Natura creată în teologia bizantină

Dumnezeu Cel necreat Se descoperă, nu prin Ființa Sa, ci în lucrare sau har, prin elementele
lumii create, de aici tragem concluzia că între Dumnezeu și lumea creată nu există identitate
de ființă, așadar icoanele nu sunt dumnezei.

se arată, ca deosebire între Dumnezeul necreat şi lumea creată, faptul că

Dumnezeu le are toate prin Sine, iar lumea creată le are toate ca dar: întâi
darul fundamental al firii ei, adusă la existenţă prin creaţie, cu însuşirile ei, apoi
darurile superioare ce le vin făpturilor conştiente prin participarea la puterile
dumnezeieşti mai presus de firea creată. Toate cele ce n-au cele ce sunt prin
ele, ci printr-un dar venit de mai sus, nu sunt ultima realitate. Şi trebuie să
existe o realitate care le are toate prin Sine şi de la care vine tot ce e dăruit.
Trebuie să existe un Dumnezeu al iubirii. Arienii amestecau creatul cu
necreatul, adică ceea ce dăruieşte cu ceea ce primeşte darul în sens panteist. E
o confuzie pe care le fac toate filosofiile care nu cunosc decât lumea aceasta.
Omul nu poate înțelege acest sens intim al creației lumii naturale ex nihilo

Dumnezeu îi dă creaturii o fire din nimic. Dar îi dă o fire care se cere însoţită în
unele din formele ei de viaţă. Iar această viaţă îi este data de Dumnezeu. Îi este
deci dată potrivit firii ei, dar puterea de a o da aparţine firii lui Dumnezeu,
Viaţa prin Sine. Dar aceasta o face în mod special Dumnezeu, după arieni, cu
Hristos. De aceea îl numesc şi pe El Dumnezeu. Se vede şi în aceasta
panteismul lor.
Textul românesc al Bibliei are expresia: "La început", nu "întru început". Iar
prin aceasta, Cuvântul e văzut mai mult în relaţie cu lumea creată. El era la
începutul ei, adică înainte de ea şi, ca atare, Cel ce face posibil ca ea să
înceapă. Dar Sfântul Chiril, luând expresia greacă în sens literal ( εν άρχή ),
insistă mult asupra faptului că Cuvântul era din veci în Tatăl, Care e începutul
fără de început al Fiului. Pe Sfântul Chiril îl interesa în primul rând co-
eternitatea Fiului cu Tatăl. Prin aceasta vede chiar în expresia "întru" începutul
coexistenţei eterne a Fiului cu Tatăl. Desigur că aceasta înseamnă şi că
Cuvântul era când a început lumea, deci arăta şi relaţia Lui cu lumea, care are
un început, şi anume chiar în El.
Între lumea creată și Dumnezeul Creatorul ei există o relație energetică/harică, de aceea și
icoanele ca materie sunt purtătoare de putere și făcătoare de minuni

Părintele Stăniloae spune: „Creația nu trebuie înțeleasă ca un act prin care Dumnezeu creează
o realitate separată de Sine, ca pe un obiect exterior Sie-și, care ar fi primul obiect.
Dumnezeu creează lumea în Sine, printr-o manifestare a energiei sale spirituale. Desigur,
Dumnezeu nu trebuie nici confundat cu o parte sau cu o forță a lumii; Dumnezeu e neseparat
de lume și lumea neseparată de El, dar El este cauza necondiționată a lumii” (op.cit., p. 11).
(Imag. 1)

Dacă lumea n-are un început., ea e din veci. O lume deosebită de Dumnezeu

este numai o lume care are pe cineva ca început, care nu are la rândul lui un alt
început. Dar e absurd a cugeta o lume, plină de mărginirile şi imperfecţiunile
evidente, care să nu aibă un început suprem, care e deci altfel decât ea, şi care
nu are o desăvârşire în lipsa Lui de început. El fiind începutul prin excelenţă.
Spunându-se: "la început era Cuvântul", EI este pus în legătură cu lumea, care
are un început. Lumea nu a apărut independent de EI, spunându-se doar că EI
exista atunci când a apărut lumea. Ci El a fost cauza ei necauzată, cum spune
Evanghelistul în versetul 3, In. 1,1-3.

Componentele Revelației dumnezeiești:

1. Lucrarea lui Dumnezeu este prima componentă a Revelației;

2. A doua componentă este cuvântul;
3. A treia componentă este chipul, Întruparea.

Pr. Stăniloae: „Pentru credința și viziunea creștină există 3 etape în descoperirea lui
Dumnezeu, în apropierea dintre Dumnezeu și creație, în spiritualizarea creației:

1. E perioada de la căderea protopărinților până la Ioan Botezătorul;

2. Perioada de la întruparea, răstignirea, învierea, înălțarea lui Hristos;
3. Și coborârea Duhului Sfânt până la sfârșitul timpului, și viața ce urmează după
sfârșitul timpului, în veșnicie” (op. cit., p. 17).

Culmea Revelației este Hristos-Omul.

(Stăniloae, op. cit., p. 19)

Fiecare din actele lui Hristos reprezintă o spiritualizare a firii umane, a materiei carnale, a
întregului Univers.

Singur Dumnezeu are prin Sine calitatea şi puterea de-a impune creaţiei legi,
după care aceasta se conduce prin constituţia dată ei, dar şi prin voinţă.
Dumnezeu este deasupra legilor, căci e deasupra creaţie. De El depind toate
prin legile date lor (existenţelor), fără de care nu pot exista.
Dacă Hristos nu e Fiul lui Dumnezeu după fire, El nu ne-a putut răscumpăra de
sub puterea răului şi nu ne-a putut face fii ai lui Dumnezeu-Tatăl, după har.
Hristos ar fi fost un mincinos dându-se drept Fiul lui Dumnezeu, una în fiinţă cu
Tatăl. Apostolii ar fi şi ei nişte mincinoşi. Dar cum ar fi primit moarte de martiri
pentru o minciună? Numai faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om asigură
valoarea persoanelor umane şi veşnicia lor. Numai viaţa veşnică după viata din
istorie asigură lumea şi omul de o valoare şi le dă un sens. Aşa se explică
paradoxul că toate au un sens, dar, în acelaşi timp, nu au sens în ele însele. Au
sens numai în Dumnezeu. Lumea e măreaţă, dar e în acelaşi timp supusă prin
sine deşertăciunii. Numai în Dumnezeu e măreaţă şi minunată. Şi ştim că va fi
veşnică în Dumnezeu din faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pe veci.