norii războiului asupra Europei

Diviziunea Europeană, având sediul şi cei mai mulţi membri în Germania, a fost prima care a
resimţit efectele războiului. Adventiştii din Rusia au rămas complet izolaţi. Contactul între sediu şi
teritoriile diviziunii din Africa şi Orientul Apropiat a fost întrerupt. Preşedintele L.R.Conradi a putut să
menţină doar comunicaţii insuficiente cu liderii Bisericii din America, Marea Britanie şi Franţa prin
intermediul Elveţiei neutre, Olandei, sau Danemarcei.

Deşi toate aceste dificultăţi au împiedicat programul de evanghelizare activă, politica de recrutare
pentru armată a fost cea care a produs cele mai multe greutăţi membrilor.

Lipsa de pregătire pentru problemele ridicate de recrutare a devenit acută în Germania. În data de
4 august 1914, preşedintele Uniunii Germaniei de Est, după consfătuiri cu mai mulţi asociaţi, „a informat
în scris Ministerul german de război ...că adventiştii de ziua a şaptea recrutaţi aveau să poarte arme în
calitate de combatanţi şi să lucreze în Sabat pentru apărarea ţării.” Deşi aceasta era o poziţie total
contrară poziţiei luată de întemeietorii Adventismului cu cincizeci de ani mai devreme, mulţi membri ai
Bisericii germane s-au supus politicii anunţată de liderii lor.

Mulţi, dar nu toţi. Un număr de recruţi germani au reuşit să obţină efectuarea serviciului
necombatant în cadrul corpului medical. Alţii au adoptat o poziţie mai radicală, refuzând să sprijine
efortul de război în orice mod. Declaraţiile unora dintre aceştia a condus la închiderea tuturor
comunităţilor adventiste dintr-o zonă a Germaniei. Ele au primit autorizarea pentru redeschidere doar
după ce liderii Bisericii au reafirmat recomandarea lor pentru activitatea combatantă.

După mai mulţi ani de la încheierea războiului, liderii adventişti din toată Europa s-au întâlnit
la Gland, în Elveţia. În data de 2 ianuarie 1923, ei au consemnat oficial faptul că se opun faţă de orice
formă de serviciu militar combatant şi muncii în zi de Sabat, în afară de cea de natură umanitară. Această
declaraţie era sprijinită de liderii germani care au recunoscut faptul că judecata lor fusese greşită în 1914.
Deşi declaraţia de la Gland a prezentat motivele pentru poziţia adventistă, ea a recunoscut şi faptul că
fiecare membru al Bisericii era „perfect liber să-şi servească ţara, oricând şi oriunde, în conformitate cu
îndemnul propriei sale conştiinţe”.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi combatanţi europeni, adventiştii erau atât de puţini la număr în
Franţa şi Italia încât nu a existat nici o confruntare majoră cu oficialii guvernamentali. Cunoaştem prea
puţine lucruri despre adventiştii ruşi din armată după anul 1914 pentru a face o generalizare a situaţiei
lor. Oricum, dezbaterea asupra caracterului adecvat al serviciului adventiştilor în armata imperială înainte
de revoluţie şi în armata socialistă după revoluţia din 1917, a condus în final la o dezbinare în Biserică.
După 1924, când liderii adventişti ruşi au luat poziţia oficială că fiecare persoană ar trebui să decidă dacă
să efectueze sau nu stagiul militar, unii membri s-au despărţit de Biserică şi au adoptat, în final, numele
de „Adventiştii adevăraţi şi liberi” (True and Free Adventists). Odată cu trecerea timpului, aceştia au
117
devenit o organizaţie ilegală, separată de Biserica adventistă oficială care a fost înregistrată la guvern şi a
obţinut, ca urmare, dreptul la închinare. În acea perioadă, dezbinarea dintre cele două grupări adventiste
nu era determinată de serviciul militar, ci de noţiunea mai largă a cooperării cu autorităţile. Această
despărţire nu s-a reparat decât după căderea regimului comunist în anul 1991.

„Eroi” adventişti

Spaţiul nu ne permite să povestim despre aceşti „eroi” adventişti în detaliu, dar menţionarea pe
scurt a câtorva dintre ei va demonstra de ce armata şi mulţi americani au ajuns să privească cu alţi ochi
cel puţin o parte din persoanele care aveau „obiecţiuni din motive de conştiinţă”. Unul dintre ei era
Duane Kinman de la Colegiul Walla Walla, poreclit „chirurgul vizuină de vulpe” după ce salvase viaţa
unui soldat prin efectuarea unei traheotomii pe câmpul de luptă. Kinman a folosit cu mult succes un
briceag şi un stilou, deşi nu văzuse niciodată cum se efectuează acest tip de intervenţie chirurgicală, ci
doar auzise descrierea ei în timpul unei conferinţe. Un altul era Keith Argraves, care era decis să devină
asistent medical în armată. Argraves s-a evidenţiat în Africa de Nord, a fost capturat de germani şi a
petrecut luni bune ca prizonier de război.

Militarul adventist care a impresionat cel mai mult naţiunea a fost, fără nici o îndoială, Desmond
T.Doss, un recrut care a avut mari probleme cu respectarea Sabatului. Doss făcea parte din trupele de
infanterie care au debarcat în Guam şi Filipine, dar el a devenit faimos în timpul uneia din ultimele bătălii
din Pacific, cea de pe insula Okinawa. Acolo, într-un Sabat din luna mai 1945, Doss a mers să-şi ajute
compania. Când trupele americane au fost alungate de pe o poziţie deţinută pe o stâncă, Doss a rămas în
urmă până când a reuşit să coboare în siguranţă 75 de răniţi. Rănit de trei ori înainte ca bătălia să ia
sfârşit, Doss a devenit prima persoană cu obiecţiuni din motive de conştiinţă căreia i-a fost acordată cea
mai înaltă decoraţie naţională, Medalia de Onoare a Congresului primită din mâna preşedintelui Harry
S.Truman în cadrul unei ceremonii speciale ţinute pe pajiştea de la Casa Albă.

Dezbaterile asupra doctrinelor şi disidenţa

Liderii denominaţionali avuseseră o atitudine ambivalentă mult timp faţă de teologia nouă şi
interpretările noi ale profeţiilor. În acelaşi timp, ei se temeau să adopte un crez oficial care, de fapt, avea
să le impună nişte poziţii fixe. Ei au încercat să lase uşa deschisă pentru a accepta noi adevăruri, dacă
acestea erau cu adevărat biblice. Liderii Bisericii au exercitat o libertate prudentă, cu diferite grade de
succes, pentru a echilibra cele două extreme ale deschiderii complete, pe de o parte, şi poziţiile neclintite,
pe de altă parte.

În absenţa unui crez, continua să fie necesară definirea punctelor fundamentale de credinţă. Istoria
adventismului arată că nu era posibilă unanimitatea de vederi asupra tuturor punctelor de interpretare
biblică, şi nici nu era necesară, dar unanimitatea asupra punctelor fundamentale de credinţă era extrem de
importantă. Disidenţa nu reprezenta doar o îndepărtare pe faţă de la o învăţătură acceptată, uneori
reprezenta şi un factor emoţional, rezultat al unui zel discutabil. Istoria adventă a arătat, de asemenea, că
liderii Bisericii au fost mai puţin flexibili faţă de învăţăturile distinctive ale Bisericii, decât faţă de
amănuntele unor profeţii sau convingeri de care mântuirea personală nu depinde în mod direct.

Un factor major care a contribuit la discuţiile doctrinale l-au reprezentat ideile diferite despre
interpretarea literală a Bibliei, pe care o susţineau liderii adventişti. Unii lideri, de asemenea, considerau
doctrina adventă mai fixă decât o considerau alţii. În primii ani ai secolului al douăzecilea, W.W.
Prescott a primit în mod pozitiv dezbaterile şi le-a spus fraţilor că lipsa unor deosebiri de opinii ar fi
arătat că Biserica încetase să mai înainteze. A.G. Daniells a recunoscut nevoia discuţiilor asupra
punctelor de vedere diferite, dar se temea că mulţi lideri şi profesori adventişti aveau să fie încurcaţi şi
să-şi piardă curajul datorită interpretărilor diferite. Amintirea conflictului cauzat de prezentările lui

118
Waggoner şi Jones despre neprihănirea prin credinţă la sesiunea Conferinţei Generale din 1888 era încă
prea vie pentru a încuraja un schimb complet liber de idei.

Dezbaterile prudente, studiul teologic continuu, şi sarcina dificilă de a trata disidenţa a

caracterizat istoria doctrinei advente. Teologii nu s-au oprit niciodată din dezbaterea asupra Bibliei, şi
uneori au avut opinii diferite. Deşi disidenţa şi apostazia erau posibile oricând, mulţi lideri au putut să-şi
discute opiniile fără a aduce prejudicii Bisericii sau a bloca misiunea ei.

Discuţiile doctrinare

Un exemplu de păreri diferite pe termen lung a fost cel al neînţelegerii dintre Uriah Smith şi
Waggoner şi Jones asupra interpretării termenului „lege” folosit de Pavel în Galateni 3:24-25. În acest
pasaj, Pavel numeşte legea ca fiind un îndrumător către Hristos, dar acest îndrumător nu mai este necesar
după ce a venit credinţa. Smith declara cu hotărâre că această lege era legea ceremonială a sistemului
levitic şi nu includea Cele Zece Porunci. Această opinie, spunea el, reprezintă punctul oficial de vedere al
adventismului. Waggoner şi Jones au declarat că Pavel se referea la conceptul de legalism. Faptul că
Ellen White părea să fie de acord cu opiniile lui Waggoner şi Jones nu l-a descurajat pe Smith, deşi el a
bătut în retragere un timp, respingând acuzaţia că opinia sa era dăunătoare pentru doctrina principală a
neprihănirii prin credinţă.

Smith a murit în anul 1903, dar alţi teologi au continuat să exprime diferite interpretări, suporterii
opiniei lui Smith afirmând că interpretarea lui Waggoner şi Jones slăbea, de fapt, importanţa Sabatului ca
parte a Celor Zece Porunci. Simplul fapt că unii teologi puteau să susţină interpretarea mai largă a „legii”
din Galateni, sprijinind în continuare valabilitatea Celor Zece Porunci, lăsa uşa deschisă pentru discuţii.
Atât Daniells, cât şi Prescott, au apelat la toţi participanţii la dezbatere pentru a sublinia neprihănirea prin
credinţă, indiferent de ceea ce ei considerau că vroia să spună Pavel prin vorbirea lui figurată.

O altă dezbatere a fost generată de doctrina divinităţii lui Hristos. Încă de la începutul Bisericii
creştine, teologii au considerat că era necesar să reafirme convingerea creştină că Hristos este veşnic ca şi
Tatăl. În ciuda acestei tradiţii îndelungate, exista o tradiţie la fel de îndelungată a unei teologii diferite,
care susţinea că Hristos, într-un mod care nu era pe deplin înţeles, nu era veşnic ca şi Tatăl. Urme ale
acestor opinii semi-ariane au persistat în adventism. Calvin P. Bollman, editor adjunct la Review, s-a
îndoit de veşnicia lui Hristos. W.T. Knox, trezorierul Conferinţei Generale, şi L.L. Caviness, un alt editor
adjunct la Review, avea şi el rezerve faţă de doctrina Trinităţii.

Prescott s-a situat pe o poziţie extrem de clară şi contra acestora, la fel ca şi H. Camden Lacey,
profesor de Biblie la Colegiul Misionar Washington (Washington Missionary College), ambii susţinând
că Dumnezeirea nu putea fi dumnezeire fără veşnicie. Ei au susţinut că cuvintele „Tată” şi „Fiu” erau
doar termeni omeneşti care să-i ajute pe oameni să înţeleagă Dumnezeirea, termeni care nu ar trebui să
fie folosiţi pentru a arăta că Hristos ar fi fost chemat la existenţă prin puterea Tatălui. Alţii, precum A.O.
Tait, editor la Signs Of The Times, i-au sfătuit pe teologi să nu abordeze acest subiect.

O discuţie mult mai aprinsă a fost generată de termenul „daily” (zilnic, necurmat) din Daniel
8;11-13 şi 11:31, unde profetul se referă la jertfa necurmată şi la încetarea acesteia în sanctuar. Pasajul
din Daniel 8 făcea parte din profeţia celor 2.300 de zile care fusese un punct predominant al predicilor lui
William Miller şi al altor pastori adventişti timpurii, şi era strâns legată de revenirea lui Hristos şi de
judecată. Miller a legat termenul „necurmat” din Daniel 8 cu Roma păgână. Unii predicatori milleriti nu
au fost de acord, dar ei au fost uniţi de data anului 1844 ca reprezentând sfârşitul profeţiei celor 2.300 de
zile. O opinie pre-millerită a acordat un sens literal jertfei necurmate aplicând această învăţătură la
sistemul iudaic de jertfe. Începând cu Reformaţiunea, mulţi protestanţi au considerat că jertfa necurmată
reprezenta un simbol, corupţia din cadrul creştinismului adusă de papalitate sau musulmani.

119
 Marea Dezamăgire a condus la reexaminarea acestui punct, mai ales pentru a valida profeţia celor
2.300 de zile. James White şi Joseph Bates au ajuns amândoi la concluzia că datele 457 î.Hr. şi 1844
d.Hr. erau imposibil de contestat, dar definiţia jertfei necurmate a continuat să le scape teologilor
adventişti. O.R.L. Crosier a declarat că jertfa necurmată arăta moartea înlocuitoare a lui Hristos, o părere
care a fost respinsă de James White, Joseph Bates, şi J.N. Andrews. Uriah Smith, recunoscut ca lider al
cercetării profeţiilor între adventişti, nu a fost de acord cu interpretarea lui Crosier, prezentând o
explicaţie proprie detaliată în cartea sa, Thoughts On Daniel (Gânduri despre Cartea lui Daniel).

L.R. Conradi a reaprins controversa la începutul secolului al douăzecilea publicând opinia sa că

jertfa necurmată reprezenta un simbol pentru lucrarea lui Hristos ca Mare Preot în sanctuarul ceresc.
Daniells, Prescott, şi Spicer au fost de acord, dar apele au fost tulburate când S.N. Haskell, G.I. Butler, şi
George Irwin s-au unit în apărarea interpretării Miller-Smith. Încercarea lor de a-şi susţine poziţia cu
citate din Early Writings (Experienţe Şi Viziuni), scrisă de Ellen White, a atras reacţia ei prin care
solicita ca scrierile sale să nu fie folosite pentru rezolvarea acestei dispute. Ea a negat că ar avea
cunoştinţe despre jertfa necurmată sau că ar fi primit instrucţiuni despre acest subiect, dar aceste
declaraţii au favorizat poziţia Miller-Smith. Ea a încercat să-şi clarifice poziţia declarând că remarcile
sale anterioare erau menite să valideze profeţia celor 2.300 de zile, nu să definească jertfa necurmată.
După moartea ei, Prescott a încheiat dezbaterea sugerând că Ellen White descuraja fixarea unor date
exacte.

Ca şi în cazul altor dezbateri, confruntarea de opinii asupra jertfei necurmate a slăbit, dar locul ei
a fost luat de o interpretare profetică larg cunoscută sub numele de problema estică. Frazele specifice
aflate în studiu erau „vremea sfârşitului” din Daniel 11:35 şi „împăratul de la miazănoapte”, care îşi
găseşte sfârşitul fără a fi ajutat de cineva, aşa cum este descris în versetul 45 din acelaşi capitol. Din nou,
Uriah Smith a fost cel care a declanşat dezbaterea declarând că timpul sfârşitului a început în 1798, când
armata franceză l-a luat prizonier pe papă. Împăratul de la miazănoapte era Turcia, al cărui deces era
menţionat în Daniel 11:45; profeţia reprezenta o prevestire a expulzării acestei ţări din Europa şi a
stabilirii capitalei sale la Ierusalim. Explicaţia lui Smith se baza pe faptul că retragerea Turciei din
Europa avea să constituie un semn că revenirea lui Hristos pe pământ era gata să se producă.

Ideile convingătoare ale lui Smith au fost crezute ani de zile de mulţi adventişti, dar nu fără a
exista şi alţii care se îndoiau, printre care James White. Mai târziu, A.O. Tait, şi editorul Review, M.C.
Wilcox, s-au îndoit şi ei de interpretările lui Smith. Datorită contextului versetelor, Tait a considerat că
problema era mai mare decât putea să explice teoria lui Smith. Lupta, pe care profetul Daniel a prezentat-
o ca având drept rezultat distrugerea împăratului de la miazănoapte, Wilcox a considerat-o ca
reprezentând evenimente pământeşti din cadrul conflictului spiritual dintre bine şi rău.

Wilcox şi-a publicat opiniile înainte de primul război mondial,

dar unii evanghelişti, care au urmărit rolul jucat de Turcia în acest
conflict, au fost convinşi că Uriah Smith avea, în definitiv, dreptate.
Spicer şi Daniells chiar au publicat cărţi despre acest subiect. C.M.
Sorensen, decan al catedrei de teologie de la Washington Missionary
College, şi C.S. Logacre, secretarul pentru libertate religioasă al
Conferinţei Generale, au fost de acord cu Daniells şi Spicer. Dar
evenimentele finale ale Primului Război Mondial nu au coincis cu
aşteptările lor. Turcia s-a retras din anumite locuri, dar nu din Europa,
aşa cm prezisese Smith. Din nou, explicaţiile lui Wilcox au câştigat
teren. Tait şi Daniells, aflaţi în tabere diferite, au căzut de acord în final
că nimeni nu va pierde mântuirea pentru că nu a înţeles aceste probleme.
Unii evanghelişti au continuat să predice despre problema estică până la
mijlocul secolului al douăzecilea, dar locul ei în evanghelizarea adventă
a devenit din ce în ce mai mic.
120
 Înţelesul cuvântului Armaghedon, la care se face referire în Apocalips 16:16, a reprezentat un alt
punct de controversă asupra profeţiilor. Adventiştii din secolul al nouăsprezecelea au considerat bătălia
ca fiind una spirituală, o parte a luptei finale a poporului lui Dumnezeu pe acest pământ înainte de a doua
venire a lui Isus. În prima decadă a secolului al douăzecilea, noţiunea de conflict între Est şi Vest s-a
infiltrat în cercurile adventiste şi a devenit o aplicaţie acceptată a profeţiei.

Această părere a fost, probabil, hrănită mai mult de evenimentele mondiale decât de studierea
Bibliei. Chiar şi pentru scriitorii din lume Armaghedon a devenit un simbol al conflictului care avea să
distrugă civilizaţia. Daniells a declarat că Armaghedon avea să se producă datorită rivalităţii politice
pentru controlarea teritoriului dintre Istambul şi Golful Persic. Ascensiunea Asiei, prin întărirea Japoniei,
sentimentele anti-vestice din China, şi tensiunea crescândă dintre Est şi Vest, toate acestea au inspirat
evangheliştii adventişti să fie de acord cu Daniells că Armaghedonul avea să fie un conflict militar
gigantic între Est şi Vest, desfăşurat în Palestina.

Profesorii de religie din colegiile adventiste au început să se îndoiască de această interpretare în

anii 1930 şi 1940. Până în 1960, studierea Bibliei şi a scrierilor lui Ellen White i-a condus înapoi la
poziţia secolului al nouăsprezecelea – Armaghedon avea să fie un conflict mai ales spiritual.

Existau şi alte subiecte de discuţii. Cei care declaraseră că 1798 era anul începutului „vremii
sfârşitului” prezentată de profetul Daniel, erau contrazişi de cei care aleseseră 1844 ca punct de pornire al
acestei perioade. Alţii preferau anul 1793. Probabil că anul 1798 era cel mai larg acceptat, dar adventiştii
nu se puteau decide cu privire la ce anume se întâmplase efectiv în acel an pentru a semnala vremea
sfârşitului. Ei au întrebat dacă era vorba de luarea papei ca prizonier de către armata franceză, sfârşitul
guvernării civile exercitate de papă, sau pierderea autorităţii Bisericii catolice de a refuza libertatea
religioasă în Italia.

Teologii au discutat şi despre identificarea celor 10 împărăţii din Daniel 2. C.P.Bollman a respins
Herulii pe care Smith i-a inclus aici, deoarece Herulii dispăruseră în anul 533 d.Hr., adică înainte de
apariţia papalităţii, după cum declara el. El a oferit să introducă Lombarzii în schimb. Prescott a subliniat
că, dacă adventiştii acceptau argumentul lui Bollman, le-ar fi fost greu să învinovăţească papalitatea
pentru schimbarea Sabatului, care se considera că avusese loc în secolul al patrulea.

Identificarea celor şapte capete ale fiarei din Apocalips 17 a condus la alcătuirea unor diferite
liste. Deşi Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma, şi papalitatea erau recunoscute de toţi ca făcând parte
dintre aceste capete, ultimele două nu erau identificate cu certitudine. Interpretarea numărului mistic 666,
din Apocalips 13:18 a rămas o enigmă, în ciuda explicaţiei furnizată de Uriah Smith. Profeţia celor şapte
trâmbiţe din Apocalips 8-11 era greu de descifrat. În ciuda multiplelor explicaţii, nu exista o unanimitate
de opinii.

O lecţie importantă a Marii Dezamăgiri a fost aceea de a evita fixarea unei date pentru revenirea
lui Hristos. Ellen White sublinia acest lucru. Dar declaraţia lui Isus din Matei 24:34 că „nu va trece
neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri” a declanşat o dezbatere despre înţelesul
cuvântului „neam” şi, ca urmare, a oferit un indiciu despre timpul cel mai îndepărtat care avea să fie
necesar până la revenirea Lui. Cea mai obişnuită capcană în care cădeau adventiştii era aceea de a sugera
că generaţia 1844 nu avea să moară înainte ca Hristos să revină. Wilcox i-a avertizat pe adventişti despre
inutilitatea unor astfel de încercări de a ghici momentul, amintindu-le că ei fixaseră succesiv anii 1790,
1798, şi 1833 ca punct de pornire al „neamului acesta”, dar au trebuit să renunţe la aceste poziţii. Prescott
avea aceeaşi opinie, îndemnându-i pe credincioşi să lucreze mai degrabă pentru îndeplinirea
evanghelizării decât să facă speculaţii despre sfârşitul acesteia.

121
 Observaţii despre discuţiile asupra doctrinei

Discuţiile adventiştilor asupra doctrinei, în cei peste 70 de ani care au urmat anului 1844, au
arătat faptul că nu toţi pastorii adventişti căzuseră de acord. Controversele despre dumnezeirea lui Hristos
au demonstrat deosebirile de interpretare literală a frazeologiei biblice. Unii lideri adventişti timpurii îl
considerau pe Isus a fi inferior Tatălui. Ei refuzaseră să renunţe la această interpretare literală a
termenilor din Biblie, dar majoritatea dintre aceştia şi-au modificat opinia până la începutul secolului al
douăzecilea, iar acceptarea veşniciei lui Hristos, similară cu cea a Tatălui, a devenit o problemă de
principiu adventist. Trinitatea a devenit, astfel, o învăţătură fundamentală a adventismului mult mai
târziu decât celelalte doctrine. Miezul problemei depăşea cadrul adventismului. Fără învăţătura că Hristos
era cu adevărat veşnic şi parte a trinităţii, adventiştii nu puteau să pretindă că reprezintă un cult creştin
legitim.

Interpretarea literală contra celei simbolice a Bibliei a făcut şi ea parte din controversa despre
problema estică şi Armaghedon. Miza era reprezentată de o înţelegere fundamental diferită a Bibliei.
Multe din aceste doctrine s-au referit la profeţie. Biserica însăşi s-a născut din studierea profeţiei, şi nu a
fost o surpriză că liderii timpurii ai Bisericii au avut o influenţă care i-a marcat pe teologii de mai târziu.
Studierea profeţiilor, mai ales a pasajelor apocaliptice din Biblie, a devenit o piatră de reper pentru
integritatea Bisericii.

Fiind cel mai eminent cercetător adventist al profeţiilor, influenţa lui Uriah Smith era uriaşă, şi
uneori îi acorda un credit disproporţionat propriilor sale convingeri. Când el bătea în retragere, greşind
uneori, apăreau interpretări, iar unii membri ai Bisericii erau jenaţi şi se întrebau dacă existau şi alte
greşeli care nu erau descoperite încă. Au apărut temeri legate de faptul că noi concepţii ar putea să
dărâme întregul cadru profetic ca pe un castel din cărţi de joc, iar Biserica avea să se prăbuşească.

Un rezultat semnificativ al acestor controverse a fost concluzia că unanimitatea era imposibilă în

rândurile adventiştilor, deşi ei aveau interpretări biblice corecte. Putem afirma, cu prudenţă, că teologii
adventişti din secolul al nouăsprezecelea se considerau răspunzători pentru cunoaşterea corectă a tuturor
profeţiilor. Dorinţa de a avea dreptate din punct de vedere teologic, de a avea o înţelegere corectă a
tuturor detaliilor scripturistice, reprezenta o forţă care îi conducea înainte. Astfel de convingeri, lăudabile
prin ele însele, au condus, totuşi, la un mediu legalist pentru Adventism.

Fără a nega nevoia unei înţelegeri corecte a profeţiilor, adventiştii au ieşit din aceste controverse
cu o apreciere mai bună a importanţei înţelegerii învăţăturilor centrale ale adventismului, care se învârt în
jurul morţii lui Hristos.

Disidenţii timpurii

Dezbaterile doctrinare anterioare nu au scindat Biserica în facţiuni, deşi putem afirma că nu toată
lumea era fericită cu consensul general sau lipsa de consens care apărea după fiecare problemă. Biserica
nu a reuşit întotdeauna să rezolve neînţelegerile într-o manieră amiabilă. Unii lideri, precum şi alţi
membri mai puţin importanţi, s-au despărţit de Biserică.

Biserica a avut de-a face cu disidenţi chiar de la începuturile ei. Mişcarea millerită s-a scindat
după 1844 şi, chiar şi înainte ca Adventiştii De Ziua A Şaptea să-şi fi ales un nume, au existat disidenţi şi
persoane care-i sprijineau. Mai multe lucruri păreau că întăresc dorinţa de separare: 1) nemulţumirea faţă
de conducere, 2) descoperirea unei „lumini noi”, şi 3) problemele personale generate de egocentrism şi
dorinţa de obţinere a unei funcţii, generând uneori îndoieli legate de echilibrul psihic al unor astfel de
persoane. Cea mai cunoscută separare a unui membru de Biserică a fost cea a lui J.H. Kellogg, la
începutul secolului al douăzecilea. Trădarea lui a dat o lovitură puternică denominaţiunii, dar alte cazuri
au ameninţat şi ele starea spirituală a adventiştilor. Unii disidenţi au devenit opozanţi aprigi şi au încercat

122
să înfiinţeze mişcări religioase independente, alţii pur şi simplu şi-au urmat propriul lor drum cu prea
puţină agitaţie. Ellen White avertizase că apostazia va apărea, chiar în rândul acelora „care, credeam noi,
erau apărători puternici ai principiilor.”

H.S.Case şi C.P.Russell, pastori în Chicago, au fost primii dezertori importanţi din rândurile
Adventiştilor Sabatarieni. Având resentimente contra soţilor White, ei au acuzat-o în 1853 pe Ellen
White şi pe soţul ei că ridicau mărturiile ei mai presus decât Biblia, şi că James se îmbogăţea de pe urma
vânzării de Biblii. Nefericita pereche a înfiinţat „Gruparea Vestitorului” (Messenger Party) şi a publicat
„Vestitorul Adevărului” (Messenger Of Truth), în care şi-a etalat opiniile proprii despre profeţiile din
Apocalips. Lor li s-au alăturat temporar J.M. Stephenson şi D.P. Hall, pastori în Wisconsin, care au
susţinut teoria „veacului viitor” (age-to-come), o interpretare a mileniului ca fiind o perioadă post-
adventă care avea să conducă la convertirea întregii lumi la creştinism.

Această mişcare dispăruse efectiv până în 1858, dar un grup de susţinători ai săi s-au reunit în
jurul lui Gilbert Cranmer, un alt pastor din Michigan. Lipsiţi de sprijin financiar, mulţi dintre membrii
grupului s-au mutat în Marion, Iowa, unde s-au aliat cu B.F. Snook şi W.H. Brinkerhoff, fostul preşedinte
şi fostul secretar al Conferinţei Iowa, care îşi pierduseră funcţiile în 1865, după ce au condus o campanie
contra soţilor White. Această grupă a format în anul următor ceea ce adventiştii au numit Gruparea
Marion, după numele localităţii Marion, din statul Iowa, unde îşi avea sediul. Continuîndu-şi separarea
doctrinară, disidenţii au renunţat la Sabatul zilei a şaptea, au negat valabilitatea viziunilor lui Ellen
White, şi au solicitat autonomia congregaţională. Membrii mişcării au înfiinţat, în cele di urmă, „Biserica
Lui Dumnezeu” (Adventistă) (Church Of God), din care s-a născut „Biserica Lui Dumnezeu” (De Ziua A
Şaptea).

Timp de aproape treizeci de ani după dezertarea lui Snook-Brinkerhoff, nu a mai avut loc o altă
încercare importantă de separare de Biserică. Apoi, la începutul anilor 1890, nemulţumirea faţă de liderii
Bisericii l-a condus pe A.W. Stanton, un laic din statul Montana, să încerce un boicot financiar asupra
Bisericii AZŞ. Articolul său, The Loud Cry (Strigătul Puternic), a declarat că Biserica devenise Babilon
şi că adevăraţii credincioşi trebuie „să iasă din ea”. În 1893, o serie de patru articole din Review, scrise
de Ellen White, şi intitulate „Biserica Rămăşiţei Nu Este Babilon” (The Remnant Church Is Not
Babylon), au descurajat mişcarea lui Stanton prin recunoaşterea faptului că Biserica avea defectele sale
dar, în ciuda acestora, ea „este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Hristos îşi îndreaptă toată
atenţia Sa”.

Cazul Moses Hull

Una dintre cele mai timpurii dezamăgiri a reprezentat-o Moses Hull,

convertit în anul 1857, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, având deja cinci
ani de experienţă în activitatea de predicare. Reputaţia lui de vorbitor
elocvent, care atrăgea mulţimi uriaşe de ascultători, era dublată de aceea că
ieşea învingător din majoritatea confruntărilor verbale. În 1862, el a atacat
spiritiştii, înfruntându-se cu unul din aceştia în Paw Paw, Michigan. După
confruntare, el a admis că fusese tulburat în cursul confruntării şi că făcuse
anumite concesii spiritismului, pe care le regreta.

Într-un efort de a-l proteja de contactele cu spiritiştii, liderii Bisericii

l-au trimis în New England, ca asistent al lui J.N. Loughborough.
Aranjamentul părea să aibă succes la început, dar Hull s-a decis în toamna
anului 1863 să nu mai predice. O anchetă efectuată de mai mulţi membri ai
Comitetului Conferinţei Generale a arătat că el respinsese Biblia ca fiind
„regula de viaţă”, negase divinitatea lui Hristos şi doctrina ispăşirii, pusese

123
la îndoială existenţa diavolului ca persoană, şi negase că omul este muritor şi pedepsirea viitoare a celor
răi. El a declarat că scria sub influenţa spiritelor.

După separarea lui de Biserică, Hull a început să susţină în mod activ spiritismul. El a declarat că
scriitorii Bibliei nu fuseseră inspiraţi de divinitate, ci scriseseră sub influenţa spiritelor. Bazându-se pe
cunoştinţele sale bogate din Biblie, el a devenit unul dintre primii vorbitori spiritişti care făceau apel la
scripturi pentru a justifica spiritismul. El şi-a dedicat mult timp predicilor sale, scrisorilor, şi reformei
sociale, până la moartea lui în anul 1907.

Dudley M. Canright

Datorită funcţiei sale în cadrul denominaţiunii şi separării de Adventiştii de Ziua a Şaptea, puţini
alţi pastori AZŞ au dobândit mai multă notorietate decât Dudley M. Canright care, ca şi Hull, s-a
convertit la adventism în tinereţe şi a ajuns rapid să predice. Având doar douăzeci şi patru de ani în
momentul hirotonisirii sale din 1865, el predicase deja timp de cinci ani şi câştigase atenţia liderilor
Bisericii.

În ciuda succesului său ca vorbitor şi participant la dezbateri, el s-a

luptat cu deznădejdea şi ispita de a respinge complet religia. În 1873, după o
dispută aprinsă cu soţii White legat de o problemă personală, el a părăsit
pastoraţia, dar a revenit după câteva luni, aparent cu mult entuziasm. Trei ani
mai târziu, el a devenit membru al Comitetului Executiv al Conferinţei
Generale şi, la scurt timp după aceea, preşedinte al Asociaţiei Şcolii de Sabat
(Sabbath School Association) şi preşedinte al Conferinţei Ohio. Motivat de
„dorinţa lui arzătoare de a fi un vorbitor public de succes”, el a decis să facă
studii în domeniul oratoriei. În toamna anului 1880, el a abandonat pastoraţia
pentru a petrece patru luni la conducerea propriilor sale cursuri de oratorie pe
care le preda în Michigan şi Wisconsin. El a recunoscut mai târziu în faţa lui
George I. Butler că nu a respectat Sabatul în acea perioadă. Revenirea lui în
pastoraţie nu a durat mult. În toamna anului 1882, el s-a decis să lucreze ca
fermier pentru a-şi câştiga existenţa.

Canright a fost influenţat de mai multe chestiuni. Deşi el a apărat-o pe Ellen White şi scrierile
acesteia, el avea o antipatie faţă de aceasta, pe care a recunoscut-o în faţa lui Butler. Ambiţia lui de a
deveni un vorbitor faimos l-a condus să mărturisească unui coleg faptul că mesajul adventist nepopular
reprezenta un obstacol pentru el. Tragediile personale, moartea soţiei sale, Lucreţia, în 1879, şi moartea
fiului său ca bebeluş, după ce s-a căsătorit a doua oară, au reprezentat lovituri puternice pentru spiritul
lui.

În ciuda recunoaşterii deschise a comportamentului său rău faţă de Ellen White, şi a incapacităţii
lui de a-şi depăşi problemele, experienţa lui ca pastor a fost schimbătoare. În timpul celor paisprezece ani
dintre 1873 şi 1887, el a părăsit pastoraţia şi a revenit de trei ori. În ianuarie 1887, el l-a informat pe
Butler, preşedintele Conferinţei Generale, că nu putea să mai fie Adventist De Ziua A Şaptea. La o
conferinţă comercială ţinută în Biserica natală a lui Canright din Otsego, Michigan, pastorul demisionar a
declarat foarte răspicat faptul că nu credea în Sabat, în doctrina sanctuarului, întreita solie îngerească,
mărturiile lui Ellen White, şi alte învăţături ale Bisericii.

Ca urmare a acestor deosebiri doctrinare, Biserica nu a avut de ales şi le-a retras calitatea de
membru atât lui Canright, cât şi soţiei sale, care era de acord cu el. La câteva săptămâni după această
acţiune, cuplul s-a alăturat congregaţiei baptiste locale. El a fost hirotonisit ca pastor baptist în decurs de
o lună, dar nu a exercitat o pastoraţie regulată, cu excepţia a trei sau patru ani.

124
 Canright a încercat să păstreze o relaţie de prietenie cu fraţii adventişti, dar bunăvoinţa lui
temporară a dispărut rapid. Un articol din Review s-a referit la apostazia sa şi a făcut o comparaţie
transparentă între el şi Iuda Iscarioteanul. Justificat sau nu, el a interpretat articolele ulterioare din
Review, care condamnau răzvrătirea contra lui Dumnezeu, ca fiind critici adresate lui. În următorii
treizeci de ani de viaţă, el a condus o campanie pentru discreditarea Bisericii AZŞ. Totuşi, a păstrat
contacte ocazionale cu foştii colegi adventişti, participând la congresul lucrătorilor din Battle Creek, în
1903, şi la funeraliile lui Ellen White, în 1915.

În 1889, el a publicat o carte cu 413 pagini, „Adventismul De Ziua A Şaptea Repudiat” (Seventh-
Day Adventism Renounced), care a devenit curând arma principală a arsenalului anti-adventist al
Protestantismului evanghelic. La moartea lui, în 1919, cartea cunoscuse paisprezece ediţii şi ajunsese în
multe părţi ale lumii. Lucrarea lui publicată postum, „Viaţa Sorei E.G. White” (Life Of Mrs. E.G.
White), a fost o încercare de a discredita rolul lui Ellen White ca mesager chemat special de Dumnezeu.

Mişcarea „trup sfânt” (Holy Flesh)

Mişcarea „carne sfântă”, care s-a dezvoltat în 1899 – 1900, aproape în umbra sediului adventist
din Battle Creek, a devenit una dintre cele mai supărătoare tendinţe doctrinare printre Adventiştii de Ziua
a Şaptea în cursul perioadei de după 1888, parţial datorită faptului că unii lideri ai Bisericii i-au subscris.
Revigorarea Bisericii după Conferinţa Generală din 1888 de la Minneapolis a condus mulţi membri la
convingerea că revărsarea promisă a Duhului Sfânt, prin „ploaia târzie”, era pe cale să se producă.

A.F. Ballenger, un vorbitor popular la întâlnirile în tabere, a intensificat această aşteptare între
1897-99, cu tema sa pentru revigorare, „Aţi Primit Voi Duhul Sfânt?” (Receive Ye The Holy Ghost).
Mişcat de declaraţiile lui Ballenger, S.S. Davis, un susţinător al revigorării din Conferinţa Indiana, a
format o echipă care a cutreierat statul cu „mesajul curăţitor”. Davis îi admira pe creştinii penticostali
pentru „duhul” lor, şi a introdus servicii caracterizate de muzică puternică şi bătăi din palme, ţipete, şi
sărituri, sperând să obţină astfel ungerea cu Duhul Sfânt. Închinătorii simţeau deseori epuizaţi şi, după
alte sărbătoriri tumultuoase în cadrul congregaţiei, erau declaraţi a fi trecut „prin experienţa grădinii”,
prin care a trecut Hristos în Ghetsemani. Această persoană născută din nou era eliberată acum de sub
puterea morţii deoarece ea primise „trup sfânt” şi, ca urmare, nu mai putea păcătui.

S.N. Haskell şi A.J. Breed, care au reprezentat Conferinţa Generală la întâlnirea de tabără din
1900 din statul Indiana, au fost alarmaţi de ceea de au văzut. Lucrătorii conferinţei, conduşi de
preşedintele lor, R.S. Donnell, a negat orice asemănare cu practicile şi comportamentele similare care
apăruseră la începutul istoriei adventismului. La deschiderea sesiunii Conferinţei Generale din 1901,
mişcarea mesajului curăţitor era gata să se propage în conferinţele din jur.

Ellen White nu i-a lăsat pe delegaţi să se întrebe ce atitudine avea ea în această problemă. În
cursul unei întâlniri publice, ea a declarat că mişcarea trupului sfânt nu era biblică şi, ca urmare, era
imposibil să se afirme că avea rezultatele pe care le susţineau întemeietorii ei, şi că excitarea extremă a
închinătorilor demonstrată în mişcarea „mesajul curăţitor” nu era favorabilă creşterii Bisericii, jucând
rolul de unealtă a celui rău. Ea a declarat că oamenii care au experimentat emoţii extreme la acele
întâlniri nu au avut o judecată raţională.

Mişcarea a luat sfârşit când Donnell, Davis, şi alţi lideri au acceptat mustrarea şi şi-au dat demisia
împreună cu întregul comitet executiv al Conferinţei Indiana. Donnell s-a transferat în alt câmp, iar Davis
s-a pensionat şi a acceptat, în final, hirotonisirea ca pastor baptist.

Jones şi Waggoner

Şocul plecării lui Canright a fost aproape egalat de înstrăinarea lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner,
cei doi „soli din 1888”. În anii 1890, ambii bărbaţi au luat parte la aproape toate sesiunile Conferinţei
125
Generale, şi amândoi au criticat o administraţie puternică şi centralizată a Bisericii. În ciuda părerilor
sale, Jones a devenit membru al Comitetului Conferinţei Generale în 1897 dar şi-a dat demisia, fiind
reales în 1901. Conferinţa Generală, parţial din cauza influenţei lui Jones, şi-a revizuit regulamentul în
acel an pentru ca supervizarea generală a denominaţiunii să fie exercitată de un comitet format din
douăzeci şi cinci de oameni, în loc să fie exercitată doar de un preşedinte.

Neţinând seama de această schimbare, A.G. Daniells, în calitate de preşedinte al Comitetului, s-a
auto-numit „preşedinte” al Conferinţei Generale, iar acest termen a fost reintrodus oficial în 1903. Jones,
care se opunea cu tărie faţă de această acţiune şi faţă de folosirea acestui termen de către Daniells, nu a
încetat să aibă o atitudine critică. În acelaşi timp, atitudinea lui dură a distrus sprijinul de care se bucura
în Conferinţa California, unde era preşedinte. Activitatea lui scurtă ca profesor de Biblie la Sanatoriul din
Battle Creek a luat sfârşit când Daniells, încurajat de Ellen White, l-a invitat să ocupe o funcţie la
Conferinţa Generală.

Jones a revenit la Battle Creek după numai câteva săptămâni, aducând boala fiicei sale drept
motivaţie pentru părăsirea noii sale funcţii. Ellen White se îndoia de mult timp de înţelepciunea alegerii
sale de a se asocia cu dr.J.H. Kellogg, şi îl sfătuise să fie mai temperat, dar atitudinea lui moderată s-a
spulberat după ce a revenit în Michigan. Revenind la poziţia lui îndelungată de criticare a autorităţii, el l-
a acuzat pe Daniells că a înfiinţat o dictatură „papală”, prin care îl persecuta pe Kellogg. Jones nu a negat
faptul că Ellen White avea o chemare specială, dar a limitat autoritatea profeţiilor sale mai mult decât
considerau fraţii că era necesar.

Duelul verbal a continuat până în 1907, când liderii Bisericii i-au retras calitatea de pastor. Doi
ani mai târziu, Daniells a condus o discuţie de trei zile despre opiniile lui Jones, şi a făcut apel la el să
revină în pastoraţie, dar Jones a refuzat. A fost doar o chestiune de timp până când Biserica din Battle
Creek i-a retras calitatea de membru.

Jones nu a renunţat niciodată la respectarea doctrinelor adventiste şi a continuat să se zbată pentru

libertate religioasă, publicând The American Sentinel Of Religious Liberty (Paznicul American Al
Libertăţii Religioase). El s-a alăturat Bisericii People’s Church, o congregaţie de negri din Washington,
D.C., care se despărţise de Biserică. El şi-a păstrat, până la moartea lui în 1923, convingerea fermă că
organizaţia Bisericii era imperfectă.

În timp ce dr.E.J. Waggoner împărtăşea cu Jones o aversiune comună faţă de puterea cu care era
investită organizaţia denominaţională, el nu era de acord în alte privinţe cu acesta, respectiv cu
personalitatea şi modul lui de abordare a studiului Bibliei. El s-a simţit atras de teoriile panteiste care au
invadat cercurile adventiste, şi a început să predice, la sfârşitul anilor 1890, alte idei care au generat
îndoieli faţă de poziţiile lui doctrinale.

În 1899, el a sugerat că toţi păzitorii poruncilor ar trebui să aibă şi darul profeţiei. În timp ce
servea în Anglia, el a declarat că sanctuarul pământesc era un simbol al corpului omenesc, şi că acea
curăţire, descrisă în Daniel 8:14, reprezenta mesajul reformei sanitare al Adventiştilor De Ziua A Şaptea.
Cea mai distrugătoare dintre teoriile lui Waggoner a fost doctrina „afinităţilor spirituale”, care declara că
cei mântuiţi pot să-şi schimbe partenerii de căsnicie în lumea viitoare şi, ca urmare, se puteau bucura în
această viaţă de o uniune spirituală cu altcineva decât soţul sau soţia lor.

Waggoner a refuzat atât invitaţia lui Ellen White de a pleca din Anglia în Australia, cât şi sfatul ei
de a nu reveni la Battle Creek, unde avea să cadă sub influenţa lui Kellogg. Ea a ajutat ca el să fie chemat
la Colegiul Misionar Emmanuel (Emmanuel Missionary College), dar el a plecat la Battle Creek după
trecerea unui singur trimestru. Nu după mult timp, Edith Adams, o tânără pe care o cunoscuse în Anglia,
a venit şi ea acolo. Până la sfârşitul anului 1905, căsnicia soţilor Waggoner s-a încheiat printr-un divorţ,
iar doctorul s-a căsătorit ulterior cu prietena lui engleză. După o scurtă perioadă petrecută în Danemarca,
126
ei au revenit la Battle Creek în 1910, unde el a predat la Colegiul din Battle Creek, condus de către
Kellogg, până la moartea lui în 1916.

Spre deosebire de Jones, Waggoner şi-a părăsit convingerea în doctrinele adventiste tradiţionale,
în special cele legate de curăţirea sanctuarului şi judecată. Oricum, el s-a abţinut de la atacurile contra
Bisericii, declarând că „cea mai bună metodă de a corecta greşelile este aceea de a însămânţa foarte
adânc seminţele adevărului.”

A.F. Ballenger

Albion Fox Ballenger este posibil să fi inspirat în parte mişcarea

Trup Sfânt prin predicile lui puternice, dar Biserica a resimţit influenţa lui
şi în alte moduri. Născut în 1861, fiu al unui pastor adventist, el avea doar
29 de ani când a început o carieră promiţătoare în domeniul libertăţii
religioase, dar Conferinţa Generală l-a solicitat, după cinci ani, să se
dedice lucrării de predicare. În 1901, el a plecat în insulele britanice, şi a
devenit, odată cu trecerea timpului, director al Misiunii Irlandeze (Irish
Mission).

În timp ce se afla în Irlanda, el a ajuns la concluzia că Ziua

Ispăşirii, care a împlinit profeţia din Daniel 8:14, nu începuse în 1844, aşa
cum declarau adventiştii, ci a început imediat după ce Hristos s-a înălţat la
ceruri după învierea Lui. Efectul acestei convingeri a fost acela că a negat
sensul distinct al anului 1844. Apărând mai întâi în faţa Comitetului
Conferinţelor Uniunii Britanice, şi apoi în faţa liderilor denominaţionali în
1905, el nu a reuşit să convingă pe nimeni că descoperise o lumină nouă pentru interpretarea profeţiilor.
Dar nici fraţii nu au reuşit să-l convingă de faptul că greşea.

Liderii l-au concediat în anul 1905 şi au respins cererea lui de mutare ca membru, ceea ce l-a
separat în mod eficient de Biserică, dar el nu s-a alipit nici unei alte denominaţiuni. Căutând să-şi
propage convingerile în rândul adventiştilor, el a beneficiat doar de un sprijin minor, mai ales din partea
persoanelor care erau deja nemulţumite de liderii Bisericii. În 1914, el a preluat conducerea unui mic
ziar, The Gathering Call (Chemarea Secerişului), editat anterior de un membru al Bisericii Lui
Dumnezeu De Ziua A Şaptea. Printre susţinătorii lui s-au aflat tatăl şi fratele său, amândoi pastori
adventişti, care şi-au pierdut şi ei funcţiile.

După moartea lui Albion în 1921, fratele lui, Edward, a continuat publicarea ziarului The
Gathering Call, mutând accentul de la disputele doctrinale la atacurile personale la adresa liderilor
Bisericii. Timp de o jumătate de secol, activităţile familiei Ballenger au reprezentat un pericol pentru
Biserică, dar opiniile disidente nu s-au bucurat niciodată de o susţinere importantă.

Margaret Rowen

La aproximativ un an după moartea lui Ellen White, doamna Margaret

W. Rowen din Los Angeles a declarat că Dumnezeu o alesese să continue
activitatea de sol special pentru poporul Lui. Ea avea sarcina să înfiinţeze
grupe de rugăciune în Biserici şi să „reformeze” denominaţiunea, dar a
exprimat vag ce probleme trebuia să rezolve.

Liderii Bisericii au adoptat o atitudine prudentă faţă de ea. Avea vârsta

de patruzeci de ani, fusese adventistă doar de patru ani, şi avea un soţ care nu
era adventist. În 1917, A.G. Daniells a sugerat ca fraţii să nu o judece, ci doar
să urmărească acţiunile ei. Între timp, un mic grup de pastori cu experienţă,
127
incluzându-i pe I.H. Evans, W.C. White, şi E.E. Andross, au stat de vorbă cu ea pe larg. Ei au tras
concluzia că, deşi scrisul ei semăna cu cel al lui Ellen White, ea nu oferea nici o dovadă convingătoare că
primise o chemare divină.

Alţi membri, incluzând câţiva pastori, aveau o părere diferită. Caracteristicile fizice ale doamnei
Rowen în timpul viziunilor erau greu de negat. Ea stătea, în general, cu mâinile strânse la piept. Corpul îi
era rigid, părea să nu respire, iar ochii, fără a clipi, păreau fixaţi asupra unor obiecte din depărtare.
Exclamaţii de genul „Slavă, slavă, slavă”, semnalau, de obicei, începutul şi sfârşitul unei viziuni. Atât cei
care se îndoiau, cât şi cei care erau convinşi, au căzut de acord că experienţele ei erau de natură
supranaturală, dar nu erau de acord asupra sursei de supranatural care genera viziunile sale.

Odată cu trecerea timpului, comportamentul doamnei Rowen a demonstrat inconsecvenţe faţă de

principiile urmate de Ellen White. Ea a prezis o foamete în Statele Unite şi a solicitat strângerea de
rezerve de alimente neperisabile. A acceptat zecimea pentru susţinerea ziarului ei şi, prin mijloace
necinstite, a plasat o confirmare scrisă a presupusei sale chemări făcute din cer în seiful familiei White
din Elmshaven. Pentru a explica cumpărarea unei serii de automobile, ea a inventat că era fiica unei
matroane din Philadelphia, care îi trimitea bani. În realitate, ea folosea pentru cheltuieli personale banii
de zecime daţi ei de persoanele care sprijineau organizaţia ei intitulată Adventiştii Reformişti De Ziua A
Şaptea (Reformed Seventh-Day Adventist).

Au trecut ani până când toată această fraudă a ieşit la lumină, dar deosebirile de doctrină dintre ea
şi Biserică erau suficiente, prin ele însele, pentru a discredita pretenţia ei că era o Adventistă De Ziua A
Şaptea corectă. Opiniile ei teologice includeau: 1) Pilat şi cei care l-au crucificat pe Isus aveau să
rătăcească pe pământ în agonie în timpul mileniului; 2) Isus a fost primul înger creat, adoptat de
Dumnezeu ca Fiu al Său numai după ce El alesese o viaţă de neprihănire; 3) cei 144.000 aveau să provină
din Statele Unite; şi 4) judecata de cercetare a celor vii a început pe 23 iulie 1919.

După ce prezicerea ei că Hristos avea să revină pe 6 februarie 1925 nu s-a împlinit, dr. B.E.
Fullmer, unul dintre susţinătorii ei, a fost deziluzionat şi a dat în vileag înşelătoriile ei, care includeau
furtul banilor de la susţinători şi depunerea lor în conturi bancare particulare. Ca răzbunare, ea a încercat
să-l omoare pe Fullmer, ceea ce a condus la condamnarea ei la detenţie în închisoarea din San Quentin.
După eliberarea ei condiţionată, ea a dispărut din mediile adventiste.

Mişcarea germană de reformă şi L.R. Conradi

O mişcare de reformă mai puţin picantă, dar mult mai răspândită decât afacerea Rowen, a avut loc
în Germania în 1915. Johann Wick, un recrut în armata imperială, care făcea închisoare pentru că a
refuzat să se vaccineze la încorporare, a pretins că a primit o viziune cu mesajul că timpul de probă avea
să se încheie „când arborele drupă înfloreşte în primăvară”. El a pregătit acest mesaj pentru a fi publicat,
dar oficialităţile de la editura Bisericii din Hamburg au refuzat să îl tipărească, ceea ce a fost considerat
de Wick drept un semn că Biserica era „decăzută”.

Între timp, el a dezertat din armată şi s-a refugiat în Bremen unde oameni inimoşi l-au ajutat să
răspândească viziunea sa în toată Germania. Problema s-a acutizat când alţi membri laici au declarat că
au avut viziuni similare, toate referindu-se la încheierea timpului de probă în acelaşi moment al
primăverii. Fără ca aceştia să aibă vreo legătură unii cu alţii, mesajul lor părea să fie identic, dar timpul
fixat de ei pentru sfârşitul lumii a declanşat suspiciuni.

Deoarece nici o dovadă nu întărea profeţiile lor, susţinătorii acestei mişcări s-au gândit să câştige
sprijin pentru ei înşişi declarând că Biserica decăzuse şi reprezenta Babilonul. Ei au criticat liderii
Bisericii din Germania pentru că se ploconeau în faţa guvernului acceptând ca adventiştii să facă armata
ca apt combatanţi şi chiar să ignore respectarea tradiţională a Sabatului.

128
 Reformatorii atinseseră o coardă sensibilă. Încercarea lui L.R. Conradi, preşedinte al Diviziunii
Europene, de a rezolva situaţia explicând faptul că Conferinţa Generală le acordase adventiştilor germani
consimţământul său tacit pentru acordul cu Armata Imperială nu a făcut altceva decât să înteţească
controversa. În 1920, după încheierea Primului Război Mondial, o delegaţie a Conferinţei Generale în
Europa, condusă de A.G. Daniells, a încercat să rezolve disidenţa crescândă declarând că liderii germani
ai Bisericii greşiseră, dar şi criticând reformatorii pentru că înfiinţaseră o organizaţie separată şi
folosiseră tactici înşelătoare pentru a-şi promova ideile.

Unii lideri germani au recunoscut greşelile făcute anterior în problema serviciului militar şi au
căutat o împăcare, dar Conradi a continuat să se apere explicând că adventiştii germani nu făceau altceva
decât să se adapteze la condiţiile naţionale, care includeau participarea la cursurile şcolare în Sabat,
precum şi serviciul militar. El a declarat că liderii Conferinţei Generale îi încurajaseră să se adapteze,
spunându-i lui şi altora că ar trebui să facă tot ce puteau în împrejurările respective. Reformatorii au făcut
presiuni pentru îndepărtarea acestor lideri care compromiseseră credinţa şi, la începutul controversei,
Conradi a fost mutat la Conferinţa Generală ca secretar de teren, iar L.H. Christian i-a succedat în funcţia
de preşedinte al Diviziunii Europene.

În ochii unora, aceste evenimente arătau ca o luptă pentru putere, reformatorii agitându-se pentru
schimbări personale în ciuda apelurilor lui Daniells la iertare şi reconciliere. Deşi mişcarea pentru
reformă şi-a pierdut mult din forţă la scurt timp după întâlnirea din 1920, criticarea adventismului
„decăzut” s-a răspândit în Statele Unite, Canada, Australia, şi America de Sud. În acelaşi timp,
reformatorii şi-au lărgit mesajul pentru a apela la toţi cei care erau nemulţumiţi de conducerea Bisericii.

Pentru Conradi, îndepărtarea lui de la preşedinţia Diviziunii Europene a fost un lucru dificil, dacă
nu chiar o lovitură fatală din punct de vedere spiritual. El fusese un tânăr imigrant german în Statele
Unite, convertit în 1878, hirotonisit în 1882, şi trimis înapoi în Europa în 1886. Lucrând din Elveţia, el a
activat în regiunile vorbitoare de limba germană şi în alte părţi ale Europei estice, şi chiar la hotarele
Africii.

Conradi a avut o influenţă puternică asupra adventiştilor din Europa. Ellen White l-a lăudat pentru
activitatea sa neobosită, iar Daniells a vorbit despre devotamentul lui faţă de Biserică. Dar, în ciuda
muncii sale neobosite, au existat probleme. În timp ce traducea lucrarea lui J.N. Andrews, History Of The
Sabbath (Istoria Sabatului), el a ajuns să creadă că Martin Luther a fost primul care vestise întreita solie
îngerească. El a ajuns să se îndoiască treptat de faptul că adventiştii interpretaseră corect înţelesul
curăţirii sanctuarului, şi a susţinut că sfârşitul profeţiei celor 2.300 de zile în 1844 nu se referea la
sanctuarul ceresc. El a tras şi concluzia că Ellen White nu era solul ales de Dumnezeu, aşa cum susţinea
Biserica despre ea.

El a atacat atât mişcarea millerită, cât şi lucrarea lui Ellen White, pe parcursul anilor. Greşelile lui
legate de serviciul militar în timpul Primului Război Mondial îl plasaseră într-o atitudine defensivă, iar
aceasta, combinată cu îndepărtarea lui de la preşedinţia Diviziunii Europene, au făcut ca situaţia să
devină foarte încordată. Deşi el a rămas angajat de Biserică, a creat probleme, şi după sesiunea
Conferinţei Generale din 1930, s-a luat hotărârea să fie convocat pentru a-şi susţine punctele de vedere.
Timp de patru zile, în octombrie 1931, el şi-a susţinut fără succes cazul în faţa unui comitet format din
treizeci şi cinci de persoane. În final, aceştia i-au retras calitatea de pastor.

La întoarcerea în Germania, Conradi s-a alăturat Bisericii Baptiste de Ziua A Şaptea. El a publicat
şi un mic ziar, The Founders Of The Seventh-Day Adventism Denomination (Fondatorii Denominaţiunii
AZŞ), în care a lansat atacuri severe la adresa multora dintre liderii Bisericii, şi mai ales la adresa soţilor
White. „Semnul distinctiv al istoriei lor îl reprezintă ereziile şi erorile neîntrerupte”, a scris el despre
fondatorii Bisericii. În timpul ultimilor opt ani de viaţă, el a organizat aproximativ 500 de adventişti în
Biserici baptiste de ziua a şaptea.
129
 „Toiagul Păstorului” şi ramura Davidienilor

Între anii 1930 şi 1950, Adventiştii Davidieni de Ziua a Şaptea, cunoscuţi sub denumirea de
„Toiagul Păstorului” (Shepherd’s Rod), a funcţionat ca un vlăstar al Bisericii Adventiste. Acest grup a
fost rezultatul învăţăturilor lui V.T. Houteff, un imigrant bulgar care a devenit Adventist De Ziua A
Şaptea în statul Illinois, înainte de a se muta în sudul Californiei.

Cam prin anul 1929, el a început să promoveze ideile sale despre starea decăzută a Bisericii, şi
convingerea sa că era un mesager divin al reformei. Dintre teoriile avansate de el, cea mai importantă
este cea legată de cei 144.000 – care alcătuiau acest grup – şi învăţăturile legate de revenirea lui Hristos.
El a interpretat anumite profeţii din Apocalips cuplându-le cu pasaje din parabolele lui Isus pentru a
întări punctele sale de vedere despre marea strigare şi ploaia târzie. La cererea lui, el a prezentat
învăţăturile sale în faţa liderilor AZŞ, dar nici una dintre părţi nu a convins-o pe cealaltă.

Houteff şi 11 susţinători s-au mutat din California în localitatea Waco, statul Texas, în 1935,
pentru a înfiinţa o colonie la „Centrul Muntele Carmel” (Mount Carmel Center), unde membrii „sigilaţi”
ai celor 144.000 puteau să se adune pentru a se pregăti în vederea mutării lor în Palestina. Regatul lui
David avea să se materializeze în Ţara Sfântă, ca teocraţie, pentru a îndeplini răspândirea Evangheliei,
fapt care avea să pregătească lumea pentru revenirea lui Hristos. Şapte ani mai târziu, în 1942, el a
organizat Biserica Adventistă Davidiană De Ziua A Şaptea (Davidian Seventh-Day Adventist Church),
pentru a obţine statut de necombatant pentru susţinătorii săi care erau în armată în timpul Celui De-al
Doilea Război Mondial. Douăzeci de ani după mutarea la Waco, Houteff a murit, lăsând conducerea
Davidienilor în seama soţiei sale.

Este greu de măsurat impactul Davidienilor asupra Bisericii AZŞ. Probabil că majoritatea
adventiştilor i-au considerat ca fiind un ghimpe. Numărul efectiv de susţinători ai lui Houteff nu este
cunoscut, parţial datorită faptului că el i-a sfătuit pe aceştia să-şi păstreze calitatea de membru în
congregaţiile adventiste, până în momentul formării unei organizaţii separate, cu scopul de a răspândi
mai uşor literatura şi convingerile lui. Houteff a acceptat zecimea şi alte donaţii pentru sprijinirea cauzei
lui, dar nu a respins scrierile lui Ellen White sau concepţia adventistă tradiţională despre sanctuar.
Respectarea acestor doctrine a constituit o deosebire majoră faţă de majoritatea mişcărilor anterioare de
reformă.

Centrul teologiei davidiene era reprezentat de cei 144.000, un detaliu profetic pentru care
adventiştii recunoscuseră de mult că nu aveau o explicaţie definitivă. Adventiştii au discutat deseori
această chestiune, şi nu este surprinzător că opiniile lor diferă. Nu era ceva neobişnuit ca susţinătorii
Toiagului Păstorului să iniţieze discuţii pe această temă. Liderii Bisericii nu au considerat că discuţiile
despre cei 144.000 erau dăunătoare. Ca urmare, davidienii puteau să rămână ca membri ai congregaţiilor
adventiste.

Centrul disputei cu Houteff şi davidienii a fost pretenţia că el deţinea explicaţia clară despre cei
144.000, şi că conducere adventistă era decăzută deoarece nu a acceptat părerea lui. Agitaţia şi criticile
sale persistente la adresa Bisericii au condus la retragerea calităţii sale de membru. Formarea unei
organizaţii Bisericeşti separate în 1942 a determinat pe susţinătorii lui să părăsească congregaţiile
adventiste pentru a i se alătura.

Aproximativ 125 de persoane locuiau în acelaşi timp la „Muntele Carmel”. Mai multe sute de
persoane au răspuns la chemarea soţiei sale, în rol de succesor la conducere, pentru a se aduna în tabără
pe 22 aprilie 1959, ca martori ai unei intervenţii providenţiale în Palestina care avea să le deschidă calea
pentru a înfiinţa mult doritul regat. Eşecul acestei preziceri a condus la declinul mişcării şi dispariţia ei
oficială în anul 1962.

130
 Dizolvarea Asociaţiei Davidiene a deschis uşa pentru o luptă menită să menţină organizaţia
religioasă şi controlul asupra „Muntelui Carmel”. O mică grupă, reorganizată în California ca Ramura
Davidienilor, a revenit la Waco. După o luptă încâlcită pentru putere, Ben şi Lois Roden au câştigat
puterea în anii 1960 şi 70, urmaţi fiind de Vernon Howell în anii 1980 şi începutul anilor 1990.

Howell, un tânăr care fusese exclus din rândurile AZŞ, care şi-a schimbat numele în mod legal în
David Koresh, la scurt timp după ce a preluat puterea, nu a adus pacea în refugiul celor 144.000.
Numărul susţinătorilor săi nu era mare, erau mai puţin de o sută, dar mulţi dintre ei erau tineri şi foşti
adventişti. Sub conducerea lui, veşti despre maltratarea minorilor, abuzări sexuale, beţie, şi folosirea
armelor de foc, toate fiind activităţi justificate printr-un mesaj de putere personală şi stare apocaliptică,
au început să parvină de la „Muntele Carmel”, şi au produs nelinişte în comunitatea din jur. Tensiunea
dintre Koresh şi lege a izbucnit pe 23 februarie 1993, când agenţii Biroului pentru Combaterea
Contrabandei cu Alcool, Tutun, şi Arme de Foc, au luat cu asalt „Muntele Carmel”. Patru agenţi au murit
în timpul schimbului de focuri.

Zguduit de această tragedie, care devenise un spectacol naţional, agenţii s-au retras în timp ce
FBI-ul a preluat asediul care a durat până pe 19 aprilie. În acea zi, trupele federale echipate cu gaze
lacrimogene şi tancuri au atacat tabăra Ramurei Davidiene. Înainte ca ziua să se încheie, „Muntele
Carmel” a fost incendiat şi distrus de o luptă pe care mulţi au considerat că a fost declanşată de Koresh şi
susţinătorii lui. Anchetatorii au găsit şaptezeci şi opt de cadavre în ruine. Printre ele se afla şi cel al lui
Koresh.

Ignorând jumătatea de secol de existenţă a organizaţiilor lor denominaţionale separate, Davidienii

şi urmaşii lor, Ramura Davidienilor, au continuat să aibă legături cu Biserica AZŞ, cel puţin în opinia
unei părţi a opiniei publice. Era clar că Biserica avea o mare problemă în domeniul relaţiilor publice şi,
pentru a elimina confuzia creată de nume, Gary Patterson, asistent administrativ al preşedintelui
Diviziunii Nord Americane, a călătorit la Waco pentru a o rezolva. Mass media naţională şi
internaţională a făcut, în general, distincţia între sectă şi Biserică.

Mişcarea Brinsmead

Una dintre cele mai problematice mişcări, care a apărut din interiorul Bisericii, a fost condusă de
Robert Brinsmead, un student australian la Colegiul Avondale. Părinţii lui participaseră la Mişcarea
Germană Pentru Reforma AZŞ (German Seventh-Day Adventist Reform Movement), dar au revenit în
Biserică atunci când Robert avea vârsta de zece ani.

Ca student în Avondale, în 1955, Robert a descoperit materiale care i-au prezentat învăţăturile lui
Jones şi Waggoner despre neprihănirea prin credinţă. Studiul acestora a generat o carieră pentru
promovarea ideilor sale, care au devenit, în final, un nou tip de „desăvârşire”, despre care el afirma că
reprezenta o ştergere miraculoasă a gândurilor şi sentimentelor păcătoase datorită neprihănirii împărtăşite
şi atribuite a lui Hristos. Ploaia târzie a Duhului Sfânt avea să aibă loc numai după ce toate păcatele erau
curăţate în acest mod de pe sanctuarul ceresc. El a introdus şi ideea că Hristos moştenise natura umană
păcătoasă la întruparea Sa, o opinie contrară declaraţiilor din cartea adventistă recent publicată,
Questions On Doctrine (Probleme De Doctrină). El mai credea şi că erorile papale se infiltrau în Biserica
AZŞ.

Robert, sprijinit puternic de fratele lui, John, şi-a răspândit ideile în Australia, câştigând un sprijin
considerabil. Unii dintre susţinători au dus şi mai departe noţiunea de desăvârşire, declarând că oamenii
cu adevărat curăţiţi de păcat erau desăvârşiţi din punct de vedere fizic şi spiritual şi nu aveau să mai
sufere de nici o boală. Chiar şi pentru observatorii neavizaţi, această învăţătură era similară cu mişcarea
„Trup Sfânt”, care exista cu jumătate de secol mai devreme.

131
 În cursul decadei anilor 1960, mişcarea Brinsmead a neliniştit pe mulţi adventişti datorită
subtilităţii sale. Ea era atrăgătoare în mod special pentru noii convertiţi şi persoanele sincere care căutau
să înţeleagă mai bine cum să se pregătească pentru cer. Ea era, de asemenea, atrăgătoare pentru
persoanele sensibile la mişcările „noua lumină” şi pentru cele care nu îi agreau pe liderii Bisericii.
Încercările de a aplana deosebirile dintre fraţii Brinsmead şi Biserică au condus la înteţirea conflictului.
În final, în vara anului 1961, lui Robert i-a fost retrasă calitatea de membru, acţiune urmată de aceeaşi
măsură aplicată şi altor susţinători ai săi. Mulţi dintre simpatizanţii lui Brinsmead au rămas membri ai
Bisericii, ceea ce le-a creat dificultăţi pastorilor, dar a provocat şi dispute şi studierea Bibliei şi a
scrierilor lui Ellen White.

Activitatea hotărâtă a liderilor Diviziunii Australasia a limitat efectele acestei crize, dar fraţii
Brinsmead şi-au transferat baza operaţiunilor în Statele Unite, unde sprijinul financiar era mai uşor de
obţinut. Întemeind „Frăţia Trezirii Sanctuarului” (Sanctuary Awakening Fellowship), ei şi-au răspândit
ideile în Diviziunea Orientului Îndepărtat şi în părţi ale Africii.

În timpul anilor de separare de Biserică, Robert Brinsmead a continuat să aibă contacte cu liderii
şi teologii adventişti iar, la mijlocul anilor 1970, el renunţase la teoria lui despre natura păcătoasă a lui
Hristos şi despre desăvârşire, şi a început să promoveze doctrina neprihănirii prin credinţă în cadrul
comunităţii protestante. Ziarul său, Present Truth (Adevărul Prezent), ajungea la 100.000 de cititori. Dar
călătoria lui teologică l-a condus şi mai departe în sensul opus. În 1980, el a publicat Judged By The
Gospel (Judecat De Evabghelie), în care a susţinut că adventiştii îşi creaseră propria lor realitate
incluzând un set de mituri despre Ellen White şi înţelesul anului 1844. La scurt timp după aceea, el a
schimbat numele ziarului Present Truth în Verdict (Verdictul), şi a declarat că respectarea Sabatul zilei a
şaptea nu era obligatorie pentru creştini. În virtutea urmării doar a Bibliei, el şi-a modificat interpretarea
strictă a desăvârşirii în anii 1950 şi a respins, în final, reperele care defineau Adventismul De Ziua A
Şaptea. Până la sfârşitul anilor 1980, influenţa lui asupra comunităţii adventiste dispăruse efectiv.

O privire înapoi la disidenţă

Au existat şi alte situaţii de disidenţă, care au afectat Biserica în grade diferite. În multe cazuri,
neînţelegerile au apărut în jurul unor întrebări de natură practică referitor la cine avea să controleze
Biserica, decât asupra unor convingeri diferite. Nemulţumirea faţă de conducerea nord-americană
reprezenta rădăcina obişnuită a acestor probleme. Rezolvarea acestor probleme a depins mai mult de
compromisuri pragmatice şi apeluri la loialitate spirituală decât de o modificare a doctrinelor.

Disidenţa legată de mesajul biblic al Bisericii a ridicat alt gen de probleme. Spectatorii, atât din
interiorul, cât şi din afara Bisericii, se întrebau aproape întotdeauna dacă persoana înstrăinată era tratată
în mod cinstit. Biserica nu îşi putea permite niciodată să ia decizii pripite la adresa vreunei persoane ale
cărei idei doctrinale erau în curs de a fi studiate. Dacă „noua lumină” era într-adevăr biblică, era nevoie
de timp pentru a o însuşi şi a o include între convingerile existente. Dacă, pe de altă parte, ideile noi erau
nebiblice, cel care le propunea merita timp pentru a-şi schimba atitudinea.

Existau îndoieli şi faţă de cât de multă pluralitate exista într-o Biserică auto-descrisă ca fiind
purtătoarea unei solii a adevărului pentru lumea muribundă. În timp ce denominaţiunea păstra uşa
deschisă pentru interpretări biblice noi, ea nu putea să permită o doctrină amestecată cu toate celelalte
care ar fi distrus identitatea adventistă. Una dintre doctrinele definitorii ale Bisericii era Sabatul zilei a
şaptea, care nu a făcut niciodată subiectul unei dezbateri sub o „nouă lumină”, dar unii disidenţi au
respins-o în final. Prin contrast, doctrina sanctuarului, care îi conferise şi ea Bisericii o parte a identităţii
sale proprii imediat după Marea Dezamăgire, reprezenta un subiect care a ajuns de multe ori în discuţie.
Liderii Bisericii au ascultat, dar nu au permis schimbarea acestei doctrine.

132
 În unele cazuri, punctele de dispută s-au învârtit în jurul chestiunilor biblice care făceau parte din
Evanghelie, dar nu constituiau punctul ei central. Deoarece teologii adventişti nu au căzut niciodată de
acord asupra tuturor punctelor de interpretare biblică, ei păreau să fie toleranţi cu părerile care erau
deschise pentru discuţie, şi nu au ştirbit pe cele care erau considerate a fi convingeri fundamentale.
Indiferent cât de flexibili erau, liderii Bisericii nu au permis ca aceste dezbateri să le consume atât de
mult timp încât să nu-şi poată îndeplini funcţia lor principală de a răspândi Evanghelia.

Deosebirea dintre disidenţă şi pluralitate constituia, uneori, o problemă de atitudine. Tratarea

disidenţei nu a fost niciodată o sarcină plăcută pentru Biserică, dar în unele ocazii, când discuţiile s-au
transformat în disidenţă, hotărârea a înlocuit calmul şi, uneori, chiar conducerea Bisericii a devenit,
efectiv, subiect de dispută. Acest lucru a tulburat apele făcând ca mulţi adventişti să creadă că era vorba
de o luptă pentru putere, în loc de o dezbatere onestă a înţelegerii Bibliei.

Confruntarea cu disidenţii nu a fost plăcută, dar a fost inevitabilă. Unele episoade mai serioase au
avut legătură mai mult cu învăţătura despre mântuire decât cu detalii profetice obscure. Acest tipar al
disidenţei a arătat că adventiştii erau serioşi în ceea ce privea convingerile lor şi că aveau o convingere
vie şi clară despre responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezeu. De la Gruparea Messenger la mişcarea
Brinsmead, Biserica a respins problemele, dar niciodată nu a fost făcut fără studierea credinţei membrilor
Bisericii şi confirmarea acestei credinţe.

133
 ANEXA

Casa lui James și Ellen White din Battle Creek

Conferința Generală și editura Review and Herald c.1908

134
Colegiul Battle Creek c.1875 Dime Tabernacle (Battle Creek)

Western Health Reform Institute Est 1866

135
 Sanatoriul de la Battle Creek

Sanatoriul de la Battle Creek în timpul incendiului 18 februarie 1902

136
 Casa de editură Review and Herald c.1868

Review and Herald după incendiere 30 Decembrie 1902

137
 Pitcairn 1890

Colegiul Avondale. Căminul fetelor 1899

138