CURS I. MEDICINĂ COMUNITARĂ (21.02.

2019)

OBIECTIVELE ȘI RECOMANDĂRILE O.M.S.

O.M.S. abordează sănătatea orală ca parte integrantă a sănătății generale, bolile sau
afecțiunile orale având un puternic impact asupra stării de sănătate și de bunăstare a individului.
Sănătatea orală și cea generală au factori de risc comuni legați de dietă, de consumul de tutun și de
consumul excesiv de alcool. Există inegalități profunde în sănătatea orală între regiuni, între țări și
chiar în interiorul aceleiași țări, inegalități legate de sex, de rasă sau etnie, sau inegalități legate de
starea de sănătate generală. Deși bolile sau afecțiunile dentare și maxilo-faciale obișnuite pot fi
prevenite, nu toți membrii comunităților sunt informați sau sunt capabili să beneficieze de măsurile
de prevenire a îmbolnăvirilor și de măsurile de promovare a sănătății orale. Reducerea acestor
inegalități se realizează prin abordarea populației țintă cu cel mai mare factor de risc pentru
afecțiunile orale și maxilo-faciale și creșterea accesului a populației țintă la sistemul de îngrijiri
existente. Pentru implementarea acestor programe de prevenire trebuie să existe parteneriate între
organizațiile non-guvernamentale naționale și internaționale și centrele de colaborare ale O.M.S.
pentru sănătate orală.
Una dintre responsabilitățile majore ale O.M.S. este surprinderea tiparului și a tendințelor
afecțiunilor orale și maxilo-faciale, analiza determinanților bolii (cu referire particulară la populația
dezavantajată). De asemenea, O.M.S. urmărește să ofere instrumente pentru colabroare
intersectorială și pentru participarea comunității și urmărește să sprijine deciziile politice, reforma
sistemelor de îngrijiri de sănătate și dezvoltarea strategiilor comunitare de control a bolilor orale. În
anul 2003, O.M.S. a pulbilcat programul global de promovare a sănătății orale în vederea
îmbunătățirii sănătății orale în cursul secolului XXI. Acest raport subliniază faptul că, în ciuda
îmbunătățirii mari a stării de sănătate orală a populației din întreaga lume, problemele încă persistă,
în special între grupurile defavorizate în țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Obiectivele
acestui program au fost reorientate în acord cu strategia de prevenire și promovare a sănătății,
punându-se accent pe dezvoltarea politicilor globale de promovare a sănătății orale și prevenirea
îmbolnăvirilor orale. Acest program se bazează pe politici de sănătate orală îndreptate către controlul
factorilor de risc pentru sănătatea orală bazate pe abordarea comună a factorilor de risc, accentul
fiind pus pe factorii de risc comportamentali (dietă, nutriție, igienă orală, fumat și consum excesiv de
alcool).

O.M.S. împreună cu F.D.I. au formulat obiectivele sănătății orale în ceea ce privește boala
carioasă și boala parodontală.
Obiectivele pentru boala carioasă:
– Până la vârsta de 6 ani, 50% dintre copii să fie indemni la carie;
– Până la vârsta de 12 ani, indicele D.M.F.T. să nu depășească 3;
– Până la vârsta de 18 ani, 85% dintre pacienți să nu prezinte edentații;
– La 35-44 de ani, 75% dintre dinți să fie prezenți pe arcadă;
– La vârste de peste 65 ani, se urmărește reducerea cu 25% a edentațiilor.
Obiective pentru boala parodontală:
– Până la vârsta de 18 ani, 90% dintre indivizi să prezinte 5 sextanți sănătoși;
– La 35-44 de ani, 75% dintre indivizi să prezinte 3 sextanți sănătoși;
– La peste 65 de ani, numai 10% dintre indivizi să prezinte forme grave de parodontopatie.
 O.M.S., împreună cu F.D.I. și cu Asociația Internațională pentru Cercetări Dentare (I.A.D.R.)
au elaborat scopurile, obiectivele și țintele pentru anul 2020.

Scopurile pentru anul 2020 sunt:

1. Reducerea impactului afecțiunilor de origine orală și cranio-facială asupra sănătății și dezvoltării
psiho-sociale, punând accent pe promovarea sănătății și reducerea bolilor orale în populație.
2. Reducerea impactului manifestărilor orale și cranio-faciale ale bolilor sistemice și folosirea acestor
manifestări pentru diagnosticul precoce pentru prevenire și managementul eficient al bolilor
sistemice.

Obiectivele pentru anul 2020 sunt:

1. Reducerea mortalității datorate afecțiunilor orale și cranio-faciale.
2. Reducere morbidității datorate bolilor orale și cranio-faciale și, în consecință, creșterea calității
vieții.
3. Promovarea susținută prioritară a politicilor și programelor în cadrul sistemelor de sănătate orală
derivate din îmbunătățirea sistematică a celor mai bune practici.
4. Dezvoltarea sistemelor de sănătate orală cu cost final accesibil pentru prevenția și controlul
afecțiunilor orale și cranio-faciale.
5. Integrarea promovării sănătății orale și în alte sectoare care influențează sănătatea, utilizând
factorii de risc comuni.
6. Dezvoltarea programelor de sănătate orală în vederea controlului determinanților sănătății.
7. Întărirea sistemelor și metodelor de supraveghere a sănătății orale.
8. Promovarea responsabilității sociale și a practicilor etice în rândurile personalului medical.
9. Reducerea inegalităților dintre diferitele grupuri socio-economice din cadrul unei țări și între țări
în privința sănătății orale.
10. Creșterea numărului furnizorilor de servicii de sănătate calificați în supravegherea
epidemiologică a tuturor afecțiunilor orale.

Țintele pentru anul 2020 sunt:

1. Durerea
– reducerea graduală a durerii de origine orală și cranio-facială;
– reducerea numărului de zile absentate de la școală sau serviciu rezultate în urma durerii de
origine orală și cranio-facială;
– reducerea numărului de persoane afectate de limitări funcționale (dureri, dinți lipsă, dinți
traumatizați, anomalii dentare sau/și cranio-faciale congenitale);
– reducerea prevalenței impactului social moderat și sever în activitatea zilnică rezultat din
durere, deteriorări și aspecte estetice.
2. Dezechilibre funcționale – reducerea numărului persoanelor cu dificultăți în ceea ce privește
masticația, deglutiția și fonația.
3. Boli infecțioase – creșterea numărului furnizorilor de servicii medicale specializați în depistarea și
minimizarea riscurilor transmisiei bolilor infecțioase în domeniul sănătății orale.
4. Cancerul oro-faringian
– reducerea prevalenței cancerului oro-faringian;
– creșterea speranței de viață a cazurilor tratate (rata de supraviețuire la 5 ani);
– creșterea depistării premature a cancerului oro-faringian;
– creșterea raportărilor rapide;
– reducerea expunerii la factorii de risc (tutun, alcool, nutriție);
 – creșterea numărului persoanelor afectate de boală care primesc asistență multidisciplinară
de specialitate.
5. Manifestările orale ale infecției cu virusul HIV
– reducerea prevalenței infecțiilor oro-faciale oportuniste;
– creșterea numărului furnizorilor de servicii medicale specializați în diagnoza și tratamentul
manifestărilor infecțiilor cu HIV;
– creșterea numărului autorilor de programe de sănătate preocupați de repercursiunile
infecțiilor cu HIV în sănătatea orală.
6. Traumatismele
– creșterea depistării premature;
– creșterea raportărilor rapide;
– creșterea numărului furnizorilor de servicii medicale specializați în diagnosticarea și
asigurarea asistenței de urgență;
– creșterea numărului persoanelor afectate de traumatisme care primesc, când este cazul,
asistență multidisciplinară de specialitate.
7. Anomalii cranio-faciale
– reducerea expunerii la factorii de risc (tutun, alcool, agenți teratogeni, deficiențe de
nutriție);
– creșterea accesului la screening-ul genetic și la consiliere de specialitate;
– creșterea depistării premature;
– creșterea raportărilor rapide;
– creșterea numărului persoanelor afectate care primesc asistență multidisciplinară de
specialitate;
– creșterea depistării premature a malocluziilor grave și creșterea raportărilor acestora.

CURS II. MEDICINĂ COMUNITARĂ (28.02.2019)

8. Cariile dentare
– creșterea proporției copiilor indemni la carie cu 40% la vârsta de 6 ani (90% dintre copii să
fie indemni la carie);
– reducerea indicelui DMFT cu 50% la vârsta de 12 ani (DMFT să aibă maxim valoarea 1),
acordând o atenție deosebită grupurilor cu risc crescut din populație;
– reducerea DMFT, acordând atenție sporită grupurilor de populație cu grad înalt de risc,
utilizând media și distrubuția;
– reducerea numărului extracțiilor datorate cariilor cu x% la grupele de vârstă 18, 35-44 și
65-74 de ani.
9. Anomaliile de dezvoltare a dinților
– reducerea cu x% a prevalenței fluorozei dentare mutilante, determinată de măsuri specifice
contextului cultural, cu referire specială la conținutul în fluoruri al alimentelor, apei și conținutului
inadecvat al suplimentelor cu fluor;
– reducerea cu x% a prevalenței anomaliilor dobândite de dezvoltare a dinților, cu referire
specială la bolile infecțioase și medicațiile inadecvate;
– creșterea cu x% a depistării premature a anomaliilor ereditare și dobândite;
– creșterea cu x% a raportărilor pentru anomaliile ereditare și dobândite.
10. Bolile parodontale
– reducerea cu x% a numărului de dinți pierduți datorită bolilor parodontale la grupele de
vârstă, 18, 35-44 și 65-74 de ani, cu referire specială la fumat, igienă orală inadecvată, stress și boli
sistemice;
– reducerea cu x% a prevalenței formelor necrotice ale bolilor parodontale (cu sau fără
pierderea atașamentului) la toate vârstele;
– 90% dintre adolescenți (18-20 de ani) să nu prezinte afecțiuni parodontale.

11. Boli ale mucoasei orale

– creșterea cu x% a numărului furnizorilor de servicii de sănătate specializați în diagnoză și
asigurarea serviciilor de urgență;
– creșterea depistării premature cu x%;
– creșterea raportărilor rapide cu x%.
12. Tulburările glandelor salivare
– creșterea numărului furnizorilor de servicii de sănătate specializați în diagnoză și asigurarea
serviciilor de urgență cu x%;
– creșterea depistării premature cu x%;
– creșterea raportărilor rapide cu x%.
13. Pierderea dinților (edentațiile)
– reducerea numărului persoanelor edentate la grupele de vârstă 35-44 și 65-74 de ani;
– creșterea numărului de dinți naturali prezenți la grupele de vârstă 35-44 și 65-74 de ani;
– creșterea numărului persoanelor cu dentiție funcțională (mai mult de 21 de dinți naturali) la
grupele de vârstă 35-44 și 65-74 de ani.
14. Servicii de sănătate
– stabilirea de planuri bazate pe evidență (cercetare) în vederea creării de resurse umane care
pot oferi îngrijiri adecvate profilurilor culturale, sociale, economice și profilurilor de morbiditate la
toate grupele de populație;
– creșterea proporției poulației cu acces la sănătate orală adecvată.
15. Sisteme de informare în îngrijirea sănătății – 75% din populația tânără să aibă suficiente
cunoștințe despre etiologia și prevenirea afecțiunilor orale, astfel încât să-și poată stabili singură un
diagnostic și să adopte atitudinea preventivă.

Priorități ale O.M.S.

1. Modificarea riscurilor reprezentate de practicile de igienă orală, consumul de zahăr, lipsa calciului
și a microelementelor necesare creșterii și funcționalității optime, precum și fumatul.
2. Modificarea determinanților socio-culturali: condiții necorespunzătoare de locuit, nivel redus de
educație și lipsa tradiției pentru păstrarea sănătății orale.
3. Schimbarea factorilor de risc ambientali, adică surse de apă improprii și igienă incorectă.

Ulterior, programul O.M.S. a identificat următoarele acțiuni prioritare care trebuie să fie
luate în considerare la inițierea și consolidarea programelor naționale de sănătate orală (2005):
1. Încurajarea implementării programelor eficiente de fluorizare pentru prevenirea cariei
dentare, pornind de la administrarea automată pe cale generală de fluor (fluorizarea apei, sării și
laptelui) până la programe bazate pe utilizarea pastelor de dinți ieftine și deci disponibile; scopul
implementării acestor programe este menținerea unui nivel redus dar constant de fluor în grupuri
populaționale cât mai numeroase.
2. Prevenirea bolilor orale și menținerea sănătății orale printr-o dietă sănătoasă, încurajând
reducerea consumului de zahăr și creșterea aportului de fructe și legume.
 3. Controlul bolilor orale legate de consumul de tutun prin implicarea profesioniștilor în
activități de renunțare la fumat și prevenirea la copii și adolescenți a adoptării obiceiului de a fuma.
4. Menținerea sănătății orale a elevilor prin inițiativa de promovare a sănătății orale în școli.
5. Îmbunătățirea sănătății orale a vârstnicilor prin activități de promovare a sănătății și
îngrijiri primare de sănătate.
6. Integrarea sănătății orale în programe comunitare concepute pe baza relației dintre sănătea
orală, sănătatea generală și calitatea vieții.
7. Susținerea activităților de prevenire a bolilor orale generate de HIV-SIDA, în special în
țările în curs de dezvoltare.
8. Dezvoltarea sistemelor de informare, adică politici de evidență a stării de sănătate orală,
formularea de obiective, ținte și metode de măsurare a progreselor obținute.
9. Stimularea cercetării în domeniul sănătății orale orientată spre reducerea diferențelor în
sistemul de cercetare dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.

Recomandările O.M.S. pentru reducerea nivelului cariei dentare și al fluorozei

1. Toate țările și comunitățile să consilieze indivizii în vederea alegerii unei diete sărace în
zaharuri.
2. Țările cu niveluri excesive de fluor ingerat, în special unde există un risc crescut de apariție
a fluorizei dentare și scheletale, trebuie să mențină un nivel maxim al fluorului de 1,5 mg/l în apa
potabilă.
3. În zonele cu consum mare sau în creștere de zahăr este necesară extinderea sau
amplificarea metodelor de prevenire ale cariei dentare prin fluorizare.
4. În zonele în care este posibilă din punct de vedere tehnic, implementarea fluorizării apei
potabile, alternativele recomandate fiind fluorizarea sării și a laptelui, alternative ce implică însă
alegerea consumatorului.
5. Menținerea și dezvoltarea atât a serviciilor de cercetare în domeniul sănătății orale cât și a
serviciilor de sănătate publică, cu asigurarea accesului tuturor indivizilor la serviciile medicale
dentare preventive și curative.

Principiile O.M.S. pentru secolul XXI privind sănătatea orală

1. Sănătatea orală este parte esențială a sănătății generale și a calității vieții individului.
2. Statusul oral trebuie îmbunătățit și menținut în maniera economică cea mai eficientă, în
concordanță însă cu calitatea serviciilor medicale dentare și cu accesul individului la acestea.
3. Ca regulă generală, prevenția este de preferat tratamentului.
4. Indivizii trebuie să realizeze cât mai mult din ceea ce ține de ei pentru a-și menține
sănătatea orală.
5. Caria dentară și boala parodontală pot fi prevenite și controlate.
6. Metodele comuntiare de prevenție trebuie să se bazeze pe comportamentul sanogen
individual, fiind în majoritatea situațiilor cele mai eficiente metode de prevenție.
7. Preocupările pentru sănătatea orală trebuie să aibă loc în contextul preocupărilor pentru
sănătatea generală a individului.
8. Persoanele care furnizează servicii de sănătate orală trebuie pregătite și motivate în a lua în
considerare sănătatea generală a individului.
9. Tipul, numărul și distribuția personalului implicat în furnizarea serviciilor de sănătate orală
trebuie menținute la nivele aflate în concordanță cu necesitățile, accesul, costul și calitatea acestora.
10. Programele educaționale trebuie adaptate populației căreia se adresează.
11. Cercetarea, evaluarea și perfecționarea sunt esențiale pentru avansarea continuă în
domeniul sănătății orale.
 12. Procesul de învățarea trebuie să fie continuu pe toată durata de activitate a personalului
implicat în serviciile de sănătate.

CURS III. MEDICINĂ COMUNITARĂ (07.03.2019)

ABORDĂRILE SĂNĂTĂȚII ORALE

Sănătatea orală poate fi abordată din punctul de vedere al responsabiltății individului și al

personalului medical, dar și la nivel comunitar. Menținerea sănătății orale necesită eforturi susținute
și repetate din partea indivizilor, specialiștilor dentari, dar și a întregii comunități, interacțiunea
dintre acești trei factori reprezentând punctul cheie al menținerii sănătății orale.

RESPONSABILITATEA INDIVIDUALĂ PRIVIND SĂNĂTATEA ORALĂ

Igiena zilnică realizată prin metode uzuale și adoptarea unui stil de viață sănătos reprezintă
cele două aspecte ale responsabilității individuale privind igiena orală. Stilul de viață, dieta,
consumul de alcool și tutun, obiceiurile vicioase, sunt câțiva dintre factorii care constituie stilul de
viață al individului. Informarea permanentă a pacienților și a populației privind obiceiurile sănătoase
și susținerea acestora în vederea adoptării unor noi comportamente pot duce la corectarea stilului de
viață. În același timp, controlul stomatologic periodic oferă posibilitatea monitorizării stării de
sănătate orală și a depistării precoce a eventualelor afecțiuni, ceea ce permite abordarea minim
invazivă a acestora.

RESPONSABILITATEA PERSONALULUI MEDICAL STOMATOLOGIC

Complexitatea și varietatea afecțiunilor cavității orale necesită o abordare interdisciplinară.

De aceea, medicul stomatolog trebuie să colaboreze cu specialiști din diverse domenii stomatologice
sau medicale (oncologi, dermatologi, endocrinologi ș.a.). În acest context, responsabilitățile
personalului medical sunt:
1. Evaluarea stării de sănătate orală în contextul sănătății generale, al stilului de viață, al
comportamentului subiectului, al influenței mediului extern;
2. Depistarea precoce a afecțiunilor orale prin metode moderne de diagnostic
(laserfluorescen-ța, teste diagnostice microbiologice, imunologice, genetice);
3. Evaluarea necesarului de tratament al individului;
4. Încadrarea pacientului într-o grupă de risc.
Metodologia modernă de abordare a afecțiunilor oro-maxilo-faciale implică depistarea unui
mare număr de factori etiologici:
• agenți microbieni,
• susceptibilitatea pacientului (terenul, factorii genetici),
• comportamentul,
• mediul extern în care trăiește și muncește individul,
• timpul.
În funcție de acești factori și de rolul lor în apariția unei boli se poate determina gradul de
susceptibilitate al pacientului în dezvoltarea unui anumit tip de afecțiune la nivelul cavității orale. În
funcție de încadrarea individului într-o grupă de risc, se poate individualiza abordarea terapeutică, iar
metodele moderne de diagnostic și tratament permit în prezent o abordare interceptivă.
 EVALUAREA RISCULUI CARIOS

În acest context trebuie definiți următorii termeni:

1. Riscul – este probabilitatea ca un individ să dezvolte o anumită boală sau să experimenteze
un anumit status al sănătății orale într-o perioadă de timp specificată. După unii autori, riscul la
carie este probabilitatea unui individ de a dezvolta minimum un anumit număr de leziuni carioase și
de a atinge un anumit stadiu de progresie a bolii într-o perioadă specificată de timp, cu condiția ca
situația expunerii sale să rămână stabilă pe perioada specificată.
2. Factorul de risc – este reprezentat de acel factor de mediu, demografic, comportamental
sau biologic, confirmat de o secvență temporală, folosit de obicei în studii longitudinale, care dacă
este prezent creștere în mod direct probabilitatea de a contracta boala, iar absența sau îndepărtarea lui
va reduce probabilitatea de a face boala.
3. Indicatorul de risc – este un termen folosit pentru factorii care sunt identificați în cursul
determinării datelor de prevalență (de obicei în studiile în secțiune) și pot fi definiți ca risc probabil,
fiind folosiți ca instrumente pentru selectarea indivizilor cu risc crescut de a contracta o boală.
Indicatorii de risc pentru carie sunt utilizați în scopuri diagnostice, de screening și de motivare a
pacienților.
4. Predictorul de risc – este un marker al riscului, un factor caracteristic asociat cu un risc
crescut al bolii respective, dar care nu face parte din lanțul cauzal.
5. Marker de risc – termenul este utilizat mai mult în sens predictiv. Este un factor asociat
cu creșterea probabilității apariției unei boli, dar care nu implică de obicei cauzalitatea.
6. Modelul de risc – este un model multivariabil, conceput când este importantă identificarea
unuia sau mai multor factori de risc pentru acea boală, astfel încât să poată fi elaborate puncte de
plecare pentru planificarea intervențiilor.
7. Modelul de predicție – reprezintă un model multivariabil care poate fi conceput când
credem că am înțeles etiologia bolii și suntem interesați să identificăm pacienții cu risc.

Studiile s-au concentrat asupra valorii predictive ale diferitelor combinații de indicatori de
risc, care pot fi utilizați în management-ul clinic al bolii carioase. Acești indicatori de risc ajută
medicii stomatologi să afle dacă diagnosticul adițional este necesar, să identifice pacienții care
necesită măsuri de control a bolii carioase, să evalueze impactul acestor măsuri, să ia decizii
terapeutice pe baze științifice și să determine perioadele de timp dintre controalele din timpul
dispensarizării.

STUDIUL DE EVALUARE A RISCULUI LA CARIE

A fost conceput un model de identificare a indivizilor cu risc carios crescut ce conține 4

etape:
1. Se determină dacă afecțiunea este distribuită la întâmplare (randomizat) și dacă există
factori identificabili.
2. Se pun în balanță factorii de risc și cei de protecție.
3. Se realizează screening-ul grupurilor populaționale pentru identificarea factorilor conținuți
în modelul de evaluare a riscului.
 4. Furnizarea serviciilor de prevenție sau promovare a sănătății orale sau de realizare a
procedu-rilor de tratament pentru indivizii cu risc.

Prima etapă constă în determinarea faptului dacă afecțiunea este distribuită randomizat și
dacă există factori identificabili (de risc sau de protecție) care să fie asociați cu prezența bolii.
Profesioniștii utilizează în acest scop informații obținute din interviuri, din observarea interacțiunii
părinte-copil, din examinarea orală și din proceduri de identificare a factorilor de risc potențiali. Cea
mai bună metodă de evaluare a riscului pentru viitoarele carii este determinarea experienței carioase
trecute și actuale prin examinare clinică orală. Factorii care trebuie luați în considerare se împart în
două grupe:
1. Factori implicați direct în procesul carios, fie de atac (placa microbiană dentară, prezența
microorganismelor specifice, care includ S. mutans, și consumul de zahăr) fie de apărare (sistemele
de protecție salivară și expunerea la fluoruri).
2. Factori asociați progresiunii cariei, fără participare directă în apariția leziunii (factori
socio-economici și experiența carioasă anterioară).

Etapa a doua este etapa în care se compară factorii de risc și cei de protecție pentru a putea
concepe un plan de supervizare a sănătății orale.

Etapa a treia constă în realizarea screening-ului grupurilor populaționale pentru identificarea

factorilor conținuți în modelul de evaluare a riscului și folosirea acestui model pentru predicția
riscului individual de a dezvolta carii.

Etapa a patra constă în furnizarea serviciilor de prevenție sau promovare a sănătății orale sau
de realizare a procedurilor de tratament pentru indivizii cu risc. În această etapă se analizează și se
interpretează datele din celelalte trei etape și se evaluează raportul cost-eficiență a intervenției.

CURS IV. MEDICINĂ COMUNITARĂ (14.03.2019)

INDICATORI UTILIZAȚI PENTRU EVALUAREA RISCULUI CARIOS

Aceștia sunt:
1. Experiența carioasă anterioară;
2. Testele salivare și microbiologice;
• Rata fluxului salivar;
• Capacitatea tampon salivară;
• Determinarea nivelului S. mutans;
• Diterminarea nivelului de Lactobacillus;
• Determinarea concentrației ciupercilor salivare;
• Testul sucrazei;
3. Factori de dietă, de igienă orală și factori socio-demografici;
4. Bolile generale asociate sau dizabilitățile.
 1. Experiența carioasă anterioară, în special a primului molar, reprezintă cel mai comun
indica-tor de evaluare a riscului carios. Nu este considerat suficient ca test singular nici la nivel de
grup și nici individual, însă este cel mai folosit instrument pentru medici în practica curentă.
Prevalența cariei este un factor important care ilustrează balanța dintre factorii de rezistență și de
atac în trecut și în pre-zent. Dacă prevalența carioasă este mare, înseamnă că pacientul a fost
susceptibil la îmbolnăvire în ul-tima perioadă de timp. Prevalența se exprimă numeric prin indicii
DMFT și DMFS. Un alt parametru importanț pentru predicția riscului carios este prezența leziunilor
carioase incipiente precavitare.

2. Testele salivare și microbiologice folosite în scop clinic reprezintă determinarea ratei de

curgere salivară stimulată și nestimulată, capacitatea tampon salivară și capacitatea de creștere a
coloniilor formatoare de S. mutans, lactobacili și ciuperci salivare, împreună cu metodele de determi-
nare a activității sucrazei salivare. Testele salivare și microbiologice sunt utile pentru evaluarea dia-
gnostică, pentru detectarea pacienților cu risc crescut la carii și ca instrument de motivare a
pacientului pentru schimbarea atitudinii față de igiena orală și adaptarea unor obiceriuri stabile de
igienizare la do-miciliu.
Rata fluxului salivar stimulat prin mestecarea parafinei este în medie de 1-2 ml/min, timpul
de colectare sugerat fiind de 5 minute. După 1 minut de prestimulare, fluxul salivar stimulat este 6,8
ml/min la femeile adulte și 10 ml/min la bărbați. Cele mai obișnuite alterări ale ratei fluxului salivar
implică reducerea secreției, care poate fi corelată cu anumite medicamente, cu modificări patologice
ale glandelor salivare, modificări hormonale, anorexia, sexul și vârsta. Este important ca indivizii cu
secreție salivară redusă să fie identificați pentru a putea fi monitorizată starea lor de sănătate orală.
Capacitatea tampon salivară este unul dintre cei mai buni predictori ai susceptibilității la
carie deoarece demonstrează răspunsul gazdei. O capacitate tampon scăzută asociată cu un flux
salivar redus denotă un răspuns minim din partea gazdei. Pacienții cu capacitate tampon crescută
sunr mult mai rezistenți la procesul carios.
Determinarea nivelului S. mutans a fost folosită în evaluarea riscului carios deoarece s-a de-
monstrat o asociere între nivelul S. mutans din salivă și din placa microbiană și numărul de leziuni
carioase. Acest test al S. mutans este un instrument util în următoarele scopuri:
a. Pentru preselecția pacienților în vederea examinării medicale;
b. Pentru demonstrarea infecției cariogenice;
c. Pentru evaluarea eficienței clătirilor orale cu clorhexidină sau alte ape de gură;
d. Pentru furnizarea unei metode de evaluare a eficienței unui tratament;
e. Pentru diagnosticarea părinților cu un nivel crescut de S. mutans înaintea erupției dinților
de-ciduali ai copiilor.
Determinarea nivelului de Lactobacillus servește ca indicator de risc pentru carie și ca in-
dicator al consumului de carbohidrate. Evaluarea numărului de lactobacili, împreună cu experiența
ca-rioasă anterioară sau cu alt parametru oferă rezultate predictive bune pentru caria radiculară.
Determinarea concentrației ciupercilor salivare. Aceste microorganisme din saliva uma-nă
sunt producătoare de acizi în cantități mici, în special acid uric. Aparatele ortodontice și administra-
rea antibioticelor crește densitatea de ciuperci în salivă. S-a demonstrat că ciupercile sunt mai
frecvent întâlnite în saliva subiecților carioactivi comparativ cu subiecții fără leziuni carioase.

3. Factori de dietă, igienă orală și factori socio-demografici

Dieta. Există o evidentă legătură între ingestia de carbohidrați fermentabili și prevalența

cariei dentare. S-a demonstrat că riscul carios crește semnificativ odată cu creșterea cantității de
zahăr consu-mat doar atunci când igiena orală este deficitară.
 Utilizarea fluorurilor. Considerarea fluorizării apei potabile drept măsură de sănătate publică
a recomandat implementarea ei în multe comunități. Există o evidență clară între eficiența sa și
siguran-ță, fiind recunoscut efectul benefic în cazul copiilor cu posibilități materiale reduse și risc
carios cres-cut.
Factorii socio-demografici. Obiceiurile alimentare și cele privind sănătatea orală sunt
influen-țate de venit, educație și mediul social.

4. Bolile generale asociate sau dizabilitățile. Anumite boli pot influența indirect procesul de
apariție al cariei dentare, și anume:
a. Modificări în formarea sau compoziția salivei;
b. Modificări ale obiceiurilor alimentare cu potențial cariogen;
c. Administrarea medicamentelor (fie datorită conținutului lor în carbohidrați, pH-ului scăzut
sau influenței asupra fluxului sau compoziției salivare);
d. Radiații care afectează regiunea capului și gâtului, ducând la distrugerea glandelor salivare;
e. Boli din prima copilărie care influențează formarea smalțului.

CATEGORIILE DE PENTRU CARIA DENTARĂ

Se descriu trei categorii de risc pentru caria dentară: scăzut, mediu și crescut.
Categoria de risc scăzut – indivizi fără leziuni noi sau leziuni incipiente în ultimul an.
Categoria de risc mediu
1. O leziune nouă sau incipientă sau recurentă în ultimul an;
2. Șanțuri și fosete adânci sau lipsite de coalescență;
3. Experiența carioasă mare la părinți sau frați;
4.Carii în antecedente în șanțurile sau fosetele ocluzale;
5. Carii apărute în copilăria timpurie;
6. Igienă orală defectuoasă;
7. Vizite neregulate la cabinetul stomatologic;
8. Expunere neadecvată la fluoruri;
9. Radiotransparențe localizate proximal.
Categoria de risc crescut – două sau mai multe leziuni noi sau incipiente sau recurente în
ulti-mul an sau două dintre următoarele condiții:
1. Șanțuri și fosete adânci sau lipsite de coalescență;
2. Părinți sau frați cu rată mare a bolii carioase;
3. Carii în antecedente în șanțurile sau fosetele ocluzale;
4. Carii apărute în copilăria timpurie
6. Expuneri frecvente la zahăr;
7. Flux salivar scăzut;
8. Igienă orală defectuoasă;
9. Vizite neregulate la cabinetul stomatologic;
10. Expunere neadecvată la fluoruri;
11. Radiotransparențe localizate proximal.

EVALUAREA RISCULUI ÎN PREVENIREA AFECȚIUNILOR PARODONTALE

 Evaluarea riscului implică identificarea elementelor care fie pot predispune pacientul la
dezvol-tarea unei boli parodontale, fie pot influența progresia bolii dacă aceasta există. Informații
privind ris-cul individual pentru dezvoltarea bolii parodontale se obțin printr-o evaluarea corectă a
datelor demo-grafice ale pacientului prin anamneză medicală, istoric dentar și aspecte clinice.
Elementele care con-tribuie la un risc crescut și care pot fi identificate prin colectarea datelor
demografice includ vârsta, sexul și statusul socio-economic al pacientului.

Anamneza medicală poate releva elemente precum is-toricul de diabet, fumatul, osteoporoza,
obezitatea și perceperea nivelului de stress.

Istoricul medical dentar poate dezvălui un istoric familial de edentație timpurie (sugestivă
pentru o predispoziție genetică pentru parodontita agresivă) sau un istoric anterior de boală
parodontală și informează asupra frecvenței îngrijirilor de sănătate orală primite în trecut.

Elemente importante identificate în cursul examinării clinice pot include:

1. Localizarea și exten-sia acumulării de placă bacteriană,
2. Prezența factorilor de retenție pentru placa bacteriană,
3. Restaurările debordante și marginile protetice plasate incorect subgingival,
4. Prezența cariilor de colet retentive pentru placa microbiană,
5. Prezența tartrului,
6. Extinderea pierderii de atașament și
7. Prezența sau absența sângerării la sondaj.

CURS V. MEDICINĂ COMUNITARĂ (21.03.2019)

FACTORII DE RISC PENTRU BOALA PARODONTALĂ

Factorii de risc pentru boala parodontală sunt:

1. Igiena orală precară,
2. Bacteriile parodontogene,
3. Fumatul,
4. Malnutriția,
5. Consumul excesiv de alcool,
6. Stress-ul,
7. Diabetul zaharat,
8. Alte afecțiuni sistemice.

Cele mai multe studii epidemiologice arată o corelație semnificativă între statusul socio-
econo-mic și boala parodontală. Se descriu diferențe de 10–20% în ceea ce privește prevalența bolii
parodon-tale și severitatea acesteia la populațiile cu status socio-economic scăzut comparativ cu cele
cu status socio-economic crescut. Urbanizarea și factorii de mediu sunt responsabili de profilul
diferit al bolii parodontale la populațiile din anumite zone geografice. În practica de sănătate publică
sunt recomanda-te strategiile bazate pe abordarea factorilor de risc comun. Este necesar un sistem de
supraveghere care să evalueze evoluția măsurilor de control a bolii parodontale și de promovare a
sănătății orale.

Fumatul este un factor de risc bine stabilit pentru boala parodontală. A fost primul factor de
risc identificat din datele de analiză ale unui studiu efectuat în S.U.A. în perioada 1971–1975 care a
arătat o asociere între fumat și boala parodontală independent de igiena orală, de vârstă sau de alți
fac-tori. Fumatul este un obicei vicios cu risc crescut, cu efecte adverse asupra prevenției,
prognosticului, tratamentului și menținerii fazelor bolii parodontale. Renunțarea la fumat este o
componentă esențială pentru succesul unui tratament parodontal. De aceea nu este rațională tratarea
bolii fără eliminarea uneia dintre cauzele majore ale acesteia.

Dieta. În țările dezvoltate și în curs de dezvoltare a crescut incidența multor boli cronice care
au devenit astfel principala cauză de mortalitate prematură. Bolile cronice cardio-vasculare, diabetul,
cancerul, obezitatea sunt puternic corelate cu o dietă bogată în acizi grași saturați și zahăr și cu
cantități reduse de acizi grași nesaturați, fibre și vitamine (A, C, E). Deficitul sever de vitamina C și
malnutriția pot determina agravarea bolii parodontale.

Alcoolul. Consumul excesiv de alcool este asociat cu creșterea tensiunii arteriale, ciroză
hepati-că, boli cardio-vasculare, diabet și cancer oral. De obicei, consumul crescut de alcool este
asociat cu fumatul și cu dieta nesănătoasă. Fumătorii sunt de regulă și mari consumatori de alcool, și
de aceea sunt mai predispuși la afecțiuni parodontale severe.

Stress-ul. Este bine cunoscut faptul că afecțiunile cardio-vasculare, diabetul și alte boli
cronice sunt legate de factori psiho-sociali, dar nu există date concludente care să asocieze stress-ul
cu boala parodontală. Totuși, s-a demonstrat că incidența gingivitei ulcero-necrotice crește în timpul
perioadelor de stress emoțional și psihologic.

Diabetul este un factor de risc cert pentru boala parodontală. Studiile epidemiologice demon-
strează că prevalența și severitatea bolii parodontale sunt semnificativ mai mari la pacienții cu diabet
zaharat de tip I sau II decât la cei fără diabet zaharat și că nivelul de control al glicemiei este o
variabilă importantă în această relație. De aceea, pacienții cu risc pentru diabet ar trebui identificați
cât mai repe-de și informați despre relația dintre boala parodontală și diabet. În mod similar, pacienții
diagnosticați cu diabet trebuie informați despre impactul controlului diabetului asupra dezvoltării și
progresiei bolii parodontale.

DETERMINANȚI DE RISC (CARACTERISTICI DE FUNDAL) PENTRU BOALA

PARODONTALĂ

Sunt factorii genetici, vârsta, sexul, statusul socio-economic și stilul de viață.

Factorul genetic. Există dovezi precum că diferențele genetice între indivizi pot explica de
ce unii pacienți dezvoltă boală parodontală și alții nu. Studiile efectuate pe gemeni au arătat că
factorii genetici influențează măsurătorile clinice în gingivite, adâncimea pungilor parodontale,
pierderea de atașament și înălțimea osului interproximal.
 Vârsta. Atât prevalența cât și severitatea bolii parodontale cresc odată cu vârsta. Vechea pre-
zumție conform căreia boala parodontală este o boală a bătrâneții nu mai este valabilă. Viziunea
actuală privește distrucția parodontală mai mare la bătrâni ca fiind o reflectare mai degrabă a vârstei
înaintate, a acumulării de boală de-a lungul vieții, decât o afecțiune specifică. Există posibilitatea ca
pierderea de atașament și pierderea osoasă observate la pacienții vârstnici să fie un rezultat al
expunerii prelungi-te la alți factori de risc de-a lungul vieții unui individ, creându-se un efect
cumulativ în timp.

Sexul. Pierderea de atașament, cu toate gradele de severitate, are o prevalență mai mare la
băr-bați decât la femei. Cauzele acestei diferențe dintre sexe nu au fost explorate în detaliu, dar se
consideră a fi în legătură cu igiena orală mai puțin corectă, cu atitudinea mai puțin pozitivă față de
sănătatea ora-lă și cu comportamentul față de tratamentele stomatologice ale bărbaților. Există însă și
o serie de sin-droame temporar asociate cu sexul, legate de condiții hormonale, cum sunt sarcina și
menopauza la femei.

DOMENIILE SĂNĂTĂȚII ORALE

1. Epidemiologia deține un rol de bază în sănătatea publică, întrucât permite cunoașterea gra-
dului de extindere a afecțiunilor orale, dar și înțelegerea etiologiei și impactului acestora la nivel
comu-nitar și populațional.

2. Statistica necesară pentru colectarea și analiza informațiilor obținute din comunitate.

3. Științe biomedicale. Deoarece o mare parte din afecțiuni au etiologie multifactorială,

preve-nirea și controlul îmbolnăvirilor la nivel comunitar necesită înțelegerea mecanismelor prin
care acești factori acționează asupra organismului.

4. Studiul mediului exterior organismului a fost dintotdeauna componenta clasică a infra-

structurii sănătății publice și implică prevenirea răspândirii bolilor prin apă, aer și alimente.

5. Științele sociale studiază cauzele sociale ale sănătății și îmbolnăvirii, interdependența între
factorii sociali și starea de boală sau de sănătate a populației, precum și influența stării de sănătate
sau de boală asupra vieții sociale a indivizilor și a grupurilor umane.

CURS VI. MEDICINĂ COMUNITARĂ (28.03.2019)

6. Științele comportamentale reprezintă baza înțelegerii rolului comportamentului sanogen

în relație cu statusul de sănătate, cu speranța de viață și cu utilizarea serviciilor de sănătate.

7. Management-ul și administrația serviciilor de sănătate. Ca parte integrantă a sistemelor

de sănătate, sănătatea publică dentară implică înțelegerea dimensiunii și a operativității sistemelor de
sănătate pentru a permite analiza calității funcționării acestora în asigurarea îngrijirilor de sănătate.
 8. Etica este știința socială care se ocupă cu studiul valorilor și condiției umane din
perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială.

9. Metodologia cercetării științifice studiază totalitatea mijloacelor de abordare și analiză a

modelelor folosite pentru cercetarea științifică. Cuprinde o serie de principii și reguli de desfășurare a
investigațiilor, instrumentele de lucru pentru culegerea și analiza datelor, criterii de certificare a cali-
tății rezultatelor, strategiile explicației și construcțiilor teoretice și integrarea teoriilor particulare în
te-orii mai generale.

1. EPIDEMIOLOGIA a fost definită ca studiul distribuției și al determinanților stărilor sau

evenimentelor legate de sănătate în populații specificate și aplicarea acestui studiu pentru a ține sub
control problemele de sănătate. Epidemiologia analizează atât starea de boală, incapacitatea,
morbidi-tatea și mortalitatea, cât și aspectele pozitive ale stării de sănătate și metodele de ameliorare
ale aceste-ia.

Nivelele cercetării epidemiologice

Cercetarea epidemiologică este diferențiată pe două nivele:
1. Nivelul cunoașterii (explicației), adică cercetarea fundamentală;
2. Nivelul intervenției (acțiunii), adică cercetarea aplicativă.

Epidemiologia se adresează procesului de apariție a bolii, care are în componență următoarele

etape:
i) Inițierea procesului etiologic;
ii) Inițierea procesului patologic, ca urmare a acțiunii factorilor etiologici. Procesul patologic
evoluează, ajungându-se la starea de boală, care poate fi depistată clinic sau prin examene de
laborator;
iii) Depistarea clinică a bolii;
iv) Supravegherea bolii.

Nivelul intervenției (acțiunii) are la rândul lui trei componente, pe trei nivele:
i) Profilaxia primară (evitarea inițierii și declanșării procesului patologic);
ii) Profilaxia secundară (evitarea depistării tardive a bolii);
iii) Profilaxia terțiară (evitarea urmărilor nefaste ale bolii – incapacitate, invaliditate,
handicap, deces).

În domeniul sănătății publice, epidemiologia este utilizată în studiul etiologiei bolilor, a

istori-cului acestora, pentru descrierea stării de sănătate a populației, pentru determinarea frecvenței
factori-lor de risc, pentru descrierea și explicarea modelelor de morbiditate și mortalitate, pentru
evaluarea intervenției medicale, planificarea sanitară și promovarea acțiunilor de sănătate și
evaluarea acțiunilor și serviciilor de sănătate.
Pentru a descrie starea de sănătate a grupelor populaționale, epidemiologia cuantifică
„cantita-tea” de boală existentă în cadrul unei populații specifice. Pe aceste baze sunt elaborate
programe de sănătate publică pentru prevenirea și amendarea efectelor anumitor afecțiuni care să
folosească cele mai eficiente metode în limita resurselor existente.
Mai recent, epidemiologia s-a concentrat și asupra evaluării eficienței și eficacității serviciilor
de sănătate prin analiza statistică a rezultatelor diferitelor tratamente aplicate, a eficienței măsurilor
sa-nitare de control a bolilor, prin determinarea duratei de spitalizare.
 Tipuri de studii epidemiologice
Studiile epidemiologice pot fi clasificate în studii observaționale și studii experimentale.

Studiile observaționale sunt acele studii care măsoară și analizează dimensiunile unei proble-
me de sănătate fără a interveni în evoluția bolii. Aceste studii pot fi de tip descriptiv sau analitic.

Studiile descriptive se limitează la descrierea fenomenului de apariție a unei boli în cadrul

unei populații definite și reprezintă prima etapă în cadrul unei cercetări epidemiologice. Sunt cele
mai sim-ple studii epidemiologice și pot fi reprezentate de seriile de caz, studiile ecologice
(corelaționale) și studiile în secțiune (transversale).
Studiile analitice analizează relația existentă între starea de sănătate și diverse variabile sau
de-terminanții acesteia. Reprezentative pentru aceste studii sunt studiile caz-control și studiile de
cohortă.

Studiile experimentale sau de intervenție implică o tentativă activă de a schimba prin

tratament un element determinant al bolii cum ar fi expunerea sau progresul bolii. Modelul de studiu
cel mai frecvent folosit este studiul controlat randomizat, care are drept subiecți pacienții. Alte tipuri
de studii experimentale sunt studiile în teren și comunitare, în care subiecții sunt fie persoane
sănătoase, fie co-munități de persoane.

Foarte importantă în orice gen de studiu epidemiologic este definirea exactă a cazului de
boală studiată, definiție care include simptomele și caracteristicile bolii respective, cât și o descriere
clară a tipului persoanelor expuse, mai precis a caracteristicilor care identifică expunerea la factorul
studiat. Lipsa acestor definiții exacte conduce la probleme de interpretare a datelor, cât și la rezultate
eronate.

Seriile de cazuri se bazează pe raportarea unei serii de cazuri cu anumite condiții specifice de
a dezvolta o boală sau o serie de cazuri tratate fără a avea alocate grupuri de control. Acest studiu
pre-supune colectarea datelor despre apariția bolilor în populații, în acord cu anumite caracteristici
ale indi-vizilor (vârstă, sex, educație, obiceiul de a fuma, religie, ocupație, status marital, clasă
socială, persona-litate, stare a sănătății), caracteristici de localizare (rural / urban, local / subnațional /
național / interna-țional) și de timp (epidemică, sezonală, ciclică, seculară). O altă descriere poate fi
dată de caracteristi-cile familiale, ca de exemplu vârsta mamei, paritatea, intervalul dintre nașteri,
tipul familiei, ordinea nașterilor.

Studiile în secțiune (transversale) se mai numesc și studii de prevalență deoarece determină

prevalența unei boli, măsurând în același timp expunerea și efectul. Problema principală la acest tip
de studii este determinarea cronologiei expunere-efect, iar în cazul în care datele referitoare la
expunere reprezintă expunerea înaintea apariției vreunui efect, analiza datelor se face în același mod
ca la studii-le de cohortă. Studiile în secțiune se realizează pe eșantioane reprezentative de populație
și se folosesc în cazul anchetelor în care se cercetează expunerile, care reprezintă caracteristici fixe
ale persoanelor, cum ar fi caracteristicile personale și demografice (etnicitatea, situația socio-
economică, vârsta) și obi-ceiurile legate de sănătate și boală. Rezultatele obținute contribuie la
evaluarea nevoilor de sănătate ale populațiilor.

Screening-ul poate fi inclus în categoria studiilor observaționale. Reprezintă o examinare de

masă, care constă în aplicarea unui ansamblu de procedee și tehnici de investigație asupra unui grup
populațional, în scopul identificării de prezumție a unei boli, anomalii sau factor de risc. În prezent,
screening-ul se mai practică doar pentru anumite boli, unde i s-a dovedit eficacitatea.

Ipotezele care stau la baza practicării screening-ului

i) Într-o populație există boli și bolnavi necunoscuți datorită unor nevoi neresimțite,
neexprima-te sau nesatisfăcute;
ii) Identificarea bolii în perioada ei de latență face ca eficacitatea și eficiența intervențiilor să
fie mai mare;
iii) Tratamentele efectuate în stadiile precoce ale bolii sunt mai ieftine și mai eficace (boala
nu se agravează și se pot preveni decesele premature).

Scopurile screening-ului
i) Depistarea precoce a bolilor, screening-ul având scop descriptiv;
ii) Determinarea prevalenței unei boli sau factor de risc, fiind un instrument pentru
planificarea și programarea sanitară;
iii) Prevenirea bolilor și menținerea stării de sănătate în ipoteza în care scopul este
determinarea facotirlor de risc, putând astfel fi încadrat în măsurile de profilaxie primară;
iv) Diagnosticul stării de sănătate a unei colectivități;
v) Evaluarea unor programe și acțiuni de promovare a sănătății;
vi) Determinarea prezenței unei asocieri între factorii de risc și boală.

CURS VII. MEDICINĂ COMUNITARĂ (04.04.2019)

Screening-ul face parte din categoria procedeelor de depistare precoce a bolilor și prin
aceasta se încadrează în măsurile de profilaxie secundară.

Modelul general al unui examen de screening este următorul:

Se alege din populația țintă un eșantion care, în urma aplicării unui test de screening se va
împărți în două loturi. Unul, alcătuit din persoane probabil bolnave (indivizi din eșantion la care
rezul-tatul testului a fost pozitiv), și celălalt, alcătuit din persoane probabil sănătoase (indivizi din
eșantion la care rezultatul testului a fost negativ).
Urmează faza de diagnostic, în care cei probabil bolnavi trec printr-un test de diagnostic
pentru confirmarea bolii suspectate. Testele de screening trebuie să fie suficient de bune încât să
ofere posibi-litatea de a detecta cât mai mulți indivizi real bolnavi din toată populația examinată. De
obicei, screen-in-gul se practică în populații cu risc, pentru că în aceste grupe populaționale
probabilitatea ca diagno-sticul prezumtiv să fie diagnostic cert este mare.
Urmează apoi faza terapeutică și de supraveghere medicală.

Criteriile de alegere ale bolilor care să facă obiectul unui screening sunt:
i) Boala trebuie să constituie o problemă de sănătate publică (prevalență mare, gravitate mare
prin consecințele sale medicale și sociale: evoluție fatală, absenteism, invaliditate).
ii) Boala trebuie să fie decelabilă în etapa de latență sau în formele sale de debut
asimptomatic.
iii) Trebuie să existe probe capabile să deceleze boala cu senzitivitate și specificitate mare.
 iv) Testul de screening trebuie să fie acceptabil din punctul de vedere al populației.
v) Istoria naturală a bolii să fie cunoscută și înțeleasă și să se poată determina momentul
optim de aplicare a testelor.
vi) Să existe facilități disponibile pentru screening și tratament pentru cei depistați a avea
boala.
vii) Tratamentul să fie acceptat de bolnavi.
viii) Boala și strategia de tratament și supraveghere să fie agreate de administrația sanitară.
ix) Costul acțiunii să nu fie exagerat de mare.
x) Echipa medicală să înțeleagă că examenele de sănătate constituie un proces lung de
supraveghere medicală a celor bolnavi.

Calitățile probelor de screening sunt următoarele:

i) Să poată fi aplicate rapid.
ii) Să aibă preț de cost redus.
iii) Să fie simple.
iv) Să fie acceptate de populație.
v) Să aibă o validitate corespunzătoare.
vi) Să aibă reproductibilitate.
vii) Să nu aibă efecte adverse.
viii) Să aibă randament mare.
ix) Să aibă o valoare predictivă bună.

Validitatea reprezintă capacitatea unei probe de a identifica foarte corect, cu acuratețe, ceea
ce se dorește să identifice. Exită două tipuri de validitate: internă și externă.
Validitatea internă este gradul în care rezultatele unei observații sunt corecte pentru grupul
determinat de persoane studiate.
Validitatea externă sau potențialul de generalizare este măsura în care rezultatele unui studiu
se aplică și persoanelor care nu au luat parte la acest studiu.
Validitatea se exprimă și se măsoară prin sensibilitate și specificitate.
Sensibilitatea sau sensitivitatea reprezintă capacitatea unei probe de a-i identifica corect pe
cei care au boala. Exprimă proporția rezultatelor pozitive în masa bolnavilor și este o probabilitate
condiți-onată, adică exprimă probabilitatea de a fi pozitiv, cu condiția de a fi bolnav.
Specificitatea este capacitatea unei probe de a-i identifica corect pe cei care nu au boala și ex-
primă proporția rezultatelor negative în masa non-bolnavilor. Este o probabilitate condiționată, adică
exprimă probabilitatea de a fi negativ, cu condiția de a nu fi bolnav.

Reproductibilitatea unei probe reprezintă gradul de stabilitate al acesteia, care poate fi

dovedit când o măsurătoare se repetă în condiții identice (capacitatea probei de a da rezultate
asemănătoare atunci când este aplicată în condiții asemănătoare, în aceeași populație de persoane
diferite).

Acuratețea reprezintă gradul în care măsurătoarea sau estimarea bazată pe o anumită

măsură-toare prezintă valoarea reală a caracteristicii măsurate.

Pentru clinician, este foarte importantă acuratețea probei, în timp ce pentru epidemiolog este
mai importantă reproductibilitatea acesteia.
 STUDIILE EPIDEMIOLOGICE ANALITICE

Metoda analitică își propune, în cazul bolilor cronice cum este boala carioasă, generarea
argu-mentelor în favoarea unei relații de tip cauzal, cum ar fi:
1. Efectul (boala) apare numai în prezența anumitor factori.
2. Asocierea este prezentă în momente diferite la aceleași populații sau la populații diferite.
3. Forța asocierii dintre factorii de risc și îmbolnăvire se măsoară prin riscul relativ, în timp
ce cota de participare a factorului incriminat la provocarea bolii se măsoară prin riscul atribuabil.
4. Factorul de risc presupus precede întotdeauna boala și are o durată de acțiune (latență).
5. Există o variație concomitentă a nivelului frecvenței bolii odată cu intensitatea,
agresivitatea și durata de expunere la factorul de risc.

Etapele de identificare ale unui factor de risc

1. Observația clinică a îmbolnăvirii.
2. Interogarea facotrilor posibili la indivizii cu boala prezentă privind existența și posibila
aso-ciere dintre boală și factorii prezenți.
3. Aplicarea criteriilor de epidemiologie descriptivă (clinică) care argumentează diagnosticul
și presupun existența unor factori de risc.
4. Stabilirea asocierii între boală și factorul de risc presupus cu ajutorul tehnicilor de
epidemio-logie analitică.
5. Observarea scăderii frecvenței bolii în populație după îndepărtarea factorului de risc.

Tipuri de studii epidemiologice analitice

1. Studii caz-control (studii anamnestice sau retrospective). Se folosesc pentru cercetarea
cau-zelor bolii, în special a bolilor rare și a bolilor multifactoriale cu latență mare. Sunt ușor de
efectuat și nu sunt costisitoare.
2. Studiile de cohortă (studii de incidență, de urmărire, etiologice sau de așteptare). Aceste
studii încep cu un grup de persoane (cohortă) care nu sunt bolnave și sunt divizate în persoane
expuse și persoane nonexpuse în funcție de expunerea la o cauză potențială sau altui fenomen.
Ulterior, se ur-mărește la întreaga cohortă apariția sau nu a stării de boală comparativ între grupul
expus și grupul nonexpus.

Etapele anchetelor epidemiologice

1. Argumentarea pentru realizarea anchetei epidemiologice dentare.
2. Stabilirea obiectivelor cercetărilor proiectate.
3. Realizarea planului operațional al anchetei.
4. Alegerea colectivităților de studiu.
5. Realizarea monografiei colectivităților în care se realizează ancheta.
6. Calculul eșantioanelor din populația de bază, respectiv colectivitatea de studiu.
7. Întocmirea fișelor de anchetă dentară.
8. Elaborarea instrucțiunilor de completare a fișelor pentru membrii echipei.
9. Validarea tehnicilor de diagnostic în ancheta dentară.
10. Determinarea valorii indicilor predictivi pe baza rezultatelor obținute într-un eșantion.
11. Stabilirea elementelor de apreciere și notare a afecțiunilor odontale.
12. Alegerea și aprecierea indicatorilor specializați pentru sănătatea sau morbiditatea
odontală.
13. Desfășurarea anchetei. Completarea fișelor.
14. Înregistrearea datelor din fișe în calculator.
15. Calcularea indicatorilor.
16. Extrapolarea rezultatelor.
17. Compararea rezultatelor obținute.
18. Concluziile anchetei epidemiologice.
19. Autoritatea științifică în care s-a realizat ancheta epidemiologică.