Provocarea Romei

Lucrarea este compusă din două părți. Prima parte conține o serie de editoriale apărute în
revista catolică Catholic Mirror, iar partea a doua este compusă dintr-un articol din lucrarea
catolică The Clifton Tracts. 

Autor: Catholic Mirror & The Clifton Tracts

Nr. pagini: 35

Prefață „Sabatul creștin”

Conţinutul acestei broşuri este alcătuit din patru editoriale care au apărut în patru
numere succesive ale revistei catolice Catholic Mirror, şi anume pe data de: 2, 9,
16 şi respectiv 23 septembrie 1893. Cererea fără precedent a numerelor revistelor
din zilele mai sus menţionate a epuizat revistele tipărite. Pentru a satisface toate
cerinţele viitoare, am republicat aceste articole pentru beneficiul abonaţilor noştri,
făcând posibilă oportunitatea de a le oferi acum în această formă.

Reeditarea acestor articole a fost realizată şi de Asociaţia Internaţională pentru

Libertate Religioasă din Michigan (International Religious Liberty Association),
sub forma unei broşuri de treizeci şi două de pagini, disponibile în Londra (Anglia),
Australia, Cape Town (Africa), Toronto, Ontario (Canada) şi în Michigan, New
York, California şi Tennessee.

Credem că, în timp ce lumea protestantă manifestă un interes atât de profund pentru
aceste materiale produse de catolici, credincioşii catolici din ţară ar trebui să aibă la
îndemână argumente care să îi lase fără replică pe oponenţii religiei noastre,
punându-ne astfel într-o poziţie de necucerit, pe când ei îşi expun condiţia total
lipsită de temei, la care au redus protestantismul. Astfel privind lucrurile, oferim cu
respect aceste pagini cititorilor, anticipând atât beneficiile, cât şi plăcerea pe care o
vor avea în cercetarea lor.

Editorii revistei Catholic Mirror

Articolul din 2 septembrie 1893

Atenţia noastră a fost atrasă de o broşură de douăzeci şi unu de pagini, publicată de
Asociaţia Internaţională pentru Libertate Religioasă din Michigan (International
Religious Liberty Association), intitulată „Apel şi mustrare” („Appeal and
Remonstrance”) conţinând hotărâri luate de Conferinţa Generală a Adventiştilor de
Ziua a Şaptea (24 februarie 1893). Aceste rezoluţii critică şi dezaprobă, cu multă
asprime, acţiunea Congresului Statelor Unite şi a Curţii Supreme de încălcare a
drepturilor omului, închizând Târgul lumii (The World’s Fair[1]) duminica.
Adventiştii sunt singurul  segment din creştinism care au Biblia ca îndrumător şi
care nu pot găsi în ea nicio justificare pentru schimbarea zilei a şaptea în ziua întâi.
De aici şi apelativul „adventişti de ziua a şaptea”. Principiul lor fundamental constă
în punerea deoparte a Sâmbetei, în exclusivitate, pentru a se închina lui Dumnezeu
în conformitate cu porunca dată de El Însuşi şi amintită în mod repetat în cărţile
sacre ale Vechiului şi Noului Testament, poruncă ce a fost respectată în mod literal
de copiii lui Israel timp de mii de ani şi aprobată de învăţăturile şi practicile Fiului
lui Dumnezeu, cât a fost pe pământ.

Dimpotrivă, lumea protestantă, cu excepţia adventiştilor, cu aceeaşi Biblie ca

îndrăgit şi infailibil învăţător, şi cu toate că i-au avut pe evrei cu practicile lor
religioase înaintea ochilor, totuşi – încă din secolul al XVI-lea, când au apărut – au
respins ziua de închinare a lui Dumnezeu, poruncită de El, şi au ales o zi care intră
în contradicţie cu legea Lui şi despre care nu se spune nimic în sensul acesta pe
paginile Cărţii Sfinte.

Care amvon protestant nu răsună în fiecare duminică de predici împotriva călcării

Sabatului? Cine poate uita strigătele fanatice ale predicatorilor protestanţi în lungul
şi în latul ţării împotriva deschiderii porţilor târgului (World’s Fair) în ziua
duminicii? Sau miile de petiţii semnate de milioane de oameni pentru a salva Ziua
Domnului de profanare? Cu siguranţă, o astfel de manifestare gălăgioasă nu ar fi
putut exista fără cea mai puternică temelie pentru nişte proteste atât de animate.

Şi, când li s-au alocat diferitelor secte protestante raioane la târgul „World’s Fair”
pentru a-şi expune obiectele, cine poate uita indignarea accentuată a fraţilor noştri
prezbiterieni când au aflat de decizia Curţii Supreme de a nu se amesteca în
deschiderea târgului duminica? Ziarele ne-au informat că ei au refuzat spaţiile care
erau rezervate pentru ei şi n-au deschis cutiile, cerând să li se retragă produsele,
ţinându-se ferm de principiile lor şi, astfel, dezaprobând orice fel de contact cu
această expoziţie profanatoare care încălca Sabatul.

Fără îndoială, fraţii noştri calvinişti au meritat şi împărtăşit simpatia tuturor

celorlalte secte care au pierdut oportunitatea să pozeze ca martiri în apărarea
Sabatului. Astfel, ei au devenit „o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni”, deşi
fraţii lor protestanţi, care n-au împărtăşit aceeaşi soartă, au catalogat rămânerea lor
la principiile religioase ca fiind mândrie fariseică şi încăpăţânare.

Scopul pe care îl urmărim prin acest articol este acela de a aduce lumină asupra
acestui important subiect (căci dacă ar fi să scoatem Sabatul de la amvoanele
protestante, sectele s-ar simţi pierdute, iar predicatorii ar fi privaţi de deliciul lor),
pentru ca cititorii noştri să înţeleagă chestiunea în tot ansamblul ei şi, astfel, să
ajungă la o convingere clară.

Vorbind din punct de vedere moral, lumea creştină are un numitor comun în
închinarea adusă Domnului în ziua întâi a săptămânii.
Israeliţii, răspândiţi pe tot pământul, ţin ultima zi  a săptămânii ca fiind sacră pentru
închinarea la Divinitate. În acest aspect, şi Adventiştii de Ziua a Şaptea (o sectă
creştină, mică la număr) au ales aceeaşi zi.

Atât israeliţii, cât şi adventiştii, fac apel la Biblie pentru porunca divină,
recomandând stricta păzire a Sâmbetei.

Israeliţii respectă doar autoritatea Vechiului Testament, dar adventiştii, care sunt
creştini, pun Noul Testament pe acelaşi nivel cu Vechiul Testament, şi anume din
punct de vedere al inspiraţiei. Ei admit că Biblia, învăţătorul lor, este consecventă
în ambele părţi; că în timpul vieţii Sale de muritor, Mântuitorul nu a ţinut nicio altă
zi în afara Sâmbetei. Evangheliile arată foarte clar acest lucru; în plus, niciunde în
paginile Faptelor Apostolilor, epistolelor şi Apocalipsei nu poate fi găsit vreun act
prin care rânduiala Sâmbetei să fi fost anulată.

De aceea adventiştii, la fel ca şi israeliţii, îşi derivă credinţa din Vechiul Testament,
poziţie care este confirmată de Noul Testament şi pe deplin aprobată de viaţa
Mântuitorului şi a apostolilor Lui, care au predicat din Cuvântul sacru timp de
aproape un secol în era creştină.

Numeric vorbind, adventiştii de ziua a şaptea sunt o parte nesemnificativă din

populaţia protestantă, dar, pentru că subiectul nu este legat de cantitate, ci de
adevăr, dovezi şi dreptate, un simţ rafinat pentru justiţie ne interzice să condamnăm
această mică sectă fără a face o investigaţie imparţială şi cu calm în prealabil –
aceasta nu este înmormântarea noastră.

Lumea protestantă a fost încă de la naştere – în secolul al XVI-lea – într-un real

acord cu Biserica Catolică în păstrarea, nu a Sâmbetei, ci a duminicii ca zi „sfântă”.
Discuţia despre motivele care au condus la această unanimitate în simţire şi
exercitare a credinţei timp de mai mult de trei sute de ani trebuie să ajute
protestantismul pentru a se poziţiona pe o bază solidă, iar argumentele aduse în
favoarea poziţiei sale trebuie să fie mai puternice decât cele oferite de israeliţi şi
adventişti, care au Biblia ca unic învăţător, arbitru şi martor.  Dacă totuşi,
argumentele oferite ulterior vor fi incontestabile şi convingătoare, atât pentru marea
masă protestantă, cât şi pentru partea litigantă (împricinată), apelând la învăţătorul
lor comun, Biblia, atunci marele trup protestant, cu toate că se manifestă atât de
gălăgios când vine vorba de stricta păzire a duminicii, nu au nicio altă variantă
decât să admită că au predicat şi practicat ceea ce este fals din punct de vedere
scripturistic, timp de mai mult de trei sute de ani, prin faptul că au adoptat
învăţăturile şi practicile celei pe care ei mereu au pretins-o a fi biserica apostată,
contrar cu tot ce învaţă Sfânta Scriptură. Pentru a adăuga intensitate acestei gafe
scripturistice impardonabile, se aminteşte una dintre cele mai pozitive şi categorice
porunci date de Dumnezeu robului său, omul: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca
să o sfinţeşti.”
Niciun protestant din zilele noastre nu s-a supus până acum acestei porunci, şi asta
nu pentru că ar fi aderat la biserica apostată, ci dimpotrivă, mereu făcând referire la
Biblie care, însă, de la Geneza la Apocalipsa nu învaţă o altă doctrină, fapt ce le dă
dreptate israeliţilor şi adventiştilor. Ambele părţi afirmă că Biblia este învăţătorul
lor „infailibil”. Să lăsăm Biblia să decidă dacă sâmbăta, sau duminica, este ziua
poruncită de Dumnezeu. Una din cele două părţi greşeşte, iar o poziţie greşită în
legătură cu acest subiect atât de important, implică penalizări teribile impuse de
Dumnezeu Însuşi, împotriva călcătorului acestui „legământ veşnic”. Vom intra in
discuţie, privind la argumentele ambelor părţi. Această dezbatere nu este prea
complexă pentru a nu fi înţeleasă de omul obişnuit, nici nu implică studii
extraordinare. De fapt, problema se rezolvă de la sine, cu ajutorul unor întrebări al
căror răspuns e simplu:

1. Care zi a săptămânii ne porunceşte Biblia să o păzim ca „zi sfântă”?

2. A schimbat Noul Testament porunca originală, prin vreo normă sau practică?

3. S-au supus protestanţii, începând cu secolul al XVI-lea, poruncii lui Dumnezeu

păzind ca „sfântă” ziua despre care vorbeşte călăuza şi învăţătorul lor, Biblia? Şi
dacă nu, de ce?

Ne luăm angajamentul să oferim cât mai multe răspunsuri inteligente acestor trei
întrebări, care nu pot da greş în apărarea adevărului şi care confirmă sluţenia erorii.

Note de subsol:

[1] World’s Fair a fost un eveniment, un fel de expoziţie/ târg/ congres socio-

cultural (1893) care a comemorat 400 de ani de la descoperirea Americii, n.tr.

Articolul din 9 septembrie 1893

„Dar credinţa, fanatica credinţă, odată cununată
Cu scumpa falsitate, pân’ la sfârşit rămâne-mbrăţişată.”
● Moore ●

În conformitate cu promisiunea făcută în ultimul număr, începem demascarea uneia

dintre cele mai flagrante erori, şi totodată, o impardonabilă inconsecvenţă faţă de
regula credinţei în Biblie. Totuşi, pentru ca nu cumva să fim greşit înţeleşi, credem
că e necesar să pornim de la premisa că protestantismul nu recunoaşte nicio regulă
de credinţă, niciun învăţător, cu excepţia „infailibilei Biblii”. Aşa cum în chestiuni
spirituale, catolicul cedează judecata sa cu o încredere fără rezerve faţă de vocea
bisericii sale, tot aşa, protestantul nu recunoaşte alt învăţător decât Biblia. Toată
spiritualitatea lui derivă din învăţăturile ei. Vocea lui Dumnezeu i se adresează lui
prin singurul Său învăţător inspirat. Cuprinde religia, credinţa şi practica vieţii lui.
Afirmaţia lui Chillingworth: „Biblia, toată Biblia şi nimic altceva decât Biblia,
aceasta este religia protestantă”, este doar una din diversele forme ale aceleiaşi idei,
redată în alte cuvinte: „Cartea lui Dumnezeu”, „Hrisovul mântuirii noastre”,
„Profetul credinţei noastre creştine”, „Scrisoarea lui Dumnezeu către omenire” etc.,
etc. Astfel, este incontestabil faptul că Biblia şi numai Biblia este învăţătorul
creştinismului protestant. Presupunând că aşa este, vom continua acum să studiem
problema amintită în ultimul număr, pătrunzând în esenţa ei.

Recunoscând ceea ce nu poate fi negat, şi anume că există o contradicţie directă

între învăţătura şi practica creştinilor protestanţi, pe de o parte – cu excepţia
adventiştilor de ziua a şaptea – şi a poporului evreu pe de altă parte, ambele grupe
păzind zile diferite ale săptămânii pentru a se închina Domnului, vom continua prin
a lua cunoştinţă de ceea ce spune singurul martor disponibil şi utilizabil în această
situaţie, şi anume Biblia. Prima expresie cu care ne întâlnim când deschidem
Cuvântul Sacru, se găseşte la Geneza 2:2 „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit
lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe
care o făcuse.” Următoarea referire la această problemă se găseşte în Exodul,
capitolul 20, unde Dumnezeu a poruncit ca ziua a şaptea să fie păzită pentru că El
Însuşi S-a odihnit de munca creaţiei în acea zi, iar textul sacru ne informează că, de
aceea, a cerut El să fie ţinută, folosind următoarele cuvinte: „De aceea a
binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Din nou citim, în capitolul 31,
versetul 15: „Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă,
închinată Domnului”, iar în versetele 16 şi 17: „ca un legământ necurmat”, „un
semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a
şaptea S-a odihnit şi a răsuflat”.

În Vechiul Testament se face referire la Sabat de 126 de ori, şi toate aceste texte
afirmă în armonie voia lui Dumnezeu, care porunceşte ca ziua a şaptea să fie ţinută,
pentru că Dumnezeu Însuşi a ţinut-o mai întâi, făcând-o obligatorie pentru toţi, ca
un legământ veşnic. Nu putem să ne imaginăm că cineva ar fi atât de nesăbuit să
pună la îndoială dacă sâmbăta este sau nu Sabatul zilei a şaptea, văzând că poporul
Israel a ţinut sâmbăta încă de la darea legii, din 2514 A.M. până în 1893 d.H.r.
(anul scrierii acestui articol, n.tr.), o perioadă lungă de 3383 de ani. Având
exemplul israeliţilor înaintea ochilor în zilele noastre, nu e nevoie de nicio altă
dovadă istorică mai bună decât aceasta: că poporul ales al lui Dumnezeu, păzitorii
Vechiului Testament, reprezentanţii vii ai singurei religii divine până în prezent,
timp de 1490 de ani, înainte de creştinism, au păstrat prin practica lor săptămânală
tradiţia vie a interpretării corecte a ceea ce este ziua specială a săptămânii, sâmbăta,
pentru a fi păstrată „sfântă pentru Domnul”, tradiţie pe care şi-au extins-o, prin
exercitarea credinţei lor, pentru încă 1893 de ani, astfel acoperind şi perioada
existenţei creştinismului. Socotim necesar să clarificăm acest punct, din motive pe
care le vom vedea de aici înainte. Biblia – Vechiul Testament – confirmată de o
tradiţie care există de 3383 ani în rândul poporului lui Dumnezeu, ne învaţă cu
absolută certitudine că: Dumnezeu Însuşi a numit ziua aceasta şi a „păstrat-o sfântă
pentru El”; ziua era sâmbătă; orice încălcare a legii era pedepsită cu moartea. „Să
ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu
moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta, va fi nimicit din mijlocul
poporului său”. (Exodul 31:14)
E imposibil să găsim o pedeapsă mai severă decât cea rostită de Dumnezeu Însuşi,
în textul de mai sus, pentru toţi cei care violează o lege la care se face referire de nu
mai puţin de o sută douăzeci şi şase de ori în vechea lege. Cele zece porunci ale
Vechiului Testament sunt întipărite în memoria copilului creştinului biblic de la o
vârstă fragedă, dar niciuna din cele zece nu este subliniată mai mult – atât în şcoala
duminicală cât şi de la amvon – ca cea a păzirii zilei de Sabat.

Înţelegând astfel suficient de clar care este voia lui Dumnezeu cu privire la ziua
care trebuie păstrată ca zi sfântă din Cuvântul Său – pentru că El S-a odihnit în acea
zi, confirmată de practica poporului Său ales timp de mii de ani, în mod natural
urmează să ne întrebăm când şi unde a schimbat Dumnezeu ziua de închinare?
Pentru că este evident că a avut loc o schimbare a zilei şi, întrucât nu poate fi găsită
nicio indicaţie în această direcţie pe paginile Vechiului Testament, nici în practicile
poporului evreu, trebuie să ne uităm la dispensaţiunea creştină, şi anume Noul
Testament, pentru a găsi porunca lui Dumnezeu prin care anulează vechiul Sabat,
sâmbăta.

Ne ocupăm acum de o perioadă ce acoperă aproape nouăsprezece secole, şi vrem să

vedem dacă Învăţătorul Divin suplimentar – Noul Testament – conţine un decret
care desfiinţează mandatul Vechii Legi şi, în acelaşi timp, substituie o zi pentru
Sabatul Divin instituit al Vechii Legi, adică sâmbăta. Întrucât sâmbăta a fost ziua
păstrată şi poruncită ca să fie păstrată de către Dumnezeu, numai Divinitatea, sub
forma unui decret de anulare, putea abroga legământul Sâmbetei şi să dea un
mandat divin care să arate o altă zi care trebuie păstrată ca „zi sfântă”, alta decât
sâmbăta; de un astfel de argument are nevoie conştiinţa credinciosului. Biblia fiind
singurul învăţător recunoscut de creştinul biblic, Vechiul Testament neoferind însă
niciun sprijin din acest punct de vedere, şi totuşi pentru că în lumea biblică este
ţinută o altă zi – alta decât sâmbăta – creştinul reformat este obligatoriu să găsească
pe paginile Noului Testament noul decret divin care anulează sâmbăta şi o
înlocuieşte cu duminica ţinută de creştinii biblici încă din zorii Reformaţiunii.

Examinând în mod critic Noul Testament din scoarţă în scoarţă, găsim şaizeci şi
una de referiri la Sabat. Mai aflăm şi faptul că Mântuitorul, în mod invariabil, a ales
zilele de Sabat (sâmbăta) pentru a învăţa pe oameni în sinagogi şi pentru a face
minuni. Cei patru evanghelişti fac referiri la Sabat (sâmbătă) de cincizeci şi unu de
ori.

Într-o anumită ocazie Mântuitorul chiar se proclamă „Domn al Sabatului”, după

cum menţionează Matei şi Luca, dar în toate lucrurile înregistrate din timpul
vieţuirii Sale nu se găseşte vreo încercare de a schimba ziua. Chiar în viaţa
ucenicilor şi a prietenilor Lui remarcăm o respectare foarte strictă a Sabatului după
moartea Lui. Sfântul Luca, în capitolul 23, versetul 56 ne informează că, pe când
trupul Său se afla în mormânt „s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în
ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege”.
„În ziua întâi a săptămânii (duminica Paştelor), femeile acestea, şi altele împreună
cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă şi au adus miresmele, pe care le
pregătiseră.” Miresmele au fost pregătite în seara Vinerei Mari pentru că „Era ziua
Pregătirii, şi începea ziua Sabatului” (versetul 54). Modul în care au acţionat
prietenii Mântuitorului dovedeşte, fără îndoială, că după moartea Lui ei au păzit
sâmbăta ca „zi sfântă” şi s-au raportat la duminică la fel ca la oricare altă zi a
săptămânii. Poate fi ceva mai convingător ca faptul că apostolii şi sfintele femei nu
au ştiut niciodată nimic despre vreun alt Sabat în afară de Sabatul - sâmbătă, până
la moartea lui Hristos?

Vom investiga în continuare ceea ce s-a întâmplat în următorii treizeci de ani, aşa
cum îi prezintă evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor. Cu siguranţă trebuie să
existe vreun indiciu cu privire la „decretul de anulare” în practica apostolilor din
acea perioadă prelungită.

Dar vai! Din nou suntem dezamăgiţi. De nouă ori găsim referiri la Sabat în Fapte şi
în toate cazurile este vorba de sâmbătă (vechiul Sabat). Iată şi dovezile pentru
cititorii noştri: Fapte 13:14, 27, 42, 44; 15:31; 17: 2; 18:4: „Pavel vorbea în
sinagogă în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci.” Astfel, Sabatul
este de la Geneza la Apocalipsa. Este imposibil de găsit în Noul Testament cea mai
mică perturbare a Sabatului original, de către Mântuitorul sau apostolii Săi.
Dimpotrivă, toţi sunt în asentiment cu legământul; nicio aprobare plenară din partea
Lui în timpul vieţii, iar după moartea Lui se vede o participare activă a apostolilor
la închinare în aceeaşi zi, şi nu alta, pe parcursul a treizeci de ani, aşa după cum ne
mărturisesc Faptele Apostolilor.

Concluzia este, astfel, inevitabilă: dintre toţi cei care au adoptat Biblia ca ghid,
israeliţii şi adventiştii de ziua a şaptea au toate argumentele de partea lor, în timp ce
protestanţii biblici nu au niciun cuvânt în apărarea înlocuirii Sâmbetei cu duminica.

Articolul 16 septembrie 1893

Când majestatea sa, Satana, care a fost „un ucigaş de la început” şi „tatăl
minciunii”, a întreprins deschiderea ochilor primei noastre mame, Eva, stimulându-
i ambiţia: „vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, acţiunea sa nu a fost
decât primul din eforturile sale pline de succes pentru seducerea copiilor ei. Dar, la
fel ca Eva, şi ei îşi dau seama prea târziu de metodele lui de fermecare pentru a-i
îndepărta de la supunerea faţă de Dumnezeu. Nici subiectul în discuţie nu face
excepţie; nu e altceva decât o altă tactică a majestăţii sale întunecate.

Au trecut trei secole de când el, în mod plauzibil, le-a înfăţişat unui număr mare de
creştini ambiţioşi şi nemulţumiţi, perspectiva luminoasă a începerii unei „noi
orientări” prin abandonarea bisericii instituite ca învăţător de Fiul lui Dumnezeu şi
asumarea unui nou învăţător: Biblia şi numai Biblia, nou-născutul lor oracol.
Inteligenţa celui rău prevedea succesul acestei manevre. Iar rezultatul nu a fost mai
prejos decât cele mai optimiste aşteptări ale sale.

Pentru a se ridica la aşteptări era nevoie de un spirit aventuros. Majestatea sa

Satana a găsit candidatul perfect în călugărul apostat Luther care, el însuşi, în mod
repetat mărturiseşte – în Table Talk şi într-o altă lucrare publicată la Wittemberg în
1558 sub supravegherea lui Melanchton – că între el şi stăpânul său există o relaţie
foarte familială. Convorbirile sale cu Satana din diferite ocazii sunt mărturisite de
Luther însuşi – un martor demn de toată încrederea. Ceea ce a încercat să realizeze
prin intermediul şarpelui în grădină, a îndeplinit în lumea creştină.

„Dă-le un cârmaci pentru flota lor rătăcitoare,

Iscusit în arta lui şi dedat la înşelare
A cărui mână cu aventurare le va da direcţionare
Spre ţărmuri ostile, sau îi va scufunda în mare.”

Cum sfârşitul propus de cel rău în raidul său asupra bisericii lui Hristos era
distrugerea creştinismului, vom încerca să sortăm acum mijloacele adoptate de el
pentru a-şi garanta succesul.

Am demonstrat că Mântuitorul, în timpul vieţii Sale, nu a deviat niciodată de la

păzirea cu credincioşie a Sabatului (Sâmbetei) – iar cei patru evanghelişti fac
referire la asta de cincizeci şi unu de ori – ba chiar s-a proclamat „Domn al
Sabatului” fără a lăsa măcar o dată, prin poruncă sau practică, să se înţeleagă că El
schimbă ziua, înlocuind-o cu alta; am observat conduita apostolilor şi a sfintelor
femei în seara morţii Sale, pregătind miresmele pentru a Îi îmbălsăma trupul în
dimineaţa de după Sabat (sâmbătă) – aşa după cum ne informează sfântul Luca
(Luca 24:1) – prin aceasta plasând dincolo de orice îndoială dorinţa Fiului lui
Dumnezeu, din timpul vieţii Sale, de a păstra cu fermitate Sabatul; am adus în
atenţie acţiunile reprezentanţilor Săi rămaşi în viaţă după moartea Sa, aşa cum sunt
prezentate de sfântul Luca; am pus înaintea cititorilor realitatea indiscutabilă că
apostolii, pentru următorii treizeci de ani (Faptele Apostolilor) niciodată nu au
deviat de la practica Maestrului Divin, după cum ne spune sfântul Luca (Fapte
18:4): „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat (sâmbătă), şi îndupleca pe
iudei şi pe greci.” Convertiţii dintre neamuri, aşa cum vedem în text, erau instruiţi,
alături de iudei, să păzească sâmbăta, convertiţi fiind „iudei şi greci” la un loc.

Am atras atenţia, de asemenea, asupra textelor din Faptele Apostolilor (9), în

legătură cu folosirea exclusivă a Sabatului de către iudeii şi creştinii din perioada
aceea de treizeci de ani (după moartea Mântuitorului), ca singura zi din săptămână
păstrată de Hristos şi apostolii Săi, perioadă care epuizează mărturia scrisă
inspirată. Trecem acum mai departe şi suplimentăm lista dovezilor că Sabatul
(sâmbătă) are acest privilegiu, captând atenţia celor care cred că Scrierea Sacră s-ar
referi la prima zi a săptămânii.
Prima referire la duminică după învierea lui Hristos se găseşte în Evanghelia
sfântului Luca, la capitolul 24:33-40 şi Evanghelia sfântului Ioan, la capitolul
20:19.

Textele de mai sus se referă la unicul motiv pentru care s-au adunat o parte din
ucenici. Adunarea a avut loc în ziua învierii (duminica Paştelor), nu cu scopul
inaugurării „noii orientări” părăsind vechiul Sabat (sâmbăta) şi adoptând ca
„sfântă” o altă zi, deoarece nu ne este dat niciun indiciu cu privire la vreo
rugăciune, îndemn sau citire a Scripturilor, dar se face aluzie la demoralizarea
totală a ucenicilor care erau îngrămădiţi la un loc în odaia din Ierusalim „de frica
iudeilor”, după cum ne informează sfântul Ioan.

Al doilea text care vorbeşte despre duminică se găseşte în Evanghelia sfântului

Ioan, la capitolul 2, versetele 26 şi 29: „După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în
casă; şi era şi Toma împreună cu ei.” Mântuitorul, după ce a înviat, S-a înfăţişat
înaintea apostolilor pentru a satisface neîncrederea lui Toma, care lipsise la
întâlnirea din duminica Paştelor. Asta ar fi fost o ocazie de aur pentru Mântuitorul,
ca să schimbe ziua în prezenţa ucenicilor. Dar, la fel ca în ziua de Paşti, nu se spune
nimic despre vreo rugăciune, laudă sau citirea Scripturilor. A treia ocazie în care
ucenicii au fost împreună duminica, se găseşte în Faptele Apostolilor, capitolul 2,
versetul 1: „În ziua Cincizecimii (duminica), erau toţi împreună în acelaşi loc.”
Acum, ar trebui ca acest text să le ofere fraţilor noştri creştini, care se ghidează
după Biblie, speranţa că duminica substituie sâmbăta? Pentru că, atunci când le
spunem că iudeii au ţinut această duminică timp de 1500 de ani, şi au păstrat-o şi
după instaurarea creştinismului, timp de 1800 de ani, în acelaşi timp păzind şi
Sabatul, nu există nimic în acest text ce ar putea să ofere alinare sau consolare.
Cincizecimea este a cincizecea zi după Paşti, care a fost denumită Sabatul
săptămânilor (de şapte ori şapte zile); ziua ce urma după completarea acestor şapte
Sabate era ziua principală a întregului festival, care trebuia să cadă duminica. Care
israelit nu ar compătimi pe cei care ar căuta să găsească originea păzirii primei zile
a săptămânii în sărbătoarea secerişului (Rusaliile), pe care el o păzeşte de mai mult
de 3000 de ani? Cine altul decât creştinul biblic, care caută un pretext pentru a
scuza desacralizarea Sabatului care a fost întotdeauna ţinut de Hristos şi ucenicii
Săi, s-ar fi agăţat de festivalul iudaic al secerişului pentru a scuza actul său de
rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva învăţătorului său, Biblia?

Din nou, apologeţii biblici, ne atrag atenţia asupra Fapte 20:6-7: „În ziua dintâi a
săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea (…)” După toate aparenţele,
textul de mai sus ar trebui să ofere o oarecare consolare nemulţumiţilor noştri fraţi
biblici, dar pentru că şi-au asumat un rol de „încurcă-lume”, nu le putem permite
nici această fărâmă de confort. Le răspundem cu axioma: „Qui nimium probat, nihil
probat” (Cel ce dovedeşte prea multe, nu dovedeşte nimic). Să ne întoarcem la
capitolul 2 din Fapte, la versetul 46: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în
fiecare zi, frângeau pâinea acasă (…).” E suficient să arunci o privire ca să-ţi dai
seama că textul folosit ca să dovedească prerogativele exclusive ale duminicii
dispare când este pus alături de versetul 46. Ceea ce creştinii atribuie prin acest text
doar duminicii, sfântul Luca spune că era ceva obişnuit pentru fiecare zi a
săptămânii: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau
pâinea acasă.”

Un alt text care, în aparenţă, învaţă că sâmbăta a fost înlocuită de duminică se află
în 1 Corinteni 16:1-2.

„Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi (…) În ziua dintâi a săptămânii,
fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea (…).” Presupunând că cererea
sfântului Pavel a fost luată în calcul, să privim cu atenţie ce se făcea în fiecare
sâmbătă în timpul vieţii Mântuitorului şi după aceea, timp de treizeci de ani, după
cum ne informează cartea Faptele Apostolilor.

Urmaşii lui Hristos se întâlneau „în fiecare zi de Sabat”. „Pavel vorbea în sinagogă
în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci.” (Fapte 18:4) La ce
concluzie mai absurdă poţi ajunge, decât aceea că cititul din Scripturi, rugăciunea,
predica, lucruri care formau obişnuinţa de sâmbătă, aşa după cum s-a dovedit din
abundenţă, au fost asaltate de un apel care cere să fie transpuse în altă zi a
săptămânii?

Pentru a vedea valoarea acestui text în întregimea lui, trebuie să ne amintim ce au

făcut ucenicii şi sfintele femei în Vinerea Mare, înainte de apus. Au adus
mirodeniile după ce El a fost dat jos de pe cruce; au întrerupt orice activitate până
după terminarea Sabatului Domnului, şi abia atunci, duminică dimineaţa urmau să
reia procesul de îmbălsămare al trupului lui Isus.

Ne vom întreba, probabil, de ce nu au terminat acest proces de îmbălsămare

sâmbătă? Pentru că ei ştiau că această activitate va interfera cu păzirea Sabatului,
care era de importanţă superioară, şi până când nu se va putea dovedi că ziua
Sabatului care urma după Sabatul despre care vorbeşte textul, nu a fost păzită (ceea
ce ar fi fals, având în vedere că fiecare Sabat a fost ţinut),  cererea sfântului Pavel
de a colecta duminica rămâne în aceeaşi categorie cu munca de îmbălsămare a
trupului lui Hristos, care nu putea fi efectuată în Sabat şi a fost amânată până în
următoarea zi convenabilă, şi anume duminica, sau prima zi a săptămânii.

Făcând uz de toate textele din Noul Testament care fac referire la Sabat (sâmbătă),
şi la prima zi a săptămânii (duminica), şi arătând în mod concluziv, cu ajutorul
acestor texte, că nu poate fi găsit niciun pretext în Cartea Sfântă pentru înlocuirea
Sâmbetei cu duminica, nu mai rămâne decât să analizăm înţelesul expresiei „Ziua
Domnului” care se găseşte în Noul Testament, ceea ce ne propunem în următorul
articol, şi să conchidem cu remarci privitoare la lipsa de armonie din sistemul
religios pe care noi l-am dovedit lipsit de temei şi care se contrazice singur.
Articolul 23 septembrie 1893
„Între două cârje inegale şchiopătează
C-un picior pe adevăr ş-unul pe minciună
Se furişează-aşa, cu pas stingher spre ţintă
Convins doar că pierderea cursei mai urmează.”

În articolul de faţă ne propunem să investigăm cu atenţie o nouă (şi ultimă)

categorie de dovezi care se crede că pot convinge pe creştinul biblic de faptul că
Dumnezeu a înlocuit sâmbăta cu duminica pentru a I se închina în noua lege, şi că
dorinţa divină se găseşte înscrisă de Duhul Sfânt în scrierile apostolice.

Am aflat că această schimbare radicală a fost exprimată, din nou şi din nou, într-o
serie de texte în care se găseşte expresia „Ziua Domnului”.

După ce am analizat grupul de versete din Noul Testament, sub titlul „Sabat”,
însumând şaizeci şi unu de versete în evanghelii, Faptele Apostolilor şi epistole, şi
al doilea grup în care „prima zi a săptămânii” – sau duminica – (versetele din a
doua categorie sunt nouă), continuăm prin a examina al treilea şi ultimul grup de
texte pentru a salva sistemul biblic de acuzația că, în numele lui Dumnezeu, a
apărut un decret care, de fapt, nu are nicio susţinere din partea Bibliei.

Primul din această categorie se găseşte în Fapte 2:20: „Soarele se va preface în

întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi
strălucită.” Câte duminici s-au scurs de când profeţia a fost rostită? În zadar efortul
de a denatura înţelesul textului sacru – din „Ziua Judecăţii” în „duminică”!

Al doilea text din aceeaşi categorie se găseşte în 1 Corinteni 1:8 „El vă va întări
până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus
Hristos.” Orice nătâng îşi poate da seama că aici apostolul indică pur şi simplu Ziua
Judecăţii. Următorul text se găseşte în aceeaşi epistolă, la capitolul 5:5: „Un astfel
de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie
mântuit în ziua Domnului Isus.” Corinteanul incestuos era, desigur, salvat în
următoarea duminică!!! Mai departe, în 2 Corinteni 1:13-14: „Şi trag nădejde că
până la sfârşit veţi cunoaşte, cum aţi şi cunoscut în parte, că noi suntem lauda
voastră, după cum şi voi veţi fi lauda noastră în ziua Domnului Isus.”

Duminica sau Ziua Judecăţii? Care? Al cincilea text este din Epistola lui Pavel
către Filipeni, capitolul 1:6 „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această
bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Oamenii buni din Filipi,
încercând să atingă desăvârşirii în următoarea duminică, pot să îşi permită să râdă
de interpretarea asta!

Ne îndreptăm acum spre al şaselea text, care se găseşte în Filipeni 1:10: „Ca să
deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua
venirii lui Hristos.” Acea zi a fost următoarea duminică, într-adevăr! Până la urmă
nu a fost atât de mult de aşteptat. Al şaptelea text, 2 Petru 3:10: „Ziua Domnului
însă va veni ca un hoţ.” Aplicarea acestui text la duminică întrece orice absurditate.

Al optulea text, 2 Petru 3:12: „Aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în
care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului.”
Este vorba de aceeaşi zi la care se face referire în textul anterior; dacă textele ar
vorbi de „următoarea duminică”, asta i-ar fi pus pe creştini în stare de veghe în
următoarea sâmbătă noaptea.

Am prezentat cititorilor noştri opt din cele nouă texte folosite ca suport biblic în
efortul sacrileg de a dovedi că „Ziua Domnului” este duminica, şi cu ce rezultat?
Fiecare din ele oferă dovezi de primă mână în favoarea ultimei zile (Ziua Judecaţii),
se referă direct la ea, în mod absolut şi fără echivoc.

Cel de-al nouălea text în care întâlnim expresia „Ziua Domnului” este ultimul care
se găseşte în scrierile apostolice. Apocalipsa sau Revelaţia (Descoperirea), versetul
10 din capitolul 1 sună astfel: „În ziua Domnului eram în Duhul.” Însă această
exprimare nu le va oferi mai mult confort prietenilor noştri biblici decât versetele
anterioare. A folosit sfântul Ioan expresia cândva, înainte, în evangheliile sau
epistolele sale? E clar că nu. S-a referit el în vreo ocazie, până aici, la duminică?
Da, de două ori. Cum a denumit duminica în aceste două ocazii? Duminica Paştelor
a fost numită „Ziua dintâi a săptămânii” (Sfânta Evanghelie a lui Ioan, capitolul
20:1)

Din nou, în capitolul 20, versetul 19: „În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a
săptămânii.” Evident – deşi inspirat –, atât în evangheliile cât şi în epistolele sale,
Ioan numeşte duminica „întâia/prima zi a săptămânii”. Pe ce bază, atunci, se poate
presupune că el a renunţat la denumirea pe care o folosea? A fost mai inspirat când
a scris Apocalipsa, sau a adoptat o nouă denumire pentru duminică, una care era în
vogă atunci?

Un răspuns la aceste întrebări e de prisos, mai ales la ultima, având în vedere că

aceeaşi expresie a fost folosită de opt ori de sfântul Luca, sfântul Pavel şi sfântul
Petru, toţi sub inspiraţie divină, şi cu siguranţă că Duhul Sfânt nu ar inspira pe
sfântul Ioan să numească duminica ziua Domnului, în timp ce pe ceilalţi tot El i-a
inspirat să folosească această expresie când se refereau la Ziua Judecăţii. Experţii în
dialectică iau în considerare, printre motivele infailibile de certitudine, motivul
moral al analogiei sau inducţiei, prin care ni se permite să păşim cu certitudine de la
ceea ce ştiam către necunoscut. Fiind siguri de semnificaţia expresiei folosită de opt
ori cu acelaşi sens, ajungem la concluzia că aceeaşi expresie poate avea doar acelaşi
înţeles, mai ales că ştim că în toate cele nouă ocazii expresiile au fost folosite ca
urmare a inspiraţiei Duhului Sfânt.

Nici nu se doreşte, în sine, să se arate că, la fel ca celelalte versete, acesta ar avea
acelaşi înţeles. Sfântul Ioan (Apocalipsa 1:1) spune: „În ziua Domnului eram în
Duhul”; el ne oferă cheia înţelegerii acestei expresii în capitolul patru, primele două
versete: „După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer.” O
voce i-a spus: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”
Să urcăm în duh împreună cu Ioan. Încotro? Prin acea „uşă din ceruri”, spre cer? Şi
ce vom vedea? „Lucrurile ce au să se întâmple” (4:1). El s-a suit în duhul la cer. I s-
a spus să scrie, în totalitate, viziunea cu privire la ce urmează să se întâmple înainte
de – şi concomitent cu – „Ziua Domnului” sau Ziua Judecăţii; expresia „Ziua
Domnului” fiind în Scriptură rezervată exclusiv [1]  pentru Ziua Judecăţii.

Am adunat şi am studiat cu acurateţe orice dovadă din Noul Testament care ar

putea fi adusă în favoarea vreunei legi care desfiinţează Sabatul Vechii Legi, sau
prin care se înlocuieşte cu o altă zi pentru creştini. Am avut grijă să facem distincţia
aceasta ca nu cumva să se creadă că porunca a treia [2]  a fost abrogată sub noua lege
(noul legământ). Orice lege de acest gen a fost respinsă de călugării episcopali
metodişti în pastorala din 1874, şi citată de New York Heraldla aceeaşi dată, prin
următoarele: „Sabatul instituit la început şi confirmat în mod repetat de Moise şi
profeţi, nu a fost niciodată abrogat. O parte din legea morală, nu o parte din titlul
sau sacralitatea ei, a fost dată la o parte.” Declaraţia oficială de mai sus a angajat
acea mare masă de creştini biblici faţă de statornicia celei de-a treia porunci sub
noua lege.

Rugăm din nou ca cititorii noştri să acorde o atenţie celui de-al douăzecilea articol
din „cele 39 articole de religie” din Book of Common Prayer: „Bisericii nu i se
permite să decreteze/ordone ceva ce este contrar Cuvântului Scris al lui
Dumnezeu.”

CONCLUZIE

În această serie de articole ne-am străduit să îi instruim pe cititorii noştri pentru a-i
pregăti, prezentându-le o serie de realităţi incontestabile care se află în Cuvântul lui
Dumnezeu, pentru a ajunge la o concluzie irefutabilă. Sistemul biblic apărut în
secolul al XVI-lea, nu numai că a pus stăpânire pe posesiunile vremelnice ale
bisericii, dar a şi dezbrăcat creştinătatea, în cruciadele sale vandalice, atât cât a
putut, de toate sacramentele instituite de fondatorul ei, de sfântul sacrificiu şi aşa
mai departe, nereţinând altceva decât Biblia, pe care reprezentanţii săi au
pronunţat-o unicul lor învăţător în materie de doctrine creştine şi morală.

Un principiu esenţial, printre altele, pe care îl mai au şi astăzi, este acela al păzirii
Sabatului ca zi sfântă. De fapt, în ultimii trei sute de ani, a fost singurul punct al
crezului creştin în care a existat un consens deplin. Păzirea Sabatului constituie
suma şi substanţa teoriei biblice. Amvoanele răsună în fiecare săptămână de tirade
împotriva manierei indulgente de păzire a Sabatului pe care o au ţările catolice, în
contrast cu adevăraţii creştini, mulţumiţi de sine, din ţările în care oamenii se lasă
conduşi de Biblie. Cine va putea vreodată uita indignarea predicatorilor biblici în
lung şi-n lat, de la fiecare amvon protestant, cât încă nu se luase o decizie cu privire
la deschiderea târgului „World’s Fair” într-o zi de duminică, şi cine nu ştie astăzi că
o sectă, pentru a-şi arăta sfânta indignare în urma deciziei luate, a refuzat să
deschidă cutiile cu produsele lor, la acest eveniment?

Aceşti creştini de cel mai înalt grad, studiind cu atenţie Biblia, îşi pot găsi perechea
într-o anume clasă de oameni care trăiau pe vremea Mântuitorului şi care îl
persecutau zi şi noapte, supăraţi peste măsură, pentru că El nu a păzit Sabatul într-
un mod atât de strict şi îngust ca ei.

Ei Îl urau pentru că folosea bunul simţ în raport cu ziua, iar El nu a găsit niciun
epitet suficient de expresiv pentru a descrie dispreţul faţă de mândria lor fariseică.
Şi este foarte probabil ca mintea divină să aibă aceeaşi părere şi despre
simpatizanţii lor care trăiesc la sfârşitul secolului al XIX-lea. Măcar fariseii ţineau
adevăratul Sabat, dar fariseii noştri moderni, bazându-se pe naivitatea şi
credulitatea oamenilor, nici măcar o dată în viaţa lor nu au păzit adevăratul Sabat
pe care Maestrul lor Divin l-a respectat până în ziua morţii, şi pe care ucenicii Lui
l-au păzit, urmând exemplul Său, timp de treizeci de ani după moartea Lui, după
cum ne spune Biblia.

Cea mai evidentă contradicţie, care implică şi o respingere profanatoare deliberată a

celei mai pozitive porunci, ni se înfăţişează astăzi în acţiunile lumii creştine biblice.
Biblia şi Sabatul constituie cuvântul de ordine al protestantismului; dar am
demonstrat că, de fapt, este Biblia împotriva Sabatului. Am arătat că nu a existat
vreodată vreo discrepanţă mai mare decât aceea dintre teoria şi practica lor. Am
dovedit că nici strămoşii lor biblici şi nici ei nu au păzit vreodată Sabatul în viaţa
lor.

Evreii şi Adventiştii de ziua a şaptea sunt martori ai pângăririi lor săptămânale, şi a

faptului că şi-au ignorat propriul învăţător, Biblia, adoptând o zi ţinută de Biserica
Catolică. Care protestant poate, după ce a parcurs aceste articole cu o conştiinţă
curată, să continue să încalce legea lui Dumnezeu, păzind duminica? Care dintre
cele două, spune Biblia, de la Geneza la Apocalipsa, că este voia lui Dumnezeu?

Nu se poate găsi în istoria lumii o abandonare de la principii mai stupidă decât

aceasta. Învăţătorul cere în fiecare pagină ca legea Sabatului să fie ţinută în fiecare
săptămână, toţi recunoscându-L ca fiind „singurul învăţător infailibil”, şi totuşi,
ucenicii acestui învăţător nici măcar o singură dată în decursul a peste trei sute de
ani nu au respectat porunca divină! Acea mulţime de creştini biblici, metodiştii, au
declarat că Sabatul nu a fost niciodată desfiinţat, în timp ce urmaşii Bisericii
Engleze, împreună cu fiica ei, Biserica Episcopală a Statelor Unite, sunt obligaţi de
al douăzecilea articol al religiei, citat deja, să nu ceară sau să poruncească ceva
„împotriva Cuvântului Scris al lui Dumnezeu”. Cuvântul scris al Domnului
porunceşte ca sâmbăta să fie păzită, în mod absolut, repetat; cel care nu se supune
este ameninţat cu moartea. Toate sectele biblice sunt în această poziţie de auto-
contrazicere care nu poate fi nici motivată nici justificată.
Cât de bine se potrivesc cuvintele Duhului Sfânt acestei situaţii deplorabile!
„Iniquitas mentita est sibi” – „Inechitatea s-a minţit singură”. Propunându-şi să
urmeze Biblia şi numai Biblia, în mod ruşinos, totuşi, au adoptat învăţătura şi
practicile Bisericii Catolice – „mama tuturor mârşăviilor” – în pofida celor mai
teribile ameninţări pronunţate de Dumnezeu împotriva celor care nu se supun
poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.”

Înainte de a încheia această serie de articole, vrem să atragem atenţia cititorilor

noştri asupra titlurilor introductive, şi anume: primul – „Sabatul creştin, rodul
adevărat a unirii dintre Duhul Sfânt şi Biserica Catolică, mireasa Sa” și al doilea –
„Faptul că protestantismul revendică ceva în această privinţă s-a dovedit a fi fără
temei, contradictoriu şi suicidal.”

Prima frază are nevoie de puține dovezi. Biserica Catolică, cu mai bine de o mie de
ani înainte de apariţia protestanţilor, prin virtutea misiunii ei divine, a schimbat
ziua din sâmbătă în duminică. Spunem că în virtutea misiunii ei divine, deoarece
Acela care S-a numit pe Sine „Domn al Sabatului”, și în care toţi creştinii pretind
că cred, a poruncit tuturor, fără excepţie, să asculte de biserica Sa sub pedeapsa de a
fi consideraţi de El ca păgânii şi vameşii. Porunca este: „Să asculte de biserică” [3];
nu să citească Biblia, pentru că Biblia, așa cum este acum, nu exista atunci când
Mântuitorul a spus aceste cuvinte. Însă biserica, propria Sa creație, existase deja pe
pământ înainte de moartea Sa, pentru că El spune: „Pe această stâncă voi zidi
biserica Mea.” Lumea protestantă leapădă aceste cuvinte şi folosește în loc o
expresie nautică: „mai mult spaţiu”. Ei nu îi acordă deloc atenţie. Noţiunea lor
despre creştinism nu include un învăţător stabilit pe cale divină şi nici nu se
gândesc la vreun fel de rânduială, chiar făcută de Mântuitorul, care ar putea intra în
dezacord cu preconcepţiile lor. Evanghelia lor le dă libertatea să accepte sau să
respingă orice adevăr, chiar dacă Hristos a spus: „Cel ce nu va crede, va fi osândit.”

Dar protestantul spune: „Cum pot eu primi învăţături de la o biserică apostată?”

Cum, ne întrebăm noi, ai reuşit să primeşti învăţăturile ei întreaga ta viaţă, în
directă opoziţie cu învăţătorul pe care l-ai acceptat, Biblia, când vine vorba de
Sabat? Isus Hristos spune: „Pe baza cuvintelor din gura ta Te voi judeca”. Dar toţi
spun că biserica Lui s-a rătăcit, propagând erori. Această afirmaţie este falsă.
Majoritatea creştinilor susţin acest lucru. Tu faci parte din minoritate. A făcut Isus
Hristos, fondatorul ei, Creatorul tuturor lucrurilor, vreodată vreo gafă? Dacă da, să
arătăm lumii care este aceasta. Nu este cumva biserica Lui, ultima din creaţiile
Sale? A spus El ceva de vreun eşec privitor la biserica Lui? Nu a promis El că va fi
cu ea, învăţând-o, până la sfârşitul lumii? A încălcat El această promisiune? Nu a
declarat El cu convingere că „porţile iadului nu o vor înghite”? Au înghiţit-o? Dacă
tu crezi că da, atunci probabil crezi că El nu este demn de încredere şi omnipotent
şi, deci, nu e Dumnezeu.

Dumnezeul Tău este, conform poziţiei adoptate de tine, un înşelător. Situaţia ta este
o anomalie şi o contradicţie. Nu lăsa ca mânia ta să se reverse asupra bisericii; ea
nu este nici mai rea, nici mai bună decât atunci când El ţi-a dat-o drept îndrumător.
Garanţiile pe care le oferă El sunt numeroase în această direcţie. Una dintre ele este
aceea că ea va fi protejată de El şi de Duhul Sfânt până la sfârşit în predicarea
întregului adevăr.

Luând seama la limbajul oamenilor care sunt pasibili la înşelătorie, şi al căror

interes ar putea fi acela de a înşela, eşti tu dispus să accepţi cuvântul lor în locul
făgăduinţelor şi promisiunilor pe care ţi le-a făcut Însuşi Omnipotentul? Citeşte
Efeseni 5:25 şi întreabă-te dacă Hristos – pe care Pavel Îl oferă ca exemplu tuturor
bărbaţilor – a permis miresei Lui, pentru care „S-a dat pe Sine Însuşi”, ca ea să fie
„sfântă şi nepătată”, să decadă din statutul ei înalt. A nutri o astfel de idee e totuna
cu blasfemia şi, cu toate acestea, fiecare protestant trăieşte în această doctrină, care
învinuieşte biserica lui Hristos cu erori doctrinale, iar pe Mirele ei Divin de
abandonare perfidă, cu toate că sfântul Pavel Îl prezintă ca pe unul care „hrăneşte şi
îngrijeşte cu drag biserica” (versetul 29). Ea nu este doar mireasa, ci şi glasul şi
călăuza omenirii, care interpretează doctrinele Sale şi dă glas voinţei divine cu o
precizie infailibilă. Acest privilegiu Îl are de la El – un caracter pe cât de infailibil
pe atât de veşnic. În momentul naşterii sale, lumea protestantă a văzut că Sabatul e
prea bine înrădăcinat, prea evident pentru a-l ocoli. Era necesar astfel ca să fie de
acord cu o reglementare care implica dreptul bisericii de a schimba ziua, pentru mai
mult de trei sute de ani. De aceea, Sabatul creştin este până astăzi rodul bisericii
Catolice, ca mireasă a Duhului Sfânt, fără niciun cuvânt de protest din partea lumii
protestante.

Să aruncăm acum o privire la a doua afirmaţie, având doar Biblia ca învăţător şi

călăuză în materie de credinţă şi moralitate. Acest educator interzice cu fermitate
orice schimbare a zilei, indiferent de importanţa motivelor. Porunca cheamă la un
„legământ veşnic”. Ziua poruncită pentru a fi ţinută nu a fost niciodată păzită, astfel
dezvoltându-se o apostazie, pornind de la un aşa-zisul principiu fix, intrând astfel
într-o contradicţie cu sine, care înseamnă o adevărată sinucidere în contextul puterii
limbajului. Iar limitele imoralităţii nici nu au fost atinse încă. Nici pe departe.
Pretextul lor pentru părăsirea sânului Bisericii Catolice era abaterea de la adevăr,
aşa cum este el în Cuvântul Scris. Au adoptat Cuvântul scris ca fiind singurul
îndrumător, pe care nu după mult timp l-au abandonat, conform dovezilor din
belşug pe care le-am adus în aceste articole, şi au acceptat cu perversitate doctrina
Bisericii Catolice, în opoziţie directă cu simpla, invariabila şi constanta învăţătură a
unicului învăţător al esenţei doctrinei religiei lor, astfel scoţând şi mai mult în
evidenţă situaţia care ar putea foarte bine fi descrisă prin cuvintele: „bătaie de joc,
capcană şi amăgire.”

Dacă urmaşii reverendului Parsons, care sunt obişnuiţi să urle împotriva oricărei
reale sau presupuse încălcări a Sabatului biblic, se gândeasc să pornească un protest
împotriva logicii şi analizei pe care am făcut-o corciturii lor, îi asigurăm că orice
intenţie rezonabilă din partea lor de a aduna fragmentele împrăştiate ale hibridului,
şi de a-l restaura, va fi întâmpinată cu sinceră cordialitate şi multă consideraţie din
partea noastră. Dar le putem spune cititorilor că nu ne aşteptăm ca urlători
reverenţioşi, pe care îi cunoaştem bine, să latre solitar în această chestiune.
Iar ei ne cunosc prea bine ca să se supună umilirii pe care o analiză suplimentară a
acestei probleme anti-scripturale o cere. Tactica lor acum este aceea de a se „lăsa
jos”, şi cu siguranţă asta vor face.

SENEX

Note de subsol:

 Deşi autorul articolului a observat corect că Apocalipsa 1:10 nu poate face

[1]

referire la duminică, el se înşală declarând că expresia se referă la ziua judecăţii.

Această expresie face referire la ziua lui Isus, Sabatul, n.tr.

 Porunca privitoare la Sabat este a patra în Biblie, dar Biserica Romano-Catolică

[2]

omite complet porunca a doua şi împarte porunca a zecea în două părţi pentru a
obţine zece porunci, n.tr.

 Nu susținem această poziție. Scopul acestei broșuri este doar acela de a arăta
[3]

provocarea pe care Biserica Romano-Catolică a avut-o pentru protestantism în

privința Sabatului biblic. Nu susținem greșelile teologice făcute în această broșură,
n.tr.

De ce nu păstrezi sfântă ziua de Sabat?

Voi adresa o întrebare foarte simplă şi serioasă, la care i-aş ruga pe toţi cei care
mărturisesc că urmează „Biblia şi numai Biblia” să îi acorde cea mai serioasă
atenţie. Întrebarea este: De ce nu păstrezi sfântă ziua de Sabat?

Porunca Dumnezeului Atotputernic stă clar scrisă în Biblie în aceste cuvinte: „Adu-
ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul
tău.  Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să
nu faci nicio lucrare în ea.” (Exodul 20:8-11). Şi din nou: „Şase zile să lucraţi, dar
ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Sabatul, ziua de odihnă, închinată
Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea. Să n-
aprinzi foc, în niciuna din locuinţele voastre, în ziua Sabatului.” (Exodul 35:2-3).
Cât de strictă şi precisă este porunca lui Dumnezeu în această privinţă. Nici o
lucrare nu avea voie să fie făcută în acea zi specială pe care El Însuşi a ales-o aparte
pentru Sine şi a sfinţit-o; El a cerut poporului Său să nu aprindă nici măcar focul în
această zi. Şi, în consecinţă, când copiii lui Israel „au găsit un om care aduna lemne
în ziua de Sabat”, „Domnul i-a zis lui Moise: «Omul acesta să fie pedepsit cu
moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre afară din tabără.» Toată adunarea l-a
scos afară din tabără şi l-a ucis cu pietre; şi a murit, cum poruncise lui Moise,
Domnul.” (Numeri 15:32-36). Aceasta fiind porunca lui Dumnezeu, atunci, întreb
din nou, de ce nu o respectaţi? De ce nu păstraţi ziua de Sabat sfântă?
Probabil îmi veţi răspunde că ţineţi Sabatul sfânt – pentru asta vă opriţi din treaba
din cursul săptămânii, şi cu sârguinţă mergeţi la biserică, şi vă spuneţi rugăciunile,
şi acasă citiţi din Biblie, în fiecare duminică din viaţa voastră.

Dar duminica nu este ziua de Sabat. Duminica este prima zi din săptămână;
Sabatul era a şaptea zi din săptămână. Dumnezeul cel Mare nu a dat o poruncă ca
oamenii să ţină o zi din şapte sfântă; El a numit propria Sa zi, şi a spus desluşit,
„Vei ţine sfântă ziua a şaptea;” şi El a desemnat şi un motiv pentru alegerea acestei
zile mai degrabă decât oricare alta – un motiv care îi aparţine acestei singure zile, şi
nu poate fi pus în dreptul alteia. El spune: „Căci în şase zile a făcut Domnul
cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de
aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Atotputernicul
Dumnezeu a poruncit ca toţi oamenii să se odihnească de munca lor pentru că şi El
S-a odihnit în ziua aceea: El nu S-a odihnit într-o zi de duminică, ci sâmbăta.
Duminica, care este prima zi din săptămână, a început El lucrarea creaţiunii. El nu a
terminat-o; ci a fost sâmbătă când El „Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în
ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a
binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de
toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse” (Geneza 2:2-3). Nimic nu poate să
fie mai simplu şi uşor de înţeles decât aceasta. Şi nu este nimeni care îndrăzneşte să
conteste. Este recunoscut de către toată lumea că ziua pe care Dumnezeul
Atotputernic a indicat-o să fie păstrată sfântă de fapt a fost sâmbăta, nu duminica.
Atunci de ce păstrezi sfântă ziua de duminică, şi nu sâmbătă?

Îmi veţi spune că sâmbăta a fost Sabatul iudeu, dar Sabatul creştin a fost schimbat
în duminică! Dar de către cine? Cine are autoritatea de a schimba o poruncă directă
a Atotputernicului Dumnezeu? Când Dumnezeu a vorbit şi a zis, să sfinţeşti ziua a
şaptea, cine a îndrăznit să zică: Nu, tu poţi să lucrezi şi să îţi faci treaba şi în ziua a
şaptea, dar să ţii ziua întâi în loc? Aceasta este o întrebare foarte importantă şi nu
ştiu cum ai putea să răspunzi.

Tu eşti un protestant şi pretinzi că te iei după Biblie şi numai după Biblie, şi totuşi
într-o problemă aşa de importantă, de a sfinţi o zi în şapte, tu te pui împotriva
cuvântului clar al Bibliei, şi pui o altă zi în locul zilei pe care Biblia a poruncit-o.
Porunca de a sfinţi ziua a şaptea este una dintre cele zece porunci; crezi că celelalte
nouă sunt încă obligatorii; cine ţi-a dat voie să o modifici pe cea de-a patra? Dacă
eşti consecvent cu propriile principii, dacă într-adevăr urmezi Biblia şi numai
Biblia, poţi reda o porţiune din Noul Testament unde porunca a patra se vede clar
modificată, sau cel puţin de unde poţi deduce cu încredere că a fost voia Lui
Dumnezeu ca creştinii să facă această schimbare în ceremonie pe care voi aţi făcut-
o? Să vedem dacă se pot găsi asemenea citate. Mă voi uita la scrierile propriilor tăi
campioni, care au încercat să apere practicile voastre în această privinţă.

1. Primul citat pe care îl găsesc legat de acest subiect este: „Nimeni, dar, să nu vă
judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu
privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat.” (Coloseni 2:16). Aş putea
înţelege ca un creştin biblic să argumenteze de la acest pasaj, că noi nu trebuie să
facem nicio diferenţă între sâmbătă, duminică, şi oricare altă zi din săptămână, că în
dispensaţiunea creştină toate aceste distincţii pentru zile nu mai sunt. O zi ar fi
putut fi la fel de bună şi sfântă ca oricare alta. Putea să nu fie niciun Sabat, nicio zi
sfântă. Dar nu există nici o silabă care să arate faptul că obligaţiile Sabatului au fost
transferate de la o zi la alta.

2. În al doilea rând au fost citate cuvintele Sf. Ioan:  „În ziua Domnului eram în
Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.”
(Apocalipsa 1:10). Este oare posibil ca cineva pentru un moment să îşi poată
imagina că aici este o lege clară care să poată schimba ziua de sărbătoare de la ziua
a şaptea la ziua întâi? Acest pasaj este cu totul mut cu privire la acest subiect. Ne dă
doar autoritate biblică pentru a numi o zi în particular „ziua Domnului” (dar nici
măcar nu scrie care zi).

3. În rândul următor este amintit faptul că Sf. Petru le-a poruncit corintenilor
convertiţi: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va
putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu.” (1
Corinteni 16:2). Cum este posibil să afecteze acest citat legea Sabatului iudaic?
Aici se porunceşte un anumit act de a da pomană  care să fie făcut în prima zi din
săptămână. Nu spune absolut nimic despre a nu face anumite acte de rugăciune  şi
de adorare publică în ziua a şaptea.

4. Dar a fost în „prima zi din săptămână” când ucenicii s-au ascuns cu uşile închise
de frica iudeilor, şi Isus a stat în mijlocul lor. Şi din nou a fost după opt zile (adică
în prima zi din următoarea săptămână) că „ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi
era şi Toma împreună cu ei” (Ioan 20:19, 26): asta vrea să spună, că era în seara
învierii când Domnul nostru S-a arătat mai multor ucenici care erau adunaţi
împreună. Şi peste opt zile S-a arătat aceloraşi ucenici la care s-a mai adăugat şi Sf.
Toma. Ce legătură este între aceste fapte şi porunca de a sfinţi ziua a şaptea?
Domnul S-a ridicat dintre cei morţi în prima zi a săptămânii, şi în seara aceleiaşi
zile a apărut în faţa mai multor ucenici. El apare din nou în aceeaşi săptămână, şi
probabil că şi în alte zile în acel interval. Lăsaţi protestanţii, dacă vor, să păzească
prima zi din săptămână pentru a comemora acest uimitor mister, învierea lui
Hristos, şi evidenţele cu care i-a învrednicit pe ucenicii Lui cei neîncrezători. Dar
aceasta nu reprezintă autoritate scripturistică pentru a înceta de a păzi ziua a şaptea,
pe care Dumnezeu a poruncit limpede să o păzim.

5. Dar la sfârşit avem exemplul apostolilor înşişi. „În ziua dintâi a săptămânii, eram
adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea
ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii.” (Faptele Apostolilor 20:7).
Aici avem dovadă clară că ucenicii s-au adunat pentru ceremonia sfintei
împărtăşanii, şi că ei au auzit o predică într-o zi de duminică. Dar este aici vreo
dovadă că nu au făcut acelaşi lucru şi sâmbăta? Nu este clar scris că aceşti creştini
timpurii „toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea
acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă”? (Faptele Apostolilor 2:46). Şi,
de fapt, nu ştim noi oare din alte surse că, în multe părţi ale bisericii, creştinii
timpurii aveau obiceiul de a se întâlni împreună pentru adorare publică, pentru a
primi sfânta comuniune, şi pentru a îndeplini alte slujbe, în ziua de sâmbătă la fel
ca şi duminica? Din nou spun deci: Lăsaţi protestanţii să păzească prima zi din
săptămână, pentru ca ei să se asemene creştinilor adunaţi în camera de sus, dar
lăsaţi-i să ştie că asta nu poate să îi elibereze cumva de porunca de a păstra sfântă o
altă zi, deoarece în acea zi El „S-a odihnit de toată munca”.

Nu mai cunosc niciun alt pasaj pe care protestanţii au obiceiul de a-l cita pentru a-şi
apăra practica de a păzi prima zi din săptămână în locul celei de a şaptea. Dar cu
siguranţă cele pe care le-am citat nu sunt de aşa natură ca să satisfacă orice om
rezonabil care priveşte spre cuvântul scris al lui Dumnezeu, precum mărturiseşte că
priveşte, şi anume ca fiind singurul mijloc de a învăţa voia lui Dumnezeu. Este
absolut imposibil ca o persoană rezonabilă şi grijulie să fie satisfăcută de aceste
texte pe care le-am citat, că Atotputernicul Dumnezeu ar fi intenţionat să transfere
obligativitatea sâmbetei de sub vechea lege asupra duminicii sub cea nouă. Şi
totuşi, protestanţii au transferat-o, şi se pare că ei n-au avut niciodată cea mai mică
îndoială că făcând astfel, ei încalcă una dintre poruncile lui Dumnezeu. De
ce? Deoarece, deşi vorbesc atât de mult despre urmarea Bibliei şi numai a
Bibliei, ei de fapt se lasă conduşi în această privinţă de vocea tradiţiei. Da, pe cât
de mult urăsc şi denunţă acest cuvânt (n.tr. tradiţia), ei, de fapt, nu au o altă
autoritate pentru a pretinde această importantă schimbare. Generaţia prezentă de
protestanţi sfinţeşte duminica în loc de sâmbătă, deoarece au primit-o ca parte a
religiei creştine de la generaţia antecedentă, şi acea generaţie a primit-o de la
generaţia dinaintea lor şi aşa mai departe, de la o generaţie la alta înapoi, printr-
o succesiune continuă, până când ajungem la timpul aşa zisei Reforme, când cei
care au efectuat schimbarea religiei în această ţară au lăsat neatinsă această
porţiune specială de credinţă şi practică catolică.

Dar dacă s-ar fi întâmplat altfel – dacă vreun „reformator” şi-ar fi pus în cap să
denunţe păzirea duminicii ca act de corupţie şi superstiţie a papei şi să insiste că
Sabatul este ziua pe care Dumnezeu a lăsat-o sfântă şi că El nu a autorizat nicio
ţinere a oricărei alte zile – toţi protestanţii ar fi fost obligaţi să asculte în supunere
faţă de principiul lor: urmarea Bibliei şi numai a Bibliei, ei ar fi trebuit, fie să
recunoască această învăţătură ca fiind cea adevărată şi să se întoarcă la păzirea
Sabatului evreiesc, sau să nege spunând că nu există niciun Sabat. Deci, într-o
manieră asemănătoare, orice om contemporan care, în mod onest şi fără
prejudecăţi, s-ar apuca să îşi alcătuiască o formă de convingere religioasă şi să ţină
ceea ce este scris în Cuvântul Lui Dumnezeu, trebuie să ajungă la aceeaşi
concluzie: fie el trebuie să creadă că Sabatul evreiesc este încă legat de conştiinţa
oamenilor din cauza poruncii divine: „Vei ţine sfântă ziua a şaptea”; sau el trebuie
să creadă că niciun Sabat nu îi este impus din cauza poruncii apostolice „Nimeni
dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de
sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat”. (Coloseni
2:16). Indiferent la care dintre aceste două concluzii ar ajunge el în mod sincer, el
nu ar şti nimic despre un Sabat creştin ca entitate distinctă faţă de cel evreiesc,
comemorat într-o altă zi şi păzit într-o manieră diferită, pentru că Sfânta Scriptură
nu vorbeşte niciunde despre aşa ceva.

Acum, i-a seama, în toate acestea tu mă vei înţelege foarte greşit dacă presupui că
eu mă cert cu tine pentru purtarea ta în această privinţă pe baza unui principiu
adevărat şi drept, în alte cuvinte, un principiu catolic; adică acceptarea fără ezitare
a ceea ce îţi este dat ţie de către o tradiţie continuă. Eu nu aş rupe de la tine nici
măcar un singur petic şi fragment din adevărurile divine pe care tu le-ai ţine.
Doamne fereşte! Ele sunt cele mai de preţ lucruri pe care le deţii, şi cu
binecuvântarea Lui Dumnezeu acestea pot servi ca indicii ca să te scoată afară din
labirintul erorilor în care te afli, mai degrabă din vina înaintaşilor tăi de acum trei
secole decât din a ta. Eu mă cert cu tine, nu pentru că eşti inconsistent în practicarea
ocazională a principiilor adevărate, ci pentru faptul că îţi însuşeşti principii false ca
reguli generale. Păzeşti duminica, şi nu sâmbăta, şi faci bine în felul acesta, pentru
că aşa făceau toţi creştinii când a început protestantismul. Dar tu ai abandonat alte
datini catolice care erau la fel de universal valabile la data aceea, preferând
noutăţile introduse de omul care a inventat protestantismul faţă de tradiţiile
neschimbate de mai mult de 1500 ani. Noi nu te acuzăm că ai făcut din duminică
ziua ta sfântă în locul sâmbetei, ci pentru că ai respins tradiţia, care este singura
lege sigură şi clară prin care datina poate fi justificată. În actul exterior facem la fel
ca şi voi în această privinţă, nici noi nu mai păzim sabatul evreiesc, ci duminica în
locul său. Dar atunci există această diferenţă remarcabilă între noi, şi anume că
noi nu pretindem ca voi că obţinem autoritatea noastră de a face astfel dintr-o
Carte, ci noi o luăm de la un învăţător viu, acest învăţător fiind biserica. Mai
mult decât atât, noi credem că nu orice lucru pe care Dumnezeu vrea să-l
cunoaştem şi să-l facem este scris în Biblie, dar că pe lângă asta mai este şi un
cuvânt nescris al lui Dumnezeu, pe care suntem datori să îl credem şi să-l păzim, la
fel cum credem şi ascultăm Biblia însăşi, în concordanţă cu cele zise de apostol:
„Rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin
epistola noastră.”(2 Tesaloniceni 2:14). Noi, catolicii, avem exact aceeaşi
autoritate de a păstra duminica drept zi sfântă în loc de sâmbătă, la fel cum avem
pentru orice alt articol al crezului nostru, şi anume autoritatea „bisericii
Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului”(1 Tim. 3:15 u.p.), în vreme
ce voi, care sunteţi protestanţi, cu adevărat nu aveţi nicio autoritate. Pentru că nu
este nicio autoritate pentru aceasta în Biblie, şi tu nu poţi îngădui că poate fi
autoritate pentru aceasta în altă parte. Tu, cât şi noi, urmăm de fapt tradiţia în
această privinţă, dar noi o urmăm, crezând că ea este o parte din cuvântul lui
Dumnezeu, iar biserica gardianul şi interpretul desemnat în mod divin. Tu o urmezi
învinuind-o tot timpul ca fiind un ghid supus greşelii şi trădătoare, care face
deseori „legile lui Dumnezeu fără efect”.

The Clifton Tracts, vol. III, Londra, 1853, punctul 48.