Seminar 1

1. Printre funcțiile dreptului mediului se numără și:

a. funcţia de asigurare a unui mediu ambiant sănătos şi prosper;
b. funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile;
c. ambele variante.

2. Sunt izvoare ale dreptului mediului:

a. tratatele internaționale;
b. practicile cabinetelor de avocatură și ale experților în procedura de depunere a documentației
de mediu;
c. ambele variante.

3. În raportul juridic de drept al mediului :

a. subiecții raportului juridic de dreptul mediului se găsesc, de regulă, pe poziţie de subordonare,
respectiv supraordonare;
b. statul poate avea calitatea de subiect pasiv;
c. ambele variante.

4. Sunt izvoare ale dreptului mediului:

a. tratatele internaționale;
b. practicile experților în procedura de depunere a documentației de mediu;
c. ambele variante.

5. Pot constitui ordonanțele de urgență ale guvernului un izvor de drept al mediului?

a. regula constă în faptul că nu constituie izvor de drept al mediului, acesta având ca sursă actele
normative ale Parlamentului și ale autorităților cu competențe speciale în domeniu;
b. Ordonanțele de urgență ale guvernului au caracter de izvor de drept al mediului doar în statele
UE, ca urmare a protejării mediului prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
c. Ordonanțele de urgență ale guvernului au caracter de izvor al dreptului mediului.

6. Dreptul mediului este:

a. ramură de drept;
b. disciplină de învățământ;
c. ambele variante.

7. În delimitarea unei ramuri de drept, de altele, în cadrul unui sistem de drept, se face apel la
criteriul:
a. metoda de reglementare;
b. ambele variante;
c. caracterul normelor juridice.

8. Obiectul dreptului mediului, îl constituie relaţiile sociale specifice referitoare la:

a. conservarea mediului;
b. ameliorarea mediului;
c. ambele variante.
9. Actul normativ cadru în materia mediului este:
a. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului;
b. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind paza mediului;
c. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind ocrotirea mediului.

10. Normele juridice ale dreptului mediului sunt predominant:

a. imperative - onerative;
b. dispozitive - supletive;
c. dispozitive - permisive;

11. Dreptul mediului îndeplineşte următoarele funcţii:

a. normativă;
b. funcţia de asigurare a unui mediu sănătos şi prosper;
c. ambele variante.

12. Dreptul mediului este acea ramură de drept, parte componentă a sistemului naţional de drept,
care reuneşte normele juridice ce reglementează:
a. relaţiile sociale privind protecţia mediului, în vederea atingerii obiectivelor specifice
dezvoltării durabile;
b. relațiile sociale patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane fizice/juridice aflate pe poziție
de egalitate juridică;
c. relațiile sociale privind protecția oamenilor față de accidentele ecologice.

13. Printre izvoarele dreptului mediului se numără:

a. legea, codurile, actele Guvernului, cutuma;
b. doctrina;
c. jurisprudența internă.

14. Printre izvoarele dreptului mediului intră;

a. doctrina;
b. jurisprudența CJUE;
c. Practicile cabinetelor de avocatura și ale experților în procedura de depunere a documentației
de mediu.

15. Funcţia de promovare a cooperării internaţionale constă și în aceea că prin normele juridice
adoptate se realizează optimizarea şi diversificarea cooperării economice internaţionale prin:
a. transferul de tehnologii;
b. asigurarea asistenţei tehnice și pregătirea specialiştilor naţionali în diversele probleme ale
practicii şi dezvoltării calităţilor naturale ale mediului;
c. ambele variante.

16. Raportul juridic de dreptul mediului:

a. reglementează relațiile privind protecția mediului;
b. este o relație socială reglementată de norma de dreptul mediului;
c. este o relație socială în care părțile se află pe poziție de egalitate juridică.
17. Dreptul mediului și dreptul constituțional se deosebesc în principal prin:
a. obiectul supus reglementării;
b. finalitatea normelor;
c. ambele variante.

18. Interconexiunile dintre dreptul mediului și dreptul civil se referă la:

a. raporturile juridice decurgând din dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia, unde
normele dreptului civil interferează cu cele privind ocrotirea şi conservarea solului, subsolului,
apelor, pădurilor, determinând cerinţe şi consecinţe juridice complementare;
b. răspunderea pentru prejudiciul ecologic, unde dispoziţiile Codului civil rămân dreptul comun,
în materie, actul normativ-cadru în materia mediului prevăzând reguli specifice;
c. ambele variante.

19. Interconexiunile dintre dreptul mediului și dreptul civil se referă la:

a. dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor de protecţie a mediului;
b. sensul expresiilor „persoană fizică” şi „juridică” este cel din dreptul civil;
c. ambele variante.

20. Deosebirile esenţiale dintre dreptul mediului și dreptul civil decurg din:
a. în raporturile juridice civile, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică, pe când în cele de
drept al mediului se găsesc într-o formă de subordonare specifică;
b. ambele variante;
c. dacă în dreptul civil este determinat titularul dreptului, în raportul juridic de dreptul mediului
este determinat titularul obligaţiei de a face sau de a nu face ceva privind protecţia mediului;

21. Raportul juridic de dreptul mediului se deosebește de cel de drept civil prin aceea că:
a. subiecții au o calitate anume;
b. ambele variante;
c. este predominantă voința legiuitorului.

22. Dreptul mediului şi dreptul administrativ se aseamănă prin:

a. poziţia de subordonare juridică în care se află părțile;
b. calitatea părților;
c. ambele variante.

23. Dreptul mediului şi dreptul administrativ se aseamănă prin:

a. autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului este realizată de administraţie, ce are şi o
componentă de poliţie administrativă;
b. înfiinţarea şi dezvoltarea unor instituţii de drept administrativ special organizate şi cu atribuţii
specifice pentru protecţia mediului;
c. ambele variante.

24. Diferenţa dintre dreptul mediului şi dreptul administrativ rezidă în:

a. calitatea părților;
b. obiectul de reglementare: astfel, relaţiile sociale reglementate de dreptul administrativ sunt
născute pentru realizarea activităţii executive, pe când raporturile de dreptul mediului sunt
născute pentru realizarea protecţiei mediului ca „obiectiv de interes public major”.
c. nicio variantă.

25. Specificul raportului juridic de dreptul mediului rezidă în:

a. în raportul juridic de dreptul mediului, persoanele, indiferent că sunt persoane fizice, juridice,
ori statul se pot găsi atât în poziţia de subiect activ, cât şi în poziţia de subiect pasiv;
b. subiectele raportului juridic de dreptul mediului se găsesc de regulă pe poziţie de subordonare,
respectiv supraordonare, şi doar prin excepţie se pot găsi pe poziţie de egalitate juridică;
c. ambele variante.

26. Specificul raportului juridic de dreptul mediului rezidă în:

a. părților nu le este cerută o calitate anume;
b. numai prin excepţie, raporturile juridice de dreptul mediului au caracter dublu voliţional, de
regulă acestea luând naştere prin voinţa statului exprimată în lege;
c. nicio variantă.

27. Sunt subiecți ai raportului juridic de dreptul mediului:

a. persoanele fizice indiferent de cetăţenie, apatrizii, cei cu dublă cetăţenie;
b. animalele;
c. nicio variantă.

28. Care variantă este falsă? Sunt subiecți ai raportului juridic de dreptul mediului:
a. natura;
b. persoanele juridice de naţionalitate română sau străină, organizaţiile neguvernamentale, statul
şi unităţile administrativ-teritoriale;
c. nicio variantă.

Seminar 2

1. Din generaţia a treia de drepturi ale omului fac parte:

a. dreptul la un mediu sănătos;
b. dreptul la viață;
c. ambele variante.

2. Expresia „oricărei persoane” cuprinsă în art. 35 din Constituție se referă la:

a. persoane fizice/ persoane juridice;
b. animale;
c. nicio variantă.

3. Din textul „Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept” cuprinsă în art.
35 din Constituție înțelegem că statul:
a. este cel care stabilește atributele dreptului la un mediu sănătos și obligațiile corelative acestui
drept; instituțiile, organele care trebuie să asigure exercitarea atributele acestui drept de către
„orice persoană”;
b. are și obligația de colaborare internațională a statului în probleme de mediu;
c. ambele variante.

4. Din textul „Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul

înconjurător” înțelegem că dreptul omului la un mediu sănătos este un drept:
a. complex în sensul că include și obligații anume de a proteja – adică a păstra, conserva mediul,
și a ameliora mediul – adică a îmbunătăți factorii de mediu;
b. nicio variantă;
c. real principal.

5. Din interpretarea contextuală a art. 35 cu art. 34 din Constituție rezultă că:

a. recunoașterea dreptului la un mediu sănătos este un mijloc de realizare a art. 34;
b. nu există nicio legătură între cele două articole;
c. nicio variantă.

6. Din interpretarea contextuală a art. 35 cu art. 135 din Constituție rezultă că:
a. nu există nicio legătură între cele două articole;
b. ambele variante;
c. în obligația statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului la un mediu
sănătos intră și obligația de a asigura exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul
naţional și refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic.

7. Din interpretarea contextuală a art. 35 alin. (1) Constituție cu art. 5 OUG 195/2005 privind
protecția mediului rezultă că:
a. între cele două articole nu este nicio legătură;
b. art. 5 din OUG 195/2005 dezvoltă art. 35 din Constituție și precizează atributele dreptului
omului la un mediu sănătos;
c. nicio variantă.

8. Din interpretarea contextuală a art. 35 alin. (2) Constituție cu art. 6 OUG 195/2005 privind
protecția mediului rezultă că:
a. art. 6 din OUG 195/2005 repetă obligația relativă la protecția mediului care cade în sarcina
persoanelor fizice/ juridice/ autorităților administrației publice centrale și locale;
b. între cele două articole nu este nicio legătură;
c. ambele variante.

9. Atributele dreptului la un mediu sănătos sunt:

a. accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute
de legislaţia în vigoare; dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului; dreptul de a
fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu,
emiterea actelor de reglementare în domeniu;
b. dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă
s-a produs sau nu un prejudiciu; dreptul la despăgubire pentru prejudiciul produs;
c. ambele variante.

10. Dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi

legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi
programelor presupune că titularul dreptului la un mediu sănătos are:
a. o atitudine pasivă, altcineva are o iniţiativă, altcineva are o atitudine activă;
b. o atitudine activă, el poate cere planuri de mediu;
c. nicio variantă.

11. În rândul surselor de poluare naturală a aerului includem:

a. vulcanismul și radioactivitatea terestră;
b. furtunile, cutremurele și procesele de descompunere a materiilor organice şi animale;
c. ambele variante.

12. Pădurile au ca funcţii:

a. în procesul de formare, evoluţie şi conservare a solului; apără solul împotriva eroziunii;
reglează compoziţia aerului atmosferic; reduc poluarea fonică; realizează epurarea microbiană;
reduc viteza vântului;
b. pădurile nu îndeplinesc nicio funcție;
c. ambele variante.

13. Principiile dreptului mediului sunt:

a. principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale; principiul precauției în
luarea deciziei; principiul acțiunii preventive; principiul reținerii poluanților la sursă; principiul
"poluatorul plătește";
b. principiul recunoașterii mutuale; principiul nediscriminării;
c. ambele variante.

14. Principiile dreptului mediului sunt:

a. reguli esenţiale și de maximă generalitate; reguli care stau la baza şi se regăsesc în întreaga
ramură de drept;
b. neesențiale pentru dreptul mediului;
c. nicio variantă.

15. Principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale presupune ca:
a. la nivelul întregii economii, diferitele politici de sector, să aibă în vedere impactul pe care
respectivele activităţi – în agricultură, transport, industrie, sănătate etc. – îl pot avea asupra
mediului, scopul declarat fiind dezvoltarea durabilă;
b. mediul să fie în continuare nesocotit, ca și până acum;
c. nicio variantă.

16. Principiul precauției în luarea deciziei obligă la:

a. nimic;
b. luarea deciziilor cu maximă prudenţă şi diligenţă, pentru a se elimina orice risc posibil de
degradare a mediului;
c. nicio variantă.

17. Principiul precauției spre deosebire de cel al acțiunii preventive presupune:

a. incertitudinea, necunoaşterea totală sau greşita cunoaştere a unui fenomen sau a urmărilor unei
acţiuni;
b. nimic;
c. ambele variante.

18. Principiul poluatorul plătește:

a. exprimă ideea că agentul poluant care, prin poluare, cauzează mediului un prejudiciu va
răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu;
b. principiul are un sens larg, care presupune imputarea, în sarcina poluatorului, a costului social
al poluării pe care o provoacă, ceea ce presupune acoperirea tuturor efectelor unei poluări, atât
cele produse asupra bunurilor şi persoanelor, cât şi cele produse asupra mediului;
c. ambele variante.

19. Din interpretarea contextuală a art. 3 și art. 1 OUG 195/2005 rezultă că:
a. la principiile stabilite expres de art. 3 se adaugă și principiul protecției mediului care constituie
un principiu de bază;
b. la principiile stabilite expres de art. 3 se adaugă și principiul dezvoltării durabile;
c. ambele variante.

20. Efectele negative ale câmpurile electromagnetice sunt:

a. efecte cancerigene; asupra fenomenelor electrofiziologice naturale; de producere a unor
afecţiuni degenerative ale sistemului nervos;
b. de modificări genetice cu efecte ereditare; de tulburări psihice şi comportamentale;
c. ambele variante.

Seminar 3

1. Cauzele dispariţiei speciilor sunt:

a. acţiunea omului în transformarea mediului natural, mai ales a covorului vegetal prin sărăcirea
vegetaţiei; vânătoarea; exploatarea excesivă, paralel cu extinderea suprafeţei terenurilor pentru
agricultură;
b. ploile acide şi în general, poluarea aerului, defrişarea pădurilor; fenomenele naturale
devastatoare, cum este cazul incendiilor de pădure;
c. ambele variante.

2. Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor defineşte noţiunea de cruzimi asupra
animalelor:
a. omorârea animalelor cu intenţie; practicarea tirului pe animale domestice sau captive;
organizarea de lupte între animale sau cu animale; folosirea de animale vii pentru dresajul
animalelor sau pentru a le controla agresivitatea; folosirea de animale pentru expoziţii,
spectacole, publicitate, realizarea de filme şi în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le
provoacă suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri; abandonarea şi/sau alungarea unui
animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea omului;
b. administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale animalelor în timpul
competiţiilor sportive, sub forma dopajului; maltratarea şi schingiuirea animalelor; intervenţiile
chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor scopuri necurabile, cum ar fi
caparea urechilor, secţionarea corzilor vocale, ablaţia ghearelor; provocarea de suferinţe fizice şi
psihice prin orice mijloace; despărţirea puilor de mamă până la vârsta de minimum 8 săptămâni
de viaţă; capturarea animalelor prin alte metode decât cele prevăzute de lege; folosirea armelor
cu tranchilizant în alte situaţii decât pentru imobilizarea animalelor;
c. ambele variante.

3. Obligaţiile prevăzute de actul normativ cadru, pentru persoanele fizice şi juridice care
gestionează substanţe şi preparate periculoase sunt:
a. să respecte prevederile reglementărilor speciale relative la substanţele şi preparatele
periculoase; să ţină evidenţa strictă, cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare, a substanţelor
şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor acestora care intră în sfera lor
de activitate şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente conform
legislaţiei specifice în vigoare;
b. să elimine, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, substanţele şi
preparatele periculoase care au devenit deşeuri şi sunt reglementate în conformitate cu legislaţia
specifică; să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele periculoase le pot
prezenta pentru sănătatea omului şi să anunţe imanenţa unor descărcări neprevăzute sau
accidente autorităţilor pentru protecţia mediului şi de apărare civilă;
c. ambele variante.

4. Sunt considerate periculoase următoarele preparate şi substanţe:

a. substanţe şi preparate oxidante, care, în contact cu alte substanţe, în special cu substanţe
inflamabile, produc o reacţie puternic exotermă; substanţe şi preparate extrem de inflamabile,
substanţe şi preparate lichide care au un punct de aprindere extrem de scăzut, precum şi
substanţele şi preparatele gazoase care sunt inflamabile în contact cu aerul la temperatura şi
presiunea mediului ambiant; substanţe şi preparate foarte inflamabile, substanţe şi preparate care
se pot încălzi şi, în final, se pot aprinde în contact cu aerul la temperatura ambiantă;
b. substanţe şi preparate inflamabile, substanţe şi preparate lichide cu punct de aprindere scăzut;
substanţele şi preparatele foarte toxice, substanţe şi preparate care prin inhalare, înghiţire sau
penetrare cutanată, chiar şi în cantităţi foarte mici, pot provoca moartea ori afecţiuni acute ori
cronice ale sănătăţii; substanţele şi preparatele toxice, care pătrunzând pe orice cale în organism,
chiar şi în cantităţi mici, pot provoca moartea ori afecţiuni acute ori cronice ale sănătăţii;
c. ambele variante.

5. Este considerat subprodus şi nu deşeu, o substanţă sau un obiect care rezultă în urma unui
proces de producţie al cărui obiectiv principal nu este producerea acestuia şi care îndeplineşte,
cumulativ, următoarele condiţii:
a. utilizarea ulterioară a substanţei sau a obiectului este certă; substanţa sau obiectul poate fi
utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de practica
industrială obişnuită;
b. substanţa sau obiectul este produs ca parte integrantă a unui proces de producţie; utilizarea
ulterioară este legală, în sensul că substanţa sau obiectul îndeplineşte toate cerinţele relevante
referitoare la produs, la protecţia mediului şi protecţia sănătăţii pentru utilizarea specifică şi nu
va produce efecte globale nocive asupra mediului sau a sănătăţii populaţiei;
c. ambele variante.

6. Introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură, în scopul eliminării acestora,

este:
a. interzisă;
b. permisă;
c. permisă doar în anumite condiții.

7. Potrivit Art. 539 din Codul civil, bunurile mobile:

a. nu sunt bunuri imobile;
b. sunt cele care nu sunt considerate de lege ca fiind imobile;
c. ambele variante.

8. Potrivit Art. 539 din Codul civil, în categoria bunurilor mobile intră:
a. undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel;
b. terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini;
c. nicio variantă.

9. Din interpretarea contextuală a art. 539 și art. 535 Cod civil rezultă:
a. nimic;
b. undele electromagnetice constituie obiectul unui drept patrimonial;
c. nicio variantă.

10. Din interpretarea contextuală a art. 539 și art. 1349 C. civil rezultă:
a. nimic;
b. trebuie să se răspundă pentru prejudiciul cauzat de undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum şi energia de orice fel, iar răspunzătoare este orice persoană, care a pus în
serviciul său, prin producere, captare şi transmitere, acest soi de lucruri, indiferent de natura
mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
c. nicio variantă.

10. Din interpretarea contextuală a art. 539 și OUG 195/2005 privind protecția mediului rezultă:
a. orice persoană, care a pus în serviciul său, undele electromagnetice sau asimilate acestora,
trebuie să răspundă pentru că radiația electromagnetică este un poluant;
b. nu există răspundere în materia mediului;
c. ambele variante.
 Seminar 4

1. Efectele majore ale agriculturii chimizate sunt:

a. produsele obţinute sunt schimbate calitativ, în sensul că ele cuprind o serie întreagă de
substanţe nespecifice pentru plantele şi animalele rezultate, cu repercusiuni asupra sănătăţii şi
viitorului genetic al populaţiei;
b. deteriorarea progresivă a fertilităţii solului, erodarea şi deşertificarea; pesticidele sunt
responsabile de numeroase şi grave dezechilibre ecologice;
c. ambele variante.

2. Autorităţile publice centrale competente conform legislaţiei specifice din domeniul

chimicalelor, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului au
următoarele obligaţii:
a. să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor; să
organizeze la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul calităţii îngrăşămintelor
chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;
b. să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse de protecţie a
plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale;
c. ambele variante.

3. Obligaţiile persoanelor juridice care produc, stochează, comercializează şi/sau utilizează

îngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor sunt:
a. să producă, să stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţie a plantelor numai
cu respectarea prevederilor legale în vigoare; să nu folosească îngrăşămintele chimice şi
produsele de protecţie a plantelor în zonele sau pe suprafeţe unde sunt instituite măsuri speciale
de protecţie;
b. să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul
autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor competente în domeniul sanitar şi
al comisiilor judeţene de baza meliferă şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare,
după o prealabilă înştiinţare prin mass-media; să aplice în perioada înfloririi plantelor a căror
polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care
sunt selective faţă de insectele polenizatoare; să livreze, să manipuleze, să transporte şi să
comercializeze îngrăşăminte chimice şi produsele de protecţie a plantelor cu inscripţii de
identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace
contaminarea mijloacelor de transport şi/sau a mediului, după caz;
c. ambele variante.

4. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar sunt:

a. principiul umanităţii;
b. principiul potrivit căruia părţile în conflictul armat nu au un drept nelimitat în alegerea
mijloacelor şi metodelor de război;
c. ambele variante.

5. Printre atribuțiile Ministerului mediului se află:

a. reactualizează strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi elementelor strategice
prevăzute în O.U.G. nr. 195/2005; elaborează recomandările şi acţionează pentru integrarea
politicilor de mediu în strategiile şi politicile sectoriale; coordonează activitatea de instruire în
domeniul protecţiei mediului;
b. corelează planificarea de mediu, cu cea de amenajare a teritoriului şi urbanism şi stabileşte
măsuri de reconstrucţie ecologică; creează sisteme de informare proprii şi stabileşte condiţiile şi
termenii care permit accesul liber la informaţiile asupra mediului şi participarea publicului la
luarea deciziilor privind mediul;
c. ambele variante.

6. Funcțiile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului sunt:

a. de suport tehnic pentru fundamentarea proiectelor de acte cu caracter normativ, a strategiilor şi
politicilor sectoriale, cât şi a planurilor de acţiune în domeniul protecţiei mediului; de
implementare a politicilor, strategiilor şi legislaţiei din domeniul mediului, la nivel naţional;
b. de coordonare a activităţii agenţiilor regionale pentru protecţia mediului şi a agenţiilor
judeţene pentru protecţia mediului; de autoritate care emite acte de reglementare, potrivit
prevederilor legale; de instruire şi perfecţionare continuă a personalului aparţinând instituţiilor
publice din subordine; de reprezentare în domeniul său de activitate, în relaţiile interne şi
externe, conform mandatului acordat de către conducătorul autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului;
c. ambele variante.

7. Autoritatea publică centrală pentru sănătate are şi următoarele atribuţii legate de protecția
mediului:
a. organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei, în
relaţie cu factorii de risc din mediu; asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de
îmbăiere şi calitatea produselor alimentare; elaborează, în colaborare cu autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului, reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură
controlul aplicării acestora;
b. colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în managementul calităţii
mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei; colaborează, la nivel central şi local, în
asigurarea accesului publicului la informaţia de sănătate în relaţie cu mediul;
c. ambele variante.

8. Printre atribuțiile Ministerului Apărării Naţionale legate de protecția mediului se află:

a. elaborează norme şi instrucţiuni specifice pentru domeniile sale de activitate, în concordanţă
cu legislaţia privind protecţia mediului; supraveghează respectarea de către personalul
Ministerului Apărării Naţionale a normelor de protecţia mediului pentru activităţile din zonele
militare;
b. asigură informarea autorităţilor competente pentru protecţia mediului cu privire la rezultatele
automonitorizării emisiilor de poluanţi şi a calităţii mediului, în zona de impact şi cu privire la
orice poluare accidentală datorată activităţii desfăşurate;
c. ambele variante.

9. Teoriile răspunderii civile delictuale sunt:

a. teoria răspunderii subiective; teoria răspunderii obiective; teoria garanţiei;
b. tulburarea de vecinătate; abuzul de drept;
c. ambele variante.
10. Care sunt sancţiunile contravenţionale principale:
a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;
c. ambele variante.

11. Care sunt sancţiunile contravenţionale complementare:

a. confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau
anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea
unităţii;
b. blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a
avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială;
c. ambele variante.

12. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se realizează de:

a. comisari şi persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu şi Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”; autorităţile administraţiei publice locale şi personalul
împuternicit al acestora;
b. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare; Ministerul Apărării Naţionale;
Ministerul Administraţiei şi Internelor;
c. ambele variante.

13. Art. 630 din Codul civil stabilește:

a. un caz special de răspundere;
b. o formă a răspunderii civile contractuale;
c. nicio variantă.

14. Din interpretarea contextuală a art. 630 din Codul civil cu OUG 195/2005 privind protecția
mediului rezultă:
a. nimic;
b. că oricum ar fi prejudiciul, minor sau major, când este rezultat al unei poluări
(fonice/olfactive/vizuale), obligă poluatorul la despăgubiri şi aceasta nu din considerente de
echitate, ci pentru că O.U.G. nr. 195/2005 instituie răspunderea obiectivă;
c. ambele variante.

15. Prin expresia „prejudiciu adus mediului înconjurător” se înțelege:

a. prejudiciu adus mediului, elementelor sale, factorilor de mediu ..aer, apă, sol, subsol… – ceea
ce se mai cheamă și „prejudiciu ecologic pur”;
b. prejudiciu adus mediului care se răsfrânge asupra oamenilor/patrimoniului acestora;
c. ambele variante.
Seminar 2
Precizați care sunt tipurile de interpretări/principii folosite de curte în speță.
1. H. C (Camera a doua) 25 iulie 2008/ Cauza C-237/07/Janecek
Pct. 35 Această dispoziție impune statelor membre o obligație clară de a elabora planuri de
acțiune atât în cazul unui risc de depășire a valorilor limită, cât și în cazul unui risc de depășire a
pragurilor de alertă. Această interpretare, care decurge din simpla lectură a articolului 7 alineatul
(3) din Directiva 96/62, este de altfel confirmată în al doisprezecelea considerent al acesteia.
Ceea ce se prevede referitor la valorile limită este valabil a fortiori în privința pragurilor de alertă
pentru care, de altfel, articolul 2 din aceeași directivă, în care sunt definiți diverșii termeni
utilizați în aceasta, prevede că statele membre „iau de îndată măsuri, în conformitate cu prezenta
directivă”.
1. Interpretarea literala
2. E confirmata
3. Interprretarea teleologica
4. Interpretarea contextuala (Ceea ce se prevede referitor la valorile limită este valabil a
fortiori în privința pragurilor de alertă pentru care, de altfel, articolul 2 din aceeași directivă)
Pct. 36 Mai mult, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, particularii pot invoca
împotriva autorităților publice dispoziții necondiționate și suficient de precise ale unei directive.
Autorităților și instanțelor naționale competente le revine sarcina de a interpreta dispozițiile
dreptului național, în măsura în care este posibil, într-un sens care să fie compatibil cu
obiectivele acestei directive. În cazul în care nu ar putea fi realizată o astfel de interpretare,
acestora le revine sarcina de a înlătura normele dreptului național incompatibile cu directiva
menționată.
+ Dezvoltarea pr efectului direct a dr. Comunitar - , 1particularii pot invoca 2 - le revine sarcina
de a interpreta dispozițiile dreptului național incompatibil
Pct. 37 După cum a amintit în nenumărate rânduri Curtea, ar fi incompatibil cu caracterul
obligatoriu pe care articolul 249 CE îl recunoaște directivei să se excludă, în principiu,
posibilitatea ca obligația impusă de aceasta să fie invocată de persoanele vizate. Această
apreciere se aplică în special în cazul unei directive al cărei obiectiv este de a controla, precum și
de a reduce poluarea atmosferică și care urmărește, așadar, să protejeze sănătatea publică.
Directiva este obligatorie în priveste punctul ce trebuie atins
Pct. 38 Astfel, Curtea a hotărât că, în toate cazurile în care nerespectarea măsurilor impuse
prin directivele privind calitatea aerului și cea a apei potabile și care urmăresc protecția sănătății
publice ar putea pune în pericol sănătatea persoanelor, acestea trebuie să poată invoca normele
imperative cuprinse în directive. Particularii pot invoca anume pr, dre. Direct al dreptului
comunitar, Curtea naște unele tribute al dreptului la un mediu sănătos
Pct. 39 Rezultă din ceea ce precedă că persoanele fizice sau juridice vizate în mod direct de un
risc de depășire a unor valori limită sau a unor praguri de alertă trebuie să poată obține din partea
autorităților competente, dacă este cazul prin sesizarea instanțelor competente, elaborarea unui
plan de acțiune atunci când există un astfel de risc. Naște planuri de acțiune

2. Judecătoria Sector 1, Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 8164 din 24 iunie 2009, dată în
dosarul nr.17703/299/2008
La caracterul controversat al concluziilor studiilor şi la faptul că, în speţă, se pune problema
efectelor potenţiale în timp, deci nu imediate, vizibile asupra sănătăţii celor care locuiesc sub
acest dispozitiv (antena GSM) instanţa apreciază că "dreptul la viaţă şi integritate fizică şi
implicit la sănătate, garantat de art. 2 din Convenţia Drepturilor Omului, ratificată de România
prin Legea nr. 30 din 18.05.19947 şi consacrat de art. 22 şi 34 din Constituţie, presupune şi
eliminarea din mediul biologic al individului a oricărui risc potenţial pentru sănătatea şi
bunăstarea sa".
Atât timp cât nu s-a stabilit, cu un anumit grad de certitudine, că antenele GSM nu au nici un
efect periculos asupra vieţii şi sănătăţii unei persoane, ce locuieşte permanent în preajma acestor
dispozitive, reclamantul trebuie să beneficieze de principiul precauţiei, instituit de art. 174 din
Tratatul privind Comunitatea Europeană (fostul articol 130R din Tratatul de la Maastricht) care
s-ar traduce prin aceea că, în lipsa unor date certe referitoare la consecinţele pe termen lung ale
expunerii la câmpuri electromagnetice, autorităţile trebuie să protejeze cu prioritate individul
contra riscurilor potenţiale.
Pentru toate aceste considerente, instanţa "admite acţiunea, obligă pârâta să demonteze şi să
ridice antena GSM instalată pe terasa imobilului (...) în termen de 2 luni de la rămânerea
irevocabilă a sentinţei sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 1000 lei pe fiecare zi de
întârziere". Trebuie precizat că obligaţia impusă nu se sprijină pe răspunderea delictuală, care
reclamă ca prejudiciul să fie unul imediat şi cert ca realizare, ci pe o răspundere preventivă, care
permite repararea şi a unui prejudiciu potenţial atunci când acesta derivă dintr-o acţiune a cărei
consecinţe nu pot fi pe deplin cunoscute la un moment dat, având în vedere limitele cunoaşterii
umane.
Dreptul la viață, sănătate, integritate, Cedo, constituția ro
Pr precauției
TCE Pr. Efectului direct al dr comunitar
Răspunderea preventiva 1 specificul este dr de prevenție, răspunderea preventivă conturează
dr la un mediu sănătos, prejudiciul adus mediului, are caracter obicetiv, indiferent de culpă.

Seminar 3
Identificați interpretările/ principiile din speța:
1. Tribunal Prahova nr. acțiune 5268/105/2007 / Curtea de apel admite recursul și reține:
Principiul prevenirii degradării mediului, potrivit căruia cea mai eficientă politică de mediu este
prevenirea poluărilor și nu combaterea ulterioară a efectelor a fost preluat și în legislația
națională – art. 3 lit. a) și b) din Legea protecției mediului ca și principiul precauției cuprins în
art. 130 R al Tratatului de la Maastricht, cfm. căruia conduita trebuie să fie adoptată pe
fundamentul unei evaluări obiective a faptelor cunoscute.
Potrivit art. 20 din Constituția României, prevederile tratatelor internaționale la care România
este parte au prioritate, cu excepția cazului în care legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Potrivit tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, politica Uniunii Europene în
domeniul mediului contribuie în principal la conservarea, protecția și îmbunătățirea calității
mediului…pe baza principiilor precauției, și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu
prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul „poluatorul plăteşte, aceste
dispoziții fiind reluate în Tratatul de la Lisabona, recent ratificat și de Parlamentul României, stat
membru al UE.
Principiul prevenirii degradării mediului
Pr. Precauției, pr. Efectului direct al dr comunitar, acțunii efective ”
principiilor precauției, și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a
daunelor provocate mediului şi pe principiul „poluatorul plăteşte,”
2. H.C. (Camera a doua) 15 octombrie 2009/C-263/2008/Lilla
25. Dintr-o jurisprudență constantă reiese că necesitatea aplicării și, prin urmare, a interpretării
uniforme a dispozițiilor dreptului comunitar exclude posibilitatea ca, în caz de îndoială, textul
unei dispoziții să fie privit în mod izolat, prin raportare doar la una dintre versiunile sale,
impunând, dimpotrivă, ca acesta să fie interpretat și aplicat în lumina versiunilor existente în
celelalte limbi oficiale.
Pr interpretării unitare/uniforme a normelor
Interpretare literală
26. Pe de altă parte, necesitatea unei asemenea interpretări impune ca, în caz de divergențe
între aceste diferite versiuni lingvistice, dispoziția în cauză să fie interpretată în raport cu
economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte.
Interpretare unitare/uniforme
economia generală interpretare literală
finalitatea reglementării din care face parte. Interpretarea teleologică
27. În ceea ce privește punctul 10 litera (l) din anexa II la Directiva 85/337, din examinarea
diferitelor versiuni lingvistice, și în special a versiunilor engleză, finlandeză, franceză, germană,
italiană, olandeză, polonă, portugheză și spaniolă, reiese că această dispoziție are în vedere
sisteme de captare și de reîncărcare artificială a apei subterane neincluse în anexa I la respectiva
directivă, indiferent de scopul în care aceste operațiuni trebuie realizate și, în special, de
utilizarea care trebuie să fie dată ulterior apei astfel captate sau reinjectate în sol.
Anexa are valoarea directivei
Interpretarea literale „punctul 10 litera (l) din anexa II la Directiva 85/337, din examinarea
diferitelor versiuni lingvistice” = rezultă și captare și reîncărcare
28. Mai mult, punctul 11 din anexa I la aceeași directivă nu menționează nici astfel de criterii
referitoare la sistemele de captare sau de reîncărcare a apelor subterane a căror capacitate atinge
sau depășește un volum anual de apă care trebuie captată sau reîncărcată de 10 milioane de metri
cubi.
Interpretare contextuală
29. În sfârșit, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că domeniul de aplicare al Directivei
85/337 este unul vast și că obiectivul acesteia este foarte amplu.
Interpretare teleologică
34. Așadar, conform înseși literei acestei dispoziții, trebuie să poată exercita o astfel de cale de
atac persoanele care, în cadrul publicului interesat, fie au un interes suficient de a exercita
acțiunea, fie, în cazul în care legislația națională impune, arată că una dintre operațiunile vizate
de Directiva 85/337 încalcă drepturile acestora.
Interpretare literală ” conform înseși literei acestei dispoziții”
35. De asemenea, din același text reiese că răspunde criteriilor de public interesat care poate
formula o cale de atac prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu
articolul 10a din aceasta orice organizație neguvernamentală care promovează protecția mediului
și care îndeplinește toate cerințele prevăzute de legislația internă.
Interpretare literală ”din același text reiese”
Interpretare contextuală- „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu articolul 10a
36. Pe de altă parte, articolul 6 alineatul (4) din Directiva 85/337 garantează în special
publicului interesat o participare efectivă la procedurile de adoptare a deciziilor privind mediul în
legătură cu proiecte care pot avea efecte importante asupra mediului.
Interpretare contextuală „articolul 6 alineatul (4) din Directiva 85/337 ”
 44. Cu privire la organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului, articolul
1 alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu articolul 10a din această directivă prevede că
acele organizații care „îndeplinesc toate cerințele prevăzute în legislația internă” sunt
considerate, după caz, ca având un „interes suficient” de a exercita acțiunea sau ca fiind titulare
ale unuia dintre drepturile care pot fi încălcate de o operațiune care intră în domeniul de aplicare
al acestei directive.
Interpretare contextuală „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu articolul 10”
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi) 10 iulie 2008/ C-33/07/ Jipa

Ministerul Administrației și Internelor - (Direcția Generală de Pașapoarte București) (R) →→→

Gheorghe Jipa (P)
→→ Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea
articolului 18 CE și a articolului 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ….
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect o cerere introdusă de
Ministerul Administrației și Internelor – Direcția Generală de Pașapoarte București („ministerul”)
prin care se urmărește pronunțarea unei decizii de către Tribunalul Dâmbovița care să interzică
domnului Jipa, resortisant român, să călătorească în Belgia pentru o perioadă de până la trei ani.

Această speță ne arată că orice hotărâre a CJUE are un schelet dat de principiile dreptului
comunitar/al Uniunii Europene.

Starea de fapt
9 Domnul Jipa a părăsit România la 10 septembrie 2006 pentru a se deplasa pe teritoriul Regatului
Belgiei. La 26 noiembrie 2006, a fost returnat în România deoarece se afla în situație de „ședere
ilegală” pe teritoriul acestui stat membru, în conformitate cu termenii acordului de readmisie.
10 La 11 ianuarie 2007, Tribunalul Dâmbovița a fost sesizat cu o cerere formulată de minister în
temeiul prevederilor articolelor 38 și 39 din Legea nr. 248/2005, de dispunere a unei măsuri prin
care să i se interzică domnului Jipa să călătorească în Belgia pe o perioadă de până la trei ani.
11 Instanța de trimitere subliniază că cererea ministerului nu precizează natura „șederii ilegale”
care a determinat readmisia domnului Jipa.
12 În aceste circumstanțe, Tribunalul Dâmbovița a hotărât să suspende judecarea cauzei și să
adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 18 CE … trebuie interpretat în sensul că se opune ca legislația României (și anume
articolele 38 și 39 din Legea nr. 248/2005 …) să împiedice exercitarea dreptului la liberă circulație
a persoanelor?
2) a) Dispozițiile articolelor 38 și 39 din Legea nr. 248/2005 … care împiedică o persoană
(cetățean român și în prezent cetățean al Uniunii Europene) să circule liber într-un alt stat (în speță
membru al Uniunii Europene) constituie un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor,
libertate consacrată la articolul 18 CE?
b) Un stat membru al Uniunii Europene (în speță România) poate dispune limitarea exercitării
liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul altui stat membru?
3) a) Termenul «ședere ilegală» în sensul Hotărârii Guvernului român nr. 825/1995 pentru
aprobarea acordului de readmisie (în temeiul căreia s-a dispus readmisia pârâtului aflat în situația
de «ședere ilegală») se circumscrie motivului de «ordine publică» sau de «siguranță publică»
prevăzut la articolul 27 din Directiva 2004/38/CE, pentru a se putea dispune restrângerea libertății
de circulație a unei astfel de persoane?
b) În situația în care răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, dispozițiile articolului 27
din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că statele membre pot restrânge libertatea de
circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii Europene pentru motive de «ordine publică» și de
«siguranță publică» în mod automat, fără a se analiza «conduita» persoanei în cauză?”
Răspunsul Curții

17 În această privință, trebuie arătat în primul rând că, în calitate de resortisant român, domnul
Jipa se bucură de statutul de cetățean al Uniunii în temeiul articolului 17 alineatul (1) CE și, prin
urmare, are posibilitatea de a se prevala, inclusiv față de statul membru de origine, de drepturile
aferente unui astfel de statut și în special de dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre, astfel cum a fost conferit prin articolul 18 CE.
→ acest punct din hotărâre include 4 principii:
– „în calitate de resortisant român, domnul Jipa se bucură de statutul de cetățean al
Uniunii” – principiul cetățeniei;
- „are posibilitatea de a se prevala, inclusiv față de statul membru de origine” – principiul
efectului direct al dreptului comunitar potrivit căruia în cazul în care un judecător național are o
cauză în care se aplică două norme contradictorii (una națională/una comunitară) judecătorul
trebuie să aplice direct norma comunitară;
- „de drepturile aferente unui astfel de statut și în special de dreptul la liberă circulație și
ședere pe teritoriul statelor membre” – principiul liberei circulații a persoanelor;
- principiul nediscriminării.
21 În sfârșit, trebuie amintit că dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul
necondiționat, ci poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin tratat, precum și prin
dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare. → „dreptul la liberă circulație al cetățenilor
Uniunii nu este unul necondiționat, ci poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin tratat”
– orice drept poate fi limitat/restrâns.
22 În ceea ce privește acțiunea principală, limitările și condițiile decurg în special din articolul 27
alineatul (1) din Directiva 2004/38, dispoziție care permite statelor membre să restrângă libertatea
de circulație a cetățenilor Uniunii sau a membrilor familiilor acestora în special pentru motive de
ordine publică sau de siguranță publică. → „limitările și condițiile decurg în special din articolul
27 alineatul (1) din Directiva 2004/38, dispoziție care permite statelor membre să restrângă
libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii sau a membrilor familiilor acestora în special pentru
motive de ordine publică sau de siguranță publică” – limitările/condițiile sunt limitativ prevăzute
de Directiva 2004 – ordine/ siguranță/ sănătate publică.
23 În această privință, Curtea a subliniat întotdeauna că, deși, în general, statele membre sunt
libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică în conformitate cu nevoile
lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, nu este mai
puțin adevărat că, în contextul comunitar și în special ca justificare a unei derogări de la principiul
fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict,
astfel încât sfera lor să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui
control din partea instituțiilor Comunității Europene. Jurisprudența a precizat astfel că noțiunea de
ordine publică presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice
încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui
interes fundamental al societății. → noțiunile de ordine publică și de siguranță publică sunt laxe
(fluide/flexibile) și vagi motiv pentru care statele au fost tentate să le dea acestora o sferă ff largă,
de aceea având în vedere dispozițiile directivei curtea afirmă că cerințele (excepțiile de la
principiul liberei circulații) trebuie interpretate strict.
24 Privite în acest context, derogările de la principiul fundamental menționat care ar putea fi
invocate de un stat membru implică în special, astfel cum reiese din articolul 27 alineatul (2) din
Directiva 2004/38, că, pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de
siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi
acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații
de prevenție generală. → la aprecierea elementelor cauzei instanțele naționale trebuie să aibă în
vedere comportamentul personal al persoanei în cauză – în concret ce anume a făcut acesta.
28 Totuși, îi revine instanței de trimitere sarcina de a efectua constatările necesare în această
privință, pe baza elementelor de fapt și de drept care au motivat, în cauza din acțiunea principală,
cererea ministerului de limitare a dreptului domnului Jipa de a ieși de pe teritoriul național.
Articolul 19 TUE TITLUL III DISPOZIŢII PRIVIND INSTITUŢIILE
(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta
asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile
reglementate de dreptul Uniunii.
(2) Curtea de Justiţie este compusă din cate un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocaţi
generali.
Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru.
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi
dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile prevăzute la articolele
253 şi 254 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele
statelor membre pentru şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou.
(3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele:
(a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice; (b) cu titlu
preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la
validitatea actelor adoptate de instituţii; (c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.
Pentru că este vorba despre o cerere preliminară/prealabilă Curtea de la Luxemburg nu
face decât să interpreteze dreptul UE, soluția, hotărârea finală o va da instanța națională căreia,
pe baza interpretării făcute de CJUE îi revine sarcina de a efectua constatările necesare pe baza
elementelor de fapt și de drept care au motivat, în cauza din acțiunea principală, cererea
ministerului de limitare a dreptului domnului Jipa de a ieși de pe teritoriul național
29 În cadrul unei astfel de aprecieri, instanța de trimitere va trebui să stabilească de asemenea
dacă respectiva limitare a dreptului de a ieși de pe teritoriul național este aptă să garanteze
realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește cadrul a ceea ce este necesar pentru
atingerea acestuia. Într-adevăr, din articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38, precum și din
jurisprudența constantă a Curții reiese că o măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație nu
poate fi justificată decât dacă respectă principiul proporționalității.
→ „respectiva limitare a dreptului de a ieși de pe teritoriul național este aptă să garanteze
realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește cadrul a ceea ce este necesar pentru
atingerea acestuia”:
– principiul necesității (măsura limitării dreptului de circulație trebuie să fie necesară)
– principiul proporționalității – măsura trebuie să fie proporțională cu obiectivul de atins
– nici mai mare nici mai mică.
30 Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 18 CE și articolul 27 din
Directiva 2004/38 nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui
resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru
motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere
ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală,
prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte,
măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl
urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine
instanței de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluționare este
sesizată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră) 3 septembrie 2008/ cauzele conexate C-402/05 P și

C-415/05 ne răspunde la întrebarea: de ce hotărârile CJUE au o schiță dată de principiile
dreptului comunitar/al UE

Kadi și Al Barakaat (R) →→→ Consiliul UE/ Comisia Comunităților Europene (P)
→→→ anularea Hotărârilor Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din
21 septembrie 2005, Kadi/Consiliul și Comisia (T-315/01, Rec., p. II-3649), și, respectiv, Yusuf
și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (T-306/01, Rec., p. II-3533)
(„Hotărârea Kadi atacată” și, respectiv, „Hotărârea Yusuf și Al Barakaat atacată”, împreună,
„hotărârile atacate”).

2 Prin aceste hotărâri, Tribunalul a respins acțiunile în anulare formulate de domnul Kadi
și Al Barakaat împotriva Regulamentului (CE) nr. 881/2002 al Consiliului din 27 mai 2002 de
instituire a unor măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane și entități care au
legătură cu Osama ben Laden, cu rețeaua Al-Qaida și cu talibanii și de abrogare a Regulamentului
(CE) nr. 467/2001 al Consiliului de interzicere a exportului anumitor mărfuri și servicii către
Afganistan, de întărire a interdicției de zbor și de extindere a înghețării fondurilor și a altor resurse
financiare în ceea ce-i privește pe talibanii din Afganistan (JO L 139, p. 9, Ediție specială,
18/vol. 1, p. 189, „regulamentul în litigiu”), în măsura în care acest act îi vizează.

Regulamentul atacat este urmarea/punerea în aplicare a unei Poziții comune PESC de

instituire a unor măsuri restrictive împotriva talibanilor, care și aceasta pune în aplicare o/mai
multe Rezoluții ale Consiliului de Securitate ONU. Prin aceste Rezoluții s-au dispus mai multe
măsuri: de la constituirea unui Comitet de Sancțiuni, la stabilirea: înghețării fondurilor celor
descoperiți de către Comitet ca având legături cu Osama Ben Laden, caracterul limitat în timp și
cuantum a acestei măsuri a înghețării fondurilor..
Recurenții (reclamanții în recurs) au invocat următoarele motive pentru cererea lor: 1.
Regulamentul atacat este ilegal; 2. Nerespectarea dreptului de proprietate; 3. Nerespectarea
dreptului de a fi ascultat/de protecție jurisdicțională efectivă.

Principala problema în această speță este prioritatea sau lipsa acesteia a Rezoluțiilor
Consiliului de Securitate ONU față de actele de drept derivat din dreptul comunitar.
Tribunalul apreciază că acest efect obligatoriu al rezoluțiilor respective, care rezultă dintr-o
obligație de drept internațional, nu se impune Comunității, întrucât aceasta nu este, în această
calitate, obligată în mod direct în temeiul Cartei Națiunilor Unite, nefiind nici membră a ONU,
nici destinatară a rezoluțiilor Consiliului de Securitate, nici succesoare în drepturi și obligații a
statelor membre ale acesteia în sensul dreptului internațional public (Hotărârile atacate Kadi,
punctul 192, și Yusuf și Al Barakaat, punctul 242)(pct. 77 Kadi). Tribunalul a conchis că, pe de o
parte, Comunitatea nu poate încălca obligațiile care incumbă statelor membre în temeiul Cartei
Națiunilor Unite și nici nu poate împiedica executarea acestora și că, pe de altă parte, Comunitatea
este obligată, în temeiul tratatului prin care a fost instituită, să adopte, în exercitarea competențelor
sale, toate dispozițiile necesare pentru a permite statelor sale membre să se conformeze acestor
obligații (pct. 80 Kadi).
Pe scurt, după ce afirmă că pentru Comunitate rezoluțiile nu sunt obligatorii pentru că nu
este membră ONU și nici succesoare a statelor membre ONU…conchide că, totuși rezoluțiile sunt
obligatorii în baza unui soi de obligații de fidelitate pe care Comunitatea ar avea-o față de statele
membre. Raționamentul este cel puțin forțat pentru că la vremea aceea, anume în TCE se stabilea
o obligație de fidelitate a statelor față de Comunitate, nu și invers…abia Tratatul de la Lisabona
va stabili în art. 4 TUE că: (3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre
se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

1. Cu privire la prima chestiune, anume că Regulamentul este ilegal pentru că acesta este un act
general, ori în cuprinsul său există persoane clar individualizate Curtea răspunde:
241 La punctele 184-188 din Hotărârea Yusuf și Al Barakaat atacată, Tribunalul a statuat în
mod întemeiat că împrejurarea că persoanele și entitățile care fac obiectul măsurilor restrictive
impuse prin regulamentul în litigiu sunt desemnate în mod nominal în anexa I la acest regulament,
astfel încât acestea apar ca fiind vizate în mod direct și personal de acesta, în sensul articolului 230
al patrulea paragraf CE, nu implică faptul că acest act nu ar avea o aplicabilitate generală în sensul
articolului 249 al doilea paragraf CE și că nu ar trebui să fie calificat drept regulament.
242 Într-adevăr, deși este adevărat că regulamentul în litigiu impune măsuri restrictive
persoanelor și entităților ale căror nume figurează în lista exhaustivă care constituie anexa I la
acesta, listă, de altfel, modificată cu regularitate prin eliminarea sau adăugarea anumitor nume
pentru a continua să fie conformă cu lista recapitulativă, trebuie să se constate că destinatarii
acestui regulament sunt determinați în mod general și abstract.
243 Asemănător Rezoluției 1390 (2002) pe care urmărește să o pună în aplicare, regulamentul
în litigiu conține o interdicție, redactată într-un mod foarte larg, de a pune la dispoziția acestor
persoane sau entități fonduri și resurse economice.

2. Cu privire la motivele referitoare la încălcarea anumitor drepturi fundamentale, și, mai

ales cu privire la problema capitală a acestei spețe, anume prioritatea Rezoluțiilor
Consiliului de Securitate ONU față de dreptul comunitar, și posibilitatea de a controla
legalitatea regulamentului, Curtea precizează:
281 În această privință, trebuie amintit că Comunitatea este o comunitate de drept, întrucât
nici statele sale membre, nici instituțiile sale nu pot să se sustragă controlului ce vizează
conformitatea actelor adoptate de acestea cu carta constituțională fundamentală, reprezentată de
Tratatul CE, și că acesta a stabilit un sistem complet de căi de atac și de proceduri, menit să
încredințeze Curții controlul legalității actelor adoptate de instituții (Hotărârea din 23 aprilie 1986,
Les Verts/Parlamentul European, 294/83, Rec., p. 1339, punctul 23).
283 În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale sunt parte
integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte. În acest
scop, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din
indicațiile oferite de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele
membre au colaborat sau au aderat.
284 De asemenea, din jurisprudența Curții rezultă că respectarea drepturilor omului constituie
o condiție a legalității actelor comunitare (Avizul 2/94, citat anterior, punctul 34) și că nu pot fi
admise în Comunitate măsuri incompatibile cu respectarea acestora (Hotărârea din 12 iunie 2003,
Schmidberger, C-112/00, Rec., p. I-5659, punctul 73 și jurisprudența citată).
 285 Din toate aceste elemente rezultă că obligațiile impuse printr-un acord internațional nu
pot avea ca efect să aducă atingere principiilor constituționale ale Tratatului CE, printre care
figurează principiul potrivit căruia toate actele comunitare trebuie să respecte drepturile
fundamentale, această respectare reprezentând o condiție a legalității lor pe care Curtea are sarcina
de a o controla în cadrul sistemului complet de căi de atac stabilit prin acest tratat.
286 În această privință, trebuie subliniat că, într-un context precum cel din speță, controlul
legalității care trebuie astfel să fie asigurat de instanța comunitară privește actul comunitar care
vizează punerea în aplicare a acordului internațional în cauză, iar nu acest acord în sine.
287 În ceea ce privește mai precis un act comunitar care, precum regulamentul în litigiu,
vizează punerea în aplicare a unei rezoluții a Consiliului de Securitate adoptate în temeiul
capitolului VII din Carta Națiunilor Unite, nu îi revine, prin urmare, instanței comunitare, în cadrul
competenței exclusive prevăzute la articolul 220 CE, sarcina să controleze legalitatea unei astfel
de rezoluții adoptate de acest organ internațional, indiferent dacă acest control ar fi limitat la
examinarea compatibilității acestei rezoluții cu ius cogens.
288 Pe de altă parte, o eventuală hotărâre a unei instanțe comunitare prin care s-ar decide că
un act comunitar care vizează punerea în aplicare a unei astfel de rezoluții este contrar unei norme
superioare care face parte din ordinea juridică comunitară nu ar implica o punere în discuție a
priorității acestei rezoluții pe planul dreptului internațional.
306 Într-adevăr, articolul 300 alineatul (7) CE prevede că acordurile încheiate în condițiile
stabilite la acest articol sunt obligatorii pentru instituțiile Comunității și pentru statele membre.
307 Astfel, în temeiul acestei dispoziții, dacă ar fi aplicabilă Cartei Națiunilor Unite, aceasta
din urmă ar beneficia de prioritate asupra actelor de drept comunitar derivat (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții, C-308/06, Rep., p. I-4057, punctul 42 și
jurisprudența citată).
308 Totuși, această prioritate pe planul dreptului comunitar nu s-ar extinde la dreptul primar
și, în special, la principiile generale din care fac parte drepturile fundamentale.
Din punctele de mai sus reținem următoarele:
- repetarea expresiilor: Cartă constituțională, garanții/principii constituționale arată că
Marea Cameră considera TCE ca fiind Constituția CE/UE;
- printr-un artificiu de gândire Curtea afirmă că ea nu controlează Carta ONU ci actele de
drept comunitar derivat, adică actele de punere în aplicare a rezoluțiilor;
- vorbind despre prioritatea actelor de drept internațional, Curtea firmă că această pretinsă
prioritate nu se extinde la dreptul primar (adică TCE – deoarece acesta este după cum a afirmat
Constituția CE) și mai ales la principiile generale ale dreptului comunitar. Din acest „în
special” înțelegem că în opinia Curții principiile constituie miezul dreptului comunitar primar
….și tocmai din acest motiv ele reprezintă schița/schema oricărei hotărâri a CJUE.

Cu privire la protecția jurisdicțională, Curtea în pct. 335 afirmă: Într-adevăr, potrivit unei
jurisprudențe constante, principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general
al dreptului comunitar, care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și
care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din CEDO, acest principiu fiind, de altfel, reafirmat și la
articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie
2000 la Nisa (JO C 364, p. 1) (a se vedea Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C-432/05, Rep.,
p. I-2271, punctul 37).
Cu privire la încălcarea dreptului de proprietate al recurenților, prin măsurile de
înghețare a fondurilor, Curtea afirmă: 355 Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de
proprietate face parte din principiile generale ale dreptului comunitar. Acest principiu nu apare
totuși ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției
sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate, cu
condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate
și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care
ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat (a se vedea în special Hotărârea Regione
autonoma Friuli-Venezia Giulia și ERSA, citată anterior, punctul 119 și jurisprudența citată; a se
vedea de asemenea în acest sens, în cadrul unui regim de măsuri restrictive, Hotărârea Bosphorus,
citată anterior, punctul 21).
După cum am văzut și la speța Jipa în acest punct găsim mai multe principii:
- dreptul de proprietate face parte din principiile generale ale dreptului comunitar;
- acest principiu nu apare totuși ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în
considerare din perspectiva funcției sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse
folosinței dreptului de proprietate – dreptul de proprietate, fie el cât de absolut poate fi
limitat…am văzut că și alte drepturi pot fi limitate (la Jipa, dreptul de liberă circulație);
- condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de
Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și
intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat – principiul
necesității/al proporționalității.

Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 9 iulie 2009/ T-

246/08 și T-332/08/ Melli Bank

Melli Bank (R) →→→ Consiliul UE (P)→→→ anularea, în ceea ce privește Melli Bank, a
punctului 4 din tabelul B din anexa la Decizia 2008/475/CE a Consiliului din 23 iunie 2008
de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind
măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 163, p. 29, „decizia în litigiu”) și, pe de altă parte,
în cauza T-332/08, eventual declararea inaplicabilității articolului 7 alineatul (2) litera (d) din
Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive
împotriva Iranului (JO L 103, p. 1).

Această hotărâre ne dă schița interpretării normei de drept comunitar/UE și, de altfel a

oricărei norme de drept. Ne arată, în plus, care sunt rosturile interpretării și anume
interpretarea se utilizează pentru lămurirea unei norme și pentru confirmarea unei concluzii.

Starea de fapt
Melli Bank, este o societate pe acțiuni care este înregistrată și are sediul social în Regatul Unit,
fiind autorizată și reglementată de Financial Services Authority (Autoritatea Serviciilor Financiare
din Regatul Unit). Societatea a început să își desfășoare activitatea bancară în Regatul Unit la 1
ianuarie 2002, în urma transformării sucursalei Bank Melli Iran din acest stat membru. Aceasta
din urmă, entitatea-mamă care deține în întregime Melli Bank, este o bancă iraniană aflată sub
controlul statului iranian.
Întocmai ca și la speța Kadi Regulamentul atacat ((CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive
împotriva Iranului) este urmarea sau punerea în aplicare a unei Poziții comune UE (Poziția comună
2007/140/PESC a Consiliului din 27 februarie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului),
care, la rândul său pune în aplicare Rezoluția 1737 (2006). La alineatul 12 din această rezoluție,
Consiliul de Securitate: „a decis ca toate statele să înghețe fondurile, activele financiare și resursele
economice aflate pe teritoriul lor la data adoptării prezentei rezoluții sau la orice dată ulterioară,
care sunt proprietatea sau sub controlul persoanelor sau entităților desemnate în anexă, precum și
pe acelea aparținând altor persoane sau entități desemnate de Consiliul de Securitate sau de
Comitet, ca participând, fiind direct asociate sau sprijinind activitățile susceptibile de proliferare
nucleară ale Iranului, și implicate în dezvoltarea sistemului de vectori purtători de arme nucleare,
ori persoane sau entități care acționează în numele sau la instrucțiunile acestora sau prin entități
deținute sau controlate de acestea, inclusiv prin mijloace ilicite …” Anexa la Rezoluția 1737
(2006) stabilește lista persoanelor și a entităților implicate în proliferarea nucleară și ale căror
fonduri și resurse economice („fondurile”) trebuie înghețate. Această listă a fost ulterior actualizată
prin mai multe rezoluții și în special prin Rezoluția 1747 (2007) a Consiliului de Securitate din 24
martie 2007, prin care fondurile băncii iraniene Bank Sepah și ale filialei sale în Regatul Unit,
Bank Sepah International plc, au fost înghețate.

articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive
împotriva Iranului dispune: Articolul 7 din regulamentul menționat are următorul cuprins:
„(1) Toate fondurile și resursele economice care aparțin, sunt în proprietatea, sunt deținute sau sunt
controlate de persoanele, entitățile și organismele enumerate în anexa IV sunt înghețate. Anexa IV
menționează persoanele, entitățile și organismele desemnate de Consiliul de Securitate … sau de
Comitetul pentru sancțiuni în conformitate cu alineatul (12) din Rezoluția 1737 (2006) a
Consiliului de Securitate ….
(2) Toate fondurile și resursele economice … care aparțin, sunt în proprietatea, sunt deținute sau
sunt controlate de persoanele, entitățile și organismele enumerate în anexa V sunt înghețate. Anexa
V menționează persoanele fizice și juridice, entitățile și organismele care nu sunt cuprinse în anexa
IV și care, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (b) din Poziția comună 2007/140 …,
au fost identificate că:
(a) participă, sunt asociate în mod direct sau susțin activitățile nucleare care prezintă un risc de
proliferare desfășurate de Iran;
(b) participă, sunt asociate în mod direct sau susțin activitatea de dezvoltare a vectorilor de
transport de arme nucleare desfășurată de Iran;
(c) reprezintă o persoană, o entitate sau un organism prevăzut la litera (a) sau (b) sau acționează la
indicațiile acestora;
(d) reprezintă o persoană juridică, o entitate sau un organism care aparține unei persoane, entități
sau unui organism menționat la literele (a) sau (b) sau este controlat de acestea, inclusiv prin
folosirea unor mijloace ilicite.

În mod evident Melli Bank se află în situația prevăzută de alin. (2) litera (d) …. organism
care aparține unei persoane, entități sau unui organism menționat la literele (a) sau (b) sau
este controlat de acestea, inclusiv prin folosirea unor mijloace ilicite.

Aprecierea Tribunalului
Pct. 61. Cu titlu preliminar trebuie amintit că în vedere interpretării unei dispoziții de drept
comunitar trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați ci și de contextul dispoziției
menționate, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte.
- termenii utilizați – interpretarea literală;
- contextul dispoziției menționate – interpretarea contextuală/sistematică;
- obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte – interpretarea teleologică.
Pct. 62. În ceea ce privește cuprinsul articolului 7 alin. 2 din Regulamentul nr. 423/2007, acesta
prevede că sunt înghețate toate fondurile și resursele economice care aparțin entităților …care în
conformitate cu articolul 5 alin. 1 alineatul (1) litera (b) din Poziția comună 2007/140 …, au fost
identificate că: … (d) reprezintă o persoană juridică, o entitate sau un organism care aparține unei
persoane, entități sau unui organism menționat la literele (a) sau (b) sau este controlat de acestea,
inclusiv prin folosirea unor mijloace ilicite. Această formulare impune două observații:
Pct. 63. Astfel, pe de o parte, întrucât se utilizează formularea „sunt înghețate”, extinderea măsurii
înghețării fondurilor la entitățile deținute sau controlate este obligatorie Consiliul neavând nicio
putere de apreciere în această privință. Într-adevăr, dacă legiuitorul intenționa să confere
Consiliului o astfel de marjă de apreciere și-ar fi exprimat voința utilizând o formulare explicită în
acest sens, cum ar fi „pot fi înghețate.”
Pct. 64. Pe de altă parte, cu ocazia adoptării unei decizii în temeiul articolului 7 alin. 2 litera d din
Regulamentul nr. 423/2007, Consiliul trebuie să procedeze la o apreciere a circumstanțelor din
speță pentru a determina ce entități au calitatea de entități deținute sau controlate.
- întrucât se utilizează formularea „sunt înghețate”, extinderea măsurii înghețării fondurilor la
entitățile deținute sau controlate este obligatorie – din cuvintele „sunt înghețate”, Tribunalul
extrage concluzia că norma este imperativă onerativă, adică obligă Consiliul la o anumită conduită.
- Într-adevăr, dacă legiuitorul intenționa să confere Consiliului o astfel de marjă de apreciere și-
ar fi exprimat voința utilizând o formulare explicită în acest sens, cum ar fi „pot fi înghețate”- ca
o confirmare la cele spuse mai sus Tribunalul arată că o astfel de posibilitate de alegere de către
Consiliul de a nu îngheța fondurile ar fi trebuit să fie cuprinsă într-o normă dispozitivă permisivă
care ar fi sunat „pot fi înghețate”.
- cu ocazia adoptării unei decizii în temeiul articolului 7 alin. 2 litera d din Regulamentul nr.
423/2007, Consiliul trebuie să procedeze la o apreciere a circumstanțelor din speță pentru a
determina ce entități au calitatea de entități deținute sau controlate – dacă în ce privește înghețarea
fondurilor lucrurile sunt clare, Consiliul nu are nicio putere de apreciere, în ce privește stabilirea
că o entitate este sau nu deținută sau controlată de alta care a fost identificată că desfășoară
activități nucleare, intră în marja de apreciere a Consiliului.
Pct. 65. Contextul în care se înscrie articolului 7 alin. 2 litera d din Regulamentul nr. 423/2007, și,
în special economia generală a articolului 7 alin. 2 din acest regulament confirmă analiza textuală
a acestei dispoziții. Astfel, în măsura în care expresia „au fost identificate” figurează în partea
introductivă a acesteia trebuie să se considere că precum în fiecare dintre cele patru cazuri
menționate la literele (a) – (d), calitatea de entitate „care aparține sau care este controlată” face
obiectul unei aprecieri de la caz la caz din partea Consiliului.
- Contextul în care se înscrie articolului 7 alin. 2 litera d – interpretarea contextuală a normei de
interpretat;
- și, în special economia generală a articolului 7 alin. 2 din acest regulament – economia generală
se referă la ceea ce rezultă din întregul text, căci litera (d) este parte dintr-un întreg articol;
- confirmă analiza textuală a acestei dispoziții – Tribunalul spune explicit unul dintre rolurile
interpretării, anume acela de a confirma o analiză anterioară. CJUE folosește ca sinonimi termenii
literal/textual, și unul și celalalt se referă la interpretarea unei norme pe baza cuvintelor, termenilor
din dispoziție.
- în măsura în care expresia „au fost identificate” figurează în partea introductivă a acesteia
trebuie să se considere că precum în fiecare dintre cele patru cazuri menționate la literele (a) –
(d), calitatea de entitate „care aparține sau care este controlată” face obiectul unei aprecieri de
la caz la caz din partea Consiliului – din poziția în text a expresiei „au fost identificate”, anume
în partea introductivă a dispoziției rezultă, mai întâi că se referă la toate cele patru situații (a), (b),
(c), (d), și apoi că aprecierea calității de entitate deținută, controlată cade în sarcina Consiliului.
Pct. 66. În sfârșit, interpretarea sugerată de analizele textuală și contextuală este compatibilă cu
obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 423/2007 și anume dorința de a împiedica proliferarea
nucleară și, mai general de a menține pacea și securitatea internațională, dată fiind gravitatea
riscului pe care îl reprezintă proliferarea nucleară.
- interpretarea sugerată de analizele textuală și contextuală este compatibilă – iar vedem
confirmarea unei concluzii;
- obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 423/2007 și anume dorința de a împiedica proliferarea
nucleară – interpretare teleologică.
Pct. 67. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că articolul 7 alin. 2 litera d
din Regulamentul nr. 423/2007 impune Consiliului să înghețe fondurile unei entități care aparține
sau este controlată de o entitate care a fost identificată că participă la proliferarea nucleară în sensul
articolului 7 alin 1 literele (a) sau (b) din același regulament, Consiliul urmând să aprecieze de la
caz la caz calitatea de entitate „care aparține sau este controlată de entitățile respective”.

H. C (Camera a doua) 25 iulie 2008/ Cauza C-237/07/Janecek

(R) Dieter Janecek ------------ → (P) Freistaat Bayern →→→ cererea de pronunțare a unei hotărâri
preliminare de interpretare a articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62/CE a Consiliului din 27
septembrie 1996 privind evaluarea și gestionarea calității aerului înconjurător

Starea de fapt
13 Domnul Janecek locuiește la marginea Landshuter Allee, pe centura mijlocie a orașului
München, la aproximativ 900 de metri nord de o stație de măsurare a calității aerului.
14 Măsurătorile efectuate în această stație au demonstrat că, în cursul anilor 2005 și 2006, valoarea
limită stabilită pentru emisiile de pulberi fine în suspensie PM10 a fost depășită cu mult peste limita
de 35 de ori, cu toate că acesta reprezintă numărul maxim de depășiri autorizat prin Legea federală
privind lupta împotriva poluării.
15 Nu se contestă că, în ceea ce privește teritoriul orașului München, există un plan de acțiune
pentru calitatea aerului care a fost declarat obligatoriu la 28 decembrie 2004.
16 Cu toate acestea, reclamantul din acțiunea principală a introdus la Verwaltungsgericht
München o acțiune având ca obiect obligarea Freistaat Bayern să elaboreze un plan de acțiune
pentru calitatea aerului în sectorul Landshuter Allee în scopul stabilirii măsurilor care urmează să
fie luate pe termen scurt pentru a se asigura respectarea numărului maxim autorizat de 35 de
depășiri pe an ale valorii limită stabilite pentru emisiile de pulberi fine în suspensie PM10. Această
instanță a respins acțiunea ca nefondată.

Din întrebările la care Curtea trebuie să răspundă ne interesează, cu deosebire, cea dacă:
„1) Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 … trebuie interpretat în sensul că terțului a cărui
sănătate este afectată îi este conferit un drept subiectiv la elaborarea unui plan de acțiune, chiar
dacă acesta, independent de un plan de acțiune, este în măsură să își valorifice dreptul la apărare
împotriva efectelor dăunătoare pentru sănătate ale depășirii valorii limită de emisie a pulberilor
fine în suspensie PM10, solicitând în instanță intervenția autorităților?
Articolul 7 din Directiva 96/62, intitulat „Îmbunătățirea calității aerului înconjurător – Cerințe
generale”, prevede: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura conformitatea cu valorile
limită. (3) Statele membre elaborează planuri de acțiune care să indice măsurile ce urmează să fie luate pe
termen scurt acolo unde există un risc de depășire a valorilor limită și/sau a pragurilor de alertă, în scopul
reducerii acelui risc și pentru limitarea duratei de producere a acestui eventual risc. ...”

Pct. 35 Această dispoziție impune statelor membre o obligație clară de a elabora planuri de
acțiune atât în cazul unui risc de depășire a valorilor limită, cât și în cazul unui risc de depășire a
pragurilor de alertă. Această interpretare, care decurge din simpla lectură a articolului 7 alineatul
(3) din Directiva 96/62, este de altfel confirmată în al doisprezecelea considerent al acesteia. Ceea
ce se prevede referitor la valorile limită este valabil a fortiori în privința pragurilor de alertă pentru
care, de altfel, articolul 2 din aceeași directivă, în care sunt definiți diverșii termeni utilizați în
aceasta, prevede că statele membre „iau de îndată măsuri, în conformitate cu prezenta directivă”.
→ „obligație clară de a elabora planuri de acțiune atât în cazul unui risc de depășire a valorilor
limită, cât și în cazul unui risc de depășire a pragurilor de alertă” – obligație clară este cea clar,
precis exprimată care nu dă naștere la echivoc;
→ „simpla lectură a articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62” – expresia „simpla
lectură”, ne arată că instanța face interpretarea literală a art. 7 alin (3);
→ „al doisprezecelea considerent al acesteia” – arată că instanța face interpretarea
teleologică. Reamintesc faptul că în considerentele Directivei (Regulamentului, Deciziei) se
găsesc motivele apariției actului respectiv. Al doisprezecelea considerent al Directivei 96/62
prevede: „[…] pentru a proteja mediul ca un întreg și sănătatea umană, este necesar ca statele
membre să acționeze atunci când valorile limită sunt depășite pentru a se conforma cu aceste valori
în perioada de timp fixată”.
Pct. 36 Mai mult, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, particularii pot invoca
împotriva autorităților publice dispoziții necondiționate și suficient de precise ale unei directive.
Autorităților și instanțelor naționale competente le revine sarcina de a interpreta dispozițiile
dreptului național, în măsura în care este posibil, într-un sens care să fie compatibil cu obiectivele
acestei directive. În cazul în care nu ar putea fi realizată o astfel de interpretare, acestora le revine
sarcina de a înlătura normele dreptului național incompatibile cu directiva menționată.
Pct. 37 După cum a amintit în nenumărate rânduri Curtea, ar fi incompatibil cu caracterul
obligatoriu pe care articolul 249 CE îl recunoaște directivei să se excludă, în principiu, posibilitatea
ca obligația impusă de aceasta să fie invocată de persoanele vizate. Această apreciere se aplică în
special în cazul unei directive al cărei obiectiv este de a controla, precum și de a reduce poluarea
atmosferică și care urmărește, așadar, să protejeze sănătatea publică.
Pct. 38 Astfel, Curtea a hotărât că, în toate cazurile în care nerespectarea măsurilor impuse
prin directivele privind calitatea aerului și cea a apei potabile și care urmăresc protecția sănătății
publice ar putea pune în pericol sănătatea persoanelor, acestea trebuie să poată invoca normele
imperative cuprinse în directive.
→ „particularii pot invoca împotriva autorităților publice dispoziții necondiționate și
suficient de precise ale unei directive” – principiul efectului direct al dreptului comunitar.
→ în celelalte puncte găsim dezvoltarea acestui principiu - Autorităților și instanțelor
naționale competente le revine sarcina de a interpreta dispozițiile dreptului național, în măsura
în care este posibil, într-un sens care să fie compatibil cu obiectivele acestei directive;
 - În cazul în care nu ar
putea fi realizată o astfel de interpretare, acestora le revine sarcina de a înlătura normele
dreptului național incompatibile cu directiva menționată;
- ar fi incompatibil cu
caracterul obligatoriu pe care articolul 249 CE îl recunoaște directivei să se excludă, în principiu,
posibilitatea ca obligația impusă de aceasta să fie invocată de persoanele vizate;
- în toate cazurile în care
nerespectarea măsurilor impuse prin directivele privind calitatea aerului și cea a apei potabile și
care urmăresc protecția sănătății publice ar putea pune în pericol sănătatea persoanelor, acestea
trebuie să poată invoca normele imperative cuprinse în directive.
Pct. 39 Rezultă din ceea ce precedă că persoanele fizice sau juridice vizate în mod direct de
un risc de depășire a unor valori limită sau a unor praguri de alertă trebuie să poată obține din
partea autorităților competente, dacă este cazul prin sesizarea instanțelor competente, elaborarea
unui plan de acțiune atunci când există un astfel de risc.
→ „persoanele fizice sau juridice vizate în mod direct de un risc de depășire a unor valori
limită sau a unor praguri de alertă” – din precizarea și a persoanelor juridice alături de persoanele
fizice (cum este cazul în speța noastră) înțelegem că este o decizie de îndrumare astfel că în oricare
alt caz care va avea ca reclamant o persoană juridică va face trimitere la această hotărâre;
→ „trebuie să poată obține din partea autorităților competente, dacă este cazul prin
sesizarea instanțelor competente, elaborarea unui plan de acțiune atunci când există un astfel de
risc” – din „trebuie să poată obține… elaborarea unui plan de acțiune” înțelegem că instanța mai
naște un atribut al dreptului la un mediu sănătos – dreptul de a cere planuri de acțiune în materia
mediului. După cum am văzut chiar la art. 5 lit. c din OUG 195/2005, titularul dreptului la un
mediu sănătos are dreptul de a fi consultat….ori prin această precizare Curtea scoate titularul din
pasivitate și îi dă dreptul de a cere planuri de acțiune în materia mediului;
→ „persoanele fizice sau juridice vizate … trebuie să poată obține din partea autorităților
competente, dacă este cazul prin sesizarea instanțelor competente, elaborarea unui plan de
acțiune atunci când există un astfel de risc” – Curtea dă ordine tuturor autorităților naționale,
deoarece în mod evident nu instanța națională face planul de acțiune ci autoritatea locală….care
aceea face planul pe baza unei legi emise de legiuitor.

Decizie istorica a Justitiei romane : Obligarea operatorului GSM sa-si ia antena de pe bloc

9 Sep, 2009 antene

9 Septembrie 2009 - Juridice.ro

Dosar nr. 17703/299/200

JUDECATORIA SECTORUL 1 BUCURESTI

SENTINTA CIVILA Nr. 8641

Sedinta publica de la 24 Iunie 2009

Completul compus din:

PRESEDINTE: ZAHARIA ANAMARIA LUCIA

GREFIER: DIACONU ANDREEA

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant B.D.F. si pe parat [...], avand ca obiect obligatie
de a face.

Dezbaterile in fond si sustinerile partilor au avut loc la termenul de judecata din data de
17.06.2009, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, care face parte integranta
din prezenta hotarare cand, instanta, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea
pentru data de 24.06.2009 cand a hotarat urmatoarele:

INSTANTA

Deliberand asupra cauzei civile da fata, constata urmatoarele :

Prin actiunea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sector 1, la data de 09.10.2008, sub

nr.17703/299/2008, reclamantul [...] a solicitat in contradictoriu cu parata [...] obligarea acesteia
sa infatiseze documentele pe baza carora a instalat antenele GSM pe terasa blocului [...], din
Bucuresti, [...], sa demonteze si sa ridice antenele GSM instalate pe aceasta terasa, sub sanctiunea
unor daune cominatorii de 1500 lei pe zi, precum si autorizarea sa sa procedeze la demontare, pe
cheltuiala paratei, in cazul in care nu indeplineste obligatia in teremn de 20 de zile de la emiterea
hotararii.

In motivarea actiunii, reclamantul a aratat ca este proprietarul apartamentului nr. [...], situat in
Bucuresti, [...], iar pe terasa blocului, deasupra locuintei sale, sunt montate mai multe antene GSM
aflate in proprietatea paratei. Se considera ca se impune ridicarea echipamentelor avind in vedere
nocivitatea larg recunnoscuta si chiar demonstrata a acestui tip generator de campuri
electromagnetice. Chiar si existenta unui risc potential justifica indepartarea antenelor. Se invoca
dreptul la viata si sanatate, la proprietate, de acces la instanta Totodata, se sustine ca amplasarea
antenelor a fost facuta fara respectarea dispozitiilor legale, nefiind obtinut acordul proprietarul
apartamentului direct afectat, conform art. 39 si 41 din legea nr 230/2007.

In drept, s-au invocat dispozitiile art. 1073 Cod civ, art. 112 Cod pr. Civ., art. 39 si 41 din legea
nr. 230/2007.

In dovedire, reclamanta a depus la dosar inscrisuri (f. 8-50).

Parata a formulat intampinare (f. 53), prin care a invocat exceptia de necompetenta materiala,
apreciind ca este vorba de un litigiu comercial neevaluabil in bani, exceptia lipsei calitatii
procesuale active si de interes a reclamantului, avind in vedere ca procedura de instalare a
echipamentelor GSM face obiectul legii nr 50/1991, iar controlul este realizat de Inspectoratul de
Stat in Constructii, reclamantul nedovendind un interes actual, personal, direct pentru a formula
prezenta cerere, precum si exceptia prematuritatii, pentru neindeplinirea procedurii prealabile
reglementata de art. 1079 Cod civ.

Pe fond, se solicita respingerea actiunii, aratind ca a obtinut toate avizele pentru instalarea antenei,
inclusiv Autorizatia de construire, echipamentele fiind amplasate pe partea comuna a imobilului,
iar intensitatea campului electromagnetic nu depaseste limitele impuse de Ordinul Ministerului
Sanatatii Publice nr. 1193/2006.

Cu privire la incalcarea dispozitiilor legii nr. 230/2007, se invedereaza ca echipamentele au fost

instalate in anul 1999, iar proprietarul apartamentului nr. [...], precum si alti 26 de proprietari si-
au data acordul la momentul incheierii contratului de inchiriere.

Se mai precizeaza ca OMS, in raportul nr. 304/2006 dat publicitatii, arata ca din dovezile
acumulate pana in prezent nu au fost indicate efecte negative pe termen scurt sau lung asupra
sanatatii de catre semnalele de radiofrecventa produse de statiile de baza. De asemenea, pentru
echipamentele amplasate in [...] au fost efectuate masuratori, iar potrivit referatului nr.
1885/14.09.2006 al Ministerului Sanatatii Publice, campurile electromagnetice nu pot sa provoace
fenomene de ionizare sau radioactivitate in organismele vii. In Romania au fost efectuate
masuratori de expunere, printre care si in 250 locuri din Bucuresti, rezultatele indicind valori mai
mici decat cele prevazute de legislatia nationala si europeana.

In drept, s-au invocat art. 115 Cod pr. civ., OMS nr. 1193/2006.

Prin incheierile din 19.11.2008 si 17.12.2008, instanta a respins exceptia de necompetenta

materiala a instantei, exceptia lipsei calitatii procesuale active (si implicit a ipsei de interes, avind
in vedere ca problema interesului este strans legata de cea a claitatii procesuale active) si a
prematuritatii, ca neintemeiate, pentru considerentele expuse.

La data de 20.03.2009, reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a invederat ca pe

capatul 2 solicita si constatarea nulitatii absolute a contractului de inchiriere (f. 145), pe care
instanta a calificat-o ca fiind o cerere modificatoare, iar, in baza art. 132 coroborat cu art. 134 Cod
pr. civ., a respins-o ca tardiv formulata, intrucat a fost depusa cu cu depasirea primei zile de
infatisare (f. 163).

La data de 14.04.2009, parata a solicitat suspendarea judecatii pana la solutionarea irevocabila a

dosarului nr. 7661/299/2009 avind ca obiect constatarea nulitatii absolute a contractului de
inchiriere autentificat sub nr. 403/29.01.1999 si obligarea sa la demontarea si ridicarea antenelor
GSM, cerere care a fost respinsa, ca neintemeiata, prin incheierea din 22.04.2009 (f. 190).

De asemenea, instanta a respins cererea reclamantului de conexare a dosarului nr 7661/299/2009

la prezenta cauza, pentru argumentele expuse in incheierea mai sus mentionata.

Instanta a incuviintat proba cu inscrisuri pentru amble parti, iar din oficiu a dispus emiterea unei
adrese catre Autoritatea de Sanatate Publica Bucuresti pentru a transmite daca modificarile
campului electromagnetic rezultate din masuratorile efectuate conform buletinului nr. B/64/2008
aduc sau pot aduce prejudicii sanatatii reclamantului, aceasta atasind la dosar adresa nr
1802/10.10.008 si referatul nr. 3174 si 3020/07.05.2008 emis de Biroul Evaluare Factori de Mediu
(f. 156-161), comunicind, totodata, ca interpretarea datelor poate fi realizata de Institutul de
Sanatate Publica Bucuresti (f. 172,173), motiv pentru care s-a solicitat acestei autoritati sa
procedeze la interpretare, relatiile fiind atasate la filele 255-263.

La termenul din 20.05.2009, parata a precizat ca din eroare a depus cererea de interventie, iar la
data de 17.06.2009 a invederat ca nu mai insista in proba cu expertiza.

Analizand materialul probator administrat in cauza, instanta retine urmatoarele:

La data de 20.01.1999, a fost incheiat contractul autentificat sub nr. 403 de catre BNP Carmen
Marilena Popa, intre Asociatia de Proprietari [...] si parata, prin care aceasta din urma primea in
folosinta un spatiu de 25 mp situatia pe terasa imobilului de mai sus, in vederea amplasarii unor
antene, pe o durata de 8 ani, cu posibilitatea prelungirii prin acord tacit pentru 5 ani ( f. 74-81).

Prin autorizatia nr. 25/15.07.1999 (f. 94), parata a primit permisiunea sa amplaseze pe terasa
blocului […] trei antene tip panou, o antena parabolica, o statie radio de baza BTS.

Prealabil, trebuie precizat ca, sub aspectul capatului referitor la demontarea si ridicarea antenelor
GSM, instanta va avea in vedere exclusiv argumentele privind afectarea vietii si a sanatatii
reclamantului, iar nu si cele vizind nelegalitatea contractului de inchiriere, intrucat aceasta situatie
face obiectul dosarului nr. 7661/299/2009 al Judecatoriei Sector 1.

Din aceasta perspectiva, se retine, din cuprinsul buletinului nr. B/DPCEM/64/2008 (f. 99-101) si
a interpretarii efectuate de Institutul de Sanatate Publica Bucuresti, ca masuratorile efectuate la
imobilul din [...] se inscriu in valorile prevazute de lege (ordinul Ministerului Sanatatii Public nr.
1193/2006). Totusi, instanta are in vedere ca aceste valori vizeaza doar efectele termice, iar nu si
factorul timp ( efectele pe care le-ar putea produce o expunere indelungata la asemenea campuri
electromagnetice- a se vedea studiu Asociatiei pentru Protectia Consumatorilor- f 26). De altfel,
Romania nu a reglementat metode de masurare decat in domeniul frecventelor foarte joase (a se
vedea si buletinul de masuratori depus), neavind mijloace tehnice de a controla valorile in
domeniul radiofrecventelor.

Instanta constata ca exista studii controversate cu privire la efectele nocive asupra sanatatii in cazul
expunerii indelungate la campuri electromagnetice generate de aceste antene.

Astfel, anumite personalitati stiintifice (a se vedea studiul facut de Asociatia pentru Protectia
Consumatorilor – f. 25) sustin ca o expunere prelungita ar avea efecte daunatoare asupra
organismului uman (potential cancerigen, tulburari auditive, de vedere, oboseala, dureride cap,
ameteli etc.). Pe de alta parte, institutii publice (de exemplu Institutul de Sanatate
Bucuresti, Ministerul Telecomunicatiilor) afirma ca nu exista dovezi stiintifice care sa confirme
consecintele negative asupra sanatatii ale expunerii la campuri electromagnetice de joasa frecventa
sau radiofrecventa, daca aceasta este sub limita prevazuta de normele internationale (f. 259).

Din inscrisurile depuse de parata (f. 243) reiese ca telefoanele mobile interfereaza cu anumite
dispozitive medicale (peacemaker, defibrilator, proteze auditive etc). Cum telefoanele mobile sunt
transmitatoare de semnale RF de mica putere, spre deosebire de antene GSM (a se vedea raspunsul
Institutului de Sanatate Publica Bucuresti – f. 257-258), rezulta ca si aceste antene pot interfera
cu asemenea dispozitive. Or, este de notorietate ca si corpul uman are propriul sau camp
electromegnetic, astfel incat este posibil sa interactioneze cu cel emis de antene, iar in ce masura
pot produce perturbari la nivel celular este subiect de controversa, dat fiind limita actuala a
cunostiintelor sau interesel economice la nivel international (avind in vedere ca marile companii
de telefonie mobila au interes in a promova studii care sa evidentieze lipsa vreunui pericol pentru
a evita cheltuieli legate de relocarea antenelor sau crearea de dispozitive de protectie).

De asemenea, instanta mai retine ca, din punctul de vedere transmis de Institutul de Sanatate
Publica Bucuresti (f. 259), se recunoaste ca exista anumite efecte ale campurilor electromagnetice
si RF asupra organismelor, si anume patrunderea acestor campuri RF in tesuturi (care in cazul
telefoanelor mobile poate fi pana la un centimetru adancime), necunoscindu-se efectele pe care le
poate produce in timp. Desi se sustine ca organismul uman are un mecanism sofisticat de
autoreglare, aceasta nu reprezinta o garantie, avind in vedere ca fiecare individ este unic, iar, in
conditiile de mediu/sociale/tehnologice actuale, corpul uman nu este suspus unui singur factor
nociv, ci unei multitudini (de exemplu poluare, alimentatie de proasta calitate, stres, radiatii solare
etc.) al caror efect combinat poate conduce la slabirea sistemului imunitar si in timp la aparitia
oricarei boli.

In aceste conditii, avind in vedere caracterul controversat al concluziilor studiilor si faptul ca, in
speta, se pune problema efectelor potentiale in timp (deci nu imediate, vizibile) asupra sanatatii
celor care locuiesc sub acest dispozitiv (antena GSM), instanta apreciaza ca dreptul la viata si
integritate fizica si implicit la sanatate, garantat de art. 2 din Conventia Drepturilor Omului
ratificata de Romania prin Legea nr. 30 din 18.05.1994 (publicata in M. Of. Nr. 135/31.05.1994)
si consacrat de art. 22 si 34 din Constitutie, presupune si eliminarea din mediul biologic al
individului a oricarui risc potential pentru sanatatea si bunastarea sa.

Atat timp cat nu s-a stabilit cu un anumit grad de certitudine ca antenele GSM nu au nici un efect
periculos asupra vietii si sanatatii unei persoane ce locuieste permanent in preajma acestor
dispozitive, reclamantul trebuie sa beneficieze de principiul precautiei instituit de art 174 din
Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene (fostul art. 130 R din Trtataul de la Maastricht), care
s-ar traduce prin aceea ca, in lipsa unor date certe referitoare la consecintele pe termen lung ale
expunerii la campuri electromagnetice, autoritatile trebuie sa protejeze cu prioritate individul
contra riscurilor potentiale .

Totodata, din plansele foto se poate observa ca amplasarea antenelor nu respecta normele si
recomandarile actuale. Astfel, conform concluziilor Institutului de Sanatate Publica Bucuresti (f.
262), aceste antene trebuie pozitionate pe acoperisul sau terasele cladirilor, pe piloni sau stalpi
speciali construiti, iar nu pe fatada cladirii (aspect relevant pentru a nu avea loc perturbarea undei
pe directia verticala – f. 258). Or, in speta, antena e plasata pe peretele cladirii (f. 18,19).

Pentru aceste considerente, instanta va admite actiunea si va obliga parata sa demonteze si sa ridice
antena GSM instalata pe terasa imobilului situat in [...], in termen de 2 luni de la ramanerea
irevocabila a prezentei, sub sanctiunea platii unor daune cominatorii de 1000 lei pe fiecare zi de
intarziere, sanctiune care poate produce efecte juridice, avind in vedere decizia civila nr.
20/12.12.2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntata in cadrul unui recurs in interesul
legii si prin care s-a statuat ca cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibila si in
conditiile reglementarii obligarii debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de
procedura civila, hotararea fiind susceptibila de executare silita, la cererea creditorului, in limita
daunelor-interese dovedite.

Trebuie precizat ca obligatia mai sus impusa nu se sprijina pe raspunderea delictuala clasica, care
reclama ca prejudiciul sa fie unul imediat si cert ca realizare, ci pe o raspundere preventiva, care
permite repararea si a unui prejudiciu potential, atunci cand acesta deriva dintr-o actiune a carei
consecinte nu pot fi pe deplin cunoscute la un moment dat, avind in vedere limitele cunoasterii
umane.

In ipoteza in care parata nu aduce la indeplinire obligatia de buna, voie, instanta, in temeiul art
1077 Cod civ., va autoriza pe reclamant sa procedeze la demontarea si ridicarea antenei, pe
cheltuiala paratei.

In ceea ce priveste capatul referitor la infatisarea actelor in baza carora a instalat antena, dat fiind
ca parata a depus pe parcursul litigiului contractul de inchiriere si actele aditionale, instanta va
respinge aceasta cerere ca ramasa fara obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Admite in parte actiunea privind pe reclamant B.D.F., cu domiciliul ales in [...] si pe parata [...],
cu sediul in [...].

Obliga parata sa demonteze si sa ridice antena GSM instalata pe terasa imobilului situat in [...], in
termen de 2 luni de la ramanerea irevocabila a prezentei, sub sanctiunea platii unor daune
cominatorii de 1000 lei pe fiecare zi de intarziere.

Autorizeaza reclamantul sa procedeze la demontarea si ridicarea antenei, in caz de neindeplinire a

obligatiei din partea paratei.

Respinge capatul privind infatisarea actelor in baza carora s-a instalat antena, ca ramas fara obiect.

Cu apel in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata in sedinta publica de la 24.06.2009.

PRESEDINTE ss indescifrabil

GREFIER ss indescifrabil
 Tribunal Prahova nr. acțiune 5268/105/2007 – Revista Română de Dreptul mediului nr.
1/2008

Prefectul jud. Prahova ( R ) →→ Consiliul local al comunei Filipeștii de Pădure (P) →→ R cere
Tribunalului să anuleze hotărârea nr. 18/15.03.2007 – pe motivul că prin hotărârea atacată se
interzice amenajarea unei rampe ecologice pentru depozitarea și procesarea deșeurilor industriale
toxice, radioactive sau petroliere, pe raza adm. – teritorială a comunei Filipeștii de Pădure și se
încalcă principiul de drept referitor la dispoziția, folosința și posesia bunurilor imobile,
proprietatea unor persoane fizice sau juridice de pe raza terit. a com.

Trag nădejde că puteți desluși din pozele trimise cu speța, conținutul acesteia, așa că eu am să mă
rezum doar la a prezenta comparativ întâmpinarea Consiliului, hot Trib., recursul pârâtului, hot.
Curtea de apel.

Întâmpinarea Consiliului local cuprinde solicitarea respingerii acțiunii arătându-se că:

– prin hotărâre s-a încercat prevenirea iminenței apariției unor pericole care ar afecta sănătatea
cetățenilor, flora, fauna din zonă, în cazul depozitării unor deșeuri toxice, radioactive sau petrolier
pe teritoriul com., la marginea satului X, la o distanță mai mică de 1 km față de ultima locuință;
- s-a învederat că au aflat consilierii locali de la forurile superioare – Cons Jud. Prahova, Agenția
pt. Protecția mediului despre intenția SC ECOVASN de a construi o rampă de deșeuri periculoase
pe raza com Filipești societatea achiziționând 25 ha de teren de la locuitori în acest scop;
- are competența de a adopta măsurile dispuse prin HCL nr. 18/15.03. 2007 conf. art. 38 alin. 2 lit.
b) și e) din Legea nr. 215/2001, hotărârea fiind în acord cu voința cetățenilor dovedită prin cele
2000 de semnături ale acestora; --- ce remarc aici este solidaritatea oamenilor în fața pericolului
comun, ceea ce este mai greu de găsit la noi, ca popor;
- prin acțiunea formulată se încalcă atât principiul autonomiei locale cât și atribuțiile autorităților
administrației publice locale de a gestiona problemele de mediu ale colectivităților locale.

Tribunalul, prin hotărârea sa a admis, în parte, acțiunea și a anulat hotărârea atacată, motivând
că:
- pârâtul Consiliu local are atribuții privind dezvoltarea economică, socială și de mediu a comunei
și de a aproba strategiile necesare în acest scop, cfm. Art. 38 alin. 4 lit. b) și e) din Legea nr.
215/2001, dar exercitarea acestor atribuții trebuie făcută astfel încât să nu încalce principiile de
drept privind dispoziția, folosința și posesia asupra bunurilor imobile și nici dreptul unei persoane
juridice de a desfășura o activitate permisă de lege, în condițiile obținerii autorizațiilor necesare:
→ exercitarea acestor atribuții trebuie făcută astfel încât să nu încalce principiile de drept privind
dispoziția, folosința și posesia asupra bunurilor imobile → nu este corectă această precizare
pentru că am văzut și la Kadi, și în hotărâri ale Curții Constituționale că dreptul de proprietate
nu este un drept absolut și că poate să fie limitat când interese generale o cer….ori protecția
mediului este, pt. că o spune OUG 195/2005, un astfel de interes;
→ și nici dreptul unei persoane juridice de a desfășura o activitate permisă
de lege, în condițiile obținerii autorizațiilor necesare → de asemenea, nu este corectă precizarea
deoarece existența tuturor autorizațiilor/avizelor… nu scutește de răspundere o societate
comercială.
- reprezentanții în teritoriu ai Agenției Naționale de Mediu pot sancționa potențialul pericol ce ar
plana asupra sănătății cetățenilor, florei, faunei, prin refuzul avizului, în condițiile parcurgerii
procedurilor de autorizare → se prea poate ca să fie prea târziu până se sesizează reprezentanții
Agenției de Mediu.

Recursul pârâtului prin care se critică (pt. nelegalitate și netemeinicie) sentința trib. susține că:
- prin hotărârea anulată s-au transpus în practică principii internaționale/europene de ocrotire a
sănătății omului și mediului;
- dreptul fundamental al omului la viață și la asigurarea unui mediu echilibrat și prosper rezultă
din Declarația adoptată în iunie 1972 la prima Conferință ONU privind mediul, iar în plan
european s-au elaborat principiile generale de drept comunitar al mediului, între care principiul
prevenirii degradării mediului, potrivit căruia cea mai eficientă politică de mediu este prevenirea
poluărilor și nu combaterea ulterioară a efectelor și principiul precauției cuprins în art. 130 R al
Tratatului de la Maastricht, cfm. căruia conduita trebuie să fie adoptată pe fundamentul unei
evaluări obiective a faptelor cunoscute → corect sunt invocate dreptul omului la un mediu sănătos
și principiile precauției și acțiunii preventive cu tot cu documentele internaționale/ europene unde
se găsesc;
- în aplicarea acestor principii s-au adoptat proceduri specifice dreptului comunitar al mediului:
necesitatea elaborării unor studii de impact ecologic pentru proiectele ce pot avea impact asupra
mediului (Dir. 337/1985) și studiul privind accesul publicului la informare → Pârâtul cunoaște nu
doar principiile de drept comunitar al mediului ci și procedurile de aplicarea a acestora;
- principiile menționate au fost preluate și în legislația națională – art. 3 lit. a) și b) din Legea
protecției mediului nr. 265/2006 de aprobare a OUG 195/2005, iar hotărârea atacată nu face decât
să transpună în practică aceste principii prin interzicerea amenajării rampei de deșeuri → spre
deosebire de sentința referitoare la antenele GSM unde nu se face referire la dreptul intern, aici
vedem cunoașterea și a dreptul intern – cu precizarea că doctrina socotește ca fiind act normativ
cadru în materia mediului OUG 195/2005;
- hotărârea atacată s-a emis potrivit atribuțiilor și competențelor autorităților locale ale
administrației de stat prin art. 38 alin,2 lit. b) și e) din Legea 215/2001, aceste aspecte fiind
nesocotite de societatea care a demarat procedura de autorizare a unei activități începând de la
„centru” de la autoritățile județene încălcând și dreptul la informare atât cetățenilor cât și
autorităților locale → corectă baza juridică invocată;
- hotărârea atacată nu încalcă atributele dreptului de proprietate, care oricum nu pot fi exercitate
decât în „limitele determinate de lege” conform art. 480 Cod civil și nici dreptul unei persoane
juridice de a desfășura o activitate independentă, pe raza comunei funcționând 240 societăți
comerciale, însă refuzul de a permite activități ce pot pune în pericol sănătatea cetățenilor a
mediului este un interes major al comunității locale dovedit cu cele 2000 de semnături ale capilor
de familie → limitele determinate de lege →în cadrul acestor limite intră și protecția mediului ca
obiectiv de interes public major.

Curtea de apel admite recursul și reține:

- motivarea primei instanțe că prin măsurile luate de Cons. local se încalcă principiile de drept
referitoare la posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor imobile și că se îngrădește dreptul
persoanelor juridice de a desfășura o activitate permisă de lege nu are suport legal – orice drept
recunoscut unei persoane fizice sau juridice se exercită numai în limitele și cu respectarea legii
fără a vătăma sau încălca drepturile altora → Curtea de apel își însușește argumentele pârâtului;
- autoritățile administrației locale au atribuții privind dezvoltarea economică, socială și de mediu
a comunei cfm. Art. 38 alin. 2 lit. b) din Legea 215/2001 a administrației publice locale,
- aflându-se de la „centru” – Consiliul județean Prahova despre posibilitatea amenajării unei rampe
ecologice pentru depozitarea/procesarea deșeurilor industriale toxice, radioactive sau petroliere,
pe raza comunei, cu respectarea competenței legale, recurentul a adoptat hotărârea atacată prin
acre a interzis desfășurarea unei astfel de activități pe raza comunei → iar observăm însușirea
argumentele pârâtului de către Curtea de apel;
- măsurile dispuse de recurent sunt în acord cu prevederile din Declarația adoptată în iunie 1972
la prima Conferință ONU privind mediul prin care se recunoaște dreptul la un mediu sănătos →
idem;
- principiul prevenirii degradării mediului, potrivit căruia cea mai eficientă politică de mediu este
prevenirea poluărilor și nu combaterea ulterioară a efectelor a fost preluat și în legislația națională
– art. 3 lit. a) și b) din Legea protecției mediului ca și principiul precauției cuprins în art. 130 R al
Tratatului de la Maastricht, cfm. căruia conduita trebuie să fie adoptată pe fundamentul unei
evaluări obiective a faptelor cunoscute → idem;
- potrivit art. 20 din Constituția României, prevederile tratatelor internaționale la care România
este parte au prioritate, cu excepția cazului în care legile interne conțin dispoziții mai favorabile
→ fraza aceasta este continuarea precedentei în sensul că tratatul de la Maastricht are prioritate,
făcând astfel aplicarea principiului efectului direct al dreptului comunitar în dreptul intern;
- art. 35 din Constituția României prevede că statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un
mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, obligându-se să asigure cadrul legal pentru
exercitarea acestui drept. La alin. 3 s-a înscris obligația oricărei persoane fizice sau juridice de a
proteja și ameliora mediul.
- potrivit tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, politica Uniunii Europene în
domeniul mediului contribuie în principal la conservarea, protecția și îmbunătățirea calității
mediului…pe baza principiilor precauției, și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu
prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul „poluatorul plăteşte, aceste
dispoziții fiind reluate în Tratatul de la Lisabona, recent ratificat și de Parlamentul României, stat
membru al UE → nu are ce să caute referirea la Tratatul de Constituție pentru că noi știm că în
2004 a căzut prin cele două referendumuri – francez și olandez.

Ce am vrut să subliniez cu această speță este nu doar aplicarea principiilor de dreptul mediului ci
și faptul că în ce privește motivarea întâmpinării/recursului acestea sunt net superioare motivărilor
Tribunalului și ale Curții de Apel.

H.C. (Camera a doua) 15 octombrie 2009/C-263/2008/Lilla

Djurgården-Lilla Värtans Miljöskyddsförening (R) →→ Stockholms kommun genom dess

marknämnd (P)
Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea dispozițiilor
Directivei 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor
proiecte publice și private asupra mediului (JO L 175, p. 40, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 174),
astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului
din 26 mai 2003 (JO L 156, p. 17, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 8, „Directiva 85/337”).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Djurgården-Lilla Värtans
Miljöskyddsförening (Asociația pentru protecția mediului din Djurgården-Lilla Värtan, -
„Miljöskyddsförening”), pe de o parte, și Stockholms kommun genom dess marknämnd (comuna
Stockholm, „Stockholms kommun”), pe de altă parte.

Starea de fapt
15. Stockholms kommun a încheiat cu o societate de producție a energiei electrice un contract
privind construcția în rocă a unui tunel cu o lungime de aproximativ 1 km, între zonele Hjorthagen
și Fisksjöäng, situate în partea de nord a Djurgården, pentru a adăposti linii electrice în vederea
înlocuirii liniilor aeriene de înaltă tensiune.
16. Realizarea acestui proiect necesita, pe de o parte, asigurarea evacuării apelor subterane care se
infiltrau în tunelul destinat adăpostirii liniilor electrice, precum și în tunelul de acces la acesta și,
pe de altă parte, construcția, în anumite perimetre ale zonei în cauză, de infrastructuri pentru
evacuarea apelor și pentru injectarea acestora în sol sau în rocă, pentru a compensa eventuala
reducere a nivelului apelor subterane.
17. Printr-o decizie din 27 mai 2004, pronunțată în urma unei examinări în temeiul capitolului 6
din Codul mediului, länsstyrelsen i Stockholms län (Prefectura regiunii Stockholm) a decis, pe
baza evaluării efectelor asupra mediului efectuate pentru acest proiect, că operațiunea în cauză
poate avea efecte importante asupra mediului, în special în ce privește apele subterane.
18. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2006, miljödomstolen vid Stockholms tingsrättla (Camera
pentru cauzele de dreptul mediului a tribunalului local din Stockholm) a acordat Stockholms
kommun o autorizație pentru realizarea lucrărilor în cauză, în temeiul capitolului 11 din Codul
mediului.
19. Împotriva acestei decizii, Miljöskyddsförening a formulat apel la Miljööverdomstolen du Svea
Hovrätt (Camera de rang superior pentru cauzele de dreptul mediului a Curții de Apel din
Svealand), dar acest apel a fost declarat inadmisibil pentru motivul că Miljöskyddsförening nu
îndeplinea condiția, prevăzută la articolul 13 din capitolul 16 din Codul mediului, de a avea cel
puțin 2 000 de membri pentru a putea formula apel împotriva hotărârilor și a deciziilor prevăzute
de Codul mediului.

Observăm că în Suedia (ca de altfel și în alte state) există nu doar un cod al mediului ci și
instanțe de mediu. Poate apucăm, în viața asta să vedem așa ceva și la noi !

20. Împotriva acestei decizii de inadmisibilitate, Miljöskyddsförening a formulat recurs la Högsta

domstolen.
21. În fața acesteia s-a ridicat problema dacă proiectul în litigiu intră în domeniul de aplicare al
Directivei 85/337, în calitate de proiect prevăzut la punctul 10 litera (l) din anexa II la aceasta,
acest punct părând a se limita, potrivit versiunii în limba suedeză a respectivei directive, la captarea
apelor subterane în vederea utilizării ulterioare a acestora. Pe de altă parte, s-a pus de asemenea
problema întinderii exacte a dreptului la exercitarea unei căi de atac astfel cum este prevăzut de
Convenția de la Aarhus și dacă condițiile impuse din acest punct de vedere de legea suedeză nu
sunt prea restrictive.
22. În aceste condiții, Högsta domstolen a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze
Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Punctul 10 din anexa II la Directiva 85/337 trebuie interpretat în sensul că include lucrări
privind apa care presupun evacuarea dintr-un tunel care adăpostește linii electrice a apelor
subterane care se infiltrează în acesta și injectarea (alimentarea) de apă în sol sau în rocă pentru a
compensa orice reducere a nivelului apelor subterane, precum și construcția și menținerea unor
instalații de evacuare și de alimentare cu apă?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dispoziția prevăzută la articolul 10a din
Directiva 85/337, potrivit căreia în anumite împrejurări membrii publicului interesat trebuie să
poată exercita o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent și
imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de
procedură a unei decizii, presupune și faptul că membrii publicului interesat au dreptul să conteste
o decizie a unei instanțe prin care aceasta s-a pronunțat asupra unei cereri de autorizare, în
condițiile în care membrii publicului interesat au avut ocazia să participe la soluționarea de către
instanță a cererii de autorizare și să își exprime punctul de vedere în fața acestei instanțe?
3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima și la a doua întrebare, articolul 1 alineatul (2), articolul
6 alineatul (4) și articolul 10a din Directiva 85/337 trebuie interpretate în sensul că pot fi prevăzute
cerințe naționale diferite în ceea ce privește publicul interesat menționat la articolul 6 alineatul (4)
și la articolul 10a, astfel încât micile asociații locale de protecție a mediului să aibă dreptul să
participe la procedurile de adoptare a deciziilor prevăzute la articolul 6 alineatul (4) cu privire la
proiecte care pot avea efecte importante asupra mediului în zona în care asociația este activă, dar
să nu aibă acces la o cale de atac, astfel cum prevede articolul 10a?”

Comentariu
23. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă un proiect de
tipul celui în cauză în acțiunea principală trebuie considerat ca fiind cuprins în noțiunea „sisteme
de captare și de reîncărcare artificială a apei subterane neincluse la anexa I” la Directiva 85/337,
noțiune menționată la punctul 10 litera (l) din anexa II la respectiva directivă.
24. Potrivit instanței de trimitere, textul punctului 10 litera (l) din respectiva anexă II, în versiunea
suedeză, ar putea avea în vedere numai proiectele de captare a apelor subterane în vederea
utilizării ulterioare a acestora. → această speță are în vedere situația în care un text (art) dintr-un
act al UE are un sens ambiguu în limba oficială a unui stat, întrebarea fiind cum trebuie să-l
interpreteze judecătorul național.
25. Dintr-o jurisprudență constantă reiese că necesitatea aplicării și, prin urmare, a interpretării
uniforme a dispozițiilor dreptului comunitar exclude posibilitatea ca, în caz de îndoială, textul unei
dispoziții să fie privit în mod izolat, prin raportare doar la una dintre versiunile sale, impunând,
dimpotrivă, ca acesta să fie interpretat și aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi
oficiale. → necesitatea aplicării și, prin urmare, a interpretării uniforme a dispozițiilor dreptului
comunitar → principiul interpretării/aplicării uniforme (la fel) a normelor dr comunitar
→ exclude posibilitatea ca în caz de îndoială, textul unei
dispoziții (punctul 10 litera (l) din anexa II) să fie privit în mod izolat, prin raportare doar la una
dintre versiunile sale, impunând, dimpotrivă, ca acesta să fie interpretat și aplicat în lumina
versiunilor existente în celelalte limbi oficiale → suntem la pasul interpretării literale (ne uităm
la cuvinte) și Curtea spune că textul trebuie să fie interpretat și având în vedere ce zic celelalte
versiuni din limbile oficiale…poate dispare echivocul;
26. Pe de altă parte, necesitatea unei asemenea interpretări impune ca, în caz de divergențe între
aceste diferite versiuni lingvistice, dispoziția în cauză să fie interpretată în raport cu economia
generală și cu finalitatea reglementării din care face parte → iată alți pași ai interpretării ;
economia generală ar însemna ce rezultă din întregul act, iar finalitatea reglementării –
interpretarea teleologică;
27. În ceea ce privește punctul 10 litera (l) din anexa II la Directiva 85/337, din examinarea
diferitelor versiuni lingvistice, și în special a versiunilor engleză, finlandeză, franceză, germană,
italiană, olandeză, polonă, portugheză și spaniolă, reiese că această dispoziție are în vedere sisteme
de captare și de reîncărcare artificială a apei subterane neincluse în anexa I la respectiva directivă,
indiferent de scopul în care aceste operațiuni trebuie realizate și, în special, de utilizarea care
trebuie să fie dată ulterior apei astfel captate sau reinjectate în sol.
28. Mai mult, punctul 11 din anexa I la aceeași directivă nu menționează nici astfel de criterii
referitoare la sistemele de captare sau de reîncărcare a apelor subterane a căror capacitate atinge
sau depășește un volum anual de apă care trebuie captată sau reîncărcată de 10 milioane de metri
cubi. → examinarea diferitelor versiuni lingvistice, și în special a versiunilor engleză, finlandeză,
franceză, germană, italiană, olandeză, polonă, portugheză și spaniolă – această enumerare a mai
multor versiuni ale directivei arată că art/punctul de interpretat este văzut în acele limbi oficiale
pentru a ajunge la o anumită concluzie comună mai multor versiuni.
29. În sfârșit, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că domeniul de aplicare al Directivei 85/337
este unul vast și că obiectivul acesteia este foarte amplu → jurisprudența constantă a ei, a Curții.
30. În consecință, dispozițiile punctului 10 litera (l) din anexa II la Directiva 85/337 trebuie
interpretate în sensul că acestea vizează toate sistemele de captare și de reîncărcare artificială a
apei subterane care nu sunt incluse în anexa I la respectiva directivă, indiferent de destinația
acestora, ceea ce presupune că sunt avute în vedere și sistemele care nu implică utilizarea ulterioară
a acestei ape → odată interpretările făcute concluzia desprinsă este că punctul 10 litera (1)… se
referă la toate sistemele de captare…..

32. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă articolul 10a din Directiva 85/337 presupune că membrii publicului interesat pot
exercita o cale de atac împotriva deciziei prin care o instanță care aparține organizării judiciare a
unui stat membru s-a pronunțat asupra unei cereri de autorizare a unui proiect, în condițiile în care
membrii publicului interesat au avut ocazia să participe la soluționarea de către instanță a
respectivei cereri și să își exprime punctul de vedere cu această ocazie.
33. Ținând cont de modificările introduse prin Directiva 2003/35, care are în vedere punerea în
aplicare a Convenției de la Aarhus, Directiva 85/337 prevede, la articolul 10a, în favoarea
publicului interesat care îndeplinește anumite condiții, posibilitatea de a exercita o cale de atac în
fața unei instanțe judiciare sau a unui alt organism independent pentru a contesta legalitatea de
fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră în domeniul său de
aplicare → dacă ne uităm la pct. 10 din hotărâre vedem că aici este repetat (schițat) articolul.
34. Așadar, conform înseși literei acestei dispoziții, trebuie să poată exercita o astfel de cale de
atac persoanele care, în cadrul publicului interesat, fie au un interes suficient de a exercita acțiunea,
fie, în cazul în care legislația națională impune, arată că una dintre operațiunile vizate de Directiva
85/337 încalcă drepturile acestora → conform înseși literei acestei dispoziții – iată interpretarea
literală.
35. De asemenea, din același text reiese că răspunde criteriilor de public interesat care poate
formula o cale de atac prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu
articolul 10a din aceasta orice organizație neguvernamentală care promovează protecția mediului
și care îndeplinește toate cerințele prevăzute de legislația internă → din același text reiese →
interpretarea literală.
 → poate formula o cale de
atac prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu articolul 10a din
aceasta orice organizație neguvernamentală care promovează protecția mediului și care
îndeplinește toate cerințele prevăzute de legislația internă → interpretarea contextuală este cea
realizată prin legarea/ coroborarea art. de interpretat cu altele
36. Pe de altă parte, articolul 6 alineatul (4) din Directiva 85/337 garantează în special publicului
interesat o participare efectivă la procedurile de adoptare a deciziilor privind mediul în legătură cu
proiecte care pot avea efecte importante asupra mediului → interpretarea contextuală este cea
realizată prin legarea/coroborarea art. de interpretat cu altele.

40. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă, în cadrul punerii în aplicare a articolului 6 alineatul (4) și a articolului 10a din
Directiva 85/337, statele membre pot prevedea ca micile asociații locale de protecție a mediului să
participe la procedurile de adoptare a deciziilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din această
directivă fără a beneficia totuși de dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziei adoptate
în urma acestor proceduri.
41. Din decizia de trimitere și din dosarul transmis Curții, precum și din dezbaterile care au avut
loc cu ocazia ședinței publice rezultă că această întrebare este motivată în special de existența, în
legislația națională relevantă, a normei potrivit căreia numai o asociație care are cel puțin 2 000
de membri poate să exercite o cale de atac împotriva unei decizii adoptate în domeniul mediului.
42. Din Directiva 85/337 reiese că aceasta face distincție între, pe de o parte, publicul interesat de
una dintre operațiunile care intră în domeniul său de aplicare în general și, pe de altă parte, în
cadrul acestui public interesat, o subcategorie de persoane fizice sau juridice cărora, având în
vedere poziția lor specifică cu privire la operațiunea în cauză, trebuie să li se recunoască, în temeiul
articolului 10a, un drept de a contesta decizia care autorizează o astfel de operațiune.
43. În ceea ce privește stabilirea condițiilor referitoare la admisibilitatea acțiunii, directiva
menționată face trimitere la legislația națională. Acestea pot fi existența unui „interes suficient” de
a exercita acțiunea sau o „încălcare a unui drept”, în funcție de trimiterea făcută de legislația
națională la una sau la alta dintre aceste două noțiuni.
44. Cu privire la organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului, articolul 1
alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu articolul 10a din această directivă prevede că acele
organizații care „îndeplinesc toate cerințele prevăzute în legislația internă” sunt considerate, după
caz, ca având un „interes suficient” de a exercita acțiunea sau ca fiind titulare ale unuia dintre
drepturile care pot fi încălcate de o operațiune care intră în domeniul de aplicare al acestei directive
→ articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/337 coroborat cu articolul 10a din această directivă
prevede că → interpretare contextuală.
45. Deși este adevărat că acest ultim articol, prin trimiterea pe care o face la articolul 1 alineatul
(2) din respectiva directivă, lasă legiuitorilor naționali sarcina de a stabili toate cerințele necesare
pentru ca o organizație neguvernamentală care promovează protecția mediului sub forma unei
asociații să poată beneficia de dreptul la o cale de atac în condițiile de mai sus, normele naționale
astfel adoptate trebuie, pe de o parte, să asigure „un acces amplu la justiție” și, pe de altă parte, să
confere un efect util dispozițiilor Directivei 85/337 privind dreptul la exercitarea unor căi de atac.
În consecință, aceste norme naționale nu trebuie să golească de orice conținut dispozițiile
comunitare potrivit cărora persoanele care au un interes suficient să conteste un proiect și cele ale
căror drepturi au fost încălcate, printre care și asociațiile de protecție a mediului, trebuie să poată
formula o acțiune în fața instanțelor competente → Directiva 85/337 lasă o marjă de manevră
statelor, recomandarea Curții fiind în sensul că aceste norme naționale nu trebuie să golească de
orice conținut dispozițiile comunitare potrivit cărora persoanele care au un interes suficient să
conteste un proiect și cele ale căror drepturi au fost încălcate, printre care și asociațiile de
protecție a mediului, trebuie să poată formula o acțiune în fața instanțelor competente cum ele
sunt dispuse.
46. Din acest punct de vedere, o lege națională poate impune ca o astfel de asociație, care
intenționează să conteste pe cale jurisdicțională un proiect care intră în domeniul de aplicare al
Directivei 85/337, să aibă un obiect de activitate în raport cu protecția naturii și a mediului → o
lege națională poate impune ca o astfel de asociație … să aibă un obiect de activitate în raport cu
protecția naturii și a mediului → recomandările Curții continuă în sensul că este în regulă ca
statele să ceară unei organizații să aibă preocupări legate de mediu.
47. În plus, nu poate fi exclus ca o cerință potrivit căreia o asociație de protecție a mediului trebuie
să aibă un număr minim de membri să se dovedească pertinentă pentru asigurarea realității
existenței și a activității acesteia. Cu toate acestea, numărul de membri necesari nu poate fi stabilit
de legea națională la un asemenea nivel încât să contravină obiectivelor Directivei 85/337 și în
special aceluia de a permite cu ușurință controlul jurisdicțional al operațiunilor care intră în
domeniul de aplicare al acesteia → nu poate fi exclus ca o cerință potrivit căreia o asociație de
protecție a mediului trebuie să aibă un număr minim de membri → recomandările Curții continuă
în sensul că un oarecare număr cerut de membri este chiar dovada că este o asociație serioasă.
→ numărul de membri necesari
nu poate fi stabilit de legea națională la un asemenea nivel încât să contravină obiectivelor
Directivei 85/337→ recomandările Curții sunt în sensul că cerința unui număr prea mare de
membri poate distruge orice gând de protecție a mediului pe care l-ar avea oamenii care nu ating
pragul cerut de legea națională.
… 50. Pe de altă parte, Directiva 85/337 nu se referă în mod exclusiv la operațiuni de anvergură
regională sau națională, ci și la operațiuni de importanță mai restrânsă, de care asociațiile locale
sunt mai apte să se preocupe. Or, astfel cum arată avocatul general la punctul 78 din concluzii,
norma din legislația suedeză în cauză este de natură să priveze, în esență, asociațiile locale de orice
cale de atac → Directiva 85/337 nu se referă în mod exclusiv la operațiuni de anvergură regională
sau națională, ci și la operațiuni de importanță mai restrânsă, de care asociațiile locale sunt mai
apte să se preocupe → pentru că Directiva are în vedere tot soiul de operațiuni, mai mari sau mai
mici de care micile asociații sunt cele mai în măsură să se ocupe, stabilirea unui număr minim de
membri (2000) ar duce la imposibilitatea sociațiilor mici de a mai apăra mediul ;
… 52. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 10a din Directiva 85/337
se opune unei dispoziții dintr-o legislație națională care rezervă dreptul de a exercita o cale de atac
împotriva unei decizii privind o operațiune care intră în domeniul de aplicare al acestei directive
numai asociațiilor de protecție a mediului care au cel puțin 2 000 de membri.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi) 9 iulie 2020/ C-297/19

Naturschutzbund Deutschland – Landesverband Schleswig-Holstein eV (R) →→→ Kreis

Nordfriesland (P)
 →→→ Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctul
7 și a celui de al treilea paragraf a doua liniuță din anexa I la Directiva 2004/35/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru
mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului (JO
2004, L 143, p. 56, Ediție specială 15/vol. 11, p. 168).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Naturschutzbund Deutschland –
Landesverband Schleswig-Holstein eV („Naturschutzbund Deutschland”), pe de o parte, și Kreis
Nordfriesland (districtul Frislanda de Nord, Germania), pe de altă parte, în legătură cu măsurile de
limitare și de reparare a daunelor de mediu solicitate de Naturschutzbund Deutschland.

Starea de fapt
19 În cursul anilor 2006-2009, o parte din peninsula Eiderstedt, situată în partea de vest a
landului Schleswig-Holstein (Germania), a fost desemnată drept „arie de conservare a
păsărilor”, printre altele datorită prezenței chirighiței negre (Chlidonias niger), o pasăre
acvatică protejată, cu o talie între 15 și 30 de centimetri, cu penaj albastru-gri, cu cap negru,
care trăiește în principal în zonele de mlaștină de pe coasta atlantică. Potrivit planului de
gestiune, aria de conservare a acestei specii rămâne preponderent exploatată în mod
tradițional ca zonă de pășune pe suprafețe mari și, în special datorită dimensiunii sale,
constituie cea mai importantă zonă de cuibărit din acest land.
20 Pentru locuire și utilizare agricolă, peninsula Eiderstedt necesită desecare. Aceasta este
efectuată prin intermediul unor șanțuri între parcele, care se varsă într-o rețea de canale de
evacuare și sunt întreținute de utilizatorii respectivi ai terenurilor adiacente. Obligația de
întreținere a canalelor de evacuare ca receptoare de apă revine unui număr total de 17
asociații de gestionare a apei și a solului cu sediul în peninsula Eiderstedt.
21 Deich- und Hauptsielverband Eiderstedt, Körperschaft des öffentlichen Rechts, o asociație de
gestionare a apei și a solului constituită sub forma juridică a unui organism de drept public
este federația acestor 17 asociații. Una dintre sarcinile care îi revin acesteia prin lege
cuprinde întreținerea apelor de suprafață ca obligație de drept public. În vederea îndeplinirii
acestei obligații, Deich- und Hauptsielverband Eiderstedt exploatează, printre altele,
instalațiile din Adamsiel, care cuprind o stație de evacuare și o stație de pompare. Aceasta
din urmă drenează întreg teritoriul acestor asociații care constituie federația prin
intermediul unei pompe puse în funcțiune în mod automat de la un anumit nivel al apei.
Operațiunile de pompare inițiate determină reducerea nivelului apei.
22 Luând în considerare că, prin exploatarea acestei stații de pompare, Deich- und
Hauptsielverband Eiderstedt, a cauzat, în detrimentul chirighiței negre, daune aduse mediului,
Naturschutzbund Deutschland a formulat împotriva districtului Nordfriesland, în conformitate
cu USchadG adoptată în vederea transpunerii Directivei 2004/35, o cerere de măsuri de limitare
și de reparare a acestor daune, care a fost respinsă.
23 După ce a contestat fără succes această decizie de respingere în fața Verwaltungsgericht
(Tribunalul Administrativ, Germania), Naturschutzbund Deutschland a formulat apel împotriva
hotărârii acestei instanțe în fața Oberverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Superior,
Germania), care a anulat această hotărâre și a impus districtului Nordfriesland obligația de a adopta
o nouă decizie.
24 Districtul Nordfriesland și Deich- und Hauptsielverband Eiderstedt au sesizat
Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) cu recurs.
25 În vederea stabilirii dacă daunele aduse mediului în cauză în litigiul principal trebuie
considerate ca nefiind „semnificative”, în sensul articolului 19 alineatul (5) a doua teză punctul 2
din BNatSchG, care transpune al treilea paragraf a doua liniuță din anexa I la Directiva 2004/35,
instanța de trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea expresiei „gestionarea normală a
siturilor, astfel cum a fost definită în registrele habitatului sau în documentele de stabilire a
obiectivelor de conservare sau conformă practicii anterioare a proprietarilor sau operatorilor”, care
figurează în această anexă.
26 În special, instanța de trimitere urmărește să afle, în primul rând, dacă noțiunea de „gestionare”
trebuie interpretată în sensul că corespunde numai operațiunilor agricole sau dacă aceasta acoperă
de asemenea exploatarea unei stații de pompare în vederea irigării și a desecării suprafețelor
agricole, în al doilea rând, dacă caracterul „normal” al gestionării trebuie să fie apreciat numai în
raport cu registrele habitatului și cu documentele de stabilire a obiectivelor de conservare sau dacă
acesta poate fi apreciat și în raport cu bunele practici profesionale vizate la articolul 5 alineatul (2)
din BNatSchG, în al treilea rând, dacă caracterul anterior al gestionării practicate de proprietar sau
de operator implică numai că o astfel de gestionare trebuie să fi fost exercitată la un anumit moment
înainte de data transpunerii Directivei 2004/35, și anume la 30 aprilie 2007, sau dacă aceasta
trebuie să continue să fi fost exercitată la această dată și, în al patrulea rând, dacă o astfel de
gestionare anterioară trebuie să intervină în mod independent sau nu de registrele habitatului și de
documentele de stabilire a obiectivelor de conservare.
27 În plus, în vederea stabilirii dacă Deich- und Hauptsielverband Eiderstedt desfășura, în cadrul
exploatării stației de pompare menționate, o „activitate profesională”, în sensul articolului 2
punctul 4 din USchadG, care transpune articolul 2 punctul 7 din Directiva 2004/35, instanța de
trimitere intenționează să afle, în cazul unui răspuns afirmativ la prima serie de întrebări, dacă o
activitate desfășurată în interesul colectivității în temeiul unui transfer legal de atribuții poate fi
considerată ca fiind de natură profesională, în sensul acestei din urmă dispoziții.
28 În aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administratiă Federală) a decis să
suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) a) Noțiunea «gestionare» în sensul celui de al treilea paragraf a doua liniuță din anexa I la
Directiva 2004/35 … include activități indisolubil legate de o utilizare directă a capacității de
producție a solului?
În cazul unui răspuns afirmativ: b) Care sunt condițiile în care o practică de gestionare trebuie
considerată «normală», în sensul Directivei 2004/35, potrivit registrelor habitatului sau
documentelor de stabilire a obiectivelor de conservare? c) Care este criteriul temporal aplicabil
aspectului dacă o gestionare este conformă practicii «anterioare» a proprietarilor sau operatorilor
în sensul Directivei 2004/35? d) Răspunsul la întrebarea dacă o gestionare este conformă practicii
anterioare a proprietarilor sau operatorilor în sensul Directivei 2004/35 este independent de
registrele habitatului, respectiv de documentele de stabilire a obiectivelor de conservare?
2. O activitate desfășurată în interes public, pe baza unei delegări legale a sarcinilor, reprezintă o
«activitate profesională» în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2004/35?”
Aprecierea Curții
29 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească în ce mod trebuie
interpretată expresia „gestionare normală a siturilor, astfel cum a fost definită în registrele
habitatului sau în documentele de stabilire a obiectivelor de conservare sau conformă practicii
anterioare a proprietarilor sau operatorilor”, care figurează la al treilea paragraf a doua liniuță din
anexa I la Directiva 2004/35.
 → „în ce mod trebuie interpretată expresia „gestionare normală a siturilor, astfel cum a fost
definită în registrele habitatului sau în documentele de stabilire a obiectivelor de conservare sau
conformă practicii anterioare a proprietarilor sau operatorilor” – reamintesc că prin hotărârea dată
de curte într-un dosar care are ca obiect o cerere preliminară, curtea nu face decât să interpreteze
articolul/articolele arătate de instanța națională, urmând ca soluționarea pe fond a procesului să
o realizeze instanța națională, pe baza interpretării făcute de CJUE.
30 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că prima întrebare se înscrie în contextul unei
pretinse „daune aduse mediului” cauzate unei specii de păsări, chirighița neagră (Chlidonias niger).
31 În această privință, trebuie amintit că Directiva 2004/35 are ca obiect stabilirea unui cadru de
răspundere pentru daunele aduse mediului care se întemeiază pe un nivel înalt de protecție a
mediului, precum și pe principiile precauției și „poluatorul plătește”, pentru a preveni și a
repara daunele aduse mediului cauzate de operatori.
→ „Directiva 2004/35 are ca obiect stabilirea unui cadru de răspundere pentru daunele
aduse mediului care se întemeiază pe un nivel înalt de protecție a mediului, precum și pe principiile
precauției și „poluatorul plătește”, pentru a preveni și a repara daunele aduse mediului cauzate de
operatori - Directiva 2004/35 are ca obiect” – interpretare teleologică;
- „stabilirea unui cadru de răspundere pentru daunele aduse mediului care se
întemeiază pe un nivel înalt de protecție a mediului, precum și pe principiile precauției și
„poluatorul plătește”, pentru a preveni și a repara daunele aduse mediului cauzate de operatori” –
enumerarea principiilor dreptului mediului.
32 Printre cele trei categorii de daune care fac parte din noțiunea de „daune aduse mediului”,
definite la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2004/35, figurează la litera (a) din această dispoziție,
daunele cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate, care sunt susceptibile să deschidă
domeniul de aplicare al acestei directive atât în temeiul literei (a), cât și în temeiul literei (b) din
articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată.
→ „Printre cele trei categorii de daune care fac parte din noțiunea de „daune aduse
mediului”, definite la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2004/35, figurează la litera (a) din această
dispoziție, daunele cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate” – interpretare literală -
figurează la litera (a) din această dispoziție…
- atât în temeiul literei (a), cât și în temeiul literei (b) din articolul 3 alineatul (1) din
directiva menționată – interp contextuală.
33 În timp ce noțiunea de „specii și habitate naturale protejate” trebuie interpretată, în conformitate
cu articolul 2 punctul 3 din Directiva 2004/35, ca făcând trimitere, printre altele, la speciile și
habitatele enumerate în Directiva habitate și în Directiva păsări, dintre care face parte chirighița
neagră (Chlidonias niger), în temeiul anexei I la această directivă, daunele cauzate unor astfel de
specii și habitate sunt definite, în temeiul articolului 2 punctul 1 litera (a) primul paragraf din
Directiva 2004/35, ca orice daună care are efecte negative grave asupra constituirii sau menținerii
unei stări favorabile de conservare a acestor habitate sau specii.
→ „În timp ce noțiunea de „specii și habitate naturale protejate” trebuie interpretată, în
conformitate cu articolul 2 punctul 3 din Directiva 2004/35, ca făcând trimitere, printre altele, la
speciile și habitatele enumerate în Directiva habitate și în Directiva păsări, dintre care face parte
chirighița neagră (Chlidonias niger)” - interpretare contextuală: articolul 2 punctul 3 din Directiva
2004/35 este interpretat în mod coroborat cu Directiva habitate și Directiva păsări;
→ „în temeiul anexei I la această directivă, daunele cauzate unor astfel de specii și
habitate sunt definite, în temeiul articolului 2 punctul 1 litera (a) primul paragraf din Directiva
2004/35, ca orice daună care are efecte negative grave asupra constituirii sau menținerii unei stări
favorabile de conservare a acestor habitate sau specii” –interpretarea literală - repetarea
articolului 2.
34 Reiese din utilizarea adverbului „grav”, la articolul 2 punctul 1 litera (a) primul paragraf din
Directiva 2004/35, că numai daunele care prezintă o anumită gravitate, considerate drept „daune
semnificative” în anexa I la această directivă, pot fi considerate drept daune cauzate speciilor și
habitatelor naturale protejate, ceea ce implică, în fiecare caz concret, necesitatea evaluării
importanței efectelor daunei vizate.
→ „Reiese din utilizarea adverbului „grav” («daună adusă mediului» înseamnă: (a) daunele
cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate, adică orice daună care are efecte negative grave asupra constituirii
sau menținerii unei stări favorabile de conservare a unor asemenea habitate sau specii ) …că numai daunele care
prezintă o anumită gravitate, considerate drept „daune semnificative” în anexa I la această
directivă, pot fi considerate drept daune cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate, ceea ce
implică, în fiecare caz concret, necesitatea evaluării importanței efectelor daunei vizate” –
interpretare literală din care rezultă că, prin utilizarea adverbului „grav”, nu doar că dauna
adusă mediului trebuie să aibă un anumit nivel semnificativ dar și că importanța, gradul, nivelul
acestor daune trebuie evaluate…de către instanța națională.
35 Articolul 2 punctul 1 litera (a) primul paragraf din Directiva 2004/35 precizează că o astfel de
evaluare trebuie efectuată în raport cu starea inițială a speciilor și habitatelor vizate, ținându-se
seama de criteriile prevăzute în anexa I la această directivă. În această privință, primele două
paragrafe ale acestei anexe indică criteriile care trebuie luate în considerare pentru a se stabili dacă
atingerile aduse acestei stări inițiale sunt semnificative sau nu, precizând în același timp că daunele
care au efecte demonstrate asupra sănătății umane trebuie considerate ca fiind „daune
semnificative”.
→ „Articolul 2 punctul 1 litera (a) primul paragraf din Directiva 2004/35 precizează că
o astfel de evaluare trebuie efectuată în raport cu starea inițială a speciilor și habitatelor vizate,
ținându-se seama de criteriile prevăzute în anexa I la această directivă”. – interpretare contextuală,
articolul 2 este interpretat coroborat cu anexa I a directivei din care face parte articolul 2.
36 Al treilea paragraf din anexa I la Directiva 2004/35 enunță, cu toate acestea, că daunele care
sunt enumerate în aceasta nu trebuie să se califice ca „daune semnificative”. Reiese din utilizarea
verbului „nu trebuie” că statele membre au posibilitatea, la momentul transpunerii acestei
directive, să considere că daunele sunt sau nu sunt semnificative, în sensul anexei I la directiva
menționată.
→ „Reiese din utilizarea verbului „nu trebuie” că statele membre au posibilitatea, la
momentul transpunerii acestei directive, să considere că daunele sunt sau nu sunt semnificative” –
utilizând interpretarea literală curtea apreciază că utilizarea verbului „nu trebuie” arată că avem
de-a face cu o normă dispozitivă și ca atare statele au posibilitatea să aprecieze caracterul
semnificativ al daunelor.
37 Articolul 2 punctul 1 litera (a) al doilea paragraf din Directiva 2004/35 prevede, în plus, că
daunele cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate nu cuprind efectele negative care rezultă
dintr-o acțiune a unui operator care a fost autorizată în mod expres de către autoritățile competente
în conformitate cu dispozițiile de punere în aplicare a articolului 6 alineatele (3) și (4) sau a
articolului 16 din Directiva habitate sau a articolului 9 din Directiva păsări sau, în cazul habitatelor
și al speciilor care nu sunt reglementate de legislația Uniunii, în conformitate cu dispozițiile
echivalente ale legislației interne privind conservarea naturii. Rezultă că orice daună care face
parte din articolul 2 punctul 1 litera (a) al doilea paragraf din Directiva 2004/35 este exclusă în
mod automat din noțiunea de „daune cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate”.
 → Articolul 2 punctul 1 litera (a) al doilea paragraf din Directiva 2004/35 …. articolul
6 alineatele (3) și (4) …. articolul 16 din Directiva habitate … articolul 9 din Directiva păsări –
interpretarea contextuală duce la concluzia că orice daună care face parte din articolul 2 punctul
1 litera (a) al doilea paragraf din Directiva 2004/35 (efectele negative care rezultă dintr-o acțiune a unui
operator care a fost autorizată în mod expres de către autoritățile competente în conformitate cu dispozițiile de punere
în aplicare a articolului 6 din Directivele amintite) este exclusă în mod automat din noțiunea de „daune
cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate”.
39 În consecință, o daună cauzată prin exploatarea unei stații de pompare care ar fi fost autorizată
în mod expres de autoritățile competente pe baza dispozițiilor Directivei habitate și Directivei
păsări, menționate la articolul 2 punctul 1 litera (a) al doilea paragraf din Directiva 2004/35, nu ar
putea fi considerată drept „daună cauzată speciilor și habitatelor naturale protejate”, în sensul
articolului 2 punctul 1 litera (a) din Directiva 2004/35, și nu poate intra în domeniul de aplicare al
acestei directive nici în temeiul literei (a), nici în temeiul literei (b) ale articolului 3 alineatul (1)
din directiva menționată.
40 De asemenea cu titlu introductiv, trebuie observat că, printre daunele pe care statele membre
pot să nu le considere drept „daune semnificative” în temeiul celui de al treilea paragraf din anexa
I la Directiva 2004/35, a doua liniuță din acest paragraf menționează variațiile negative care fie se
datorează unor cauze naturale, fie rezultă din intervențiile legate de gestionarea normală a siturilor,
astfel cum a fost definită în registrele habitatului sau în documentele de stabilire a obiectivelor de
conservare sau conformă practicii anterioare a proprietarilor sau operatorilor. Această liniuță
prevede astfel două situații în care daunele pot să nu fie considerate drept „daune semnificative”,
și anume daunele datorate unor cauze naturale, pe de o parte, și daunele care rezultă din
intervențiile legate de gestionarea normală a siturilor, pe de altă parte, fiind evident că a doua dintre
aceste situații, care face obiectul primei întrebări, cuprinde, ea însăși, o alternativă divizată în două
componente. – făcând interpretarea literală a celui de al treilea paragraf din anexa I la Directiva
2004/35 curtea apreciază că două situații în care daunele pot să nu fie considerate drept „daune
semnificative”, și anume daunele datorate unor cauze naturale, pe de o parte, și daunele care
rezultă din intervențiile legate de gestionarea normală a siturilor, pe de altă parte, fiind evident
că a doua dintre aceste situații, care face obiectul primei întrebări, cuprinde, ea însăși, o
alternativă divizată în două componente.
41 În această privință, este necesar să se arate că Republica Federală Germania a transpus, la
articolul 19 alineatul (5) a doua teză punctul 2 din BNatSchG, cele două ipoteze vizate la al treilea
paragraf a doua liniuță din anexa I la Directiva 2004/35 și că, în acest scop, aceasta a reluat textual
conținutul acestei a doua liniuțe care figurează în versiunea în limba germană a Directivei 2004/35.
42 Or, trebuie să se constate, astfel cum a arătat districtul Nordfriesland în observațiile sale scrise,
că, în modul de redactare a celei de a doua ipoteze menționate la al treilea paragraf a doua liniuță
din anexa I la Directiva 2004/35, există divergențe între, pe de o parte, versiunea în limbă germană
și, pe de altă parte, celelalte versiuni lingvistice. Astfel, în timp ce celelalte versiuni lingvistice
decât versiunea în limbă germană ale acestei directive raportează în mod direct termenul „normală”
la termenul „gestionare” pentru a subordona expresiei „gestionare normală” cele două componente
ale alternativei celei de a doua situații vizate la al treilea paragraf a doua liniuță din anexa I la
Directiva 2004/35, versiunea în limba germană raportează numai termenul „gestionare” la cele
două componente ale alternativei, în timp ce termenul „normală” se raportează numai la prima
dintre cele două componente menționate.
43 Reiese dintr-o jurisprudență constantă a Curții că formularea utilizată în una dintre versiunile
lingvistice ale unei dispoziții a dreptului Uniunii nu poate să fie singurul temei pentru
interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări în această privință
un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. O asemenea abordare ar fi astfel
incompatibilă cu cerința de aplicare uniformă a dreptului Uniunii. În caz de divergență între
diferitele versiuni lingvistice, dispoziția în cauză trebuie astfel să fie interpretată în funcție de
economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea din 9 martie 2017,
GE Healthcare, C-173/15, EU:C:2017:195, punctul 65 și jurisprudența citată).
→ fraza de mai sus arată o constantă în practica CJUE anume ca în cazul în care există
diferențe între diferitele versiuni lingvistice ale unei dispoziții a dreptului UE (versiunea germană
spune într-un fel..cea franceză altfel…) judecătorul național trebuie să aibă în vedere ce se
precizează și în celelalte versiuni; în cazul în care în continuare planează dubii, dispoziția trebuie
interpretată în funcție de economia generală (ce rezultă din întregul act din care face parte
dispoziția de interpretat) și de finalitatea reglementării din care face parte (scopul, obiectivul
reglementării din care face parte dispoziția de interpretat – interpretarea teleologică)
- principiul interpretării și aplicării uniforme a dreptului comunitar/UE.
47 Or, faptul de a admite, astfel cum reiese din versiunea în limbă germană a celui de al treilea
paragraf a doua liniuță din anexa I la Directiva 2004/35, că statele membre au posibilitatea să
exonereze operatorii și proprietarii de orice răspundere pentru simplul fapt că a fost cauzată o
daună prin măsuri de gestionare anterioare și, prin urmare, în mod independent de caracterul
normal al acestora ar fi de natură să aducă atingere atât principiilor, cât și obiectivelor care stau la
baza acestei directive.
48 Astfel, o asemenea abordare ar implica să li se recunoască statelor membre posibilitatea de a
admite, în mod contrar cerințelor care rezultă din principiul precauției, precum și din principiul
„poluatorul plătește” și din simplul fapt că acestea ar rezulta dintr-o practică anterioară, măsuri de
gestionare care ar putea fi excesiv de dăunătoare și inadaptate siturilor care găzduiesc specii sau
habitate naturale protejate și care ar fi astfel susceptibile de a pune în pericol sau chiar de a distruge
aceste specii sau habitate și să crească riscul pierderilor de biodiversitate cu încălcarea obligațiilor
de conservare care revin statelor membre în temeiul Directivei habitate și al Directivei păsări.
Această abordare ar avea drept consecință deschiderea în mod excesiv de larg a domeniului de
aplicare al excepțiilor prevăzute la al treilea paragraf din anexa I la Directiva 2004/35 și ar priva
în parte de efect util regimul răspunderii pentru mediu instituit prin această directivă, prin
sustragerea de la acest regim a posibilelor daune semnificative cauzate printr-o acțiune voluntară
și anormală a operatorului.
→ principiul precauției, principiul „poluatorul plătește”.
49 Rezultă că versiunea în limba germană a celui de al treilea paragraf a doua liniuță din anexa I
la Directiva 2004/35 trebuie interpretată în sensul că, în mod similar cu celelalte versiuni
lingvistice, termenul „normală” trebuie să se raporteze în mod direct la termenul „gestionare” și
că expresia „gestionare normală” trebuie să se raporteze la cele două componente ale alternativei
celei de a doua situații prevăzute la a doua liniuță.
51 În această privință, trebuie arătat că, conform modului de redactare a celui de al treilea paragraf
a doua liniuță din anexa I la Directiva 2004/35, „gestionarea” menționată la a doua liniuță trebuie
să se raporteze la un sit. În această privință, trebuie precizat că această din urmă noțiune poate face
referire, printre altele, la siturile în care se află specii sau habitate naturale protejate, în sensul
Directivei habitate și al Directivei păsări. Astfel, pe de o parte, anexa I la Directiva 2004/35, la
care face trimitere articolul 2 punctul 1 litera (a) din această directivă, se înscrie exclusiv în cadrul
daunelor cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate și, pe de altă parte, speciile și habitatele
naturale protejate corespund, printre altele, astfel cum a fost menționat la punctul 33 din prezenta
hotărâre, speciilor și habitatelor enumerate în directivele privind habitatele și pasările.
52 În ceea ce privește termenul „normal”, acesta corespunde termenilor „obișnuit” și „uzual” sau
„curent”, care reies din diferitele versiuni lingvistice ale celui de al treilea paragraf a doua liniuță
din anexa I la Directiva 2004/35, precum, de exemplu, versiunile în limbile spaniolă („corriente”)
sau greacă („συνήθη”). Cu toate acestea, pentru a nu priva termenul „normal” de efectul său util
în cadrul protecției mediului, este necesar să se adauge că o gestionare nu poate fi considerată
normală decât dacă este conformă cu bunele practici, precum, printre altele, bunele practici
agricole. – Interpretare literală.
53 Reiese din considerațiile care precedă că noțiunea de „gestionare normală a siturilor”, care
figurează la al treilea paragraf a doua liniuță din anexa I la Directiva 2004/35 trebuie interpretată
în sensul că înglobează orice măsură care permite o bună administrare sau organizare a siturilor
care găzduiesc specii sau habitate naturale protejate, conformă, printre altele, cu practicile agricole
admise în mod curent.
57 Pentru a se răspunde în mod specific la prima întrebare litera a), astfel cum aceasta rezultă din
contextul expus de instanța de trimitere, trebuie precizat că noțiunea de „gestionare normală”
poate, printre altele, să acopere activitățile agricole desfășurate pe un sit care găzduiește specii și
habitate naturale protejate, privite în ansamblu, adică inclusiv pe acelea care le pot completa în
mod necesar, precum irigarea sau desecarea și, prin urmare, exploatarea unei stații de pompare. –
concluzia interpretării literale.
58 Această interpretare este confirmată de prima componentă a alternativei celei de a doua situații
menționate la al treilea paragraf a doua liniuță din anexa I la Directiva 2004/35. Precizând astfel
că gestionarea normală a siturilor trebuie interpretată în sensul definit în registrele habitatului și în
documentele de stabilire a obiectivelor de conservare, această primă componentă a alternativei
confirmă că o asemenea gestionare trebuie definită în raport cu ansamblul măsurilor de gestionare
adoptate de statele membre în temeiul Directivei habitate și al Directivei păsări în vederea
asigurării obligațiilor lor de menținere sau de restabilire a speciilor și a habitatelor protejate de
aceste directive.
– „Această interpretare este confirmată de prima componentă” – rostul interpretării este de
lămurire sau de confirmare a unei concluzii anterioare.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua) 11 iunie 2020/cauza C-88/19

Alianța pentru combaterea abuzurilor (R) →→→ TM, UN, Direcția pentru Monitorizarea și
Protecția Animalelor (P)
→→ Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12
alineatul (1) și a articolului 16 alineatul (1) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai
1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (JO
1992, L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109), astfel cum a fost modificată prin Directiva
2013/17/UE din 13 mai 2013 (JO 2013, L 158, p. 193) („Directiva habitate”).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Alianța pentru combaterea
abuzurilor, o asociație, pe de o parte, și TM, membru al Direcției pentru Monitorizarea și
Protecția Animalelor („DMPA”), o asociație de protecție a animalelor, UN, un medic
veterinar, precum și DMPA, pe de altă parte, în legătură cu capturarea și cu transportul în
condiții necorespunzătoare a unui exemplar de animal sălbatic din specia canis lupus (lup).

Starea de fapt
12 Șimon (România), un sat care face parte din comuna Bran și care este situat în județul Brașov,
se află la aproximativ un kilometru est față de limita sitului Bucegi, pe care Comisia Europeană l-
a înscris, la propunerea României, pe lista siturilor de importanță comunitară, având codul
ROSCI0013. Un alt astfel de sit, situl Munții Făgăraș (codul ROSCI0122), se află la o distanță de
aproximativ opt kilometri vest față de satul respectiv. Pentru ambele situri, în formularele standard
de date a fost menționată prezența lupilor.
13 La 6 noiembrie 2016, în jurul orei 19.00, personalul DMPA și UN, în calitatea sa de medic
veterinar, s-au deplasat în satul Șimon, sub coordonarea lui TM, cu intenția de a captura și de a
reloca un lup care de câteva zile frecventa gospodăria unui localnic, jucându-se și hrănindu-se
împreună cu câinii acestuia. După ce a fost împușcat cu medicamente tranchilizante de uz
veterinar, acest lup a fost urmărit, capturat și apoi ridicat de coadă și de pielea cefei până la o
mașină care se afla la o anumită distanță, apoi introdus într-o cușcă destinată transportului de câini.
14 Personalul DMPA a coordonat transportarea lupului astfel capturat către Rezervația de urși
Libearty din Zărnești (România), unde există și un țarc de lupi proveniți din grădini zoologice
neconforme. Însă, în timpul acestui transport, lupul a reușit să rupă cușca și a fugit în pădurile din
zonă.
15 La 9 mai 2017, Alianța pentru combaterea abuzurilor a formulat plângere penală împotriva lui
TM, a lui UN și a DMPA, precum și împotriva altor persoane care lucrau pentru aceasta din urmă,
pentru infracțiuni legate de capturarea și de transportul unui lup în condiții necorespunzătoare.
Această plângere a relevat că nu fusese solicitată nicio autorizație pentru capturarea și pentru
transportul lupului respectiv.
16 Judecătoria Zărnești (România) ridică problema în ce măsură capturarea sau uciderea deliberată
a specimenelor sălbatice din specia canis lupus se poate face și fără derogarea întemeiată pe
articolul 16 din Directiva habitate în cazul în care aceste animale sunt surprinse la periferia
localităților sau când intră pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale sau dacă derogarea este
obligatorie pentru orice specimen sălbatic care nu se află în stare de captivitate, indiferent dacă
acesta a intrat pe raza unei astfel de unități administrativ-teritoriale.
17 Această instanță arată că scopul principal al Directivei habitate, respectiv „să promoveze
menținerea biodiversității luând în considerare aspectele economice, sociale, culturale și regionale,
… contribuind la atingerea obiectivului mai general al dezvoltării durabile”, este pe deplin
justificat în situațiile în care animalele protejate părăsesc habitatul lor natural. O interpretare strictă
a dispozițiilor acestei directive ar putea conduce însă la concluzia că în sarcina statului nu există
niciun fel de obligație atunci când aceste animale au părăsit habitatul lor natural, ceea ce ar
contraveni scopului urmărit de acest act normativ.
18 Instanța menționată se referă în special la derogarea de la normele privind protecția speciilor
amenințate, prevăzută la articolul 16 alineatul (1) litera (c) din Directiva habitate, potrivit căreia
noțiunea de „siguranță publică” ar fi strâns legată de acele situații în care animalele aparținând
speciilor amenințate se află în afara habitatului natural.
19 În aceste condiții, Judecătoria Zărnești a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze
Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 16 din Directiva habitate trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre
stabilirea de derogări de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b) și în situațiile
în care animalele ce aparțin speciilor amenințate părăsesc habitatul natural, aflându-se fie în
imediata apropiere a acestuia, fie complet în afara acestuia?”

Aprecierea Curții
20 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească
dacă articolul 12 alineatul (1) litera (a) („Statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un
sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate în anexa IV litera (a) în aria lor de extindere, interzicând:
(a) orice formă de capturare sau ucidere deliberată a specimenelor din aceste specii în natură;) și articolul 16 din
Directiva habitate („Statele membre pot deroga de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b), cu
condiția ca derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător
de conservare în aria lor de extindere naturală și în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare, în
următoarele scopuri: (a) pentru a proteja fauna și flora sălbatică și pentru a conserva habitatele naturale; (b) pentru a
evita daunele grave asupra recoltelor, efectivelor de animale, pădurilor, exploatațiilor piscicole, apelor și altor forme
de proprietate; (c) în folosul sănătății și siguranței publice sau pentru alte motive cruciale de interes public major,
inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic și în situații care ar avea efecte benefice de importanță majoră asupra
mediului; (d) în scopuri educative și de cercetare, pentru repopulare sau pentru reintroducerea anumitor specii, precum
și pentru operațiunile de reproducere necesare acestor scopuri, inclusiv propagarea artificială a plantelor; (e) pentru a
permite, în condiții de strictă supraveghere, după criterii selective și la un nivel limitat, prelevarea sau deținerea de
anumite specimene din speciile enumerate în anexa IV, în număr limitat, stabilit de autoritățile naționale competente.”)
trebuie interpretate în sensul că capturarea și transportul unui specimen dintr-o specie
animală protejată, precum lupul, la periferia unei zone de așezări omenești sau într-o astfel
de zonă pot intra sub incidența interdicției prevăzute la primul dintre aceste articole în lipsa
unei derogări acordate de autoritatea națională competentă în temeiul celui de al doilea
dintre acestea.
21 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva
habitate, obiectul directivei este să contribuie la menținerea biodiversității prin conservarea
habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de pe teritoriul european al statelor
membre. În plus, potrivit articolului 2 alineatele (2) și (3) din această directivă, măsurile adoptate
în temeiul acesteia urmăresc să asigure menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de
conservare a habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de interes pentru Uniunea
Europeană și țin seama de condițiile economice, sociale și culturale, precum și de caracteristicile
regionale și locale.
→ „în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva habitate, obiectul directivei este să
contribuie la menținerea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră
și faună sălbatică de pe teritoriul european al statelor membre” – interpretare literală (ne uităm la
cuvintele din textul de interpretat)/interpretare teleologică (ce urmărește directiva, care este
scopul său?).
→ „în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva habitate…. În plus, potrivit
articolului 2 alineatele (2) și (3) din această directivă” – interpretare contextuală, legăm un text de
altul sau o parte dintr-un text cu altă parte din același text.
22 Articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate impune statelor membre să ia măsurile
necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale protejate, în aria
lor de extindere naturală, interzicând orice formă de capturare sau de ucidere deliberată a
specimenelor din aceste specii în natură.
→ „Articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate impune statelor membre să
ia măsurile necesare …. Interzicând…” – utilizând interpretarea literală, curtea apreciază că
articolul 12 aliniatul (1) litera (a) este o normă imperativă onerativă deoarece ea obligă statele
membre să aibă o anumită conduită, anume să interzică orice formă de capturare…
23 Respectarea acestei dispoziții impune statelor membre nu doar să creeze un cadru legislativ
complet, ci și să pună în aplicare măsuri concrete și specifice de protecție. De asemenea, sistemul
de protecție riguroasă menționat presupune adoptarea unor măsuri cu caracter preventiv coerente
și coordonate. Un astfel de sistem de protecție riguroasă trebuie să permită, așadar, să se evite în
mod efectiv capturarea sau uciderea deliberată în natură de specimene din speciile de animale
protejate.
→ Curtea dezvoltă concluzia anterioară și explică, în concret ce trebuie să facă statele
membre: 1. „să creeze un cadru legislativ complet”; 2. „să pună în aplicare măsuri concrete și
specifice de protecție”; 3. „adoptarea unor măsuri cu caracter preventiv coerente și coordonate”
…. pentru ca „sistemul de protecție să fie riguros” …; 4. este riguros acel sistem de protecție care
permite să se evite în mod efectiv capturarea sau uciderea deliberată în natură de specimene din
speciile de animale protejate.
24 Deși articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate permite statelor membre să deroge de la
dispozițiile articolelor 12-14 și ale articolului 15 literele (a) și (b) din aceasta, o derogare adoptată
în acest temei este supusă, în măsura în care permite acestor state membre să nu își îndeplinească
obligațiile pe care le implică sistemul de protecție riguroasă a speciilor naturale, condiției să nu
existe o alternativă satisfăcătoare și aceleia ca această derogare să nu afecteze negativ menținerea
populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere
naturală. Aceste condiții privesc ansamblul ipotezelor vizate la articolul 16 alineatul (1) din
directiva menționată.
→ Derogarea (abaterea) de la norma imperativă (stabilită de articolul 12) permisă de
articolul16 este supusă îndeplinirii cumulative a celor două condiții stabilite clar în partea
introductivă a acestui articol anume: 1. să nu existe o alternativă satisfăcătoare și 2. această
derogare să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu
corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală. Cele două condiții sunt cerute
pentru fiecare dintre cel cinci situații prevăzute de articolul 16 (a –e).
25 De asemenea, este important să se sublinieze că articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate,
care definește în mod precis și exhaustiv condițiile în care statele membre pot deroga de la
articolele 12-14, precum și de la articolul 15 literele (a) și (b) din aceasta, constituie o excepție de
la sistemul de protecție prevăzut de directiva menționată, care trebuie să fie interpretată în mod
restrictiv și care atribuie autorității care ia decizia sarcina probei existenței condițiilor cerute pentru
fiecare derogare.
→ fiind vorba despre o derogare, o excepție aceasta trebuie interpretată în mod strict,
autoritatea fiind obligată să facă dovada îndeplinirii celor două condiții de mai sus.
26 Pe de altă parte, este necesar să se arate că specia canis lupus, denumită în mod obișnuit „lup”,
figurează printre speciile de animale protejate prin Directiva habitate.
27 În lumina acestor considerații introductive trebuie examinată întrebarea adresată de instanța de
trimitere.
28 Această instanță ridică problema dacă regimul de protecție a speciilor amenințate prevăzut la
articolul 12 din Directiva habitate acoperă numai mediul natural al acestor specii și, în consecință,
încetează atunci când un specimen aparținând unei astfel de specii de animale se deplasează într-
o zonă de așezări omenești sau la periferia unei astfel de zone. Cererea acestei instanțe privește,
așadar, interpretarea care trebuie dată noțiunii de „arie de extindere naturală” și termenilor „în
natură”, care figurează la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate, precum și întinderea
protecției care decurge din acesta.
29 Trebuie amintit că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, în vederea interpretării unei
dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de
contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție.
→ „jurisprudență constantă” – jurisprudența curții, cum a hotărât ea în trecut.
 → „în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama
nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea
din care face parte această dispoziție” – pașii interpretării oricărei norme de drept al UE, și, în
general a oricărei norme de drept;
- formularea acesteia - interpretarea literală/ textuală…ne
uităm în text, la cuvintele care există acolo pentru a extrage o concluzie;
- contextul ei - interpretarea contextuală, sistematică;
- obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte
această dispoziție – interpretarea teleologică, ce a dorit legiuitorul prin actul care conține
dispoziția de interpretat.
30 În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 12 din Directiva habitate,
trebuie să se constate că acesta nu furnizează niciun element util în scopul definirii noțiunii de
„arie de extindere naturală” și a termenilor „în natură”.
→ față de cererea instanței care privește interpretarea care trebuie dată noțiunii de
„arie de extindere naturală” și termenilor „în natură”, care figurează la articolul 12 alineatul
(1) din Directiva habitate, precum și întinderea protecției care decurge din acesta, curtea constată
că din textul articolului 12 nu rezultă nici un element util definirii noțiunilor.
31 Se poate totuși arăta că acest articol nu întemeiază protecția pe care o impune pe noțiunea de
„habitat natural” și că nu stabilește un regim de protecție a specimenelor din speciile de animale
protejate în funcție de locul, de spațiul sau de habitatul în care se află la un moment dat.
→ în continuarea interpretării literale, curtea conchide că acest articol: 1. nu
întemeiază protecția pe care o impune pe noțiunea de „habitat natural” și 2. nu stabilește un
regim de protecție a specimenelor din speciile de animale protejate în funcție de locul, de spațiul
sau de habitatul în care se află la un moment dat.
32 În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se înscrie articolul 12 din Directiva
habitate, trebuie arătat că nici articolul 1 și nicio altă dispoziție din această directivă nu definesc
această noțiune și acești termeni. Prin urmare, este necesar să se examineze noțiunea de „arie de
extindere naturală” și termenii „în natură”, care figurează la alineatul (1) al acestui articol, în raport
cu noțiunile învecinate definite și/sau utilizate în această directivă.
→ „contextul în care se înscrie articolul 12 din Directiva habitate, trebuie arătat că nici
articolul 1 și nicio altă dispoziție din această directivă nu definesc această noțiune și acești termeni”
– curtea trece la pasul doi al interpretării anume în funcție de contextul în care se găsește
dispoziția de interpretat, concluzia fiind că nici Articolul 1 din Directiva habitate, intitulat
„Definiții”, și nici o altă dispoziție nu conțin vreo definiție a noțiunilor amintite. Ca atare, curtea
examinează noțiunile de „arie de extindere naturală” și termenii „în natură”, care figurează la
alineatul (1) al acestui articol, în raport cu noțiunile învecinate definite și/sau utilizate în această
directivă.
33 În această privință trebuie arătat că Directiva habitate cuprinde două componente, consacrate,
pe de o parte, conservării habitatelor naturale, în special prin intermediul desemnării de situri
protejate, precum și, pe de altă parte, conservării faunei și florei sălbatice prin desemnarea de specii
protejate. – din întregul Directivei habitate curtea constată că aceasta are două părți: 1. una care
privește conservarea habitatelor naturale, în special prin intermediul desemnării de situri
protejate, și, 2. a doua care privește conservarea faunei și florei sălbatice prin desemnarea de
specii protejate (mai simplu, o parte privește conservarea locului fizic/terenului pe care se găsește
fauna și a doua privește conservarea, menținerea faunei, a animalelor sălbatice propriu zise).
34 Or, această directivă nu impune ca protecția oferită în temeiul celei de a doua dintre aceste
componente să fie stabilită în corelație cu prima dintre ele și în special în funcție de zona geografică
acoperită de siturile protejate sau de habitatele naturale. – cele două părți ale Directivei nu sunt
condiționate reciproc, în sensul că această conservare a faunei nu trebuie să se realizeze doar în
acele anumite locuri/habitate/situri protejate ci oriunde ar fi exemplarele protejate. Că se găsesc
sau nu în siturile protejate, exemplarele de faună trebuie protejate.
35 În plus, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 29 din concluzii, în conformitate
cu articolele 3-6 din Directiva habitate, habitatele naturale trebuie protejate ca atare în cadrul ariilor
de conservare ale rețelei Natura 2000. Însă această rețea include și „habitatele unei specii”, definite
în mod distinct la articolul 1 litera (f) din directiva menționată, în care trăiesc speciile enumerate
în anexa II la aceasta. Întrucât lupul este menționat în această anexă, statele membre sunt obligate
să stabilească ariile speciale de conservare pentru această specie.
→ Curtea continuă interpretarea contextuală în sensul că se leagă dispoziția de
interpretat de articolele 3-6 (care amintesc de ariile de conservare ale rețelei Natura 2000) și de
articolul 1 litera f care definește habitatul unei specii ca fiind mediul descris de factori abiotici și
biotici specifici, în care se regăsește o specie la orice stadiu al ciclului său biologic.
36 Trebuie să se constate că noțiunea „habitatul unei specii”, care figurează la articolul 1 litera (f)
din Directiva habitate, definită ca fiind „mediul descris de factori abiotici și biotici specifici, în
care se regăsește o specie la orice stadiu al ciclului său biologic”, nu corespunde unui teritoriu
delimitat în mod fix și imuabil.
→ făcând interpretarea literală a articolului 1 litera f, curtea extrage ideea că
habitatul unei specii nu este legat de un teritoriu, o anume suprafață de teren clar delimitată, care
odată depășită să ducă la ideea că dincolo de această suprafață nu mai vorbim de habitatul
speciei.
37 Mai mult, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 42 din concluzii, din
dispozițiile Directivei habitate care privesc protecția siturilor reiese că protecția speciilor de
animale nu poate fi limitată la siturile protejate. Acestea nu au fost delimitate în scopul acoperirii
în totalitate a habitatului speciilor protejate, care pot ocupa arii mari de extindere. În ceea ce
privește astfel de specii, articolul 4 alineatul (1) din Directiva habitate prevede că statele membre
trebuie să propună o listă de situri de pe teritoriul lor, indicând pentru fiecare dintre ele tipurile de
habitate naturale din anexa I și speciile indigene din anexa II adăpostite de respectivul sit. Această
dispoziție precizează că, pentru speciile de faună cu arii mari de extindere, siturile de habitate
naturale corespund acelor teritorii din aria de extindere a respectivelor specii care prezintă
elementele fizice sau biologice esențiale pentru viața și reproducerea lor.
→ „din dispozițiile Directivei habitate care privesc protecția siturilor reiese că protecția
speciilor de animale nu poate fi limitată la siturile protejate deoarece acestea nu au fost delimitate
în scopul acoperirii în totalitate a habitatului speciilor protejate, care pot ocupa arii mari de
extindere”. – făcând interpretarea contextuală a directivei habitate, curtea constată că partea din
directivă care se ocupă cu protecția siturilor reiese că protecția speciilor de animale nu poate fi
limitată la siturile protejate și pentru că unele specii au un habitat cu arii mari de extindere.
38 Prin urmare, în ceea ce privește speciile de faună protejate care, precum lupul, ocupă arii mari
de extindere, noțiunea de „arie de extindere naturală” este mai vastă decât spațiul geografic care
prezintă elementele fizice sau biologice esențiale pentru viața și reproducerea lor. Această arie
corespunde, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 37 din concluzii, spațiului
geografic pe care specia de faună în cauză îl frecventează sau în care se extinde potrivit
comportamentului său natural.
39 Rezultă că protecția prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate nu implică
limite sau frontiere și nu permite, așadar, să se considere că un specimen sălbatic dintr-o specie de
faună protejată care se află în apropierea sau în interiorul zonelor de așezări omenești, care
tranzitează astfel de zone sau care se hrănește cu resurse produse de om ar fi un animal care și-a
părăsit „aria de extindere naturală” sau că aceasta din urmă ar fi incompatibilă cu așezările
omenești sau cu amenajările antropice.
→ pentru că anumite specii de faună protejate, cum este și lupul, au arii mari de extindere
care nu se limitează la spațiul geografic care prezintă elementele fizice sau biologice esențiale
pentru viața și reproducerea lor, rezultă la protecția prevăzută de articolul 12 alineatul 1 nu este
restrânsă doar la o zonă geografică, intrând astfel și cazurile în care specimenul ajunge în așezări
omenești.
40 O concluzie identică decurge din lectura Orientărilor privind protecția strictă a speciilor de
animale de interes comunitar în temeiul Directivei habitate 92/43/CEE (versiune finală, februarie
2007), care descriu „aria de extindere naturală” ca pe un concept dinamic, care nu coincide exact
cu „zonele efectiv ocupate sau cu teritoriul în care este prezent în mod permanent un habitat, o
specie sau o subspecie”. – interpretare contextuală. În Anexa I Tipuri de habitate naturale de
interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea unor arii speciale de conservare se
precizează: „Interpretare Orientări referitoare la interpretarea tipurilor de habitat sunt furnizate
în „Manualul de interpretare a habitatelor din Uniunea Europeană”, astfel cum a fost aprobat de
către comitetul constituit în temeiul articolului 20 („Comitetul privind habitatele”) și publicat de
către Comisia Europeană (+). Codul corespunde codului Natura 2000. Semnul „*” indică tipurile
de habitate prioritare”.
41 Astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctele 38 și 40 din concluzii, această
interpretare este confirmată și de definiția care figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (f) din
Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, semnată la Bonn la 23
iunie 1979 și încheiată în numele Comunității prin Decizia 82/461/CEE a Consiliului din 24 iunie
1982. Potrivit acestei definiții, „aria de răspândire” înseamnă toate zonele de uscat și de apă în care
trăiește o anumită specie migratoare, în care rămâne temporar, pe care le traversează sau peste care
zboară în orice moment pe ruta sa de migrare obișnuită. Astfel, definiția noțiunii „arie de
răspândire” a unei specii ia în considerare zonele de orice natură pe care le traversează această
specie.
→ „această interpretare este confirmată” – rostul interpretării, în cazul acesta este de
confirmare.
→ …„de definiția care figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (f) din Convenția privind
conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, semnată la Bonn la 23 iunie 1979 și
încheiată în numele Comunității prin Decizia 82/461/CEE a Consiliului din 24 iunie 1982” –
interpretare contextuală, de această dată contextul fiind mai larg, adică se leagă dispoziția de
interpretat de o convenție internațională și de decizia emisă de Consiliul pentru punerea acesteia
în aplicare. Din această interpretare rezultă sensul larg al noțiunii de arie de răspândire a unei
specii.
42 Or, nu ar fi coerent să se definească în mod diferit noțiunile de „arie de extindere naturală” și
de „arie de răspândire” care figurează în aceste două instrumente juridice și, prin urmare, să se
diferențieze domeniile lor de aplicare respective. – curtea găsește ca fiind identice ca sens
noțiunile de „arie de extindere naturală” și de „arie de răspândire”.
43 În consecință, trebuie să se considere că reiese din contextul în care se înscrie articolul 12 din
Directiva habitate că domeniul de aplicare teritorial al acestui articol poate, în ceea ce privește o
specie protejată precum lupul, să acopere zone situate în afara siturilor protejate și, în special, să
includă zone de așezări omenești. – concluzia care reiese în urma interpretării contextuale este că
protecția de care se bucură o specie protejată precum lupul, trebuie să acopere zone situate în
afara siturilor protejate și, în special, să includă zone de așezări omenești.
44 Utilizarea termenilor „în natură” la alineatul (1) literele (a) și (c) al articolului 12 din Directiva
habitate nu permite infirmarea acestei constatări. Aceasta trebuie înțeleasă în sensul că protecția
strictă a speciilor de animale protejate, prin intermediul interdicțiilor prevăzute la articolul 12
alineatul (1) din această directivă, este aplicabilă nu numai în locuri specifice, ci acoperă toate
specimenele din speciile de animale protejate care trăiesc în natură sau în stare sălbatică și care
asigură astfel o funcție în ecosistemele naturale, fără a se aplica în mod necesar specimenelor care
fac obiectul unei forme legale de captivitate.
→ „Utilizarea termenilor „în natură” la alineatul (1) literele (a) și (c) al articolului 12
din Directiva habitate nu permite infirmarea acestei constatări” – deși exprimarea curții cuprinde
o negație (nu permite infirmarea acestei constatări) concluzia este de confirmare a ideii
anterioare.
45 Acești termeni nu figurează nici la alineatul (1) litera (b), în temeiul căruia specimenele din
speciile de animale protejate nu pot fi perturbate „în timpul perioadei de reproducere, cuibărire,
hibernare și migrare”, nici la alineatul (1) litera (d) ale acestui articol 12. Prin urmare, este
incontestabil că interdicțiile prevăzute la articolul 12 alineatul (1) literele (b) și (d) din Directiva
habitate se aplică tuturor specimenelor din speciile de animale protejate, indiferent de locul în care
se află. Or, trebuie să se constate că capturarea și, a fortiori, uciderea unui specimen din aceste
specii trebuie considerate cel puțin o perturbare.
→ Analizând cele patru puncte (litere) din articolul 12, curtea constată că doar două
litere conțin cuvintele „în natură” ((a) orice formă de capturare sau ucidere deliberată a
specimenelor din aceste specii în natură; (c) distrugerea deliberată sau culegerea ouălor din
natură)) și extrage concluzia că articolul 12 se referă la toate specimenele de animale protejate
indiferent de locul în care se află. În plus, capturarea și, a fortiori, uciderea unui specimen din
aceste specii trebuie considerate cel puțin o perturbare.
46 În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivul urmărit de Directiva habitate, trebuie amintit
că articolele 12, 13 și 16 din aceasta formează un ansamblu coerent de norme care urmăresc
asigurarea protecției populațiilor speciilor în cauză. Obiectivul comun al acestor dispoziții constă
în asigurarea unei protecții stricte a speciilor de animale protejate, prin intermediul interdicțiilor
prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din această directivă, excepțiile fiind autorizate numai în
condițiile stricte prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din directiva menționată, care trebuie
interpretat în mod restrictiv.
→ „În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivul urmărit de Directiva habitate” – iată
cel de-al treilea pas al interpretării articolului 12 din Directiva habitate, anume interpretarea
teleologică, care are în vedere scopul/obiectivul urmărit de legiuitor la apariția reglementării din
care face parte dispoziția de interpretat; pe lângă considerente, la această interpretare mai sunt
utile și articolele ce au ca denumire marginală „obiectul, obiectivul..”
→ obiectivul rezultă din articolele 12, 13 și 16 care formează un ansamblu coerent de
norme ce urmăresc asigurarea protecției populațiilor speciilor în cauză; obiectivul comun al
acestor dispoziții constă în asigurarea unei protecții stricte a speciilor de animale protejate, prin
intermediul interdicțiilor prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din această directivă, excepțiile
fiind autorizate numai în condițiile stricte prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din directiva
menționată, care trebuie interpretat în mod restrictiv.
47 Regimul de protecție prevăzut la articolul 12 din Directiva habitate trebuie, așadar, să fie în
măsură să împiedice efectiv să se aducă atingere speciilor de animale protejate.
→ Regimul de protecție prevăzut la articolul 12 …. trebuie, să fie în măsură să împiedice
efectiv să se aducă atingere speciilor de animale protejate – principiul efectivității care presupune
ca o normă să își atingă scopul.
48 Or, nu ar fi compatibilă cu acest obiectiv privarea sistematică de protecție a specimenelor din
speciile de animale protejate atunci când „aria lor de extindere naturală” cuprinde zone de așezări
omenești. – principiul efectivității ar fi lezat dacă s-ar exclude specimenele din speciile de animale
protejate care se află în aria lor de extindere naturală care include așezări omenești.
49 Dimpotrivă, interpretarea potrivit căreia „aria de extindere naturală” a acestor specii,
menționată la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate, cuprinde de asemenea zone situate
în afara siturilor protejate, iar protecția care decurge din acesta nu este, așadar, limitată la aceste
situri este de natură să permită atingerea obiectivului care constă în interzicerea uciderii sau a
capturării de specimene din speciile de animale protejate. Astfel, este vorba nu numai despre
protejarea acestor specii în anumite locuri, definite în mod restrictiv, ci și a specimenelor din
acestea care trăiesc în natură sau în stare sălbatică și care asigură astfel o funcție în ecosistemele
naturale.
50 Așa cum a arătat Comisia, în numeroase regiuni ale Uniunii, lupii trăiesc în zone ocupate de
om, în imediata apropiere a unor așezări omenești. Antropizarea acestor spații a condus totodată
la o adaptare parțială a lupilor la aceste noi condiții. După cum reiese din dosarul de care dispune
Curtea, dezvoltarea infrastructurilor, exploatarea forestieră ilegală, exploatările agricole și anumite
activități industriale au contribuit la exercitarea unei presiuni asupra populației de lupi și asupra
habitatului său. Reiese de asemenea din acest dosar că faptele în discuție în litigiul principal s-au
desfășurat în satul Șimon, situat între două mari situri protejate pe care trăiesc populații de lupi,
astfel încât pot avea loc migrații de lupi între aceste situri.
51 Rezultă din ceea ce precedă că interpretarea noțiunii „arie de extindere naturală” și a termenilor
„în natură”, care figurează la articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate, în sensul că
zonele de așezări omenești ar fi excluse din domeniul de aplicare al dispozițiilor referitoare la
protecția speciilor de animale protejate ar fi incompatibilă nu numai cu modul de redactare și cu
contextul acestei dispoziții, ci și cu obiectivul pe care îl urmărește.
→ în urma interpretărilor textuală/contextuală/teleologică curtea ajunge la concluzia că
excluderea așezărilor omenești din domeniul de aplicare al dispozițiilor referitoare la protecția
speciilor de animale protejate este incompatibilă cu „modul de redactare și cu contextul acestei
dispoziții, ci și cu obiectivul pe care îl urmărește”.
52 Prin urmare, este necesar să se constate că obligația de a proteja riguros speciile de animale
protejate, în conformitate cu articolul 12 și următoarele din Directiva habitate, se aplică întregii
„arii de extindere naturală” a acestor specii, indiferent dacă acestea se află în habitatul lor obișnuit,
în zone protejate sau, dimpotrivă, în apropierea unor așezări omenești.
53 Pe de altă parte, trebuie să se constate că mai multe motive de derogare prevăzute la articolul
16 alineatul (1) din Directiva habitate fac referire în mod expres la conflictele care pot surveni
dacă un specimen dintr-o specie de animale protejată intră în contact sau chiar în conflict cu
oamenii sau cu bunurile acestora, în special în situații precum cele descrise la punctul 50 din
prezenta hotărâre.
54 Instanța de trimitere ridică în această privință problema dacă orice formă de capturare deliberată
de specimene din speciile de animale protejate este interzisă în lipsa unei derogări acordate de
autoritatea națională competentă în temeiul acestei dispoziții.
55 Astfel cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 23 din prezenta hotărâre, revine în
această privință statului membru în cauză sarcina de a adopta un cadru legislativ complet, care
poate cuprinde, conform articolului 16 alineatul (1) literele (b) și (c) din Directiva habitate, măsuri
destinate să evite daune grave aduse recoltelor ori efectivelor de animale sau măsuri luate în folosul
sănătății și al siguranței publice sau pentru alte motive cruciale de interes public major, inclusiv
din rațiuni de ordin social sau economic.
56 În consecință, capturarea și transportul unui specimen dintr-o specie de animale protejată care
intră sub incidența interdicțiilor prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate nu pot
fi justificate decât dacă fac obiectul unei derogări adoptate de autoritatea națională competentă în
conformitate cu articolul 16 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă, întemeiată în
special pe un motiv de siguranță publică.
57 În acest scop, revine statului membru în cauză sarcina de a adopta dispoziții care să permită, în
caz de necesitate, acordarea efectivă și în timp util a unor astfel de derogări.
58 Trebuie amintit, pe de altă parte, că, pe lângă motivele de derogare menționate mai sus, articolul
16 alineatul (1) din Directiva habitate impune în mod explicit să nu existe o alternativă
satisfăcătoare la derogare și ca derogarea acordată să nu afecteze negativ menținerea populațiilor
din specia respectivă la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală.
Revine autorităților naționale competente sarcina de a stabili că aceasta este situația, ținând seama
în special de cele mai bune cunoștințe științifice și tehnice relevante, precum și în lumina
împrejurărilor legate de situația specifică în discuție.
59 Revine astfel instanței de trimitere sarcina de a stabili condițiile în care specimenul din specia
animală protejată în discuție în litigiul principal a fost tranchilizat și transportat către rezervația
naturală Libearty din orașul Zărnești și în ce măsură această operațiune constituie o „capturare
deliberată”, în sensul articolului 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate, efectuată pe baza
unei derogări adoptate cu respectarea cerințelor prevăzute la articolul 16 din această directivă. De
asemenea, este necesar ca această instanță să se asigure că sunt luate în considerare efectele unei
astfel de operațiuni asupra stadiului de conservare a populației de lupi.
60 Pe de altă parte, în cadrul stabilirii sancțiunii aplicabile în speță pentru nerespectarea obligațiilor
care decurg din articolul 12 alineatul (1) litera (a) și din articolul 16 alineatul (1) din Directiva
habitate, constituie un element pertinent împrejurarea, evidențiată de doamna avocată generală la
punctul 69 din concluzii, potrivit căreia legislația națională nu ar fi permis să se reacționeze în mod
adecvat, într-un termen scurt, la comportamentul lupului în discuție în litigiul principal și să se
minimizeze astfel din timp riscurile suportate. Nu ar rezulta nici că în această privință cadrul juridic
național cuprinde o reglementare sau orientări științifice riguroase.
61 Ținând seama de ceea precedă, rezultă că nu se poate considera că capturarea și transportul
lupului în discuție în litigiul principal au fost autorizate din perspectiva articolului 12 alineatul (1)
litera (a) și a articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate, aspect a cărui verificare este de
competența instanței de trimitere.
62 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că trebuie să se răspundă la întrebarea
adresată după cum urmează: – Articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate trebuie
interpretat în sensul că capturarea și transportul unui specimen dintr-o specie de animale protejată
în temeiul anexei IV la această directivă, precum lupul, la periferia unei zone de așezări omenești
sau într-o astfel de zonă pot intra sub incidența interdicției prevăzute la această dispoziție. –
Articolul 16 alineatul (1) din directiva menționată trebuie interpretat în sensul că orice formă de
capturare deliberată de specimene din această specie de animale în împrejurările menționate mai
sus este interzisă în lipsa unei derogări acordate de autoritatea națională competentă în temeiul
acestei dispoziții.

Hotărârea Curții 7 aprilie 2010/C-402/09/Tatu;

Ordonanța Curții (Camera a cincea) 6 decembrie 2010/ C- 377/10/ Adrian Băilă;
Hotărârea Curții (Camera întâi) 7 iulie 2011/C-263/10/ Iulian Nisipeanu;
Ordonanța Curții (Camera a cincea) 13 iulie 2011/ Lilia Druțu;
Ordonanța Curții (Camera a cincea) 13 iulie 2011/Sergiu Alexandru Micșa….ș.a
Au avut ca obiect cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare de interpretarea a art. 110
TFUE (ex-articolul 90 TCE) „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor
altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct
sau indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state
membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie”.
Taxa de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 a fost aplicată autovehiculelor second-hand
achiziționate dintr-un stat membru al Uniunii Europene și care ulterior erau supuse înmatriculării
pe teritoriul țării noastre. În concret, cetățeanului român îi era solicitat să redacteze o cerere către
Administrația Finanțelor Publice din localitatea de domiciliu prin care să i se stabilească valoarea
taxei de poluare pe care o datorează. Ulterior, îi era remis cetățeanului răspunsul instituției sub
forma unei „Decizii de calcul”. În baza acestui act era efectuată plata, operațiune care se efectua
în contul Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului de Mediu, conform Ordonanței.
Chitanța constatatoare reprezenta proba îndeplinirii cerințelor legale din punct de vedere fiscal,
fapt pentru care autoritatea competentă înmatricula autovehiculul.
Cu excepția cauzei C- 377/10 – Adrian Băilă – în care este vorba despre un vehicul adus
din Kuweit….ori noi știm că nu este stat membru al Uniunii Europene Kuweit-ul – în
celelalte hotărâri Curtea precizează:
Pct. 21 din Ordonanța Micșa „…autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt
„produce naționale” ale acestuia, în sensul art. 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse
în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse
similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură.
Astfel, Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele
cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie
produse concurente.
Pct. 22 În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele
aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect
favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de
vehicule de ocazie similare.
Pct. 23 Or, astfel cum a statuat Curtea… o reglementare precum OUG nr. 50/2008, atât în
versiunea inițială, cât și în versiunile ulterioare, are ca efect descurajarea importării și punerii în
circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, prin faptul că
supune vehiculele de ocazie importate unei taxe care, în pofida aplicării unei reduceri ridicate
pentru a ține seama de deprecierea lor, se poate apropia de un procent considerabil din valoarea
lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de
ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
 Pct. 25. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la aceste întrebări că articolul
110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare
aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul
acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru
menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=ro&jur=C,T,F&num=C-573/10&td=ALL#
ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)
13 iulie 2011(*)
„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură – Impozite interne –
Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare aplicată cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor”
În cauza C-573/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare
formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Timișoara (România), prin decizia
din 28 octombrie 2010, primită de Curte la 8 decembrie 2010, în procedura Sergiu Alexandru
Micșa împotriva Administrației Finanțelor Publice Lugoj, Direcției Generale a Finanțelor Publice
Timiș, Administrației Fondului pentru Mediu,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul J.-J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E. Levits,
judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
Curtea urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată, conform articolului 104 alineatul (3)
primul paragraf din Regulamentul de procedură,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Ordonanță
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 110 TFUE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Micșa, pe de o parte, și
Administrația Finanțelor Publice Lugoj, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și
Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care domnul Micșa
a trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr-un alt stat membru.
Cadrul juridic
Reglementarea Uniunii
3 „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare
pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre
aceste norme (denumită în general „Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a
Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea
legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu
emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135),
care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv
în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.
4 Norma „Euro 2” a fost instituită începând de la 1 ianuarie 1996. Legiuitorul Uniunii a introdus,
ulterior, noi norme, printre care norma „Euro 4”, instituită începând cu 1 ianuarie 2005. În temeiul
Regulamentului (CE) nr. 715/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2007
privind omologarea de tip a autovehiculelor în ceea ce privește emisiile provenind de la vehiculele
ușoare pentru pasageri și de la vehiculele ușoare comerciale (Euro 5 și Euro 6) și privind accesul
la informațiile referitoare la repararea și întreținerea vehiculelor (JO L 171, p. 1), limita în vigoare
în prezent este cea a normei „Euro 5”, iar instituirea unei norme „Euro 6” este prevăzută pentru
anul 2014.
5 Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5
septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor
acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor
respective (Directivă-cadru) (JO L 263, p. 1) distinge autovehiculele din categoria M, care
cuprinde „autovehiculele cu cel puțin patru roți, … pentru transportul pasagerilor”, de cele din
categoria N, care cuprinde „autovehiculele cu cel puțin patru roți, … pentru transportul
mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa
maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).
Reglementarea națională
6 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe
poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008,
denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, instituie, la
articolul 3, o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.
7 Potrivit articolului 4 litera a) din OUG nr. 50/2008, obligația de plată a taxei intervine „cu ocazia
primei înmatriculări a unui autovehicul în România”.
8 Articolul 6 din OUG nr. 50/2008 prevede:
„(1) Suma de plată reprezentând taxa se calculează ... după cum urmează:
a) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare Euro 3, Euro 4, Euro 5 sau Euro
6:
Suma de plată = [(A × B × 30/100) + (C × D × 70/100)] × (100 − E)/100, unde:
A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km;
B = taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 1;
C = cilindree (capacitatea cilindrică);
D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;
E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;
b) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare non-Euro, Euro 1 sau Euro 2, după
formula:
(3) Cota fixă de reducere prevăzută în anexa nr. 4 este stabilită în funcție de vechimea
autovehiculului, de rulajul mediu anual, de starea tehnică și nivelul de dotare al autovehiculului.
9 Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 208/2008 din 4 decembrie 2008 pentru stabilirea
unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 825 din 8 decembrie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 208/2008”), autovehiculele a
căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cm3 și care au fost înmatriculate pentru prima dată
în România sau în alte state membre începând cu data de 15 decembrie 2008 se exceptează de la
obligația de plată a taxei stabilite prin OUG nr. 50/2008.
10 Pentru autovehiculele care nu îndeplineau aceste criterii, cuantumul taxei menționate a fost
majorat prin OUG nr. 208/2008.
11OUG nr. 208/2008 a fost ulterior abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 218/2008
din 10 decembrie 2008 privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru
instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836
din 11 decembrie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 218/2008”), această nouă ordonanță
prevăzând că autovehiculele din categoria M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate
cilindrică nu depășește 2 000 cm3, precum și toate autovehiculele din categoria N1 cu norma de
poluare Euro 4 care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre în
perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 se exceptează de la obligația de plată a taxei
instituite prin OUG nr. 50/2008.
12 Pentru celelalte autovehicule din categoriile M1 și N1, cuantumul taxei nu s-a modificat în
raport cu cel stabilit prin OUG nr. 208/2008.
13 Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2009 din 18 februarie 2009 privind modificarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru
autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009, denumită în
continuare „OUG nr. 7/2009”), anexele 1, 2 și 4 la OUG nr. 50/2008, cu modificările ulterioare,
au fost înlocuite cu anexele 1-3 la OUG nr. 7/2009 menționată.
Acțiunea principală și întrebările preliminare
14 Domnul Micșa a înmatriculat în România, în cursul lunii mai a anului 2009, un autovehicul de
ocazie cumpărat din Italia. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1, are o
capacitate cilindrică de 1 951 cm3 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma
de poluare Euro 3. Acest vehicul a fost fabricat în 2000 și a fost înmatriculat în Italia în același an.
15 În vederea acestei înmatriculări în România, domnul Micșa a trebuit să plătească suma de 5 307
lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, cu modificările ulterioare. Ulterior, acesta a
solicitat autorității competente restituirea acestei sume.
16 Împotriva refuzului de a se da curs cererii sale, domnul Micșa a introdus, la 20 iulie 2009, o
acțiune la Tribunalul Timiș, prin care a solicitat ca pârâtele din acțiunea principală să fie obligate
să îi restituie suma menționată. După respingerea acestei acțiuni, domnul Micșa a formulat, la 27
aprilie 2010, recurs la Curtea de Apel Timișoara. Acesta susține că taxa în cauză este incompatibilă
cu articolul 110 TFUE.
17 În aceste condiții, Curtea de Apel Timișoara a hotărât să suspende judecarea cauzei și să
adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Art. 110 din TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune scutirii de plata unei taxe de
poluare, în cazul primei înmatriculări pe teritoriul național, a unor vehicule având anumite
caracteristici tehnice precis determinate, în condițiile în care pentru celelalte vehicule legea internă
obligă la plata taxei?
2) În cazul în care art. 110 din TFUE se opune scutirii arătate de prima întrebare numai în anumite
circumstanțe, atunci reprezintă o astfel de circumstanță împrejurarea că toate, cea mai mare parte
sau o pondere semnificativă a autovehiculelor produse pe teritoriul național au caracteristicile
tehnice care atrag scutirea (trebuie luat în considerare că astfel de caracteristici sunt întâlnite și la
autovehicule produse în alte țări membre ale UE și că și pentru acestea intervine scutirea)?
3) În ipoteza în care răspunsul la întrebarea nr. 2 este afirmativ, care sunt caracteristicile unui
produs care îl fac să fie similar, în sensul art. 110 TFUE, cu un autovehicul care are, cumulativ,
următoarele caracteristici:
a) este nou (adică nu a mai fost niciodată vândut anterior într-un alt scop decât al revânzării sau
livrării sale și care astfel nu a mai fost niciodată înmatriculat) sau este de ocazie și a fost
înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31
decembrie 2009 inclusiv;
b) a fost conceput și construit pentru transportul de pasageri și are, în afara scaunului
conducătorului, cel mult opt locuri pe scaune (vehicule tip Ml, în sensul legii române) sau a fost
conceput și construit pentru transportul de mărfuri cu o masă maximă care nu depășește 3,5 tone
(vehicule tip N1, în sensul legii române);
c) are norma de poluare E4;
d) are capacitatea cilindrică până la 2.000 cm3 (caracteristică de interes numai pentru vehiculele
de tip Ml)?”
18 Curtea de Apel Timișoara a solicitat, în final, ca soluționarea cauzei să se facă potrivit
procedurii accelerate prevăzute la articolul 104a din Regulamentul de procedură al Curții. Prin
Ordonanța președintelui Curții din 31 ianuarie 2011, această cerere a fost respinsă.
Cu privire la întrebările preliminare
19 Conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții,
atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia
Curtea s-a pronunțat deja, aceasta, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe
prin ordonanță motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară.
20 Prin întrebările adresate, Curtea de Apel Timișoara solicită, în esență, să se stabilească dacă un
regim de impozitare având caracteristicile celui instituit prin OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost
modificată, printre altele, prin OUG nr. 218/2008, este compatibil cu articolul 110 TFUE. Această
cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare are același conținut cu cererea Tribunalului Gorj
din cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C-263/10). Prin
urmare, interpretarea articolului 110 TFUE reținută de Curte în acea hotărâre este valabilă și în
prezenta cauză.
21 Astfel cum a amintit Curtea la punctul 24 din Hotărârea Nisipeanu, citată anterior,
autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul
articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de
ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie
importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie
cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în
circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
22 În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate
autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea
vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de
ocazie similare (Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 25).
23 Or, astfel cum a statuat Curtea la punctele 26 și 27 din Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, o
reglementare precum OUG nr. 50/2008, atât în versiunea inițială, cât și în versiunile ulterioare, are
ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie
cumpărate în alte state membre, prin faptul că supune vehiculele de ocazie importate unei taxe
care, în pofida aplicării unei reduceri ridicate pentru a ține seama de deprecierea lor, se poate
apropia de un procent considerabil din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în
vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină
fiscală.
24 Întrucât acest efect al reglementării naționale în cauză în acțiunea principală este, având în
vedere elementele amintite la punctele 21 și 22 din prezenta ordonanță, incompatibil cu articolul
110 TFUE, nu este necesară examinarea separată a diferitelor ipoteze evocate în întrebările
preliminare astfel cum au fost formulate de Curtea de Apel Timișoara.
25 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la aceste întrebări că articolul 110
TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare
aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul
acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru
menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Cu privire la cheltuielile de judecată
26 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile
de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă
pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă
regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul
membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Secția a treia) din 07.07.2009/ Cererea nr.
6.586/03 din 7 ianuarie 2003

Brândușe (R) → → România (P) →→ pentru încălcarea art. 3 și art. 8 din Conventie, din cauza
conditiilor de detentie ale reclamantului si a nerespectarii de catre stat a obligatiei de protectie a
dreptului reclamantului la respectarea vietii sale private.→

Starea de fapt
Reclamantul este deținut în penitenciarul din Arad ca urmare a condamnării sale la o
pedeapsă cu închisoarea de 10 ani pentru înșelăciune.
În timpul arestului preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad. Reclamantul se
plânge de condițiile de igienă, fiind nevoit să își satisfacă unele dintre nevoile sale într-o găleată
de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărțea cu alți deținuți. Nu avea acces la toaleta
decât de două ori pe zi, la ora 6,00 și la ora 17,00. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la
penitenciarele din Timișoara și Arad, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului de detenție,
reclamantul a fost nevoit sa împartă cu încă alți 27 de deținuți o celula de circa 38 m2, cu 18 paturi
și o singură fereastră. Conform afirmațiilor reclamantului, la chiuveta din celula nu curgea
niciodată apă caldă. De asemenea, reclamantul se plânge de proasta calitate a mâncării.
Penitenciarul Arad se afla la aproximativ 20 de metri de fosta groapa de gunoi menajer care
funcționase fără autorizație de mediu, iar închiderea acesteia in anul 2003 nu a fost urmata
de o refacere a locului respectiv. Conform reclamantului, groapa reprezintă un risc de
infecție și este o sursa de mirosuri respingătoare si de noxe olfactive.
Reclamantul face referire și la convorbirile sale telefonice în închisoare, precizând ca un gardian
al închisorii se afla lângă el în timpul convorbirilor sale cu persoane din exteriorul închisorii și ca
era obligat să îi comunice administrației, pentru înregistrare într-un registru, numerele de telefon
la care dorea să sune.

Din toate câte le afirmă reclamantul pe noi ne interesează problema cu groapa de gunoi
B. Fapte privind vechiul depozit de deşeuri care se afla în apropierea Penitenciarului Arad
1. Funcţionarea depozitului de deşeuri şi măsurile luate de autorităţi în acest sens
9. Penitenciarul Arad se află la aproximativ douăzeci de metri de vechiul depozit de deşeuri
menajere care, administrat de societatea S., aflată, de asemenea, sub controlul Primăriei
Municipiului Arad, funcţionase din 1998 până în 2003, când administraţia locală a ales un
alt amplasament, situat în altă parte a oraşului. Rezultă din dosar că depozitul de deşeuri
funcţionase fără să aibă autorizaţiile necesare din partea Agenţiei pentru Protecţia Mediului
Arad (A.P.M.) şi, respectiv, a sănătăţii publice. De asemenea, închiderea vechiului depozit de
deşeuri în 2003 nu a fost urmată de reabilitarea acelei zone şi nici de lucrări de acoperire a
zonei cu pământ. Diferite întreprinderi şi numeroase persoane particulare au continuat să
depoziteze aici gunoaie şi deşeuri. Potrivit reclamantului, muşte, insecte şi chiar păsări zboară din
fostul depozit de deşeuri până în celula sa, ceea ce reprezintă un risc de infecţie, ţinând seama, de
asemenea, de faptul că deţinuţii îşi ţin mâncarea în celulă, întrucât în aceasta nu există frigider. De
asemenea, potrivit reclamantului, vecinătatea cu vechiul depozit de deşeuri reprezintă o sursă de
mirosuri pestilenţiale şi de noxe olfactive.
10. Prin Hotărârea nr. 76 din 4 aprilie 2002, Primăria Municipiului Arad a adoptat o „strategie
privind dezvoltarea şi funcţionarea serviciilor de salubritate”. Luând act de vechimea sistemului
de depozitare a deşeurilor în spaţiu deschis şi de riscurile pe care le prezenta pentru populaţie,
primăria şi-a stabilit drept obiectiv, printre altele, „dezafectarea” acestui depozit de deşeuri cel
târziu în 2004.
11. În conformitate cu Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului şi cu Hotărârea Guvernului
nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor, au fost întocmite două rapoarte de mediu („bilanţ de
mediu nivel I şi II”) în iulie şi septembrie 2003 de către Universitatea din Arad pentru societatea
S., care le-a depus la 17 noiembrie 2003 la A.P.M.. Potrivit acesteia din urmă, al doilea raport
fusese întocmit în vederea obţinerii autorizării ANPM pentru închiderea depozitului de deşeuri.
Rapoartele au subliniat că depozitul de deşeuri „nu avea autorizaţiile necesare” pentru funcţionare
şi că amplasamentul depozitului nu respecta distanţa minimă de 1 000 m, prevăzută prin Ordinul
Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997, dintre depozitul de deşeuri şi imobilele locuite (situate în
principal de cealaltă parte şi la o distanţă mai mare de depozitul de deşeuri decât penitenciarul). O
altă chestiune neconformă era absenţa oricărei amenajări corespunzătoare, în special a unui sistem
de colectare a gazului metan produs ca urmare a fermentării deşeurilor. Depozitul se întindea pe o
suprafaţă de aproximativ 13 ha şi era încă utilizat la momentul respectiv: acesta era plin la 90 %
din capacitatea sa, şi anume cu un volum de deşeuri de 350 000 m3. Rapoartele recomandau
organizarea depozitului de deşeuri în mod corespunzător pentru evitarea riscului de incendiu şi a
emanaţiei de mirosuri neplăcute şi pentru a face să dispară şobolanii şi larvele de muşte. Rezulta
din analize ale aerului că valorile regulamentare erau depăşite (indicator amoniac) chiar şi la
temperaturi care nu erau ridicate(14o C), că aerul din perimetrul depozitului era „puternic poluat”
şi că, în timpul anotimpurilor mai calde, poluarea era încă şi mai ridicată, descompunerea
deşeurilor cu emanaţie de amoniac generând un puternic disconfort şi disfuncţii pentru locuitorii
din cartierele învecinate sau chiar, în caz de vânt, pentru cei situaţi la o distanţă mai mare.
Indiferent de soluţia care urma să fie adoptată de Primăria Municipiului Arad (neutralizarea
depozitului in situ sau deplasarea deşeurilor), rapoartele recomandau supravegherea nivelului de
poluare.
12. La 26 noiembrie 2003 şi la 24 februarie 2005, A.P.M. a solicitat Primăriei Municipiului Arad
să finalizeze cererea de închidere a depozitului de deşeuri prin prezentarea mai multor documente.
Având în vedere insuficienţa răspunsului dat de primărie la 18 mai 2005, care se limita la aspectul
finanţării, A.P.M. a solicitat din nou completări la 22 august 2006.
13. Între timp, în februarie 2006, Primăria Municipiului Arad a însărcinat societatea S. cu
responsabilitatea asupra vechiului depozit de deşeuri al oraşului.
14. La 11 iulie 2006, un incendiu pe care viceprimarul municipiului Arad l-a calificat drept „extrem
de puternic” s-a declanşat şi s-a extins pe cea mai mare parte din vechiul depozit de deşeuri până
în apropiere de penitenciarul în care reclamantul era închis la acea dată, incendiu favorizat de
emanaţiile de gaz metan provenite din straturile profunde de deşeuri. Zeci de pompieri au fost
mobilizaţi timp de trei zile pentru a stinge incendiul care a format nori negri deasupra cartierelor
învecinate. Prefectura şi Poliţia Arad au dispus efectuarea unor anchete. Potrivit Guvernului, care
face trimitere la comunicările din septembrie 2007 ale Penitenciarului Arad şi Inspectoratului
pentru Situaţii de Urgenţă, reclamantul nu a fost afectat de incendiu, deoarece vântul a suflat în
direcţia opusă.
15. Printr-un proces-verbal întocmit la 12 iulie 2006, comisarul D. de la Garda de Mediu (denumită
în continuare „GM”) a obligat Primăria Municipiului Arad la plata unei amenzi contravenţionale
de 30 000 lei româneşti (RON), în temeiul art. 96 alin. (2) pct. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului. („O.U.G. nr. 195/2005”). Pasajul relevant al
procesului-verbal era redactat după cum urmează: „În perimetrul depozitului de deşeuri nu exista
niciun dispozitiv sau panou pentru informarea şi avertizarea publicului cu privire la riscurile
generate pentru mediu şi pentru sănătatea populaţiei de existenţa acestui depozit de deşeuri, în
privinţa căruia lucrările de închidere şi de reconstrucţie ecologică nu au fost realizate până în
prezent. Informarea publicului ar fi trebuit făcută de către autorităţile locale anterior, în
conformitate cu art. 96 alin. (2) pct. 4 din O.U.G. 195/2005.”
16. La solicitarea A.P.M., Universitatea din Arad a elaborat în iulie 2006 un studiu de fezabilitate
pentru închiderea vechiului depozit de deşeuri. Studiul a indicat faptul că Penitenciarul Arad era
situat la o distanţă de 18 m la est faţă de depozit şi a subliniat că acesta a continuat să fie utilizat
„fără acord prealabil”, cu un volum de deşeuri de 462 000 m3 pe o suprafaţă de 14 ha. Pe baza
analizelor efectuate, studiul a indicat faptul că aerul în perimetrul respectiv era poluat – în raport
cu normele stabilite în 1987 -, ceea ce genera un „disconfort total” pentru locuitorii din această
zonă. Având în vedere gradul de poluare, prin intermediul studiului se recomanda transferarea
deşeurilor, pe timpul iernii, în alt amplasament, care să îndeplinească cerinţele Hotărârii
Guvernului nr. 349/2005 şi ale Ordinului nr. 757/2004 („Hotărârea nr. 349/2005” şi „Ordinul nr.
757/2004”) privind depozitarea deşeurilor. Sprijinind această propunere, departamentul tehnic al
Primăriei Municipiului Arad a indicat prezenţa unei „foarte mari poluări”, iar primarul a făcut
referire, de asemenea, la absenţa autorizaţiilor necesare şi la nerespectarea Ordinului Ministerului
Sănătăţii nr. 536/1997.
17. Prin decizia din 22 august 2006, Consiliul Local al Municipiului Arad a aprobat studiul
menţionat anterior, dar la 31 octombrie 2006, Ministerul Mediului a estimat că volumul deşeurilor
era de aproape 1 000 000 m3 şi că închiderea amplasamentului trebuia să respecte procedura
prevăzută de Ordinul nr. 757/2004 citat anterior. Mai multe schimburi de scrisori au avut loc în
2007 între Primăria Municipiului Arad şi A.P.M. în vederea obţinerii de către primărie a acordului
A.P.M. privind programul depunere în conformitate cu obligaţiile de mediu şi privind lucrările de
închidere care trebuiau efectuate, acord necesar potrivit Ordinului nr. 757/2004. Din comunicarea
din 26 octombrie 2007 a A.P.M. rezultă că aceasta şi-a dat acordul cu privire la programul citat
anterior la 18 octombrie 2007, cel pentru lucrările care trebuiau realizate fiind atunci în curs de
examinare. Programul respectiv prevede, printre altele, obligaţia Primăriei Municipiului Arad
pentru anii 2008-2009 de a ameliora calitatea aerului în perimetrul vechiului depozit de deşeuri
prin intermediul unor lucrări de reabilitare şi de închidere a perimetrului, inclusiv prin acoperirea
depozitului cu straturi de pământ şi cu iarbă, precum şi prin crearea unor conducte pentru gazul
emanat din depozit. Guvernul nu a furnizat informaţii mai recente referitoare la procedura de
autorizare şi la stadiul lucrărilor respective.
18. În comunicarea din 29 octombrie 2007 transmisă de Guvern, directorul Penitenciarului Arad
afirma că vechiul depozit de deşeuri fusese „dezafectat” din 2000. Potrivit directorului, pentru
acest motiv fusese respinsă acţiunea reclamantului în temeiul O.U.G. nr. 56/2003 (supra pct. 22-
23), iar deţinuţii nu fuseseră afectaţi din cauza proximităţii depozitului, întrucât nu a fost cauzată
nicio boală prin faptele invocate. De asemenea, pe baza dosarului medical al persoanei în cauză,
un raport medical din august 2007 a indicat faptul că starea de sănătate a reclamantului nu
fusese afectată de existenţa depozitului.
2. Demersuri administrative şi judiciare ale reclamantului
19. La 27 aprilie 2004, ca răspuns la o scrisoare adresată de reclamant cu privire la efectele nocive
ale vechiului depozit de deşeuri asupra vieţii deţinuţilor, Prefectul judeţului Arad i-a indicat faptul
că o societate italiană avea intenţia de a cumpăra acest teren public şi de a-l reabilita. Prefectul a
încheiat precizând că speră că acest proiect se va realiza şi dorindu-i reclamantului să depăşească
momentele dificile prin care trecea.
20. La 1 iunie 2004, Primăria Municipiului Arad a răspuns la o scrisoare similară a reclamantului
că vechiul depozit fusese închis şi că nu mai era utilizat. Primăria adăuga faptul că societatea S.
redactase un raport de mediu şi supraveghea în permanenţă acest depozit. De asemenea, se avea în
vedere un program de neutralizare a deşeurilor menajere, pentru care autorităţile doreau să obţină
finanţare din partea Uniunii Europene.
21. La 4 aprilie 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Arad cu o acţiune întemeiată pe Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea
pedepselor privative de libertate (denumită în continuare „O.U.G. nr. 56/2003”), prin care se
plângea în special de condiţiile de igienă de la locul de detenţie din cadrul Poliţiei Arad şi din
Penitenciarul Arad, de absenţa unui frigider şi de faptul că, în penitenciarul citat anterior, trebuia
să suporte aerul poluat şi mirosurile pestilenţiale emanate de vechiul depozit de deşeuri menajere.
22. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad a respins acţiunea reclamantului ca fiind
neîntemeiată, considerând că „anumite aspecte invocate de reclamant nu făceau obiectul O.U.G.
nr. 56/2003 şi că celelalte aspecte privind încălcarea drepturilor sale nu fuseseră dovedite.”»
23. Prin hotărârea din 24 mai 2006, Tribunalul Arad a respins recursul formulat împotriva hotărârii
citate anterior de către reclamant, care solicita administraţiei penitenciarului să ia măsuri în
vederea dezinfectării şi a neutralizării vechiului depozit de deşeuri. Tribunalul a hotărât că
aspectele prezentate de reclamant nu puteau face obiectul unei examinări în cadrul O.U.G. nr.
56/2003, indicând, de asemenea, că persoana în cauză putea eventual să sesizeze administraţia
locală însărcinată cu curăţenia oraşului şi cu menţinerea nivelului de confort al mediului pentru
populaţie.

b) Motivarea Curţii. Principii generale

62. Curtea face trimitere la principiile dezvoltate în jurisprudenţa sa privind gravele încălcări de
ordin moral ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane, datorită noxelor
sonore, olfactive sau de altă natură cauzate persoanei respective la domiciliul acesteia, în sensul
art. 8 din convenţie [Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit (GC), nr. 36022/97, pct. 96 şi
următoarele, CEDO 2003-VIII]. Curtea reaminteşte că, într-o cauză privind hotărâri şi măsuri ale
autorităţilor cu impact asupra unor probleme de mediu, examinarea pe care o poate efectua Curtea
priveşte două aspecte.
În primul rând, aceasta poate aprecia conţinutul material al hotărârii respective pentru a se asigura
că este compatibilă cu art. 8.
În al doilea rând, poate examina procesul de luare a deciziilor, în scopul de a verifica dacă
interesele individului au fost luate în considerare în mod corespunzător (Giacomelli, citată anterior,
pct. 79).
63. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 8 nu se limitează la obligarea statului de a evita
încălcările arbitrare din partea autorităţilor publice: la acest angajament mai degrabă negativ se pot
adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie (Guerra, citată
anterior, pct. 58). Există, mai presus de toate, o obligaţie pozitivă a statelor, în special în cazul
unei activităţi periculoase, de a adopta o legislaţie adaptată caracterului specific al activităţii
respective, în special nivelului de risc ce ar putea rezulta din aceasta. Această obligaţie trebuie să
reglementeze autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, securitatea şi controlul activităţii în
cauză, precum şi să impună oricărei persoane interesate de aceasta adoptarea unor măsuri de ordin
practic care să asigure protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie expusă la pericolele
inerente domeniului în cauză [a se vedea, mutatis mutandis, Oneryildiz împotriva Turciei, (GC),
nr. 48939/99, pct. 90, CEDO 2004-XII]. De asemenea, procesul de luare a deciziilor menţionat
anterior trebuie să presupună, în primul rând, realizarea anchetelor şi a studiilor corespunzătoare,
astfel încât să se prevină şi să se evalueze anticipat efectele activităţilor care pot aduce atingere
mediului şi drepturilor persoanelor şi să se permită, astfel, stabilirea unui echilibru just între
diversele interese concurente implicate. Importanţa accesului publicului la concluziile acestor
studii, precum şi la informaţiile care permit evaluarea pericolului la care este expus, nu poate fi
pusă la îndoială (Giacomelli, citată anterior, pct. 83). ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 8 în
speţă
64. Curtea trebuie să examineze dacă este necesar să se aplice în speţă principiile menţionate mai
sus la art. 8 din convenţie, cu privire la „suprafaţa locuibilă” a reclamantului reprezentată de celula
în care îşi execută pedeapsa cu închisoarea, precum şi dacă noxele olfactive invocate de reclamant
au atins pragul minim de gravitate astfel încât problema ridicată să intre în domeniul de aplicare a
articolului citat anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Moreno Gómez împotriva Spaniei, nr.
4143/02, pct. 58, CEDO2004-X).
65. Cu acest titlu, Curtea reaminteşte că a constatat într-o cauză aplicabilitatea art. 8 citat anterior
cu privire la impactul direct al emisiilor de substanţe nocive asupra dreptului reclamantelor la
respectarea vieţii lor private şi de familie (Guerra, citată anterior, pct. 60). De asemenea, după ce
a precizat că atingeri grave aduse mediului puteau să afecteze confortul unei persoane şi să o
priveze pe aceasta de folosinţa propriului domiciliu într-un mod care să îi aducă atingere vieţii sale
private şi de familie, fără ca, astfel, să pună totuşi în grav pericol sănătatea persoanei respective,
Curtea a hotărât, în altă cauză, că art. 8 era, de asemenea, aplicabil atunci când efectele periculoase
ale unei activităţi la care persoanele respective riscau să fie expuse fuseseră stabilite în cadrul unei
proceduri de evaluare a impactului asupra mediului (Taskin şi alţii împotriva Turciei, nr. 46117/99,
pct. 113, CEDO2004-X).
66. În speţă, Curtea observă că afirmaţiile reclamantului cu privire la puternicele noxe olfactive pe
care trebuie să le suporte se întemeiază nu numai pe declaraţiile deţinutului F.I., dar şi pe alte
elemente, printre care studii de impact asupra mediului redactate de experţi în 2003 şi 2006 la
solicitarea autorităţilor. Aceste studii confirmă nivelul foarte ridicat de poluare a aerului în
perimetrul depozitului de deşeuri şi „disconfortul total” la care erau supuşi locuitorii imobilelor
învecinate, mai îndepărtate oricum de acest depozit decât Penitenciarul Arad (supra pct. 11 in fine
şi pct. 16). Constatările Primăriei Municipiului Arad şi ale organizaţiei neguvernamentale
APADOR-CH sunt similare (supra pct. 16 in fine şi 34 in fine). De asemenea, Curtea subliniază
că problema neutralizării vechiului depozit de deşeuri, situat la câteva zeci de metri de
penitenciarul în care reclamantul şi-a petrecut cea mai mare parte din perioada de detenţie, de
aproximativ şapte ani până în prezent, nu pare să fi fost soluţionată în mod efectiv până în prezent
(suprapct. 17in fine).
67. Cu toate că starea de sănătate a reclamantului nu a fost afectată datorită
vecinătăţii cu vechiul depozit de deşeuri, Curtea consideră că nu se poate ajunge, numai
prin acest element, la concluzia inaplicabilităţii art. 8. Într-adevăr, Curtea apreciază că, având în
vedere concluziile studiilor menţionate anterior şi durata pe parcursul căreia reclamantul a suportat
noxele respective, calitatea vieţii şi confortul persoanei în cauză au fost afectate într-un mod care
a adus atingere vieţii sale private şi care nu era o simplă consecinţă a regimului privativ de libertate.
În această privinţă, Curtea subliniază că plângerea reclamantului se referă la aspecte pe care lea
examinat deja în ceea ce priveşte art. 8, care depăşesc cadrul condiţiilor de detenţie propriu-zise şi
care se referă, de asemenea, la singura „suprafaţă locuibilă” de care dispune persoana în cauză de
mai mulţi ani. Prin urmare, Curtea apreciază că art. 8 este aplicabil în speţă.
iii. Cu privire la observaţia art. 8 din convenţie
68. Curtea reaminteşte că, în speţă, reclamantul se plânge de pasivitatea autorităţilor în ceea ce
priveşte soluţionarea corespunzătoare a problemei referitoare la vechiul depozit de deşeuri, situat
în imediata vecinătate a penitenciarului în care este închis, în vederea eliminării noxelor olfactive
pe care trebuie să le suporte în celula sa.
69. Indiferent că abordăm cauza din punct de vedere al unei obligaţii pozitive a statului, aceea de
a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor la care face referire
reclamantul la art. 8 § 1, sau din punct de vedere al unei ingerinţe a unei autorităţi publice care
trebuie justificată în temeiul art. 8 § 2, principiile aplicabile sunt destul de similare (a se vedea,
mutatis mutandis, López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 51, seria A nr. 303-C, şi
Giacomelli, citată anterior, pct. 78).
70. Curtea observă, mai întâi, că, în speţă, autorităţile sunt responsabile de emanaţiile şi de noxele
olfactive în cauză, având în vedere controlul societăţii S. de către Primăria Municipiului Arad,
faptul că transferul responsabilităţii a avut loc doar în februarie 2006, şi chiar şi după această dată,
autorităţile de mediu au stabilit obligaţii în responsabilitatea directă a primăriei pentru închiderea
depozitului de deşeuri (supra pct. 9, 13 şi 1617).
71. Curtea constată că din dosar reiese că depozitul de deşeuri în cauză a funcţionat în mod efectiv
din 1998 până în 2003 şi că volumul mare de deşeuri acumulate demonstrează că depozitul a
continuat să fie utilizat de către persoane particulare, întrucât autorităţile nu adoptaseră măsuri în
vederea închiderii efective a depozitului (supra pct. 11 şi 16). Or, pe parcursul întregii aceste
perioade, depozitul nu a primit autorizaţiile necesare nici pentru funcţionare, nici pentru închidere.
Deşi dispoziţiile aplicabile prevedeau, înainte chiar de deschiderea depozitului de deşeuri,
necesitatea unei autorizaţii, precum şi respectarea diverselor cerinţe, este posibil, din cauza
nerespectării procedurii necesare, ca autorităţile locale să fi încălcat mai multe din aceste obligaţii
(amplasamentul depozitului în imediata vecinătate a Penitenciarului Arad, absenţa instalaţiilor
specifice şi a supravegherii nivelului de poluare a aerului etc.; supra pct. 11şi29-30).
72. Curtea apreciază că obţinerea de către Primăria Municipiului Arad, la 18 octombrie 2007, a
acordului A.P.M. privind programul de punere în conformitate cu obligaţiile de mediu, până la
obţinerea autorizării cu privire la lucrările de închidere care trebuiau efectuate, nu elimină
constatarea citată anterior a încălcării obligaţiilor legale în materie. Chiar dacă, în măsura în care
s-au supus obligaţiei de a obţine o autorizaţie de închidere a depozitului, trebuie să se considere că
autorităţile locale au respectat, începând cu noiembrie 2003, dispoziţiile legale succesive privind
închiderea depozitelor neconforme, este necesar să se examineze dacă şi în ce măsură, în cadrul
procesului respectiv de luare a deciziilor, drepturile şi interesele reclamantului, care trăia în
imediata vecinătate a depozitului, au fost luate în considerare în mod corespunzător (a se vedea,
mutatis mutandis, Giacomelli, citatăanterior, pct. 84).
73. Curtea observă că, deşi autorităţilor competente le revenea obligaţia de a dispune efectuarea
prealabilă a unor studii pentru măsurarea efectelor activităţii poluante în cauză astfel încât să se
permite astfel stabilirea unui just echilibru între diversele interese concurente implicate (Hatton şi
alţii, citată anterior, pct. 128), doar a posteriori, în 2003 şi după violentul incendiu din iulie 2006,
autorităţile locale şi-au îndeplinit această obligaţie. Or, cu privire la efectele depozitului de deşeuri
asupra mediului şi asupra populaţiei din vecinătate, aceste studii au constatat că activitatea
desfăşurată era incompatibilă cu cerinţele de mediu, că poluarea puternică din perimetrul respectiv
depăşea normele stabilite în 1987 şi că persoanele care locuiau în apropiere trebuiau să suporte
noxe olfactive semnificative (mutatis mutandis, Giacomelli, citată anterior, pct. 89).
74. În special, Curtea subliniază că autorităţile competente au sancţionat în mod explicit Primăria
Municipiului Arad în iulie 2006, pentru absenţa pe amplasamentul depozitului a mijloacelor de
informare şi de avertizare a publicului cu privire la riscurile generate asupra mediului şi asupra
sănătăţii populaţiei de existenţa depozitului de deşeuri, în privinţa căruia lucrările de închidere şi
de reconstrucţie ecologică nu fuseseră realizate (supra pct. 15). Cu acest titlu, Curtea remarcă
faptul că Guvernul nu a indicat măsurile care au fost luate de către autorităţi astfel încât deţinuţii
din Penitenciarul Arad, în special reclamantul - care solicitase administraţiei informaţii cu privire
la depozitul respectiv -, să poată avea acces efectiv la constatările studiilor menţionate anterior,
precum şi la informaţii care să permită evaluarea riscului asupra sănătăţii la care erau expuşi (a se
vedea, mutatis mutandis, Guerra, citată anterior, pct. 60). 75. În cele din urmă, Curtea observă că
procedurile privind lucrările de închidere a vechiului depozit din apropierea Penitenciarului Arad
sunt încă în desfăşurare, iar Guvernul nu a prezentat informaţii cu privire la stadiul de avansare –
nici măcar la cel de început – a acestor lucrări de acoperire şi de reabilitare a depozitului, lucrări a
căror finalizare era estimată pentru 2009 (supra pct. 17). 76. Având în vedere consideraţiile
precedente, Curtea concluzionează că, întrucât statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg
din art. 8 din convenţie, a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, în
sensul acestui articol.

A. Prejudiciu 81. Reclamantul pretinde 12 650 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, suferit
ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de convenţie, menţionând pe scurt cu acest titlu,
printre altele, aspecte şi capete de cerere care nu au făcut obiectul prezentei cauze sau care au fost
respinse ca inadmisibile. 82. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă având în vedere
jurisprudenţa relevantă a Curţii.
83. Reiterând constatarea încălcării art. 3 şi 8 din convenţie, datorită condiţiilor de detenţie a
reclamantului şi nerespectării de către stat a obligaţiilor sale de protecţie a dreptului persoanei în
cauză la respectarea vieţii sale private, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu
moral. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu
art. 41, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 8 000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral.

Dacă facem o comparație între cele două cauze Tătar și Brândușe constatăm că instanța de
la Strasbourg acordă despăgubiri mai mari lui Brândușe cu toate că expres scrie (pct. 67 din
hotărâre) că starea de sănătate a acestuia nu a fost afectată din cauza vecinătății cu depozitul
de deșeuri.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Secția a treia) din 07.07.2009/ Cererea nr.
6.586/03 din 7 ianuarie 2003

Brândușe (R) → → România (P) →→ pentru încălcarea art. 3 și art. 8 din Conventie, din cauza
conditiilor de detentie ale reclamantului si a nerespectarii de catre stat a obligatiei de protectie a
dreptului reclamantului la respectarea vietii sale private.→

Starea de fapt
Reclamantul este deținut în penitenciarul din Arad ca urmare a condamnării sale la o
pedeapsă cu închisoarea de 10 ani pentru înșelăciune.
În timpul arestului preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad. Reclamantul se
plânge de condițiile de igienă, fiind nevoit să își satisfacă unele dintre nevoile sale într-o găleată
de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărțea cu alți deținuți. Nu avea acces la toaleta
decât de două ori pe zi, la ora 6,00 și la ora 17,00. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la
penitenciarele din Timișoara și Arad, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului de detenție,
reclamantul a fost nevoit sa împartă cu încă alți 27 de deținuți o celula de circa 38 m2, cu 18 paturi
și o singură fereastră. Conform afirmațiilor reclamantului, la chiuveta din celula nu curgea
niciodată apă caldă. De asemenea, reclamantul se plânge de proasta calitate a mâncării.
Penitenciarul Arad se afla la aproximativ 20 de metri de fosta groapa de gunoi menajer care
funcționase fără autorizație de mediu, iar închiderea acesteia in anul 2003 nu a fost urmata
de o refacere a locului respectiv. Conform reclamantului, groapa reprezintă un risc de
infecție și este o sursa de mirosuri respingătoare si de noxe olfactive.
Reclamantul face referire și la convorbirile sale telefonice în închisoare, precizând ca un gardian
al închisorii se afla lângă el în timpul convorbirilor sale cu persoane din exteriorul închisorii și ca
era obligat să îi comunice administrației, pentru înregistrare într-un registru, numerele de telefon
la care dorea să sune.

Din toate câte le afirmă reclamantul pe noi ne interesează problema cu groapa de gunoi
B. Fapte privind vechiul depozit de deşeuri care se afla în apropierea Penitenciarului Arad
1. Funcţionarea depozitului de deşeuri şi măsurile luate de autorităţi în acest sens
9. Penitenciarul Arad se află la aproximativ douăzeci de metri de vechiul depozit de deşeuri
menajere care, administrat de societatea S., aflată, de asemenea, sub controlul Primăriei
Municipiului Arad, funcţionase din 1998 până în 2003, când administraţia locală a ales un
alt amplasament, situat în altă parte a oraşului. Rezultă din dosar că depozitul de deşeuri
funcţionase fără să aibă autorizaţiile necesare din partea Agenţiei pentru Protecţia Mediului
Arad (A.P.M.) şi, respectiv, a sănătăţii publice. De asemenea, închiderea vechiului depozit de
deşeuri în 2003 nu a fost urmată de reabilitarea acelei zone şi nici de lucrări de acoperire a
zonei cu pământ. Diferite întreprinderi şi numeroase persoane particulare au continuat să
depoziteze aici gunoaie şi deşeuri. Potrivit reclamantului, muşte, insecte şi chiar păsări zboară din
fostul depozit de deşeuri până în celula sa, ceea ce reprezintă un risc de infecţie, ţinând seama, de
asemenea, de faptul că deţinuţii îşi ţin mâncarea în celulă, întrucât în aceasta nu există frigider. De
asemenea, potrivit reclamantului, vecinătatea cu vechiul depozit de deşeuri reprezintă o sursă de
mirosuri pestilenţiale şi de noxe olfactive.
10. Prin Hotărârea nr. 76 din 4 aprilie 2002, Primăria Municipiului Arad a adoptat o „strategie
privind dezvoltarea şi funcţionarea serviciilor de salubritate”. Luând act de vechimea sistemului
de depozitare a deşeurilor în spaţiu deschis şi de riscurile pe care le prezenta pentru populaţie,
primăria şi-a stabilit drept obiectiv, printre altele, „dezafectarea” acestui depozit de deşeuri cel
târziu în 2004.
11. În conformitate cu Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului şi cu Hotărârea Guvernului
nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor, au fost întocmite două rapoarte de mediu („bilanţ de
mediu nivel I şi II”) în iulie şi septembrie 2003 de către Universitatea din Arad pentru societatea
S., care le-a depus la 17 noiembrie 2003 la A.P.M.. Potrivit acesteia din urmă, al doilea raport
fusese întocmit în vederea obţinerii autorizării ANPM pentru închiderea depozitului de deşeuri.
Rapoartele au subliniat că depozitul de deşeuri „nu avea autorizaţiile necesare” pentru funcţionare
şi că amplasamentul depozitului nu respecta distanţa minimă de 1 000 m, prevăzută prin Ordinul
Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997, dintre depozitul de deşeuri şi imobilele locuite (situate în
principal de cealaltă parte şi la o distanţă mai mare de depozitul de deşeuri decât penitenciarul). O
altă chestiune neconformă era absenţa oricărei amenajări corespunzătoare, în special a unui sistem
de colectare a gazului metan produs ca urmare a fermentării deşeurilor. Depozitul se întindea pe o
suprafaţă de aproximativ 13 ha şi era încă utilizat la momentul respectiv: acesta era plin la 90 %
din capacitatea sa, şi anume cu un volum de deşeuri de 350 000 m3. Rapoartele recomandau
organizarea depozitului de deşeuri în mod corespunzător pentru evitarea riscului de incendiu şi a
emanaţiei de mirosuri neplăcute şi pentru a face să dispară şobolanii şi larvele de muşte. Rezulta
din analize ale aerului că valorile regulamentare erau depăşite (indicator amoniac) chiar şi la
temperaturi care nu erau ridicate(14o C), că aerul din perimetrul depozitului era „puternic poluat”
şi că, în timpul anotimpurilor mai calde, poluarea era încă şi mai ridicată, descompunerea
deşeurilor cu emanaţie de amoniac generând un puternic disconfort şi disfuncţii pentru locuitorii
din cartierele învecinate sau chiar, în caz de vânt, pentru cei situaţi la o distanţă mai mare.
Indiferent de soluţia care urma să fie adoptată de Primăria Municipiului Arad (neutralizarea
depozitului in situ sau deplasarea deşeurilor), rapoartele recomandau supravegherea nivelului de
poluare.
12. La 26 noiembrie 2003 şi la 24 februarie 2005, A.P.M. a solicitat Primăriei Municipiului Arad
să finalizeze cererea de închidere a depozitului de deşeuri prin prezentarea mai multor documente.
Având în vedere insuficienţa răspunsului dat de primărie la 18 mai 2005, care se limita la aspectul
finanţării, A.P.M. a solicitat din nou completări la 22 august 2006.
13. Între timp, în februarie 2006, Primăria Municipiului Arad a însărcinat societatea S. cu
responsabilitatea asupra vechiului depozit de deşeuri al oraşului.
14. La 11 iulie 2006, un incendiu pe care viceprimarul municipiului Arad l-a calificat drept „extrem
de puternic” s-a declanşat şi s-a extins pe cea mai mare parte din vechiul depozit de deşeuri până
în apropiere de penitenciarul în care reclamantul era închis la acea dată, incendiu favorizat de
emanaţiile de gaz metan provenite din straturile profunde de deşeuri. Zeci de pompieri au fost
mobilizaţi timp de trei zile pentru a stinge incendiul care a format nori negri deasupra cartierelor
învecinate. Prefectura şi Poliţia Arad au dispus efectuarea unor anchete. Potrivit Guvernului, care
face trimitere la comunicările din septembrie 2007 ale Penitenciarului Arad şi Inspectoratului
pentru Situaţii de Urgenţă, reclamantul nu a fost afectat de incendiu, deoarece vântul a suflat în
direcţia opusă.
15. Printr-un proces-verbal întocmit la 12 iulie 2006, comisarul D. de la Garda de Mediu (denumită
în continuare „GM”) a obligat Primăria Municipiului Arad la plata unei amenzi contravenţionale
de 30 000 lei româneşti (RON), în temeiul art. 96 alin. (2) pct. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului. („O.U.G. nr. 195/2005”). Pasajul relevant al
procesului-verbal era redactat după cum urmează: „În perimetrul depozitului de deşeuri nu exista
niciun dispozitiv sau panou pentru informarea şi avertizarea publicului cu privire la riscurile
generate pentru mediu şi pentru sănătatea populaţiei de existenţa acestui depozit de deşeuri, în
privinţa căruia lucrările de închidere şi de reconstrucţie ecologică nu au fost realizate până în
prezent. Informarea publicului ar fi trebuit făcută de către autorităţile locale anterior, în
conformitate cu art. 96 alin. (2) pct. 4 din O.U.G. 195/2005.”
16. La solicitarea A.P.M., Universitatea din Arad a elaborat în iulie 2006 un studiu de fezabilitate
pentru închiderea vechiului depozit de deşeuri. Studiul a indicat faptul că Penitenciarul Arad era
situat la o distanţă de 18 m la est faţă de depozit şi a subliniat că acesta a continuat să fie utilizat
„fără acord prealabil”, cu un volum de deşeuri de 462 000 m3 pe o suprafaţă de 14 ha. Pe baza
analizelor efectuate, studiul a indicat faptul că aerul în perimetrul respectiv era poluat – în raport
cu normele stabilite în 1987 -, ceea ce genera un „disconfort total” pentru locuitorii din această
zonă. Având în vedere gradul de poluare, prin intermediul studiului se recomanda transferarea
deşeurilor, pe timpul iernii, în alt amplasament, care să îndeplinească cerinţele Hotărârii
Guvernului nr. 349/2005 şi ale Ordinului nr. 757/2004 („Hotărârea nr. 349/2005” şi „Ordinul nr.
757/2004”) privind depozitarea deşeurilor. Sprijinind această propunere, departamentul tehnic al
Primăriei Municipiului Arad a indicat prezenţa unei „foarte mari poluări”, iar primarul a făcut
referire, de asemenea, la absenţa autorizaţiilor necesare şi la nerespectarea Ordinului Ministerului
Sănătăţii nr. 536/1997.
17. Prin decizia din 22 august 2006, Consiliul Local al Municipiului Arad a aprobat studiul
menţionat anterior, dar la 31 octombrie 2006, Ministerul Mediului a estimat că volumul deşeurilor
era de aproape 1 000 000 m3 şi că închiderea amplasamentului trebuia să respecte procedura
prevăzută de Ordinul nr. 757/2004 citat anterior. Mai multe schimburi de scrisori au avut loc în
2007 între Primăria Municipiului Arad şi A.P.M. în vederea obţinerii de către primărie a acordului
A.P.M. privind programul depunere în conformitate cu obligaţiile de mediu şi privind lucrările de
închidere care trebuiau efectuate, acord necesar potrivit Ordinului nr. 757/2004. Din comunicarea
din 26 octombrie 2007 a A.P.M. rezultă că aceasta şi-a dat acordul cu privire la programul citat
anterior la 18 octombrie 2007, cel pentru lucrările care trebuiau realizate fiind atunci în curs de
examinare. Programul respectiv prevede, printre altele, obligaţia Primăriei Municipiului Arad
pentru anii 2008-2009 de a ameliora calitatea aerului în perimetrul vechiului depozit de deşeuri
prin intermediul unor lucrări de reabilitare şi de închidere a perimetrului, inclusiv prin acoperirea
depozitului cu straturi de pământ şi cu iarbă, precum şi prin crearea unor conducte pentru gazul
emanat din depozit. Guvernul nu a furnizat informaţii mai recente referitoare la procedura de
autorizare şi la stadiul lucrărilor respective.
18. În comunicarea din 29 octombrie 2007 transmisă de Guvern, directorul Penitenciarului Arad
afirma că vechiul depozit de deşeuri fusese „dezafectat” din 2000. Potrivit directorului, pentru
acest motiv fusese respinsă acţiunea reclamantului în temeiul O.U.G. nr. 56/2003 (supra pct. 22-
23), iar deţinuţii nu fuseseră afectaţi din cauza proximităţii depozitului, întrucât nu a fost cauzată
nicio boală prin faptele invocate. De asemenea, pe baza dosarului medical al persoanei în cauză,
un raport medical din august 2007 a indicat faptul că starea de sănătate a reclamantului nu
fusese afectată de existenţa depozitului.
2. Demersuri administrative şi judiciare ale reclamantului
19. La 27 aprilie 2004, ca răspuns la o scrisoare adresată de reclamant cu privire la efectele nocive
ale vechiului depozit de deşeuri asupra vieţii deţinuţilor, Prefectul judeţului Arad i-a indicat faptul
că o societate italiană avea intenţia de a cumpăra acest teren public şi de a-l reabilita. Prefectul a
încheiat precizând că speră că acest proiect se va realiza şi dorindu-i reclamantului să depăşească
momentele dificile prin care trecea.
20. La 1 iunie 2004, Primăria Municipiului Arad a răspuns la o scrisoare similară a reclamantului
că vechiul depozit fusese închis şi că nu mai era utilizat. Primăria adăuga faptul că societatea S.
redactase un raport de mediu şi supraveghea în permanenţă acest depozit. De asemenea, se avea în
vedere un program de neutralizare a deşeurilor menajere, pentru care autorităţile doreau să obţină
finanţare din partea Uniunii Europene.
21. La 4 aprilie 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Arad cu o acţiune întemeiată pe Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea
pedepselor privative de libertate (denumită în continuare „O.U.G. nr. 56/2003”), prin care se
plângea în special de condiţiile de igienă de la locul de detenţie din cadrul Poliţiei Arad şi din
Penitenciarul Arad, de absenţa unui frigider şi de faptul că, în penitenciarul citat anterior, trebuia
să suporte aerul poluat şi mirosurile pestilenţiale emanate de vechiul depozit de deşeuri menajere.
22. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad a respins acţiunea reclamantului ca fiind
neîntemeiată, considerând că „anumite aspecte invocate de reclamant nu făceau obiectul O.U.G.
nr. 56/2003 şi că celelalte aspecte privind încălcarea drepturilor sale nu fuseseră dovedite.”»
23. Prin hotărârea din 24 mai 2006, Tribunalul Arad a respins recursul formulat împotriva hotărârii
citate anterior de către reclamant, care solicita administraţiei penitenciarului să ia măsuri în
vederea dezinfectării şi a neutralizării vechiului depozit de deşeuri. Tribunalul a hotărât că
aspectele prezentate de reclamant nu puteau face obiectul unei examinări în cadrul O.U.G. nr.
56/2003, indicând, de asemenea, că persoana în cauză putea eventual să sesizeze administraţia
locală însărcinată cu curăţenia oraşului şi cu menţinerea nivelului de confort al mediului pentru
populaţie.

b) Motivarea Curţii. Principii generale

62. Curtea face trimitere la principiile dezvoltate în jurisprudenţa sa privind gravele încălcări de
ordin moral ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane, datorită noxelor
sonore, olfactive sau de altă natură cauzate persoanei respective la domiciliul acesteia, în sensul
art. 8 din convenţie [Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit (GC), nr. 36022/97, pct. 96 şi
următoarele, CEDO 2003-VIII]. Curtea reaminteşte că, într-o cauză privind hotărâri şi măsuri ale
autorităţilor cu impact asupra unor probleme de mediu, examinarea pe care o poate efectua Curtea
priveşte două aspecte.
În primul rând, aceasta poate aprecia conţinutul material al hotărârii respective pentru a se asigura
că este compatibilă cu art. 8.
În al doilea rând, poate examina procesul de luare a deciziilor, în scopul de a verifica dacă
interesele individului au fost luate în considerare în mod corespunzător (Giacomelli, citată anterior,
pct. 79).
63. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 8 nu se limitează la obligarea statului de a evita
încălcările arbitrare din partea autorităţilor publice: la acest angajament mai degrabă negativ se pot
adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie (Guerra, citată
anterior, pct. 58). Există, mai presus de toate, o obligaţie pozitivă a statelor, în special în cazul
unei activităţi periculoase, de a adopta o legislaţie adaptată caracterului specific al activităţii
respective, în special nivelului de risc ce ar putea rezulta din aceasta. Această obligaţie trebuie să
reglementeze autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, securitatea şi controlul activităţii în
cauză, precum şi să impună oricărei persoane interesate de aceasta adoptarea unor măsuri de ordin
practic care să asigure protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie expusă la pericolele
inerente domeniului în cauză [a se vedea, mutatis mutandis, Oneryildiz împotriva Turciei, (GC),
nr. 48939/99, pct. 90, CEDO 2004-XII]. De asemenea, procesul de luare a deciziilor menţionat
anterior trebuie să presupună, în primul rând, realizarea anchetelor şi a studiilor corespunzătoare,
astfel încât să se prevină şi să se evalueze anticipat efectele activităţilor care pot aduce atingere
mediului şi drepturilor persoanelor şi să se permită, astfel, stabilirea unui echilibru just între
diversele interese concurente implicate. Importanţa accesului publicului la concluziile acestor
studii, precum şi la informaţiile care permit evaluarea pericolului la care este expus, nu poate fi
pusă la îndoială (Giacomelli, citată anterior, pct. 83). ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 8 în
speţă
64. Curtea trebuie să examineze dacă este necesar să se aplice în speţă principiile menţionate mai
sus la art. 8 din convenţie, cu privire la „suprafaţa locuibilă” a reclamantului reprezentată de celula
în care îşi execută pedeapsa cu închisoarea, precum şi dacă noxele olfactive invocate de reclamant
au atins pragul minim de gravitate astfel încât problema ridicată să intre în domeniul de aplicare a
articolului citat anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Moreno Gómez împotriva Spaniei, nr.
4143/02, pct. 58, CEDO2004-X).
65. Cu acest titlu, Curtea reaminteşte că a constatat într-o cauză aplicabilitatea art. 8 citat anterior
cu privire la impactul direct al emisiilor de substanţe nocive asupra dreptului reclamantelor la
respectarea vieţii lor private şi de familie (Guerra, citată anterior, pct. 60). De asemenea, după ce
a precizat că atingeri grave aduse mediului puteau să afecteze confortul unei persoane şi să o
priveze pe aceasta de folosinţa propriului domiciliu într-un mod care să îi aducă atingere vieţii sale
private şi de familie, fără ca, astfel, să pună totuşi în grav pericol sănătatea persoanei respective,
Curtea a hotărât, în altă cauză, că art. 8 era, de asemenea, aplicabil atunci când efectele periculoase
ale unei activităţi la care persoanele respective riscau să fie expuse fuseseră stabilite în cadrul unei
proceduri de evaluare a impactului asupra mediului (Taskin şi alţii împotriva Turciei, nr. 46117/99,
pct. 113, CEDO2004-X).
66. În speţă, Curtea observă că afirmaţiile reclamantului cu privire la puternicele noxe olfactive pe
care trebuie să le suporte se întemeiază nu numai pe declaraţiile deţinutului F.I., dar şi pe alte
elemente, printre care studii de impact asupra mediului redactate de experţi în 2003 şi 2006 la
solicitarea autorităţilor. Aceste studii confirmă nivelul foarte ridicat de poluare a aerului în
perimetrul depozitului de deşeuri şi „disconfortul total” la care erau supuşi locuitorii imobilelor
învecinate, mai îndepărtate oricum de acest depozit decât Penitenciarul Arad (supra pct. 11 in fine
şi pct. 16). Constatările Primăriei Municipiului Arad şi ale organizaţiei neguvernamentale
APADOR-CH sunt similare (supra pct. 16 in fine şi 34 in fine). De asemenea, Curtea subliniază
că problema neutralizării vechiului depozit de deşeuri, situat la câteva zeci de metri de
penitenciarul în care reclamantul şi-a petrecut cea mai mare parte din perioada de detenţie, de
aproximativ şapte ani până în prezent, nu pare să fi fost soluţionată în mod efectiv până în prezent
(suprapct. 17in fine).
67. Cu toate că starea de sănătate a reclamantului nu a fost afectată datorită
vecinătăţii cu vechiul depozit de deşeuri, Curtea consideră că nu se poate ajunge, numai
prin acest element, la concluzia inaplicabilităţii art. 8. Într-adevăr, Curtea apreciază că, având în
vedere concluziile studiilor menţionate anterior şi durata pe parcursul căreia reclamantul a suportat
noxele respective, calitatea vieţii şi confortul persoanei în cauză au fost afectate într-un mod care
a adus atingere vieţii sale private şi care nu era o simplă consecinţă a regimului privativ de libertate.
În această privinţă, Curtea subliniază că plângerea reclamantului se referă la aspecte pe care lea
examinat deja în ceea ce priveşte art. 8, care depăşesc cadrul condiţiilor de detenţie propriu-zise şi
care se referă, de asemenea, la singura „suprafaţă locuibilă” de care dispune persoana în cauză de
mai mulţi ani. Prin urmare, Curtea apreciază că art. 8 este aplicabil în speţă.
iii. Cu privire la observaţia art. 8 din convenţie
68. Curtea reaminteşte că, în speţă, reclamantul se plânge de pasivitatea autorităţilor în ceea ce
priveşte soluţionarea corespunzătoare a problemei referitoare la vechiul depozit de deşeuri, situat
în imediata vecinătate a penitenciarului în care este închis, în vederea eliminării noxelor olfactive
pe care trebuie să le suporte în celula sa.
69. Indiferent că abordăm cauza din punct de vedere al unei obligaţii pozitive a statului, aceea de
a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor la care face referire
reclamantul la art. 8 § 1, sau din punct de vedere al unei ingerinţe a unei autorităţi publice care
trebuie justificată în temeiul art. 8 § 2, principiile aplicabile sunt destul de similare (a se vedea,
mutatis mutandis, López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 51, seria A nr. 303-C, şi
Giacomelli, citată anterior, pct. 78).
70. Curtea observă, mai întâi, că, în speţă, autorităţile sunt responsabile de emanaţiile şi de noxele
olfactive în cauză, având în vedere controlul societăţii S. de către Primăria Municipiului Arad,
faptul că transferul responsabilităţii a avut loc doar în februarie 2006, şi chiar şi după această dată,
autorităţile de mediu au stabilit obligaţii în responsabilitatea directă a primăriei pentru închiderea
depozitului de deşeuri (supra pct. 9, 13 şi 1617).
71. Curtea constată că din dosar reiese că depozitul de deşeuri în cauză a funcţionat în mod efectiv
din 1998 până în 2003 şi că volumul mare de deşeuri acumulate demonstrează că depozitul a
continuat să fie utilizat de către persoane particulare, întrucât autorităţile nu adoptaseră măsuri în
vederea închiderii efective a depozitului (supra pct. 11 şi 16). Or, pe parcursul întregii aceste
perioade, depozitul nu a primit autorizaţiile necesare nici pentru funcţionare, nici pentru închidere.
Deşi dispoziţiile aplicabile prevedeau, înainte chiar de deschiderea depozitului de deşeuri,
necesitatea unei autorizaţii, precum şi respectarea diverselor cerinţe, este posibil, din cauza
nerespectării procedurii necesare, ca autorităţile locale să fi încălcat mai multe din aceste obligaţii
(amplasamentul depozitului în imediata vecinătate a Penitenciarului Arad, absenţa instalaţiilor
specifice şi a supravegherii nivelului de poluare a aerului etc.; supra pct. 11şi29-30).
72. Curtea apreciază că obţinerea de către Primăria Municipiului Arad, la 18 octombrie 2007, a
acordului A.P.M. privind programul de punere în conformitate cu obligaţiile de mediu, până la
obţinerea autorizării cu privire la lucrările de închidere care trebuiau efectuate, nu elimină
constatarea citată anterior a încălcării obligaţiilor legale în materie. Chiar dacă, în măsura în care
s-au supus obligaţiei de a obţine o autorizaţie de închidere a depozitului, trebuie să se considere că
autorităţile locale au respectat, începând cu noiembrie 2003, dispoziţiile legale succesive privind
închiderea depozitelor neconforme, este necesar să se examineze dacă şi în ce măsură, în cadrul
procesului respectiv de luare a deciziilor, drepturile şi interesele reclamantului, care trăia în
imediata vecinătate a depozitului, au fost luate în considerare în mod corespunzător (a se vedea,
mutatis mutandis, Giacomelli, citatăanterior, pct. 84).
73. Curtea observă că, deşi autorităţilor competente le revenea obligaţia de a dispune efectuarea
prealabilă a unor studii pentru măsurarea efectelor activităţii poluante în cauză astfel încât să se
permite astfel stabilirea unui just echilibru între diversele interese concurente implicate (Hatton şi
alţii, citată anterior, pct. 128), doar a posteriori, în 2003 şi după violentul incendiu din iulie 2006,
autorităţile locale şi-au îndeplinit această obligaţie. Or, cu privire la efectele depozitului de deşeuri
asupra mediului şi asupra populaţiei din vecinătate, aceste studii au constatat că activitatea
desfăşurată era incompatibilă cu cerinţele de mediu, că poluarea puternică din perimetrul respectiv
depăşea normele stabilite în 1987 şi că persoanele care locuiau în apropiere trebuiau să suporte
noxe olfactive semnificative (mutatis mutandis, Giacomelli, citată anterior, pct. 89).
74. În special, Curtea subliniază că autorităţile competente au sancţionat în mod explicit Primăria
Municipiului Arad în iulie 2006, pentru absenţa pe amplasamentul depozitului a mijloacelor de
informare şi de avertizare a publicului cu privire la riscurile generate asupra mediului şi asupra
sănătăţii populaţiei de existenţa depozitului de deşeuri, în privinţa căruia lucrările de închidere şi
de reconstrucţie ecologică nu fuseseră realizate (supra pct. 15). Cu acest titlu, Curtea remarcă
faptul că Guvernul nu a indicat măsurile care au fost luate de către autorităţi astfel încât deţinuţii
din Penitenciarul Arad, în special reclamantul - care solicitase administraţiei informaţii cu privire
la depozitul respectiv -, să poată avea acces efectiv la constatările studiilor menţionate anterior,
precum şi la informaţii care să permită evaluarea riscului asupra sănătăţii la care erau expuşi (a se
vedea, mutatis mutandis, Guerra, citată anterior, pct. 60). 75. În cele din urmă, Curtea observă că
procedurile privind lucrările de închidere a vechiului depozit din apropierea Penitenciarului Arad
sunt încă în desfăşurare, iar Guvernul nu a prezentat informaţii cu privire la stadiul de avansare –
nici măcar la cel de început – a acestor lucrări de acoperire şi de reabilitare a depozitului, lucrări a
căror finalizare era estimată pentru 2009 (supra pct. 17). 76. Având în vedere consideraţiile
precedente, Curtea concluzionează că, întrucât statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg
din art. 8 din convenţie, a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, în
sensul acestui articol.

A. Prejudiciu 81. Reclamantul pretinde 12 650 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, suferit
ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de convenţie, menţionând pe scurt cu acest titlu,
printre altele, aspecte şi capete de cerere care nu au făcut obiectul prezentei cauze sau care au fost
respinse ca inadmisibile. 82. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă având în vedere
jurisprudenţa relevantă a Curţii.
83. Reiterând constatarea încălcării art. 3 şi 8 din convenţie, datorită condiţiilor de detenţie a
reclamantului şi nerespectării de către stat a obligaţiilor sale de protecţie a dreptului persoanei în
cauză la respectarea vieţii sale private, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu
moral. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu
art. 41, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 8 000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral.

Dacă facem o comparație între cele două cauze Tătar și Brândușe constatăm că instanța de
la Strasbourg acordă despăgubiri mai mari lui Brândușe cu toate că expres scrie (pct. 67 din
hotărâre) că starea de sănătate a acestuia nu a fost afectată din cauza vecinătății cu depozitul
de deșeuri.

H.C. (Camera a patra)/24 mai 2012/ C-97/11

Amia SpA (R) →→ Provincia Regionale di Palermo (P) →→ cerere de pronunțare a unei
hotărâri preliminare privește aspectul dacă, în lumina Hotărârii din 25 februarie 2010, Pontina
Ambiente (C-172/08, Rep., p. I-1175), instanța de trimitere trebuie să lase neaplicate dispozițiile
naționale pe care le consideră contrare articolului 10 din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din
26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE)
nr. 1882/2003 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 septembrie 2003, precum și
articolelor 1-3 din Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie
2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale.

Starea de fapt
13 Amia exploatează un depozit de deșeuri situat în Palermo, în localitatea Bellolampo, unde
desfășoară activitatea de eliminare a deșeurilor livrate periodic de colectivitățile locale.
14 În temeiul Legii nr. 549/95 și al legii regionale de punere în aplicare, Amia a fost supusă plății
trimestriale, în favoarea Provincia Regionale di Palermo, a taxei speciale pentru depozitarea
deșeurilor solide și trebuia să repercuteze această taxă asupra colectivităților locale care depuneau
deșeurile în depozite.
15 Amia nu a efectuat decât o plată parțială a taxei aferente primului și celui de al doilea trimestru
ale anului 2007 și nu a achitat taxa aferentă celui de al treilea și celui de al patrulea trimestru ale
aceluiași an. Această situație a determinat autoritățile competente din Provincia Regionale di
Palermo să îi adreseze o înștiințare de plată a taxei în vederea recuperării taxei neplătite, în valoare
de 3574205,19 euro, majorată cu dobânzi, precum și a unei amenzi egale cu 30 % din valoarea
acestei taxe.
16 La 22 martie 2010, Amia a sesizat Commissione tributaria provinciale di Palermo cu o acțiune
îndreptată împotriva acestei înștiințări de plată.
17 Din cuprinsul deciziei de trimitere reiese că plata cu întârziere a taxei în acțiunea principală
este strâns legată de întârzierea cu care colectivitățile care livrează deșeurile în depozit
rambursează operatorului care gestionează depozitul de deșeuri taxa în cauză. Potrivit instanței de
trimitere, Legea nr. 549/95 instituie o taxă pentru depozitarea deșeurilor și stabilește termenele
pentru recuperarea sa de la operatorul unui depozit de deșeuri fără a prevedea totuși rambursarea
într-un termen rezonabil a taxei către acest operator de către colectivitatea care efectuează
depozitarea și fără a prevedea o procedură eficientă pentru obținerea rambursării menționate.
Instanța de trimitere adaugă că Legea nr. 549/95 nu prevede posibilitatea operatorului unui depozit
de deșeuri de a se întoarce împotriva celui care depozitează deșeurile în temeiul sancțiunii
administrative aplicate pentru întârzierea la plata taxei menționate.
18 În acest condiții, Commissione tributaria di Palermo a hotărât să suspende judecarea cauzei și
să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Se impune ca, în lumina Hotărârii Pontina Ambiente, citată anterior, să fie lăsate neaplicate
dispozițiile articolului 3 alineatele 26 și 31 din Legea nr. 549 [...], întrucât sunt contrare articolului
10 din Directiva 1999/31, precum și aceleași dispoziții, întrucât sunt contrare articolelor 1-3 din
Directiva 2000/35?”

Hotărârea Curţii. În Hotărârea Pontina Ambiente, Curtea a declarat că articolul 10 din

Directiva 1999/31 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale care
supune operatorul unui depozit de deşeuri, la plata unei taxe ce trebuie să îi fie rambursată de
colectivitatea locală, care a depozitat deşeurile şi care prevede sancţiuni pecuniare pentru acest
operator, în cazul plăţii cu întârziere a acestei taxe, cu condiţia totuşi ca această reglementare să
fie însoţită de măsuri prin care se garantează că rambursarea taxei menţionate are loc efectiv şi
în termen scurt şi că toate costurile legate de recuperare, în special costurile care rezultă din
întârzierea la plata sumelor datorate operatorului în acest temei de colectivitatea locală
menţionată, inclusiv sancţiunile pecuniare aplicate eventual acestuia şi având drept cauză această
întârziere, se repercutează în preţul care trebuie plătit de această colectivitate operatorului
menţionat. Curtea a precizat că era de competenţa instanţei naţionale să verifice dacă erau
îndeplinite aceste condiţii. Curtea a mai declarat, că articolele 1-3 din Directiva 2000/35 trebuie
interpretate în sensul că sumele datorate operatorului unui depozit de deşeuri, de către o
colectivitate locală care a depozitat deşeuri, sume precum cele datorate în temeiul rambursării unei
taxe, intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate, iar statele membre trebuie să garanteze,
potrivit articolului 3 din directivă, că acest operator poate solicita dobânzi, în caz de întârziere, la
plata acestor sume, din partea colectivităţii locale1. Potrivit instanţei de trimitere, dispoziţiile Legii
nr. 549/95 par a fi, prin articularea şi prin aplicarea lor concretă, incompatibile cu articolul 10 din
Directiva 1999/31, precum şi cu articolele 1-3 din Directiva 2000/35.
În ceea ce priveşte guvernul italian, acesta susţine că, reglementarea italiană cuprinde
instrumentele juridice, care permit obţinerea într-un termen rezonabil, a rambursării de către
colectivităţile locale utilizatoare a ansamblului costurilor efectuate de operatorul unui depozit de
deşeuri. Acesta arată că operatorul are la dispoziţie o acţiune în regres, în faţa instanţei
administrative, care are competenţa exclusivă pentru soluționarea acesteia. În această privinţă,
trebuie amintit mai întâi că problema dacă o dispoziţie naţională, în măsura în care este contrară
dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio
interpretare conformă a dispoziţiei în cauză. Potrivit unei jurisprudenţe constante, la aplicarea
dreptului intern, instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze
dispoziţiile acestuia în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul
urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE.
Această obligaţie de interpretare conformă a dreptului naţional este astfel inerentă sistemului
Tratatului FUE, întrucât permite instanţelor naţionale să asigure, în cadrul competenţelor lor,
deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate. Principiul
interpretării conforme impune, în plus, ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor,
luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute
de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o
soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta. În consecinţă, înainte de a înlătura aplicarea
dispoziţiilor naţionale într-o cauză, precum cea din acţiunea principală, revine instanţei naţionale
sarcina de a verifica, luând în considerare nu numai dispoziţiile menţionate, ci ansamblul dreptului
intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acest drept, dacă nu poate ajunge la o
interpretare a dreptului naţional menţionat care să fie conformă cu textul şi cu finalitatea directivei
în cauză. Rezultă că, revine mai întâi instanţei naţionale, înainte de a înlătura aplicarea dispoziţiilor
pertinente din Legea nr. 549/95, sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului
intern, atât material, cât şi procedural, dacă nu poate în niciun caz să ajungă la o interpretare a
dreptului său naţional conformă cu textul şi cu finalitatea Directivelor 1999/31 şi 2000/352.
În cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă
articolul 10 din Directiva 1999/31 şi articolele 1-3 din Directiva 2000/35 produc un efect direct şi,
dacă este cazul, dacă Amia se poate prevala de acestea împotriva Provincia Regionale di Palermo.
În această privinţă, dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii rezultă că, în toate cazurile în care
dispoziţiile unei directive sunt, în ceea ce priveşte conţinutul, necondiţionate şi suficient de precise,
particularii au dreptul să le invoce în faţa instanţelor naţionale împotriva statului, fie atunci când
acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul naţional, fie atunci când a transpus
în mod incorect directiva în cauză. În speţă, articolul 10 din Directiva 1999/31 îndeplineşte aceste
criterii, dat fiind că pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligaţie de rezultat
precisă şi care nu este supusă niciunei condiţii cu privire la aplicarea normei pe care o prevede.

1
Pct. 23-24.
2
Pct. 27-31.
Astfel, această dispoziţie impune ca statele membre să ia măsuri pentru a garanta că preţul solicitat
pentru evacuarea deşeurilor în depozite de deşeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile
care apar la instalarea şi la exploatarea unui depozit de deşeuri. Chiar dacă articolul 10 din
Directiva 1999/31 nu impune statelor membre nicio metodă precisă în privinţa finanţării costurilor
depozitării deşeurilor, această împrejurare nu afectează totuşi caracterul precis şi necondiţionat al
obligaţiei prevăzute la acest articol.
În ceea ce priveşte articolele 1-3 din Directiva 2000/35, trebuie să se sublinieze că articolul
3 din această directivă prevede că statele membre garantează că sunt exigibile dobânzi pentru
întârzierea efectuării plăţilor şi că acestea pot fi solicitate de creditorul care şi-a îndeplinit
obligaţiile contractuale şi legale şi care nu a primit la timp suma datorată, cu excepţia cazurilor în
care debitorul nu este răspunzător pentru această întârziere. Această obligaţie impusă statelor
membre este necondiţionată şi suficient de precisă pentru a produce un efect direct. Întrucât sumele
datorate operatorului unui depozit de deşeuri de către o colectivitate locală care a depozitat deşeuri,
sume precum cele datorate în temeiul rambursării unei taxe, intră în domeniul de aplicare al
Directivei 2000/35, rezultă că acest operator poate solicita dobânzi în caz de întârziere la plata
sumelor menţionate imputabile acestei colectivităţi locale. Întrucât articolul 10 din Directiva
1999/31 şi articolele 1-3 din Directiva 2000/35 îndeplinesc condiţiile cerute pentru a produce un
efect direct, aceste dispoziţii sunt obligatorii pentru toate autorităţile statelor membre, cu alte
cuvinte, nu numai pentru instanţele naţionale, ci şi pentru toate organele administrative, inclusiv
autorităţile descentralizate, iar aceste autorităţi sunt ţinute să pună în aplicare dispoziţiile
respective. Astfel, o autoritate precum Provincia Regionale di Palermo se numără printre entităţile
cărora li se pot opune dispoziţiile unei directive de natură a avea un efect direct. Din aceasta rezultă
că, în acţiunea principală, articolul 10 din Directiva 1999/31 şi articolele 1-3 din Directiva 2000/35
pot fi invocate de Amia în faţa instanţei de trimitere împotriva Provincia Regionale di
Palermo. Prin urmare, instanţa de trimitere are obligaţia, dacă o interpretare conformă cu dreptul
naţional nu este posibilă, să nu aplice, în acţiunea principală, nicio dispoziţie naţională contrară
articolului 10 din Directiva 1999/31 şi articolelor 1-3 din Directiva 2000/353.

III. Comentariu. Hotărârea supusă atenţiei este remarcabilă prin mai multe aspecte.
Un prim aspect se referă la faptul că dacă ne-am obişnuit să vedem cum CJUE face
trimitere la hotărârile sale anterioare, acum vedem cum o instanţă naţională are ca punct de
plecare, în cererea sa, o hotărâre a Curţii din 25 februarie 2010 (Pontina Ambiente).
Pentru că în hotărârea pe care acum o comentăm se face referire doar la câteva aspecte din
Hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente găsesc necesar a o prezenta şi comenta,
pe scurt.
Pontina Ambiente, cu sediul în Roma, efectuează colectarea şi eliminarea deşeurilor
provenind de la diverse comunităţi din Regione Lazio. În temeiul Legii nr. 549/95 şi al legii
naţionale de punere în aplicare, Pontina Ambiente este supusă plăţii trimestriale, în favoarea
Regione Lazio, a taxei speciale pentru depozitarea deşeurilor solide, care trebuie plătită cel târziu
în cursul lunii următoare încheierii trimestrului civil în care au fost efectuate operaţiunile de
depozitare. Pontina Ambiente este obligată să repercuteze această taxă asupra comunelor care
depun deşeurile în depozite. Societatea menţionată a plătit cu întârziere taxa aferentă celui de al
treilea şi celui de al patrulea trimestru 2004, ceea ce a determinat autorităţile competente din
Regione Lazio să îi adreseze două decizii de impunere în cursul lunii octombrie 2006 şi, în acelaşi
timp, să îi aplice sancţiunile pecuniare prevăzute la articolul 3 alineatul 31 din Legea
3
Pct. 36-41.
nr. 549/95. La 4 ianuarie 2007, Pontina Ambiente a sesizat Commissione tributaria provinciale di
Roma cu o cerere de anulare a măsurilor adoptate de Regione Lazio, a contestat dispoziţiile Legii
nr. 549/95 în măsura în care desemnează operatorul depozitului drept persoană care datorează taxa
în cauză şi sancţiunile care i-au fost aplicate din cauza întârzierii la plata acestei taxe către Regione
Lazio, cu toate că la originea acestei întârzieri se află comunele vizate. Ea a denunţat faptul că
plata taxei menţionate de către operatorul depozitului nu este condiţionată de plata de către
comunele în cauză a prestaţiei de servicii furnizate şi că nu se prevede nicio sancţiune pentru aceste
comune. Societatea menţionată a invocat şi o incompatibilitate a anumitor modalităţi de aplicare a
taxei în cauză, în ceea ce priveşte determinarea persoanei care o datorează şi regimul sancţiunilor
în caz de plată cu întârziere a taxei, cu dreptul Uniunii şi, mai exact, cu articolul 10 din Directiva
1999/31, precum şi cu dispoziţiile relevante din Directiva 2000/35. Prin urmare, instanţa de
trimitere, în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, a formulat următoarele întrebări:
1) Articolul 10 din Directiva 1999/31 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări
naţionale, care supune operatorul unui depozit de deşeuri unei taxe speciale pentru depozitarea de
deşeuri solide, care trebuie să îi fie rambursată de colectivitatea care a depozitat deşeurile, şi care
prevede sancţiuni pecuniare împotriva sa în cazul plăţii cu întârziere a acestei taxe, fără a impune
totuşi ca respectiva colectivitate să ramburseze valoarea taxei menţionate, într-un anumit termen
acestui operator şi să suporte, în caz de rambursare tardivă, ansamblul costurilor generate de
întârzierea sa, inclusiv valoarea sancţiunilor pecuniare aplicate operatorului menţionat?
2) Directiva 2000/35 trebuie interpretată în sensul că, sumele datorate operatorului unui depozit
de deşeuri, de către o colectivitate care a depozitat deşeuri în acest depozit, precum sumele datorate
în temeiul rambursării unei taxe, intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate şi că statele
membre trebuie, prin urmare, să garanteze, potrivit articolului 3 din aceasta, că sunt exigibile
dobânzi pentru întârzierea efectuării plăţilor sumelor menţionate?
Aprecierea Curţii cu privire la prima întrebare a fost: potrivit articolului 10 din Directiva
1999/31, statele membre iau măsurile necesare pentru ca toate costurile determinate de instalarea
şi de exploatarea unui depozit de deşeuri să fie acoperite de preţul stabilit de operatorul unui astfel
de depozit pentru evacuarea oricărui tip de deşeu în depozitul respectiv. Dar cum articolul 10 din
Directiva 1999/31 nu impune statelor membre, nicio metodă precisă în privinţa finanţării costurilor
depozitării deşeurilor şi cum nu există nicio reglementare adoptată în temeiul articolului 175 CE,
care să impună statelor membre o astfel de metodă precisă, această finanţare poate, la alegerea
statului membru în cauză, să fie asigurată în mod diferit, fie prin intermediul unei taxe, fie al unei
redevenţe, fie prin orice altă modalitate. Rezultă că articolul 10 din Directiva 1999/31 nu se opune
nici ca un stat membru să instaureze o taxă pentru deşeurile depozitate care trebuie achitată de
operatorul unui depozit de deşeuri şi repercutată asupra deţinătorului deşeurilor care le-a depozitat,
şi nici pronunţării unor sancţiuni care să penalizeze operatorul menţionat care plăteşte taxa
respectivă cu întârziere, instaurarea unor astfel de sancţiuni, precum şi identificarea persoanei care
este supusă unei astfel de taxe intrând în competenţa statelor membre. Articolul 10 din Directiva
1999/31 impune totuşi, astfel cum rezultă şi din considerentul (294) al acestei directive, că statele
membre iau măsuri pentru a garanta, că preţul solicitat pentru evacuarea deşeurilor în depozite de
deşeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile care apar la instalarea şi exploatarea
depozitului de deşeuri. Această cerinţă este o expresie a principiului „poluatorul plăteşte”, care

4
(29) întrucât trebuie luate măsuri pentru a garanta faptul că prețurile pentru evacuarea deşeurilor în depozitele de
deşeuri acoperă toate costurile care apar la instalarea şi exploatarea depozitului de deşeuri, inclusiv, pe cât posibil,
garanțiile financiare sau echivalentul acestora pe care operatorul depozitului de deşeuri trebuie să le depună, precum
şi costurile estimative pentru închiderea amplasamentului, inclusiv cele pentru perioada posttratare.
implică faptul că respectivul cost al eliminării deşeurilor este suportat de deţinătorii acestora. Ea
se înscrie în obiectul Directivei 1999/31, care, potrivit articolului 1 alineatul (1), urmăreşte
îndeplinirea cerinţelor Directivei 75/442, în special ale articolului 3, care impune printre altele
statelor membre să adopte măsurile adecvate pentru promovarea prevenirii sau reducerii
cantităţilor de deşeuri produse. De aici rezultă că, oricare ar fi normele naţionale care
reglementează depozitele de deşeuri, normele respective trebuie să garanteze că, totalitatea
cheltuielilor de exploatare a unui astfel de depozit este suportată efectiv de deţinătorii care
depozitează deşeuri în vederea eliminării5. Prin urmare, dacă un stat membru poate instaura o taxă
pentru deşeuri, care trebuie achitată de operatorul unui depozit de deşeuri şi rambursată acestuia
de colectivităţile care depozitează deşeuri, acest lucru este posibil numai cu condiţia, ca respectivul
dispozitiv fiscal să fie însoţit de măsuri prin care se urmăreşte, să se garanteze că rambursarea taxei
intervine efectiv şi în termen scurt, pentru a nu da naştere, în sarcina operatorului, unor cheltuieli
de exploatare excesive, legate de întârzierile la plată din partea colectivităţilor menţionate şi a
aduce astfel atingere principiului „poluatorul plăteşte”6. Astfel, a da naştere, în sarcina
operatorului, unor astfel de cheltuieli ar conduce la imputarea, în sarcina operatorului menţionat,
a costurilor legate de eliminarea unor deşeuri pe care nu le-a generat, ci cărora le asigură, pur şi
simplu, eliminarea în cadrul activităţilor sale de prestator de servicii. În orice caz, la fel cum o taxă
precum cea în cauză în acţiunea principală, calculată pe baza cantităţii de deşeuri depozitate,
constituie un cost de exploatare, în sensul articolului 10 din Directiva 1999/31, fiind necesar să fie
inclus în preţul care trebuie plătit operatorului unui depozit de deşeuri de către deţinătorul care a
depozitat deşeuri, toate costurile legate de recuperarea sumelor datorate, cu acest titlu, de acesta
din urmă, operatorului menţionat şi în special costurile care rezultă din întârzierea la plata acestor
sume, din care eventualele costuri ocazionate pentru evitarea unei sancţiuni pecuniare, trebuie,
pentru îndeplinirea cerinţelor articolului 10 din Directiva 1999/31, să se repercuteze în acest preţ.
Aprecierea Curţii cu privire la a doua întrebare a fost: după ce la articolul 1 prevede că
se aplică tuturor plăţilor efectuate ca remuneraţii pentru tranzacţii comerciale, Directiva 2000/35
defineşte la articolul 2 punctul 1 „tranzacţiile comerciale” ca fiind „tranzacţii între întreprinderi
sau între întreprinderi şi autorităţi publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de
servicii contra cost”. În speţă, în ceea ce priveşte, relaţia dintre operatorul unui depozit de deşeuri
şi colectivitatea care depozitează deşeuri, rezultă din indicaţiile cuprinse în decizia de trimitere, că
operatorul furnizează un serviciu acestei colectivităţi, şi anume eliminarea deşeurilor depozitate,
iar colectivitatea îi plăteşte, în contraprestaţie, o sumă care cuprinde, potrivit articolului 3 alineatul
26 din Legea nr. 549/95, valoarea taxei speciale achitate de acesta. Rezultă că, relaţia dintre
operatorul unui depozit de deşeuri şi colectivitatea care depozitează deşeuri constituie o tranzacţie
între o întreprindere şi o colectivitate publică, ce conduce la o prestare de servicii contra cost şi,
aşadar, la o tranzacţie comercială în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35 7. Prin
urmare, plăţile efectuate ca remuneraţie pentru o astfel de tranzacţie, intră în domeniul de aplicare
al Directivei 2000/358. Rezultă că, într-o situaţie precum cea din cauza principală, statele membre
trebuie să se asigure că, potrivit articolului 3 din Directiva 2000/35, sunt exigibile dobânzi pentru
întârzierea efectuării plăţii sumelor datorate în acest temei de către colectivitatea locală care
depozitează deşeuri operatorului unui depozit de deşeuri, sume care cuprind, dacă este cazul,

5
Pct. 37.
6
Pct. 38.
7
Pct. 44-45
8
Pct. 46
valoarea taxei achitate de acest operator şi care trebuie rambursată de colectivitatea locală care a
depozitat aceste deşeuri.

Din Hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente rezultă mai multe idei
→ Mai întâi, Curtea, interpretând literal articolul 10 din Directiva 1999/31,
concluzionează că acesta nu se opune, nici ca un stat membru să instaureze o taxă pentru deşeurile
depozitate, care trebuie achitată de operatorul unui depozit de deşeuri şi repercutată asupra
deţinătorului deşeurilor care le-a depozitat, şi nici pronunţării unor sancţiuni care să penalizeze
operatorul menţionat, care plăteşte taxa respectivă cu întârziere. Instaurarea unor astfel de
sancţiuni, precum şi identificarea persoanei care este supusă unei astfel de taxe, intră în competenţa
statelor membre, deoarece nicio metodă precisă, în privinţa finanţării costurilor depozitării
deşeurilor, nu este prevăzută în dreptul Uniunii.
În continuare, interpretând articolul 10 din Directiva 1999/31 teleologic şi sistematic,
Curtea concluzionează că acesta impune statelor să ia măsuri pentru a garanta că, preţul solicitat
pentru evacuarea deşeurilor în depozite de deşeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile
care apar la instalarea şi exploatarea depozitului de deşeuri.
În opinia Curţii această cerinţă este o expresie a principiului „poluatorul plăteşte” - care
implică, faptul că respectivul cost al eliminării deşeurilor este suportat de deţinătorii acestora - şi
a principiului acţiunii preventive – anume prevenirea sau reducerea cantităţilor de deşeuri
produse.
Apoi, având în vedere considerente de echitate - a da naştere, în sarcina operatorului, unor
astfel de cheltuieli ar conduce la imputarea, în sarcina operatorului menţionat, a costurilor legate
de eliminarea unor deşeuri pe care nu le-a generat, ci cărora le asigură pur şi simplu eliminarea
în cadrul activităţilor sale de prestator de servicii – Curtea subliniază că oricare ar fi normele
naţionale care reglementează depozitele de deşeuri, normele respective trebuie să garanteze că
totalitatea cheltuielilor de exploatare a unui astfel de depozit sunt suportate efectiv de deţinătorii
care depozitează deşeuri în vederea eliminării. Prin urmare, posibilitatea statului membru de a
instaura o taxă pentru deşeuri - care trebuie achitată de operatorul unui depozit de deşeuri şi
rambursată acestuia de colectivităţile care depozitează deşeuri - este doar cu condiţia ca
respectivul dispozitiv fiscal să fie însoţit de măsuri, care să garanteze că rambursarea taxei
intervine efectiv şi în termen scurt, pentru a nu da naştere, în sarcina operatorului, unor cheltuieli
de exploatare excesive legate de întârzierile la plată, din partea colectivităţilor menţionate.
Rezultă astfel că atât taxa – care fiind calculată pe baza cantităţii de deşeuri depozitate,
constituie un cost de exploatare în sensul articolului 10 din Directiva 1999/31, cât şi sancţiunile
pecuniare aplicate operatorului unui depozit de deşeuri, din cauza întârzierii la plata unei astfel
de taxe - atunci când această întârziere are drept cauză, întârzierea deţinătorului deşeurilor la
plata sumelor datorate, în temeiul acestei taxe – trebuie să fie incluse în preţul care trebuie plătit
operatorului unui depozit de deşeuri, de către deţinătorul care a depozitat deşeuri.
În fine, pornind de la prevederile articolului 1 din Directiva 2000/35 – care dispune că se
aplică tuturor plăţilor efectuate ca remuneraţii pentru tranzacţii comerciale – şi având în vedere
definiţia oferită de articolul 2 punctul 1 tranzacţiilor comerciale - tranzacţii între întreprinderi sau
între întreprinderi şi autorităţi publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii
contra cost – Curtea face aplicarea la speţă – în sensul că operatorul furnizează un serviciu
colectivităţii, anume eliminarea deşeurilor depozitate, iar colectivitatea menţionată îi plăteşte în
contraprestaţie o sumă care cuprinde, potrivit articolului 3 alineatul 26 din Legea nr. 549/95,
valoarea taxei speciale achitate de acesta – concluzionând că relaţia dintre operatorul unui depozit
de deşeuri şi colectivitatea care depozitează deşeuri constituie o tranzacţie între o întreprindere
şi o colectivitate publică, ce conduce la o prestare de servicii contra cost şi, aşadar, la o tranzacţie
comercială în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35. Prin urmare, plăţile sunt
efectuate ca remuneraţie, pentru că o astfel de tranzacţie intră în domeniul de aplicare al Directivei
2000/359 şi aceasta înseamnă că, statele membre trebuie să se asigure că10 sunt exigibile dobânzi
pentru întârzierea efectuării plăţii sumelor datorate în acest temei de către colectivitatea locală,
care depozitează deşeuri, operatorului unui depozit de deşeuri, sume care cuprind, dacă este cazul,
valoarea taxei achitate de acest operator şi care trebuie rambursată de colectivitatea locală, care a
depozitat aceste deşeuri.

Făcând referire, în cererea sa, la Hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente,
instanţa de trimitere - în cauza C-97/11 - face dovada că stăpâneşte practica mai veche a CJUE, şi
cunoaşte articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curţii, care
dispune: „atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra
căreia Curtea s-a pronunţat deja, aceasta, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se
pronunţe prin ordonanţă motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară”. De
fapt, observăm că întrebarea instanţei de trimitere vizează nu interpretarea unor norme,
lucru care s-a realizat într-o cauză similară deja soluţionată de CJUE, ci tocmai faţă de
această împrejurare, şi cum nimic în normele interne nu s-a schimbat (s.n) cum trebuie ea
să procedeze.
Faţă de cererea instanţei de trimitere, nu putem să nu ne gândim la situaţia Romaniei şi
numărul impardonabil11 de cauze la CJUE, pe problema taxei de mediu impusǎ cu ocazia
înmatriculǎrii unui vehicul, în care Curtea de la Luxemburg trimite la mai vechile sale soluţii, în
mod evident necunoscute instanţelor româneşti.
Al doilea aspect prin care hotărârea supusă atenţiei se remarcă este nuanţarea
principiului efectului direct al dreptului Uniunii Europene. Astfel, Curtea afirmă că problema
dacă o dispoziţie naţională, în măsura în care este contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată,
se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziţiei în cauză,
prin urmare, la aplicarea dreptului intern, instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului,
să interpreteze dispoziţiile acestuia în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a
atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea
paragraf TFUE12. Vorbim despre o nuanţare a principiului efectului direct al dreptului Uniunii,
dacă avem în vedere că în 1978 Curtea reţinea în cauza Simmenthal că, „Orice judecător naţional
sesizat în cadrul competenţei sale are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja
drepturile pe care acesta le atribuie particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii contrare din

9
Pct. 46
10
potrivit articolului 3 din Directiva 2000/35
11
Cauza C-377/10 (Băilă), Ordonanţa Curţii (Camera a cincea) din 6 decembrie 2010; cauza C-263/10 (Nisipeanu),
Hotǎrârea Curţii (Camera întâi) din 7 iulie 2011; cauza C-438/10 (Druţu), Ordonanţa Curţii (Camera a cincea) din
13 iulie 2011; cauza C-573/10, (Micşa) Ordonanţa Curţii (Camera a cincea) din 13 iulie 2011; cauzele C-29/11, C-
30/11 (Sfichi şi Ilaş), Ordonanţa Curţii (Camera a cincea) din 8 aprilie; cauza 336/10, (Ijac) Ordonanţa Curţii
(Camera a cincea) din 8 aprilie.
12
Articolul 288 TFUE Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii,
recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se
aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia
este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru
aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.
legea naţională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare …
judecătorul naţional însărcinat să aplice în cadrul competenţei sale dispoziţiile dreptului
comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la
nevoie, din proprie iniţiativă, neaplicată orice dispoziţie contrară legislaţiei naţionale … prin
propria putere de decizie, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale
legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional”.13
Al treilea aspect pe care îl remarcăm la această hotărâre este că principiul interpretării
conforme este socotit drept garant al principiului efectivităţii (sau eficienţei) dreptului Uniunii
Europene, în general, şi a dreptului mediului în special14. Mai clar, Curtea afirmă: această obligaţie
de interpretare conformă a dreptului naţional este astfel inerentă sistemului TFUE, întrucât permite
instanţelor naţionale să asigure, în cadrul competenţelor lor, deplina eficacitate a dreptului
Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate. Principiul interpretării conforme impune
ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul
dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta
efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea
urmărită de aceasta.
Al patrulea aspect de remarcat în hotărârea supusă comentariului este că se indică, în
continuare, paşii care trebuie urmaţi în cazul în care o interpretare conformă nu ar fi posibilă.
Astfel, (1) trebuie să se examineze dacă articolul 10 din Directiva 1999/31 şi articolele 1-3 din
Directiva 2000/35 produc un efect direct şi, dacă Amia se poate prevala de acestea împotriva
Provincia Regionale di Palermo. (2) În caz afirmativ se reaminteşte jurisprudenţa constantă a Curţii
din care rezultă că, în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive sunt, în ceea ce priveşte
conţinutul, necondiţionate şi suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în faţa
instanţelor naţionale împotriva statului, fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite
directiva în dreptul naţional, fie atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză. În speţă,
articolul 10 din Directiva 1999/31 îndeplineşte aceste criterii, dat fiind că pune în sarcina statelor
membre, în termeni neechivoci, o obligaţie de rezultat precisă şi care nu este supusă niciunei
condiţii cu privire la aplicarea normei pe care o prevede. Astfel, această dispoziţie impune ca
statele membre să ia măsuri pentru a garanta că preţul solicitat pentru evacuarea deşeurilor în
depozite de deşeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile care apar la instalarea şi la
exploatarea unui depozit de deşeuri. Chiar dacă articolul 10 din Directiva 1999/31 nu impune
statelor membre nicio metodă precisă în privinţa finanţării costurilor depozitării deşeurilor,
această împrejurare nu afectează totuşi caracterul precis şi necondiţionat al obligaţiei prevăzute

13
Cauza Simmenthal, Hotărârea din 09.03.1978, C-106/1977, pct. 21, 24. S. Deleanu, G. Fabian, C. F. Costaş, B.
Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană Hotărâri comentate, ed. Wolters Kluwer, 2007, pag. 13.
14
Un alt exemplu jurisprudenţial, de o reală importanţă în domeniul preocupărilor vizând asigurarea efectivităţii
dreptului mediului, îl constituie Hotărârea Curţi (Marea Cameră) 23 octombrie 2007 pronunţată în cauza C-440/05,
Comisia CE şi Parlamentul European împotriva Consiliului UE, prin care s-a dispus anularea anularea Deciziei-cadru
2005/667/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 de consolidare a cadrului penal pentru aplicarea legii împotriva poluării
cauzate de nave în care instanţa comunitară examinând problema ce se referea la baza legală a respectării respectivului
act comunitar – art.34 sau art.175 din TUE – şi semnificaţiile sale, statuează că, Decizia – cadru nu avea ca obiectiv
principal dreptul penal, ci acela de a face „efectiv dreptul mediului”, devenind astfel un instrument pentru promovarea
principiului efectivităţii. Şi în această soluţie, instanţa comunitară a avut în vedere două principii însemnate şi anume:
cel al unui nivel ridicat de protecţie a mediului –art.2TCE şi cel al integrării –art.5TCE, concluzionând că, „aplicarea
de sancţiuni penale efective proporţionale şi disuasive de către autorităţile naţionale competente, constituie o măsură
indispensabilă pentru a lupta contra atingerilor grave aduse mediului, în luarea de măsuri în relaţie cu dreptul penal
de statele membre fiind necesare pentru a garanta deplina efectivitate a normelor edictate în materia protecţiei
mediului”.
la acest articol. Tot asemenea şi articolele 1-3 din Directiva 2000/35 prevăd că statele membre
garantează că sunt exigibile dobânzi pentru întârzierea efectuării plăţilor şi că acestea pot fi
solicitate de creditorul care şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi legale şi care nu a primit la
timp suma datorată, cu excepţia cazurilor în care debitorul nu este răspunzător pentru această
întârziere – şi această obligaţie impusă statelor membre este necondiţionată şi suficient de precisă
pentru a produce un efect direct.
În fine un ultim aspect, ce nu rezultă explicit din hotărârea acum comentată, dar rezultă
din continua referire la hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente este că hotărârea
comentată se fundează pe principiul „poluatorul plăteşte” şi pe principiului acţiunii preventive –
mai precis prevenirea sau reducerea cantităţilor de deşeuri produse.

H.C. (Camera a patra)/24 mai 2012/ C-97/11

Amia SpA (R) →→ Provincia Regionale di Palermo (P) →→ cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare privește aspectul dacă, în lumina Hotărârii din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente
(C-172/08, Rep., p. I-1175), instanța de trimitere trebuie să lase neaplicate dispozițiile naționale
pe care le consideră contrare articolului 10 din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie
1999 privind depozitele de deșeuri, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr.
1882/2003 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 septembrie 2003, precum și
articolelor 1-3 din Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie
2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale.

Starea de fapt

13 Amia exploatează un depozit de deșeuri situat în Palermo, în localitatea Bellolampo, unde

desfășoară activitatea de eliminare a deșeurilor livrate periodic de colectivitățile locale.

14 În temeiul Legii nr. 549/95 și al legii regionale de punere în aplicare, Amia a fost supusă plății
trimestriale, în favoarea Provincia Regionale di Palermo, a taxei speciale pentru depozitarea
deșeurilor solide și trebuia să repercuteze această taxă asupra colectivităților locale care depuneau
deșeurile în depozite.

15 Amia nu a efectuat decât o plată parțială a taxei aferente primului și celui de al doilea trimestru
ale anului 2007 și nu a achitat taxa aferentă celui de al treilea și celui de al patrulea trimestru ale
aceluiași an. Această situație a determinat autoritățile competente din Provincia Regionale di
Palermo să îi adreseze o înștiințare de plată a taxei în vederea recuperării taxei neplătite, în valoare
de 3574205,19 euro, majorată cu dobânzi, precum și a unei amenzi egale cu 30 % din valoarea
acestei taxe.

16 La 22 martie 2010, Amia a sesizat Commissione tributaria provinciale di Palermo cu o acțiune

îndreptată împotriva acestei înștiințări de plată.
17 Din cuprinsul deciziei de trimitere reiese că plata cu întârziere a taxei în acțiunea principală
este strâns legată de întârzierea cu care colectivitățile care livrează deșeurile în depozit
rambursează operatorului care gestionează depozitul de deșeuri taxa în cauză. Potrivit instanței de
trimitere, Legea nr. 549/95 instituie o taxă pentru depozitarea deșeurilor și stabilește termenele
pentru recuperarea sa de la operatorul unui depozit de deșeuri fără a prevedea totuși rambursarea
într-un termen rezonabil a taxei către acest operator de către colectivitatea care efectuează
depozitarea și fără a prevedea o procedură eficientă pentru obținerea rambursării menționate.
Instanța de trimitere adaugă că Legea nr. 549/95 nu prevede posibilitatea operatorului unui depozit
de deșeuri de a se întoarce împotriva celui care depozitează deșeurile în temeiul sancțiunii
administrative aplicate pentru întârzierea la plata taxei menționate.

18 În acest condiții, Commissione tributaria di Palermo a hotărât să suspende judecarea cauzei și

să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se impune ca, în lumina Hotărârii Pontina Ambiente, citată anterior, să fie lăsate neaplicate
dispozițiile articolului 3 alineatele 26 și 31 din Legea nr. 549 [...], întrucât sunt contrare articolului
10 din Directiva 1999/31, precum și aceleași dispoziții, întrucât sunt contrare articolelor 1-3 din
Directiva 2000/35?”

Hotărârea Curţii. În Hotărârea Pontina Ambiente, Curtea a declarat că articolul 10 din Directiva
1999/31 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale care supune
operatorul unui depozit de deşeuri, la plata unei taxe ce trebuie să îi fie rambursată de colectivitatea
locală, care a depozitat deşeurile şi care prevede sancţiuni pecuniare pentru acest operator, în cazul
plăţii cu întârziere a acestei taxe, cu condiţia totuşi ca această reglementare să fie însoţită de măsuri
prin care se garantează că rambursarea taxei menţionate are loc efectiv şi în termen scurt şi că toate
costurile legate de recuperare, în special costurile care rezultă din întârzierea la plata sumelor
datorate operatorului în acest temei de colectivitatea locală menţionată, inclusiv sancţiunile
pecuniare aplicate eventual acestuia şi având drept cauză această întârziere, se repercutează în
preţul care trebuie plătit de această colectivitate operatorului menţionat. Curtea a precizat că era
de competenţa instanţei naţionale să verifice dacă erau îndeplinite aceste condiţii. Curtea a mai
declarat, că articolele 1-3 din Directiva 2000/35 trebuie interpretate în sensul că sumele datorate
operatorului unui depozit de deşeuri, de către o colectivitate locală care a depozitat deşeuri, sume
precum cele datorate în temeiul rambursării unei taxe, intră în domeniul de aplicare al directivei
menţionate, iar statele membre trebuie să garanteze, potrivit articolului 3 din directivă, că acest
operator poate solicita dobânzi, în caz de întârziere, la plata acestor sume, din partea colectivităţii
locale . Potrivit instanţei de trimitere, dispoziţiile Legii nr. 549/95 par a fi, prin articularea şi prin
aplicarea lor concretă, incompatibile cu articolul 10 din Directiva 1999/31, precum şi cu articolele
1-3 din Directiva 2000/35.

În ceea ce priveşte guvernul italian, acesta susţine că, reglementarea italiană cuprinde
instrumentele juridice, care permit obţinerea într un termen rezonabil, a rambursării de către
colectivităţile locale utilizatoare a ansamblului costurilor efectuate de operatorul unui depozit de
deşeuri. Acesta arată că operatorul are la dispoziţie o acţiune în regres, în faţa instanţei
administrative, care are competenţa exclusivă pentru soluționarea acesteia. În această privinţă,
trebuie amintit mai întâi că problema dacă o dispoziţie naţională, în măsura în care este contrară
dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio
interpretare conformă a dispoziţiei în cauză. Potrivit unei jurisprudenţe constante, la aplicarea
dreptului intern, instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze
dispoziţiile acestuia în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul
urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE.
Această obligaţie de interpretare conformă a dreptului naţional este astfel inerentă sistemului
Tratatului FUE, întrucât permite instanţelor naţionale să asigure, în cadrul competenţelor lor,
deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate. Principiul
interpretării conforme impune, în plus, ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor,
luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute
de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o
soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta. În consecinţă, înainte de a înlătura aplicarea
dispoziţiilor naţionale într o cauză, precum cea din acţiunea principală, revine instanţei naţionale
sarcina de a verifica, luând în considerare nu numai dispoziţiile menţionate, ci ansamblul dreptului
intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acest drept, dacă nu poate ajunge la o
interpretare a dreptului naţional menţionat care să fie conformă cu textul şi cu finalitatea directivei
în cauză. Rezultă că, revine mai întâi instanţei naţionale, înainte de a înlătura aplicarea dispoziţiilor
pertinente din Legea nr. 549/95, sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului
intern, atât material, cât şi procedural, dacă nu poate în niciun caz să ajungă la o interpretare a
dreptului său naţional conformă cu textul şi cu finalitatea Directivelor 1999/31 şi 2000/35 .

În cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă articolul 10

din Directiva 1999/31 şi articolele 1-3 din Directiva 2000/35 produc un efect direct şi, dacă este
cazul, dacă Amia se poate prevala de acestea împotriva Provincia Regionale di Palermo. În această
privinţă, dintr o jurisprudenţă constantă a Curţii rezultă că, în toate cazurile în care dispoziţiile unei
directive sunt, în ceea ce priveşte conţinutul, necondiţionate şi suficient de precise, particularii au
dreptul să le invoce în faţa instanţelor naţionale împotriva statului, fie atunci când acesta nu a
transpus în termenele stabilite directiva în dreptul naţional, fie atunci când a transpus în mod
incorect directiva în cauză. În speţă, articolul 10 din Directiva 1999/31 îndeplineşte aceste criterii,
dat fiind că pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligaţie de rezultat precisă
şi care nu este supusă niciunei condiţii cu privire la aplicarea normei pe care o prevede. Astfel,
această dispoziţie impune ca statele membre să ia măsuri pentru a garanta că preţul solicitat pentru
evacuarea deşeurilor în depozite de deşeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile care
apar la instalarea şi la exploatarea unui depozit de deşeuri. Chiar dacă articolul 10 din Directiva
1999/31 nu impune statelor membre nicio metodă precisă în privinţa finanţării costurilor
depozitării deşeurilor, această împrejurare nu afectează totuşi caracterul precis şi necondiţionat al
obligaţiei prevăzute la acest articol.

În ceea ce priveşte articolele 1-3 din Directiva 2000/35, trebuie să se sublinieze că articolul 3 din
această directivă prevede că statele membre garantează că sunt exigibile dobânzi pentru întârzierea
efectuării plăţilor şi că acestea pot fi solicitate de creditorul care şi a îndeplinit obligaţiile
contractuale şi legale şi care nu a primit la timp suma datorată, cu excepţia cazurilor în care
debitorul nu este răspunzător pentru această întârziere. Această obligaţie impusă statelor membre
este necondiţionată şi suficient de precisă pentru a produce un efect direct. Întrucât sumele datorate
operatorului unui depozit de deşeuri de către o colectivitate locală care a depozitat deşeuri, sume
precum cele datorate în temeiul rambursării unei taxe, intră în domeniul de aplicare al Directivei
2000/35, rezultă că acest operator poate solicita dobânzi în caz de întârziere la plata sumelor
menţionate imputabile acestei colectivităţi locale. Întrucât articolul 10 din Directiva 1999/31 şi
articolele 1-3 din Directiva 2000/35 îndeplinesc condiţiile cerute pentru a produce un efect direct,
aceste dispoziţii sunt obligatorii pentru toate autorităţile statelor membre, cu alte cuvinte, nu numai
pentru instanţele naţionale, ci şi pentru toate organele administrative, inclusiv autorităţile
descentralizate, iar aceste autorităţi sunt ţinute să pună în aplicare dispoziţiile respective. Astfel, o
autoritate precum Provincia Regionale di Palermo se numără printre entităţile cărora li se pot opune
dispoziţiile unei directive de natură a avea un efect direct. Din aceasta rezultă că, în acţiunea
principală, articolul 10 din Directiva 1999/31 şi articolele 1-3 din Directiva 2000/35 pot fi invocate
de Amia în faţa instanţei de trimitere împotriva Provincia Regionale di Palermo. Prin urmare,
instanţa de trimitere are obligaţia, dacă o interpretare conformă cu dreptul naţional nu este posibilă,
să nu aplice, în acţiunea principală, nicio dispoziţie naţională contrară articolului 10 din Directiva
1999/31 şi articolelor 1-3 din Directiva 2000/35 .

III. Comentariu. Hotărârea supusă atenţiei este remarcabilă prin mai multe aspecte.

Un prim aspect se referă la faptul că dacă ne-am obişnuit să vedem cum CJUE face trimitere la
hotărârile sale anterioare, acum vedem cum o instanţă naţională are ca punct de plecare, în cererea
sa, o hotărâre a Curţii din 25 februarie 2010 (Pontina Ambiente).

Pentru că în hotărârea pe care acum o comentăm se face referire doar la câteva aspecte din
Hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente găsesc necesar a o prezenta şi comenta, pe
scurt.

Pontina Ambiente, cu sediul în Roma, efectuează colectarea şi eliminarea deşeurilor provenind de

la diverse comunităţi din Regione Lazio. În temeiul Legii nr. 549/95 şi al legii naţionale de punere
în aplicare, Pontina Ambiente este supusă plăţii trimestriale, în favoarea Regione Lazio, a taxei
speciale pentru depozitarea deşeurilor solide, care trebuie plătită cel târziu în cursul lunii următoare
încheierii trimestrului civil în care au fost efectuate operaţiunile de depozitare. Pontina Ambiente
este obligată să repercuteze această taxă asupra comunelor care depun deşeurile în depozite.
Societatea menţionată a plătit cu întârziere taxa aferentă celui de al treilea şi celui de al patrulea
trimestru 2004, ceea ce a determinat autorităţile competente din Regione Lazio să îi adreseze două
decizii de impunere în cursul lunii octombrie 2006 şi, în acelaşi timp, să îi aplice sancţiunile
pecuniare prevăzute la articolul 3 alineatul 31 din Legea nr. 549/95. La 4 ianuarie 2007, Pontina
Ambiente a sesizat Commissione tributaria provinciale di Roma cu o cerere de anulare a măsurilor
adoptate de Regione Lazio, a contestat dispoziţiile Legii nr. 549/95 în măsura în care desemnează
operatorul depozitului drept persoană care datorează taxa în cauză şi sancţiunile care i au fost
aplicate din cauza întârzierii la plata acestei taxe către Regione Lazio, cu toate că la originea acestei
întârzieri se află comunele vizate. Ea a denunţat faptul că plata taxei menţionate de către operatorul
depozitului nu este condiţionată de plata de către comunele în cauză a prestaţiei de servicii
furnizate şi că nu se prevede nicio sancţiune pentru aceste comune. Societatea menţionată a invocat
şi o incompatibilitate a anumitor modalităţi de aplicare a taxei în cauză, în ceea ce priveşte
determinarea persoanei care o datorează şi regimul sancţiunilor în caz de plată cu întârziere a taxei,
cu dreptul Uniunii şi, mai exact, cu articolul 10 din Directiva 1999/31, precum şi cu dispoziţiile
relevante din Directiva 2000/35. Prin urmare, instanţa de trimitere, în cererea de pronunţare a unei
hotărâri preliminare, a formulat următoarele întrebări: 1) Articolul 10 din Directiva 1999/31
trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale, care supune operatorul unui
depozit de deşeuri unei taxe speciale pentru depozitarea de deşeuri solide, care trebuie să îi fie
rambursată de colectivitatea care a depozitat deşeurile, şi care prevede sancţiuni pecuniare
împotriva sa în cazul plăţii cu întârziere a acestei taxe, fără a impune totuşi ca respectiva
colectivitate să ramburseze valoarea taxei menţionate, într un anumit termen acestui operator şi să
suporte, în caz de rambursare tardivă, ansamblul costurilor generate de întârzierea sa, inclusiv
valoarea sancţiunilor pecuniare aplicate operatorului menţionat? 2) Directiva 2000/35 trebuie
interpretată în sensul că, sumele datorate operatorului unui depozit de deşeuri, de către o
colectivitate care a depozitat deşeuri în acest depozit, precum sumele datorate în temeiul
rambursării unei taxe, intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate şi că statele membre
trebuie, prin urmare, să garanteze, potrivit articolului 3 din aceasta, că sunt exigibile dobânzi pentru
întârzierea efectuării plăţilor sumelor menţionate?

Aprecierea Curţii cu privire la prima întrebare a fost: potrivit articolului 10 din Directiva 1999/31,
statele membre iau măsurile necesare pentru ca toate costurile determinate de instalarea şi de
exploatarea unui depozit de deşeuri să fie acoperite de preţul stabilit de operatorul unui astfel de
depozit pentru evacuarea oricărui tip de deşeu în depozitul respectiv. Dar cum articolul 10 din
Directiva 1999/31 nu impune statelor membre, nicio metodă precisă în privinţa finanţării costurilor
depozitării deşeurilor şi cum nu există nicio reglementare adoptată în temeiul articolului 175 CE,
care să impună statelor membre o astfel de metodă precisă, această finanţare poate, la alegerea
statului membru în cauză, să fie asigurată în mod diferit, fie prin intermediul unei taxe, fie al unei
redevenţe, fie prin orice altă modalitate. Rezultă că articolul 10 din Directiva 1999/31 nu se opune
nici ca un stat membru să instaureze o taxă pentru deşeurile depozitate care trebuie achitată de
operatorul unui depozit de deşeuri şi repercutată asupra deţinătorului deşeurilor care le a depozitat,
şi nici pronunţării unor sancţiuni care să penalizeze operatorul menţionat care plăteşte taxa
respectivă cu întârziere, instaurarea unor astfel de sancţiuni, precum şi identificarea persoanei care
este supusă unei astfel de taxe intrând în competenţa statelor membre. Articolul 10 din Directiva
1999/31 impune totuşi, astfel cum rezultă şi din considerentul (29 ) al acestei directive, că statele
membre iau măsuri pentru a garanta, că preţul solicitat pentru evacuarea deşeurilor în depozite de
deşeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile care apar la instalarea şi exploatarea
depozitului de deşeuri. Această cerinţă este o expresie a principiului „poluatorul plăteşte”, care
implică faptul că respectivul cost al eliminării deşeurilor este suportat de deţinătorii acestora. Ea
se înscrie în obiectul Directivei 1999/31, care, potrivit articolului 1 alineatul (1), urmăreşte
îndeplinirea cerinţelor Directivei 75/442, în special ale articolului 3, care impune printre altele
statelor membre să adopte măsurile adecvate pentru promovarea prevenirii sau reducerii
cantităţilor de deşeuri produse. De aici rezultă că, oricare ar fi normele naţionale care
reglementează depozitele de deşeuri, normele respective trebuie să garanteze că, totalitatea
cheltuielilor de exploatare a unui astfel de depozit este suportată efectiv de deţinătorii care
depozitează deşeuri în vederea eliminării . Prin urmare, dacă un stat membru poate instaura o taxă
pentru deşeuri, care trebuie achitată de operatorul unui depozit de deşeuri şi rambursată acestuia
de colectivităţile care depozitează deşeuri, acest lucru este posibil numai cu condiţia, ca respectivul
dispozitiv fiscal să fie însoţit de măsuri prin care se urmăreşte, să se garanteze că rambursarea taxei
intervine efectiv şi în termen scurt, pentru a nu da naştere, în sarcina operatorului, unor cheltuieli
de exploatare excesive, legate de întârzierile la plată din partea colectivităţilor menţionate şi a
aduce astfel atingere principiului „poluatorul plăteşte” . Astfel, a da naştere, în sarcina
operatorului, unor astfel de cheltuieli ar conduce la imputarea, în sarcina operatorului menţionat,
a costurilor legate de eliminarea unor deşeuri pe care nu le a generat, ci cărora le asigură, pur şi
simplu, eliminarea în cadrul activităţilor sale de prestator de servicii. În orice caz, la fel cum o taxă
precum cea în cauză în acţiunea principală, calculată pe baza cantităţii de deşeuri depozitate,
constituie un cost de exploatare, în sensul articolului 10 din Directiva 1999/31, fiind necesar să fie
inclus în preţul care trebuie plătit operatorului unui depozit de deşeuri de către deţinătorul care a
depozitat deşeuri, toate costurile legate de recuperarea sumelor datorate, cu acest titlu, de acesta
din urmă, operatorului menţionat şi în special costurile care rezultă din întârzierea la plata acestor
sume, din care eventualele costuri ocazionate pentru evitarea unei sancţiuni pecuniare, trebuie,
pentru îndeplinirea cerinţelor articolului 10 din Directiva 1999/31, să se repercuteze în acest preţ.

Aprecierea Curţii cu privire la a doua întrebare a fost: după ce la articolul 1 prevede că se aplică
tuturor plăţilor efectuate ca remuneraţii pentru tranzacţii comerciale, Directiva 2000/35 defineşte
la articolul 2 punctul 1 „tranzacţiile comerciale” ca fiind „tranzacţii între întreprinderi sau între
întreprinderi şi autorităţi publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra
cost”. În speţă, în ceea ce priveşte, relaţia dintre operatorul unui depozit de deşeuri şi colectivitatea
care depozitează deşeuri, rezultă din indicaţiile cuprinse în decizia de trimitere, că operatorul
furnizează un serviciu acestei colectivităţi, şi anume eliminarea deşeurilor depozitate, iar
colectivitatea îi plăteşte, în contraprestaţie, o sumă care cuprinde, potrivit articolului 3 alineatul 26
din Legea nr. 549/95, valoarea taxei speciale achitate de acesta. Rezultă că, relaţia dintre operatorul
unui depozit de deşeuri şi colectivitatea care depozitează deşeuri constituie o tranzacţie între o
întreprindere şi o colectivitate publică, ce conduce la o prestare de servicii contra cost şi, aşadar,
la o tranzacţie comercială în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35 . Prin urmare,
plăţile efectuate ca remuneraţie pentru o astfel de tranzacţie, intră în domeniul de aplicare al
Directivei 2000/35 . Rezultă că, într o situaţie precum cea din cauza principală, statele membre
trebuie să se asigure că, potrivit articolului 3 din Directiva 2000/35, sunt exigibile dobânzi pentru
întârzierea efectuării plăţii sumelor datorate în acest temei de către colectivitatea locală care
depozitează deşeuri operatorului unui depozit de deşeuri, sume care cuprind, dacă este cazul,
valoarea taxei achitate de acest operator şi care trebuie rambursată de colectivitatea locală care a
depozitat aceste deşeuri.

Din Hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente rezultă mai multe idei

→ Mai întâi, Curtea, interpretând literal articolul 10 din Directiva 1999/31, concluzionează că
acesta nu se opune, nici ca un stat membru să instaureze o taxă pentru deşeurile depozitate, care
trebuie achitată de operatorul unui depozit de deşeuri şi repercutată asupra deţinătorului deşeurilor
care le a depozitat, şi nici pronunţării unor sancţiuni care să penalizeze operatorul menţionat, care
plăteşte taxa respectivă cu întârziere. Instaurarea unor astfel de sancţiuni, precum şi identificarea
persoanei care este supusă unei astfel de taxe, intră în competenţa statelor membre, deoarece nicio
metodă precisă, în privinţa finanţării costurilor depozitării deşeurilor, nu este prevăzută în dreptul
Uniunii.
În continuare, interpretând articolul 10 din Directiva 1999/31 teleologic şi sistematic, Curtea
concluzionează că acesta impune statelor să ia măsuri pentru a garanta că, preţul solicitat pentru
evacuarea deşeurilor în depozite de deşeuri este stabilit astfel încât să acopere toate costurile care
apar la instalarea şi exploatarea depozitului de deşeuri.

În opinia Curţii această cerinţă este o expresie a principiului „poluatorul plăteşte” - care implică,
faptul că respectivul cost al eliminării deşeurilor este suportat de deţinătorii acestora - şi a
principiului acţiunii preventive – anume prevenirea sau reducerea cantităţilor de deşeuri produse.

Apoi, având în vedere considerente de echitate - a da naştere, în sarcina operatorului, unor astfel
de cheltuieli ar conduce la imputarea, în sarcina operatorului menţionat, a costurilor legate de
eliminarea unor deşeuri pe care nu le a generat, ci cărora le asigură pur şi simplu eliminarea în
cadrul activităţilor sale de prestator de servicii – Curtea subliniază că oricare ar fi normele
naţionale care reglementează depozitele de deşeuri, normele respective trebuie să garanteze că
totalitatea cheltuielilor de exploatare a unui astfel de depozit sunt suportate efectiv de deţinătorii
care depozitează deşeuri în vederea eliminării. Prin urmare, posibilitatea statului membru de a
instaura o taxă pentru deşeuri - care trebuie achitată de operatorul unui depozit de deşeuri şi
rambursată acestuia de colectivităţile care depozitează deşeuri - este doar cu condiţia ca
respectivul dispozitiv fiscal să fie însoţit de măsuri, care să garanteze că rambursarea taxei
intervine efectiv şi în termen scurt, pentru a nu da naştere, în sarcina operatorului, unor cheltuieli
de exploatare excesive legate de întârzierile la plată, din partea colectivităţilor menţionate.

Rezultă astfel că atât taxa – care fiind calculată pe baza cantităţii de deşeuri depozitate, constituie
un cost de exploatare în sensul articolului 10 din Directiva 1999/31, cât şi sancţiunile pecuniare
aplicate operatorului unui depozit de deşeuri, din cauza întârzierii la plata unei astfel de taxe -
atunci când această întârziere are drept cauză, întârzierea deţinătorului deşeurilor la plata sumelor
datorate, în temeiul acestei taxe – trebuie să fie incluse în preţul care trebuie plătit operatorului
unui depozit de deşeuri, de către deţinătorul care a depozitat deşeuri.

În fine, pornind de la prevederile articolului 1 din Directiva 2000/35 – care dispune că se aplică
tuturor plăţilor efectuate ca remuneraţii pentru tranzacţii comerciale – şi având în vedere definiţia
oferită de articolul 2 punctul 1 tranzacţiilor comerciale - tranzacţii între întreprinderi sau între
întreprinderi şi autorităţi publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra
cost – Curtea face aplicarea la speţă – în sensul că operatorul furnizează un serviciu colectivităţii,
anume eliminarea deşeurilor depozitate, iar colectivitatea menţionată îi plăteşte în contraprestaţie
o sumă care cuprinde, potrivit articolului 3 alineatul 26 din Legea nr. 549/95, valoarea taxei
speciale achitate de acesta – concluzionând că relaţia dintre operatorul unui depozit de deşeuri şi
colectivitatea care depozitează deşeuri constituie o tranzacţie între o întreprindere şi o colectivitate
publică, ce conduce la o prestare de servicii contra cost şi, aşadar, la o tranzacţie comercială în
sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35. Prin urmare, plăţile sunt efectuate ca
remuneraţie, pentru că o astfel de tranzacţie intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/35 şi
aceasta înseamnă că, statele membre trebuie să se asigure că sunt exigibile dobânzi pentru
întârzierea efectuării plăţii sumelor datorate în acest temei de către colectivitatea locală, care
depozitează deşeuri, operatorului unui depozit de deşeuri, sume care cuprind, dacă este cazul,
valoarea taxei achitate de acest operator şi care trebuie rambursată de colectivitatea locală, care a
depozitat aceste deşeuri.
Făcând referire, în cererea sa, la Hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente, instanţa de
trimitere - în cauza C 97/11 - face dovada că stăpâneşte practica mai veche a CJUE, şi cunoaşte
articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curţii, care dispune:
„atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia
Curtea s a pronunţat deja, aceasta, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunţe
prin ordonanţă motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară”. De fapt,
observăm că întrebarea instanţei de trimitere vizează nu interpretarea unor norme, lucru care s-a
realizat într-o cauză similară deja soluţionată de CJUE, ci tocmai faţă de această împrejurare, şi
cum nimic în normele interne nu s-a schimbat (s.n) cum trebuie ea să procedeze.

Faţă de cererea instanţei de trimitere, nu putem să nu ne gândim la situaţia Romaniei şi numărul

impardonabil de cauze la CJUE, pe problema taxei de mediu impusǎ cu ocazia înmatriculǎrii unui
vehicul, în care Curtea de la Luxemburg trimite la mai vechile sale soluţii, în mod evident
necunoscute instanţelor româneşti.

Al doilea aspect prin care hotărârea supusă atenţiei se remarcă este nuanţarea principiului efectului
direct al dreptului Uniunii Europene. Astfel, Curtea afirmă că problema dacă o dispoziţie naţională,
în măsura în care este contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată, se pune numai în cazul în
care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziţiei în cauză, prin urmare, la aplicarea
dreptului intern, instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze
dispoziţiile acestuia în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul
urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE .
Vorbim despre o nuanţare a principiului efectului direct al dreptului Uniunii, dacă avem în vedere
că în 1978 Curtea reţinea în cauza Simmenthal că, „Orice judecător naţional sesizat în cadrul
competenţei sale are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe
care acesta le atribuie particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii contrare din legea
naţională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare … judecătorul
naţional însărcinat să aplice în cadrul competenţei sale dispoziţiile dreptului comunitar, are
obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, din proprie
iniţiativă, neaplicată orice dispoziţie contrară legislaţiei naţionale … prin propria putere de decizie,
fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt
procedeu constituţional”.

Al treilea aspect pe care îl remarcăm la această hotărâre este că principiul interpretării conforme
este socotit drept garant al principiului efectivităţii (sau eficienţei) dreptului Uniunii Europene, în
general, şi a dreptului mediului în special . Mai clar, Curtea afirmă: această obligaţie de interpretare
conformă a dreptului naţional este astfel inerentă sistemului TFUE, întrucât permite instanţelor
naţionale să asigure, în cadrul competenţelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când
judecă litigiile cu care sunt sesizate. Principiul interpretării conforme impune ca instanţele
naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi
aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a
directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta.
Al patrulea aspect de remarcat în hotărârea supusă comentariului este că se indică, în continuare,
paşii care trebuie urmaţi în cazul în care o interpretare conformă nu ar fi posibilă. Astfel, (1) trebuie
să se examineze dacă articolul 10 din Directiva 1999/31 şi articolele 1-3 din Directiva 2000/35
produc un efect direct şi, dacă Amia se poate prevala de acestea împotriva Provincia Regionale di
Palermo. (2) În caz afirmativ se reaminteşte jurisprudenţa constantă a Curţii din care rezultă că, în
toate cazurile în care dispoziţiile unei directive sunt, în ceea ce priveşte conţinutul, necondiţionate
şi suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în faţa instanţelor naţionale împotriva
statului, fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul naţional, fie
atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză. În speţă, articolul 10 din Directiva
1999/31 îndeplineşte aceste criterii, dat fiind că pune în sarcina statelor membre, în termeni
neechivoci, o obligaţie de rezultat precisă şi care nu este supusă niciunei condiţii cu privire la
aplicarea normei pe care o prevede. Astfel, această dispoziţie impune ca statele membre să ia
măsuri pentru a garanta că preţul solicitat pentru evacuarea deşeurilor în depozite de deşeuri este
stabilit astfel încât să acopere toate costurile care apar la instalarea şi la exploatarea unui depozit
de deşeuri. Chiar dacă articolul 10 din Directiva 1999/31 nu impune statelor membre nicio metodă
precisă în privinţa finanţării costurilor depozitării deşeurilor, această împrejurare nu afectează
totuşi caracterul precis şi necondiţionat al obligaţiei prevăzute la acest articol. Tot asemenea şi
articolele 1-3 din Directiva 2000/35 prevăd că statele membre garantează că sunt exigibile dobânzi
pentru întârzierea efectuării plăţilor şi că acestea pot fi solicitate de creditorul care şi a îndeplinit
obligaţiile contractuale şi legale şi care nu a primit la timp suma datorată, cu excepţia cazurilor în
care debitorul nu este răspunzător pentru această întârziere – şi această obligaţie impusă statelor
membre este necondiţionată şi suficient de precisă pentru a produce un efect direct.

În fine un ultim aspect, ce nu rezultă explicit din hotărârea acum comentată, dar rezultă din
continua referire la hotărârea din 25 februarie 2010, Pontina Ambiente este că hotărârea comentată
se fundează pe principiul „poluatorul plăteşte” şi pe principiului acţiunii preventive –mai precis
prevenirea sau reducerea cantităţilor de deşeuri produse.

Decizie nr. 59/2010 din 22-apr-2010, Judecătoria Costesti, infracțiuni la legea

protectiei mediului (Legea nr.137/1995) (Penal)
Prin rechizitoriul P________ de pe lângă Judecătoria Costeşti nr. 15/P/2009 întocmit la data de
06.08.2009 înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. XXXXXXXXXXXXX la data de 04.09.2009, s-a
dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor R____ E___ pentru săvârşirea infracţiunilor
de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţională şi furt de arbori care au fost tăiaţi din pădure
prev. art.108 alin.1 lit.a şi alin.2 lit. a şi lit. c şi art. 110 alin.1 lit.a şi alin.2 lit. a şi lit.c din Legea nr. 46/2008
cu aplic. art.33 lit.a C.pen., art. 37 lit.b C.pen., art.41 alin.2 C.pen. şi art. 75 lit.c C.pen şi a minorilor R____
P______ N______, A_____ D____ C_______ şi I___ L____ Sevastiţa pentru săvârşirea infracţiunilor de
tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţională şi furt de arbori care au fost tăiaţi din pădure
prev. art.108 alin.1 lit.a şi alin.2 lit. a şi lit. c şi art. 110 alin.1 lit.a şi alin.2 lit. a şi lit.c din Legea nr. 46/2008
cu aplic. art.33 lit.a C.pen., art.41 alin.2 C.pen. toate în condiţiile art.99C.pen. Inculpaţii R____ E___, I___
L____ Sevastiţa, R____ P______ N______ şi A_____ D____ C_______ s-au deplasat cu căruţă în pădurea
Bădeşti, _________________________ face parte din fondul forestier naţional, unde cu ajutorul a două
joagăre au tăiat şi segmentat 10 arbori de esenţă frasin şi stejar, pe care ulterior i-a vândut numiţilor
R_____ E____ şi D_____ D______ în schimbul sumei de 400 lei. După două zile în realizarea aceleaşi
rezoluţii infracţionale inculpaţii au mers din nou în pădure în aproprierea locului de unde sustrăseseră primii
arbori, unde au tăiat 4 arbori de aceeaşi esenţă, pe care i-a vândut numitului S____ I__ în schimbul sumei
de 200 lei.
Instanța condamnă inculpatul R____ E___ fiul lui I__ şi al F______, ns. la 09.10.1978 în Costeşti, jud.
Argeş, CNP xxxxxxxxxxxxx, domiciliat în comuna Bîrla, __________________________ Argeş, cetăţean
român, necăsătorit, cu antecedente penale, recidivist, la pedeapsa de 8 luni închisoare cu executare în
condiţiile art. 57C.pen. În baza art. 110 alin. 1 lit. a şi alin.2 lit. a şi lit.c din Legea nr. 46/2008 cu aplic. art.
37 lit.b C.pen, art. 41 alin.2 C.pen. şi art.75 lit.c C.pen. condamnă acelaşi inculpat, la pedeapsa de 8 luni
închisoare cu executare în condiţiile art. 57C.pen. În baza art. 33 lit. a) C.pen. coroborat cu art. 34 alin. 1
lit. b) C.pen. contopeşte pedepsele stabilite şi aplică inculpatului R____ E___ pedeapsa de 8 luni
închisoare cu executare în condiţiile art. 57C.pen. În baza art. 108 alin. 1 lit. a şi alin.2 lit. a şi lit.c din
Legea nr. 46/2008 cu aplic. art. 41 alin.2 C.pen., art. 109C.pen. şi art. 80C.pen. condamnă inculpata I___
L____ SEVASTIŢA, fiica lui I__ şi a Ionicăi, ns. la 3.04.1994 în _________________________, CNP
xxxxxxxxxxxxx, domiciliată în comuna Bîrla, __________________________ Argeş, cetăţean român,
necăsătorită, fără antecedente penale, la pedeapsa de 3 luni închisoare. În baza art. 110 alin. 1 lit.a şi alin.2
lit.a şi lit.c din Legea nr. 46/2008 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen., art. 109C.pen. şi art. 80C.pen. condamnă
inculpata I___ L____ SEVASTIŢA la pedeapsa de 3 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a) C.pen. coroborat
cu art. 34 alin. 1 lit. b) C.pen. contopeşte pedepsele stabilite şi aplică inculpatei pedeapsa de 3 luni
închisoare. În baza art. 81C.pen. suspendă condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 9 luni,
termen de încercare stabilit conform art. 110C.pen.
--- dacă în această hotarâre înțeleg motivul suspendării –doar 4 arbori- în celelale nu-l înțeleg.

Decizie nr. 93/2015 din 19-mar-2015, Judecătoria Reșița, Infracțiuni la regimul silvic
(Legea nr.46/2008) (Penal)
Inculpatul C_____ G______ a tăiat cu drujba 29 de arbori nemarcaţi din pădurea persoanei vătămate
T____ D_____ C______, instigând, totodată, pe numiţii C_______ N______, P__ V_______ L_____ şi
C_________ S___ să sustragă materialul lemnos rezultat, creând un prejudiciu în valoare de 1123, 9 lei,
respectiv de 5 ori mai mare decât preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.
Atitudinea procesuală reprezintă o componentă semnificativă pentru determinarea periculozităţii
inculpatului, atitudine care va fi analizată în cadrul circumstanţelor personale, ce conturează profilul de
personalitate al acestuia, care la rândul său, se examinează în mod plural, cu celelalte criterii legale adecvate
în contextul cauzei, respectiv gradul de pericol social concret al faptelor, circumstanţele reale efective în
care au fost comise. Astfel, inculpatul, în ambele faze procesuale, a dat dovadă de o atitudine procesuală
nesinceră, nerecunoscând săvârşirea faptelor şi, mai mult decât atât, prin declaraţiile sale a încercat să
inducă în eroare organele judiciare cu privire la modalitatea de săvârşire a faptelor, fapt care denotă că,
inculpatul nu conştientizează gravitatea urmărilor acţiunilor lor şi, de asemenea nu îşi asumă
responsabilitatea acestora, aspect de natură să imprimă inculpatului un grad ridicat de periculozitate.
În temeiul art. 108 al.1 lit.a din L 46/2008 cu aplicarea art.5C. pen., va condamna pe inculpatul C_____
G______, la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere ilegală de arbori. În
temeiul art.71 alin.1 C.pen.1969 va interzice inculpatului C_____ G______ drepturile prevăzute de art.64
lit. a teza a II a şi lit. b C.pen. 1969, pe durata executării pedepsei principale. În temeiul art. 25C.pen.1969
rap la art. 110 al.1 lit.a din L 46/2008, cu aplicarea art.5 C. pen, va condamna pe inculpatul C_____
G______, la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de furt de
material lemnos. În baza art.71 alin.1 C.pen. 1969 va interzice inculpatului C_____ G______ drepturile
prevăzute de art.64 lit. a teza a II a şi lit. b C.p. 1969, pe durata executării pedepsei principale. În temeiul
art.33 lit. a C.pen. 1969 rap. la art. 34 lit. b C.pen1969, va contopi pedepsele stabilite în prezenta cauză şi
va aplica inculpatului C_____ G______ pedeapsa cea mai grea, aceea de 2(doi) ani închisoare. În temeiul
art.71 alin.1 C.pen. 1969 va interzice inculpatului C_____ G______ drepturile prevăzute de art.64 lit. a teza
a II a şi lit. b C.pen. 1969, pe durata executării pedepsei principale.
Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, se reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.
81C.pen. 1969, întrucât pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă este de 2(doi) ani închisoare, aplicată
pentru concurs de infracţiuni, anterior inculpatul nu a mai fost condamnat la pedeapsa închisorii mai mare
de 6 luni şi convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea, în regim de detenţie,
a pedepsei aplicate convingere fundamentată pe circumstanţele personale ale inculpatului, constând în
vârsta şi integrarea sa pe deplin în familie şi în societate, lipsa antecedentelor penale– astfel, va suspenda
condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 82C.pen.
1969.
---29 de arbori, atitudine nesinceră…și totuși primește suspendarea pedepsei ??

Decizie nr. 2215/2014 din 07-apr-2014, Judecătoria București Sectorul 5, anulare proces
verbal de contravenție (Contencios administrativ și fiscal)
Intimata, prin consilier juridic, solicită respingerea plângerii ca neîntemeiată, menţinerea procesului-
verbal de contravenţie, pentru considerentele menţionate în cuprinsul întâmpinării. Plângerea petentei nu a
fost întemeiată în drept. În data de 13.08.2013 a avut loc inspecţia, iar în data de 14.08.2013, reprezentantul
petentei a prezentat nişte documente, care nu erau complete. S-a întocmit un raport de inspecţie, care a fost
semnat de petentă fără obiecţiuni.
Petenta ______________________ SRL a formulat plângere contravenţională, în contradictoriu cu
intimata G____ Naţională de M____, solicitând anularea procesului-verbal de contravenţie ________ nr.
xxxxx încheiat la data de 20.08.2013. În motivarea plângerii, petenta a arătat că la data de 14.08.2013, s-a
prezentat la sediul societăţii un reprezentant al Gărzii de M____, respectiv inspectorul I___ R_____, care
s-a legitimat cu legitimaţia specială de control nr. 1318/2013, solicitând, în baza unei invitaţii scrise, ca
reprezentantul petentei să se prezinte cu documentele legale privind protecţia mediului la sediul acestora.
Deşi reprezentantul petentei s-a prezentat cu documentaţia solicitată la sediul intimatei, aceasta, prin
reprezentant legal, i-a înmânat reprezentantului petentei procesul-verbal de constatare a contravenţiei
________ nr. xxxxx, fără a mai ţine seama de documentaţia pe care a solicitat-o şi cu care s-a prezentat
petenta în vederea verificării. Deşi petenta s-a prezentat cu documentaţia solicitată, inspectorul emisese
procesul-verbal contestat, motivat de faptul că petenta nu are evidenţa strictă a substanţelor chimice
specificate în Autorizaţia de M____ nr. 519/07.12.2010, Cap. V, precum şi gestiunea deşeurilor pentru
fiecare deşeu în parte, generat în urma activităţii de la punctul de lucru. Reprezentantul petentei, în calitate
de administrator al societăţii, nu a fost prezent la întocmirea procesului-verbal de contravenţie, iar de
verificarea documentelor solicitate nici nu a mai fost vorba, ci a fost emis procesul-verbal, deşi documentele
solicitate la control erau deţinute de petentă şi le adusese la verificat conform invitaţiei.
S-a reţinut în acest proces-verbal că, în urma controlului efectuat la sediul din Bucureşti,
________________________, sector 5 al ______________________ SRL, s-a constatat în data de
14.08.2013 ora 15:00 că petenta nu ţine evidenţa strictă a substanţelor chimice periculoase specificate
în autorizaţia de mediu nr. 519 din 07.12.2010, Cap. V, punctul 1. De asemenea, s-a constatat că petenta
nu a întocmit situaţia evidenţei gestiunii deşeurilor pentru fiecare tip de deşeu în parte, generat în urma
activităţii de la punctul de lucru. În temeiul art. 28 lit. b) şi art. 96 alin. (1) pct. 2 din OUG nr. 195/2005
privind protecţia mediului persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate periculoase
au următoarele obligaţii: să ţină evidenţă strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare a
substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor acestora, care intră în sfera
lor de activitate, şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente conform legislaţiei
specifice în vigoare. Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 3000 lei (RON) la 6000 lei
(RON), pentru persoane fizice, şi de la 25.000 lei (RON) la 50.000 lei (RON), pentru persoane juridice,
încălcarea următoarelor prevederi legale:obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a
substanţelor şi preparatelor periculoase şi de a furniza informaţiile şi datele cerute de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului. Conform art. 9 lit. a) din HG nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor
şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase, constituie contravenţii şi se
sancţionează cu amendă de la 3000 lei la 7500 lei următoarele fapte: absenţa evidenţei gestiunii deşeurilor.
Respinge plângerea contravenţională formulată de petenta ______________________ SRL, în
contradictoriu cu intimata G____ Naţională de M____, cu sediul în Bucureşti, _________________,
________________, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei ca neîntemeiată.
- corectă soluția instanței.
 Decizie nr. 67/2013 din 11-apr-2013, Judecatoria Insuratei, infractiuni la legea protectiei
mediului (Legea nr.137/1995) (Penal)
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă judecătoria Însurăţei, nr. 180/P/2012, înregistrat la judecătoria
Însurăţei la data de 20.12.2012, sub nr. XXXXXXXXXXXXX, a fost trimis în judecată penală inculpatul
Şifiringă S____, pentru comiterea infracţiunii de arderea stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierbivore din
ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 98 alin.1
pct. 1 din OUG nr. 195/2005/M privind protecţia mediului. S-a reţinut prin rechizitoriu că inculpatul
Şifiringă S____ locuieşte singur de circa 12 ani, într-o casă construită într-o zonă denumită de localnici ,,la
beerti,, situată pe malul drept al Dunării, în apropiere de braţul Mănuşoaia. În dimineaţa zilei de 18 martie
2012, în jurul orelor 10,00, după ce a consumat în timpul nopţii o mare cantitate de alcool, inculpatul
Şifiringă S____ s-a deplasat din imobilul unde locuieşte, către D_____, la un dig ce împrejmuieşte un teren
îmburuienat cu vegetaţie uscată, cu stuf şi papură. Spre orele prânzului, în timp ce se întorcea către casă,
inculpatul a scăpat din mână ţigarea aprinsă, care a aprins vegetaţia uscată, însă inculpatul nu a dat mare
importanţă acestui fapt, intrând în clădire. Martorul C_________ T____, în timp ce se afla pe malul opus
al Dunării, în cantonul silvic gestionat de pădurarul G_______ Giţă, a văzut fumul care se ridica pe malul
celălalt şi din acest motiv la apelat telefonic pe martorul N______ M____ (P____ M____) pe care l-a rugat
să meargă la faţa locului, pentru a vedea ce se întâmplă, iar acesta, împreună cu ginerele său S_____
L_____, a ajuns la locul incendiului unde l-a văzut pe inculpat aflat în stare de ebrietate, în apropierea
clădirii unde locuia, scormonind cu un băţ prin foc şi având cizmele arse, dar şi pantalonii arşi în genunchi.
După puţin timp inculpatul Şifiringă S____ a intrat în clădire şi s-a culcat, lăsându-i pe cei doi să stingă
singuri incendiul. Datorită vântului puternic şi vegetaţiei uscate, focul a mistuit o suprafaţă mare din
Parcul Naţional Balta M___ a Brăilei, circa 300 ha, fiind stins definitiv abia a doua zi, 19 martie 2012, în
jurul orelor 17,00. S-a reţinut de către organele de anchetă, că au fost afectate integral Unităţile
amenajistice 70,71,68,69,64,66 şi parţial Unităţile amenajistice 13,63,65,67, pe direcţia sud-nord, iar pe
direcţia sud-est au fost afectate integral Unităţile amenajistice 75,76 şi parţial Unităţile amenajistice
72,73,81,80,79,78,77. A ars vegetaţia ierboasă din cuprinsul arboretelor cât şi vegetaţia palustră (stuf şi
papură) care se afla în jurul lacurilor, fiind pusă în pericol atât viaţa ori sănătatea umană şi animală cât
şi vegetaţia forestieră.
La primul termen de judecată, fiind audiat în faţa instanţei, inculpatul nu a recunoscut comiterea
infracţiunii, susţinând că în dimineaţa în care a izbucnit incendiul el dormea şi nu a ieşit din casă.
În drept fapta inculpatului Şifiringă S____, care în ziua de 18 martie 2012, în timp ce se afla în Parcul
Naţional Balta M___ a Brăilei, pe malul drept al Dunării, în zona braţului Mănuşoaia, fiind în stare de
ebrietate, a dat foc cu ţigara, din culpă, vegetaţiei uscate, fapt ce a condus la arderea şi distrugerea vegetaţiei
palustre (stuf şi papură) şi a vegetaţiei forestiere (constituită din arborete de plop şi salcie) punând astfel în
pericol viaţa ori sănătatea umană, animală şi vegetală, producând prin aceasta părţii vătămate Ocolul
S_____ N_____, judeţul V______ - în calitate de administrator al vegetaţiei forestiere din Insula M___ a
Brăilei - un prejudiciu total de 38.610 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de arderea
miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse
refacerii ecologice, dacă s-a pus în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală, fapta fiind
prevăzută şi pedepsită de art. 98 alin. 1 pct. 1 din OUG nr. 195/2005/M privind protecţia mediului.
În ce priveşte acţiunea civilă se constată că părţile vătămate C_______ F_____, Comisariatul de Mediu
Judeţean B_____ şi M______ C_____ nu s-au constituit părţi civile în cauză. Partea vătămată Ocolul
S_____ N_____, judeţul V______ s-a constituit perte civilă cu suma de 38.610 lei reprezentând
contravaloarea a 7764 puieţi de plop şi salcie, cu diametrele la colet cuprinse între 4,1 şi 12 cm, care au
fost afectaţi prin incendiu. Acest prejudiciu a fost determinat ca atare, conform notei de constatare nr.
206/20.03.2012, întocmită de Garda Naţională de Mediu B_____.
În baza art. 98 alin. 1 pct. 1din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, condamnă pe inculpatul
Sifiringă S____ zis ,,M____,, fiul lui M_____ şi Chiraţa, născut la data de 11 martie 1949 în
______________________________, domiciliat în comuna Măraşu, _________________________,
posesor al BI ________ nr. xxxxxx, eliberat de Poliţia B_____, CNP nr. xxxxxxxxxxxxx, de cetăţenie
română, studii 12 clase, necăsătorit, fără ocupaţie, fără antecedente penale, la 6(şase) luni închisoare,
pentru comiterea infracţiunii de arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile
protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice, dacă s-a pus în pericol viaţa ori sănătatea umană,
animală sau vegetală. În baza art. 71 cod pen, interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1
lit. a teza II şi lit. b cod pen, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective
publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei
cu închisoarea. În baza art. 81-82 cod pen, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o
durată de 2 ani şi 6 luni, care constituie termen de încercare pentru inculpat.
--- 300 hectare afectate, inculpatul nu a recunoscut fapta, prejudiciu mare…cine știe câte
animale or fi murit în acest incendiu….și cu toate astea doar 6 luni…cu suspendare.

Decizie nr. 37/2009 din 13-mar-2009, Tribunalul Ialomița, infracțiuni la legea protectiei
mediului (Legea nr.137/1995) (Penal)
Pe rol soluţionarea apelului declarat de inculpatul Ş_____ D. T_____, împotriva sentinţei penale
nr.55/20.01.2009 pronunţată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. XXXXXXXXXX. Trib. a condamnat
pe inculpatul Ş_____ T_____, fiul lui D______ şi E____, născut la data de 6.01.1957 în localitatea B___,
jud. O__, domiciliat în Slobozia, __________________________. MB 1, _____________, jud. Ialomiţa,
studii superioare, fără antecedente penale CNP-xxxxxxxxxxxxx , CI ________ nr. xxxxxx la pedeapsa de
6 luni închisoare pentru infracţiunea de nerespectare a interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri
agricole de produse de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice. În baza art. 81Cod penal s-a dispus
suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 2 ani şi 6 luni, ce constituie termen de
încercare pentru inculpat, stabilit în condiţiile art. 82 alin 1 Cod penal şi care urmează a se socoti de la data
rămânerii definitive a hotărârii. Inculpatul a avut calitatea de director generat al ______________________
.
Începând cu data de 15.05.2000, la culturile de rapiţă de pe raza judeţului Ialomiţa, printre care şi cele
care aparţineau societăţii, s-a depistata existenţa coloniilor de afide, dăunători care afectează aceste culturi.
În calitatea pe care o deţinea, inculpatul ia decizia de a efectua tratamente cu aviochimice asupra
1073 ha (fără a obţine avizele legale, fără a anunţa consiliile locale ale unităţilor administrativ
teritoriale pe raza cărora se efectua tratamentul şi fără a face o înştiinţare prealabilă prin mass-
media). A fost utilizată substanţa Regent (care are substanţa activă fipronil); pesticidul Regent este deosebit
de toxic pentru albine, iar în urma tratamentului, s-a constat că, pe raza localităţilor Cosâmbeşti, B___,
Valea Ciorii şi M_____ K___________ din jud Ialomiţa) a fost pusă în pericol viaţa animală, în sensul că
au murit 726 familii de albine. Situaţia de fapt reţinută de instanţă rezultă din declaraţiile inculpatului,
care nu contestă situaţia de fapt, astfel cum se coroborează cu procesele-verbale de constatare încheiate de
comisiile de constatare(întocmite la data de 26.05. 2000, 1.06.2000 în localitatea B___, fila 40, respectiv
64 –dos. de urmărire penală, la data de 26.05.2000 în loc M_____ K___________, fila 130, la data de
23.05.2000 în loc. Valea Ciorii); de asemenea, se vor reţine ca probe pertinente şi utile şi planşele
fotografice, precum şi rapoartele de expertiză chimică întocmite de Institutul de Criminalistică, precum şi
răspunsurile întocmite de Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor. Concluziile acestor lucrări
arată că, a fost evidenţiată prezenţa insecticidului fipronil(substanţa activă a produsului Regent) atât în
proba de material vegetal(rapiţă) cât şi în probele de miere şi albine moarte(ridicate din loc B___-fila 93,
loc Cosâmbeşti -fila 99, loc M_____ K___________ -fila 151); s-a mai arătat că acest pesticid este
deosebit de toxic pentru albine, iar cantitatea de pesticid evidenţiată per albină era mult mai mare
decât doza letală.
Pe parcursul procesului penal, inculpatul a susţinut că a acţionat în stare de necesitate, fiind incidente
dispoziţiile art.45Cod penal – care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel, acesta a arătat că deşi avea
cunoştinţă de obligaţiile care îi reveneau în cazul administrării produselor de uz fitosanitar cu mijloace
aviatice (art.29 lit.e din Lg.137/2005) nu le-a putut îndeplini în sensul că nu a anunţat despre efectuarea
tratamentului şi nu a obţinut avizele legale pentru că apariţia dăunătorilor a determinat urgentarea a aplicării
tratamentului în scopul salvării culturilor de rapiţă, care aveau o valoare foarte mare. Potrivit art.45 al.2
Cod penal pericolul care determină starea de necesitate trebuie să nu poată fi înlăturat altfel decât prin
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. În cauză nu există nici o dovadă că pesticidul Regent este
singurul remediu împotriva afidelor în cazul culturilor de rapiţă, mai mult după cum reiese din conţinutul
adresei nr.1061 din 22.06.2000 eliberată de Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor, produsele
pe bază de fipronil sunt avizate în România la culturile de cartofi, grâu, cereale păioase, sfeclă de zahăr şi
pentru floarea soarelui (în această enumerare neregăsindu-se culturile de rapiţă). De asemenea, instanţa de
fond a avut în vedere şi pregătirea profesională a inculpatului inginer agronom că deţinea de mult o funcţie
de conducere mai avusese astfel de probleme iar tratamentele fuseseră aplicate cu respectarea dispoziţiilor
legale în materie.
Pe de altă parte, potrivit art. 128 al. 1 Cod penal cursul termenului prescripţiei prev. în art. 122Cod
penal este suspendat pe timpul cât o dispoziţiei legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Potrivit al. 3 al art. 128
prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Suspendarea este provocată de o
dispoziţie legală în situaţie prev. de art. 303Cod procedură penală atunci când se constată pe baza unei
expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să participe la proces. În
acest caz, instanţa dispune prin încheiere suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii
inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. În cauza dedusă judecăţii, aşa cum rezultă din
încheierea de şedinţă din 05.12.2001 s-a dispus, suspendarea procesului penal conform art. 303Cod
procedură penală (vol. 2 fila 447) până la 5 iunie 2002, avându-se în vedere concluziile din raportul
medico-legal psihiatric nr. 1534/434/12.11.2001 al SML Slobozia potrivit căruia boala de care suferă
inculpatul Ş_____ T_____ îi afectează major discernământul şi nu-i permite participarea la proces.
Sunt considerente pentru care în baza art. 379 pct. 2 lit. a C.pr.pen. va admite apelul declarat de
inculpatul Ş_____ T_____ împotriva sentinţei penale nr. 55 din 20.01.2009 a Judecătoriei Slobozia pe
care o va desfiinţa numai cu privire la greşita condamnare a inculpatului şi rejudecând, în baza art. 11 pct.
2 lit. b C.pr.pen. raportat la art. 10 lit. g C.pr.pen va înceta procesul penal pornit împotriva acestuia
pentru infracţiunea de nerespectare a interdicţiilor privind utilizarea pe terenurile agricole de
produse de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice, prev. de art. 98 alin. 3 pct. 1 din OUG
195/2005 prin raportare la art. 38 lit. c şi d din acelaşi act normativ.
---- inginer agronom despre care se prezumă că ar ști efectul pe care îl are împrăștierea cu
dărnicie a unui pesticid extreme de agresiv – care în cantitatea administrată a fost fatal pentru sute
de familii de albine – care în cursul judecății deodată devine fără discermământ (cu dovezi de la
psihiatrie) primește o pedeapsă modică - 6 luni închisoare pentru infracţiunea de nerespectare a
interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecţie a plantelor sau
îngrăşăminte chimice, și aceasta suspendată condiţionat. În urma concursului de împrejurări
(amânări !!) prin schimbarea legilor în timp, prin aplicarea legii cea mai favorabilă se admite
apelul declarat de inculpatul Ş_____ T_____ împotriva sentinţei penale nr. 55 din 20.01.2009 a
Judecătoriei Slobozia pe care Tribunalul o desfiinţează numai cu privire la greşita condamnare
a inculpatului şi rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b C.pr.pen. raportat la art. 10 lit. g C.pr.pen
încetează procesul penal pornit împotriva acestuia pentru infracţiunea de nerespectare a
interdicţiilor privind utilizarea pe terenurile agricole de produse de protecţie a plantelor sau
îngrăşăminte chimice, prev. de art. 98 alin. 3 pct. 1 din OUG 195/2005 prin raportare la art. 38
lit. c şi d din acelaşi act normativ.
… eu zic ca tebuia să fie premiat ….. și ne mai mirăm de ce este mediul așa cum este…
pentru că nimeni nu răspunde .... nu este tras la răspundere.

Decizie nr. 351/2013 din 11-apr-2013, Curtea de Apel Suceava, Infracțiuni la regimul
silvic (Legea nr.46/2008) (Penal)
 Având în vedere întregul material probator administrat în cauză, Curtea reţine că în perioada 05.04 –
11.04.2006, inculpatul P________ M____ i-a determinat cu intenţie pe numiţii C________ I__, Ruşcan
G_____ D____, I_______ V_____ S________, G______ G_________ şi B____ M____ să taie de pe cele
3 parcele aparţinând S.C.”Rositex _________________ total de 1466 arbori nemarcaţi de către organele
silvice, cu un volum de masă lemnoasă de 2330,26 m3, valoarea volumului de masă lemnoasă fiind de
53.595,98 lei, valoare care este de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de
masă lemnoasă pe picior. Astfel, la data săvârşirii faptelor deduse judecăţii, preţul mediu al unui metru
cub de masă lemnoasă pe picior, pe baza căruia se calculează valoarea despăgubirilor pentru pagubele
produse fondului forestier şi vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, este de 230.000 lei/m3 (2300
RON), în conformitate cu art. 1 al. 1 din Ordinul nr. 537/18.11.2002 al ministrului agriculturii, alimentaţiei
şi pădurilor pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pe baza căruia
se calculează valoarea despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier şi vegetaţiei forestiere din
afara fondului forestier, precum şi pentru calculul obligaţiilor băneşti aferente ocupării terenurilor din
fondul forestier naţional. Prin urmare, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
participaţie improprie la infracţiunea de tăiere ilegală de arbori, prev. de art. 31 al. 2 Cod penal rap. la art.
32 al. 1, 3, 4 lit. ”a” din O.G. 96/1998, cu aplic. art. 13 al. (1) Cod penal, în mod corect prima instanţă
făcând aplicarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, care este O.G. 96/1998, în comparaţie cu
noua lege, respectiv Legea nr. 46/2008, care prevede un regim al sancţiunilor penale şi al măsurilor de
siguranţă mai aspru. Curtea nu poate primi apărarea formulată de inculpatul P________ M____, în
sensul că faptele deduse judecăţii constituie contravenţia prevăzută de art. 1 lit. j din Legea nr.
31/2000. Astfel, în conformitate cu disp. art. 1 lit. j din Legea nr. 31/2000, tăierea, ruperea sau scoaterea
din rădăcini, de către proprietarii pădurilor proprietate privată sau de deţinătorii terenurilor cu vegetaţie
forestieră din afara fondului forestier naţional, de arbori nemarcaţi de personalul silvic autorizat constituie
contravenţie silvică. Însă, Curtea constată că un element constitutiv de natură sa determine existenţa
infracţiunii îl reprezintă valoarea prejudiciului rezultat în urma săvârşirii faptelor deduse judecăţii, care,
aşa după cum s-a arătat, este de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă
lemnoasă pe picior, fiind, astfel, realizată latura obiectivă a infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis
în judecată şi condamnat de prima instanţă. Curtea nu poate reţine apărarea inculpatului, în sensul că
în cauză nu s-a produs nici un prejudiciu, întrucât art. 32 al. 1 – 3 din O.G. nr. 96/27.08.1998 privind
reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional prevede că „(1) Tăierea,
distrugerea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional
sau din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, de către
proprietari, deţinători sau de către oricare altă persoană, dacă valoarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor este
de peste 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă valoarea
este sub această limită, dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de 2 ani, constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă. (2) Dacă valoarea arborilor,
puieţilor sau lăstarilor tăiaţi, distruşi sau scoşi din rădăcină este de peste 20 de ori mai mare decât preţul
mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. (3) Când
valoarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor tăiaţi, distruşi ori scoşi din rădăcină este de peste 50 de ori mai
mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 2
la 7 ani.” Or, aşa după cum s-a arătat, prin raportul de expertiză silvică întocmită în cursul soluţionării
recursului de către expertul tehnic judiciar B____ V_____, expert parte fiind Z___ G______, ale cărui
concluzii nu au fost contestate, s-a stabilit că numărul de cioate, considerate ca tăiate ilegal este de 1466,
volumul corespunzător acestor cioate fiind de 2330,26 m3, iar valoarea volumului de masă lemnoasă se
ridică la 53.595,98 lei RON, care este de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de
masă lemnoasă pe picior. Împrejurarea că în cauză nu există constituire de parte civilă a S.C.”Rositex
_____________ Ocolului Silvic Gura Humorului, materialul lemnos fiind dat în custodie la S.C.”Rositex
__________ Gura Humorului (ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava din 08.06.2006,
fila 215 dosar urmărire penală) şi ulterior valorificat, nu conduce la concluzia că arborii tăiaţi fără drept
sunt fără valoare şi că fapta săvârşită de către inculpat nu ar constitui infracţiune. Astfel, în
conformitate cu disp. art. 1 şi 2 din O.G. nr. 96/27.08.1998 privind reglementarea regimului silvic şi
administrarea fondului forestier naţional (în forma care era în vigoare la data săvârşirii faptelor deduse
judecăţii), ART. 1 „Pădurile, prin funcţiile ecologice, de protecţie şi socioeconomice pe care le îndeplinesc,
constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional de care beneficiază întreaga
societate. În acest scop este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor prin stabilirea de măsuri
concrete de administrare, regenerare, îngrijire şi exploatare. ART. 2 Indiferent de forma de proprietate,
strategia de punere în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al statului. În
condiţiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România sunt administrate şi gospodărite într-
un sistem unitar, vizând valorificarea continuă, în folosul generaţiilor actuale şi viitoare, a funcţiilor lor
ecologice şi social-economice.” Potrivit art. 35 din Constituţia României, „ (1) Statul recunoaşte dreptul
oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ
pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora
mediul înconjurător.” Prin urmare, Curtea constată că Statul Român asigură cadrul legislativ pentru
exercitarea dreptului fiecărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, iar persoanele
fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora acest mediu. Dreptul la proprietate este constituţional
garantat, însă caracterul şi limita drepturilor sunt stabilite prin lege. Între altele, dreptul la proprietate obligă
la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului. Astfel, exploatarea pădurilor şi a vegetaţiei forestiere
nu se face în mod arbitrar de către proprietari, chiar dacă se are de-a face cu păduri sau terenuri cu vegetaţie
forestieră proprietate privată, ci respectându-se regulile de exploatare stabilite prin lege, iar cei ce încalcă
aceste reguli trebuie traşi la răspundere disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală a
persoanei vinovate, potrivit legii., după caz (art. 30 din O.G. nr. 96/1998). Având în vedere faptul că din
probele administrate în cauză rezultă că inculpatul i-a determinat cu intenţie pe numiţii C________ I__,
Ruşcan G_____ D____, I_______ V_____ S________, G______ G_________ şi B____ M____ să taie de
pe cele 3 parcele aparţinând S.C.”Rositex __________________________ de organele silvice, cei 5
primind asigurări de la inculpat că vor fi îndeplinite toate formalităţile legale pentru executarea lucrărilor
de tăiere, susţinerile inculpatului fiind apreciate ca reale şi întemeiate, obiectul de activitate al firmei pe
care o administra fiind exploatarea materialului lemnos, Curtea constată că în cauză este realizată şi
latura subiectivă a infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă.
Astfel, inculpatul le-a cerut martorilor C________ I__, Ruşcan G_____ D____, I_______ V_____
S________ , G______ G_________ şi B____ M____ să taie de pe cele 3 parcele de pădure şi arborii
nemarcaţi de organele silvice, susţinând că va obţine ulterior aprobările necesare. Martorii C________ I__,
Ruşcan G_____ D____, I_______ V_____ S________ , G______ G_________ şi B____ M____ au fost
audiaţi în faza de urmărire penală, în calitate de învinuiţi, susţinând că li s-a cerut de către inculpat să taie
şi arborii nemarcaţi, astfel după cum rezultă din declaraţiile acestora date în cursul urmăririi penale (filele
265-274, 283-290, 296-306, 325-327, 341-344), astfel încât nu poate fi primită apărarea formulată de către
inculpat, în sensul că nu există nicio dovadă care să probeze faptul că inculpatul i-a îndemnat pe martori să
taie acei arbori. De asemenea, nu se poate reţine nici că persoanele care au tăiat arborii s-au aflat într-o
eroare de fapt, care potrivit art. 51Cod penal înlătură caracterul penal al faptei, având în vedere faptul că
martorii Sinocicu G_________ V____ şi A________ G_______, audiaţi în cursul urmăririi penale, care au
participat în calitate de martori asistenţi la audierea martorilor Ruşcan G_____-D____, I_______ V_____-
S________ şi C________ I__, au arătat că aceştia au declarat că au fost angajaţi şi plătiţi de către inculpat,
pentru a tăia arborii nemarcaţi de pe suprafeţele de pădure pe care le deţine societatea comercială a acestuia.
Ulterior, în faţa instanţei de fond, martorii sus-menţionaţi au susţinut că li s-a cerut să taie doar arborii
marcaţi. Prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter
administrativ în dosarul nr.3363/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuţi s-a dispus scoaterea
de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prev şi ped.de art.260 al.1 Cod
penal, a martorilor Ruşcan G_____ D____, I_______ V_____-S________ şi G______ G_________, şi
aplicarea unor sancţiuni administrative. Curtea constată că în mod corect prima instanţă nu a ţinut cont de
declaraţiile notariale de retractare date de către martorii G______ G_________, C________ I__, I_______
V_____S________, Ruşcan G_____-D____ şi Big A________, acestea neconstituind mijloace de probă
conform dispoziţiilor art. 64Cod procedură penală. De asemenea, schimbarea, în cursul judecăţii, a
declaraţiilor martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, nu trebuie privită necritic, întrucât prin
asemenea îndepărtări de la cele declarate iniţial se divizează în mod artificial procesul penal şi se
minimalizează importanţa urmăririi penale. Este binecunoscut faptul că, de regulă, declaraţiile care
reflectă cel mai exact adevărul, sunt cele date la începutul instrucţiei penale, când persoanele audiate au
relatat liber faptele într-un moment cât mai apropiat de cel al săvârşirii acestora, iar pentru a putea
produce efecte juridice, revenirea asupra declaraţiilor date anterior în cauză trebuie să fie temeinic
motivată şi convingător dovedită, or Curtea apreciază că în speţă, revenirea martorilor de la declaraţiile
date în cursul urmăririi penale este neîntemeiată, întrucât aceştia nu au oferit o explicaţie plauzibilă pentru
schimbarea radicală a declaraţiilor lor date în cursul urmăririi penale, pe care de altfel le-au semnat.
Curtea constată că prevederile art 63 alin 2 Cod procedură penală nu stabilesc o ordine de preferinţă a
probelor, întrucât nu se face distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului în raport de faza
în care acestea au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora
de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a
administrat. Principiile oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii şedinţei de judecată, prevăzute de art.
289Cod procedură penală, nu trebuie înţelese ca pe o obligaţie a organelor judiciare de a ţine cont doar de
declaraţiile date în condiţii de publicitate şi de contradictorialitate. Astfel, pentru a servi drept temei de
condamnare, probele administrate în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de
către instanţă, Curtea constatând că declaraţiile martorilor C________ I__, Ruşcan G_____ D____,
I_______ V_____ S________, G______ G_________, B____ M____, Big A________ din cursul urmăririi
penale, se coroborează cu procesele-verbale de cercetare la faţa locului, cu planşele fotografice, cu carnetele
de inventariere şi marcare a arborilor, cu rapoartele de expertiză efectuate în cauză, precum şi cu celelalte
înscrisuri aflate la dosar, neexistând niciun motiv întemeiat pentru a fi înlăturate de la soluţionarea cauzei.
Având în vedere cele reţinute, Curtea constată că în cauză nu pot fi primite susţinerile inculpatului
P________ M____, în sensul nevinovăţiei sale, întrucât din analiza întregului material probator
administrat în cauză, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care
acesta a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub
aspectul laturii subiective, astfel încât solicitările de achitare a inculpatului pe diferite temeiuri dintre cele
prevăzute de art. 10Cod procedură penală, sunt neîntemeiate. Relativ la cuantumul pedepsei aplicate
inculpatului recurent, Curtea apreciază că acesta a fost just şi proporţional individualizat, cu respectarea
criteriilor generale prevăzute de art. 72Cod penal, pedeapsa aplicată fiind în măsură să răspundă cerinţelor
de sancţionare, coerciţie şi reeducare prev. de art. 52Cod penal şi să satisfacă imperativul justei
individualizări a pedepsei. Curtea nu poate da curs solicitării inculpatului recurent, în sensul de a se dispune
achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. b/1 Cod penal şi
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, întrucât nu poate reţine că faptei comise îi lipseşte
pericolul social al unei infracţiuni. Astfel, în conformitate cu disp. art. 18/1Cod penal, „Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de
lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni.” Or, Curtea nu poate aprecia că fapta inculpatului recurent, de a instiga un număr
de 5 persoane să taie arbori nemarcaţi din pădurea proprietate a S.C.„ROSITEX __________. Gura
Humorului, acestea tăind un număr de 1466 arbori nemarcaţi de către organele silvice, cu un volum de masă
lemnoasă de 2330,26 m3, valoarea acestuia fiind de 53.595,98 lei, valoare care este de peste 50 de ori mai
mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, ar fi lipsită în mod vădit de
importanţă şi nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, atât timp cât prin fapta săvârşită s-
a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic, ceea ce denotă că inculpatul a manifestat un real dispreţ faţă de obligaţia sa de a proteja
şi ameliora acest mediu.
În ceea ce priveşte individualizarea modalităţii de executare a pedepsei aplicate, faţă de împrejurarea că
inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, Curtea apreciază că pronunţarea condamnării
constituie un avertisment pentru inculpat şi, chiar fără executarea pedepsei, acesta nu va mai săvârşi alte
infracţiuni, scopul pedepsei aplicate putând fi atins şi fără privarea de libertate, prin stimularea eforturilor
inculpatului de autoeducare, pedeapsa de 4 ani închisoare, cu suspendarea executării acesteia sub
supraveghere fiind în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare prev. de art.
52Cod penal. În consecinţă, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 86/1Cod
penal, Curtea va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei principale pe durata termenului de
încercare de 9 ani, stabilit conform art. 86/2 al. 1 Cod penal, apreciind că resocializarea viitoare pozitivă a
inculpatului este posibilă prin această modalitate de executare a pedepsei. Având în vedere cele reţinute, în
temeiul dispoziţiilor art. xxxxx pct. 2 lit. d) Cod procedură penală, Curtea va admite recursul declarat de
inculpatul inculpatul P________ M____, va casa în parte sentinţa penală nr. 544 din 14.09.2011 pronunţată
de Judecătoria Rădăuţi şi în rejudecare: În baza art. 86/1Cod penal, va suspenda sub supraveghere
executarea pedepsei principale de 4 ani închisoare pe durata termenului de încercare de 9 ani, stabilit
conform art. 86/2 al. 1 Cod penal.

---Inculpatul administrator societate ce avea ca obiect administrare păduri…din care taie

80% de pe o suprafață de 30 hectare … afirmă că fapta sa nu este infracțiune, ci contravenție,
că nu există prejudiciu, că doar pădurea era a lui…și primește suspendarea pedepsei…..și
ne mai mirăm de ce ne pleacă pădurile…cu așa oameni este chiar ușor de înțeles.
De aceea achiesez la opinia separată în acest dosar în care se spune:
Consider că soluţia ce s-ar fi impus în cauză este cea de respingere ca nefondat a recursului
declarat de către inculpatul P________ M____, împotriva sentinţei penale nr. 544 din
14.09.2011 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX şi de obligare
a recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat în recurs. În acord
deplin cu opinia majoritară apreciez că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu
realitatea, sprijinită pe interpretarea şi analiza judicioasă a mijloacelor de probă administrate în
cauză şi a dat faptelor încadrarea juridică corespunzătoare. Cu privire la aceste aspecte îmi însuşesc
pe deplin motivarea opiniei majoritare (inclusiv cu privire la respingerea apărărilor şi criticilor
recurentului inculpat). Într-adevăr, rezultă din materialul probator administrat că în perioada
05.04 – 11.04.2006, recurentul inculpat P________ M____ i-a determinat cu intenţie pe
numiţii C________ I__, Ruşcan G_____ D____, I_______ V_____ S________, G______
G_________ şi B____ M____ să taie de pe cele 3 parcele aparţinând S.C.”RositexCom”
S.R.L. Gura Humorului (la care era administrator şi asociat unic) un număr total de 1466
arbori nemarcaţi de către organele silvice, cu un volum total de masă lemnoasă de 2330,26
m3, în valoare de 53.595,98 lei, valoare care este de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu
al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Această situaţie de fapt a fost pe deplin dovedită,
cele mai relevante mijloace de probă fiind procesele-verbale de cercetare la faţa locului, actele de
inventariere, control şi calcul al prejudiciului întocmite de organele silvice, raportul de expertiză
silvică întocmit în cursul soluţionării recursului de către expertul tehnic judiciar B____ V_____,
precum şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Raportat la situaţia de fapt reţinută s-a stabilit
încadrarea juridică legală a infracţiunii comise de recurentul inculpat (prev. de art. art. 31 al. 2 Cod
penal rap. la art. 32 al. 1, 3, 4 lit. ”a” din O.G. nr. 96/1998, cu aplic. art. 13 alin. 1 Cod penal), iar
cuantumul pedepsei principale aplicate (4 ani închisoare) a fost judicios individualizat în raport de
criteriile prev. de art. 72Cod penal. De asemenea, contrar opiniei majoritare, apreciez că
modalitatea de executare a pedepsei principale aplicate de prima instanţă a fost în mod just
aleasă, fiind în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare prev. de
art. 52Cod penal. Curtea apreciază că nu se impunea suspendarea sub supraveghere a pedepsei
principale de rezultante de 4 ani închisoare aplicate recurentului inculpat P________ M____.
Având în vedere gradul de pericol concret ridicat al infracţiunii săvârşite de recurentul
inculpat, urmările acesteia (un volum imens de arbori tăiaţi ilegal şi cu o valoare foarte mare
– ce excede cu mult unor fapte similare săvârşite în ultima perioadă de timp pe raza judeţului
Suceava) şi mai ales, conduita procesuală nesinceră a recurentului inculpat pe întregul
parcurs al procesului penal (a negat cu vehemenţă fapta în faţa unor probe evidente de
vinovăţie), Curtea apreciază că nu este îndeplinită condiţia prev. de art. 861 alin. 1 lit. c Cod penal
(şi implicit cea prev. de art. 81 alin. 1 lit. c Cod penal);
în împrejurările amintite nu se poate susţine că doar simpla pronunţare a condamnării
inculpatului ar fi un avertisment suficient pentru acesta, astfel încât să îl determine ca în
viitor să mai săvârşească alte infracţiuni. Simpla pronunţare a condamnării în condiţiile
amintite (având în vedere şi faptul că în cauză recurentul inculpat nu a fost obligat la
repararea prejudiciului pe latură civilă), neurmată de executarea pedepsei, ar crea, în mod
cert, un sentiment de impunitate recurentului inculpat.

H. C. (Marea Cameră) 23 octombrie 2007/ C-440/05/ Comisia c. Consiliului

Comisia Comunităților Europene (R) →→→ Consiliului Uniunii Europene (P)

→ Prin cererea formulată, Comisia Comunităților Europene solicită Curții anularea
Deciziei-cadru 2005/667/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 de consolidare a cadrului penal
pentru aplicarea legii împotriva poluării cauzate de nave

Istoricul cauzei
2 La 12 iulie 2005, Consiliul Uniunii Europene a adoptat, la inițiativa Comisiei, Decizia-cadru 2005/667.
3 Întemeiată pe titlul VI din Tratatul UE, în special pe articolul 31 alineatul (1) litera (e) UE și pe articolul
34 alineatul (2) litera (b) UE, Decizia-cadru 2005/667 constituie, astfel cum reiese din primele cinci
considerente ale acesteia, instrumentul cu ajutorul căruia Uniunea Europeană urmărește să realizeze
apropierea legislațiilor statelor membre în materie penală impunându-le acestora din urmă obligația de a
prevedea sancțiuni penale comune pentru a combate poluarea cauzată de nave în mod deliberat sau din
neglijență gravă.
4 Această decizie-cadru completează Directiva 2005/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
7 septembrie 2005 privind poluarea cauzată de nave și introducerea unor sancțiuni în caz de încălcare (JO
L 255, p. 11, Ediție specială, 15/vol. 15, p. 158), în scopul de a îmbunătăți siguranța maritimă prin
apropierea legislațiilor statelor membre.
5 Respectiva decizie-cadru prevede adoptarea de către statele membre a unor măsuri care au legătură cu
dreptul penal în vederea atingerii obiectivului urmărit de Directiva 2005/35, care este asigurarea unui
nivel ridicat de siguranță și de protecție a mediului în transportul maritim.
6 Potrivit articolului 1 din Decizia-cadru 2005/667:
„În sensul prezentei decizii-cadru se aplică definițiile prevăzute la articolul 2 din Directiva 2005/35/CE.”
7 Articolul 2 din această decizie-cadru prevede:
„(1) Sub rezerva articolului 4 alineatul (2), fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca o
infracțiune în sensul articolelor 4 și 5 din Directiva 2005/35/CE să fie considerată infracțiune.
(2) Alineatul (1) nu se aplică membrilor de echipaj în ceea ce privește infracțiunile care au loc în strâmtori
utilizate pentru navigația internațională, în zone economice exclusive și în marea liberă, în cazul în care
sunt îndeplinite condițiile stabilite la anexa I norma 11 punctul (b) sau la anexa II norma 6 litera (b) la
Convenția [Marpol] 73/78.”
8 Articolul 3 din respectiva decizie-cadru prevede:
„În conformitate cu legislația internă, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca instigarea sau
complicitatea la săvârșirea unei infracțiuni prevăzute la articolul 2 să fie pedepsită.”
9 Articolul 4 din Decizia-cadru 2005/667 este formulat după cum urmează:
„(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolele 2 și 3 să fie
pasibile de sancțiuni penale eficiente, proporționate și cu efect de descurajare, care includ, cel puțin pentru
cazurile grave, pedepse maxime de la un an la trei ani de închisoare cel puțin.
(2) În cazuri mai puțin importante, pentru care actul săvârșit nu cauzează o deteriorare a calității apelor, un
stat membru poate prevedea sancțiuni de altă natură decât cele prevăzute la alineatul (1).
(3) Sancțiunile penale prevăzute la alineatul (1) pot fi însoțite de alte sancțiuni sau măsuri, în special
amenzi sau, pentru o persoană fizică, pierderea dreptului de a exercita o activitate care necesită o
autorizare sau aprobare oficială sau pierderea dreptului de a fi fondator, director sau membru al
consiliului de administrație al unei societăți comerciale sau fundații, în cazul în care faptele care au condus
la condamnare prezintă un risc evident de reluare a aceluiași tip de activitate infracțională.
(4) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunea prevăzută la articolul 2, săvârșită în
mod deliberat, să fie pasibilă de pedeapsa maximă cu închisoarea de cel puțin cinci până la zece ani atunci
când această infracțiune a cauzat prejudicii semnificative și răspândite asupra calității apelor, a speciilor
de animale și plante sau asupra unor părți din acestea sau decesul sau vătămarea gravă a persoanelor.
(5) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunea prevăzută la articolul 2, săvârșită în
mod deliberat, să fie pasibilă de pedeapsa cu închisoarea de la cel puțin doi la cinci ani atunci când:
(a) această infracțiune a cauzat prejudicii semnificative și răspândite asupra calității apelor, a speciilor de
animale sau plante sau asupra unor părți din acestea; sau
(b) această infracțiune a fost săvârșită în cadrul unei organizații criminale în sensul Acțiunii comune
98/733/JAI a Consiliului din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală
în statele membre ale Uniunii Europene [JO L 351, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 83], indiferent de
nivelul sancțiunii prevăzute în această acțiune comună.
(6) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunea prevăzută la articolul 2, în cazul în
care a fost săvârșită din neglijență gravă, să fie pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de la cel puțin doi
la cinci ani, atunci când această infracțiune a cauzat prejudicii semnificative și răspândite asupra calității
apelor, a speciilor de animale sau plante sau asupra unor părți din acestea sau decesul sau vătămarea
gravă a persoanelor.
(7) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunea prevăzută la articolul 2, în cazul în
care a fost săvârșită din neglijență gravă, să fie pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de la cel puțin unu
la trei ani, atunci când această infracțiune a cauzat prejudicii semnificative și răspândite asupra calității
apelor, a speciilor de animale sau plante sau asupra unor părți din acestea.
(8) În ceea ce privește sancțiunile privative de libertate, prezentul articol se aplică fără a aduce atingere
dreptului internațional, în special articolul 230 din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării.”
10 Potrivit articolului 5 din Decizia-cadru 2005/667:
„(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca persoanele juridice să poată fi considerate
responsabile de infracțiunea prevăzută la articolele 2 și 3, săvârșită în beneficiul lor de către persoane
care acționează fie individual, fie ca membru al unui organ al persoanei juridice care deține o poziție de
conducere în cadrul acesteia, pe baza:
(a) unui mandat de reprezentare a persoanei juridice sau
(b) a unei autorizări de a lua decizii în numele persoanei juridice sau
(c) a unei autorizări de exercitare a controlului la nivelul persoanei juridice.
(2) În afara cazurilor prevăzute la alineatul (1), statele membre iau măsurile necesare pentru ca o persoană
juridică să poată fi considerată responsabilă atunci când absența supravegherii ori a controlului exercitat de
o persoană menționată la alineatul (1) a permis ca infracțiunea prevăzută la articolul 2 să fie săvârșită în
beneficiul acestei persoane juridice de către o persoană aflată sub autoritatea sa.
(3) Răspunderea unei persoane juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) nu exclude urmărirea penală
împotriva persoanelor fizice care sunt autori, instigatori sau complici la săvârșirea infracțiunii prevăzute la
articolele 2 și 3.”
11 Articolul 6 din Decizia-cadru 2005/667 prevede:
„(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca o persoană juridică declarată responsabilă în
temeiul articolului 5 alineatul (1) să fie pasibilă de sancțiuni eficiente, proporționate și cu efect de
descurajare. Aceste sancțiuni includ:
(a) amenzi penale sau contravenționale care, cel puțin în cazurile în care persoana juridică este declarată
responsabilă pentru infracțiunile prevăzute la articolul 2, sunt:
(i) în valoare maximă de cel puțin 150 000 până la 300 000 [de euro];
(ii) în valoare maximă de cel puțin 750 000 până la 1 500 000 [de euro] în cazurile cele mai grave, inclusiv
infracțiunile săvârșite deliberat care intră sub incidența articolului 4 alineatele (4) și (5).
(b) eventual, în toate cazurile, sancțiuni, altele decât amenzi, cum ar fi:
(i) măsuri de excludere de la beneficiul unui avantaj sau al unui ajutor de origine publică;
(ii) măsuri de interdicție temporară sau permanentă de a exercita o activitate comercială;
(iii) plasarea sub supraveghere judiciară;
(iv) o măsură judiciară de lichidare;
(v) obligația de a adopta măsuri speciale pentru a repara consecințele infracțiunii care a atras răspunderea
persoanei juridice.
(2) În sensul punerii în aplicare a dispozițiilor alineatului (1) litera (a) și fără a aduce atingere primei teze
de la alineatul (1), statele membre care nu au adoptat euro aplică rata de schimb valutar între euro și moneda
lor publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 12 iulie 2005.
(3) Un stat membru poate pune în aplicare dispozițiile alineatului (1) litera (a) prin instituirea unui sistem
în care amenda este proporțională cu cifra de afaceri a persoanei juridice respective, cu avantajul financiar
obținut sau vizat prin săvârșirea infracțiunii sau cu orice altă valoare care indică situația financiară a
persoanei juridice, cu condiția ca acest sistem să autorizeze amenzi maxime, cel puțin egale cu minimul
amenzilor maxime stabilite la alineatul (1) litera (a).
(4) Un stat membru care pune în aplicare dispozițiile deciziei-cadru în conformitate cu alineatul (3) notifică
acest fapt Secretariatului general al Consiliului și Comisiei.
(5) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca o persoană juridică declarată responsabilă în temeiul
articolului 5 alineatul (2) să fie pasibilă de sancțiuni și de măsuri efective, proporționate și cu efect de
descurajare.”

55 În această privință, trebuie amintit, mai întâi, că politica comună în domeniul transporturilor se
numără printre elementele de bază ale Comunității, articolul 70 CE coroborat cu articolul 80
alineatul (1) CE prevăzând că obiectivele tratatului sunt într-adevăr urmărite de statele membre în
sectorul transporturilor feroviare, rutiere și pe căi navigabile, în cadrul unei astfel de politici (a se
vedea Hotărârea din 28 noiembrie 1978, Schumalla, 97/78, Rec., p. 2311, punctul 4).
56 În continuare, trebuie să se precizeze că, potrivit articolului 80 alineatul (2) CE, Consiliul are
posibilitatea de a decide în ce caz, în ce măsură și prin ce procedură se pot adopta dispoziții
corespunzătoare în domeniul transporturilor maritime (a se vedea în special Hotărârea din 17 mai
1994, Corsica Ferries, C-18/93, Rec., p. I-1783, punctul 25) și că dispozițiile procedurale
prevăzute la articolul 71 CE sunt aplicabile.
59 Această constatare, potrivit căreia legiuitorul comunitar poate adopta, în cadrul competențelor
pe care i le conferă articolul 80 alineatul (2) CE, măsuri ce vizează îmbunătățirea siguranței
transporturilor maritime, nu este repusă în discuție de împrejurarea că, în speță, Consiliul nu a
considerat oportun să adopte dispozițiile Deciziei-cadru 2005/667 în temeiul articolului 80
alineatul (2) CE. Într-adevăr, este suficient să se arate în această privință că existența unei
competențe comunitare conferite de articolul 80 alineatul (2) CE nu depinde de decizia
legiuitorului de a o exercita efectiv.
60 Este necesar să se adauge că, în măsura în care cerințele de protecție a mediului, care constituie
unul dintre obiectivele esențiale ale Comunității (a se vedea în special Hotărârea din 13 septembrie
2005, Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 41), trebuie, în temeiul articolului 6 CE,
„integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Comunității”, o astfel de
protecție trebuie considerată ca fiind un obiectiv care face parte și din politica comună în domeniul
transporturilor. Legiuitorul comunitar poate, așadar, în temeiul articolului 80 alineatul (2) CE și în
exercitarea atribuțiilor pe care i le conferă această dispoziție, să hotărască să promoveze protecția
mediului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 19 septembrie 2002, Huber, C-336/00, Rec.,
p. I-7699, punctul 36).
→ cerințele de protecție a mediului, care constituie unul dintre obiectivele
esențiale ale Comunității → protecția mediului obiectiv esențial al Comunității Europene –
protecția mediului apare ca fiind un principiu general al Comunității Europene.
61 În sfârșit, este important să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante a
Curții, alegerea temeiului juridic al unui act comunitar trebuie să fie fondată pe elemente obiective,
care pot fi supuse controlului jurisdicțional, printre care figurează în special scopul și conținutul
actului (a se vedea Hotărârea din 11 iunie 1991, Comisia/Consiliul, cunoscută sub numele „Dioxid
de titan”, C-300/89, Rec., p. I-2867, punctul 10, Hotărârea Huber, citată anterior, punctul 30, și
Hotărârea din 13 septembrie 2005, Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 45).
→ alegerea temeiului juridic al unui act comunitar trebuie să fie fondată pe elemente
obiective, care pot fi supuse controlului jurisdicțional, printre care figurează în special scopul și
conținutul actului → știm de la Kadi că actele instituțiilor comunitare sunt supuse controlului
jurisdicțional, iar controlul privește scopul (interpretarea teleologică) și conținutul (interpretarea
literală).
62 În ceea ce privește în special Decizia-cadru 2005/667, reiese din preambulul acesteia că
obiectivul pe care îl urmărește este atât ameliorarea siguranței maritime, cât și îmbunătățirea
protecției mediului marin împotriva poluării cauzate de nave. Astfel cum rezultă din considerentele
(2) și (3) ale acesteia, Decizia-cadru urmărește, într-adevăr, să realizeze apropierea legislațiilor
statelor membre pentru a împiedica producerea unor prejudicii precum cele care au fost cauzate
de naufragiul petrolierului Prestige. → reiese din preambulul acesteia → știm că preambul au
doar tratatele, actele din dreptul derivat (regulamente, directive, decizii) au considerente din care
rezultă voința legiuitorului – interpretare teleologică.
63 Această decizie-cadru completează, astfel cum reiese din considerentul (4) al acesteia și din
considerentul (6) al Directivei 2005/35, această din urmă directivă prin intermediul unor norme
detaliate din domeniul penal. Astfel cum rezultă din considerentele (1) și (15), precum și din
articolul 1 din directiva menționată, aceasta are de asemenea drept scop asigurarea unui nivel
ridicat de siguranță și de protecție a mediului în transportul maritim. Astfel cum rezultă din
considerentul (15) și din articolul 1 din directivă, aceasta are ca obiect introducerea în dreptul
comunitar a standardelor internaționale referitoare la poluarea cauzată de nave și stabilirea unor
sancțiuni, penale și administrative, în caz de încălcări ale acestor standarde, în scopul asigurării
eficienței acestora. → astfel cum reiese din considerentul (4) al acesteia și din considerentul (6)
al Directivei 2005/35, această din urmă directivă prin intermediul unor norme detaliate din
domeniul penal → folosind interpretarea teleologică curtea ajunge la concluzia că aceasta are de
asemenea drept scop asigurarea unui nivel ridicat de siguranță și de protecție a mediului în
transportul maritim.
→ Astfel cum rezultă din considerentul (15) și din articolul 1 din directivă, aceasta
are ca obiect introducerea în dreptul comunitar a standardelor internaționale referitoare la
poluarea cauzată de nave și stabilirea unor sancțiuni, penale și administrative, în caz de încălcări
ale acestor standarde, în scopul asigurării eficienței acestora → considerentul 15 – interpretare
teleologică,
→ articolul 1
din directivă – interpretare literală,
→ în scopul
asigurării eficienței acestora – principiul eficienței dreptului comunitar al mediului.
64 În ceea ce privește conținutul Deciziei-cadru 2005/667, aceasta prevede, în temeiul articolelor
2, 3 și 5, obligația statelor membre de a institui sancțiuni penale aplicabile persoanelor fizice sau
juridice care au săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la articolele 4 și 5 din Directiva 2005/35
sau au instigat la săvârșirea acesteia sau au acționat în calitate de complici.
→ conținutul
Deciziei - cadru 2005/667, aceasta prevede, în temeiul articolelor 2, 3 și 5 – interpretare
contextuală în urma căreia curtea ajunge la concluzia că obligația statelor membre de a institui
sancțiuni penale aplicabile persoanelor fizice sau juridice care au săvârșit una dintre infracțiunile
prevăzute la articolele 4 și 5 din Directiva 2005/35 sau au instigat la săvârșirea acesteia sau au
acționat în calitate de complici.
65 Această decizie-cadru, potrivit căreia sancțiunile penale trebuie să fie eficiente, proporționate
și cu efect de descurajare, stabilește, de altfel, la articolele 4 și 6, tipul și nivelul sancțiunilor
aplicabile în funcție de prejudiciile pe care respectivele infracțiuni le-au cauzat calității apelor,
speciilor de animale sau plante sau persoanelor. → potrivit căreia sancțiunile penale trebuie să fie
eficiente, proporționate și cu efect de descurajare – principiul eficienței; principiul
proporționalității.
66 Chiar dacă, în principiu, legislația penală, la fel ca și normele ce reglementează procedura
penală, nu se încadrează în sfera competenței comunitare (a se vedea în acest sens Hotărârea din
11 noiembrie 1981, Casati, 203/80, Rec., p. 2595, punctul 27, Hotărârea din 16 iunie 1998,
Lemmens, C-226/97, Rec., p. I-3711, punctul 19, și Hotărârea din 13 septembrie 2005,
Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 47), nu este mai puțin adevărat că, atunci când aplicarea
unor sancțiuni penale eficiente, proporționate și cu efect de descurajare de către autoritățile
naționale competente reprezintă o măsură indispensabilă pentru combaterea daunelor grave
provocate mediului, legiuitorul comunitar poate impune statelor membre obligația de a institui
astfel de sancțiuni pentru a asigura deplina eficiență a normelor pe care le stabilește în acest
domeniu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2005, Comisia/Consiliul, citată
anterior, punctul 48). → legislația penală, la fel ca și normele ce reglementează procedura penală,
nu se încadrează în sfera competenței comunitare – legislația penală nu intră în atribuțiile
Comunității Europene deoarece intră în sfera suveranității naționale.
67 În speță, trebuie să se constate, pe de o parte, că dispozițiile Deciziei-cadru 2005/667, precum
acelea ale Deciziei-cadru 2003/80 care au făcut obiectul cauzei în care a fost pronunțată Hotărârea
din 13 septembrie 2005, Comisia/Consiliul, citată anterior, au în vedere acțiuni de natură să
provoace daune deosebit de grave mediului, ce rezultă, în cauză, din nerespectarea normelor
comunitare în materie de siguranță maritimă.
68 Pe de altă parte, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a considerentelor (3), (4), (5),
(7) și (8) ale Directivei 2005/35, precum și din primele cinci considerente ale Deciziei-cadru
2005/667, Consiliul a considerat că erau necesare sancțiuni penale pentru a asigura respectarea
normelor comunitare stabilite în materie de siguranță maritimă. → interpretarea coroborată a
considerentelor (3), (4), (5), (7) și (8) ale Directivei 2005/35, precum și din primele cinci
considerente ale Deciziei-cadru 2005/667 → interpretare teleologică.
69 Prin urmare, în măsura în care articolele 2, 3 și 5 din Decizia-cadru 2005/667 urmăresc
asigurarea eficienței normelor adoptate în domeniul siguranței maritime, a căror nerespectare poate
avea consecințe grave asupra mediului, prin obligarea statelor membre să sancționeze penal
anumite comportamente, trebuie să se considere că aceste articole au drept scop, în esență,
ameliorarea siguranței maritime, precum și protecția mediului și ar fi putut fi în mod valabil
adoptate în temeiul articolului 80 alineatul (2) CE. → principiul eficienței dreptului mediului.
70 În schimb, în ceea ce privește stabilirea tipului și a nivelului sancțiunilor penale ce trebuie
aplicate, trebuie să se constate că, prin opoziție cu susținerile Comisiei, aceasta nu se încadrează
în sfera competenței Comunității.
71 Rezultă că legiuitorul comunitar nu poate adopta dispoziții precum cele de la articolele 4 și 6
din Decizia-cadru 2005/667, în măsura în care aceste articole privesc tipul și nivelul sancțiunilor
penale aplicabile. Prin urmare, aceste dispoziții nu au fost adoptate cu încălcarea articolului 47
UE.
 Interpretarea art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/67634

Art. 5: „Statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
garantând în acest scop: a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; b) dreptul de asociere în organizaţii pentru
protecţia mediului; c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu; d) dreptul de a se
adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor
administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau
nu un prejudiciu; e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul produs.”

Potrivit schiței de interpretare date de speța Melli Bank trecem art. 5 prin cei trei pași:
interpretarea literală, contextuală și teleologică.

Interpretarea literală
- „oricare persoană” → persoană fizică/juridică/organizații de protecția mediului;
- expresia „mediu sănătos” → exprimă un mediu ale cărui componente pot asigura sănătatea,
acum şi în viitor, pentru „orice persoană”;
- „garantând în acest scop” → cele cinci puncte ale art. 5 sunt enumerate atributele dreptului
la un mediu sănătos, posibilităţile pe care acest drept le oferă „oricărei persoane”;
- „Accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate
prevăzute de legislaţia în vigoare” → are o latură pasivă în sensul că primești informații despre
cât de poluat este mediul de la tv., de ex – pe burtierele multor posturi tv apar astfel de informații;
și o latură activă în sensul că titularul depune oarecari diligențe față de autorități pentru a dobândi
informații;
- „Dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului” → presupune înființarea de
asociații, fundații, organisme neguvernamentale;
- „Dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi
legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi
programelor” → acest drept al „oricărei persoane” presupune o atitudine pasivă, altcineva are o
iniţiativă, altcineva are o atitudine activă. „Oricare persoană”, sau publicul, are dreptul doar de a
fi consultat, de a i se cere părerea cu privire la: decizii privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de
mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor.
- „Dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă
s-a produs sau nu un prejudiciu” → după cum o să vedem o poluare a mediului poate să nu
genereze (cel puțin nu imediat) prejudicii, cu toate acestea există dreptul de a se adresa, direct sau
prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau
judecătoreşti, în probleme de mediu;
- „Dreptul la despăgubirile pentru prejudiciul suferit” → este aplicarea răspunderii civile
delictuale.

Interpretarea contextuală
- art. 5 lit. a) + art. 31 din Constituție → „Accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare” este o adaptare/aplicare a
dreptului prevăzut de art. 31 din Constituţie, dreptul la informaţie: „Dreptul persoanei de a avea
acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”;
- art. 5 lit. b) + art. 40 din Constituție → „Dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia
mediului” este tot o adaptare la situaţia specială a protecţiei mediului, a dreptului fundamental
prevăzut de Constituţie în art. 40, dreptul de asociere: (alin. 1) „Cetăţenii se pot asocia liber în
partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere;
- art. 5 lit. c) + art. 20 din OUG 195/2005 → „Dreptul de a fi consultat în procesul de luare a
deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor” → după cum am spus acest drept al „oricărei
persoane” presupune o atitudine pasivă, altcineva are o iniţiativă, altcineva are o atitudine activă -
autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale şi locale – art. 20 din O.U.G. nr. 195/2005. De lege ferenda ar trebui reglementat
dreptul de a avea iniţiativă cu privire la dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, elaborarea
planurilor şi programelor etc. Acest drept ar avea ca bază de pornire textul constituţional, art. 74
alin. (1), care recunoaşte unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot dreptul la
iniţiativă legislativă. Totodată problemele de mediu, care pot să intereseze pe cetăţeni în aşa
măsură încât să dorească şi o modificare legislativă, nu intră în enumerarea cuprinsă în alin. (2) al
art. 74 din Constituţie „Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea”;
- art. 5 lit. d) + art. 21 + art. 52 din Constituție → Dreptul de a se adresa, direct sau prin
intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau
judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu
are ca punct de pornire Constituţia: art. 21 Accesul liber la justiţie, alin. (1) prevăzând că: „Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime”; art. 52 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, care prevede, în alin. (1):
„Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea
pagubei;
- art. 5 lit. e) + art. 2 pct. 51, și 52 din OUG 195/2005 → „Dreptul la despăgubirile pentru
prejudiciul suferit”, prejudiciul este urmarea unei poluări, care este definită de O.U.G. nr.
195/2005, în art. 2 pct. 51, ca fiind introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate
aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, poate dăuna bunurilor materiale ori cauza
o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Prejudiciul în definiţia oferită de art. 2 pct. 52 din O.U.G. nr. 195/2005 este efectul cuantificabil
în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi,
activităţi dăunătoare ori dezastre.

Interpretare istorico-teleologică
Interpretarea istorică presupune să țin cont de contextul istoric, momentul când reglementarea
din care face parte articolul de interpretat a apărut → OUG 195/2005 a apărut înainte de intrarea
României în Uniunea Europeană (2007).
Interpretarea teleologică presupune să țin cont de obiectivele urmărite de legiuitor prin
reglementarea din care face parte articolul de interpretat, care sunt de găsit în expunerea de motive.
Astfel, în OUG 195/2005 se precizează: „Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor
asumate de țara noastră în procesul de integrare europeană, este imperios necesară adoptarea, în
regim de urgență, a prezentului act normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislația
subsecventă în domeniul protecției mediului și
Ținând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile care guvernează
întreaga activitate de protecție a mediului și care trasează direcțiile de reglementare a activităților
economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul
public și care constituie situații de urgență extraordinare”.

Interpretarea art. 35 din Constituție

Îl găsiți aici: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339

http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=2#t2c2s0sba35

ARTICOLUL 35 Dreptul la un mediu sănătos

(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

Potrivit schiței de interpretare date de speța Melli Bank trecem art. 35 prin cei trei pași:
interpretarea literală, contextuală și teleologică.

Interpretarea literală
- aliniatul (1) - „oricărei persoane” înseamnă: – persoane fizice/ - persoane juridice/
- cetățean român/străin/fără cetățenie;
- expresia „mediu înconjurător” este un pleonasm ușor evitabil;
- expresia „înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic” înseamnă:
- „sănătos” – propice vieții și sănătății omului;
- „echilibrat ecologic” – echilibru al factorilor de mediu, apă, aer, sol, subsol, faună, floră.
- aliniatul (2) – „Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept” – statul este cel
care stabilește - atributele dreptului la un mediu sănătos,
- obligațiile corelative acestui drept,
- instituțiile, organele care trebuie să asigure exercitarea atributele acestui drept
de către „orice persoană”,
- parte din „asigurarea cadrului legislativ”- este și obligația de colaborare
internațională a statului în probleme de mediu.
- aliniatul (3) – „Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător” – arată că dreptul prevăzut de art. 35 este unul complex în sensul că include și
obligații anume de - a proteja – adică a păstra, conserva mediul,
- a ameliora mediul – adică a îmbunătăți factorii de mediu.

Interpretarea contextuală
- art. 35 + art. 34 dreptul la ocrotirea sănătății „(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice” →
recunoașterea dreptului la un mediu sănătos este un mijloc de realizare a art. 34;
- art. 35 alin. (2) + art. 135 economia … „(2) Statul trebuie să asigure:
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” → alte obligații ale statului
care intră în obligația sa de a „asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”;
- art. 35 alin. (3) + art. 44 dreptul de proprietate privată … „(7) Dreptul de proprietate obligă
la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului” → aplicarea
„obligațiilor persoanelor fizice” la cazul dreptului de proprietate;
- art. 35 alin. (1) Constituție + art. 5 OUG 195/2005 privind protecția mediului „Statul
recunoaște oricărei persoane dreptul la un "mediu sănătos și echilibrat ecologic" garantând în
acest scop:a)accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate
prevăzute de legislația în vigoare;b)dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului;
c)dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației
de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor;
d)dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului,
autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă
s-a produs sau nu un prejudiciu; e)dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit” ” → art. 5
din OUG 195/2005 dezvoltă art. 35 din Constituție și precizează atributele dreptului omului la un
mediu sănătos;
- art. 35 alin. (2) Constituție + art. 6 OUG 195/2005 privind protecția mediului „(1) Protecția
mediului constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și
locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.(2) Autoritățile administrației publice
centrale și locale prevăd în bugetele proprii fonduri pentru îndeplinirea obligațiilor rezultate din
implementarea legislației comunitare din domeniul mediului și pentru programe de protecție a
mediului și colaborează cu autoritățile publice centrale și teritoriale pentru protecția mediului în
vederea realizării acestora” → art. 6 din OUG 195/2005 repetă obligația relativă la protecția
mediului care cade în sarcina persoanelor fizice/ juridice/ autorităților administrației publice
centrale și locale.

Interpretarea istorico – teleologică

- Constituţia României din 8 decembrie 1991, include articolul art. 35, în urma modificărilor şi
completărilor aduse de Legea de revizuire nr. 429/2003, modificări realizate în vederea intrării în
Uniunea Europeană care în art. 6 TCE prevedea: „cerințele de protecția mediului trebuie integrate
în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Comunității… în special pentru
promovarea dezvoltării durabile”.

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 1196 din 30 decembrie
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/67634

Articolul 3
Principiile și elementele strategice ce stau la baza prezentei ordonanțe de urgență sunt:
a) principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauției în luarea deciziei;
c) principiul acțiunii preventive;
d) principiul reținerii poluanților la sursă;
e) principiul "poluatorul plătește";
f) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în
probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.

Interpretarea literală
- „Principiile” → reguli esenţiale, de maximă generalitate, care stau la baza şi se regăsesc în
întreaga ramură de drept;
- „elementele strategice” → părți ale strategiei de mediu;
- „a) principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale” → presupune ca, la
nivelul întregii economii, diferitele politici de sector, să aibă în vedere impactul pe care
respectivele activităţi – în agricultură, transport, industrie, sănătate etc. – îl pot avea asupra
mediului, scopul declarat fiind dezvoltarea durabilă;
- „b) principiul precauției în luarea deciziei” → precauţia presupune incertitudinea, necunoaşterea
totală sau greşita cunoaştere a unui fenomen sau a urmărilor unei acţiuni, rezultă că principiul
obligă ca deciziile să se ia cu maximă prudenţă şi diligenţă, pentru a se elimina orice risc posibil
de degradare a mediului;
- „c) principiul acțiunii preventive” → presupune evitarea situaţiilor de pericol care pot duce la
poluarea mediului şi are un dublu sens: prevenirea poluării şi a consecinţelor dăunătoare şi
limitarea sau eliminarea oricărui alt efect dăunător, care s-ar mai putea produce după ce o
poluare a avut loc. Prevenţia presupune nu doar certitudinea unui risc, dar şi iminenţa unui
prejudiciu spre deosebire de precauție care presupune incertitudinea;
- „d) principiul reținerii poluanților la sursă” → este continuarea firească a prevenirii şi precauţiei,
sau chiar o cale, mijloc de realizare a cerinţelor prevenirii. Pe scurt, principiul obligă ca acţiunea
de protecţie a mediului, şi implicit de evitare a poluării, să înceapă de la o sursă, din chiar
procesul de producţie care trebuie astfel adaptat – prin filtre, de exemplu – astfel încât acesta să
nu genereze poluanţi sau cantitatea lor să fie minimă. Este evident că realizarea acestui principiu
implică măsuri concertate de natură economică, juridică, administrativă şi educativă;
- „e) principiul "poluatorul plătește" → exprimă ideea că agentul poluant care, prin poluare,
cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.
Principiul are un sens larg, care presupune imputarea, în sarcina poluatorului, a costului social al
poluării pe care o provoacă, ceea ce presupune acoperirea tuturor efectelor unei poluări, atât cele
produse asupra bunurilor şi persoanelor, cât şi cele produse asupra mediului, ca atare, şi un sens
restrâns, care presupune obligarea poluatorului de a suporta numai costul măsurilor antipoluante
şi de curăţire;
- „f) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural” → presupune menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport ale
vieţii, prezervarea diversităţii genetice, utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor;
- „g) utilizarea durabilă a resurselor naturale” → element al strategiilor de mediu care implică
folosirea resurselor naturale astfel încât să dureze, să mai rămână și generațiilor viitoare;
- „h) informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în
probleme de mediu → element al strategiilor de mediu care presupune implicarea publicului în
procesul de luare a deciziilor, mai întâi prin informarea publicului cu privire la problemele de
mediu;
- „i) dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului” → element al strategiilor de
mediu care presupune sporirea cooperării statului cu alte state/organisme în probleme de mediu.

Interpretarea contextuală
- art. 3 + art. 1 OUG 195/2005 „ (1) Obiectul prezentei ordonanțe de urgență îl constituie un
ansamblu de reglementări juridice privind protecția mediului, obiectiv de interes public major, pe
baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă” → deşi nu se
regăseşte în art. 3 din O.U.G.nr.195/2005, este evident că: → principiul protecției mediului
constituie un principiu de bază. Din caracterul „de interes public major” al protecţiei mediului
rezultă o serie de idei: - fiind de ordine publică, normele dreptului mediului sunt preponderent
imperative, ele nu lasă la latitudinea persoanelor cărora li se adresează alegerea unei anumite
conduite;
- protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice – art. 6
alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005;
- dreptul la un mediu sănătos, consacrat inclusiv în Constituţie, are un
conţinut normativ complex, deoarece include şi îndatorirea pentru persoanele fizice şi juridice de
a proteja şi a ameliora mediul înconjurător – art. 35 alin. (3);
→ principiul dezvoltării durabile
este un principiu de bază – el presupune că dezvoltarea de azi trebuie să dureze și pentru generațiile
viitoare;
- art. 3 + art. 35 din Constituție „Dreptul la un mediu sănătos (1) Statul recunoaşte dreptul
oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul
legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a
proteja şi a ameliora mediul înconjurător” → art. 3 este un mijloc de realizare a art. 35 din
Constituție;
- art. 3 + art. 5 OUG 195/2005 Statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic garantând în acest scop: a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; b) dreptul de asociere în
organizaţii pentru protecţia mediului; c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor
privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-
a produs sau nu un prejudiciu; e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul produs → art. 3 este un
mijloc de realizare a art. 5 din OUG 195/2005;
- art. 3 + art. 95 OUG 195/2005 care prevede: „răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are
caracter obiectiv, indiferent de culpă” → rezultă că în materia dreptului mediului, faptele
generatoare de răspundere includ atât faptele ilicite, în cazul cărora temeiul răspunderii îl constituie
culpa, cât şi faptele licite care pot constitui cauze ale pagubelor suferite de mediu, temeiul
constituindu-l riscul. În mod cert, un prejudiciu adus mediului se repercutează, mai devreme sau
mai târziu, în calitatea vieţii, influenţând bunăstarea şi sănătatea omului;
- art. 3 + art. 191 TFUE TITLUL XX MEDIUL (ex-articolul 174 TCE) (1) Politica Uniunii în
domeniul mediului contribuie la următoarele obiective: – conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii mediului; – ocrotirea sănătăţii persoanelor; – utilizarea prudentă şi raţională a resurselor
naturale; – promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze problemele
de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice. (2)
Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând seama de
diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile
precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor
provocate mediului şi pe principiul „poluatorul plăteşte” → observăm că principiile sunt identice;
- art. 3 + Articolul 11 TFUE (ex-articolul 6 TCE) Cerinţele de protecţie a mediului trebuie
integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, în special pentru
promovarea dezvoltării durabile → observăm și principiul dezvoltării durabile;
- art. 3 + jurisprudența CJUE → la principiile din art. 3 se adaugă și principiile născute de
CJUE: principiile efectului direct al dreptului UE, al eficacității, al efectivității.

Interpretarea istorico-teleologică
Interpretarea istorică presupune să țin cont de contextul istoric, momentul când reglementarea
din care face parte articolul de interpretat a apărut → OUG 195/2005 a apărut înainte de intrarea
României în Uniunea Europeană (2007).
Interpretarea teleologică presupune să țin cont de obiectivele urmărite de legiuitor prin
reglementarea din care face parte articolul de interpretat, care sunt de găsit în expunerea de motive.
Astfel, în OUG 195/2005 se precizează: „Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor
asumate de țara noastră în procesul de integrare europeană, este imperios necesară adoptarea, în
regim de urgență, a prezentului act normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislația
subsecventă în domeniul protecției mediului și
Ținând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile care guvernează
întreaga activitate de protecție a mediului și care trasează direcțiile de reglementare a activităților
economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul
public și care constituie situații de urgență extraordinare”.

Judecătoria Sector 1, Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 8164 din 24 iunie 2009, dată în
dosarul nr.17703/299/2008.
Acţiunea dosarului are ca obiect o obligaţie de a face: anume reclamantul solicită obligarea
pârâtei la demontarea şi ridicarea antenelor GSM instalate pe terasa blocului, în care reclamantul
locuieşte sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1500 lei pe zi de întârziere, precum şi
autorizarea sa să procedeze la demontarea, pe cheltuiala pârâtei, a antenelor GSM. În motivarea
acţiunii, reclamantul a arătat că este proprietarul apartamentului nr. (...), situat în Bucureşti, iar pe
terasa blocului, deasupra locuinţei sale, sunt montate mai multe antene GSM aflate în proprietatea
pârâtei. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că a obţinut
toate avizele pentru instalarea antenei, inclusiv Autorizaţia de construire, echipamentele fiind
amplasate pe partea comună a imobilului, iar intensitatea câmpului electromagnetic nu depăşeşte
limitele impuse de Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr.1193/2006. Pârâta a mai precizat că
OMS, în raportul nr. 304/2006 dat publicităţii, arăta că din dovezile acumulate, până în prezent,
nu au fost indicate efecte negative, pe termen scurt sau lung, asupra sănătăţii de către semnalele
de radiofrecvenţă produse de staţiile de bază.
Din constatările instanţei, cuprinse în sentinţă reţinem mai multe idei.
Mai întâi, "că există studii controversate cu privire la efectele nocive asupra sănătăţii, în
cazul expunerii îndelungate la câmpuri electromagnetice generate de aceste antene. Astfel dacă,
pe de o parte, anumite personalităţi ştiinţifice, într-un studiu făcut de Asociaţia pentru Protecţia
Consumatorilor, susţin că o expunere prelungită ar avea efecte dăunătoare asupra organismului
uman - potenţial cancerigen, tulburări auditive, de vedere...-, pe de altă parte, instituţii publice -
Institutul de Sănătate Bucureşti, Ministerul telecomunicaţiilor - afirmă că nu există dovezi
ştiinţifice care să confirme consecinţele negative asupra sănătăţii, ale expunerii la câmpurile
electromagnetice de joasă frecvenţă sau radiofrecvenţă, dacă aceasta este sub limita prevăzută de
normele internaţionale".
Apoi, "rezultă, chiar din înscrisurile depuse de pârâtă, că telefoanele mobile interferează
cu anumite dispozitive medicale - peacemaker, defibrilator, proteze auditive - şi cum telefoanele
mobile sunt transmiţătoare de semnale RF (radiofrecvenţă) de mică putere, spre deosebire de
antene GSM, rezultă că antenele pot interfera cu aceste dispozitive". Or, "este de notorietate că şi
corpul uman are propriul său câmp electromagnetic, astfel încât este posibil să interacţioneze cu
cel emis de antene, iar în ce măsură pot produce perturbări la nivel celular este subiect de
controversă, dat fiind limita actuală a cunoştinţelor ştiinţifice sau interesele economice la nivel
internaţional - având în vedere că marile companii de telefonie mobilă au interes în a promova
studii, care să evidenţieze lipsa vreunui pericol, pentru a evita cheltuieli legate de relocarea
antenelor sau crearea de dispozitive".
În fine, instanţa mai reţine că "în punctul de vedere transmis de Institutul de Sănătate
Publică Bucureşti, se recunoaşte că există anumite efecte ale câmpurilor electromagnetice şi RF
asupra organismelor, şi anume pătrunderea acestor câmpuri în ţesuturi, care în cazul telefoanelor
mobile poate fi până la un centimetru adâncime, necunoscându-se efectele pe care le poate produce
în timp. Deşi se susţine că organismul uman are un mecanism sofisticat de autoreglare, aceasta nu
reprezintă o garanţie, având în vedere că fiecare individ este unic, iar în condiţiile de mediu, sociale
şi tehnologice actuale, corpul uman nu este supus unui singur factor nociv, ci unei multitudini
(ex.: poluarea, alimentaţie de proastă calitate, stres, radiaţii solare ...) al căror efect combinat poate
conduce la slăbirea sistemului imunitar, şi în timp la apariţia oricărei boli".
La caracterul controversat al concluziilor studiilor şi la faptul că, în speţă, se pune problema
efectelor potenţiale în timp, deci nu imediate, vizibile asupra sănătăţii celor care locuiesc sub acest
dispozitiv (antena GSM) instanţa include, în rândul considerentelor, aprecierea că "dreptul la viaţă
şi integritate fizică şi implicit la sănătate, garantat de art. 2 din Convenţia Drepturilor Omului,
ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18.05.19947 şi consacrat de art. 22 şi 34 din
Constituţie, presupune şi eliminarea din mediul biologic al individului a oricărui risc potenţial
pentru sănătatea şi bunăstarea sa". Apoi, instanţa subliniază că "atât timp cât nu s-a stabilit, cu
un anumit grad de certitudine, că antenele GSM nu au nici un efect periculos asupra vieţii şi
sănătăţii unei persoane, ce locuieşte permanent în preajma acestor dispozitive, reclamantul
trebuie să beneficieze de principiul precauţiei, instituit de art. 174 din Tratatul privind
Comunitatea Europeană (fostul articol 130R din Tratatul de la Maastricht) care s-ar traduce prin
aceea că, în lipsa unor date certe referitoare la consecinţele pe termen lung ale expunerii la
câmpuri electromagnetice, autorităţile trebuie să protejeze cu prioritate individul contra
riscurilor potenţiale.
Pentru toate aceste considerente, instanţa "admite acţiunea, obligă pârâta să demonteze şi
să ridice antena GSM instalată pe terasa imobilului (...) în termen de 2 luni de la rămânerea
irevocabilă a sentinţei sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 1000 lei pe fiecare zi de
întârziere". Trebuie precizat - încheie instanţa - că obligaţia impusă nu se sprijină pe răspunderea
delictuală, care reclamă ca prejudiciul să fie unul imediat şi cert ca realizare, ci pe o răspundere
preventivă, care permite repararea şi a unui prejudiciu potenţial atunci când acesta derivă dintr-
o acţiune a cărei consecinţe nu pot fi pe deplin cunoscute la un moment dat, având în vedere
limitele cunoaşterii umane.
 Meritele şi minusurile hotărârii.
Sentinţa civilă se evidenţiază prin multiple merite.
Unul dintre aceste merite este stricta referire la dreptul la viaţă şi integritate fizică şi
implicit la sănătate, drept garantat de art. 2 din Convenţia Drepturilor Omului şi consacrat de art.
221 şi 342 din Constituţie. Acestui prim merit, se adaugă o scădere, anume aceea că strâns legat de
drepturile anterioare, situat chiar în imediata vecinătate a dreptului la sănătate, (în Constituţia
română) continuare firească a acestuia, este dreptul la un mediu sănătos. Este adevărat că, dreptul
la un mediu sănătos nu figurează nici în textul Convenţiei şi nici în vreunul din protocoalele
adiţionale la Convenţie şi aceasta deoarece Convenţia a apărut "ca o reacţie la atrocităţile comise
în timpul celui de-al doilea război mondial şi de aceea ea enunţă drepturi individuale, cu scopul de
a proteja, în primul rând integritatea fizică a omului şi libertatea sa” (aspecte grav atinse prin
război). Dar odată trecută perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial - când se
punea cu stringenţă problema apărării integrităţii fizice şi morale a omului - Curtea Europeană a
fost pusă în faţa realităţii unor drepturi necircumscrise literei Convenţiei. Este şi cazul dreptului
la un mediu sănătos care-şi primeşte consacrarea "prin ricoşeu" adică prin interpretarea extensivă
a unor drepturi expres prevăzute de convenţie. Astfel, a fost extensiv interpretat art. 8 "dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie”3, şi astfel, în prima cauză în care dreptul la un mediu sănătos
îşi găseşte aplicarea, Curtea a decis că "prin poluarea unei staţii de epurare în apropierea locuinţei
reclamantelor, autorităţile naţionale au încălcat dreptul acestora la un mediu sănătos, deci, implicit
dreptul lor la viaţă privată”4. Tot asemenea, şi poluarea sonoră, cauzată de exploatarea unui
aeroport situat în vecinătatea reclamantelor, a fost considerat, de Curte, o „ingerinţă în viaţa privată
a acestora”5.
Constituţia revizuită, prin Legea nr. 429/2003, include azi un articol nou (35) intitulat
"Dreptul la un mediu sănătos", text ce pare continuarea firească a art. 34 "Dreptul la ocrotirea
sănătăţii". Astfel, dacă art. 34 prevede în alin. 2 "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea
igienei şi sănătăţii publice", art. 35 prevede în alin. 1: "statul recunoaşte dreptul oricărei persoane
la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic". Acestui drept îi corespunde atât, obligaţia
prevăzută de art. 34 alin. 2 cât şi obligaţia specială prevăzută de art. 35 alin. 2: "statul asigură
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept"6.

1
Art. 22 (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică): 1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate; 2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament
inuman ori degradant; 3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
2
Art. 34 (dreptul la ocrotirea sănătăţii): 1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat; 2) Statul este obligat să ia măsuri
pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; 3)Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale
pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor
paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
3
Art. 8: 1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale; 2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
4
Cauza Lopez c. Espagne în C.Bîrsan, op.cit., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
2005, p.622.
5
Cauza Powell şi Rayner c. Regatului Unit în B.Selejan-Guţan Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004, p154-155.
6
Am putea adăuga şi mai vechile obligaţii, prevăzute în fostul art.134 (actualul 135) alin.2, lit.d) de a exploata resursele
materiale în concordanţă cu interesul naţional; lit.e) de a reface şi ocroti mediul înconjurător, de a menţine echilibrul
ecologic.
 Un alt merit al hotărârii constă în fundamentarea pe principiul precauţiei. Principiile
dreptului mediului, stabilirea şi desprinderea semnificaţiilor lor reprezintă o operaţiune importantă,
în afirmarea oricărei ramuri de drept, pentru că ele conferă continuitate şi uniformitate de conţinut
acesteia. În privinţa dreptului comunitar, textele constitutive (TCE) le consacră expres, textele
derivate le dezvoltă conţinutul şi le organizează aplicarea iar pentru practica judiciară comunitară
alcătuiesc "schema-cadru a oricărei hotărâri a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene" (CJUE
– acum). Într-adevăr principiile: protejării drepturilor fundamentale ale omului - şi deci şi al
dreptului la un mediu sănătos - nediscriminării, cetăţeniei Uniunii Europene, proporţionalităţii,
subsidiarităţii, certitudinii raporturilor juridice, respectării dreptului la apărare, la care se adaugă
principiile specifice în materia mediului: al precauţiei, al acţiunii preventive, "poluatorul plăteşte"
sunt de regăsit – după caz - în fiecare hotărâre a Curţii de la Luxemburg.
Că, atunci când face referire la principiul precauţiei, instanţa vorbeşte de textul comunitar
care îl consacră, constituie un alt merit al hotărârii. Astfel se face aplicarea principiului supremaţiei
dreptului comunitar asupra dreptului naţional, care deşi nu are o bază juridică în tratatele originare
şi în cele ulterioare, a fost recunoscut, consacrat şi dezvoltat de Curtea de Justiţie de la Luxemburg,
astfel că astăzi are valoarea unui adevăr general recunoscut. Prin urmare, una din regulile subliniate
de C.J.C.E., în dezvoltarea acestui principiu, este aceea că dreptul comunitar primar (al UE) are
efect direct în dreptul intern, iar drepturile deduse în favoarea indivizilor trebuie respectate de către
instanţele naţionale. În susţinerea acestei idei, Curtea de la Luxemburg a reamintit că "scopul
Tratatului CEE este crearea unei pieţe comune, iar funcţionarea acesteia îi afectează în mod direct
pe toţi indivizii care aparţin Comunităţii, aceasta înseamnă că tratatul este mai mult decât o
convenţie care prevede obligaţii reciproce ale statelor membre” 7. Subliniind şi întărind principiului
primordialităţii, prin precizarea rolului aplicabilităţii directe a dreptului comunitar Curtea, într-o
altă consacrată hotărâre8, afirmă: "aceste dispoziţii reprezintă un izvor de drepturi şi de obligaţii
pentru toate subiectele de drept, indiferent dacă este vorba despre statele membre sau despre
particularii, care sunt părţi în raporturile juridice de drept comunitar" 9. Scăderea ce însoţeşte acest
ultim merit este aceea că principiul precauţiei se regăseşte în întreaga legislaţie de mediu
românească, şi nu se face referire. Astfel, chiar actul normativ cadru în materie - O.U.G. nr.
195/2005 - în art. 3 dispune că: "principiile şi elementele strategice ce stau la baza prezentei
ordonanţe de urgenţă sunt: a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauţiei în luarea deciziei; c) principiul acţiunii preventive; d) principiul reţinerii
poluanţilor la sursă; e) principiul "poluatorul plăteşte"; ...
Dar meritul cu totul special, al hotărârii analizate este acela de a preciza specificul de
prevenţie al unei noi forme de răspundere - cea ecologică. Într-un articol10 recent "răspunderea
preventivă" este văzută şi analizată ca formă a răspunderii civile, distinctă totuşi de răspunderea
civilă tradiţională. Diferenţa fundamentală dintre răspunderea preventivă şi răspunderea civilă
delictuală, clasică, tradiţională, rezidă în lipsa prejudiciului/faptei ilicite/legăturii de cauzalitate şi
prin urmare a întregului eşafodaj, pe care se clădeşte răspunderea civilă clasică. Ştim cǎ "în ultimă

7
Hotărârea C.J.C.E., 5 februarie 1963, Cauza C-26/1962 Van Gend & Loos c. Adm. Fin. Olanda în S.Deleanu,
G.Fabian, C.F.Costas, B.Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Wolters Kluver, 2007, p.29.
8
Hotărârea C.J.C.E., 9 martie 1978, Cauza C-106/1977 Administraţia Financiară de Stat c. Simmenthal spa.
9
Rezultă că "judecătorul naţional însărcinat să aplice în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are
obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând la nevoie, din proprie iniţiativă, neaplicată
orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară prin propria putere de decizie fără a solicita sau a
aştepta eliminarea acesteia pe cale legislativă, sau prin orice alt procedeu constituţional". Idem.
10
M.Costin, C.Costin, Răspunderea civilă preventivă - studiu de caz, Pandectele Române, Repertoriu de doctrină,
jurisprudenţă şi legislaţie, nr. 1 din 2010, p.29-38.
instanţă, obligaţia de reparare a prejudiciului concretizează răspunderea civilă a persoanei care a
cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită" 11. În termeni similari "într-o altă lucrare se arată:
"specificul răspunderii civile, care o face să se deosebească principial, faţă de celelalte răspunderi
juridice constă în îndatorirea de a repara integral prejudiciul, obligaţie care incumbă autorului sau
persoanei care trebuie să răspundă conform legii" 12.
Neexistând un prejudiciu, ca element al răspunderii preventive, nici legătura de cauzalitate
nu există. Alături de aceste idei, în articolul citat se spune că singurul element comun al celor două
forme de răspundere îl constituie fapta generatoare de consecinţe negative, dar şi aceasta este
diferită de fapta ca element al răspunderii civile delictuale deoarece: "fapta generatoare a
răspunderii preventive nu este, în prezent, nici ilicită, nici păgubitoare, ea este totuşi aptă sǎ
genereze o răspundere civilă raportat la perspectiva, chiar incertă, a producerii unor consecinţe
negative pentru o anumită persoană sau un grup de persoane" 13. Pornind de la constatarea că
"răspunderea preventivă este o răspundere fără prejudiciu şi fără victime", "ce are ca finalitate
principală evitarea producerii riscurilor şi implicit a consecinţelor păgubitoare", se precizează: "o
astfel de răspundere este compatibilă, în principiu numai cu dreptul mediului unde aplicarea
regulilor răspunderii civile tradiţionale este inadecvată pentru asigurarea unei reparări
corespunzătoare a prejudiciului de mediu; şi e firesc să fie aşa, deoarece un astfel de prejudiciu nu
se concretizează într-o vătămare a unui drept subiectiv, ci comportă o vătămare a unor bunuri
comune a căror lezare nu este considerată, în dreptul comun, ca fiind un prejudiciu". În fine, având
în vedere, finalitatea răspunderii civile preventive, anume „evitarea riscului ca, în viitor, să se
producă anumite consecinţe negative pentru om sau pentru mediu, ca urmare a săvârşirii, în
prezent, a unei fapte, în legătură cu care există incertitudine referitoare la posibilitatea de a produce
consecinţe negative în timp", şi întrebarea "dacă mai poate fi susţinută teza potrivit căreia
răspunderea civilă preventivă are caracter subiectiv fiind o răspundere întemeiată pe culpă", ştiut
fiind faptul că "riscul este un element caracterizant al răspunderii obiective, pe când culpa este un
element caracterizant al răspunderii subiective", se conchide că "răspunderea civilă preventivă este
şi rămâne o răspundere bazată pe culpă"14.
Observăm că încercarea de a încadra răspunderea preventivă 15, în tiparul răspunderii
civile, se loveşte de certe obstacole: nu există prejudiciu, legătură de cauzalitate, iar fapta nu este
nici ilicită şi nici păgubitoare. Faţă de această constatare, soluţia ce pare a se contura, fiind vădit
sprijinită de hotărârea analizată, este de a considera răspunderea preventivă ca fiind miezul dur al
răspunderii ecologice. Ne întemeiem concluzia pe următoarele idei.
În primul rând, specificul întregii legislaţii de mediu este unul ce ţine de prevenţie. Chiar
primul articol din actul normativ cadru în materie - O.U.G. nr. 195/2005 - prevede: "obiectul
ordonanţei îl constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv
de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea
durabilă". Înţelegem de aici că, principiile dreptului mediului reprezintă baza de pornire pentru
realizarea protecţiei mediului, în vederea atingerii adevăratului ţel, sau ţelului final, anume

11
C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1996, p.113. T.R.Popescu,
P.Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.161.
12
I.Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.230. I.Dogaru, P.Drăghici,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.189.
13
M.Costin, C.Costin, Răspunderea civilă preventivă - studiu de caz, Pandectele Române nr.1/2010, p.35.
14
Riscul şi culpa în cazul acestei forme de răspundere se situează pe planuri diferite. Idem, p. 37.
15
A se vedea infra. n°. 44.
dezvoltarea durabilă16. Transpunerea în realitate a conceptului dezvoltării durabile presupune
prezenţa constantă a prevenirii, adică mai clar, dezvoltarea din acest moment, trebuie să fie
realizată cu gândul la generaţiile viitoare astfel încât să se prevină: epuizarea resurselor naturale,
extincţia speciilor de plante, animale, distrugerile iremediabile ale mediului. Pe aceeaşi linie de
gândire, prevenirea presupune şi anticiparea unor posibile efecte negative ca urmare a introducerii
diferiţilor poluanţi în mediu, printre care se numără şi radiaţia electromagnetică 17.
În al doilea rând, răspunderea preventivă dă glas şi contur unui drept fundamental al
omului, anume dreptul la un mediu sănătos18. Printre atributele acestui drept, actul normativ cadru
include şi "dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu,
indiferent dacă s-a produs sau nu prejudiciu”, iar răspunderea preventivă apare ca un mijloc de
realizare. Este evident că în cazul în care un prejudiciu s-a produs, vom vorbi de un alt atribut al
dreptului la un mediu sănătos, dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit, răspunderea civilă
fiind perfect aplicabilă.
În al treilea rând, actul normativ cadru, în art. 95, prevede: „răspunderea pentru prejudiciul
adus mediului are caracter obiectiv, indiferent de culpă”. Rezultă astfel, că în materia dreptului
mediului, faptele generatoare de răspundere includ atât faptele ilicite, în cazul cărora temeiul
răspunderii îl constituie culpa, cât şi faptele licite care pot constitui cauze ale pagubelor suferite
de mediu, temeiul constituindu-l riscul. În mod cert, un prejudiciu adus mediului se repercutează,
mai devreme sau mai târziu, în calitatea vieţii, influenţând bunăstarea şi sănătatea omului.

Decizia nr.107 - Dosar nr. 49/CAF/2006, Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal

Prin sentinţa nr. 229 din 16 iunie 2005, Tribunalul Dolj a admis în parte acţiunea
reclamanţilor S.S.M.C. şi S.S.I.A.; s-a dispus anularea autorizaţiei de construcţie
nr.1780/05.12.2002 emisă de Primăria Craiova, pe numele S.C "MOBIFOM" S.A, prin S.C
"MOBILE WORLD" S.R.L. Au fost obligaţi pârâţii să ridice construcţia situată în Craiova, strada
..., nr. ..., constând în staţie de emisie - recepţie pentru telefonie mobilă în sistem GSM. S-a respins
capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii. Pentru a se pronunţa
astfel, tribunalul a reţinut că staţia de emisie - recepţie destinată funcţionării aparaturii de telefonie
mobilă este de altă natură decât cea a clădirilor învecinate, care sunt imobile destinate locuinţelor,
sens în care, pentru emiterea autorizaţiei de construcţie a acesteia, potrivit art. 256 din Legea nr.
453/2005, care modifică Legea nr. 50/1991 este necesar acordul vecinilor exprimat în formă
autentică. S-a mai reţinut că, deşi au fost obţinute toate avizele necesare şi sunt îndeplinite

16
Art. 2, pct. 23, O.U.G. nr. 195/2005: dezvoltarea durabilă, dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului,
fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.
17
Art. 2, pct. 50, O.U.G. nr. 195/2005: poluant, orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub
formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în
mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
18
Lit. d) art. 5, O.U.G. nr. 195/2005. Celelalte atribute sunt: a) accesul la informaţia privind mediul cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; b) dreptul la asociere în organizaţii pentru protecţia
mediului; c) dreptul de a fi consultat în procesul de lucru al deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de
mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor; e) dreptul la despăgubire
pentru prejudiciul suferit.
condiţiile de mediu impuse de legislaţia de mediu, inexistenţa acordului menţionat atrage
nelegalitatea autorizaţiei de construire, avându-se în vedere şi faptul că astfel de staţii emit radiaţii
care sunt sau nu în limite legale şi că afectarea sănătăţii umane într-o măsură mai mică sau mai
mare rămâne o incertitudine în lumea ştiinţifică.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, în fapt, cǎ la data de 11.03.2002, în baza
contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. .. de către notar, au devenit proprietarii
terenului situat în Craiova, str. ..., nr. ... Ulterior, la data de 03.07.2002, Primăria Craiova le-a
eliberat certificatul de urbanism nr. 1708/22.11.2002 şi li s-a emis autorizaţia de construcţie nr.
1686, pentru construirea unei case pe care, de altfel au ridicat-o pe terenul menţionat. În vecinătatea
proprietăţii reclamanţilor, la nr. ..., familia G. a închiriat o suprafaţă de aproximativ 50 - 60 m2
teren Societăţii MOBIFOM S.A care a ridicat construcţia în cauză, staţie fixă emisie – recepţie, în
baza autorizaţiei de construcţie nr. 1780/05.12.2002, şi având în vedere prevederile Legii nr.
29/1990 se consideră vătămaţi în dreptul lor, recunoscut de Legea nr. 453/18.07.2001, pentru
modificarea Legii nr. 50/1991 – aceasta dispune necesitatea acordului vecinilor, exprimat în formă
autentică, în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie, decât cea a clădirilor învecinate.
Reclamanţii au susţinut, de asemenea, că acest edificiu se află la o distanţă aproximativ 20 cm faţă
de linia de hotar, fiind amplasat în zona faţadei casei lor şi la 2,5 m de casă, că staţia este alimentată
de o aparatură de transformare a curentului 380 V care produce un zgomot deranjant continuu şi
care se intensifică în momentul pornirii ventilatoarelor de răcire, creând astfel disconfort. În drept,
s-au invocat prevederile Legii nr. 50/1991, Legii nr. 453/2001, Legii nr. 29/1990, art. 68 lit. t) din
Legea nr. 215/2001 şi art. 4 lit. b) din Legea nr. 50/91. Primăria Craiova a depus, la dosar,
întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, invocând lipsa calităţii procesuale pasive a
primăriei întrucât autorizarea executării lucrărilor de construcţie, autorizaţiile de construcţie se
emit de primari şi, de asemenea, a invocat tardivitatea acţiunii, invocând dispoziţiile art. 5 din
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, conform căruia introducerea cererii la tribunal
nu se poate face mai târziu de un an, de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare
se cere sau de la data când a luat la cunoştinţă de existenţa acestuia. Pe fond, se arată că, staţia de
emisie-recepţie, pentru telefonie mobilă în sistem GSM îndeplineşte condiţiile de mediu impuse
de legislaţia în vigoare, iar pe lângă faptul că are toate avizele legale necesare, este o investiţie de
interes public, de importanţă majoră. La 17.06.2004 S.C MOBIFOM S.A Bucureşti a formulat
întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii invocând, pe cale de excepţie, tardivitatea acţiunii,
deoarece a fost depăşit termenul de 1 an de la data comunicării actului administrativ. Pe fond,
susţine că la data când a fost eliberată autorizaţia de construire a staţiei, pe terenul vecin nu existau
construcţii, terenul fiind viran, astfel încât la data când s-a întocmit documentaţia pentru eliberarea
autorizaţiei de construire nu aveau cum să ceară acordul reclamanţilor, şi în situaţia în care staţia
GSM nu ar fi existat pe teren la momentul când reclamanţii au început construirea, nu era necesar
acceptul reclamanţilor, deoarece staţia de emisie-recepţie în sistem GSM îndeplineşte condiţiile
de mediu impuse de legislaţia în vigoare existând toate avizele necesare. La şedinţa publică de la
3.02.2005 instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize cu
următoarele obiective: să se stabilească dacă cele patru antene montate pe turnul metalic emit
radiaţii, în caz afirmativ să stabilească dacă radiaţiile se propagă în vecinătate, respectiv în
proprietatea reclamanţilor, să stabilească dacă aparatura aflată la baza turnului emite radiaţii; să se
stabilească dacă aceste radiaţii se propagă pe proprietatea reclamanţilor şi dacă în raport de
poziţionarea acesteia pe limita proprietăţii reclamanţilor aceste radiaţii afectează în mai mare
măsură abitaţia reclamanţilor; să se stabilească dacă staţia de emisie-recepţie din litigiu, produce
zgomote de intensitate mare şi dacă pe timp de creştere a temperaturii din atmosferă, când se
declanşează instalaţia de răcire a aparaturii de la baza turnului, nivelul zgomotelor creşte în mod
alarmant şi constant; să se stabilească natura şi nivelul zgomotului în cazul aparaturii instalate la
baza turnului MOBIFOM; dacă se încadrează acest nivel de zgomot în normele stabilite de
legislaţia în vigoare atât în condiţii normale cât şi în condiţii nevaforabile de funcţionare (de
exemplu, la temperaturi ridicate); să se stabilească natura şi nivelul câmpului electromagnetic în
cazul aparaturii instalate la baza turnului MOBIFOM; ce caracteristici specifice se întâlnesc la
acest tip de câmpuri electromagnetice/ce tip de radiaţie electromagnetică şi dacă se încadrează
acest nivel de câmp în normele stabilite de legislaţia în vigoare; să se stabilească natura şi nivelul
câmpului electromagnetic în cazul aparaturii instalate la înălţime, pe turnul MOBIFOM şi ce
caracteristici specifice se întâlnesc la acest tip de câmpuri; să se stabilească dacă se încadrează
acest nivel de câmp în normele stabilite de legislaţia în vigoare şi care e valoarea câmpului la
nivelul solului. La data de 9.06.2005 reclamanţii au depus, la dosar, procesul-verbal din 25 mai
2005, încheiat în prezenţa părţilor şi au învederat instanţei că expertul, desemnat pentru
efectuarea expertizei, nu are dotarea tehnică necesară pentru efectuarea de măsurători şi în
raport de aceste împrejurări au solicitat a se reveni asupra încheierii de şedinţă din 3.02.2005 prin
care s-a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. Instanţa a apreciat că, în
cauză, nu se poate efectua o cercetare imparţială a situaţiei de fapt, dat fiind faptul că expertul
desemnat, singurul abilitat la nivelul a şapte judeţe, nu are aparatură proprie, motiv pentru care
a revenit asupra încheierii de şedinţă din 3.02.2005 prin care a încuviinţat proba.
În concluzie, în ceea ce priveşte acordul reclamanţilor cu privire la edificarea staţiei,
instanţa apreciază că obligativitatea deţinerii acordului vecinilor în cazul amplasării de construcţii,
cu altă destinaţie, decât cea a clădirii învecinate s-a instituit de legiuitor tocmai pentru protejarea
vecinilor în situaţii de acest gen, în sensul dacă se consideră de către aceştia că astfel de construcţii
nu sunt de natură a le aduce prejudicii în abitarea liniştită prin perturbarea ambientului, a
confortului, a stării de sănătate şi a odihnei, îşi pot exprima acordul în condiţiile legii sau în sens
contrar, vor refuza să fie de acord cu ridicarea construcţiilor de altă natură. Este adevărat că staţia
de emisie-recepţie în sistem GSM îndeplineşte condiţiile de mediu impuse de legislaţia în vigoare,
având toate avizele necesare inclusiv angajamentul pentru funcţionarea în mediul orăşenesc. Însă
aceste avize nu autorizează amplasarea acestor staţii oriunde, cum este cazul în speţa, la o distanţă
este mai mică (cca 2 m) de locuinţa reclamanţilor. Faptul că aceste staţii emit radiaţii este nu doar
recunoscut de pârâtă la interogatoriu, dar este şi un fapt de notorietate că aceste radiaţii ...
afectează sănătatea umană, măsura mai mică sau mai mare, rămâne încă o incertitudine în lumea
ştiinţifică.
Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, prin Decizia nr.107 -
Dosar nr. 49/CAF/2006, şedinţa publică din 14 februarie 2006, judecând recursurile declarate,
împotriva Sentinţei civile analizate, consideră soluţia instanţei de fond ca fiind corectă şi legală.
Din această Decizie - nr. 107 - ne reţin atenţia următoarele considerente: "faptul că staţia produce
poluare (emite radiaţii) este nu numai de notorietate, dar este recunoscut chiar de pârâtă la
interogator, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond. În consecinţă, această investiţie
producând disconfort şi un posibil prejudiciu pentru sănătatea celor care locuiesc în apropiere,
instalarea sa nu se poate face decât cu acordul acestora. Legiuitorul a urmărit, atunci când a
prevăzut îndeplinirea acestei condiţii, tocmai conştientizarea de către cei în cauză, a suportării
unui risc de poluare, pe de o parte, iar pe de altă parte, limitarea şi protecţia sănătăţii contra
expunerii la câmpuri electromagnetice" ... "Susţinerea recurentei că măsura referitoare la
necesitatea acordului vecinilor ar avea caracter de recomandare, nu poate fi primită, întrucât
legiuitorul a prevăzut-o în mod expres şi deci imperativ, ea fiind parte din categoria avizelor
prealabile şi obligatorii pentru emiterea autorizaţiei de construire a celor lucrări care, prin natura
activităţilor adăpostite produce poluare de orice fel”.

Această hotărâre îşi relevă importanţa nu numai prin sublinierea „notorietăţii caracterului
poluant a staţiilor de emisie - recepţie în sistem GSM”, dar şi prin interpretarea voinţei
legiuitorului, care a prevăzut îndeplinirea condiţiei acordului vecinilor, în sensul „pe de o parte, al
conştientizării, de către cei în cauză a suportării unui risc de poluare, iar pe de altă parte, al limitării
şi protecţiei sănătăţii contra expunerii la câmpuri electromagnetice”.
În plus, hotărârea analizată se adaugă la categoria hotărârilor, ce privesc problema poluării
electromagnetice. Iar poluarea electromagnetică rămâne o problemă, din mai multe motive.
Un prim motiv este că poluarea electromagnetică nu dispune de o reglementare coerentă.
Astfel, actul normativ cadru - O.U.G. nr. 195/2005 - în cazul radiaţiei electromagnetice, adoptă o
poziţie diferită, faţă de cea pe care o are cu privire la ceilalţi poluanţi, în sensul că nu-i rezervă un
capitol special, aşa cum a făcut în cazul: substanţelor şi preparatelor periculoase, deşeurilor,
îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor, organismelor modificate genetic,
radiaţiei ionizante.
Un al doilea motiv, pentru care poluarea electromagnetică rămâne o problemă este lipsa unor
instanţe specializate, de mediu care sǎ soluţioneze doar dosare ce au ca obiect acţiuni privind
mediul. O instanţă de mediu ar pretinde existenţa mai ales a: unor ofiţeri de poliţie specializaţi;
unor magistraţi specializaţi pe problemele mediului şi motivaţi; unei voinţe a instituţiilor judiciare,
mai ales a ministerului public, de a integra lupta contra delicvenţei ecologice printre obiectivele
prioritare; unor experţi nu numai specializaţi, dar care să dispună şi de aparatura necesară
diferitelor măsurători. Pentru toate cele enumerate de lege ferenda, se impune modificarea Codului
de Procedură Civilă, în sensul înfiinţării de instanţe de mediu.

Art. 539 Bunurile mobile Codul civil

(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.
(2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de
orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul
său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.

Interpretare literală
→ (1) „Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile” → definiția care
conține - negație („nu le consideră imobile”);
- excluderea bunurilor imobile din rândul bunurilor pentru a le găsi pe cele mobile → nu
este corectă deoarece pentru ca o definiţie să fie funcţională, ea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie caracteristică; să nu fie circulară, un cuvânt nu se defineşte prin el
însuşi; să fie clară şi precisă; să fie logic afirmativă; să nu conţină contradicţii.
- în loc de a dispune că bunurile mobile „nu sunt bunuri imobile”, mai nimerit ar fi fost
să se arate ce este specific acestei categorii de bunuri.
→ (2) „Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia
de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul
său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”.
→ „Sunt bunuri mobile şi” – nu știm ce sunt bunurile în general dar aflăm că sigur, în
această categorie intră bunurile enumerate limitativ în continuarea aliniatului;
 → „undele electromagnetice” – legate de câmpurile electromagnetice/poluarea
electromagnetică care nu dispun de o reglementare coerentă;
→ „energia de orice fel” – nu-i tocmai corectă exprimarea deoarece pot să gândesc că este
vorba de energia musculară/nervoasă;
→ „produse, captate şi transmise” – ne întrebăm de ce aceste etape și nu altele, pot fi și
alte etape…căci după cum sună această enumerare ea pare limitativă;
→ „de orice persoană” - nu-i tocmai corectă exprimarea deoarece pot să gândesc că este
vorba de orice mamaie de pe stradă…ceea ce nu cred că este vorba deoarece nu cred că orice
persoană se ocupă cu undele electromagnetică/ energie – critica textului vizează lipsa de acuratețe
a textului;
→ „şi puse în serviciul său” – sugerează câștigul material…deoarece nimeni nu
„produce/captează/transmite”…„unde/energie” în mod gratuit;
→ „indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora” – se referă la energia
eoliană/solară…

Interpretare contextuală
→ art. 539 + art. art. 535 Noţiune Cod civil „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale,
care constituie obiectul unui drept patrimonial” → bunurile mobile sunt … lucrurile, corporale sau
necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial;
→ art. 539 + art. 537 Bunurile imobile Cod civil „Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile
de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu
caracter permanent” → bunurile mobile sunt lucrurile …care nu sunt cuprinse în art. 537;
→ art. 539 + Legea energiei electrice nr. 13/2007 → în ceea ce priveşte enumerarea „produse,
captate şi transmise”, referitoare la energia „de orice fel” observăm că nu se pliază pe etapele
prevăzute de Legea energiei electrice nr. 13/2007.
→„Stabilind cadrul de reglementare
pentru desfăşurarea activităţilor în sectorul energiei electrice ... în vederea utilizării optime a
resurselor primare de energie în condiţiile de accesibilitate, disponibilitate şi suportabilitate şi cu
respectarea normelor de siguranţă, calitate şi protecţie a mediului”, Legea nr. 13/2007 prevede
în art. 13 alin. (2): „Producerea, transportul, serviciul de sistem, distribuţia şi furnizarea
energiei electrice, precum şi activităţile operatorului pieţei de energie electrică şi cele de
furnizare de servicii tehnologice de sistem se desfăşoară pe bază de licenţe, acordate în condiţiile
prezentei legi”;
→ în art. 27 se precizează: (1)
„Participanţii la piaţa de energie electrică şi structurile operaţionale asociate sunt:
producătorul, operatorul de transport şi de sistem, operatorul pieţei, operatorul de distribuţie,
furnizorul, consumatorul eligibil şi captiv”.
→ interpretând contextual textele supuse
atenţiei, ne întrebăm care să fi fost intenţia legiuitorului de a se opri doar la „producerea,
captarea şi transmisia” energiei electrice şi de ce a preferat expresia „orice persoană”, câtă
vreme vedem că nu orice persoană, ci persoane bine individualizate ca denumire, atribuţii,
obligaţii... se ocupă cu aspecte ce privesc energia electrică. Poate că motivul preferării expresiei
„orice persoană” a fost acela de a sublinia că nu contează cine este persoana care a „produs,
captat, transmis” „energia, de orice fel”, câtă vreme a fost pusă „în serviciul său”; şi cum din
această „punere în serviciu” apare un câştig pentru persoana implicată, rezultă nu doar că
specificul bunurilor prevăzute la alin. (2) al art. 539 este dat de acest câştig, dar şi că, de fapt,
norma se adresează unei categorii determinate de persoane care participă la piaţa de energie.
Aceasta fiind concluzia logică, ne întrebăm ce caută art. 539 într-o secţiune care are ca titlu
„Despre distincţia bunurilor”, parte de început a unui capitol care se intitulează „Despre bunuri
în general”, titlul I (Bunurile şi drepturile reale în general), cartea a III-a (Despre bunuri).
→ art. 539 + art. 1349 C. civ.: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită
pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ,
încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de
fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”
→ Trecând peste încălcarea flagrantă a
normei conform căreia: „în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi
termeni”(Art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative), ori noi vedem că pentru aceiaşi noţiune, de bunuri, sunt folosiţi mai mulţi
termeni, căci textul art. 1.349 alin. (3) C. civ., vorbeşte despre ...prejudiciul cauzat... de lucrurile
... aflate sub pază, iar alin. (4) dispune că: „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele
cu defecte se stabileşte prin lege specială”, şi peste faptul că nu înţelegem care este distincţia între
„bunuri”, „lucruri” şi „produse”, art. 539 C. civ. este important prin aceea că, din interpretarea
sistematică a acestor două articole rezultă că trebuie să se răspundă pentru „prejudiciul
cauzat”... „de undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel”,
iar răspunzătoare este „orice persoană”, care a „pus în serviciul său”, prin „producere, captare
şi transmitere”, acest soi de „lucruri”, „indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora”;
→ art. 539 + OUG 195/2005 privind protecția mediului, care → pe de o parte radiaţiei
electromagnetice, nu-i rezervă un capitol special, aşa cum a făcut în cazul: substanţelor şi
preparatelor periculoase, deşeurilor, îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor,
organismelor modificate genetic, radiaţiei ionizante.
→ totuși aminteşte radiaţia
electromagnetică, în rândul poluanţilor, în art. 2 pct. 50, care prevede că este poluant „orice
substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie,
radiaţie electromagnetică, .... care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor
acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”. Deoarece O.U.G. nr.
195/2005 recunoaşte trăsătura de poluant a radiaţiei electromagnetice şi, prin urmare,
capacitatea acesteia de a produce daune oamenilor, rezultă că o serie de texte, inclusiv din actul
normativ-cadru, se impun modificate: cu deosebire cele referitoare la informația de mediu care
ar trebui să privească și poluarea electromagnetică, Agențiile/Garda de mediu care ar trebui să
aibă atribuții și în acest domenii.

Interpretarea teleologică
→ Din expunerea de motive care însoţeşte noul Cod civil, devenit realitate normativă ca urmare a
adoptării sale prin Legea nr. 287/200 nu rezultă care ar fi motivele includerii undelor
electromagnetice în rândul bunurilor mobile.
Apărut cu intenţia declarată de a „răspunde imperativelor unui prezent dinamic”, prin: „soluţiile
noi promovate, revizuirea unor clasice instituţii ori punerea în valoare a unor principii recunoscute
internaţional, dar neimplementate în spaţiul românesc, noul Cod civil pare a nu încadra în
dinamismul prezentului mediul şi întreaga sa problematică.
Apoi, în afară de modeste norme, cum e cazul art. 539 alin. (2) care include în categoria bunurilor
mobile „undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel” şi art. 603
care prevede obligaţia proprietarului la „respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi”, nimic nu ne îndreptăţeşte să spunem că noul Cod civil „valorifică
prevederi din instrumente de drept european”.
Este ştiut că tratatele-bază ale Uniunii Europene, anume Tratatul privind U.E. şi Tratatul privind
funcţionarea U.E., în numeroase articole, stabilesc „dezvoltarea durabilă a Europei şi a planetei”,
promovarea „solidarităţii între generaţii” şi asigurarea unui „înalt nivel de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului” ca fiind obiective de prim rang ale U.E.. Acesta este motivul
pentru care art. 11 T.F.U.E. impune: „cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în
definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii”.

Art. 630 Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii Codul civil

(1) Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele
normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl
oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci
când acest lucru este posibil.
(2) În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării
activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei
activităţi. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri.
(3) Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să încuviinţeze, pe cale de
ordonanţă preşedinţială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.

Interpretare literală
→ (1) „inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate” → sunt „normale”
acele inconveniente obișnuite față de o anumită situație de fapt…de ex. este normal ca în mediul
rural să existe/cotcodăcească găinile..
→ (1) „Cauzează”…„despăgubiri” ….„celui vătămat” …„ restabilirea situaţiei anterioare”; → (2)
„prejudiciul cauzat” ….„ activităţii prejudiciabile”… „cel prejudiciat” … „dreptul la despăgubiri”;
→ (3) „prejudiciul” … „prevenirea pagubei”; → toate cuvintele din cele trei aliniate vorbesc
despre răspunderea civilă delictuală cu cele trei componente: fapta ilicită/prejudiciul/legătura de
cauzalitate;
→ (1) „instanţa de judecată poate” → (2) „instanţa va putea încuviinţa” → (3) „instanţa poate să
încuviinţeze” → normă dispozitivă permisivă;
→ (2) „În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea
desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea
acelei activităţi. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri” → „În cazul în care prejudiciul
cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile” →
întrebarea care se pune este care ar fi criteriile după care se stabilește că prejudiciul cauzat ar fi
minor sau major; activitatea este necesară sau utilă;
→ deşi cunoaştem adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, socotim că nu ar
fi fost lipsit de interes ca legiuitorul să fi distins între situaţia proprietarului persoană fizică şi cea
a proprietarului persoană juridică. Distincţia este importantă în cazul în care avem în vedere
depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii prin diferite activităţi generatoare de poluare:
sonoră, vizuală, olfactivă. Dacă în primul caz s-ar putea considera utilizarea repetată (de ex.) a
grătarului, de un proprietar în curtea casei, de către instanţa de judecată ca un fapt generator al
unui minor prejudiciu, cu totul alta este situaţia învecinării cu o crescătorie de porci, de găini, un
abator, o societate de transport, o carieră de piatră, un şantier, o mină, un gater... În aceste cazuri,
nu ştim prin ce algoritm de gândire s-ar putea ajunge la concluzia că prejudiciul este minor.

Interpretarea contextuală
→ art. 630 + contextul în care se află – este articolul unic al secţiunii a 3-a Limite judiciare, din
cap. III Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată (titlul II Proprietatea privată, Cartea a
III-a Despre bunuri) → art. 630 nu este despre răspunderea civilă delictuală ci este o limită
judiciară
→ art. 630 + art. 603 C. civ. (Regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate): „Dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului”. Acest text este identic cu art. 44 alin. (7) din Constituţie: „Dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi
la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Cele două
articole stabilesc nu doar o obligaţie propter rem, care rezultă din stăpânirea unor bunuri şi
obligă numai în legătură cu acele bunuri, ci şi o limită în exercitarea dreptului de proprietate.
Interpretând sistematic art. 555 alin. (1) C. civ. care dispune: „Proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele
stabilite de lege” şi art. 556 alin. (2) C. civ. care prevede: „Prin lege poate fi limitată exercitarea
atributelor dreptului de proprietate” şi dacă avem în vedere că art. 603 C. civ. este inclus în
secţiunea 1 (Limite legale) din cap. III (Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată)1,
înţelegem că prin aceste norme este stabilită o limită în exercitarea atributelor dreptului de
proprietate, nu în sens de piedică, de obligaţie de a nu face, ci în sens de obligaţie legală de a
face – proprietarul trebuie să respecte sarcinile privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi. În mod evident, art. 630 este continuarea art. 603, astfel că în cazul nerespectării
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, proprietarul se va afla sub
imperiul art. 630 C. civ.
→ art. 630 + art. 1.353 C. civ. „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor
sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv” + art.
1.381 C. civ. „ (1) „Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie” → rezultă că art. 630 C. civ. nu
stabileşte o limită judiciară, cum am putea înţelege având în vedere poziția lui în
secțiune/capitol/titlu/carte cum am analizat mai sus, ci un caz special de răspundere;
→ Consacrând imperativul moral Neminem laedere qui suo iure
utitur, atribuit lui Ulpian, art. 1.353 C. civ. nu face decât să concretizeze principiul abuzului de
drept reglementat în art. 15 C. civ. „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” → remarcăm forma
negativă a enunţului ce defineşte abuzul de drept, ceea ce nu este cea mai potrivită dintre
exprimările normative, astfel că în loc de a dispune cum nu poate fi exercitat niciun drept, mai
nimerit ar fi fost să ştim cum trebuie exercitate drepturile şi ce anume este specific abuzului de
drept.
→ S-ar putea obiecta că art. 15 C. civ. este urmarea firească a art.
14 C. civ. Buna-credinţă „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele
moravuri” şi este în strânsă legătură cu art. 1.349 C. civ. Răspunderea delictuală „(1) Orice
persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane” → și astfel rezultă că drepturile trebuie exercitate cu bună-credinţă,
în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri, astfel încât prin acţiunile ori inacţiunile sale,
orice persoană să nu aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Tot
asemenea, rezultă şi că specificul abuzului de drept constă în exercitarea oricărui drept, contrar
bunei-credinţe, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil.
Prin urmare, art. 630 C. civ. prezintă un caz de abuz de drept, ceea ce atrage răspunderea
proprietarului care „nerespectând sarcinile privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi” (art. 603 C. civ.) „cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari
decât cele normale în relaţiile de vecinătate” (art. 630 C. civ.). Acesta este motivul pentru care
„instanţa de judecată poate ... să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la
restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil” (art. 630 C. civ.).
→ art. 630 + OUG 195/2005 privind protecția mediului → oricum ar fi prejudiciul, minor sau
major, când este rezultat al unei poluări (fonice/olfactive/vizuale), obligă poluatorul la
despăgubiri şi aceasta nu din considerente de echitate, ci pentru că O.U.G. nr. 195/2005 instituie
răspunderea obiectivă;
→ art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005
prevede: „(1) Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent
de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară; (2) În mod excepţional,
răspunderea poate fi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor
naturale, conform reglementărilor specifice” → din acest text rezultă că regula în dreptul mediului
o constituie răspunderea obiectivă, independent de culpă, iar excepţia este răspunderea subiectivă
şi solidaritatea, în cazul pluralităţii de autori. Răspunderea obiectivă şi solidaritatea dau expresie
principiului fundamental „poluatorul plăteşte” şi vin în sprijinul victimei care, pe de o parte, nu
mai trebuie să dovedească culpa făptuitorului, iar pe de altă parte, în cazul pluralităţii de autori,
dă posibilitatea de a cere repararea integrală a pagubei de la oricare dintre aceştia. Tot de
specificul dreptului mediului ţine şi includerea în rândul faptelor generatoare de răspundere atât
a faptelor ilicite, fapte care aduc pagube mediului, dar sunt şi încălcări ale normelor juridice, cât
şi a faptelor licite care pot constitui cauze ale pagubelor suferite de mediu. Dacă în cazul faptelor
ilicite temeiul răspunderii îl constituie culpa, în cazul faptelor licite temeiul răspunderii îl
constituie riscul.

Interpretarea teleologică
→ aceleași idei ca și la art. 539 Cod Civil.

Art. 2518 Cod civil Termenul de prescripţie de 10 ani. Cazuri

Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la:
1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen
de prescripţie;
2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie
sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau
asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

Interpretarea literală
→ „Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune” → stingerea dreptului la acțiune care nu a
fost exercitat în termenul de 10 ani;
→ Pe noi ne interesează, cu deosebire, ultimul punct din art. 2.518 C. civ. care stabileşte pentru
repararea prejudiciului adus mediului înconjurător un termen de prescripţie de 10 ani.
→ „mediul înconjurător” → după cum am mai vorbit și la interpretarea altor articole expresia
mediul înconjurător este un pleonasm ce putea fi lesne evitat, având în vedere faptul că legislaţia
de mediu foloseşte termenul mediu;
→ „prejudiciul adus mediului înconjurător” → expresia „prejudiciul adus mediului înconjurător„
are două sensuri: - prejudiciu adus mediului, elementelor sale, factorilor de mediu ..aer, apă, sol,
subsol… – ceea ce se mai cheamă și „prejudiciu ecologic pur”
- prejudiciu adus mediului care se răsfrânge asupra oamenilor/patrimoniului
acestora.

Interpretarea contextuală
→ art. 2518 + titlul Capitolului II. Termenul prescripției extinctive → confirmarea că art.
2518 este despre prescripția dreptului la acțiune în cazul prejudiciului adus mediului;
→ art. 2518 + art. 2517 Termenul general de 3 ani „Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă
legea nu prevede un alt termen” → dacă art. 2517 stabilește termenul general, atunci art. 2518
este o normă specială, caracterul de special ieșind din calitatea mediului ca victimă prejudiciată;
→ art. 2518 + art. 2500 Obiectul prescripţiei extinctive ”(1) Dreptul material la acţiune,
denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de
a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o
anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz” → art. 2518 este o
aplicare a art. 2500 la cazul concret al prejudiciului adus mediului;
→ art. 2518 + OUG 195/2005 → răspunderea de mediu este o răspundere obiectivă, se răspunde
atât pentru fapta ilicită, pe temeiul culpei, cât și pentru cea licită, pe temeiul riscului;
→ art. 2518 + OUG 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi
repararea prejudiciului asupra mediului care stabileşte cadrul de reglementare a răspunderii de
mediu, bazată pe principiul „poluatorul plăteşte”, în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului
asupra mediului, abundă în norme care obligă la acţiuni imediate:
→ art. 10 prevede: „(1) În cazul unei ameninţări iminente
cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este obligat să ia imediat măsurile preventive
necesare şi, în termen de două ore de la luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării, să informeze
agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de
Mediu.... (3) Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) trebuie să fie proporţionale cu ameninţarea
iminentă şi să conducă la evitarea producerii prejudiciului, luând în considerare principiul
precauţiei în luarea deciziilor. (4) În termen de o oră de la finalizarea măsurilor preventive
operatorul informează autorităţile prevăzute la alin. (1) despre măsurile întreprinse pentru
prevenirea prejudiciului şi eficienţa acestora. (5) În cazul în care ameninţarea iminentă persistă în
ciuda măsurilor preventive adoptate, operatorul informează, în termen de 6 ore de la momentul la
care a constatat ineficienţa măsurilor luate, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi
comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre: a) măsurile întreprinse pentru
prevenirea prejudiciului; b) evoluţia situaţiei în urma aplicării măsurilor preventive; c) alte măsuri
suplimentare, după caz, care se iau pentru prevenirea înrăutăţirii situaţiei”.
→ art. 13 „în cazul producerii unui prejudiciu asupra
mediului, operatorul informează, în maxim două ore de la producerea prejudiciului, agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre:
a) datele de identificare ale operatorului; b) momentul şi locul producerii prejudiciului adus
mediului; c) caracteristicile prejudiciului adus mediului; d) cauzele care au generat prejudiciul; e)
elementele de mediu afectate; f) măsurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravării
prejudiciului adus mediului; ....”)
→ art. 14 „(1) Operatorul este obligat să: a) acţioneze
imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi
şi/sau orice alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului
asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor;
b) ia măsurile reparatorii necesare, conform art. 17-19. (2) Măsurile reparatorii prevăzute la alin.
(1) trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să conducă la îndepărtarea efectelor
prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei în luarea deciziilor”)…. De aici rezultă:
→ că nu este clar motivul pentru care legiuitorul a preferat un termen de
prescripţie atât de lung pentru repararea prejudiciului adus mediului. În susţinerea ideii că ar fi
fost de preferat un termen mai scurt avem în vedere nu doar mult repetata funcţie educativă şi
mobilizatoare a prescripţiei extinctive, care e menită să stimuleze pe titularii drepturilor subiective
civile să şi le valorifice rapid, stimulând astfel şi dinamica circuitului civil, ci şi aspecte specifice
dreptului mediului.
→ Observăm, din articolele prezentate, că O.U.G. nr. 68/2007 prevede intervale
de timp extrem de mici, de ore sau zile pentru luarea măsurilor care se impun, fie în cazul unei
ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, fie în cazul producerii unui prejudiciu
asupra mediului. Dar O.U.G. nr. 68/2007 nu dă persoanelor fizice sau juridice de drept privat
dreptul la compensaţie ca o consecinţă a prejudiciului asupra mediului sau a ameninţării iminente
cu un astfel de prejudiciu; în aceste situaţii se aplică prevederile dreptului comun;
→ Tot de specificul mediului ţine şi dureroasa constatare că odiseea
despăgubirilor durează ani în şir chiar şi în cazul unor răsunătoare catastrofe, cum este cazul
naufragiului vaselor petroliere Amoco Cadiz sau Erika. Faţă de toate cele mai înainte precizate
socotim că termenul de prescripţie de 10 ani nu se justifică în cazul prejudiciului rezultat în urma
unei poluări difuze si, cu atât mai puţin, în cazul unei poluări instantanee.

Interpretare teleologică
Sunt valabile aceleași idei ca și la art. 539 Cod civil.