Crucea (poezie din 1924)

Când seara mergem la culcare

Cu crucea sfântă ne-nsemnăm.

Și tot cu ea începem ziua,

Când dimineața ne sculăm.

Mai sfântă mângâiere nu-i

Pe acest pământ de suferință

Pentru creștin, ca sfânta cruce

Slăvitul semn de biruință

„Să-și ieie fiecare crucea”

Așa-i poronca lui Iisus.

Dacă voește ca s’ajungă

În sânul raiului de sus.

Când seara mergem la culcare

Cu crucea sfântă ne-nsemnăm.

Și tot cu ea începem ziua,

Când dimineața ne sculăm.

Când lângă sânul mamelor

Copiii dorm, ele’i așează,

În leagăn și cu crucea sfântă,

Cu dragoste îi însemnează.

În ori și ce călătorie

De vrem cumva ca să plecăm

Plini de nadejde’n Dumnezeu

Noi tot cu crucea ne’nsemnăm.

La masă când ne așezăm

Prin cruce mulțumim mereu

Pentru belșugurile toate

Trimise de la Dumnezeu.

În toiul luptelor grozave

Când crunta moarte stăpânește,

Pe câte suflete viteze

Slăvita cruce nu’ntărește.

Și dacă Ea’i nădejdea noastră,

Și ajutorul cel mai sfânt,

De ce se mai găsesc ființe,

Creștine pe acest pământ?

Care-o insultă’ mii de feluri

Cu vorbe batjocoritoare?

Au nu se tem ei de mânia

Lui Dumnezeu răzbunătoare?

Nu se gândește-această lume

Că prea de tot păcătuește,

Când ori cu fapta ori cu vorba,

Puterea crucei o hulește?

Nu se gândește că viața

Nu ține-o’ntreagă veșnicie?

Azi ești voinic și mâne moartea

Te-apucă cu a ei tărie.

Te duci în lumea ceialaltă,

Nepocăit pe veci pierdut.

Primind răsplata cea amară

La care atâta ai ținut.

Creștine, mă întorc spre tine:

Fii om cu înțeleaptă minte,

Respectă crucea cea Divină,

Cu dragostea cea mai fierbinte.

Învață și pe alții care

Azi, nu cunosc a ei putere,

Căci ea va fi în veșnicie

Oricui o dulce mângâiere.

(Poezie culeasă dintr-o carte apărută în 1924 la Iași, sub egida Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei)

Un suflet de ghiocel
Monahul ascunde-n el

Un suflet de ghiocel.

Ieșind astăzi din chilie,

Am văzut cu bucurie

În zăpadă, ciufulit,

Primul ghiocel ivit

Și am cugetat în sine
Cât se-aseamănă de bine

Ghiocelul cel sfios

C-un călugăr cuvios!

Albul lui neprihănit

E cugetul curățit

De orice gând întinat.

Capul lui mereu plecat

Este chip și-asemănare

A călugărului care,

Vrând privirea să-și păzească,

Se silește să privească

Totdeauna în pământ.

Trupul lui, deși plăpând,

Este totuși rezistent;

Și călugăru-nțelept

Își înmoaie prin postire

Trupul nărăvaș din fire,

Dar nu-și pierde din vigoare,

Ci slăbind, devine tare,

Cele trei petale fine

Adunate-ntr-o unime

Sunt sfintele juruințe,

Cele trei făgăduințe

Ce le face lui Hristos

Tot monahul cuvios:

Să trăiască-n ascultare

De cel mic și de cel mare,

Să-și păzescă fecioria

Și să rabde sărăcia.

Tot privind firava floare

Răsărită pe răzoare

De sub stratul gros de nea,

M-am mai gândit la ceva:

Un călugăr, cum se știe,

Se cuvine ca să fie

Serios la-nfățișare

Și mai rece în purtare,

Încât unii pot să-l creadă

Cum e stratul de zăpadă:

Rece și neprietenos,

Dar sub chipul serios,

Monahul ascunde-n el

Un suflet de ghiocel,

Cald și blând, plin de lumină,

Ca o adiere lină,

Un suflet duios și mare

Unde-ncape fiecare,

Unde orișice durere

Își găsește mângâiere.

Și precum pe ghiocel,

Delicat și mititel,

Fiecare-l dăruiește

Celor pe care-i iubește,

Și călugărul aduce

Celui Răstignit pe Cruce,

Ca pe-un dar neprețuit,

Sufetul său curățit.

Înainte să închei

Poemul cu ghiocei,

Mărturisesc cu rușine

Că, deși nu se cuvine,

După slujbă, într-o noapte,

I-am pândit mai de departe,

Spionându-i din tufiș;

Și-am văzut cum și-au închis

Căpșorul lor cel nins,

Tăinuindu-se de toți

În tăcerea albei nopți.

Ce pildă preaînțeleaptă

De rugăciune curată

În cămara tăinuită

Din inima umilită

A monahului smerit:

Singur doar cu Cel dorit,

Șoptind lin, ca și prorocul:

„Doamne, dă-mi mie-n tot locul

A Te binecuvânta

Pentru mare mila Ta

Și dă, Doamne Bun, zidirii,

Bucuria mântuirii!”...

(Poezii cu iz de Filocalii, Editura Bonifaciu, Bacău, 2011, pp. 48-51)

Monahul ascunde-n el

Un suflet de ghiocel.

Ieșind astăzi din chilie,

Am văzut cu bucurie

În zăpadă, ciufulit,

Primul ghiocel ivit

Și am cugetat în sine
Cât se-aseamănă de bine

Ghiocelul cel sfios

C-un călugăr cuvios!

Albul lui neprihănit

E cugetul curățit

De orice gând întinat.

Capul lui mereu plecat

Este chip și-asemănare

A călugărului care,

Vrând privirea să-și păzească,

Se silește să privească

Totdeauna în pământ.

Trupul lui, deși plăpând,

Este totuși rezistent;

Și călugăru-nțelept

Își înmoaie prin postire

Trupul nărăvaș din fire,

Dar nu-și pierde din vigoare,

Ci slăbind, devine tare,

Cele trei petale fine

Adunate-ntr-o unime

Sunt sfintele juruințe,

Cele trei făgăduințe

Ce le face lui Hristos

Tot monahul cuvios:

Să trăiască-n ascultare

De cel mic și de cel mare,

Să-și păzescă fecioria

Și să rabde sărăcia.

Tot privind firava floare

Răsărită pe răzoare

De sub stratul gros de nea,

M-am mai gândit la ceva:

Un călugăr, cum se știe,

Se cuvine ca să fie

Serios la-nfățișare

Și mai rece în purtare,

Încât unii pot să-l creadă

Cum e stratul de zăpadă:

Rece și neprietenos,

Dar sub chipul serios,

Monahul ascunde-n el

Un suflet de ghiocel,

Cald și blând, plin de lumină,

Ca o adiere lină,

Un suflet duios și mare

Unde-ncape fiecare,

Unde orișice durere

Își găsește mângâiere.

Și precum pe ghiocel,

Delicat și mititel,

Fiecare-l dăruiește

Celor pe care-i iubește,

Și călugărul aduce

Celui Răstignit pe Cruce,

Ca pe-un dar neprețuit,

Sufetul său curățit.

Înainte să închei

Poemul cu ghiocei,

Mărturisesc cu rușine

Că, deși nu se cuvine,

După slujbă, într-o noapte,

I-am pândit mai de departe,

Spionându-i din tufiș;

Și-am văzut cum și-au închis

Căpșorul lor cel nins,

Tăinuindu-se de toți

În tăcerea albei nopți.

Ce pildă preaînțeleaptă

De rugăciune curată

În cămara tăinuită

Din inima umilită

A monahului smerit:

Singur doar cu Cel dorit,

Șoptind lin, ca și prorocul:

„Doamne, dă-mi mie-n tot locul

A Te binecuvânta

Pentru mare mila Ta

Și dă, Doamne Bun, zidirii,

Bucuria mântuirii!”...

(Poezii cu iz de Filocalii, Editura Bonifaciu, Bacău, 2011, pp. 48-51)

La ce e bună tăcerea monahilor?
 Maica Teodosia (Zorica) Lațcu

Cuvintele pe care nu le-am spus

Sunt tot atâtea trepte ce pogoară
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit

M-am coborât în lumea nerostirii
Și-n cutele de piatră i-am gătit
Acolo-n fund un ascunziș Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus

Sunt tot atâtea trepte de tăcere
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo unde orice vorbă piere.

De-acolo din limanul necuprins

Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziș, luminile Iubirii.

Hristos crește iubirea

Și-o-nalță în nemărginit.
În El depășim toată firea,
Cu tot ce-i vremelnic și finit.

Golgota
 Maica Teodosia (Zorica) Lațcu

Te țintuim pe cruci de nedreptate

Prin cuiele uciderii de frate...

Te vindem iar cu sărutări viclene,

Prin nepăsare oarbă şi prin lene.

Te biciuim cu vorbe de ocară,

Te pălmuim cu ură ca de fiară.

Te adăpăm cu suc de-amărăciune,

Din pofte şi din stricăciune.

Te țintuim pe cruci de nedreptate

Prin cuiele uciderii de frate,

Iar împletim blestemele de tată

Să-ncingem Doamne, fruntea-nsâgerată,

Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte,

„Nu ştiu ce fac, îngăduie-i, Părinte”.

Cugetări
Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

Nevrednicia noastră

S-o punem mai prejos

Decât vinovăţia

Celui mai păcătos.

Precum încet se trece

Făclia de la sfeșnic

Așa se trece viaţa

Și vine somnul veșnic.

Să cugetăm adesea

La tainele ieșirii

Să scăpăm de frică

În ceasul despărţirii.

Să pomenim cu lacrămi

Pe cei ce-au răposat

Căci pentru noi se roagă

Și ei neîncetat.

Nădejdea să ne fie

La Cel fără de ani

Iar nu la mintea noastră

La slavă sau la bani.

Să nu lăsăm în minte

Vreun cuget dușmănos

Ci să urmăm iertării

Și păcii lui Hristos.

Rugăciunea inimii
Doamne Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu,

Miluiește-mă pe mine păcătosul.

Ce bucurie, poate

Să vină pe furiș,

Din iad pentru-a te scoate

La Rai în luminiș?

Te-aștept în crâng,

Culcat în iarbă,

Când dorurile mele dau în pârg

Și patimile mele-ncep să fiarbă...

Te-aștept cu multe vise

În veșnica-nscenare

Și alte zeci nescrise

Ale minții seci, vulgare.

Ce-i cu ispita asta?

Și ce-i cu-atâta chin?

Păcatul și năpasta

Sunt toate la festin!

Doamne, câtă putreziciune

În gândurile-mi reci,

Aș vrea o rugăciune

Să zbor de-aici în veci.

Ce bucurie, poate

Să vină pe furiș,

Din iad pentru-a te scoate

La Rai în luminiș?

E rugăciunea simplă,

Slăvită de cei vii,

Către Iisus, numită

E „a inimii”!

Doar ea te liniștește,

Te-ntoarce l-adevăr,
Și nu te mai clintește

Cu nici un fir de păr:

De după gratii, te strig

Azi, oasele mă dor neîncetat

Și urlă carnea ce-mi îmbracă trupul,

C-aici lumina nu s-a arătat,

Ci am zărit printre hârdaie zidul...

Dar undeva-n adâncul vremii,

Purtam în inima-mi un dor ascuns

Ce clocotea întotdeauna la lăsarea serii

Și, totuși, nicicând nu era de-ajuns...

Căci ei, mișeii, îndoliat-au chipul

Măicuței mele dragi ce mă așteaptă...

I-ar răscoli și mării tot nisipul,

Să poată doar să mă mai vad-o dată.

Și să mai mângâie cu întristare

Al meu rănit și tot molatic trup;

Să-i spun că azi nimic nu mă mai doare,

Că a sa inimă nu m-a lăsat pierdut.

Pe când, în lanțuri, ne cereau socoată,

Al mamei cânt mă liniștea

Și aș fi vrut atunci ca lumea toată

Să fie în Hristos; așa cum era ea...

Când gratiile ne curmau crezul

Că lumea-n suferință se va regăsi,

Simțeam miros de pâine caldă; miezul

Pe care dragostea de mamă îl dospi.

Și-așa, în dulci miresme de speranță,

Ne sprijineam de ziduri căpătâiul

Și ne lăsam cuprinși de tot ce era viață,

De zâmbetul cel mai curat; întâiul!

Știi, mamă dragă, te zăream aievea,

Cum ale tale brațe calde mă purtau

Și-a mea ființă-n fiecare clipă te slăvea

Și sărutam în taină ochii care mă jeleau...

Îmbrățișam cu gândul zeci de dimineți

În care al tău chip mă-ntâmpina duios;

Nu se-mplinise-atunci durerea cestei vieți

Și încă mai puteam trăi frumos...

Acum... te strig de după gratii, mamă,

Și încă mai aștept s-apari agale

Și să mă izbăvești de orice teamă,

Durere, grijă, întristare...

Ce-mi spui tu, mamă, printre lacrimi?

Ce mă îndemni acum să fac?

Au mai rămas puține pătimiri;

Eu mor, trăiesc și mă împac!