Curs 8 SISTEMUL DE SĂNĂTATE PUBLiCĂ ORALĂ

Termenul de sănătate publică orală este greu de definit într-un singur

cuvânt.

O definiţie care a devenit larg acceptată consideră că "sănătatea

publică este ştiinţa şi arta prevenirii bolii, prelungirii vieţii,
promovării sănătăţii fizice şi a eficienţei, prin eforturi comunitare
organizate" (Dean, Arnold & Knutsson).

"Eforturi comunitare organizate" este fraza cheie ce diferenţiază

sănătatea publică de alte forme individuale de îngrijire dentară.

Aceasta înseamnă că focalizarea principală în sănătatea publică este

populaţia, bazată pe funcţionarea la nivel de grup populaţional, mai
degrabă decât la nivel de individ, deşi acest tip de îngrijire nu este
exclus din consideraţii de sănătate publică.

Această abordare ridică o serie de probleme interesante în analiza

faptului dacă anumite intervenţii sau măsuri terapeutice specifice au
sens la nivel de comunitate.
 Aceasta presupune analiza cost-beneficiu/cost-eficienţă, care utilizează tehnici de
evaluare economică pentru a judeca dacă o procedură care îmbunătăţeşte calitatea
vieţii pentru o persoană necesită a fi balansată în cost de către comunitate.

Un raport al Institutului de Medicină din America din 1980 defineşte misiunea

sănătăţii publice ca fiind aceea de a "îndeplini interesul comunităţii în asigurarea
condiţiilor în care populaţia poate fi sănătoasă".

Această definiţie este bine documentată şi practic acceptată la toate segmentele

societăţii, aplicându-se şi în domeniul stomatologiei.

Pornind de la definiţia de mai sus, în ultimele decenii s-au elaborat noi concepte în
domeniul protecţiei sănătăţii orale, bazate pe documentele elaborate de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii.

În ţara noastră, rolul de asigurare a serviciilor în sănătatea publică orală revine

stomatologiei comunitare.
 Stomatologia comunitară are ca obiectiv îngrijirea primară a sănătăţii
oro-dentare, realizată prin cooperare populaţională, pe bază de programe
de sănătate orală (Marin).

Stomatologia comunitară acţionează activ, pe bază de programe, pentru

prospectarea stării de sănătate orală a populaţiei în raport cu condiţiile de
viaţă şi de muncă şi concomitent cu depistarea factorilor patogeni şi a
factorilor de risc. Eficienţa activităţilor stomatologice comunitare se
evaluează prin indicatori statistico-epidemiologici şi prin dezvoltarea socio-
economică, având ca finalitate stilul de viaţă sanogen.

Stomatologia comunitară acţionează atât la nivel de individ, cât şi de

comunitate, aceasta din urmă colaborând la realizarea activităţilor de
promovare a sănătăţii oro-dentare, crescând ca urmare răspunderea faţă de
sănătate la nivel populaţional.
 Se poate spune că stomatologia comunitară produce o deplasare a
responsabilităţii în ceea ce priveşte starea de sănătate, de la cea
exclusivă a medicului la cea a individului, a colectivităţii şi în final a
societăţii. În promovarea sănătăţii, stomatologia comunitară intervine
activ prin 2 mijloace:

*programe, strategii populaţionale standardizate multi disciplinare;

*cooperarea populaţiei.

În ceea ce priveşte politica de sănătate orală la nivel naţional,

aceasta are particularităţi legate de fiecare sistem politic.
La nivel naţional, programele de sănătate orală trebuie să acopere nevoile de
îngrijire stomatologică ale fiecărei comunităţi şi trebuie astfel realizate încât să
pornească de la (Marin):

*dorinţa, la nivel de comunitate, de a se îmbunătăţi sănătatea orală;

*sensibilizarea guvernanţilor în ceea ce priveşte necesitatea unei politici
sanitare, în general, şi a celei oro-dentare în special;
*acordarea unei atenţii deosebite cercetării în domeniul sanitar şi consecutiva
investiţiilor necesare;
*raportul dintre progresele din stomatologie şi cele din alte sectoare sanitare;
*implicarea serviciilor stomatologice, atât din sectorul de stat, cât şi cel
particular, în îmbunătăţirea sănătăţii orale la nivel comunitar şi individual;
*adoptarea unor anumite priorităţi în ceea ce priveşte îngrijirile sanitare acordate
grupurilor defavorizate.

Prin programele dezvoltate, stomatologia comunitară asigură (Marin şi Budae):

-depistarea activă şi precoce a factorilor de risc;

-depistarea grupurilor cu risc crescut la îmbolnăvire buco-dentară;
-depistarea indivizilor cu stări de preboală şi dezechilibre homeostazice.
 NIVELE DE ÎNGRIJIRI DE SĂNĂTATE ORO-DENTARĂ

La nivel comunitar, OMS propune un model de îngrijire oro-dentară pe 3 nivele:

1. primul nivel este destinat îngrijirilor primare de sănătate oro-dentară;
2. al doilea nivel de îngrijiri - îngrijirile personale de sănătate ora-dentară -
presupune îndrumarea populaţiei de către personalul ce realizează îngrijirile
personale de sănătate sau adresarea directă din proprie iniţiativă. La acest nivel se
realizează îngrijiri generale de restaurare şi readaptare a funcţiilor pierdute ca
urmare a instalării afecţiunilor oro-dentare;
3. al treilea nivel realizează îngrijiri specializate, care ţin de nivelul
profesioniştilor din anumite domenii (chirurgie OMF, ortodonţie, protetică,
implantologie etc).
PRIMUL NIVEL DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII BUCO-DENTARE
- ÎNGRIJIRI PRIMARE -

Cuprinde măsurile prin care se ajută la menţinerea sănătăţii, fără să fie

necesară o intervenţie de specialitate:

*promovarea sănătăţii buco-dentare prin mod de viaţă

sănătos,
*prevenirea îmbolnăvirilor dentare prin protecţia sănătăţii,
*rezolvarea urgenţelor stomatologice,
*auto îngrijiri la domiciliu,
*informarea populaţiei cu privire la starea de sănătate oro­dentară a
comunităţii,
*intervenţia minimă axată pe îngrijiri de suprafaţă: măsuri de
prevenire/terapeutice neinvazive - detartraj, fluorizări locale, sigilare,
remineralizare,
• orientarea cazurilor mai dificile la eşaloanele superioare.
 Personalul de specialitate implicat în primul nivel de îngrijire oro-
dentară poate fi:

*auxiliari dentari (igienişti), terapeuţi, dentişti - care pot realiza

examinarea, învăţarea îngrijirilor personale (auto-îngrijire) şi intervenţiile
minime (îngrijirile de suprafaţă), acolo unde există deja un personal de
sănătate oro-dentară;
*medicii şi personalul auxiliar din serviciile comunitare, ca o prelungire
a responsabilităţilor obişnuite;
*personal recrutat sau voluntari.

Limitele acestor nivele, în funcţie de sistemele de sănătate naţionale, pot

varia, Însă acţiunile celor trei eşaloane trebuie să fie complementare.
Îngrijirile primare de sănătate, realizate la nivel comunitar,
sunt structurate în mai multe etape (Marin, DăniIă):
*examinarea;
*autoîngrijirea;
*informarea;
*îngrijirile de suprafaţă;
*asigurarea personalului;
*evaluarea efectului aplicării programului.
Examinarea. Locurile de examinare trebuie să fie uşor accesibile pentru grupe
populaţionale mari:
*Grădiniţă, şcoală - pentru copii şi adolescenţi;
*La locul de muncă - pentru persoanele angajate;
*La centrul de sănătate - dispensar medical urban sau rural;
*La centrul comunitar - primărie.

Examinarea permite înregistrarea stării de sănătate a populaţiei care are rol în:
o identificarea grupelor cu risc înalt la îmbolnăvire buco­dentară;
o obţinerea de date utile pentru supravegherea indivizilor şi a comunităţii;
o depistarea afecţiunilor orale grave - SIDA, cancer.
 Autoîngrijirea are rol definitoriu în protejarea.sănătăţii individului.
Autoîngrijirile includ, prin definiţie, totalitatea acţiunilor şi deciziilor pe care le
ia un individ pentru a preveni, diagnostica şi trata o boală ce-i afectează sănătatea
personală, ca şi comportamentul individului orientat spre menţinerea şi
îmbunătăţirea sănătăţii şi deciziile de a accesa şi utiliza atât sistemul
informaţional, cât şi sistemul de servicii medicale.
După McQueen, autoîngrijirea (grija de sine) a fost clasificată drept
"comportament de menţinere a sănătăţii, implicând comportamentul preventiv
care, de obicei, este independent de sistemul stabilit al serviciilor medicale".
Autoîngrijirile orale cuprind o gamă largă de activităţi, de la autodiagnostic,
autotratament şi autoprevenţie, până la căutarea de îngrijiri la profani sau la
specialist.
Pentru aceasta, la nivel comunitar, sunt necesare, atât informarea indivizilor,
cât şi implementarea de programe educaţionale. Indivizii cu risc trebuie informaţi
asupra măsurilor preventive ce trebuie luate şi despre consecinţele posibile ale
neglijenţei lor în ceea ce priveşte auto-îngrijirea necesară.
Informarea. Sinteza datelor rezultate din examinarea populaţiei permite
prezentarea şi explicarea situaţiei sanitare şi a nevoilor de tratament ale
comunităţii organelor politice, liderilor colectivităţilor locale (primar, prefect),
şi a celor din sistemul de educaţie (educator, învăţător, profesor, director de
şcoală).

Pe baza datelor rezultate se pot elabora programe comunitare pentru a preveni

boala şi a promova sănătatea buco-dentară, după caz, în scopul de a se obţine o
susţinere politică în favoarea acestor măsuri şi de a face posibilă aplicarea şi
finanţarea programelor.
 Îngrijirile de suprafaţă. Constau în tratamente neinvazive ce cuprind o gamă
de acţiuni specializate destinate prevenirii sau stopării evoluţiei cariei dentare
(fluorizare locală, sigilare, remineralizare) ca şi măsurile îndreptate împotriva
afecţiunilor parodontale (controlul plăcii, detartraj,). În acest caz comunităţii îi
revine responsabilitatea de a organiza serviciile de bază.

Evaluarea efectelor aplicării programului. În cazul unui program bine

condus se consideră că după primii 2 ani de la stabilirea unui astfel de program,
tratamentele curative se diminuează considerabil, ceea ce ar permite în
continuare concentrarea programului asupra persoanelor cu risc crescut.
 AL DOILEA NIVEL DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂ T Ă TII ORO-DENTARE

Este realizat de serviciul stomatologic ce asigură tratamente curative, completând

activităţile de la nivelul de îngrijiri primare de sănătate.
La acest nivel sunt organizate unităţi de lucru ce permit îngrijirile de restaurare şi
readaptare, efectuate de echipe cu nivel profesional înalt - practicieni independenţi
(sistem privat) sau salariaţi (sistem bugetar).

AL TREILEA NIVEL DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂ TĂ TII ORO-DENTARE

La acest nivel se realizează tratamentele complexe de odontologie şi

parodontologie, de chirurgie orală, protetică dentară, implantologie, ortodonţie.
Acordarea asistenţei medicale la acest nivel necesită unităţi speciale, cu dotare tehnică
şi materială corespunzătoare.
 ROLUL ŞI FUNCTIILE SISTEMULUI DE SĂNĂ TATE
PUBLICĂ ORALĂ

ROLUL SISTEMULUI DE SĂNĂ TA TE PUBLICĂ ORALĂ

În principal s-au conturat două direcţii:

o Influenţarea calităţii vieţii populaţiei prin favorizarea/ întreţinerea unei

stări bune de sănătate orală şi de a preveni boala;
o Realizarea unui tratament adecvat al persoanelor cu afecţiuni oro-dentare
pentru a stopa evoluţia bolii.

Primul obiectiv - influenţarea calităţii vieţii - se realizează prin acţiunea

adecvată a autorităţilor naţionale şi locale, prin colaborarea medicilor
stomatologi şi a altor responsabili în îngrijirea sănătăţii, a grupurilor
comunitare, mass-mediei, instituţiilor de învăţământ, managerilor şi familiilor.
Cerinţa de acţiuni preventive poate fi acoperită printr-o politică adecvată şi
folosind toate oportunităţile progresului tehnic actual.

Al doilea obiectiv - realizarea unui tratament adecvat - este atins doar în

condiţiile în care resursele disponibile pentru sănătatea orală sunt utilizate
eficient, astfel încât îngrijirile restaurative sau curative să nu fie necesare decât
la pacienţii la care au eşuat măsuriie preventive.
 Este necesar să se revadă în mod periodic competenţa sistemului de îngrijire şi
a diferitelor sale laturi.
Autoritatea necesară trebuie să se exercite prin cooperare şi prin intervenţia
tuturor sectoarelor implicate.
Medicii stomatologi au responsabilitatea punerii în practică şi menţinerii
acestei responsabilităţi colective - fapt care poate fi demonstrat prin ameliorarea
stării de sănătate orală a populaţiei.
Guvernul este responsabil de direcţiile mari de sănătate publică la nivel
naţional, autorităţile locale având obligaţia de a le pune în aplicare, cu
participarea comunităţilor locale.

Îngrijirile de sănătate publică orală trebuie să facă parte din îngrijirile

generale de sănătate, care trebuie să se înscrie în viaţa cotidiană a comunităţii.
 FUNCTIILE SISTEMULUI DE SĂNĂTATE PUBLICĂ

Au fost stabilite cele trei funcţii principale ale sănătăţii

publice:
*evaluarea;
*dezvoltarea de programe;
*asigurarea.

Ele pot fi considerate ca fiind responsabilitatea autorităţilor

din sănătatea publică, la orice nivel de guvernare, şi se
consideră că, în cazul în care se doreşte buna lor funcţionare,
este necesar ca toate aceste trei funcţii să fie îndeplinite.
 Evaluarea înseamnă că guvernul are o responsabilitate în a pune în mişcare unele mecanisme
pentru a determina starea condiţiei umane şi de a monitoriza tendinţele în boală şi în
prevenţia/tratamentul acesteia.
Această funcţie este strâns legată de colectarea de date (statistici vitale, urmărire, urmărirea
nevoilor, înregistrarea bolilor etc.), necesare pentru stabilirea strategiilor şi politicilor comunitare.

Dezvoltarea publică, a doua funcţie de bază a sănătăţii publice, trebuie să se bazeze pe date, dar,
de asemenea, să cuprindă o dimensiune socială, politică, economică şi culturală. Trebuie să existe o
mare flexibilitate în modul de implementare a politicii, chiar şi atunci când se lucrează cu acelaşi
sistem de evaluare a datelor.
Politicile de sănătate orală sunt adesea percepute ca fiind nimic altceva decât programe
guvernamentale fundamentale pentru săraci, deşi aceasta este doar una dintre multiplele faţete ale
politicii de sănătate publică.
Adevăratele decizii politice vin într-o societate ca un întreg, din ceea ce aceasta doreşte sau
consideră a fi modul corect de a se achita de responsabilităţile politice.
La nivel mondial există numeroase moduri prin care guvernele aleg să realizeze activităţile de
sănătate orală. Unele ţări utilizează programe la nivelul sectorului privat, altele implementează
programe guvernamentale, altele utilizează ambele sisteme.
Asigurarea este a treia funcţie în sănătatea publică. Aceasta înseamnă că agenţiile de sănătate
publică au responsabilitatea de a asigura disponibilitatea serviciilor necesare pentru realizarea
acestor scopuri.
Aceste servicii pot proveni atât din sectorul public, cât şi din cel privat, însă autoritatea supremă
pentru asigurarea că aceste servicii sunt disponibile revine agenţiilor de sănătate publică.
 RAZA DE ACTIUNE A SERVICIILOR DE SĂNĂTATE
ORO-DENTARĂ

În ţările industrializate există sisteme de servicii complete ce oferă o gamă

largă de tratamente, în care sectorul public sau privat au roluri
complementare.
Acolo unde sistemul de îngrijire a sănătăţii nu are un control asupra razei de
acţiune a serviciilor, situaţia depinde de personalul profesional şi auxiliar
disponibil şi de capacitatea sa de a presta o anumită gamă de servicii.
Unele ţări, printre care şi a noastră, nu are deocamdată un sistem naţional
bine pus la punct, în care profilaxia primară să primească atenţia cuvenită.
Este drept însă că deja se văd rezultatele unor programe susţinute de
prevenţie la nivel comunitar, dar de acestea nu beneficiază decât comunităţi
restrânse (şcoli, grădiniţe, mai ales în mediul urban).
Serviciile de sănătate oro-dentară destinate copiilor constituie un pas înainte
în calea "sănătăţii pentru toţi", dar, în afara acestui grup de vârstă, punerea
în practică a serviciilor de îngrijiri oro-dentare ţintite este deficitară la nivel
naţional (Dănilă).
Ca perspectivă, trebuie studiată posibilitatea de a se adopta, la nivel comunitar, o
atitudine de tipul îngrijire primară a sănătăţii. Aceasta cuprinde în mod esenţial
depistarea precoce a stărilor de preboală şi boală, educaţia pentru sănătate şi
promovarea acesteia, îngrijirile personale de igienă oro-dentară şi intervenţiile
primare de suprafaţă.

Politicile de sănătate în serviciile medicale stomatologice trebuie să fie în

concordanţă cu politicile generale de sănătate şi se regăsesc în politicile de
practică, referindu-se în principal la următoarele aspecte (Amariei):
*program de lucru în beneficiul consumatorilor de servicii medicale stomatologice;
*controlul respectării programărilor pacienţilor;
*educaţia pentru sănătate a pacienţilor din punct de vedere stomatologic;
*dezvoltarea îngrijirilor pediatrice şi educarea părinţilor în prevenţia anomaliilor
dentomaxilare;
*asigurarea şi respectarea standardelor de calitate cu includerea controlului
infecţiilor pentru protecţia pacienţilor;
*politici de plată în concordanţă cu sistemul de finanţare.
 IMPLICAREA SECTOARELOR NA TIONALE ÎN SISTEMUL
COMUNITAR DE SĂNĂTATE ORO-DENTARĂ

Sănătatea orală este o componentă majoră a sănătăţii generale, având o

semnificaţie specială in ceea ce priveşte calitatea vieţii.
Deoarece este un sector în care costurile sunt relativ mari, este important
ca specialiştii, instituţiile de sănătate să atragă atenţia asupra necesităţii
promovării şi realizării sănătăţii buco-dentare prin punerea în practică a
unui mecanism naţional de supraveghere şi planificare.
În acest mecanism trebuie să participe diferite sectoare - politic,
economic, administrativ, sănătate, învăţământ şi cercetare.
Deci, pentru aplicarea unui program de sănătate orală comunitară este
necesară o colaborare multi şi intersectorială.
Principalele sectoare implicate în realizarea programelor de sănătate publică orală
sunt:
Politic. Instituţiile politice au un rol fundamental în structurarea şi funcţionarea
sistemelor naţionale de îngrijire a sănătăţii. Legislaţia care priveşte sănătatea orală
poate să favorizeze sau să frâneze prestarea îngrijirilor buco-dentare. Ca urmare, este
absolut necesar ca specialiştii din domeniul sănătăţii orale să participe în procesul
politic, la diferite nivele (local, naţional).
Economia naţională. În realizarea unui program de sănătate publică este importantă
repartizarea bogăţiei naţionale (stat, instituţii publice/organizaţii particulare).
Priorităţile guvernamentale pot să nu corespundă cu priorităţile populaţiei în materie
de sănătate, iar fondurile alocate sănătăţii publice (de la bugetul de stat/sector privat)
pot să varieze în funcţie de sursă.
Administraţia. Când se iau decizii la diferite nivele ale administraţiei, privind
sănătatea, este foarte important ca persoana competentă ce ocupă o funcţie de
conducere în domeniul sănătăţii buco-dentare să participe la procesul luării
deciziilor.

Tot la fel de importantă este implicarea reprezentanţilor guvernului pentru sănătatea

oro-dentară, la nivele suficient de înalte în sistemul administrativ, pentru ca să se
poată interveni în luarea de decizii interesând domeniul lor de activitate.
 Cultura
Gradul de cultură influenţează măsura în care populaţia este receptivă la nou şi
acceptă să colaboreze la realizarea îngrijirilor de sănătate. Într-o societate, nivelul
de cultură este cel mai sigur predictor al stării de sănătate oro-dentară.
Nivelul de instruire se reflectă şi în importanţa acordată de individ/societate
sănătăţii oro-dentare şi influenţează cererea de servicii de îngrijiri de sănătate.

Învăţământul
Instituţiile de învăţământ au un rol important în identificarea necesităţilor şi
priorităţilor comunităţilor şi trebuie să participe la formularea politicii naţionale de
sănătate oro-dentară.
Formarea specialiştilor în instituţiile de învăţământ medical trebuie să fie astfel
concepută încât să corespundă necesităţilor prioritare ale comunităţii, aplicându-se
în acelaşi timp principiul formării continue şi al perfecţionării în diferite domenii
de competenţă.

Cercetarea şi dezvoltarea
Elaborarea şi aplicarea unui program de sănătate sunt posibile pornind de la
programe de cercetare şi dezvoltare. Domeniile de cercetare prioritare sunt
îngrijirile la toate nivelele ca şi gestiunea nivelului.