HORACIO QUIROGA

PASĂREA YACIYATERE
TRADUCERE, CUVÂNT ÎNAINTE ȘI NOTE DE Tudor Păcuraru
Editura UNIVERS
BUCUREȘTI
1990
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE
NOTA ASUPRA EDIȚIEI
SĂLBATICUL
SĂLBATICUL
VÂNĂTORII DE ȘOBOLANI
CIMITIRELE BELGIENE
REGINA ITALIANĂ
VOINȚA
O POVESTE PENTRU LOGODNICI
ESTEFANIA
ANACONDA
SIMUNUL
MARMURA DE PRISOS
GLORIE TROPICALĂ
PASĂREA YACIYATERE
PĂDUREA ÎNTUNECATĂ
LINIILE
LIMBA
VAMPIRUL
PATĂ HIPTALMICĂ
CREMA DE CIOCOLATĂ
CĂRĂBUȘII
 SÂNTU’
SURGHIUNIȚI!
UN ZILIER
INSOLAȚIE
TACUARA-MANSION
RACHIU DE PORTOCALE
EXILAȚII
SALAHORII FORESTIERI
DIN PERIODICE
AJUTORUL FIARELOR
O VÂNĂTOARE DE OAMENI ÎN AFRICA
IMPERIUL ROMAN LA LICITAȚIE
CUVÂNT ÎNAINTE
Fără îndoială, o parte din determinările abisale ale universului specific
unei limbi se răsfrânge și asupra culturii pe care o rostește. Înfrățită cu
româna printr-o origine comună, spaniola, în pofida aparentei sale
accesibilități, este uneori totuși greu de deslușit pentru nepoții hispanului
Traian ― firea sa profundă, imuabil latină, fiind învăluită într-un derutant
nimb de reminiscențe gotice, maure, mihuatl, guarani. La fel, literaturile de
limbă spaniolă, deși apropiate ca orizont spiritual de cea română, prezintă o
sumă de specificități a căror ignorare poate duce la totala neînțelegere. De
aceea, prezentarea unui scriitor de limbă spaniolă, și cu atât mai mult a unui
scriitor hispanoamerican, nu este plauzibilă decât în limitele oarecum largi
ale prezentării dinamicii specifice universului literar căruia-i aparține, cadru
fără de care liniile de forță ale personalității sale creatoare ar părea
nebuloase, incoerent angrenate în devenirea literară, lipsite de perspectivă,
de repere.
I
Ca și literatura română, cea hispanoamericană s-a născut sub pana
cronicarilor. Relatând, fiecare după priceperea sa, distrugerea unei lumi și
întemeierea unei alte realități socioculturale, primii scriitori
hispanoamericani ― exploratori, precum Columb, misionari, precum
Bartolome de Las Casas, Motolinia sau Bernardino de Sahagun, aventurieri,
precum Bernal Diaz sau Quesada ― s-au găsit de la bun început confruntați
cu ceea ce Gabriel Garcia Marquez numea, într-un interviu „problema
cuvântului”: „cuvintele limbii spaniole, limbă europeană prin excelență, se
potrivesc greu cu realităţile hispanoamericane. Atunci când spunem fluviu,
spre exemplu, care este termenul de comparație de care dispune cititorul
european pentru a ne înțelege? Dunărea, cu cei 2 839 km ai săi, nu are
nimic comun cu Amazonul, cu zecile de mii de afluenți ai cursului său de 7
023 de kilometri, care este atât de lat încât, în unele porțiuni, de pe un mal
nu poți zări celălalt mal. La fel, cuvântul de sorginte europeană ploaie nu
are nimic comun cu delirantele potopuri tropicale.”
Această stranie problemă iscată de confruntarea cuvântului scris cu o
realitate lipsită de măsură, ce cu greu încape într-o limbă europeană a dus la
dispariția, pentru mai bine de două secole, a prozei din panorama literelor
hispanoamericane. De altfel, pătura spaniolă cultă era, în Lumea Nouă, atât
de subțire încât de-abia de s-ar fi găsit public pentru un gen eminamente
scriptura! Precum romanul: pe vremea când Cervantes zămislea nemuritorul
său Cavaler al Tristei Figuri, literatura hispanoamericană, exprimată prin
lirica mistică a sorei Juana Ines de la Cruz, prin poemele fantastice ale lui
Bernardo de Balbuena se afla încă sub zodia oralității. Trebuie, în plus,
remarcată tendința timpurie a literaturii acestei epoci către fantastic, către
fervoarea mistică ― amândouă căi de eludare a unei realități prea puțin
îmblânzite, gata oricând să izbucnească de sub subțirea pojghiță de cultură
europeană pe care, prin două secole de strădanii, mâna de cuceritori o
impusese, precum o mască, milioanelor de cuceriți. Astfel, în această frică
de realitate, își găsește explicația și edictul Sfântului Oficiu de la începutul
veacului al XVII-lea interzicând publicarea și difuzarea cronicilor
Conquistei: primul mare scriitor hispanoamerican metisul de stirpe regală
Inca Garcilaso de la Vega (1539–1616) și-a redactat cvasi-romaneștile sale
Comentarios reales (Comentarii regale), cronică parțial autobiografică a
Peru-ului asupra căruia domnise unchiul său Atahualpa, în Spania, la
Cordoba. Odată cu moartea sa, proza literară hispanoamericană dispare
pentru două secole.
De-abia în ultimii ani ai Secolului Luminilor, odată cu declinul cultural și
economic din ce în ce mai evident al metropolei, apare din nou o proză
literară hispanoamericană demnă de acest nume, manifestată pentru început
prin publicarea semiclandestină a două romane, ai căror autori se mențin
într-un prudent anonimat: Lazarillo de eiegos caminantes (Călăuza orbilor
călători) de Concolorcorvo și Perriquillo Sarniento (Cățelandrul
Sarniento) atribuit lui Francisco de Lizardi, încercări romanești de factură
picarescă, ele nedistingându-se decât prin cadrul natural de predecesoarele
lor iberice ― și. Încă, acest cadru natural este evocat cu mare discreție.
Aceste încercări literare erau sortite să rămână fără urmași direcți: de-abia
la câteva decenii după dobândirea independenței, atunci când, în linii mari,
actuala hartă politică a Hispanoamericii începe să fie fixată, asistăm la
adevărata renaștere a romanului hispanoamerican ― sub auspiciile primei
ideologii literare cu adevărat universale, romantismul, pătruns cu oarecare
întârziere în pampasul argentinian. De la bun început, însă, romantismul ia
sub pana scriitorilor hispanoamericani forme noi, insolite. Scris la 1840 și
publicat mult mai târziu, El matadero (Abatorul) de Esteban Echeverria
constituie prima încercare de roman modern hispanoamerican ― o stranie
nuvelă, de fapt, relatând în paralel, cu o cvasi-fotografică precizie, munca
într-un abator și teroarea instaurată asupra Buenos Aires-ului de dictatura
caudillo-ului gaucho Rosas. Aceeași insolită combinație de tehnici de
configurare a materialului narativ de tip european, de „clișee” romantice
uzate, care mai de care mai neverosimile și de profund realism, angajat
politic, caracterizează romanul argentinianului Jose Mărmol, Amalia ―
contemporan nu numai cronologic, ci și istorico-literar cu Tainele inimei de
Kogălniceanu, cu care se află de altfel la același nivel valoric.
Dar punctul de plecare al unui roman propriu-zis, original
hispanoamerican este, fără îndoială, eseul nuvelă Civilisation o Barbarie: la
[1]
vila de J. Facundo Quiroga (1845), operă a marelui om politic și literat
Domingo Faustino Sarmiento, al cărui rol în configurarea specificității
literare hispanoamericane este comparabil, în cultura noastră, doar cu rolul
instaurator al lui Titu Maiorescu. Autor al primei ideologii literare
hispanoamericane, el vede în realitatea Lumii Noi o permanentă, crâncenă
confruntare între Civilizație și Barbarie ― antinomie care a marcat un veac
de istorie literară hispanoamericană, și căreia i se subordonează direct și
indubitabil creația lui Horacio Quiroga, a cărei lume ficțională corespunde
întru totul dramaticii viziuni sarmientine: „… Pustietatea ne înconjoară din
toate părțile, se strecoară în măruntaiele noastre; pustietatea, lipsită de
locuitori, lipsită de așezări omenești constituie limita neîndoielnică ce
desparte unele de altele provinciile noastre… La Sud și la Nord pândesc
sălbaticii, care așteaptă nopțile fără lună pentru a se repezi, roi de hiene,
asupra vitelor ce pasc pe câmpuri și asupra așezărilor fără de apărare…
Omul de la țară, dacă nu e neliniștit de vecinătatea cu sălbaticii, e încolțit
de teama că ar putea întâlni vreun jaguar, că ar putea călca pe o viperă…”
Începând din acest moment, romanul hispanoamerican se scindează în două
orientări diferite: în pofida proliferării unei sub-literaturi plagiată după
Eugene Sile, în genul Logodnica ereticului sau Inchiziția din Lima, Secretul
osânditului, Comoara incașilor. Inchizitorul suprem sau povestea unei
iubiri, Catacombele iezuiților. Pumnal și sutană, asistăm treptat la
constituirea, la scara întregului continent, a unei mișcări romanești care,
deși clar tributară romantismului european, se diferențiază tranșant prin
abordarea, mai întâi în paradigme cu totul idealiste, a antinomiei Civilizație
/ Barbarie ― prima încarnare tematic determinată a opoziției
Cuvânt/Realitate. așa cum s-a manifestat ea timp de secole și se va
 [2]
manifesta și în viitor în literatura Lumii Noi. De la Cumandă (1879)
romanul ecuadorianului Leon Mera la El Zarco (1900) capodopera
mexicanului Ignacio Manuel Altamirano, se impune treptat atenției noastre
un nou gen romanesc, a cărui tramă narativă este inedită, specifică
realităților Lumii Noi. Treptata orientarea spre realism a romanului
hispanoamerican, în a cărei conturare un rol important l-au jucat cele
unsprezece serii de povestiri reunite de Ricardo Palma sub titlul Tradiciones
peruanas (Tradiții peruane, 1872–1918) contribuie la integrarea
psihologică a maniheismului originar: lupta dintre exponentul Civilizației
și cel al Barbariei se transfigurează, se sublimează în confruntarea Omului
cu propriul destin ― ale cărui determinări inumane, deșertul, singurătatea,
selva, dau seamă de un tip de existență original, profund legat de realitatea
Americii Hispanice. Această vârstă a prozei literare hispanoamericane, care
a impus atenției universale numele câtorva mari scriitori, deși a cunoscut
manifestări de o amploare continentală, nu s-a caracterizat prin acea unitate
pe care, mai târziu, o va avea realismul magic. Luând forme naționale
determinate, ea a fost reprezentată de romanul gauchesc argentinian
(Gutierrez, Lynch, Guiraldes și Gerchunoff), de romanul indigenist, inițiat
[3]
de bolivianul Alcides Arguedas (Wata-Ware, Haza de bronce ) și de
literatura confruntării omului cu natura dezlănțuită, temă majoră a creației a
[4]
trei mari scriitori: venezueleanul Romulo Gallegos (Doha Bărbara)
[5]
columbianul Jose Eustasio Rivera (La Vorăgine) și uruguayanul Horacio
Quiroga.
II
Horacio Quiroga s-a născut la Salto (Uruguay) la 31 decembrie 1878.
Încă din leagăn, un semn tragic ― pe care-l regăsim și în scrierile sale ― i-
a marcat destinul. Când de-abia avea două luni, tatăl său moare într-un
accident de vânătoare; alt accident îl va răpune pe fratele său mai mare.
Tatăl său vitreg moare în împrejurări tragice; la douăzeci şi doi de ani,
accidental, Quiroga își împușcă mortal cel mai bun prieten, Federico
Ferrando.
Fire neliniștită pasionată, iscoditoare, Quiroga a ezitat îndelung între
Universitate și Institutul Politehnic. Încă adolescent fiind dovedea o
uimitoare pricepere manuală și meseriile pe care le-a „prins din zbor” și pe
care, mai târziu, le va exercita, nou Robinson al selvei, sunt fără număr.
Studiază eclectic, nesistematic, istoria, chimia, filosof ia, dar mai mult îl
atrag versurile lui Ruben Dario, Leopoldo Lugones, Verlaine și Baudelaire.
În 1894, alături de alți prieteni, întemeiază Revista del Salto în care va
publica prima sa povestire Para una noche de insomnie (Pentru o noapte de
insomnie) aflată sub influența romantică a prozei lui Edgar Allan Poe. Își
continuă colaborarea, cu poezii de astă dată, evoluând de la modernismul
lui Dario la simbolismul verlainian, pasiune care va sfârși prin a-l decide să
facă o călătorie în Europa.
Parisul este noua Mecă a anilor 1900: Quiroga vizitează Expoziția
Universală, devine un fervent adept al ciclismului. La cafeneaua „Cyrano”
din Montmartre îl cunoaște pe Ruben Dario, întâlnire care îi luminează
viața plină de privațiuni: „Aș da Gloria viitoare pe siguranța că în
următoarele trei zile voi avea ce mânca”, notează în jurnalul său intim.
Reîntors la Montevideo publică, în 1901, primul său volum, Los arrecifes
de Coral (Recifele de corali), stranie combinație de vers și proză aflată sub
dubla influență a poeziei lui Dario și scrierilor fantastice ale lui Poe.
în 1903 destinul său literar avea însă să ia alt curs. Participând, ca
fotograf, alături de poetul Leopoldo Lugones, la o expediție în Paraguay,
Quiroga are revelația selvei, subiectul celor mai frumoase dintre povestirile
sale. Entuziasmat, Quiroga se mută în El Chaco, apucându-se de cultivarea
bumbacului ― experiență îmbogățitoare din punct de vedere sufletesc, dar
ruinătoare financiar, pe care o va relata, cvasi-autobiografic, în povestirea sa
Mărmol inutil (Marmură de prisos). Întors în lumea civilizației, publică,
între 1904–1908, două culegeri de povestiri, El crimen del otro (Crima
celuilalt) și Los perseguidos (Urmăriții) și un roman, Historia de un amor
turbio (Povestea unei iubiri tulburi), aflate sub influența psihologismului
dostoievskian. În 1909, se căsătorește cu Ana Maria Cireș și, abandonând
catedra sa de profesor la o școală normală, pleacă numit judecător de pace
și ofițer al stării civile în cătunul San Ignacio, pierdut în selva statului
Missiones. Eliberat de constrângerile vieții citadine, Quiroga poate, în
sfârșit, să trăiască după gustul său: defrișează pădurea de nepătruns, își
construiește singur casa, canoea, cu maceta în mână își croiește drum prin
selvă. Amintirea acestor câțiva ani de fericire va constitui materia primă a
capodoperelor sale viitoare; așa cum însuși mărturisește, „deși în mai mică
măsură decât presupune cititorul, scriitorul își povestește propria viață prin
faptele personajelor sale”.
 Dar destinul lovește din nou, nemilos: în 1915 soția sa se sinucide,
lăsându-l singur cu cei doi copii ai săi, Egle și Dario. În doar câteva luni,
omul Quiroga suferă o adevărată schimbare la față care se va răsfrânge și
asupra operei, dându-i tonul său major, definitiv. Volumul său Cuentos de
amor, locura y muetre (Povești de iubire, nebunie și moarte), 1917, îl
impune definitiv printre cei mai de seamă scriitori ai generației sale.
„Să nu scrii sub imperiul emoției. Las-o să se stingă și apoi evoc-o. Dacă
atunci ești capabil să o retrăiești așa cum a fost, ai ajuns la jumătatea
drumului spre artă.” Poetul plin de vise simboliste, de fiori romantici, era pe
veci uitat:
prin rigoarea ironică, dar nemiloasă a lucidității cu care evocă cele văzute
― viața și moartea, visurile vane și speranțele deșarte ale coloniștilor și
pribegilor, mizeria, neștiința și inegala confruntare cu o natură lipsită de
măsură ― Quiroga se arată demn de cei patru maeștri pe care-i va venera
până în ultima clipă: Poe, geniu al suspensului, Maupassant, minuțios
arhitect al povestirii, Kipling, cel împătimit de junglă și Cehov cel nemilos.
Volumele se succed în ritm alert, aducându-i curând o notorietate
continentală: El Salvaje (Sălbaticul), 1920, Anaconda, 1921, El Desierto
(Pustietatea). 1924, Los desterrados (Pribegii), 1926, El regreso de
Anaconda (întoarcerea Anacondei), 1926. În acești șase ani, Quiroga a
scris capodoperele ce aveau să-i consacre nemurirea.
Se recăsătorește, în 1927, cu Maria Elena Bravo, și publică, în 1929, un
nou roman, Pasado amor (Dragoste stinsă), de fapt o amplă nuvelă în bună
parte autobiografică, destinată să conjure amintirea, din ce în ce mai greu de
îndurat, a primei sale iubiri. Dorul selvei îl chinuia, nu se putea obișnui cu
atmosfera citadină.
Bântuit de amintirile. Tinereții, se retrage din nou în selvă; dar nici
singurătatea imenselor păduri neumblate nu-i aduce alinarea. În 1935 apare
ultimul său volum. El măs alia (Lumea de dincolo), halucinantă premoniție
a sfârșitului său iminent. Câteva luni mai târziu, îi scrie lui Ezequiel
Martinez Estrada, autorul studiului La radiografia de la pampă
(Radiografia pampei): „Să vorbim acum despre moarte. Am fost sau am
crezut a fi un creator, în anii mei de tinerețe și maturitate și asta în
asemenea măsură, că-mi era frică doar de o moarte prematură. Vroiam să-
mi realizez opera. Sentimentele familiale nu participau nici pe un sfert la
acea sete de viață. Știam și știu asta: pentru viitorul soției sau al copiilor,
existența soțului nu este indispensabilă. Oricine poate să biruie capetele
vieții, dacă așa îi este soarta. Singurul care nu biruie este creatorul, atunci
când moartea îl răpune înainte de împlinirea sa. Când am considerat că mi-
am îndeplinit opera ― că dădusem tot ceea ce era mai bun în mine ―, am
început să privesc în alt chip moartea. Unele suferințe, ingratitudini,
deziluzii m-au întărit în acest mod de a vedea lucrurile. Iar astăzi, prietene,
nu mai mi-e teamă de moarte ― pentru mine, ea înseamnă odihnă.”
Chinuit de un rău incurabil, Horacio Quiroga își găsește scăparea într-o
doză de cianură, într-o seară din februarie 1937.
III
Adevăratul Quiroga, rămas în conștiința urmașilor nu numai ca unul
dintre cei mai de seamă scriitori uruguayeni, cl ea un creator de talie
continentală, nu este nici romancierul, nici dramaturgul, nici poetul și nici
criticul cinematografic ― ci povestitorul. Povestirile sale de maturitate
reprezintă adevărate capodopere ale genului de literatură hispanoamericană.
Deși multe dintre ele au drept cadru orașul, cele mai reușite artistic sunt
acelea dedicate selvei, pădurii de nepătruns. Ea oferă acțiunii un cadru
caracterizat prin trei determinații fundamentale: însingurarea, lipsa de
măsură a climei și pericolul omniprezent. Prin aceasta, selva constituie
catalizatorul unei înfruntări a personajului cu sine, cu propriile-i limite:
variantă regresivă a dictonului socratic „cunoaște-te pe tine însuți”,
confruntarea cu sălbăticia selvei duce la revelarea valorii omului-în-sine, a
esenței genuine-primitive, deci a existenței. În afara sprijinului oferit de
civilizație, de societatea semenilor, eroii lui Horacio Quiroga trebuie să-și
biruiască propriile slăbiciuni, să devină independenți de alții, adaptabili
precum sălbăticiunile pentru a putea supraviețui într-această lume ascunsă
și dușmănoasă a pădurii de nepătruns: regresiunea insensibilă către
primitivitate, redescoperirea uitatelor reflexe ancestrale ce au asigurat, în
evuri demult trecute, supraviețuirea speciei îl ajută pe omul selvei să-și
găsească drumul, fragila cărare ce se strecoară înspre necunoscut, pe
muchia a două prăpăstii ― cea a morții și cea a nebuniei.
în viziunea lui Horacio Quiroga, confruntarea cu selva alcătuiește
adevărata probă inițiatică: acela care îi rezistă are revelația fulgurantă a
temeiului solid, călit de zeci de milenii de cvasi-animalitate, pe care se
ridică individualitatea sa modernă, civilizată. Încercările selvei duc la
reîntoarcerea interioară într-o perioadă de înflorire, revigorantă, dătătoare
de puteri noi și nebănuite.
Viziunea naturii ca parcurs inițiatic ar putea fi apropiată de atmosfera atât
de specifică a prozei sadoveniene. Dar personajele lui Horacio Quiroga sunt
oameni singuri prin vocație și opțiune, nu însingurați de aduceri-aminte:
spațiul privilegiat al orientalului „taifas” le este necunoscut. Din alt punct
de vedere, contactul lor cu natura nu se rezumă la cufundare în lumea
amintirilor: regresul lor către primitivitate se raportează mai mult la
memoria speciei decât la cea a individului, și se înfăptuiește în paradigmele
mitice ale eternului prezent, caracteristice gândirii sălbatice. Trecutul nu
există decât ca spațiu veșnic prezent al regresiunii, nu ca lume a amintirilor,
a rememorării pilduitoare.
Dincolo de aspra înnobilare pe care acest contact inițiatic îl oferă
personajelor sale, Horacio Quiroga nu poate fi asemuit, din punctul de
vedere al viziunii sale asupra confruntării dintre om și natura dezlănțuită,
decât cu alt împătimit al junglei: Rudyard Kipling. Primul, în istoria
literaturii hispanoamericane, Quiroga modifică echilibrul antinomiei
sarmientine înspre „Barbarie” ― văzută însă nu ca stare de sălbăticie, ci
valorizant, ca recuperare a calităților fundamentale ale individului. Prin
aceasta, Horacio Quirago este deschizătorul de drumuri al prozei
hispanoamericane actuale: următoarea generație literară, cea a lui Miguel
Angel Asturias și Jose Maria Arguedas, a substituit psihologiei regresive,
unilineare a „barbarilor” lui Quiroga o viziune mult mai complexă ― o
psihologie a „Barbariei” întemeiată pe gândirea mitică amerindiană,
punând temeliile realismului mitico-baroc al Noului Roman
hispanoamerican, mai cunoscut în lumea întreagă sub denumirea, oarecum
imprecisă, de realism magic.
Într-adevăr, povestirile lui Horacio Quiroga trebuiesc privite ca o operă
de pionierat. Tocmai ineditul punctului de vedere, centrat asupra
„Barbariei”, făcea dificilă o punere la punct psihologică mai minuțioasă, în
lipsa reperelor pe care doi etnologi Asturias și Arguedas ― au știut ulterior
să le descopere în mentalitățile mitice. Pentru Quiroga, realitatea indigenă e
ca și inexistentă, iar atunci când ea se manifestă, este doar un element de
„culoare locală” sau un subiect de ironie: de aici derivă unilinearitatea
psihologică a personajelor sale, a căror „Barbarie” înclină mai mult spre
primitivism ―, și prin aceasta, arta sa este condamnată să se mărginească
la povestire, neputând atinge un grad romanesc viabil de configurare a lumii
umane.
Dar, în limitele genului, povestirile lui Quiroga sunt excelent lucrate.
Acțiunea este minuțios gradată, până la sfârșit autorul rezervându-ne
surpriza unui final neașteptat ― recunoaștem în aceasta frecventarea
povestitorilor anglo-saxoni. Și în primul rând a lui Edgar Allan Poe, pe care
o vom regăsi, în coordonate mai abstracte, în proza lui Jorge Luis Borges. O
anumită tentă tragică, chiar de un tragism fioros uneori, își pune amprenta
însă asupra scriiturii sale, temperată de un umor fin, epicureic, ce
estompează această tușă de expresionism, singură supraviețuitoare a
elanurilor juvenil-moderniste ale autorului. Căci, în mod paradoxal, acest
fervent al „Barbariei” este un liminar adept al realismului. Ne-am aștepta
să regăsim, în evocarea pe care el o face selvei, ceva din atmosfera de
fantastic și intemporal mister pe care arta lui Vasile Voiculescu o conferă
pădurilor noastre: nu, pentru uruguayanul Quiroga selva nu are nimic
exotic, ea este doar pretextul unei cufundări în ancestralele străfunduri ale
sufletului omenesc. Stilul acestor evocări cvasi-autobiografice, de un
funciar realism, e de aceea abrupt, precis, constatativ la modul eseistic:
limba spaniolă se pretează, de altfel, acestor turnuri verbale precise, chiar
tăioase uneori, pe care traducerea nu poate decât să le atenueze.
De fapt, jocul narativ este condus cu o mare onestitate, povestirea fiind
total transparentă semnificărilor: nu efectele de limbaj contează, ci
tensiunea referențială, căreia limbajul nu-i servește decât drept fidel mijloc
de transcriere. Sbilul lui Horacio Quiroga e impregnat de acea neiertătoare
limpezime analitică a nuvelelor lui Cehov.
Deschizător de noi drumuri în istorica înfruntare dintre Cuvânt și
Realitate ce constituie linia de forță a evoluției literaturii hispanoamericane
înspre forme proprii, originale de expresie, Horacio Quiroga este astăzi un
clasic școlar în majoritatea țărilor Americii Latine. Prin multiple culegeri,
opera sa este cunoscută în lumea întreagă, fiind tradusă în multe limbi, ba
chiar dramatizată radiofonic sau cinematografic. El a fost unul dintre primii
scriitori hispanoamericani ― alături de Asturias, Cortăzar, Guiraldes și
Borges ― cunoscuți publicului românesc, încă de la începutul deceniului al
7-lea, printr-o antologie excelent realizată, publicată sub titlul de Anaconda.
Selectând unele din volumele Cuentos de amor, locura y muerte (Povești
de iubire, nebunie și moarte), 1917; El salvaje (Sălbaticul), 1920;
Anaconda (1921) și El regresa de Anaconda (întoarcerea Anacondei),
1926, ambiționăm să oferim publicului cititor o perspectivă cât mai amplă,
din punct de vedere tematic și artistic, asupra perioadei de deplină
maturitate creatoare a lui Horacio Quiroga, urmărind evoluția treptată a
artei sale, punct nodal în devenirea unei literaturi căreia, din păcate, îi
cunoaștem mai mult prezentul decât rădăcinile adânci.
Tudor Păcuraru
NOTA ASUPRA EDIȚIEI
La alcătuirea acestei antologii am luat în considerare mai mult legile
orizontului de așteptare al publicului decât considerentele de ordin istorico-
literar: năzuința noastră nu a fost de a alcătui un „profil” cuprinzător al
prozatorului Horacio Quiroga, ci de a reuși o selecție cât mai incitantă și
realizată artisticește, cuprinzând cele mai bune dintre nuvelele sale încă
inedite în limba română. Acest criteriu a operat o selecție tematică în cadrul
creației lui Horacio Quiroga: este general admis de critica literară faptul că
prozele sale din „Perioada Misiones” sunt mult superioare nuvelelor sale cu
tematică psihologică sau de dragoste. Deși, prin obsesia nebuniei, prin fina
descriere a unor trăiri erotice, Quiroga se află printre predecesorii direcți ai
unei orientări a romanului hispanoamerican modern, totuși nucleul, rămas
veșnic de actualitate, al operei sale îl constituie, fără îndoială, povestirile
despre înfruntarea omului cu selva milenară ― iar aceste povestiri
alcătuiesc majoritatea sumarului volumului de față.
În același spirit al accesibilității și interesului din punctul de vedere al
publicului a fost efectuată și versiunea. Stilul lui Quiroga este dur, eliptic,
uneori vertiginos ― pe măsura subiectului și a limbii spaniole, pe care o
îndelungată șlefuire artistică o face să manifeste anume înclinație către
eliptismul gongoric. Versiunea română, adresându-se unui cititor aflat într-
un univers cultural profund diferit, nu putea fi, adesea, decât interpretativă.
O ultimă problemă ridicată de alcătuirea acestei antologii a fost aceea a
ordinii de prezentare a nuvelelor ce o compun. În infinite variante, nuvelele
și povestirile lui Horacio Quiroga au văzut lumina tiparului în periodice,
într-o ordine, astăzi, imposibil de restabilit integral. Așa cum am optat
pentru forma definitivă a nuvelelor ― forma sub care ele au apărut în
volumele publicate în decursul vieții autorului ― tot așa, și ordinea
antologiei noastre este, de fapt, ordinea cronologică a succesiunii volumelor
sale. Acest criteriu ― aparent atât de simplu ― dă naștere. Însă, unei
anomalii: cele trei microromane cu care se încheie prezentul volum,
publicate în periodice în 1908 și 1913, respectiv, ©cupă locul menționat în
antologia noastră datorită faptului că prima lor apariție în volum a avut loc
de-abia în anul 1973.
Nutrim însă speranța că, într-o antologie a unui autor a cărui viață și
operă numără atâtea stranietăți și contradicții, o anomalie în plus nu va
schimba semnificativ perspectiva de ansamblu.
T. P.
SĂLBATICUL
1920
SĂLBATICUL
1. VISUL
După confluența sa cu Guayra, timp de zece leghe râul Parana este
impropriu navigației. Între faleze negre și foarte înalte, el curge ― printr-
un canal de două sute de metri lățime, a cărui adâncime e insondabilă ― cu
o asemenea viteză încât vapoarele, deși folosind întreaga putere a
mașinilor, rămân ore întregi în același loc. Oglinda apei este permanent
tulburată de vârtejuri adânci care, izbindu-se între ele, sunt capabile să tragă
la fund, pe dată, o vedetă cu aburi. Locurile acelea, deși lugubre prin
culoarea neagră dominantă a pădurii și a stâncilor de bazalt, este un
adevărat paradis pentru botanist, căci umiditatea mediului, exacerbată de
ploile mai mult decât frecvente, dau florei din Guayra o fantastică
luxurianță.
Pe aceste meleaguri am fost, timp de-o noapte, oaspetele unui om
extraordinar, care se retrăsese să trăiască în Guayra, singur-singurel, fiindcă
era obosit de compania oamenilor și de civilizație, care pe toate ți le dă de-
a gata, ceea ce e plicticos peste poate. Dar, cum voia să fie folositor acelora,
care, colo departe, își petreceau viața la masa de lucru învățând din cărți,
instală o mică stație meteoroligcă, pe care guvernul argentinian o
subvenționa.
Câtva timp, registrele pe care ni le trimitea din când în când fură
ireproșabile, până ce. Într-o zi, ne parveniră observații atât de hiperbolice în
ceea ce privește litrii de apă adusă de ploi și indicele de umezeală, încât
Centrala noastră crezu necesar să verifice acele exagerări. Eu tocmai
plecam pe atunci să inspectez stațiile meteo argentiniene din Brazilia,
urcând cursul fluviului Iguazu; abătându-mă puțin, puteam să trec și pe-
acolo.
Asta am și făcut și am descoperit că acel om nu era pus pe glume. Era un
tip înalt, cu părul și barba foarte închise la culoare, foarte palid în pofida
soarelui; ochii săi mari te priveau cu o fixitate nemaiîntâlnită, fără să
devieze un milimetru. Cu mâinile în buzunare, se uita la mine sosind, fără
să facă niciun pas în întâmpinarea mea. În sfârșit, îmi strânse mâna, dar cu
ceva întârziere, după ce stătusem mai multă vreme cu un zâmbet împietrit
pe buze și mâna întinsă.
 Restul serii l-am petrecut așezați pe veranda rancho-ului său, mai curând
cabană, vorbind de toate. Mai bine zis, eu am vorbit despre tot felul de
lucruri, căci gazda își cântărea cu atenție cuvintele. Și, în pofida sforțărilor
mele de a întreține conversația, ceva din atitudinea gazdei descuraja
obiceiul civilizat de a schimba idei.
Atunci căzu noaptea ― o noapte nespus de apăsătoare. După ce am
terminat cina, ne-am reîntors pe verandă, de unde am fost curând alungați
de un vânt puternic amestecat cu picături rare, care ajungeau până la
scaunele noastre. Furtuna s-a potolit brusc, iar atunci a început să plouă, o
ploaie dezlănțuită, sălbatică, inimaginabilă pentru cine nu a auzit cum
bubuiau ceasuri întregi tunetele deasupra muntelui, fără cea mai mică
întrerupere, fără cea mai mică adiere de vânt.
― Cred că va mai dura ceva timp, i-am zis gazdei.
― Cine poate ști? îmi răspunse. În această perioadă a anului este puțin
probabil.
Se spărsese gheața între noi și am profitat pentru a-i reaminti misiunea
specială care mă făcuse să vin până aici.
― Cu mai multe luni în urmă, registrele pluviometrice care au ajuns la
Buenos Aires… Și, expunându-i situația, am pus în evidență surprinderea
Centralei în fața neobișnuitului volum de ploaie înregistrat în acele foi de
observație.
― Nu cumva ați greșit? Indicii exacți erau cei pe care ni i-ați trimis?
― Da, mi-a răspuns, pironindu-mă cu privirea sa luminoasă și fixă.
Am tăcut și, pentru un timp a cărui durată nu am putut-o măsura, dar care
probabil că a fost îndelung, nu am mai schimbat nicio vorbă. Eu fumam, el
își ridica din când în când privirea asupra peretelui, sau afară, asupra ploii
― ca și cum s-ar fi așteptat să audă ceva dincolo de tunetul ce inundase
selva. Mă pătrunsese boarea foarte umedă ce sosea de afară și eram mirat
de privirea sa, de modul în care părea să miroasă cu plăcere parfumul
copacilor uzi.
Deodată, m-a întrebat fără ocolișuri, direct:
― Ați văzut vreodată un dinozaur?
În zilele noastre, mai ales când te afli în compania unui om cult, dar care
și-a ieșit din minți și în ai cărui ochi mocnește o strălucire venită din
preistorie, acea întrebare devine destul de neliniștitoare. Ne-am privit cu
atenție unul pe celălalt.
 ― Poftim? am întrebat într-un târziu.
― Un dinozaur, un Nothosaurus carnivor.
― Niciodată. Dumneavoastră aţi văzut așa ceva?
― Da.
Mă privea fără să clipească.
― Aici?
― Aici. Dar a murit… Am stat împreună trei luni.
„Am stat împreună!” Îmi explicam acum strălucirea ciudată din ochii săi
și observațiile sale meteorologice, aparținând unui om preistoric care trăise
în selvă, în plină perioadă secundară.
― Și ploile și umezeala pe care le-ați notat și le-ați raportat la Buenos
Aires, i-am spus, datează de atunci?
― Da, îmi răspunse liniștit. Ciuli urechile, încruntă ochii, atent la
tunetele ce bubuiau deasupra selvei potopite de ploaie, și adăugă rar:
― Era un Nothosaurus… Dar nu eu am fost în vremea lui, ci el a venit
până în epoca noastră. Cu șase luni în urmă. Acu’… acu’ am mai multe
îndoieli decât dumneavoastră în ceea ce privește această întâmplare. Dar
când am dat de el, cocoțat pe stânca de lângă fluviul Parana, la asfințit, nu
m-am îndoit că, din acea clipă, mă aflam în afara legilor biologice. Era un
dinozaur în carne și oase; își ridica gâtul, întorcându-și capul în toate
părțile, și deschidea gura ca și cum ar fi vrut să strige și nu ar fi putut. Eu,
în ceea ce mă privea, stăteam locului. Timp îndelung dorisem cu ardoare să
uit tot ceea ce eram, tot ce știam, să uit de oameni și de cunoștințele lor…
Să revin la o viață reală și naturală precum viața unui arbore, care
întotdeauna se află unde trebuie, fiind îndreptățit să fie unde e. De mii de
ani, specia omenească merge înspre dezastru. S-a reîntors la maimuță,
păstrând inteligența omenească. Printre noi nu se află nici măcar un singur
om care să poată reprezenta o valoare reală, dacă se îndepărtează de
civilizație. Nu este niciunul care să poată striga: eu sunt, natură!
Zi cu zi urmăream în mine înflorirea tainică a acelei recuceriri, a acelei
regresiuni ce ar face din mine stăpânul absolut al pământului pe care-l am
sub picioare. Începeam să mă simt, în mod confuz, adevăratul reprezentant
al unei specii. Viața ce pulsa în mine era a mea, numai a mea. Și, cățărându-
mă peste milioanele de ani ca pe ramurile unui arbore, simțindu-mă din ce
în ce mai stăpân pe colțul de pădure pe care-l zăream întorcându-mi privirea
de jur-împrejur, am ajuns să simt cum răsare în mintea mea goală sămânţa
slabă, fixă, încăpățânată și nemuritoare a omului terțiar.
Atunci, de ce m-aș speria? Dacă din străfundurile ființei poate apărea în
plină epocă contemporană o asemenea fantomă, dacă așa ceva putea trăi
însemna că atât dinozaurul cât și eu ne aflam în afara legilor normale ale
vieții.
Nu aveam, deci, de ce să mă tem. M-am apropiat de monstru, simțind o
duhoare acră de vegetație putrezită. El continua să-și agite gâtul încoace și
încolo: i-am aruncat o piatră. Dintr-un. Salt, fiara s-a aruncat în apă,
stârnind un val care potopi plaja și mă luă cu el. Dinozaurul mă văzuse și
se legăna deasupra unui abis acvatic de două sute de picioare adâncime. Și
urla. Urletul? Nu știu… foarte aspru. Ascuțit și adânc… Un țipăt de
agonie. Gura i se deschidea nemăsurat, atunci când urla. Nu mă privea și
nici nu m-a privit vreodată. Ba, o dată m-a privit, dar apoi s-a sfârșit…
Mai târziu, ieși la mal. Se întunecase; am pornit la drum împreună.
Acesta a fost începutul. Timp de trei luni el m-a întovărășit noaptea, căci
de cum. Cădea rouă dimineții mă părăsea. Pleca, urcând muntele de ca și
cum nu m-ar fi văzut, rupând copacii, sau se scufunda în Parana, stârnind
vârteje adânci, care se întindeau până în mijlocul fluviului.
Coborând încoace veți fi văzut o câmpie care nu e năpădită de buruieni,
[6]
deși de mult timp nu se mai cultivă acolo yerba mate . Am bătut-o pas cu
pas, împreună cu dinozaurul. Niciodată nu dădeam de el ziua. Formidabila
făptură zămislită de dorința omului și consimțământul erelor apuse nu mi
se revela decât noaptea. Fără să dăm semn că am ști unul de celălalt,
mergeam ore întregi de colo-colo, precum doi frați taciturni, care se caută
unul pe altul, fără să se înțeleagă.
Din obiceiurile sale de viață neobișnuite. Îngropate de milioane de ani,
nu-i mai rămăsese decât facultatea de a se orienta orbește în tainițele cele
mai umede ale junglei, prin bălțile mirositoare umbrite de ferigi negre,
coloane pe care trecerea fiarei le rupea, le desfrunzea.
în ceea ce mă privește, viața mea diurnă își urma cursul normal, chiar
aici, în această casă, deși privirea adesea mi se pierdea în gol. Trăiam în
automatism, agățat precum un somnambul de orizontul contemporaneității,
și mă deșteptam doar atunci când simțeam boarea sălbatică și proaspătă ce
o degaja selva în amurg.
 Nu știu cât timp s-a scurs astfel. Știu doar că într-o noapte am strigat și
nu am mai recunoscut strigătul care-mi ieșea din gâtlej. Nu aveam haine,
iar trupul meu era acoperit de păr. Într-un cuvânt, mă reîntorsesem în epoci
trecute prin frământarea și tăria propriei mele dorințe.
Acea siluetă întunecată și adusă de spate care însoțea umbra dinozaurului
era însuflețită de conștiința mea de azi, dar această conștiinței era
adormită, înăbușită de țeasta groasă și primitivă. Peste milenii, trăiam uniți
într-acelaşi destin. Orizontul său era și al meu, drumul său era și drumul
meu. În nopțile cu lună plină obișnuiam să mergem la malul râului și acolo
rămâneam îndelung nemișcați, el cu capul înclinat înspre adierea apei ce
clipocea acolo jos, eu ghemuit între crengile unui copac. Tăcerea și
singurătatea erau desăvârșite, dar în ceața mirosind a pește ce urca din
apele fluviului Parana, fiara adulmeca imensitatea lichidă a orizontului și,
cu botul îndreptat spre cer, dădea drumul unui scurt urlet. Din timp în timp
își tot înălța gâtul, urlându-și plângerea. Iar eu, ghemuit între ramuri, cu
ochii întredeschiși, cuprins de visurile unei nedefinite nostalgii, îi
răspundeam cu un răget.
Dar în nopțile ploioase frăția noastră era și mai adâncă. Ploaia pe care o
auzi acum e o ploicică față de ruperile de nori din aprilie și mai. Cu un ceas
înainte de a începe ploaia, auzeam tunetul surd al picăturilor căzând pe
munții îndepărtați. Atunci timpul părea suspendat ― fără o adiere, fără cel
mai mic zgomot, fără nimic decât cerul brăzdat de orbitoare fulgere, iar
dinozaurul își întindea gâtul pe jos, lingând pământul cutremurat. Când în
sfârșit sosea ploaia, ne ridicam și mergeam ore în șir fără oprire, trăgând
adânc în piept acel potop ce se rostogolea deasupra selvei răpăind pe
spinarea dinozaurului.
Pe la sfârșitul lui noiembrie, o surdă cutremurare a pământului venind
dinspre Guayra ne anunță că fluviul se revarsă. Aici, când fluviul Parana e
umflat de ploi mari, crește cu paisprezece metri într-o singură noapte.
Și apa urca, tot urca. De pe mal auzeam limpede bubuind apele Guayrei
și pe lângă colții de stâncă vedeam trecând stârvuri de animale înecate,
trunchiuri putrezite, toate resturile ce le poartă o revărsare de primăvară.
în nopțile întunecate, dinozaurul, întărâtat, bea tot timpul câte o gură de
apă și ochii săi iscodeau întunecimile râului, așteptând ploile nemăsurate și
calde încă ce stăteau să vină. Și, alături urcam cursul fluviului Parana,
luând-o pe marginea luncii cuprinse de revărsare.
 Asta a mai durat o lună. Ceea ce mai rămăsese în mine din cel care vă
vorbește fusese încătușat, strivit, apoi dispăruse. Până ce, într-o noapte…
Bărbatul tăcu.
― Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
― Nimic… L-am omorât.
― Pe dinozaur?
― Da, pe dinozaur. Nu înțelegeți? Era un dinozaur… un carnivor. Iar eu,
un om din epoca terțiară… o fiară mică, cu mușchi și priviri agile… iar el
emana o duhoare grea, de fiară. Înțelegeți acum?
― Da, continuați.
― Cât timp mai rămăsese în mine vreo urmă din omul zilelor noastre,
monstrul iscat din pântecul mort al pământului de către chiar dorința acelui
om fusese ținut în frâu… Apoi…
Acolo, în nord, apele Guayrei, umflate, vuiau și fluviul se revărsa,
rostogolindu-se vertiginos la vale, iar dinozaurul, întins la mal, bea cu
sorbituri scurte, chinuit de sete.
într-o noapte, pe când monstrul tot intra și ieșea fără încetare din apa al
cărei luciu, agitat de valuri, se asemăna cu o mare, m-am trezit cățărat pe un
colț de stâncă, iscodind cu părul zbârlit fiara înnebunită de foame. În acea
clipă mi-am dat limpede seama ce voia și, în același timp, am simțit cum
explodează în mine întreaga groază sedimentată de-a. Lungul milioanelor
de ani, pe care în aceste trei luni de hipnotică înfrățire o simțisem zbătându-
se nelămurit în mine.
M-am retras, spionând tot timpul monstrul, și am fugit înspre marginea
de bazalt a unei stânci ce cădea abrupt în ape adânci de mai bine de
douăzeci de braţe. Cu siguranță că, la lumina unui fulger, fiara m-a văzut
fugind, căci i-am auzit urletul ascuțit, așa cum nu-l mai auzisem niciodată
și am simțit că mă urmărea. Dar acum ajunsesem și mă cățăram printr-o
îngustă crăpătură a peretelui de stâncă.
Când am ajuns în vârf m-am proptit bine în patru labe, am scos capul
peste buza prăpastiei și am zărit monstrul care mă căuta: lumina fulgerelor
unduia pe trupul său scăldat în ploaia torențială. Și când m-a văzut acolo
sus, a început să fugă în jurul stâncii, căutând un drum mai puțin abrupt
pentru a mă putea ajunge. Ajungând la mal, se aruncă în apă, înotă
cercetând colțul de stâncă dinspre fluviu, apoi ieși pe uscat și din nou se
cufundă în apele fluviului Parana. Și atunci când vreun fulger mai îndelung
îmi îngăduia să-l disting pe fundalul fluviului revărsat, înotând cu gâtul
ridicat pentru a nu mă slăbi din ochi, răspundeam la lătrăturile sale ucigașe
cu un răget, legănându-mă sprijinit în pumnii strânși.
Ploaia mă orbea până într-atât încât a fost cât pe ce să alunec într-o
crăpătură pe care nu o zărisem. La lumina unui alt fulger, am aruncat o
privire înapoi și am văzut că acea crăpătură înconjura întregul bloc de
bazalt prăvălit.
De aici mi-a venit ideea unui plan de apărare. Veșnic atent, urmărind
rotirile dinozaurului, am găsit timp să cobor zece metri și să desprind un
stei mare de stâncă din spărtura principală.
M-am întors pe culme cu el în mână și, băgându-l precum o pârghie în
crăpătură, am apăsat și am simțit în piept cutremurarea stâncii care stătea să
cadă.
Singurul lucru pe care a mai trebuit să-l fac a fost să aștept clipa. Pe
plajă, sub cerul brăzdat de crăpăturile luminoase ale fulgerelor, dinozaurul
alerga unduindu-și gâtul, căutându-mă. Și, văzându-mă, se repezi din nou
să se scufunde în apă.
într-o clipită m-am lăsat cu întreaga mea greutate asupra pârghiei, cu
puterea urii adunate de-a lungul a zece milioane de ani de continuă temere,
și stâncă imensă a căzut, a căzut chiar asupra creștetului monstrului,
prăvălindu-se odată cu el în apa adâncă de douăzeci de braţe.
Ceva mai târziu, dinozaurul a ieșit din nou la suprafață, dar capul îi era
strivit și botul i se deschidea, urlând, ca prima oară când îl văzusem. Dar
acum urla în chip groaznic. Înota la întâmplare, căci era orb, smucindu-şi
gâtul în toate părțile, pe fluviul albit de ploi. De două sau trei ori dispăru,
ridicându-și disperat capul cu ochi orbi. În sfârșit, s-a scufundat pentru
totdeauna și ploaia a netezit pe dată fața fluviului.
Acolo sus, eu tot mai dădeam târcoale în patru labe. Încet-încet, m-am
încredințat că nu mai aveam de ce să-mi fie frică și am coborât de-a
berbeleacul prin crăpătura din mijloc.
Din nou se opri din povestit.
― Și apoi? am zis.
― Apoi? Asta a fost tot. Într-o bună zi m-am trezit în această casă, ca
acum… Ploaia a încetat. În acest anotimp nu ține mult, zise el și tăcu.
A doua zi, când m-am urcat în canoea cu care sosisem până acolo doar
datorită dârzeniei a trei zilieri de la exploatarea forestieră, ploaia se porni.
Pe mal, la cinci sute de metri în amonte, o stâncă ascuțită se ridica deasupra
râului.
― Aceea-i stâncă? am întrebat-o pe gazda mea.
Și-a întors capul și a privit îndelung colțul de stâncă ce se zărea, alburiu,
prin ploaie.
― Da, mi-a răspuns într-un târziu, cu privirea pironită într-acolo.
Și, în timp ce canoea cobora de-a lungul malului, simțindu-mă sub haina
de ploaie pătruns de umezeală, de selvă și de potop, am înțeles că acel om
chiar trăise în realitate, cu milioane de ani în urmă, ceea ce nu fusese, de
astă dată, decât un vis.
2. REALITATEA
I
Ploua încă de azi-noapte. Picăturile cădeau fără încetare de pe frunzele
copacilor pe ferigile reci și lucioase și o brumă deasă și caldă învăluia
peisajul fantastic.
Cățărat într-un nuc, aciuiat printre crengi, omul epocii terțiare aștepta cu
răbdare să înceteze ploaia. Totuși, așteptarea sa nu era defel comodă.
Frunzișul de deasupra-i lăsa să pătrundă picăturile, mai ales de-a lungul
crăcii de care se sprijinea. După paisprezece ore de ploaie, spatele său era
ud tot.
Omul privi îndelung ploaia, clipi din ochi și-și schimbă locul.
în sfârșit, ploaia încetă și, odată cu primele raze de soare, omul copacilor
își părăsi adăpostul. Îi era foame și nucile ce-i erau la îndemână se
terminaseră. Se strecură printre crăci, evitând vegetația de jos, mustind de o
rău mirositoare umezeală și mișunând de șerpi. Într-adevăr, de jos urca un
miros neplăcut de nămol și plante putrezite. Pe jos mișunau târâtoare și,
deși omul înainta pe sus, din cracă în cracă, îl oprea uneori plescăitul
pașilor apăsați ai vreunui monstru care trecea pe sub el, tăindu-și drum
printre ferigi.
După două ore, ajunse la marginea mlaștinii și coborî jos. Trunchiul îi
era ostenit de atâta cățărat; se aplecă și, în patru labe, își urmă drumul, cu
acea profundă satisfacție ancestrală care, uneori, chiar și astăzi răsare în
câte un gest de-al nostru ― atunci când roadem un os, spre exemplu.
Fără îndoială, de mult timp omul epocii terțiare începuse să Umble în
picioare, dar obiceiurile originare, încăpățânate, animalice devenite
desfătare, îi dădeau, atunci când era în patru labe, o încredere în sine de
mult timp intrată în memoria speciei, care-l făcea să toarcă de mulțumire.
Se ridica uneori, sprijinindu-se de un trunchi, și privea în jur. Un păr
aspru îi acoperea întregul corp. Brațele, lungi, îi atârnau până la genunchi.
Bărbia îi era proeminentă și, în gura-i aproape întotdeauna căscată ―
atunci când se ridica ― de neliniștea cu care privea în jur, se zăreau niște
dinți înspăimântători care, în loc să se îmbuce, se propteau unii de alții. Dar
asemănarea sa cu gorila se oprea aici. Capul îi era mai mare și craniul era
deja mai voluminos, dilatat de cele patru sau poate cinci idei ― nu mai
multe ― pentru a căror chinuitoare elaborare creierul, încă animalic,
istovea întreaga putere a mușchilor și sângelui trupului său.
Omul își urmă mult timp drumul pe jos, până ce un urlet războinic și
flămând îl făcu să se repeadă din nou în copaci. În depărtare, pădurea
răsuna de trosnetul lemnelor rupte care se apropia cu ecouri din ce în ce mai
seci. O clipă mai târziu apăru monstrul antediluvian: își întindea gâtul lung
în toate părțile, scrutând în jur cu ochii săi fosforescenți, delirând de foamea
care-i rodea măruntaiele de mai bine de douăsprezece ore. Aruncă din nou
urletul său groaznic, dădu târcoale prin toate părțile asemenea unei arătări
de coșmar și se cufundă în selvă, în ritmul rapid al fugii sale aducătoare de
moarte sau semn de viață.
Omul, cu capul plecat, îl urmărise cu privirea. Fără îndoială, de-a lungul
întregii perioade terțiare nu se născuse vreo ființă mai neajutorată decât el.
Animalele de pe fața pământului, cele ce înotau prin ape sau zburau prin
văzduh, toate-i erau infinit superioare ― din punctul de vedere al unui tip
de specie a cărei supraviețuire trebuia asigurată prin mijloace fizice. Timp
de mii de secole omul a dus o luptă atroce pentru simpla supraviețuire a
individului, stârpit fără încetare datorită slabelor sale mijloace de apărare,
pândit din mlaștină atunci când venea să se adape, asediat în copaci și, mai
ales, atacat pe când dormea în propria-i vizuină. Viitorul stăpân al fiarelor
ce mișunau nu a avut parte nici de o oră de liniște pe acest pământ care îi
disprețuia slăbiciunea. Ducându-și viața prin copaci, a fost ferit de fiarele
pământului și astfel încolți prima, sărmana sa speranță de perpetuare ca
specie. Dar, mai ales, avea nevoie de somn. Nenorocitul nu a cunoscut
niciodată ce înseamnă odihna deplină. Ghemuit sub o cracă, fără să
îndrăznească să întindă picioarele, pentru a putea sări în orice clipă, îngrozit
de cel mai mic foșnet auzit dedesubt, de cea mai mică furișare de-a lungul
trunchiului, nopțile sale au fost, timp de mii de secole, un neîntrerupt chin.
Această ființă slabă și umilă, născută când nu trebuia, într-o epocă în care
viața se devora pe sine într-o ostilă exuberanță, probabil că a avut o energie
vitală cu adevărat eroică pentru a supraviețui acelei lupte inegale.
II
Omul primitiv își continuă drumul. Se întinsese tocmai să culeagă o
fructă în sfârșit întrezărită printre lianele atârnânde, când deodată, rămase
nemișcat, cu mâna încă agățată de un vrej. În fața sa, la cincisprezece metri,
era un alt om ― și el nemișcat. Timp de zece secunde niciunul dintre ei nu
se mișcă: apoi, omul nostru scoase un răget care se stinse pe măsură ce
devenea mai adânc ― ca și cum țipătul ar fi continuat să-i răsune în piept,
atunci când i se stinsese deja în gâtlej. Auzindu-l, celălalt se retrase, în timp
ce blana sa, ca aceea a unei feline, se lipea de craniul său turtit.
Era o femelă, o femeie a epocii terțiare. Bărbatul, fără să o scape din
ochi, își lăsă încet brațul în jos. Brusc, femeia sări jos și bărbatul după ea.
Amândoi căzură în patru labe și rămaseră o clipă astfel, ca și cum ar fi fost
ameţiţi de valul de bestialitate care îi potopea. Femeia se ridică prima,
răspunzând astfel celui de-al doilea răget al masculului în călduri, și făcu un
uluitor salt înapoi, chiar în clipa în care bărbatul se arunca asupra ei. Atacul
neașteptat își greși ținta și începu urmărirea primitivă, gâfâitoare,
nemiloasă, din cracă în cracă, pe jos, din nou pe sub acoperișul picurător al
pădurii rupând vrejuri și liane, umplând selva cu gâfâitul violent al oboselii
lor.
Până la urmă femeia, sleită de puteri, căzu la pământ; ridicându-se
sprijinită de un copac, aruncă un țipăt ascuțit. Dar bărbatul sărise deja pe ea
și, timp de un minut, lupta nu fu întretăiată decât de răgete feroce, pline de
pasiune și furie. Femela apărându-se mușca de unde apuca. Bărbatul, care
se mărginea să o strivească sub sine și să-i împiedice mișcările, o mușcă
până la urmă. Țipătul scurt al femelei rănite a pus capăt luptei și, câteva
clipe mai apoi, iubiții, îmblânziți, se ridicară, mârâind de plăcere.
întunecata singurătate a omului primitiv luase sfârșit. Luptele pentru
împerechere erau de fiecare dată mai puțin brutale și, dacă masculul tot mai
sărea pe femelă, atunci când o zărea prin pădure, simțea cel puțin
fraternitatea speciei, amândoi fiind fără apărare în fața fiarelor atacatoare.
Și, bineînțeles, ceva mai mult: privirea unuia răspundea privirii altuia
oglindind un sentiment de identică neliniște care nu mai era doar frică
animalică, o descurajare care nu mai era nici ea buimăceala fiarei.
Perechea s-a întors liniștită la vizuină.
III
Soarele era spre asfințit și o căldură umedă potopea selva, îndemnând la
o sleitoare lene. Paiele ude ale vizuinei nu îndemnau la odihnă: perechea s-a
instalat la altă încrucișare de crăci, la adăpost de soare. Așezați pe vine
unul lângă altul, terminară de mâncat nucile de cocos pe care le culeseseră
în drum.
Întrega pădure clocotea acum de mugetele reptilelor gigantice. Bărbatul
simți că-l cuprinde somnul și, grijuliu, se prinse de o cracă. Închise apoi
ochii, încrezător: acum nu mai era singur.
Femeia, în acest timp, își privea tovarășul. Apucase un fir de păr de pe
pieptul bărbatului și îl tot trăgea, gânditoare. Din nou rămase nemișcată,
privind frunzișul ud. Da, și aici ploua ca și în vizuina sa, ca pe orice cracă
de copac. Ploaie… ploaie… ploaie.. Confuza dorință a speciei se preciza
din ce în ce mai tare: să-și facă rost de altă vizuină, mai uscată, mai
comodă, mai sigură.
între timp, femeia se plictisea. Privi în jur: și ei îi era somn. Coborî din
copac fără cel mai mic zgomot și, când fu suficient de departe, urcă din nou
în frunziș și se repezi, din cracă în cracă, la vizuina sa.
Când omul copacilor se deșteptă și văzu că e singur, mormăi îndelung.
Se prea poate să mai fi pățit așa, dar, oricum, îl cuprinsese supărarea. Tot
mormăind, se duse să culeagă încă ceva fructe și, odată ajuns la liziera
sudică a pădurii, zări o familie care mergea prin câmpie. Era formată din
tată, mamă și trei fii. Bărbatul mergea în față, îl urmau cei trei copii și apoi,
la distanță, femeia. Mergeau cu precauție, ca și cum s-ar fi așteptat ca
vreun pericol să-i surprindă dintr-o parte, ori poate din față sau din spate;
mergeau cu nervii întinși de aceeași neliniște. Se însera. Nu puteau să mai
rămână mai mult de o oră în câmpie, fără a risca să-și găsească sfârșitul în
ghearele prădătorilor de noapte. Trebuiau, deci, să ajungă repede în pădure.
La trei sute de metri de punctul de observare aerian de unde omul
copacilor îi pândea, o anfractuozitate a terenului îi ascunse brusc privirii
sale pe călători. Neliniștit și curios, culegătorul de fructe ar fi dorit să iasă
la loc deschis, dar o neliniște mai mare ― teama de a nu găsi propria-i
vizuină ocupată ― îl făcu să o ia la goană înspre adăpost.
IV
între timp, călătorul, ocolind promontoriul stâncos, zărise o adâncitură
întunecată. Între piscuri. Atitudinea sa dădu pe dată de știre celor care-l
urmau de pericolul reprezentat de peșteră. Copiii, ca niște mici fiare, fugiră
să se adăpostească în jurul mamei, în timp ce bărbatul, cu mare precauție,
înainta înspre peșteră adulmecând văzduhul. Pe jos se zăreau urme, dar nu
erau proaspete. În sfârșit, ajunse la stâncă, și urechea sa acoperită de păr nu
percepu nici cea mai mică sforăitură și nici nasul său nu simți duhoarea de
amoniac la care se aștepta ― mirosul de felină.
Peștera era goală ― sau cel puțin părăsită, ceea ce însemna salvarea
pentru omul lipsit de adăpost la căderea nopții. Cu toate acestea nu intră,
adulmecând fără încetare adierea umedă a bârlogului. Femeia și copiii,
tăcuți, așteptau.
în sfârșit, întreaga familie intră. Peștera, săpată în plină stâncă și adâncă
de douăzeci de metri, era luminată încă de razele de soare ce pătrundeau
printr-o îngustă crăpătură în tavan. Pe jos era plin de oase sfărâmate și prin
colțurile mai puțin aerisite stăruia, violent, și mirosul de fiară. Peștera era,
cu toate acestea, infinit mai confortabilă decât un cuib cocoțat pe o cracă de
copac. Bărbatului singur îi era mai la îndemână să trăiască, să-și caute
apărarea în frunzișul copacilor, dar familiei, copiilor, nu. Și chiar și foamea
îi era alta: nucile, fie ele și de cocos, nu-l mai săturau, rădăcinile erau o
hrană prea sărăcăcioasă. Primul om care, imitând fiarele, mâncă de viu
animalul pe care izbutise să-l biruie și își ascuți caninii, adaptându-se
noului fel de a se hrăni.
Oamenii peșterilor intraseră acum în era carnivoră, dar, în acea seară,
familia era într-o mare lipsă. Totuși, într-o zi sau două nu aveați vreun
motiv să nu găsească de mâncare. Peste o jumătate de oră se vor odihni ―
aciuiați pe vine pe lângă pereți, căci somnul nu le era destul de sigur pentru
a îndrăzni să se întindă pe jos. Dormeau cu urechile ciulite, în alertă,
trezindu-se din două în două minute.
În pofida acestei veghi chinuitoare, masacrul era inevitabil: ocupantul
vizuinii se întorcea chiar în acea noapte, sau câteva zile mai târziu. Într-un
caz sau în altul, omul era aproape întotdeauna neputincios să se apere de o
fiară a epocii terțiare. În secundele ce urmau răgetului fiarei ce-l simțise
urma, el resimțea întreaga groază pe care o stârnea și o mai stârnește încă
urletul bestial, chiar și atunci când privirea-ți este nemișcată pe cătarea
armei.
V
Familia se înghesui în fundul peșterii, în timp ce afară cădea noaptea ―
o noapte caldă, fără lună. Din când în când vântul aducea din bezna de afară
urletul vreunei fiare flămânde și sforăitul celor patru înceta pe dată.
Mușchii se încordau, părul se zbârlea și trupurile celor patru nenorociți
presimțeau, în groaza lor paroxistică, colții fiarei care, mai devreme sau mai
târziu, îi va sfâșia.
Dar noaptea trecu și, în zori, familia se îndreptă înspre selvă. Tocmai
smulgeau ceva rădăcini, când bărbatul scoase un strigăt gutural. Copiii, care
mâncau, șezând pe vine, se și cățărară pe crăcile înalte ale unui arbore, pe
când femeia se și adăpostea pe prima ramură ce-i ieșise în cale.
Ușorul zgomot al frunzișului uscat dădea de știre de apropierea cuiva.
Omul peșterilor, ascuns după un trunchi, de-abia scotea capul. Dintre
tufișurile sălbatice ieși un animal oarecum asemănător cu un cerb, cu o
coadă țeapănă; adulmeca neliniștit, din mers. Omul se învârti tăcut în jurul
trunchiului și, când trecu cerbul, se repezi din spate la coarnele sale, cu un
țipăt aspru, gutural. Timp de o clipă gâtul animalului reuși să se opună
forței teribile a brațelor ce-i trăgeau capul pe spate, dar apoi cedă și
mugetului său surd și trosnetului vertebrelor rupte îi răspunseră țipetele
sălbatice ale familiei, bucuroasă de carnea proaspătă. Se întoarseră la
peșteră: tatăl trebui să se străduiască tot timpul ca să-i liniștească pe copiii
care săreau la pradă, vrând să-și înfigă dinții în carnea ci.
VI
Omul copacilor, omul care încă mai mânca doar fructe și care zărise, cu
o zi înainte, acea familie, se reîntoarse în dimineața următoare să dea
târcoale acelor locuri suspecte. Scrută îndelung cu privirea împrejurimile,
cu urechile ciulite, fără să simtă nimic, până ce în sfârșit auzi un țipăt
îndelung, căruia îi răspunseră alte două țipete mai slabe. Coborî din copac
și, cu mare grijă, se aproprie de locul de unde veneau chemările. Ajunse la
liziera selvei, auzi din nou un țipăt omenesc ce ieșea dintr-o gaură a stâncii.
 În pofida evidenței, seculara teamă de peșterile din care pândește
moartea îi încordă pe dată mușchii într-un reflex de apărare. Dar țipătul ce-l
auzise ieșind din peșteră nu era răget de fiară; de aceea se întoarse cu grijă
și dădu ocol peșterii, a cărei boltă se afla la nivelul pădurii. Omul păși pe
stâncă goală, în poziția pe care o lua atunci când îl pândea vreun pericol:
aplecat înainte, susținându-și greutatea trunchiului sprijinit pe spatele
mâinilor. În fiece clipă se oprea, privea fix stâncă, punând apoi palmele pe
ea. Arunca o privire în spate și-și continua înaintarea. Deodată se opri, și-
și lipi urechea de stâncă: în fața sa se afla crăpătura prin care lumina
pătrundea în peșteră. Privi din nou în spate și, întins pe burtă, își lipi ochiul
de crăpătură. În prima clipă nu zări decât patru pete negre contrastând cu
podeaua acoperită cu oase albe, dar după un timp desluși spinările păroase
ale celor din peșteră și, o clipă mai târziu, auzi și zgomotul limpede pe
care-l făceau, rozând oasele cerbului. Ca și cu o oră mai-nainte, și de astă
dată prima sa reacție a fost să se ferească instinctiv de atacul fiarei a cărei
prezență o bănuia acolo jos, de acele guri care mușcau din carne. Fără
îndoială, erau oameni ca și el, și aveau aceiași dușmani ca și el, deși
rodeau oase, dar groaza ancestrală a speciei, hărăzită mai devreme sau mai
târziu să fie devorată, îl făcea să vadă limpede în cei din peșteră niște fiare.
dincolo de chipurile lor omenești. Omul copacilor, dincolo de
sentimentul de fraternitate, vedea în învingătorul fiarei pe care izbutise să o
alunge din bârlog o rudă apropiată a leului, a cărui poftă de carne, de
măduvă o moștenise.
Totuși, omul peșterilor simți ceva, o răsuflare, sau poate o furișare, și
asta-l făcu să se oprească din mâncat. Privi neliniștit în jur, în timp ce copiii
luau osul crăpat, lucios de grăsime pe care-l lăsase din mână.
Târându-se cu atenție, omul copacilor o luă înapoi, ferindu-se să facă
vreo mișcare bruscă.
VII
Totuși, a doua zi dimineața omul copacilor se afla din nou în postul său
de observație, pândind intrarea peșterii. Îi văzu ieșind pe mâncătorii de
carne, care o luară prin pădure, chiar înspre el. Omul copacilor evită să-i
întâlnească, sărind din cracă în cracă și, ghemuit pe o ramură înaltă, văzu
trecând familia însetată, care mergea să caute apă. Mult timp după aceea,
coborî din copac și se îndreptă spre peșteră.
 în grotă, mirosul de fiară era mai puternic decât acela al măruntaielor
sfâșiate ale puiului de cerb și nările sale largi simțiră din plin duhoarea
dușmanului. Oase cu carne zăceau împrăștiate. Omul copacilor scormoni
curios și plin de îndoială resturile sângerânde. Brusc, apucă un os și fugi,
galopând în trei labe.
Aciuat în frunzișul primului copac al pădurii, omul gustă pentru prima
oară carne ― înfrățindu-se astfel cu fiarele. În toată îndelunga luptă a
omului pentru a se dezbăra de animalitatea proprie și de fiarele din jur,
poate că acesta a fost singurul moment de regresiune. Până atunci, cea mai
ușoară dorință de a-și ridica trunchiul, confuza și îndărătnica ispită a unei
locuințe sigure, fiecare țipăt mai puțin aspru decât înainte era un nou jalon
în drumul său ascendent, lăsând în urmă pentru totdeauna fiarele cu care
fusese tovarăș. Dar nici măcar acest regres nu a fost o manifestare de
atavism ― căci nici stomacul său și nici dinții nu-i erau făcuți să sfâșie
carnea. O gustă din imitație, ca o maimuță; și între cel mai spiritualizat
dintre oameni și animalele aflate pe treapta cea mai de jos a bestialității, pe
care le numim fiare, a rămas această legătură frățească făcută din urmărire,
omor și colți însângerați, ce unește tigrul din junglă și pe cel care taie gâtul
unei găini.
VIII
De cincisprezece ori la rând jefuitorul a luat din mâncarea altuia, fără ca
omul peșterilor să observe furtul. Omul copacilor abandonase cu totul
frunzișul și își petrecea acum nopțile într-un copac oarecare din apropierea
peșterii. Tot mai mânca fructe, dar poftea carne. Nu se mai îndepărta de
acel loc: mergea ore întregi prin selvă, apropiindu-se din când în când de
liziera ei pentru a privi intrarea peșterii.
într-una din aceste dăți, în timp ce omul copacilor, ascuns după un
trunchi, privea de departe vizuina celuilalt, auzi în spatele său trosnetul unei
crengi și se întoarse: la zece metri de el se afla omul peșterilor, aplecat, așa
cum se furișase printre bălării. Amândoi rămaseră nemișcați, uitându-se
țintă unul la altul.
În prima clipă, solidaritatea de specie, faptul de a fi amândoi la fel de
lipsiți de apărare, prigoniți, prăzi ușoare mai atenuă din violența acestei
întâlniri. Cu siguranță, omul peșterilor nu văzu în seamănul său decât un
jefuitor care-i pândea vizuina, dar și celălalt îl întâmpinase cu un mârâit de
apărare pe cel prejudiciat de furturile sale. Omul peșterilor mârâi. La rândul
său și în privirile amândurora luci aceeași sinistră poftă de luptă.
Dar agresivitatea le fu stinsă pe dată de urletul îndepărtat al unui animal
nimerit în ghearele unei fiare și sfâșiat de viu, undeva, în adâncurile selvei..
Redeveniră niște biete făpturi hăituite și părul amândurora se zburli,
aceeași groază înfrățindu-i.
Mormăind, mai mult de formă, se îndepărtară unul de altul: omul
copacilor o luă înspre străfundurile de nepătruns ale selvei, iar celălalt,
înspre peștera sa.
A doua zi, omul copacilor dădu din nou târcoale peșterii, fără însă să mai
îndrăznească să intre. Deși îl chinuia dorul de carne, nu ucisese încă.
Înnopta prin împrejurimi, pe vreo cracă oarecare. În primele zile își
înjghebase un umbrar, la rădăcina unui copac, dar îl părăsi în noaptea
următoare: frunzișul nu-l mai mulțumea. Și din nou cei doi oameni se
întâlniră ― de astă dată unul era urcat în coroana unui copac, iar celălalt era
jos. Omul peșterilor, ieșit să scormonească după rădăcini, îl văzu pe celălalt
atunci când ridică capul. Omul copacilor îi întâmpină privirea iscoditoare cu
mârâituri surde, căruia celălalt le răspunse, îndepărtându-se apoi cu
prefăcută indiferență.
IX
Astfel mai trecu o vreme. Anotimpul, nemăsurat de umed, aducea ploaie
după ploaie. Selva încinsă era cufundată în ceață și, în aburul înnăbușitor al
smârcurilor, puii de viperă se ghiftuiau cu broaște râioase. Vizuinile erau
năpădite de ciuperci, iar frunzișul cădea, mâncat de putreziciune. Fiarele,
chinuite de artrită, căutau departe de selvă un adăpost uscat și spațios. În
acest timp, nopțile omului primitiv ajunseseră să fie încă și mai chinuitoare:
lipsit de adăpost, într-o totală nesiguranță, chinuit de reumatisme,. Hăituit
și torturat de lipsa de odihnă.
Totuși, tenebrele animalice care domneau asupra minții omului primitiv
începeau să se destrame: printre ele se strecurase acea iluminare bruscă ce-l
făcuse să-și caute adăpost în peșteri. Pericolul nu era mai mic în noua sa
vizuină, ci, din contră, mai mare: fie că omul dădea de fiară, intrând în
peșteră, și era devorat, fie fiara întorcându-se la bârlog, îl găsea pe intrus
și-l sfâșia.
 Fără altă armă decât o bucată de lemn, o măciucă a cărei greutate îi
încetinea mișcările, omul primitiv a cunoscut probabil întreaga grozăvie a
luptei corp la corp, pierdută dinainte pentru el. Biata sa armă i-a folosit
poate ca să oprească o lovitură de gheară, dar cu ea nu a putut aproape
niciodată să omoare: măciuca se spărgea în așchii iar în jumătate de minut
din om nu mai rămânea nimic, în pofida eroismului său. Acesta era primul
pas al inteligenței omenești. ― tenacitatea în luptă cu întreg curajul și încre
derea în supraviețuirea speciei pe care le implica neîntrerupta înfruntare, în
căutarea unui adăpost, cu monștrii de o sută de ori mai puternici decât el.
Iar omului care mai trăia încă prin copaci îi era dat să participe în curând la
această luptă.
X
Noaptea târziu, omul copacilor, ghemuit pe o cracă, auzi răgetul. Fiara
era aproape, atât de aproape încât, atunci când îi auzi, al doilea răget, simți
că era la trei sute de metri de el. Când auzi al treilea răget, mai ascuțit și
mai profund, fiara ieșise deja din pădure și omul avu certitudinea că se
îndreaptă înspre peșteră. Deci leul, obosit să tot hoinărească zile în șir prin
pădure, revenea la vizuina sa ― și asta implica moartea fără de scăpare a
celuilalt om, care-i uzurpase adăpostul.
Nările larg deschise ale omului pădurilor simțeau deja miros de carne
sfâșiată, iar măselele sale mestecau deja sângeroasele resturi ale luptei:
poftea atât de tare alimentul de luni întregi oprit, încât în foamea sa nu mai
făcea diferență între om și animal: va gusta carne, carne tăvălită în noroi, și
măduvă gustoasă.
Sări din copac și se strecură până la liziera pădurii. Un înspăimântător
răget la o sută de metri îl făcu să tresară violent: fiara ajunsese deja la
peșteră. Două secunde mai târziu, un urlet omenesc răsuna în întuneric.
Omul copacilor, în ai cărui nervi zguduiţi își găsise până atunci ecoul
răgetului fiarei, auzind țipătul acela omenesc, țipăt de ființă fără apărare, își
aminti cu limpezime peștera în care fusese de atâtea ori și omul a cărui
mâncare o gustase. Nu-l cuprinse remușcarea, ci o solidaritate de staul, acea
apropiere ce unește doi căței care, pui fiind, au mâncat din aceeași
strachină, căreia i se adăugau multe alte simțăminte: solidaritatea șacalilor
în fața leului, dorința din ce în ce mai limpede de a se adăposti în peșteră,
agresivitatea puiului de vultur care, deși încă golaș, presimte măreția sa
viitoare. Omul copacilor se repezi înspre locul luptei.
XI
Când primul răget îi deșteptă din somn, tatăl nu se îngrijoră prea mult,
căci noapte de noapte întunericul era plin de urlete. Cel de-al doilea răget,
mult mai apropiat, îl făcu să se ridice în picioare și al treilea îl convinse că
era pierdut. Cum peștera era prea mare pentru a constitui un avantaj într-o
luptă cu un leu, omul se repezi afară și, ascunzându-se după un colț de
stâncă, cu măciuca ținută cu amândouă mâinile și mușchii încordați,
concentrându-și la maximum puterile, aștepta. Citi în zgomotul pietrișului
pasul furișat al leului care se apropia și, când fu la cinci metri distanță, auzi
foșnetul blănii sale, frecându-se de stâncă. În acea clipă fiara, adulmecând
pericolul, sări într-o parte: măciuca omului se frânse de stânci.
Omul văzu în fața sa cele două luminițe verzi și, apucând cu disperare
ceea ce-i mai rămânea din măciucă, așteptă. Fiara sări, și de astă dată un
zgomot limpede, de lemn care se face țăndări, dovedi că măciuca își
atinsese ţinta ― scăpând însă, în același timp, și din mâinile omului..
Amândoi, leu și om, se rostogoliră împreună, dar nu se stinsese încă urletul
fiarei victorioase că omul copacilor se și repezea asupra ei și o nouă
lovitură de măciucă îi crăpa țeasta, urmată de alta și alta. Lungit pe-o
coastă, cu gâtul întins și labele țepene, leul peșterilor, cu sfâșietoare răgete
de agonie, trăgea să moară. Biruitorul său, sprijinit de peretele de stâncă,
gâfâia de alergătură în timp ce la picioarele sale, din nou un om plătea cu
sângele său «dreptul de a-și fi cucerit locuința.
Deodată, femeia și copiii sosiră în goană. Se aruncară asupra leului și în
timp ce femeia, cu o piatră, terciuia țeasta monstrului, copiii, ghem
mârâitor, mușcau din carnea fiarei.
XII
O jumătate de oră mai târziu omul copacilor și noua sa familie intrau în
peșteră, după ce își potoliseră foamea și furia.
La miezul nopții, răgete continue și din ce în ce mai apropiate le arătară
că leoaica se întorcea și ea la vizuină. Groaza de fiară, potolită până atunci
de amintirea efemerei lor victorii, le paraliza nervii. Nu mai puteau face
nimic: arborii erau prea departe. Copiii se ghemuiră la spatele mamei, ghem
cu ochi plini de cruzime și groază. Peste o clipă leoaica, care răgea fără
încetare simțind mirosul sângelui, va da de leul omorât.
Disperat, bărbatul se repezi la locul luptei, își strecură capul ciufulit pe
lângă stâncă după care se ascunsese și predecesorul său și scrută cu
înfrigurare bezna. Groaza sa de moarte, trupul său care ghicea venind
lovitura ucigașă a ghearelor îi impuneau o înforătoare-concluzie: fiara va.
Intra. Da, va intra! Și în acele două minute de agonie, cu ochii pironiți, ca
un nebun, la deschizătura intrării, toate spaimele stirpei, hăituită de secole
și secole din vizuină de fiare luminară creierul său neșlefuit cu o primă rază
de adevărat geniu: cu un mormăit gâfâitor căruia-i răspundea formidabilul
răget al leoaicei ce se pregătea să se arunce asupra sa, se repezi la stânci și
cu un efort titanic rostogoli un bloc de piatră până la intrarea peșterii, în a
cărei deschidere îl prăbuși, greoi. De-abia avu timp să se strecoare pe după
stâncă: leoaica se izbi de piatra cu un răget care le înfioră inimile îngrozite,
după care se încăpățână ore în șir să intre. Dar când oamenii primitivi fură
convinși că fiara nu va putea intra și că peștera era, deci, inexpugnabilă,
răgetelor leoaicei îi răspunseră, dinăuntru, urlete și pietre aruncate.
Adăpostul și liniștea somnului fuseseră cucerite pentru totdeauna.
VÂNĂTORII DE ȘOBOLANI
Deșteptate din somnul lor de iarnă, viperele cu clopoței, care dormeau
întinse pe stâncă de gresie, se adunară ghem, la auzul acelui zgomot
neobișnuit. Nefiind prea agere de ochi, viperele rămaseră nemișcate,
ascultând.
― Același zgomot îl făceau și ăia… șopti ea.
― Da, sunt glasuri omenești, sunt Oameni, întări el. Încolăcindu-se una
într-alta, se retraseră cu vreo douăzeci de metri. Ajunse acolo, viperele
priviră. Un bărbat înalt și blond și o femeie blondă și grasă se apropiau,
privind în jur. Apoi, bărbatul măsură locul cu pași mari, în timp ce femeia
bătea țăruși la capetele fiecărei laturi. Discutară apoi, arătându-și unul
altuia diferite locuri, și, în sfârșit, se îndepărtară.
― Se mută aici, își spuseră viperele. Va trebui să plecăm.
Într-adevăr, a doua zi sosiră coloniștii cu un fiu de trei ani și o cotigă în
care erau lavițe, lădoaie, diferite unelte și găini legate de șipca
parmalâcului. Își instalară cortul și timp de câteva săptămâni munciră toată
ziulica. Femeia se mai oprea ca să gătească și fiul, rotunjor ca un ursuleț
alb, grăsuț și blond, mergea de colo-colo cu pașii săi nesiguri, de rățoi.
Oamenii se străduiră atâta, încât după o lună aveau puț, coteț de găini și
un rancho nou-nouț ― deși casa nu avea încă uși. Apoi, bărbatul lipsi o zi
întreagă și se întoarse a doua zi cu opt boi: gospodăria fusese încropită.
Între timp, Viperele tot nu se hotărau să părăsească meleagurile lor
natale. Obișnuiau să vină până la marginea pășunii plivite și să privească
munca oamenilor. Într-o seară când întreaga familie plecase de acasă,
viperele, încurajate de tăcere, îndrăzniră să traverseze zona primejdioasă și
intrară în gospodărie. O străbătură, cuprinse de o curiozitate precaută,
frecându-și pielea solzoasă de pereți.
Dar pe-acolo erau șobolani: de atunci priviră cu simpatie casa. Se duceau
în fiecare seară până la marginea ogrăzii și așteptau, atente, până ce nu mai
era nimeni prin jur. Arareori aveau acest noroc. Mai mult, trebuiau să se
ferească de cloști, al căror cotcodăcit înspăimântător le-ar fi trădat prezența.
Și așa, într-un amurg când îndelunga așteptare le tocise atenția, fură
descoperite de o găinușă care, după ce rămase o clipă cu clonțul întins, fugi
dând din aripi și cotcodăcind. Celelalte găini înțeleseră pericolul, chiar fără
să vadă viperele, și-i ținură isonul.
 Bărbatul, care se întorcea de la puț cu o găleată, se opri locului auzind
cotcodăcelile. Privi câteva clipe apoi, așezând jos găleata, se îndreptă spre
locul suspect. Simțindu-i apropierea, viperele dădură să fugă, dar doar una
avu timpul s-o facă: pe mascul îl surprinse bărbatul. Omul aruncă repede o
privire în jur, căutând o armă, și strigă, cu ochii țintă la ghemul mare și
întunecat:
― Hilda! Dă-mi sapa, ușurel! E un șarpe cu clopoței!
Femeia fugi și-i aduse, temătoare, bărbatului său unealta.
Apoi târâră departe, în spatele cotețului de găini, stârvul. Din întâmplare,
femela îl găsi a doua zi. Trecu și retrecu de o sută de ori peste el și până la
urmă se îndepărtă, ducându-se să se instaleze, ca de obicei, la marginea
pășunii, așteptând răbdătoare. Ca să nu fie nimeni acasă.
După-amiaza fierbinte pârjolea peisajul tăcut; vipera închisese ochii,
somnoroasă, când deodată se retrase brusc: tocmai o descoperiseră din nou
găinușele, care de astă dată începură să se învârtă în jurul ei, cotcodăcind în
contratimp. Vipera stătu locului, ciulind auzul. După câtva timp, auzi
zgomot de pași ― era moartea care se apropia. Consideră că nu avea timpul
să fugă și se pregăti să se apere, încordându-și toate energiile vitale.
În casă toți dormeau, afară de copil. Auzind cotcodăcitul găinușelor, ieși
în prag și lumina arzătoare a soarelui îl făcu să închidă ochii. O clipă se
împletici, leneș, și până la urmă se duse, cu mersul său de rățoi, să vadă ce-
i cu prietenele sale, găinile. La jumătatea drumului se opri, din nou
nehotărât, ferindu-se de soare cu brațul. Dar găinușele continuau să se
învârtă, neliniștite, și ursulețul blond înaintă spre ele.
Brusc, țipă și căzu pe șezut. Vipera, din nou gata să-și apere viața,
șerpui doi metri și se retrase colac. O văzu venind pe mamă, neliniștită, în
furou și cu brațele goale. O văzu fugind înspre copil, ridicându-l și țipând
îngrozită:
― Otto! Otto! L-a mușcat o viperă!
îl văzu venind pe bărbat, palid și ridicând în brațe copilul zăpăcit. O auzi
pe femeie fugind înspre puț, țipând. Și, ceva mai târziu, după o clipă de
tăcere, auzi țipătul său sfâșietor:
― Copilul meu!…
CIMITIRELE BELGIENE
Mergeau în coloană pe șoseaua albă, Umplând drumul de la un șanț la
altul. Frigul era mușcător, iar fugarii își puseseră pe ei toate hainele pe care
le aveau. Mulți mergeau în căruțe, câțiva în cotigi trase de câini, dar cei mai
mulți mergeau pe jos.
Străbăteau Belgia ― un fost tărâm liniștit. Acum, în față, în urmă, la
dreapta sau la stânga, nu mai rămăsese nimic. Nimic nu depășea doi metri
înălțime: satele, coșurile, copacii, totul fusese retezat și zăcea în negre
mormane de dărâmături. Fugeau din dupăamiaza precedentă, simțind cum
le apasă pe spinare bubuiturile artileriei, care înaintau la fel de repede ca și
ei.
Merindele adunate într-o grabă înfiorătoare nu erau de ajuns pentru acea
coloană numeroasă. Nou-născuţii, fără să poată suge o picătură de lapte
măcar, sufereau de enterită încă din prima zi.
La ora zece noaptea halucinantul bubuit al tunurilor se apropie și mai
mult, iar fugarii grăbiră pasul.
Ca și în seara precedentă, coloana mohorâtă mergea însoțită de plânsul
copiilor care nici nu mâncaseră, nici nu dormiseră pe săturate, și de
gemetele sugarilor pe care-i durea burta de la laptele acrit al mamelor
înspăimântate.
Totuși, se crăpă de ziuă și odată cu zorile palide se porni și ploaia.
Bărbații își traseră glugile mantăilor, iar mamele, după ce aruncară
bărbaților priviri disperate, își acoperiră copiii înspăimântați cu faldurile
ude ale pelerinelor.
Coloana se opri. Se adunară cele din urmă merinde ― cele din urmă, căci
nu mai rămăsese nimic ― și femeile și copiii putură să-și potolească
foamea. Mai rămase câte ceva căci multe femei, moarte de somn și de
oboseală, preferară să doarmă în continuare în căruțe. Astfel, bătrânii și
bolnavii avură și ei parte de un minim de mâncare.
Adunătura aceea mohorâtă de mantăi și cai își reîncepu fuga, urmărită de
încăpățânatul bubuit al canonadei.
La amiază ploua la fel de tare și fugarii se opriră.
― Ce se întâmplă? se auziră mai multe voci. Nu mai avem merinde! Să
ne urmăm drumul!
― Să ne urmăm drumul! strigătul se întinse până la capătul coloanei.
 În coloană era și o căruță mică, trasă de un cal bătrân și reumatic, în care
se afla o femeie al cărei bărbat rămăsese să lupte în forturile de la Anvers.
Ducea cu sine cei trei fii ai săi ― cel mai mare avea cinci ani. La această
nouă oprire, femeia ridică neliniștită capul, legănându-și copilul în brațe.
― Ce se întâmplă?
― Nimic! i se răspunse din spate. Ne oprim doar pentru o clipă.
― Știți, copilul meu… răspunse mama cu voce înceată aplecându-se
asupra pruncului și pipăindu-i repede mâinile, fruntea, gâtul. Are febră!
Spuse ea încet, cu voce limpede, celei mai apropiate vecine. Nu putem să
tot mergem așa… încotro tot mergem? Insistă ea, privind de la unii la alții.
― Hai să pornim! strigă o voce răgușită din capătul coloanei. Răbdare!
Că ne ajung din urmă!
Vecina îi spuse atunci mamei, cu voce scăzută:
― Iar au îngropat pe unul… Au murit mai mulți… Mama își pironi
privirea îngrozită asupra vecinei: ― Și copii?
Cealaltă dădu de două sau trei ori din cap.
Din față se auzi în sfârșit zarva coloanei care se punea în mișcare.
― Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! Suspină mama,
privindu-i pe toți cu mare mulțumire. Nu o să ne mai oprim, așa-i? Tăcu
brusc, pipăind mâinile și gâtul copilului: cred… că i-a mai trecut
fierbințeala… Da, i-a mai trecut… Apoi, înspre vecină: Și… sugarul?
Femeia dădu din nou din cap, aprobator. Mama, tremurând, își adăposti
cu mare grijă copilul Dar de două sau de trei ori mai desfăcu scutecele,
pentru a vedea dacă micuțul are fierbințeli.
― Doamne, Dumnezeule… Doamne Dumnezeule, tot îngâna, legănând
copilul, cu fața aplecată înspre el.
Coloana mergea tot înainte, ploaia cădea fără încetare. La căderea nopții
țipetele copiilor bolnavi de frig și foame deveniră mai ascuțite. Laptele
mamelor, stricat de spaimă și oboseală, îmbolnăvea sugarii, dându-le
fierbințeli.
Femeia care mergea pe lângă căruță se apropie, oferind un colț de pâine,
făcut terci de ploaie, dar nu primi niciun răspuns.
― Acu’ ajungem..
În sfârșit, mama ridică capul. Era disperată.
― E pe moarte! strigă. Uite cu ce ne-am ales! Pune mâna! Pune mâna! E
mistuit de febră! Și ud tot… Copilul meu, copilul meu drag!…
 Ceilalți doi copii dârdâiau ghemuiți la picioarele ei. Coloana se opri.
Mama tresări și se uită în jur: ochii ei erau aprinși de febră.
― Iarăși îngroapă?… Pe cine?
De astă dată nu i se răspunse. Cu siguranță că îngropau pe mulți, dar nu
acesta era motivul principal al opririi. Copiii nu mai puteau fi salvați decât
cu lapte de vacă, de iapă, de oaie, de ce-o fi. Dar de unde lapte? Peisajul,
care de zile întregi arăta același aspect dezolant. Începea să devină mai
puțin trist. Tunurile încă nu băteau până aici, iar fermele și copacii erau
încă în picioare; dar sub imperiul aceluiași dezastruos uragan, groaza
alungase până la malul mării oamenii ― care luaseră cu ei vacile,
merindele, hainele. Bărbații sănătoși din coloană scotociră câtva timp prin
ferme, prin staule… Nimic, nicio bucată de pâine, nicio vacă.
Ploaia, care nu înceta o clipă, îi împingea să-și caute adăpost:
― Copiii mor de frig! Toți au aprindere de plămâni.
― Da, dar s-au îmbolnăvit și din cauza mâncării. Trebuie să găsim lapte,
cu orice preț! Să mergem!
― Dar ne mor în brațe!
― Or să moară încă și mai mulți dacă nu găsim lapte! Să-i salvăm pe cei
care mai trăiesc! Să mergem!
― Da, să mergem!
Nenorociții, uzi până la piele, morți de oboseală, de foame și de somn, o
porniră cu greu din nou pe șosea, urmați de horcăiala copiilor cu aprindere
de plămâni.
Merseră întreaga după-amiază, oprindu-se din când în când: nimeni nu
mai întreba de ce, hohotele de plâns ale mamelor dădeau ușor de înțeles
motivul. Coloana se rărea astfel cu fiece oră care trecea, însemnând cu
morminte de sugari șoselele bietei lor patrii.
A doua zi în zori, femeia care mergea alături se apropie din nou de
căruță. Cei doi copii, ghemuiți la picioarele mamei, aveau fețele aprinse și
respirau gâfâit, cu gura deschisă. Apa le șiroia prin păr, intrându-le în ochii
întredeschiși.
― Acu’ ajungem… repetă vecina, ca și dățile trecute.
Mama tresări și o pironi cu privirea-i tăioasă.
― Cum se simte ăla mic? zise femeia, apropiindu-se.
― Rău! răspunse sec mama.
Apoi, dând la o parte scutecele:
 ― Uite! Ia uită-te la el! Uite aici! Adăugă, ridicând brusc picioarele. Uite
la scutece!
Sugarul trăgea să moară în scutecele mustind de o zeamă verde.
― Trebuie să-i schimb scutecele în fiecare minut! Nu aveți copii, nu?
Ah, Doamne! Rosti cu voce răgușită, trăgându-se de păr cu amândouă
mâinile.
Dar copilul, simțind ploaia ce-i cădea pe picioare gemu.
― Acoperă-l! Acoperă-l! Se repezi vecina.
― Da, să-l acoperă… oftă mama. Să-l acopăr cu cârpele. Astea ude…
Uite cum arată! Cu asta ne-am ales… Pune mâna! Copilul meu… Ah,
copilul meu drag, copilul meu iubit! Se aplecă, hohotind răgușit, asupra
sugarului în agonie.
Din acea clipă nu a mai îngăduit nimănui să se aproprie.
― Ce căutați pe-aicea? striga tăios. N-a murit, nu! Lăsați-mă, dacă vă
zic!
La căderea serii trebuiră să-i smulgă din brațe copilul mort, trăsnit de
meningită, ca aproape toți ceilalți.
în fața acestei mari nenorociri nervii bietei femei cedară în sfârșit și,
după ce plânse, tăcut și sfâșietor, o jumătate de oră, se ghemui din nou, cu
cei doi copii pe genunchi. Micuții din când în când scuturau vălul febrei și-
și lipeau fața de cea a mamei, într-un hohot brusc și răgușit, cu ochii
închiși.
Ploua din belșug în continuare. Eforturile depuse până în acea după-
amiază pentru a li se procura haine uscate celor bolnavi încetară cu totul:
pierduseră orice speranță.
A doua zi de dimineață hotărâră să urce în căruță și pe cai pe mamele cu
copii mici, astfel încât, luând-o pe cât posibil înainte, să facă rost cât mai
curând de lapte, a cărui nevoie devenea din ce în ce o problemă de viață sau
de moarte. Așa se făcu: după ce dădură cailor mizerabilul nutreț de care cu
neînchipuite strădanii reușiseră să facă rost, grupul de mame disperate și de
copii pe moarte o luă înainte, ajungând, la căderea serii, să aibă un avans de
câțiva kilometri.
Atunci nenorocitul convoi de muribunzi fu străbătut de un strigăt plin de
speranță: mamele dăduseră peste un detașament belgian de cavalerie. Dar
câteva clipe mai târziu sosi un ofiţer, ordonând să se rechiziționeze toți caii.
 ― Caii!… Dar copiii noștri sunt pe moarte! Strigă înnebunită mama
căreia nu-i mai rămăseseră decât doi copii. Locotenente! Domnule! Or să
moară cu siguranță dacă ne lăsați în drum!
Ofițerul, plin de noroi până și pe epoleți, nervos, acrit de o lună de bătălii
neîntrerupte, țipă la rândul său:
― O să murim și noi cu toții dacă nu o să putem mișca artileria! Toți o
să murim: noi, voi, copiii rămași în viață! Înțelegi? Repede, caii!
În depărtare, înspre apus și miazăzi, se auzea acum vuietul surd al
armatei belgiene care se retrăgea de-a lungul coastei.
― Gata? întrebă tăios ofițerul, privind înapoi. Hai, ușor!
Și, dând pinteni calului, o porni la galop. În urma nenorocitului grup de
cai rechiziționați pe care soldații îi duceau pierzându-se înspre asfințit,
rămaseră căruțele cu oiștele căzute, pe șoseaua lucind de apă. Mai încolo,
poate foarte aproape, era satul mult jinduit, care le-ar fi putut oferi haine
uscate și lapte cald. Dar, în ăst răstimp, convoiul funebru, cimitir ambulant
de sugari, rămăsese fără adăpost sub ploaia ostilă care urma să ucidă în
leagăn, fără milă, vlăstarele ce ar fi putut dura. O nouă Belgie.
REGINA ITALIANĂ
I
Albinele nu se împacă cu găinile, dar, dacă omul intervine, se prea poate
ca priceperea sa comercială să le împace.
Așa se și întâmplă cu asocierea dintre albine, Kean și găini. Bănuiesc ―
deși bănuiesc vag, pe de altă parte ― că aceea a fost o cooperativă. Oricum,
rolul activ a lui Kean a fost de a împăca părțile, în acel sfârșit de iarnă ―
făcând albinele să renunțe să bea apa găinilor și împiedicându-le pe acestea
din urmă să-și bage prea tare pliscul pe ușa stupului, în căutare de albine
moarte.
Kean, care asista de mult timp la acest nesfârșit război, a considerat în
chip judicios că rm era de fapt decât o neînțelegere. Într-adevăr, înțelegerea
mutuală fu reinstaurată atunci când Kean făcu albinelor o adăpătoare
proprie și curăță în fiecare dimineață fundul stupului, scoțând larvele de
trântori pe care o prea timpurie producție de masculi le condamnase la
pieire.
Drept urmare, găinile nu mai avură motive să ciugulească albinele venite
la apă iar acestea din urmă nu se mai treziră cu pliscuri de găină băgate pe
ușa stupului. Asocierea, deci, era încheiată, ceea ce provocă următoarele
efecte.
Albinele dispuneau de apă la discreție, apă limpede, numai a lor; nu erau,
deci, nevoite să o fure. Kean avea dreptul la mierea care prisosea,
bineînțeles, fără să-și bage mâinile în rezervele pentru toamnă. Găinilor li
se cuvenea jumătate din porumbul cultivat de Kean, ca și toate larvele care
cădeau prin deschiderea stupului. Mai mult, printr-un fel de privilegiu
tarifar, găinilor li se recunoștea dreptul să mănânce albinele bolnave și
trântorii întârziați pe care frigul îi surprindea la picioarele stupului.
Acesta a fost cel mai înțelept acord cu putință între ființe care mănâncă
fiecare ceea ce produce celălalt și, de la jumătatea lui septembrie și până în
ianuarie, bunăstarea domni asupra coloniei. Mai ales găinile, care în timpul
gerurilor uscate din luna iulie nu-și mai dăduseră tributul către Kean, se
umflau în pene, pline de speranță, tolănite la căldura soarelui, scurmând
nisipul cu ghearele într-o zburătăcire vertiginoasă.
Cât despre albine, odată trecută panica trezită de înghețul întârziat care
arsese mugurii copacilor, ele ieșeau pe ușa stupului cu o zarvă zumzăitoare,
înnebunite de parfumul bruștei înfloriri. Douăzeci de zile însorite, cu vântul
bătând dinspre nord, făcuseră să înmugurească din nou salvia și în timp ce
câmpul se smălțuia de flori, pe muntele întunecat se zăreau copacii de
lapacho cu ale lor imense pompoane de clopoței roşiatice.
încărcate cu miere, albinele se înghesuiau pe streaşina stupului în așa hal,
încât Kean a trebuit să mărească intrarea și chiar să îndepărteze albinele
care atârnau în ciorchini de pereții stupului ― obicei prost care, așa cum
bine știa Kean, era semn fie de prea mare căldură înăuntru, fie de prea mare
număr de albine. Chiar că albinele erau prea multe, iar Kean se întreba oare
de ce nu roiseră încă.
La sfârșitul lui octombrie Kean scoase primii faguri ― opt rame pline.
Dacă lui Kean și alor săi nu le prea plăcea mierea, aveau în schimb prieteni
cărora le plăcea foarte mult. Pasiunea acestora pentru miere i-a dat o idee
strălucită, aducătoare de economii: Kean a substituit cele opt rame mari prin
douăzeci și patru de despărțituri, lucru care i-a permis să-și răsfețe cu
dulciuri prietenii.
În acest chip, producerea mierii, care pentru Kean fusese o ocupație
secundară, deveni brusc o problemă gravă ― și, din păcate, asta coincise cu
primele semne de roire pe care le dădură albinele.
Kean avea doi copii, care se bucuraseră până atunci de o sănătate
perfectă. Cel mare căzu bolnav, pe neașteptate, de gastroenterită ― boală
gravă și care se vindecă greu. Odată trecută etapa activă, părinții
descoperiră că mierea îi pria de minune copilului. Văzând aceasta, Kean nu
mai fu atât de darnic cu prietenii și începu să-și adune provizii pentru iarnă.
Ei, dar prima condiție pentru o recoltă foarte bună de miere este să ai
albine italiene, pe când cele ale lui Kean erau albine negre ― niște biete
albine negre, care, în decursul secolelor, se aclimatizaseră în selva din statul
Misiones și pe care Kean le prinsese în pădure.
Cum nu putea fi vorba ca, peste noapte, să-și reînnoiască stupii ― Kean
nu era bogat ― ceru să i se trimită de la Buenos Aires o regină italiană și,
chiar cu riscul de a lăsa orfan stupul său cel mai bogat, omorî regina
indigenă și puse în loc pe blonda prințesă italiană, închisă în cutiuța sa de
carton impregnat cu zahăr, pe care albinele pe dată începură să o roadă.
Nimic nu este mai greu decât să faci un stup să accepte o regină străină,
în cazul în care au cea mai mică îndoială privind originea ei. De aceea se
recurge la manevra descrisă mai sus ― în acest fel albinele orfane se pot
obișnui cu bâzâitul reginei venite din altă parte.
Albinele lui Kean au acceptat cu foarte mare plăcere regina străină și,
puțin după aceea, proprietarul a avut satisfacția de a privi, sclipind în soare,
roiul vesel al prințeselor sale italiene.
Italiene? Dar dungile de pe abdomenul lor nu erau aurii… Și Kean își
dădu atunci seama că, uitând să ceară o regină fecundată, un vulgar bondar
negru era părintele noilor sale albine ― care erau, prin urmare, pur și
simplu hibride;
Dar nu numai acea scăpare a sa era regretabilă. Albinele hibride sunt
minunat de fecunde și bune strângătoare de miere, dar în același timp sunt
însă înclinate spre tâlhărie și teribil de irascibile. Chiar și așa, Kean le
privea cu afecțiune, gândindu-se la abundenta recoltă de miere pe care
astfel o va obține.
II
La sfârșitul lui decembrie, primul roi zumzăia prin fermă destul de
puternic ca să fie auzit de departe de Kean, care se întorcea de la plantația
de bananieri.
Atunci când vezi ieșind un roi mare, prima întrebare pe care acea
priveliște ți-o stârnește este cum de au încăput atâtea albine în stup; apoi ai
impresia că nu ar mai sfârși niciodată de ieșit. Roiul era nespus de mare și
de-abia ajungeau cei cincisprezece centimetri ai ieșirii pentru scurgerea
acelui violent șuvoi. Kean fugi să umple aparatul de stropit și în curând,
sub ploaia fină, albinele fură nevoite să poposească pe o ramură de
mandarin.
Dat fiind volumul roiului, Kean spera că stupul nu va mai roi din nou.
Dar după douăsprezece zile, zumzetul de avertizare cuprinse din nou ferma
și noul roi urcă, în spirală, și se îndepărtă înspre pădure. Kean fugi ce fugi
după el prin pădure, dar până la urmă trebui să se dea bătut, în timp ce acolo
sus, deasupra vârfurilor copacilor roiul se îndepărta ca un șuvoi rotitor.
Când albinele procedează astfel, fără a se aduna mai întâi în ciorchine,
ele se duc cu scopul bine fixat ca să ocupe cutare scorbură a unui copac, pe
care au recunoscut-o deja. Totuși, asta nu-i plăcea lui Kean, care, reaminti
asociatelor sale obligațiile mutuale contractate de-o parte și de cealaltă. Dar
albinele îl făcură să înțeleagă că, dacă omul Kean avea dreptul la mierea pe
care o produceau, în pact nu se pomenise niciodată dreptul de a roi.
Obiecția era justă și Kean nu se plânse, ci așteptă alt motiv de supărare
pentru a arăta, la rândul său, albinelor drepturile pe care el însuși credea că
le are, privind sănătatea fiului său, care era com promisă dacă înceta
producția de miere. Și avea să înceteze, dat fiind că roiurile fugeau.
Clipa potrivită sosi, într-o caldă dimineață de februarie. Agitația
anormală a albinelor, bâzâitul lor ascuțit și foiala neliniștită atât de
caracteristică îi arătară lui Kean că albinele se pregăteau să roiască. Văzând
acestea, Kean înjghebă o sită la intrare, împiedicând-o astfel pe regină să
iasă din stup: un copac metalic cu găuri de o asemenea mărime, încât, deși
albinele obișnuite pot ieși, regina, care este mai mare, nu poate trece.
Confecționarea acestei site, aparent o treabă simplă, îi luă o întreagă după-
amiază lui Kean, dar la căderea nopții placa metalică era potrivită la
intrarea stupului.
A doua zi, dimineața splendidă lăsa să se bănuiască iminența unor
evenimente noi în stup și, într-adevăr, la zece fără un sfert, Kean, care citea,
așteptând la rădăcina mandarinului, văzu ieșind roiul care bâzâi ridicându-
se frenetic în spirală și începând să se îndepărteze. Deși era sigur de
diametrul găurilor pe care le făcuse, Kean începuse să se îndoiască oarecum
de eficiența stratagemei sale, când albinele din roi își dădură seama ― cum
oare? ― că regina nu era cu ele. Consternate, spiralele se deschiseră
bâzâind înnebunite și întregul roi se repezi din nou în stup ― și asta era
chiar ceea ce plănuise Kean că se va întâmpla, dacă nu va lăsa regina să
iasă.
împins, totuși, de un ultim scrupul, în acea dupăamiază Kean deschise
stupul pentru a vedea ca nu cumva populația să fie prea numeroasă. Nu, nu
erau prea multe albine și dacă pe rame erau cincisprezece celule regale, iar
stupul tocmai se pregătea pentru o nouă roire, asta se întâmplă datorită
acelei delirante pofte de pământuri noi, de cucerire, care provoacă uneori
patru, șase sau chiar douăsprezece roiri succesive ale stupului mamă ―
până într-atât, încât ultima roire este compusă aproape exclusiv din regine
nefecundate, regească aventură a unor prințese fără tron care, la căderea
serii, se vor întoarce consternate la palatul lor de baștină, pentru a fi
străpunse, la intrare, de chiar acele doicelor lor.
 O clipă, Kean a fost tentat să scoată celulele acelor prințese inutile,
detronate încă înainte de a se naște, dar, datorită plasei de la intrare care,
împiedicând noi roiri, va împiedica și nașterea unei noi generații de regine,
Kean s-a abținut: regina mamă va trebui să-și sacrifice posibilele rivale. În
plus, fusese înțepat pe tâmpla stângă și pe gât: dacă doar pentru faptul că a
deschis stupul fusese înțepat de două ori, i se putea întâmpla ceva mult mai
rău dacă îndrăznea să atingă cu mâinile-i ucigașe sacrele celule regale. În
restul zilei, nu observă nimic neobișnuit. Kefin și-a curățat cocotierii, a
periat un eucalipt și s-a bucurat, în sfârșit, de boarea răcoroasă a nopții
subtropicale.
A doua zi de dimineață se întâmplă ca și în ziua precedentă: albinele
ieșiră șuvoi din stup. Instinctul lor tenace le împingea spre o nouă roire, și
roiul se rostogoli din nou, degeaba, fără să se poată îndepărta ― lipsea
regina.
Kean încercă să ridice capacul stupului, pentru a arunca o privire, dar
roiul de albine se aruncă asupra sa. Se îndepărtă câțiva pași și reaminti
asociatelor sale că nu aveau dreptul să dezerteze în acest fel.
Albinele bâzâiră, răspunzând că da, într-adevăr, mierea îi aparținea
incontestabil lui Kean, dar până aici mergeau drepturile sale.
Și astfel se termină, la căderea nopții, ultimul act al unei stranii asocieri,
care s-ar fi putut dovedi minunată.
III
La ora douăsprezece fix, după masa de prânz, surveni catastrofa.
Albinele, exasperate de închizătoarea aceea perforată care împiedica regina
să iasă, o uciseseră.
Kean o văzuse, străpunsă, aruncată la intrare.
Deși ar fi dorit să stea acasă, Kean trebui să plece pentru o clipă, și-și
priponi calul de un par al îngrăditurii de sârmă, fără să aibă timpul să
observe ceea ce se întâmpla în stupi.
Până în acea clipă nu se manifestase nici cel mai mic semn că albinele
vor ataca. De aceea, atunci când soția lui Kean văzu, printre palmierii de
lângă verandă, câteva albine care zumzăiau înfuriate, nu se îngrijoră peste
măsură, mulțumindu-se să-l cheme pe fiul său mai mare, care vorbea cu
semințele eucalipților, și să bage la adăpostul verandei căruciorul în care
dormea fiica sa mai mică.
 Deodată, copilul țipă:
― Mamă!
Soția lui Kean fugi într-acolo și, înainte de a-și da seama ce se întâmplă,
auzi alt urlet al fiului său și se simți înțepată. Văzduhul era întunecat de
albine furioase. Acoperindu-și fața cu mâinile, săgetată de durerea
înțepăturilor, fugi înspre fiul său, care ajunsese deja la ea, țipând de groază.
Soția lui Kean, disparată, îl băgă sub fustele sale și auzi atunci plânsetul
fetiței.
― Copila! Doamne Dumnezeule! Fugi repede în sufragerie, fiule!
Dându-i un ghiont băiatului, se repezi înspre leagăn.
Fața micuței nici nu se mai vedea de sub roiul de albine. Mama, urlând
de groază, îi curăță fața de acea pastă vâscoasă, grețoasă, și, smulgând
fetița din leagăn, intră și ea în salon. Dar albinele, înnebunite de furie,
intrară după ea, și trebui să se închidă în camera sa, strigându-și fiul. Auzi
atunci, depărtată, vocea_ schimbată de spaimă a soțului său:
― Julia, ascultă-mă bine! Să nu ieși! Copiii-s cu tine?
― Da, în camera mea! Dar vino repede! Micuța Julita e pe moarte, Kean!
Kean, la rândul său ciuruit de înțepături, văzu din fugă gardul de sârmă
prăvălit și calul său, căzut la pământ. Văzu curtea întunecată de norul de
albine și patru șuvoaie negre care continuau să iasă din stupi. Își dădu
seama și că fiul său, deși înțepat rău pe față și pe mâini, nu eră în pericol.
Fiica sa însă…
― Uite! Uite! Striga soția sa disperată. O să moară, Kean!
Ținea în brațe un bebeluș care în loc de cap avea un groaznic boț de
carne: gura, nasul, ochii nici nu se mai vedeau sub umflătura lividă.
Kean deschise ușa sufrageriei și, pe dată, fu întâmpinat de un nor de
albine, care îl ciurui cu noi împunsături.
― Bagă-l în pat, sub vălul contra țânțarilor! Bagă-te și tu în pat! Trage
plasa de țânțari! ― strigă Kean, luându-și masca de tifon și ieșind din nou.
În cinci minute, Kean înfășură copilul în comprese cu apă caldă, din cap
până-n picioare. Schimbă compresele din zece în zece minute, fără
întrerupere, timp de patru ore, până când în sfârșit Kean și soția sa
răsuflară ușurați. Pulsul creștea, fierbințeala și umflătura cedau.
Julia, frântă de oboseală, începu atunci să plângă încetișor:
― Imaginează-ți, era așa de cald că mă gândisem s-o desfășez spunea ea
bărbatului, zâmbind, cu ochii plini de lacrimi. Vai, când mă gândesc!…
 ― Da, pentru asemenea cazuri voaletele sunt foarte utile, răspunse el,
glumind ca să-i redea curaj.
Și, fără să vrea, privind pentru prima oară unul la altul, îi apucă râsul.
Kean avea ochiul stâng închis, iar nevastă-sa aproape că nu putea ridica
pleoapele.
― Acu’ e rândul nostru. Pune-ți comprese ție, pune-i câteva și lui
Eduardo, deși puștiul e tare ca un adevărat bărbat. Eu continui să mă ocup
de Julita.
De-abia târziu, pe la asfințit, Kean putu să iasă să-și vadă calul. Murise
de mai multe ore și era înfiorător de umflat. Aruncă o privire stupilor ― o
privire străină, rece. Unele după altele, albinele înnebunite își veneau în
fire, la căderea nopții, decimate, sătule de nelegiuiri și nebunești ucideri.
Pe unul dintre parii îngrăditurii Kean mai găsi douăzeci sau treizeci de
albine, care înțepau lemnul gol.
Kean fu cutremurat de groază. Nu voise să-i spună soției sale că e posibil
ca și ochii sugarului să fi fost atinși.
― Dacă Dumnezeu nu face o minune… murmură el.
Cădea întunericul, văzduhul se răcorise subit. Kean își smulse pălăria cu
voal și oftă din greul întregii obide a acelei după-amiezi în care pierduse,
potopit de roiul de albine, calul său și frumusețea fiicei sale.
VOINȚA
Am cunoscut odinioară un om demn de admirație mai mult prin felul său
de-a fi decât prin faptele sale. Emerson notează că așa ceva e lucru obișnuit
la oamenii de caracter. Ceea ce omul nostru considera a fi opera vieții lui nu
valorează nici cinci bani, dar restul, adică eforturile sale pentru a-și atinge
țelul, cu ușurință se va vedea că nu sunt la îndemâna oricui.
Eroii acestei povestiri sunt un bărbat și o femeie. Mai participă la acțiune
și un cal ― și el personaj principal ― un învățător de la o școală de țară,
un palat vrăjit în pădure și eu însumi ― iar rolul meu e de a uni aceste
elemente disparate.
Iată, deci, povestea.
Cu șase ani în urmă ― pe la mijlocul lui 1913 ― veni la mine acasă (pe
vremea aceea locuiam prin munții provinciei Misiones) un bărbat tânăr,
blond, înalt și extrem de slab. Fără îndoială, avea o figură slavă. Probabil că
de mult timp nu se mai răsese, dar fața-i era spână, barba reducându-i-se la
o bărbiță care-i împodobea bărbia. Era îmbrăcat în haine de lucru: cizme și
pantalon roșcat, de om nevoiaș, cu o ruptură lungă cusută nepriceput de o
mână de bărbat. Și cămașa sa albă era ruptă în mai multe locuri, dar nu-și
mai dăduse osteneala să o coasă.
Dar o să fiți surprinși: nu am văzut niciodată om care să meargă mai
încrezător în sine ― cu un pas aproape plin de înfumurare. Venea, printre
portocali, să cumpere de la mine o hârtie timbrată fiscal cu zece pesos, pe
care o obținusem dorind să aranjez ceva daraveli legate de pământuri și pe
care nu o folosisem.
A așteptat, stând drept în picioare și privindu-mă fără cea mai mică urmă
de bunăvoință. De-abia i-am dat hârtia că m-a salutat scurt și a ieșit, cu
același aer înfumurat. Spatele cămășii îi era sfâșiat, de la umăr la poale.
Deschise poarta și plecă, pe jos, cum venise ― și asta într-o regiune în care
doar cei mai nevoiași dintre nevoiași nu vin călare, când au de făcut o
vizită la trei leghe distanță.
Cine era? Am aflat asta după câtva timp, într-un chip destul de indiscret.
Magazinul de unde ne aprovizionam mi-a trimis, într-o dimineață, un
binoclu, prismatic, de tip militar ― poate mă interesează să-l cumpăr. Deși
era un obiect neobișnuit, nu mă interesa cumpărarea sa. După câteva zile, în
același mod, mi-a fost oferit un pistol militar de calibru 9 mm, cu șase sute
de cartușe, pe care l-am cumpărat contra a șaizeci de pesos. Ceva mai
târziu, același magazin îmi oferea înspre cumpărare mai multe decorații
străine ― rusești, din câte mi-am dat seama după mostrele pe care mi le-a
adus în geantă băiatul de prăvălie.
Atunci m-am interesat de proveniența tuturor acestor lucruri și am aflat
ceea ce doream. Posesorul decorațiilor era una și aceeași persoană cu omul
care cumpărase de la mine timbrele fiscale: Nicolai Dimitrovici Bibikoff
căpitan rus de artilerie, care încă din 1911 trăia la San Ignacio. Ajunsese
într-un hal de mizerie totală.
Astfel mi s-a lămurit de ce omul avea acel aer înfumurat, în pofida
cămășii sale sfâșiate: astfel nu dădea impresia că ar fi venit să ceară ajutor,
pomană de la cineva. Și, deși nu sunt căpitan în vreo armată și nici nu
posed vreo decorație acordată de vreo maiestate imperială, mi-e ușor să-mi
închipui gradul de mizerie, de foame la care ajunsese tipul cu barbișon, de-
și dăduse înspre vânzare ornamentele aristocratice Unei amărâte de
prăvălii.
Am aflat ceva în plus. Trăia la capătul satului, chiar lângă malul stâncos
al râului Yabebiri. Cumpărase douăzeci și cinci de hectare ― dar, de fapt,
doar le arendase, și de aceea, pentru reînnoirea arenzii, avea nevoie de
timbrul fiscal de zece pesos. Totul ― gospodăria, râul și stâncile ― era
năpădit de pădurea de nepătruns. Aceste pământuri proaspăt desțelenite dau
recolte bune, dar viața pe-acolo e îngreuiată de abundența de tăuni, țânțari,
muște și bărzăuni. Ți se mai putea întâmpla să adormi, după-amiaza, la
poalele pădurii, și să te trezești cu trupul acoperit tot de căpușe. Niște
căpușe foarte mici și slabe, e adevărat, dar totuși căpușe. Ca să ajungi la
San Ignacio, nu sunt decât două căi: vadul râului Horqueta sau podul care-l
traversează. Când plouă bine, podul e inutilizabil timp de trei zile; vadul, în
orice sezon, e de netrecut. Astfel încât viața celor ce locuiesc pe-acolo
devine foarte grea în timpul marilor ploi de iarnă: e de ajuns să n-ai în casă
o cutie de chibrituri…
Acolo se așezase Bibikoff cu soția sa. Cultivau tutun, mi se pare ― fără
zilieri, muncind în doi. De fapt, el fiind bolnav, câteodată zile de-a rândul
muncea doar soția sa. Bani nu avuseseră niciodată și faptul că ajunsese să
se despartă de decorațiile sale de război ― lucru la care un ofițer european
ține atât de mult ―, dovedea în ce neagră mizerie se aflau cei doi.
 Aproape toate aceste informații le-am obținut de la zarzavagiul meu, un
ins pe nume Machinchux. Era un bătrân învățător rus, care, la bătrânețe.
Reușise să fie exilat pentru ideile sale liberale. Avea cei mai blânzi ochi
albaștri ce mi-a fost dat să văd. Când vorbeam cu el, aveam veșnic
impresia că am în față un copil, atât de curată-i era privirea. Trăia muncind
din greu, vânzând la patru sau cinci clienți zarzavaturi pe care nu știu cum
reușea să le cultive apărându-le de furnici, soare și secetă. Venea la noi în
casă de două ori pe săptămână. Îl cunoștea pe Bibikoff, deși nu nutrea mare
stimă față de el: căpitanul de artilerie era de-a dreptul reacționar, pe când el,
Machinchux, era exilat pentru ideile sale liberale.
― Bibikoff e doar un orgolios, îmi spunea el. Nevastă-sa e mai tare decât
el.
Vrând să verific acest lucru, am mers să-i vizitez.
Un hectar defrișat, pe munte, mărginit de zidul negru al pădurii, acoperit
cu cenușa copacilor arși, pe jumătate prăvăliți, permanent amenințat de
invazia pădurii, și a bălăriilor, ars de soare și tăcerea amiezii nu este o
priveliște plăcută pentru cel ce nu are inima călită în luptă. În mijlocul
miriștii de-abia se mai zărea dintre bălăriile crescute sălbatic casa soților
Bibikoff. Am zărit-o mai întâi pe soție, care tocmai ieșea: fata era desculță,
îmbrăcată cu haine bărbătești. Fața ei prezenta caractere slave accentuate.
Avea ochi albaștri, deși pleoapele-i erau umflate. Nu era frumoasă, dar era
foarte tânără.
Zărindu-mă, aruncă o privire rapidă înspre pantalonii pe care-i purta, dar
se liniști văzându-mă și pe mine îmbrăcat în haine de lucru, și-mi întinse
mâna, surâzătoare. Am intrat. Interiorul mizer al casei era foarte întunecat,
ca în toate fermele din lume. Pe o laviță stătea întins stăpânul casei ―
îmbrăcat cu aceleași haine în care-l întâlnisem prima dată. Gâfâia, cu
mâinile împreunate la ceafă. Suferea de inimă și uneori treceau săptămâni
întregi fără să se poată scula din pat. Atunci nevastă-sa trebuia să le facă pe
toate ― inclusiv să se îngrijească de plantația de tutun.
Ei, dacă e o treabă care să ceară șale bune și o excepțională rezistență la
arșiță, apoi asta-i cultura tutunului. Femeia trebuia să se scoale înainte de a
se crăpa de ziuă. Trebuia să ude, să răsădească, să ude din nou plantele, să
plivească cu sapa buruienile și, în sfârșit, după-amiaza să taie lemne cu
toporul prin pădure. Se întorcea seara, cu trei sau patru trunchiuri pe umeri.
Greutatea era atât de mare încât pasul său dobândea o legănare elastică
trădând o profundă sforțare lăuntrică.
Noaptea, șoldurile unei femei de douăzeci de ani pusă la o asemenea
treabă cam dor, iar durerea te ține treaz. Atunci te năpădesc visele. Dar în
ultima vreme, de când soțului său îi era mai rău, femeia nu mai dormea
nopțile ci împletea coșuri de răchită, pe care un vecin mergea să le vândă la
dughenele din San Ignacio, sau le schimba pe-o jumătate de chil de untură
arsă și împuțită. Dar ce altceva era de făcut?
Am stat o jumătate de oră la ei și tot timpul Bibikoff a păstrat o atitudine
rezervată, aproape ostilă. Am aflat mai apoi că era foarte gelos. Rău făcea,
căci nevasta sa, în pantalonii săi vechi, cu brațele înțepate de tăuni și
mâinile mai aspre decât ale mele, nu stârnea alt sentiment decât o mare
admirație.
Lucrurile au mers astfel până în luna august 1914. Nu mi-aș fi închipuit
niciodată că un cardiac cu asemenea extrasistole ar fi putut avea veleități
războinice, când mult mai ușor și mai rapid ar fi fost să-și aștepte moartea
aici. Lucrurile nu s-au petrecut totuși astfel și, cu surprindere, am aflat la
sfârșitul lunii august că acel căpitan de artilerie plecase la Buenos Aires, de
unde urma să ia vaporul înspre patrie.
De unde banii? Dar nevastă-sa? Răspunsul la aceste două întrebări l-am
aflat de la Machinchux, care, de când începuse războiul, venea din două în
două zile pe la mine, ca să comentăm hărți și probleme de strategie.
Bibikoff avea nevoie de bani de drum și n-avea de unde să facă rost de ei.
Atunci Machinchux își vânduse calul ― singurul său cal! ― și-i dăduse
banii lui Bibikoff, pe care nu-l avea în mare stimă ― dar astfel îl ajuta să-și
împlinească ceea ce acela considera a fi de datoria sa.
― Și matale, Machinchux? Cum te vei mai descurca acum, cu vânzarea
de zarzavaturi?
Drept răspuns bătrânul învățător democrat mi-a surâs, privindu-mă lung.
Am surâs și eu, dar aveam un nod cât toate zilele în gât.
De când plecase bărbatul, nevastă-sa se mutase în casa lui Allain. Din
destule motive, și mai ales având în vedere tinerețea ei, doamna cu pricina
nu putea rămâne singură în pădure.
[7]
Allain e un gentilom de la țară, având o vastă cultură literară, care încă
din tinerețe se apucase de agricultură. În adolescență, întreținuse
corespondență filosofică cu Maurice Barres, acum conduce, la San Ignacio,
o. Mare fermă producătoare de yerba mate ― plantă pe care el, primul, a
[8]
cultivat-o pe aceste meleaguri. Are un simț rar al acelui savoir-faire și e
proprietarul unei case frumoase, cu o sufragerie mare și luminoasă, cu
fotolii și perdele cu ample falduri ― la cincisprezece metri de pădurea
neumblată.
Acea viață mondenă atât de specifică zonei Misiones m-a făcut să
[9]
particip de câteva ori la adevărate diners en viile în casa lui Allain. Într-
una din aceste seri am avut plăcerea să salut o doamnă tânără și elegantă,
întinsă într-un șezlong, în sufrageria strălucitoare de lumini.
― Madame Bibikoff, îmi spuse soția lui Allain. Într-adevăr! Ea era. Dar
dispăruseră pantalonii jerpeliți și toate celelalte, nu mai era în picioarele
goale ― doar pleoapele îi erau tot umflate. Arăta de ca și cum o vrajă ar fi
schimbat-o la față. Am aruncat o privire la mâinile sale: ce eforturi trebuie
să fi depus acea doamnă pentru a reda finețe, și suplețe și albeață mâinilor
sale! Dar mâinile-i imaculate se odihneau, admirabile, pe rezemătoare.
Bietul Bibikoff! Nu ar fi trebuit să fie gelos pe nevastă-sa, pe vremea
când depănușa porumbul. Dar ce diavol de femeie lăsa în urma sa! Ea
surâdea fericită, privind în jur cu o expresie de inefabilă tihnă.
Doamna aștepta de la o zi la alta să-și urmeze bărbatul ― ceea ce s-a și
întâmplat după puțin timp. Dar acesta nu a fost un motiv ca să nu se
preocupe din plin de plantația sa de tutun, în răstimpul cât a stat în casa lui
Allain.
Ei, aceasta-i povestea. Câteva luni mai târziu am aflat de la Allain că
doamna Bibikoff îi încredințase un manuscris ― jurnalul soțului său, în
care acesta își povestea viața și dezvăluia motivele exilului său îndepărtat.
Doamna pusese însă o condiție: jurnalul să nu fie citit decât dacă va trece
un an fără ca soții Bibikoff să mai fi dat semn de viață.
A trecut și acel an și am citit manuscrisul. Motivul, singurul motiv al
acelei aventuri, a fost că Bibikoff dorea să demonstreze ofițerilor de la
Sankt Petersburg că un bărbat e liber, stăpân pe sufletul și viața sa, oriunde
ar fi, oriunde i-ar veni să se stabilească. Oricum, acest lucru îl demonstrase:
acel jurnal, scris cu mare emfază filosofico-literară, era inutil, deși se vedea
bine că autorul pusese tot sufletul la redactarea sa. Pentru a-și dovedi teza,
se autoexilase în străfundurile selvei din Misiones. Aceasta a fost greșeala
sa: a folosit tot ceea ce avea mai nobil în sine pentru a susține o retorică
şchiopătând.
 Însă chiar acest efort, voința celor doi de a se lupta din răsputeri pentru a
nu decădea cu totul ― chiar acest efort merită mai multă admirație decât ei
amândoi, mai multă admirație decât acea tânără doamnă întinsă în
șezlongul său.
O POVESTE PENTRU LOGODNICI
Ei, până la urmă, ce s-a întâmplat? O mică scenă de fericire familială, dar
oricine ar fi asistat la ea ar fi crezut că are în față o erupție vulcanică.
În seara dinainte sosisem în casa familiei Gaztambide ― pe atunci, ei
locuiau la țară. Sfârșit de oboseală ― venisem călare ― m-am culcat foarte
devreme și am adormit pe dată. M-am deșteptat ― nu știu cât să fi fost ora
― și am auzit copilul soților Gaztambide plângând. Am adormit din nou și
din nou m-am deșteptat. Copilul iarăși plângea, iar tatăl său vorbea cu voce
tare. Am readormit, m-am redeșteptat: de astă dată, deși copilul plângea, nu
am mai auzit vocea tatălui său. În schimb, l-am auzit plângându-se pe afară:
dăduse înghețul. Toate astea m-au mirat foarte, dar, cum la vârsta mea
somnul biruie orice veleitate meditativă, fie și asupra acestei stranii situații
familiare, am adormit din nou.
în zori, m-am trezit ― de astă dată de-a binelea. Gazdele trebuie că dorm
încă. Să nu-i trezesc îmi spuneam, îmbrăcându-mă cu grijă.
De cum am ieșit afară, l-am întâlnit pe coridor pe domnul Gaztambide.
Așezat într-un șezlong, era bine înfășurat într-o pătură.
― Drace! N-ați dormit? Am exclamat, oprindu-mă în fața sa.
Mi-a răspuns trist, privind câmpul alb de brumă:
― Nu. Și nici n-o să mai dorm.
― Copilul? l-am întrebat neliniștit, amintindu-mi de plânsetele de azi-
noapte.
― Nu, copilul e bine-sănătos… întreab-o pe Celina, îmi răspunse,
arătând cu capul înspre sufragerie.
Am deschis ușa și am găsit-o pe Celina: ședea la masă, cu capul sprijinit
în mâini, vizibil moartă de frig.
Ieșind cu mine afară îmi zise:
― Nu-i nimica. O să vedeți cum e, când veți fi căsătorit… Julio! De ce
nu te culci? Își întrebă ea, blând, soțul.
― N-o să mai adorm, dar o să beau cafea, îi răspunse el, cu aceeași voce
de om ostenit.
Pe coridor era frig ― poate două grade peste zero. Am băut acolo
cafeaua. Deși cu cincisprezece ore în urmă amândoi fuseseră odihniți și
plini de speranțe, acum erau extraordinar de obosiți ― sfârșeala li se citea
pe fețele pământii. Celina suspină brusc și-și trecu încet mâna prin părul
soțului său.
Mă mai liniștisem. Am întrebat:
― Dar, în sfârșit, ce s-a întâmplat?
― Nu s-a întâmplat nimic: copilul nu avea somn și asta-i tot.
― Ah! Eram surprins de un asemenea motiv minor, dar mi-am ascuns
uimirea, văzând privirea înțelegătoare și plină de afecțiune a soților
Gaztambide.
Să vedeți, deci, cum și-a petrecut noaptea acea familie fericită. Apoi,
judecați și dumneavoastră dacă mai aveam vreo tragere de inimă să pun
capăt burlăciei mele.
îndată după masă, copilul nu mai putea de somn, iar maică-sa nu reușea
să-l țină treaz.
― Julio, ce să fac? E păcat să nu-l las să doarmă… E atât de somnoros!
― Ei, lasă-l, consimți tatăl. La urma urmei, nu e prea frumos să-l
împiedicăm să doarmă, numai ca să ne fie nouă mai comod.
Copilul adormi, dar de-abia bătuse ora șapte că se și trezi.
Ei bine, primul sfat pe care o mamă cu experiență îl dă unei prietene mai
tinere e: Mai ales să nu-l lași să doarmă după-amiază, că de nu, îți face o
noapte albă. Celina se ferise până atunci de asta, dar în acea seară, din milă,
a cedat raționamentelor soțului și nu a respectat consemnul.
Până acum, toate bune și frumoase, dar la Unu noaptea, bebelușul, care
dormea de trei ore, s-a deșteptat și, evident, n-a mai adormit la loc. A
ridicat picioarele și a izbucnit în plâns.
― Iată! Asta-i urmarea faptului că… exclamă tatăl, sculându-se din pat.
― Greșeala este a noastră, a amândurora, obiectă mama, legănând
copilul.
― Da, dragă, nu-ți reproșez nimic, îi răspunse Gaztambide, mângâind-o
și culcându-se pe partea cealaltă ― îi era într-adevăr tare somn.
Dar bebelușul, Umilit de subterfugiul mamei sale, plângea dând
convulsiv din mâini. Atunci Celina, care și ea murea de somn, se puse pe
cântat, neîntrerupând legănatul:

Arrorro, copilul meu…

 În zadar. Copilul urla din ce în ce mai tare, mai ascuțit. Gaztambide se
suci din nou în așternut și se sili să stea nemișcat ― agitația neînfrânată, în
asemenea cazuri, nu face decât să înrăutățească lucrurile.
― Fir-ar al dracului! se mulțumi el să șoptească.
Celina oftă și începu alt cântec:

Dormi, ― dormi,
Comoara mea…

Cu atâta se alese că exacerbă sentimentul de nedreptate care-l cuprinsese

pe fiul său.
Soții Gaztambide știau bine că singurul lucru înțelept în asemenea cazuri
e să te scoli și să plimbi copilul timp de o oră. Dar moleșeala somnului
adânc nu-i părăsise încă, iar afară era ger.. Celina, tot legănând, cânta:

Doamnă Santa Ana,

De ce plânge copilașul…

Era o greșeală fundamentală la mijloc: copilul plângea fiindcă nu-i era

somn, iar maică-sa se încăpățâna să verifice, pe punctul să adoarmă ea
însăși, de ce o fi plângând copilul, de parcă și lui i-ar fi fost somn…
Toate acestea se întâmplau în partea dreaptă a patului; în stânga, Celina
simțea amenințătoarea nemișcare a soțului său. Copilul, obosit până la
urmă de atâta plâns, începu să bolborosească ― deși gâtlejul său nu avea
nici trei milimetri deschidere. Efectul manevrei surprinzătoare a copilului fu
că tatăl, urnit din inerția sa, se întoarse cu spatele brusc:
― Dar ce-o fi având copilul ăsta?!
― Nu știu! gemu Celina. N-are somn! Hai, dormi odată! Îi strigă ea
copilului, reîncepând să-l legene.
Bebelușul, adus în acest fel la culmea exasperării, obosi foarte repede și
timp de zece minute domni o tăcere adâncă: dormeau cu toții. Până ce din
leagăn răsunară din nou plânsete; Gaztambide se întoarse pe partea cealaltă,
iar Celina reîncepu să cânte.
E incredibil cât pot cânta mamele. Mama Celinei era franțuzoaică, astfel
încât, în afara cântecelor obișnuite de leagăn, ea-și aduse aminte și de:
Endors-toi, mon fils…
iar apoi de: ;
 Fais dodo, Colin mon p’tit frere…
iar apoi de:
[10]
Et pourquoi s’endormit-elle?…
iar apoi de:
Quand le cheval de Thomas tombe…
iar apoi de:
Dodo, l’enfant, dodo…
iar apoi de:
II etait un petit navire…
iar apoi de:
II etait un roi de Sardaigne…
iar apoi de:
[11]
II etait un avocat…
iar apoi din nou despre avocați și alte multele, câte-n lună și-n stele.
Degeaba. Apoi din nou îl legăna violent, strigându-i «da dormi odată»! Și
copilul, impresionat de supărarea ei, tăcea obosit. Din nou adormeau
părinții și din nou copilul se trezea.
Gaztambide pierduse deja orice speranță de a mai adormi stând liniștit și
plescăia nemulțumit. Chiar atunci pe nevastă-sa o apucă un tremur nervos
al picioarelor, întâmpinat de soțul profund furios așa cum se cuvenea:
― Ia mai lasă-te de dansat!
Celina își stăpâni tremurul, dar se retrase înspre marginea păturii,
aplecându-se cât îi fu cu putință înainte. Gaztambide, ușor incomodat de
poziția ei, sări la celălalt capăt al patului.
― Doamne, nici nu mai știu cum să stau! protestă Celina, întinzându-se
la rândul său.
― Stai ca lumea! Nu mai fă zâmbre!
Chiar atunci bebelușul, deșteptat de sunetul vocii lor, reîncepu să plângă.
Celina își mai ușură sufletul, zgâlțâind leagănul:
― Hai, dormi odată!
Dar aceasta era picătura care făcea să. Se reverse paharul.
― . Cel puțin fă-l să obosească de atâta plâns și să adoarmă, sau cântă-i
ceva!
Din păcate, Celina, care nu se mai putea relaxa dând din picioare, era atât
de nervoasă. Replică, cu vocea spartă:
― Și zi-mi ce-ai vrea să fac, mă rog? Ce-ai vrea să fac?
 Auzind acestea, Gaztambide îi întoarse brusc spatele:
― Ei, hai! răspunse el potolit. Doar n-o să plângem.
― Vai, Doamne Dumnezeule! șopti Celina, ghemuindu-se mai bine sub
pături.
Gaztambide, nemișcat, aștepta furios să simtă acea cunoscută zgâlțâire a
patului care trăda plânsul înfundat al soției. Trecu un minut, trecură cinci,
zece, și-i fu din ce în ce mai greu să-și concentreze atenția. Propriile-i
lacrimi cădeau, grele, pe pătură, răsunând în urechea sa stângă. În sfârșit
simți, prin tăblie, cum întreg patul se zgâlțâie de hohote înfundate de plâns.
Ce noapte! Își zise, disperat. Bine că n-a mai rămas mult până dimineață!
Se sculă și se uită la ceasul din sufragerie. De-abia era ora două. Se băgă
din nou în pat, și aprinzând veioza, vru să citească. Sfârșit de oboseală,
copilul dormea. Liniște deplină. Dar, de sub pături, se auzea, monoton,
neîntrerupt, hohotul de plâns care-l zguduia cu pat şi carte cu tot.
Oftă precum un leu furios, și apucă mai bine cartea, lipindu-și-o de corp.
Zguduiala încetă o clipă, apoi reîncepu, mai puternică.
― Dar ce ai, ce ți-am făcut de plângi așa? strigă Gaztambide,
întorcându-se înspre nevastă-sa. Ești amabilă să-mi spui ce-i cu tine?
― N-am nimic! răspunse ea hohotind de sub pături.
Gaztambide așeză încet, cu gesturi cumpănite, cartea pe noptieră ca și
cum ar fi vrut să o încrusteze în mobilă, și stinse veioza. Știa bine că soția
nu va înceta până ce n-o va îmbuna, dar, acrit și lipsit de poftă, încercă,
încăpățânat, să adoarmă.
Era cu neputință: patul întreg se zgâlțâia. Se ridică pe. Jumătate,
întorcându-se înspre Celina:
― Ești atât de drăguță să mă lași să dorm?
Zguduiturile încetară. Deși aștepta din clipă în clipă ca ele să reînceapă,
fu pe punctul să adoarmă. Chiar în acea clipă copilul se trezi din nou și
reîncepu să plângă.
― A, nu se mai poate așa! Gaztambide sări din pat. Tu și fi-tu!
― Da, bineînțeles că eu sunt de vină! răspunse Celina, hohotind de plâns.
― Nu, că n-oi fi devină! răspunse Gaztambide, aruncându-i o privire pe
când se încălța grăbit. Tu și fi-tu! M-am săturat!
― Da, știu că te-ai săturat de mine…
― De ce-mi răstălmăcești vorbele?
― E ca și cum ai fi spus asta… Vai, Doamne!
 Gaztambide, încălțat, găsise însă pledul.
― Bine! Vrei să-ți zic pe șleau? M-am săturat de tine, de mine, de fi-tu,
lua-ne-ar dracu’ pe toți! Ești mulțumită?
― Știam!… Știam că-i așa! Hohoti Celina, disperată.
Gaztambide, ajuns în prag, se întoarse și se așeză o clipă pe pat: mersese
prea departe. Aprinse veioza și se întinse din nou, cu gândul să citească.
Întinse mâna să mângâie capul soției.
Hohotele încetară și Gaztambide putu să citească timp îndelung, dar
brusc simți din nou patul zgâlțâit de hohote. Era prea mult: își puse
mâinile-n cap:
― Da’ ce Dumnezeu te-a apucat? încă nu te-ai liniștit? Țipă el, disperat.
― Lasă-mă! Nu știu ce-i cu mine…
Gaztambide stinse veioza și, frânt de oboseală, sătul de viață și de toate
cele, așteptă, nemișcat la marginea patului, numărând minutele care se
scurgeau, în timp ce de partea cealaltă a patului se auzeau interminabilele
hohote de plâns ale nevestei și urletele copilului care, la fiecare douăzeci de
minute, se deștepta fără greș.
Sunt situații în care oricât de adormit ai fi, somnul te părăsește: așa păți
și Gaztambide în acea noapte. Până la urmă se sculă din pat, fără grabă sau
supărare vizibilă, ieși afară și se plimbă prin curte. Aerul era neașteptat de
rece și frigul îl pătrunse din plin pe bărbatul prost înfofolit în pled ― mai
ales că pe dedesubt nu avea decât cămașa. Dar, în acea situație,
singurătatea, libertatea îl făceau să uite de ger.
După un timp intră să se îmbrace mai bine și se uită în treacăt la ceas: ora
patru și jumătate. În sfârșit! Când dădu să iasă din nou, zări pe întuneric
ochii nevestei, care se așezase în pat. Gaztambide se apropie și-i mângâie
fața umflată de plâns:
― Ei, te-ai mai liniștit?
Drept răspuns, Celina întoarse repede capul și sărută în treacăt mâna
păcătosului. Noaptea se terminase.
― Și copilul, a adormit în sfârșit?
― Uită-te la el: doarme adânc.
Într-adevăr, copilul, după ce-și făcuse de cap, dormea liniștit.
― Mai e mult?
― Nu, se crapă de ziuă… încearcă să adormi.
― Nu mai mi-e somn…
 Gaztambide ieși și se întinse, rupt de oboseală, în șezlongul de pânză,
privind răsăritul soarelui, precum un bun cap de familie. Celina rămase în
sufragerie; nu mai putea face un gest de obosită ce era. Astfel i-am întâlnit,
în zorii acelei zile, pe cei doi soți care, văzând cât de naiv mă miram de
noaptea de groază ce-o petrecuseră, mă priveau, pe mine, burlacul, cu o
infinită afecțiune.
ESTEFANIA
După moartea nevestei sale, domnul Muller dărui întreaga sa iubire fiicei
sale. Serile primelor luni de văduvie el le petrecu șezând în sufragerie,
privind-o cum se ridică pe podea. Urmărea fiecare mișcare a copilului care
stătea la taifas cu jucăriile, surâzând gânditor, năpădit de amintiri care
sfârșeau prin a-l face să plângă. Ceva mai târziu durerea i se ușură, făcând
loc unei adevărate adorații față de fiica sa ― o iubire extremă, de-a dreptul
maternă. Trăia modest, fericit, cu bucuriile sale umile. S-ar fi părut că nu se
va lovi niciodată de viață, că va reuși să-și strecoare neobservată existența
sa liniștită. Modest, mergea înainte, surâzând timid. Chipul său, spân și
rozaliu, îi făcea pe trecători să întoarcă capul, atâta nevinovăție se citea, în
pofida vârstei, pe trăsăturile sale.
Copilul crescu. Deși suferea de pe urma năzbâtiilor sale, tatăl era mândru
de caracterul zvăpăiat al odraslei sale; trecând peste replicile dure ale fiicei
sale, care îl rănea, nemiloasă, o admira ― căci era fiica sa şi atât de diferită
de el.
Dar copilul împlini într-o zi șaisprezece ani. Într-o seară de iarnă, după
masa de seară, ea se așeză pe genunchii tatălui său și-i spuse, printre
pupături, că-și iubea mult, mult de tot tăticul, dar și pe acel tânăr îl iubea
mult. Domnul Muller fu de acord, ce era să facă? Știa că Estefania nu va
rămâne pe veci cu el, dar ea va continua să-l iubească, nu o va pierde cu
totul. Uitând de sine, fu cuprins de fericirea părintelui ce-și știe fiica
fericită, dar fericirea-i era atât de plină de melancolie, încât plecă capul,
ascunzându-și ochii.
De atunci încolo, petrecu în sufragerie orele când ea primea vizite. Se
plimba tăcut de colo-colo, în timp ce alături logodnicii râdeau în hohote.
Într-o seară, se despărțiră certați. A doua zi, întorcându-se acasă, domnul
Muller își găsi fiica plângând. Se apropie de ea, și el plin de multe dureri
înnăbușite, dar tânăra se îndepărtă, prost dispusă.
Fu o seară tristă. Domnul Muller arunca din minut în minut priviri
neliniștite la ceas. Sună ora zece.
― Nu mai vine? de-abia îndrăzni el să o întrebe.
― Nu, răspunse tânăra, sec.
Urmă o clipă de tăcere.
 ― Te rog, tată! preîntâmpină tânăra vreo nouă întrebare. Se îndreptă spre
camera sa, trânti violent ușa și, îndată după aceea, domnul Muller o auzi
plângând cu suspine.
În zilele următoare, agresiva disperare a tinerei se răsfrânse în întregime
asupra tatălui său. Dar acesta din urmă, chiar pus în fața celor mai
strigătoare nedreptăți, nu se îndoia de iubirea fiicei sale, iubire care-l
umplea de fericire, făcându-l să surâdă norocului chiar și atunci când își
ștergea lacrimile.
Și totul a trecut ― deși înfocata tânără purtase timp de două luni de zile
haine negre, semn de doliu după prima sa iubire. În curând relațiile dintre
tată și fiică redeveniră la fel de afectuoase ca mai-nainte ― și domnul
Muller se simți din nou stăpân pe duioșia fiicei sale. Seara, de fiecare dată
când avea posibilitatea, o ducea la teatru. În timpul piesei, la scenele vesele,
o privea, fericit să-și vadă fiica voioasă.
Anul următor, inima învăpăiată a fiicei fu cuprinsă de flăcările unei noi
iubiri. Ochii săi imenși, negri, străluceau înflăcărați de fericire. Dar într-o
dimineață tânăra primi o scrisoare, o simplă scrisoare de despărțire. Acea zi
a fost atât de amară pentru ea, încât domnul Muller trebui să rămână acasă,
luând din nou asupra sa nedreptele reproșuri ale fiicei sale. La căderea serii,
Estefania s-a culcat. Nemișcată, cu sprâncenele ușor încruntate, nici nu
clipea, privind fix plafonul. Domnul Muller, care intrase cu timiditate în
camera ei și se așezase, o privea trist. Oare ce-o fi îndurând fiica sa?
Chiar în acea noapte totul se termină printr-o criză nervoasă care o lăsă
extenuată. La ora zece ea își chemă tatăl.
― Tată! Ți-ar părea tare rău dacă aș muri? Îl întrebă ea, șezând în pat, cu
privirea aprinsă.
Domnul Muller schiță un surâs.
― Așa-i că ai fi foarte trist dacă aș muri? continuă ea. Apoi, brusc,
începu să râdă fals. Amuți, cu gura încleștată. Tată!
― Fiica mea…
― Câți ani am?
Ochii domnului Muller se umplură «de lacrimi.
― Zi-mi, că nu mai știu, insistă ea. Câți ani am?
― Optsprezece ani.
― Optsprezece… optsprezece… murmură ea.
― Tată!
 ― Da, fiica mea…
― De cât timp a murit mama?
― De șaisprezece ani.
― A murit foarte tânără, așa-i?
― Foarte tânără…
― Bineînțeles, mama… Dar brusc se opri și se puse pe râs în hohote, cu
capul dat pe spate și cu mâinile la piept. Până la urmă se opri, înghițind cu
greutate.
― Mi-e somn, tată! exclamă brusc, acoperindu-se până peste ochi.
Domnul Muller, plin de tristețe și compasiune, o privea. În sfârșit,
murmură:
― Nu cumva ești bolnavă, copila mea?
― Nu, mi-e somn, răspunse ea sec, fără a întoarce capul, iar când tatăl
său, tăcut, se ridică, Estefania îl cuprinse brusc cu brațele-i goale pe după
gât, plângând disperată.
Domnul Muller se retrase în camera sa. Se dezbrăcă foarte încet,
împăturindu-și gânditor hainele. Apoi le netezi cu grijă, cu podul palmei, cu
o încăpățânare distrată care părea fără de sfârșit.
Fără îndoială că domnul Muller nu-și mai amintea de acel revolver. De
douăzeci și cinci de ani zăcea în fundul dulapului.
Trezit de detunătură, fu cuprins ― încă înainte de a-și da pe deplin
seama de catastrofă ― de o fulgerătoare clipă de neliniște, în care toate
amărăciunile vieții sale se aruncară asupra sa. Brusc, revelația
înspăimântătoare a ceea ce se întâmplase îl ajunse, smulgându-i un geamăt
adânc. Fugi în camera fiicei sale și o văzu, moartă. Căzu pe pat, luă mâna
copilei între mâinile sale tremurătoare și rămase privind-o, cu un aer de
reproș senil: lacrimile-i cădeau una după alta pe brațul ei gol. Modul de
viață și întreg trecutul domnului Muller nu dădeau loc nici unei bănuieli,
dar formalitățile judiciare trebuiau îndeplinite și, după un scurt
interogatoriu, fu făcut să înțeleagă că avea să rămână în detenție preventivă.
Se îmbrăcă, grăbit, tremurând. Cu toate acestea, coborând scara, îl opri pe
comisarul care îl ridica:
― E fiica mea, îi explică, surâzând timid.
Funcționarul îi dădu lămuririle trebuincioase. Domnul Muller îl privi
îndelung și ochii i se umplură din nou de lacrimi.
 își petrecu noaptea la secția de poliție, nevrând să se întindă, deși era
sfârșit de oboseală. A doua zi de dimineață fu dus la închisoare. Atunci
când grilajul se închise în spatele său, rămase pe loc, trist. Prin curtea
proaspăt spălată, deținuții se plimbau care încotro: văzduhul răsuna de
zgomotul limpede al saboților.
Din prima clipă, timiditatea sa decentă stârni ostilitatea noilor săi
tovarăși. După câteva clipe, o coajă de portocală zbură prin aer și-l lovi în
frunte. Înainte ca el să aibă timpul să ridice ochii, fu îmbrâncit și căzu pe
spate. Cei doi care-l îmbrânciseră trecură privindu-l, râzând. Domnul.
Muller se ridică, se îndreptă clătinându-se înspre o bancă pe care se lăsă să
cadă, sprijinindu-și mâinile de genunchi.
Dar privirile ironice ale celorlalți îl urmăriseră și, încet-încet, câte unul,
câte doi, pușcăriașii se apropiară și făcură cerc în jurul lui. Un tânăr în
maieu se apropie prin spate de el, în vârful picioarelor, mușcându-și buzele
ca să nu izbucnească în râs: îi puse brațele de gât și-l sărută. Domnul
Muller ridică capul, aruncând temnicerului o privire rugătoare. Temnicerul,
indiferent, își continuă plimbarea, mulțumindu-se să arunce din când în
când o privire înspre acea scenă amuzantă.
Timp de opt ore pușcăriașii îl chinuiră fără o clipă de răgaz. În sfârșit, cu
o jumătate de oră înaintea primei sale declarații, domnul Muller primi un
pumn în gură: îi dădură lacrimile. Când se întoarse de la judecătorie, respira
cu greutate.
La ora șase se culcară cu toții. Trei sau patru pușcăriași se opriră pentru
o clipă lângă priciul său, surâzând cu dublu înțeles. Domnul Muller se
ghemui, înfiorat de așteptarea durerii:
― Nu mă loviți! spuse, surâzând înfricoșat.
Cârdașii, porniți să-i joace un nou renghi, îl priviră cu dispreț și plecară.
În curând dormeau cu toții. Atunci domnul Muller se simți pentru prima
oară singur. În dureroasa sa agonie avu curajul de a uita totul și, pe tăcute,
cu genunchii adunați la piept, își plânse îndelung mutește, fiica.
Soarta mai avu o licărire de milă față de el: a doua zi în zori era mort.
ANACONDA
1921
SIMUNUL
în locul serviciului pe care-l râvneam, am primit un post în Ministerul
Agriculturii. Am fost numit inspector al stațiilor meteorologice din țările
învecinate.
Aceste stații, întreținute de guvernul argentinian deși se află pe teritoriul
altor state, joacă un rol foarte important în studierea regimului climateric.
Ele au însă un inconvenient: de obicei din cele trei observații care trebuiesc
făcute zilnic, responsabilul de-abia de face două ― când le face și pe
acestea.
Apoi, el completează observațiile rămase în alb cu temperaturi și
presiuni după ureche. Astfel în cazul a două stații aflate pe teritoriul
Argentinei, la trei leghe distanță una de alta, în timp ce una dintre ele
înregistra timp de o lună schimbările firești ale unei primăveri capricioase,
cealaltă stație constata că, de-a lungul întregii luni, presiunea atmosferică
rămăsese constantă iar vântul se încăpățânase să bată într-aceeaşi direcție.
Bineînțeles, nu întotdeauna lucrurile se petrec astfel, dar e de ajuns ca
responsabilul însărcinat să noteze datele să se amuze colecționând fluturi, și
observațiile după ureche devin o amenințare constantă ce planează asupra
statisticelor meteorologice.
Și eu, pe când eram responsabil de stație, am colecționat destui fluturi; și
poate tocmai de aceea ministerul m-a considerat potrivit pentru a
supraveghea munca acestor stații meteorologice, pe care o cunoșteam atât
de bine. Am fost însărcinat să supraveghez cu precădere activitatea unei
stații meteorologice instalate în teritoriul brazilian, la nord de Iguazu. Stația
meteorologică fusese înființată cu un an înainte, la cererea Unei
întreprinderi forestiere. Dacă ar fi fost să ne luăm după dările de seamă
înaintate guvernului, lucrurile mergeau bine, dar cele ce se petreceau la acea
stație constituiau un adevărat mister. Pentru a-l dezlega mă trimiseseră pe
mine, meteorolog și colecționar de fluturi. Îmi vine să cred că alegerea s-a
făcut după același criteriu pe care guvernele îl aplică atunci când înăbușă
vreo grevă mai mare, numind ministru pe chiar unul dintre greviști.
Am urcat deci fluviul Parană până la Corrientas ― drum pe care îl știam
bine. De aici încolo, până la Posadas, locurile-mi erau necunoscute, și am
admirat cum se cuvine cursul marelui fluviu, foarte larg, încet, cu unde
parcă de argint, cu insule împodobite de jur-împrejur cu arbori aplecați
asupra apelor, precum niște mari coșuri de bambus. Era plin de tăuni.

Dar de la Posadas încolo fluvial și-a schimbat aspectul într-un chip

uimitor. Văii largi și molcome îi urmă un fel de lugubru defileu înghesuit
între sumbre ziduri de o sută de metri înălțime în fundul căruia fluviul
Parană curge vijelios, cu unde atât de întunecate încât ele aproape că nu se
disting de umbra aruncată de măreții pereți de stâncă. Nici nu seamănă a
fluviu, căci sinuozitățile neîntrerupte ale cursului său împiedică privirea să-i
cuprindă curgerea. De fapt, e mai curând vorba de o serie de lacuri de
munte, ascunse printre râpi mohorâte mărginite de păduri, stânci de bazalt
și nisipuri negre.
Totuși, peisajul degajă o sumbră frumusețe care nu ai putea-o regăsi cu
ușurință la locurile din parcul Palermo. La căderea nopții, mai ales,
văzduhul se răcorește, dobândind, în adânca vale, o transparență glacială.
În amurg, munții revarsă asupra fluviului parfumul lor și, în marea liniște a
acelui ceas, frigul și singurătatea-i fac să se cutremure pe călătorul ce
zăbovește la provă.
Contemplarea acelor frumuseți m-a vrăjit. Am început să mă las pătruns
de severa frumusețe a acestor locuri într-o seară de luni; marți dimineața
aveam în fața ochilor același peisaj, iar miercuri de asemenea; și tot același
peisaj l-am privit și joia, și vinerea. De-a lungul a cinci zile, oriîncotro îmi
întorceam privirea, nu vedeam altceva decât negrul pereților de stâncă și
cenușiul palid al apelor fluviului.
În sfârșit, am ajuns. Am urcat cum am putut malul înalt de o sută
douăzeci de metri și m-am prezentat la șeful exploatării, care era în același
timp și responsabilul stației meteorologice. Am dat de un bărbat încă tânăr,
cu fața măslinie și brăzdată de riduri prin jurul ochilor.
În regulă, mi-am zis. Obișnuitele riduri tropicale. Omul ăsta și-a petrecut
viața prin țări însorite.
[12]
Era francez și îl chema Briand ― tiz cu ministrul . În plus, era un om
curtenitor și tăcut. Se vedea că trecuse prin multe. Ochii săi veșnic
încruntați îi trădau oboseala, o oboseală care-i cuprinsese și sufletul: cu cât
te frământă mai mult gândurile, cu atât ești mai îndreptățit să vorbești mai
puțin.
 Am descoperit că exploatarea forestieră era aproape paralizată, în acel
moment, de criza lemnului, căci la Buenos Aires și Rosario negustorii nu
mai știau ce să facă cu formidabilul stoc de lemn de cedru, de lapacho, de
incienso, de peterebi ― de toate dimensiunile și calitățile ce se pot
închipui. Din fericire paralizia nu cuprinsese și stația meteorologică. Toate
instrumentele se învârteau și înregistrau valori ba în creștere, ba în scădere
― de te minunai, nu alta, și pe bună dreptate. Să conectezi acumulatoarele
la înregistratorul anemometrului transformându-l în morișcă, asta-i
găselniță, nu glumă. Ba mai mult: omul nostru inventase un mic aparat
pentru a măsura rouă ― o mică „minune” care nu mai avea nimic comun cu
instrumentele folosite de obicei, dar mergea uimitor de bine.
Am privit, am pipăit toate instrumentele, am răsfoit carnetele și
statisticile, din ce în ce mai încredințat că omul nostru nu știa să prindă
fluturi. Sau chiar dacă se pricepea să-i prindă, nu se ocupa cu așa ceva. Și
acesta era pentru mine un, exemplu nu numai lăudabil, ci și plin de
moralnice învățăminte.
Dar a trebuit, totuși, să întreb de ce observațiile erau trimise la Buenos
Aires cu o atât de mare întârziere. Omul nostru mi-a spus că e lucru
obișnuit, chiar în exploatările forestiere ce dispun de un port și de șalande
în toată regula, ca scrisorile să fie trimise mesageriilor punându-le într-o
sticlă și aruncându-le în fluviu. Uneori ajung la destinație, alteori, ba.
Ce-aș fi putut să obiectez? Am rămas, deci, încântat. Nu-mi mai rămânea
nimic de făcut. Omul nostru se oferi cu amabilitate să organizeze în cinstea
mea o vânătoare de tapiri ― de la care m-am întors cu tolba goală ― și
refuză să mă însoțească într-o plimbare cu barca pe fluviu. Parană curge pe
acolo cu viteza de nouă mile pe oră, cu vârtejuri în stare să răstoarne un
remorcher, la cea mai mică greșeală. Totuși, mi-am făcut pofta, am reușit
chiar să traversez râul, dar o doua oară nu m-aș mai încumeta.
Între timp, șederea îmi făcu multă plăcere, până ce într-o zi începură
ploile. La Buenos Aires, nimeni nu și-ar putea închipui cum e atunci când o
furtună se prăvale asupra pădurii. Plouă fără încetare o zi întreagă, apoi încă
o zi și încă o zi, de ca și cum ploaia abia ar fi pornit, iar umezeala era de
neînchipuit. E cu neputință să găsești un chibrit care să se mai aprindă, și
dacă un trabuc ardea prost pe vreme însorită, acum nu mai ai altă alternativă
decât să-l usuci în cuptorul mașinii de gătit cu lemne ― unde se va arde,
bineînțeles.
 Eram deja sătul de acea priveliște: imensa râpă neagră, fluviul cenușiu
curgând în vale, și atât. Dar a trebuit să stau o săptămână întreagă pe
verandă, având în fața ochilor streașină, ploaia și apele albe ale fluviului
Parană și, de jur-împrejur, pădurea nemișcată sub ploaie. Nu mă puteam
abține să nu-mi întorc privirea înspre orizontul de bazalt și negură.
Mărturisesc, atunci simțeam cum crește în mine, precum o ciupercă, o
imensă admirație față de acel om care asista fără a se impacienta la acest
spectacol ce nu numai că îți distrugea chibriturile, că-ţi mai și secătuia
nervii.
în sfârșit, mi-a venit o idee izbăvitoare:
― Dacă am bea un păhărel? propusei. Dacă e să o țină tot așa încă două
zile, eu iau canoea și plec.
Era ora trei după-amiaza. În mod normal, nu aceasta e ora cuvenită
pentru a bea rachiu de trestie, dar orice mi se părea demn de a fi încercat ―
chiar și un aperitiv la orele trei după-amiaza ― într-acel decor demn de
Divina comedie, zăcând de șapte zile sub ploaie.
Deci ne-am pus pe băut. N-aș ști să spun dacă am băut mai mult sau
puțin, cantitatea fiind, în sine, un detaliu neglijabil. Mai importantă era
evoluția gândurilor ce mi se învârteau în minte: încetul cu încetul, mă
cuprindea indignarea față de felul în care tovarășul meu suporta acel peisaj
dezolant. El privea înspre râu cu calmul unuia care așteaptă sfârșitul
potopului știind că va mai avea de așteptat liniștit paisprezece sau
cincisprezece ani. I-am spus -o; nu știu în ce chip, dar i-am spus ce gânduri
îmi stârnea. Tovarășul meu izbucni în râs, dar nu-mi răspunse. Indignarea
mea creștea.
― Parcă n-ar avea sânge, ci apă chioară-n vine, mormăiam privindu-l E
total lipsit de energie…
Cred că a auzit ceva, căci și-a părăsit șezlongul și s-a așezat la masă, în
fața mea. L-am privit și nu-mi venea să-mi cred ochilor ― ca și cum aș fi
văzut o broască venind și așezându-se la masa noastră. Omul nostru se
sprijini cu coatele de masă și atunci îmi dădui seama că-l vedeam aievea.
începuserăm să bem pe la trei, precum îmi amintesc să vă fi zis. Nu știu
ce oră va fi fost atunci.
― Farseur tropical… am murmurat. Bețivan rătăcit…
El a surâs din nou, și mi-a spus, cu vocea foarte limpede:
 ― Ascultă, tinere, în pofida titlului tău, a postului pe care îl ocupi și a
facultății pe care o ai de a cădea în visare, ești un copil. Nu ai găsit altă
soluție decât alcoolul pentru a ține piept câtorva zile, din întâmplare,
plicticoase. N-ai habar de ce înseamnă plictisul și te mai și scandalizezi de
faptul că nu înnebunesc de plictis alături de dumneata.
Ai oare habar de cum arată un tărâm într-adevăr infernal? Ești un biet
copil, nimic mai mult. Vrei să-ți povestesc despre adevăratul plictis? Atunci
ascultă aici.
Eu aici nu mă plictisesc fiindcă am trecut prin situații cărora dumneata
nu le-ai rezista nici măcar cincisprezece zile. Eu am rezistat șapte luni… în
Sahara, într-un fort izolat. Știi deja că sunt ofițer al armatei franceze… A,
nu știai? Sunt căpitan… Dar nu știai că am petrecut acolo șapte luni, șapte
luni într-o pustietate absolută, unde nu era decât soare și o căldură de
patruzeci și opt de grade la umbră, nisip orbitor și scorpioni, atâta tot. Și
toate astea, atunci când nu bate vântul siroco…
Eram doi ofițeri și optzeci de soldați. Nu mai era nimeni și nimic pe o
rază de mai bine de două sute de leghe. Doar o înspăimântătoare lumină, o
căldură îngrozitoare, zi și noapte… Și, tot timpul, palpitații la inimă ― căci
te sufoci, nu alta… Și o liniște așa de grozavă de te apucă durerea de cap.
Soldații, stau în aceste forturi căci aceasta este datoria lor; la fel și
ofițerii, dar toți înnebunesc, sau cel puțin o iau razna. Știi la ce distanță se
află aceste mici forturi? La douăzeci sau treizeci de zile de mers cu
caravana… Numai nisip: între dinți, în supă, în mâncare; nisip care
pătrunde în mecanismul ceasurilor, pe care trebuie să le protejezi printr-o
punguliță de piele de căprioară. Și-ți intră și-n ochi ― de aceea optzeci la
sută dintre indigeni orbesc. Nisip din belșug… Amuzant, nu? Iar apoi mai e
[13]
plictisul, le cafard … Distracție, nu glumă…
Atunci când suflă vântul siroco, dacă nu vrei ca o zi întreagă să tot scuipi
la sânge, trebuie să te culci între cearșafuri udate tot timpul, căci se usucă
înainte de a-ți da seama. Și așa stai două-trei zile. Uneori, o săptămână
întreagă. Auzi? O săptămână întreagă. Și nu ai altă distracție, în acest
răstimp, decât să tot uzi cearșafurile, să mesteci nisip, să te sufoci până ce
te-nvinețești, și să te ferești să închizi ochii ― căci sunt plini de nisip… Și
în casă sau afară, peste tot domnește o căldură de cincizeci și două de grade
la umbră. Și, dacă-ți vine cumva să te sinucizi (și acest gând nu întârzie să-
ți treacă prin cap, în condițiile de acolo), ajunge să mergi o sută de metri pe
la soare, chiar apărat de pălărie: o subită și neiertătoare congestie cerebrală
te va transforma într-o jumătate de minut în hrană pentru scorpioni.
Și mai crezi oare că sunt mulți ofițerii care doresc într-adevăr să ajungă
acolo? În plus, mai e și le cafard… Știi cum se petrec lucrurile? Din când în
când guvernul primește într-o singură zi o sută până la cinci sute de
demisii, de la funcționari de toate nivelele. Toate, pe aceleași motive:
„Viață de câine… șefi scârboși… tovarăși care te jignesc… e cu neputință
să mai trăiești cu ei alături fie măcar și o singură zi…”
Administrația își zice: „Ei, se pare că pe acolo suflă vântul siroco”.
Și lasă să treacă cincisprezece zile. Până atunci, siroco-ul se va fi potolit,
iar nervii oamenilor își vor fi revenit la starea normală. Nimeni nu-și mai
amintește de nimic și demisionarii înșiși rămân uimiți de ceea ce au făcut.
Vântul se cheamă al-guebli ― denumirea locală a siroco-ului, pe care
manualele de geografie îl numesc simun… Trebuie să știi că în nicio parte a
Saharei nu am auzit ca acestui vânt, al-guebli, să i se zică simun. Ei bine, și
dumneata îmi spui că nu poți suporta ploaia asta! Dac-ai vedea cum stau
lucrurile atunci când suflă al-guebli… Nici nu mai poți scrie: moi penița în
cerneală și cerneala se usucă până pui penița pe hârtie. Dacă vrei să îndoi
foaia de hârtie, se rupe ca și cum ar fi de sticlă. Arh văzut o căpățână de
salată, fragedă când a început să sufle vântul, cum s-a veștejit și s-a uscat
într-un singur minut. Și știi cât e un minut? Scoate ceasul ca să-ți dai seama
mai bine.
Iar apoi nervii și crizele de furie… Ar trebui să multiplici cu zece
nervozitatea ce-i cuprinde pe cei din Sud, atunci când mai ajunge și pe-
acolo un ecou îndepărtat al simunului. Cu adevărat o nervozitate explozivă!
Și, în afară de aceste chinuri trupești, știi de ce nu vor să se ducă acolo
ofițerii? Pentru că nu e simpatie, prietenie sau iubire care să reziste vieții în
comun în acele locuri… A, nu mă crezi? Ce spuneam, ești un biet copil…
Și eu am fost ca dumneata și am cerut să servesc timp de șase luni în
Sahara, cu un locotenent sub ordinele mele. Eram foarte buni prieteni și ne
potriveam mai bine unul cu altul decât m-aș potrivi eu cu dumneata, chiar
dacă ar fi să trăim douăzeci de vieți alături. Ei, am ajuns și, timp de două
luni, nici că ne-a păsat de nisip, de soare și de cafard. Ce-i drept, sunt unele
lucruri foarte frumoase, prin acele părți. Când răsare soarele, dunele de
nisip strălucesc, și deșertul pare o mare cu valuri de aur. Seara, apusul este
vioriu și de aceeași culoare e și deșertul. Iar când simunul începe să sufle
peste dune, bate razant culmea acestora, ridicând nori de nisip ― precum
fumul unor vulcani miniaturali. Norii de nisip se micșorează, dispar… și
numai ce-i vezi apărând ceva mai încolo. Da, așa-i când suflă siroco-ul…
La început, priveam cu mare plăcere acest spectacol.
Puțin câte puțin plictisul, le cafard, a cuprins cu ghearele-i mințile
noastre încețoșate de singurătate și arșiță: o izolare atât de mare de restul
oamenilor, încât ajungi să te plimbi în cerc. Și, tot timpul, nisipul îți
scârțâie între măsele… și pielea iritată, atât de sensibilă încât te chinuie cel
mai neînsemnat pliu al cămășii… Iar acesta nu este decât stadiul inițial,
încă plăcut, aș zice, al acelei suferinți.
Dacă ești cât de cât cinstit, păstrezi închise în propriul suflet toate aceste
suferințe, căci, înțelegând că ești tu de vină, îți asumi bărbătește întreaga
responsabilitate. Oare cine altul e de vină?
Urmează, apoi, o luptă eroică cu propriul tău suflet. Până ce, după vreo
patru zile de siroco, plictisul, le cafard, își înfige și mai adânc ghearele în
mintea-ți tulburată să-ți pierzi stăpânirea de sine. Nervii-ți sunt atât de
întinși. Încât nu mai simți decât dureri și-mpunsături. Relațiile de zi cu zi
devin tensionate; vocea unui prieten e un țipăt care te mânie; o privire
ostenită-ți pare o provocare; un anodin detaliu al vieții de zi cu zi
dobândește o semnificație nouă, jignitoare, ostilă.
Ei, dumneata ești atât de neștiutor… Crede-mă, și și eu, și prietenul
meu, înțelegeam că lucrurile nu merg așa cum trebuie, încât am încetat
aproape cu totul să ne mai vorbim. Amândoi bănuiam că de vină era
nervozitatea amândurora, izvorâtă din izolare, arșiță și, în sfârșit, plictis.
Asta însemna că nu ne pierdusem încă uzul rațiunii. Vorbeam puțin și doar
la masă.
Prietenul meu avea un tic ― și-ți dai seama că mă obișnuisem cu el,
după douăzeci de ani de când eram prieteni apropiați! Își arunca, din când
în când, capul într-o parte, cu o mișcare bruscă, de ca și cum l-ar fi strâns
sau l-ar fi jenat gulerul cămășii ― asta-i tot.
Ei bine, într-o zi, având presimțirea venirii apropiate a vântului ― și
această presimțire neliniștitoare e la fel de îngrozitoare ca și vântul însuși
― într-o zi, deci, ridicând privirea din farfurie, am observat că prietenul
meu dădea din cap, în chipul său obișnuit. Am privit din nou în farfurie, și,
când m-am uitat din nou la el, iarăși l-am văzut cuprins de acel tic. Mi-am
pironit din nou ochii în farfurie, de astă dată cuprins de o intolerabilă
tensiune nervoasă. Oare de ce dădea așa din cap? Ca să mă zădărească? Ce-
mi păsa mie că dintotdeauna a avut acest tic; de ce-și mișca astfel capul de
fiecare dată ce-l priveam? Era înfiorător: eram sigur, absolut sigur că atunci
când îmi voi ridica din nou privirea spre el, îl voi vedea dând din cap. M-am
stăpânit cât am putut, dar neliniștea-mi maladivă, plină de ostilitate, m-a
făcut să-l privesc pe neașteptate: chiar atunci dădea din cap, de parcă l-ar fi
incomodat gulerul cămășii.
― Până când o să mai repeți tâmpenia asta! i-am strigat, cu toată furia
provocatoare de care eram în stare.
în prima clipă prietenul meu m-a privit uimit, apoi și privirea-i s-a
încețoșat de furie. Nu-și dădea seama din ce cauză îl provocam, dar găsise
astfel o bruscă supapă de siguranță pentru propria-i tensiune nervoasă.
Luă șervetul și lovi cu el scaunul.
Rămase așezat, nemișcat, dar părea un arc întins. Doar vârful piciorului
drept lovea din când în când podeaua.
încetul cu încetul mi-am redobândit calmul. Dar simunul bătea deja peste
dune, ne sufocam sub o arșiță de cincizeci și două de grade la umbră și
nervii ne erau atât de întinși încât aproape că-i simțeam vibrând pe sub
piele. Nu îndrăzneam să ridic privirea, căci știam că el tocmai dădea din
cap într-o parte și, văzându-l, nu mi-aș fi putut păstra calmul. Și tensiunea
nervoasă creștea, căci mă chinuia din ce în ce mai tare gândul că, în chiar
acel moment, pe când nu-l priveam, clipea din ochi.
Oare mă înțelegi? Și în mintea prietenului meu se întâmpla același lucru,
raționamentul său fiind însă invers… Și toate mișcările le făceam cu mare
grijă, fie că ridicam o ulcică de lut, îndepărtam o farfurie sau aprindeam pe-
ndelete un chibrit: înțelegeam că la cea mai mică mișcare neașteptată ne-
am fi repezit unul la altul ca două fiare.
Nu am mai luat masa împreună: plictisul, le cafard, se înstăpânise cu
totul asupra noastră, după ce ne biruise pe amândoi încă de la prima
confruntare, lipsindu-ne de respectul și toleranța reciproce.
Ți-am povestit pe îndelete această întâmplare, căci ea a fost prima de
acest fel. Au urmat alte o sută. Ajunsesem să nu ne mai vorbim decât din
motive strict de serviciu; nu ne mai tutuiam, ba, mai mult, ne adresam unul
altuia cu locotenente și căpitane. Dacă în mod excepțional ni se întâmpla să
schimbăm mai mult de două cuvinte, nu ne priveam, de teamă de a nu citi în
ochii celuilalt vreo provocare flagrantă… Și, tocmai fiindcă nu ne mai
priveam în față, amândoi resimțeam situația ca deschis ostilă, și eram atenți
la cel mai mic gest ― mâna pusă pe masă, mutarea unui scaun de ici-colo le
priveam cu o înfrigurare nebunească.
Nu mai puteam, și am cerut să fim schimbați din post.
Să n-o mai lungesc. Nu mai știu bine ce s-a petrecut în acele două ultime
luni ― a fost ca un blestem, îmi amintesc că, pentru a face un ultim efort de
menținere a sănătății mele spirituale, sau fiindcă nebunia începuse să mă
cuprindă, m-am dedicat cu trup și suflet cultivării câtorva legume, pe care
le ocroteam cu cearșafuri ude și le udam din abundență. Cât despre el, în
celălalt capăt al micului fort, pentru a evita să mă întâlnească, se îngrijea cu
dăruire de un purceluș (nici astăzi nu știu de unde răsărise!). Îmi amintesc
foarte bine că, într-o după-amiază, am găsit urmele animalului prin
grădinița mea; când sosi, în acea noapte, caravana militară care urma să ne
înlocuiască, mă găsiră ghemuit, cu pușca în mână, ochind purcelușul pe
care vroiam să-l împușc.
Ce-aș mai putea să-ți spun? A! Era să uit…
Cam o dată pe lună, poposea pe acolo un trib indigen, ale cărui femei
frumoase, destul de ușuratice, vlăguiau soldații noștri, între un siroco și
altul, și de ultima urmă de rezistență nervoasă. Una dintre ele, făcând parte
din noblețe, era într-adevăr foarte frumoasă… îți poți închipui, la asemenea
ocazii, cât de bine gresate erau revolverul meu și cel al locotenentului…
Ei, și asta s-a sfârșit. Și iată-mă acum aici, bând liniștit rachiu brazilian
de trestie de zahăr cu dumneata, în timp ce-afară plouă. Oare de cât timp
plouă? Marți, miercuri… șapte zile. Și avem un acoperiș trainic, sub care
mă găsesc cu un bun prieten ― deși e cam tinerel, e drept… Și ai vrea să-
mi trag un glonte-n cap din cauza asta? Să mai bem ceva rachiu, dacă-ți
face plăcere, și apoi vom cina ― o plăcere, cu un prieten ca dumneata.
Mâine-poimâine, vaporul «Meteoro» va trece pe fluviu în jos; te vei
îmbarca, iar atunci când ți se va părea că aceste șapte zile de ploaie au fost
prea apăsătoare, amintește-ți de tic, de conţinut și de purceluș…
A! Și știi ce senzație de neuitat e să ai tot timpul nisip între măsele, mai
ales atunci când ești furios?
MARMURA DE PRISOS
― Dumneata ești negustor? am exclamat, cu vie uimire, adresându-mă
lui Gomez Alcain. Ei, merita s-o văd și pe asta! Și cum reușești?
Mă aflam, alături de sculptor, în fața unei statui de marmură, seara, într-o
expoziție dedicată creațiilor sale. Privirile tuturor celor din grup exprimau
aceeași ironică certitudine; era, într-adevăr destul de curios să afli că un
artist de notorie inutilitate precum Gomez Alcain se ocupa cu negoțul.
― Adevărul este, răspunse artistul, cu o anume mândrie, că până acum de
două ori m-am ocupat de negoț. Chiar și nevastă-mea a făcut comerț!
Eram din ce în ce mai surprinși:
― Cum, doamnă, și dumneavoastră? Ați vrea să ne spuneți cu ce fel de
negoț v-ați ocupat, căci…
Și tânără râdea din toată inima.
― Da, și eu am făcut vânzare… Dar Hector vă poate povesti asta mai
bine decât mine… Are o memorie!
― Și ce memorie! Dacă într-adevăr sunteți curioși…
― Bineînțeles că suntem curioși să aflăm cum de ai ajuns să faci negoț!
strigarăm cu toții. Hai, povestește-ne!
Gomez Alcain ne povesti atunci cum, de două ori în viața sa, ajunsese să
se ocupe de negoț ― niște întâmplări destul de semnificative, precum se va
vedea.
[14]
― Eu de două ori m-am ocupat de negustorie, în ținutul El Chaco ,
începu el. Pe când m-am apucat pentru prima oară de comerț, eram încă
burlac; am ajuns acolo cu ocazia expoziției mele din 1903. Expuneam
multe lucrări în marmură și lut, fructul a trei ani de muncă istovitoare.
Busturile mele au plăcut publicului; compozițiile, ba. Oricum, acei trei ani
de activitate artistică frenetică mă făcuseră să fiu plictisit până peste poate
de celebritățile teatrale, de cronicarii din lumea bună, de criticii specializați
în expoziții și de alții asemenea.
Atunci m-am întâlnit cu un vechi cunoscut de-al meu ― venea din
regiunea El Chaco, unde muncea de patru ani. Acel cunoscut ― unul dintre
atât de rarii, astăzi, entuziaști ― mi-a vorbit de viața sa liberă, de cultivarea
bumbacului. Deși atenția mi-a fost pe dată atrasă de modul în care descria
felul său de viață, cele ce spunea despre agricultură nu mi-au prea stârnit
interesul. Dar atunci când i-am cerut detalii despre munca sa, mi-am pierdut
până și bruma de simț comercial care-mi mai rămânea.
Iată deci cum mi-am pus eu problema: pe un hectar se pot cultiva
cincisprezece mii de plante; într-un an prielnic, produc trei mii de kilograme
de bumbac. Kilogramul de bumbac brut se vinde cu optsprezece centavos
― ceea ce face cinci sute patruzeci de pesos de hectar. Și cum treizeci de
hectare de cultură cereau, în primul an, cheltuieli în valoare de șase mii
două sute de pesos, după prima recoltă câștigul meu se va cifra la zece mii
de pesos. În al doilea an, voi cultiva o sută de hectare, iar într-al treilea an,
două sute. Nu voi cultiva mai mult, dar două sute de hectare îmi vor aduce
un venit anual de o sută de mii de pesos, destul ca să mă izbăvească de
expoziții, cronici, cronicari și de saloanele cu pretenții culturale.
M-am hotărât, am vândut cu șapte mii de pesos tot ce mai rămăsese din
expoziție ― am lichidat aproape totul în grabă. Precum vedeți, am pornit să
fac acea afacere, într-o regiune îndepărtată, în condiții grele, cu exact suma
de bani care-mi era necesară ― căci cei opt sute de pesos care prisoseau
dispărură încă înainte ca să întreprind călătoria ― iată, deci, prima dovadă a
înțelepciunii mele comerciale.
Ceea ce s-a întâmplat mai apoi e și mai interesant. Mi-am construit o
casă foarte stranie, aducând întrucâtva a rancho, dar mai curând a semafor;
mi-am înjghebat o căruță uimitor de inutilă și am plantat de jur împrejurul
locuinței mele o sută de palmieri. Dar în ceea ce privește scopul de
căpetenie al călătoriei mele în El Chaco, de-abia de-mi rămăsese capitalul
trebuincios pentru a planta zece hectare de bumbac ― din care doar patru
sau cinci dădură rod, datorită secetei și proastei calități a sămânței.
Una peste alta, se putea socoti că reușisem, cel puțin în parte, dar veni și
vremea culesului. Aflați deci că aceasta este marea dificultate, în cultivarea
bumbacului: scumpetea și raritatea mâinii de lucru. M-am lovit și eu de
această dificultate și cu mare greu am reușit să angajez cinci indieni
bătrâni, care au acceptat să-mi strângă recolta de bumbac, trebuind să le
plătesc cinci centavos de kilogram. Se pare că în Statele Unite, în mod
obișnuit, fiecare culegător strânge cincisprezece până la douăzeci de
kilograme în fiecare zi; indienii mei de-abia reușeau să strângă șase sau
șapte kilograme zilnic. Mai apoi, îmi cerură să le sporesc plata cu doi
centavos de kilogram ― și a trebuit să le fac pe voie, căci începuseră ploile,
și bumbacul se deteriorează repede, în câmp, sub ploaie.
 Lucrurile nu mergeau defel mai bine. Indienii soseau la nouă dimineața
― să nu cumva să-și ude picioarele în rouă ― și plecau la douăsprezece.
Dupăamiaza nu mai veneau. Am schimbat înțelegerea, și i-am angajat cu
ziua, sperând astfel să isprăvesc cu recoltatul ― chiar dacă mă costa mai
scump. Lucrau, într-adevăr, toată ziulica, dar nu strângeau mai mult de două
kilograme dimineața și trei după-amiază.
Precum vedeți, cei cinci bătrâni indieni mă furau cu nerușinare. Ajunseră
chiar să nu strângă pe zi mai mult de patru kilograme de om, iar atunci,
sătul de potlogăriile și de lenea lor, am hotărât să mă răzbun.
Observasem că indienii ― cu rare excepții ― nu au nici cea mai vagă
idee despre numere. La început, am avut destule decepții.
― Cât costă? îl întrebasem pe unul dintre ei, care îmi oferea o piele de
cerb.
― Douăzeci de pesos, îmi răspunse el.
Bineînțeles, am refuzat. După mai multe zile, sosi un alt indian, oferind
spre vânzare un arc cu săgeți ― pe care cerea douăzeci de pesos, deși
marfa nu făcea mai mult de doi pesos.
Era cu neputință să te înțelegi cu acei speculanți îndrăzneți. Până la
urmă, un șef de echipă de la o exploatare forestieră mi-a oferit soluția. M-
am dus, deci, din nou la indianul ce-mi oferise arcul și l-am întrebat de preț.
― Douăzeci de pesos, mi-a răspuns dip nou.
― Iată-i, i-am spus, punându-i doi pesos în palmă. Indianul a rămas ferm
convins că a primit cei douăzeci de pesos ceruți.
Ba mai mult: unui nenorocit, care-mi cerea cinci pesos pentru un pui de
aguară, i-am pus în palmă, încet și maiestuos, trei monede de zece
centavos:
― Unu… trei… cinci… Cinci pesos, iată-i.
Indianul a fost cât se poate de convins că primise cinci pesos. O clipă mai
târziu, pretextând că greșisem, i-am dat și restul de bani; poate totuși o fi
crezut ― printr-o neîncredere din naștere față de albi ― că prima socoteală
ar fi fost mai avantajoasă pentru el.
Bineînțeles, indienii nu au habar nici de terezie ― cântarul folosit de
obicei pentru cântărirea bumbacului. Pentru a-mi scoate pârleala, am tocmit
din nou zilierii la kilogram. Și iată, în prima seară, că traista primului zilier
trăgea șase kilograme.
― Patru kile ― douăzeci și opt de centavos, îi spusei.
 Cel de-al doilea zilier adunase patru kilograme; i-am socotit doar două.
Cel de-al treilea șase ― i-am socotit trei. Celui de-al cincilea, în loc de
șapte kilograme, cinci, iar celui din urmă, care recoltase cinci kilograme, i-
am plătit doar două. În acest chip, într-o singură zi, recuperasem șaptezeci
de centavos: eram ferm decis ca în acest fel să-mi recuperez ceea ce
pierdusem cu avansurile și cu hoțiile.
A doua zi am făcut la fel. Ceea ce fac eu este cât se poate de legal, îmi
ziceam. Ei mă fură conștiincios, râzându-și pe față de mine, și e cât se
poate de drept să recuperez banii pe care mi-i storc astfel, ciuntindu-le din
plata zilnică.
Dar nervozitatea mea, care mă cuprinsese încă din cea de-a doua zi, nu
făcu decât să crească în cea de-a treia. Eram înfuriat la culme pe indieni, și
furia mea, în loc să se calmeze, creștea pe măsură ce îi penalizam mai tare.
Eram până într-atât de mânios încât, în cea de-a patra zi, am socotit
greutatea cinstit atunci când le-am plătit primului și celui de-al doilea
indian. Și eram din ce în ce mai înfuriat, astfel încât celui de al treilea i-am
adăugat la socoteală două kilograme, celui de-al patrulea, trei, și ultimului
opt kilograme.
Căci, oricât aș fi căutat scuze pentru ceea ce făceam, pur și simplu asta
era furt. Și, în pofida faptului că oricare dintre cele două sute de coduri de
legi ale planetei mi-ar fi dat dreptate, tot se chema că-i furt. În fond, această
„compensare” nu era cu nimic mai justificată moral decât hoția pe față,
practicată de indieni ― și de aceea eram din ce în ce mai furios pe mine
însumi.
În seara următoare, la fel: am adăugat la cântar, fiecăruia, astfel încât
până la urmă am plătit mai mult decât ar fi trebuit, am pierdut ceea ce
câștigasem în zilele precedente, și am stârnit și neîncrederea indienilor,
care sfârșiră prin a-și da seama, datorită neașteptatelor schimbări ale
cântăririlor, că atât eu, cât și cântarul meu eram cam suspecți.
Și așa se încheie prima mea tentativă de a face negoț. Cea de-a doua fu
mai lucrativă.
Nevastă-mea a avut dintotdeauna convingerea că habar n-am să fac
comerț.
„Orice vei încerca, tot rău va ieși”, îmi spunea. „Nu ai nici cea mai vagă
idee despre ceea ce înseamnă banul. Adu-ți aminte de povestea cu făina.”
 Pățania cu făina s-a întâmplat astfel: cum zilierii mei se aprovizionau de
la magazinul unei exploatări forestiere vecine, am crezut că, dacă-i voi
aproviziona eu cu cele de trebuință ― yerba mate, untură, făină ― voi
putea obține un câștig de douăzeci la sută pe seama salariului zilierilor.
Până aici, ideea era înțeleaptă, dar atunci când mi-au sosit mărfurile și am
început să vând făina la un preț pe care țineam minte să-l fi văzut și prin
alte locuri, am fost foarte bucuros când nevastă-mea m-a scos din
încurcătură.
― Uite! i-am spus. Vom economisi o mulțime de bani în acest chip. Am
și câștigat patruzeci de centavos vânzând kilogramele alea de făină.
Când mi-a răspuns, m-a lăsat cu gura căscată. Adevărul este că habar n-
aveam la ce preț îmi revenea mie făina, căci nici măcar nu-mi aruncasem
ochii pe factură.
Și așa cu făina. Nevastă-mea îmi amintea adesea de pățanie și, deși eram
nevoit să-i dau dreptate, ispita de a face negoț, pe care am moștenit-o de la
taică-meu, mă atrăgea precum o poamă oprită.
Până când, într-o bună zi, ne veni o idee. Spun ne veni o idee, căci de
astă-dată m-am bizuit pe complicitatea neveste-mii. Ne-am gândit să
deschidem un restaurant pentru zilieri. În loc de conservele de pește, de
mâncarea rece sau de prăjelile dubioase cu care-și țineau zilele cei ce nu
aveau familie sau munceau departe de casă, fiind nevoiți să mănânce la
magazinul exploatării forestiere, noi le-am oferi o mâncare gustoasă și
hrănitoare, la un preț redus. Nu aveam de gând să câștigăm nimic; după
cum spunea nevastă-mea, o asemenea afacere poate că mi s-ar potrivi.
Le-am spus zilierilor că puteau veni să mănânce la noi acasă și în curând
veniră și alții, de la exploatările din apropiere. În primele trei zile totul a
mers perfect. În cea de-a patra a venit să-mi vorbească un zilier groaznic de
slab.
― Uite, șefule, mi-a zis. Dacă vrei, vin să mănânc la tine, dar n-am cu ce
să-ți plătesc. Luna viitoare mă duc la Corrientes, căci nu mai pot de
friguri… De douăzeci de zile mă țin… Acum nici nu mai pot ridica securea.
Dacă m-oi întoarce, ți-oi plăti.
Am întrebat-o pe nevastă-mea.
― Ei, ce zici? Nenorocitul ăsta n-o să mai vină să ne plătească.
― Pare flămând rău… șopti ea.
Individul a luat masa la noi o lună încheiată, apoi s-a dus, și dus a rămas.
 Cam tot pe atunci veni într-o dimineață un zilier indian cu un copil de
cinci ani, care-l privi pe taică-său cum mânca, cu ochii holbați de poftă.
― Bietul copil! îmi spuse nevastă-mea. E o crimă să-l chinuiești astfel!
I-a dat de mâncare și copilului. Era foarte nostim, și nevastă-mea l-a
mângâiat la plecare.
― Încă mai ți-e foame?
― Da, ’oame! răspunse cu gura plină micuțul.
― Dar ai mâncat o farfurie întreagă! se miră nevastă-mea.
― Da, dar suntem săraci. Acasă… oame!
― Sunteți mulți în casă?
Taică-su intră atunci în vorbă. Avea opt copii și uneori el era bolnav și
nu putea lucra. Atunci… făceau foamea.
― Îți dai seama? șopti nevastă-mea privindu-mă.
Îi dădu copilului pastramă, pâine neagră și, pe deasupra, două cutii de
șuncă presată pe care eu le pusesem de-o parte.
― Ei, șunca mea! am strigat repede, văzând-o cum fugea cu cele ce
furase.
― Hai, că nu-i nimica! închipuie-ți cât vor fi de fericiți acești bieți
oameni!
A doua zi, indianul s-a întors cu alți doi copii și, cum soția mea nu era în
stare să reziste, atunci când vedea pe cineva care-i părea flămând, toți trei
se ospătară. Astfel încât, până într-o săptămână, casa ne-a fost transformată
în grădiniță de copii. Dragii de zilieri veneau cu câți copii puteau aduce ―
și dacă nu aveau destui, mai și împrumutau. Pe de-asupra, mulți
înțeleseseră că nimic nu ne înmoaie mai repede sufletele decât mărturisirea
fățișă și nerușinată că le e foame și că nici n-au bani; astfel încât negoțul
nostru nu mai dură mult, terminându-se, bineînțeles, cu o pierdere destul de
mare.
Așa s-a încheiat cea de-a doua încercare a mea de negustorie.
Bineînțeles, nu vorbesc de adevărata negustorie ― cea cu bumbac ― căci
în aceea toate erau de la bun început sortite eșecului. Astfel am pierdut
toate câte le aveam pe-acolo și, părăsind tot ceea ce construisem și
pământul luat în arendă, ne-am întors la Buenos Aires. Și iată că iar m-am
apucat de negoț, spuse el, arătând cu capul înspre sculpturile sale.
― Dar aici nu este vorba de comerț! exclamă, surâzând fugar, un
ascultător.
― Ba da, ăsta-i comerț, nu glumă, dar nu pentru mine.
GLORIE TROPICALĂ
Un prieten de-al meu s-a dus la Fernando Pâo și s-a întors după cinci luni
aproape mort.
Pe atunci când încă stătea la-ndoială dacă să se lanseze sau ba în această
aventură, un reprezentant de comerț, încărunțit de friguri a-mbătrânit în tot
felul de contrabande coloniale, îi spuse:
― Aveți deci de gând să vă duceți la Fernando Păo? Dacă vă duceți, nu
vă mai întoarceți, asta-i sigur.
― Dar de ce? a replicat prietenul meu. Din cauza malariei? Și totuși,
dumneavoastră v-ați întors. Pe de-asupra, eu sunt american.
Celălalt îi răspunse:
― În primul rând, doar unul Dumnezeu știe de ce n-oi fi murit pe-acolo,
căci am fost la un pas de moarte. În al doilea rând, faptul că dumneavoastră
sunteți american nu vă va ajuta aproape deloc să rezistați mai bine. Am
văzut în bazinul fluviului Niger câțiva brazilieni din Manaos și la Fernando
Păo nenumărați băștinași din Antile ― toți erau pe moarte. Nu te joci cu
fluviul Niger. Dumneavoastră care sunteți tânăr, chibzuit și cu un
temperament liniștit, aveți destule șanse de a nu da deîndată de bucluc. Un
sfat: nu faceți imprudențe sau excese, de orice fel ar fi ele; sper că-mi veți
urma sfatul. Iar acum, noroc bun!
Prietenul meu s-a mai întâlnit cu un pomicultor, care l-a privit aproape
lăcrimând de duioșie:
― Cât te invidiez, amice! Ce fericit vei fi în acea natură splendidă! Știi,
acolo piersicile cresc în ciorchini! Și ce caiși! Și ce arbori de guava! Dar
aici, ne dăm de ceasul morții să-i îngrijim, să-i cultivăm… Știi, acolo
frunzele căzute ale portocalilor încolțesc, prind rădăcini! Ei, prietene! Ce
paradis pentru pomicultură…
― Se pare că malaria nu mă va lăsa să mă ocup mult timp de așa ceva,
obiectă prietenul meu, căruia în realitate agricultura îi plăcea foarte mult.
― Paludismul? Dar ce, asta-i o problemă? O plantație ca lumea de arbori
de chinină și gata-i cu el. Știi cât îi trebuie acolo unui răsad ca să prindă
rădăcini?
Malter ― căci acesta era numele prietenului meu ― plecă până la urmă.
Era angajat acolo ca dactilograf ― și asta era cea mai stranie slujbă cu
putință, în țara muștei țețe și a gorilelor. Într-adevăr, poate că nu este
obișnuit ca factoreriile comerciale să aibă un angajat a cărui muncă să
constea în dactilografi crea evidențelor privind numărul de tone de manioc
sau de ulei de palmier trimise la Liverpool, dar acea companie, foarte
puternică, își permitea acest lux. Dar și Malter avea o viteză și o agerime a
privirii neobișnuite; avea, zic, fiindcă frigurile i-au transformat scrisul într-
o ilizibilă ghicitoare plină de tremurături.
Când s-a întors în Montevideo, venind de la Fernando Pâo, prietenii-l
așteptau pe chei, plimbându-se și întrebându-se oare cum va fi arătând
Malter. Știam că suferise de friguri și bănuiam de aceea că nu se va întoarce
în starea-i obişnuită ― adică, cu aspectul unui om sănătos tun. Va fi,
bineînțeles, palid, dar cât de palid?
Ființa care coborî de pe vapor părea un cadavru, atât era de palid; era atât
de slab, încât gâtu-i se mișca în voie în gulerul cămășii; întreaga sa
înfățișare, privirea sa, mersul său greoi erau parcă ale unui biet moșneag,
care în veci n-o să mai întinerească. Prietenii îl priveau, muți de uimire.
― Credeam că-i de-ajuns să schimbi aerul pentru a te vindeca de friguri,
șopti cineva. Malter îi surise trist.
― De obicei, da. În cazul meu, nu, răspunse dârdâind și clănțănind din
dinți.
― La Fernando Pâo dârdâise cu mult mai tare. Odată ajuns la Santa
Isabel, capitala insulei, se instală pe pontonul care servea de sediu
comercial companiei al cărei angajat era. Colegii săi, dărâmați de
slăbiciune, s-au arătat pe dată a fi foarte curioși.
― Ați suferit de friguri, nu-i așa? îl întrebară.
― Nu, niciodată, răspunse Malter. Dar de ce mă întrebați?
Ceilalți îl priviră, încă și mai curioși.
― Fiindcă aici e sigur că o să vă îmbolnăviți de friguri. Toată lumea
suferă de paludism. Și știți care-i locul de pe pământ unde malaria bântuie
cel mai abitir?
― Am auzit spunându-se că ar fi delta Nigerului.
― Adică aceste meleaguri. Doar cineva al cărui ficat e oricum distrus,
sau care-și prețuiește viața mai puțin decât o nucă de cocos ar fi capabil să
vină aici.
De ce nu aveți curajul de a vă întoarce în țara dumneavoastră? E cel mai
bun sfat pe care vi-l putem da.
 Malter răspunse că n-avea de gând să se întoarcă și înșirui mai multe
motive care-l îndemnau să rămână. În plus, avea încredere în norocul său.
Colegii suriseră și-l lăsară-n pace.
Malter scrise, adnota și copie scrisori și facturi, cu mare zel. Nu cobora
pe țărm aproape niciodată. După două luni, începu să se plictisească de
monotonia muncii sale și-și aminti de pasiunea sa pentru grădinărit și de
entuziasmul prietenului, său pomicultorul. N-am avut niciodată o idee mai
bună! Își zise Malter, mulțumit.
În prima duminică, coborî pe țărm și începu să-și încropească o grădină.
Bineînțeles, avea destul teren la dispoziție; totuși, fiindu-i mai ușor, alese
un loc chiar pe coastă. Cu durere în suflet trebui să taie din rădăcini, cu
[15]
maceta , un splendid tufiș de bambus care se afla chiar în mijlocul
ogorului. Era o crimă; dar doar astfel răsadurile sale puteau să prindă
rădăcini. Apoi împrejmui grădina cu țăruși și tot cu țăruși delimită loturile
și încropi araci. După ce semănă, așteptă.
Bineînțeles, munca aceasta îi luă mai multe zile, în fiecare după-amiază
Malter cobora pe țărm pentru a se îngriji de grădina sa ― sau, mai curând,
cu intenția de a se îngriji de grădina sa, căci, într-o a treia zi, în timp ce
stropea răsadurile, simți o ușoară furnicătură în degetele de la picioare. O
clipă mai târziu, furnicăturile îi cuprinseseră întregul spate și Malter
constată că pielea îi devenise foarte sensibilă, de-abia suportând contactul
cu hainele. Își stropi răsadurile și, o jumătate de ceas mai târziu, colegii săi
îl văzură sosind la ponton, dârdâind.
― Iată-l pe americanul imun la malarie! spuseră ceilalți, râzând gros. Ce-
i cu tine, Malter? Ți-e cumva frig? Sunt treizeci și nouă de grade la umbră!
Dar Malter dârdâia într-așa hal încât de-abia putea să vorbească; îi evită
și se duse să se culce.
Timp de o jumătate de lună, într-o căldură sufocantă, avu trei accese.
Frisoanele erau atât de puternice încât colegii săi simțeau zguduindu-se
patul de campanie, la catul de sus.
― Iar l-a apucat pe Malter! spuneau, ridicându-și privirea înspre plafon.
De cum îl lăsară fierbințelile, Malter își aduse aminte de grădina sa, și
coborî la țărm. Tot ceea ce semănase încolțise și creștea cu o vigoare
uimitoare. Dar și aracii puieților pe care-i plantase prinseseră rădăcini ― și
la fel parii împrejmuirii și cei care marcau loturile. Cele cinci splendide
lăstare ale bambusului aveau deja un metru înălțime.
 Malter, deși încântat de acea fertilitate tropicală, trebui să smulgă una
după alta plantele nedorite; trebui să ia totul de la capăt, și-i luă o oră bună
până ce reuși să scoată din rădăcini, cu sapa, tufișul de bambus.
În trei zile, acum că nu mai erau umbrite, răsadurile sale crescură
vertiginos, dar, deodată, o ușoară gâdilătură în spinare îl preveni pe Malter
că trebuia să se întoarcă pe dată la ponton.
Colegii săi, care nu-l văzuseră venind, simțiră deodată cum se zguduia
patul său de campanie.
― Ia tăceți! Cu toții ridicară capetele. Iar l-au apucat frigurile pe
american!
în plus, frigurile maligne din Guineea provoacă din abundență halucinații
zăpăcitoare. Malter zăcea istovit de transpirație și de oboseală, până ce
următorul acces îl făcea să dârdâie din nou de frig ― deși erau patruzeci și
trei de grade la umbră.
Mai trecură două săptămâni, și Malter deschise din nou ușa cabinei sale:
mâinile-i erau fără vlagă și unghiile îi erau albe. Coborî din nou la țărm și
se duse la grădina sa: răsadurile se urcau cu mare vigoare pe araci. Dar
aracii însăși, ca și gardul împrejmuitor și gărdulețele care îngrădeau
loturile, prinseseră rădăcini. Exact ca prima dată. Bambusul ciopârțit,
smuls, dăduse douăzeci de frumoase vlăstare care urcau la doi metri
înălțime.
Malter văzu într-asta mâna sorții. Oare în aceste locuri orice prinde
rădăcini? Oare nu se putea face nimica? Malter, pățit, se apucă deci să-și
cultive răsadurile lipindu-se cu totul de araci de lemn sau de bambus.
Smulse din nou totul și înlocui aracii cu crengi tăiate dintr-un copac
desfrunzit și descojit din apropiere. Pentru mai multă siguranță, le înfipse
invers în pământ. Apoi, cu o secure de defrișat și cu o cazma, hăcui pilcul
de bambuși atât de bine, «incit putu să aștepte următorul acces de malarie
cu o totală împăcare sufletească.
Iar accesul sosi după o amânare de nouă zile. Când frigurile-l lăsară,
Malter se duse la grădina sa. Răsadurile tot creșteau, dar crengile descojite
și înfipte invers în pământ, prinseseră, cu toate, rădăcini. Printre legume,
împungând pământul cu lujerele sale ascuțite, bambusul pe care-l
exterminase urca spre soare vlăstare noi, biruitoare, semănând cu niște
monstruoase țigări de foi verzi.
 Timp de trei luni frigurile s-au încăpățânat să zădărnicească orice
speranță de viitoare însănătoșire a sa, iar Malter s-a străduit, la rândul său,
să împiedice parii cei mai uscați să prindă rădăcină și să încolțească,
sufocându-i răsadurile.
Atunci veniră marile ploi din luna iunie. Trăgeai în piept nu aer, ci apă.
Hainele se udau chiar pe trup. Carnea se strica în trei ore, iar ciocolata se
topea, dobândind un miros fad de mucegai.
în sfârșit, când ficatul i se otrăvi și scofâlci cu totul, iar corpul îi ajunse
un schelet scuturat de friguri, Malter se întoarse la Montevideo. În pofida
așa-zisei sale rezistențe la friguri, îmbătrânise brusc și-și luase pe veci adio
de la sănătate. În urma strădaniilor sale de a face grădinărie în acele
pământuri mănoase, rămăsese un pâlc des de copaci, pierdut între buruienile
atot cotropitoare care creșteau acum cu treisprezece milimetri pe zi.
Puțin după aceea, pomicultorul se întâlni cu Malter și se minună mult
când îl văzu atât de sfârșit.
― Ei, dar acolo, îl întrerupse totuși, e minunat, nu-i așa? Ce vegetație!
Ai încercat să cultivi câte ceva, nu-i așa?
Malter, abordând un surâs dintre cele mai jalnice, aprobă dând din cap,
apoi se duse acasă ca să moară.
PASĂREA YACIYATERE
Când ți-a fost dat să vezi un ține pe care-l apucă un râs nebun, la ora
două dimineața, deși are o febră de patruzeci și două de grade, și asta
fiindcă-i dă târcoale o pasăre yaciyatere, pe dată te convingi până-n adâncul
sufletului de veridicitatea unor superstiții.
De fapt, e vorba de o simplă superstiție. Cei din Sud zic că acest
yaciyatere e o pasăre mică și lipsită de grație, care cântă noaptea. De văzut
nu am văzut-o, dar cântecul i l-am auzit de nenumărate ori: viersu-i este fin
și melancolic, repetat obsesiv. Dar pentru cei din Nord, yaciyatere
înseamnă cu totul altceva.
Într-o după-amiază, pe când mă aflam la Misiones, m-am dus cu un
prieten să încerc o velă de tip nou pe fluviul Parana ― căci vela latină nu
dăduse rezultate pe acest fluviu care curge vijelios, mai ales în cazul unei
canoe al cărei bordaj de-abia depășea nivelul apei. Și canoea tot noi o
făcusem; proporția dintre lungimea și lățimea ei era destul de stranie ― ,
ceea ce, evident, o făcea prea puțin stabilă, dar îi dădea posibilitatea să
gonească precum o vedetă torpiloare.
Am plecat la cinci, într-o după-amiază de vară. De dimineață nu se
simțea nicio adiere de vânt. Se apropia o furtună strașnică și căldura
devenise de neîndurat. Fluviul curgea, uleios, sub cerul acoperit de nori
albi. Sclipirea apei și a cerului era atât de puternică, încât nu se îngăduia să
[16]
ne scoatem, fie și pentru o clipă, ochelarii galbenii . În plus, pe prietenul
meu începea să-l încerce un început de acces de friguri. În văzduh, nicio
adiere.
Dar, la Misiones, o asemenea după-amiază liniștită, după ce timp de cinci
zile bătuse vântul de miazănoapte, nu era deloc de bun augur pentru noi,
care derivam pe fluviul Parana, într-o canoe de curse. Și era anevoios tare
să tragi la vâsle, în atari condiții.
Continuarăm să plutim în derivă, cu ochii ațintiți asupra orizontului
dinspre miazăzi, până ce ajunserăm la Teyucuare. Venea furtuna.
La Teyucuare, munții se prăvălesc vertical, precum niște faleze rozalii,
înaintând în albia râului asemenea provei unei nave. Lianele pădurii atârnă
de-a lungul peretelui de stâncă care înaintează în cursul fluviului, formând
înspre San Ignacio un fel de golfuleț perfect adăpostit de vântul dinspre sud.
Stânci mari, desprinse din faleză, sunt risipite pe malul de care se izbește,
în vârtejuri, fluviul, înainte de a curge vijelios mai departe. Dar de la
capătul peninsulei încolo, de-a lungul malului, undele se îmblânzesc,
mângâind liniștite țărmul promontoriului până în fundul golfului.
Ajunși la promontoriu, ne adăpostirăm de vânt, după o stâncă enormă,
traserăm canoea la mal și așteptarăm. Dar pietrele multicolore erau atât de
încinse, deși soarele nu strălucea, încât am coborât la marginea apei. Ne-am
așezat pe vine și am așteptat.
Orizontul dinspre sud își schimbase înfățișarea. Pe versanții munților
îndepărtați urca un vălătuc de nori, curbat, mânat de vântul ce aducea cu el
o mantie albăstrie de ploaie. Apele fluviului își pierdură dintr-o dată
strălucirea și limpezimea, agitate de valuri scurte.
Totul se desfășură foarte repede. Ridicarăm pânza, împinserăm canoea în
apă și brusc, de după stâncă neagră, vântul se repezi asupra noastră, la rasul
apei. Prima rafală ne zgudui cinci secunde încheiate, apoi se stârniră
valurile. Vâslirăm înspre capătul promontoriului, căci la adăpostul falezei
nu se clintea încă nicio frunză. Deodată, trecurăm linia ― imaginară dacă
doriți, dar cât se poate de bine definită ― și vântul ne luă.
Să vedeți: pânza noastră avea trei metri pătrați, ceea ce e foarte puțin, și
am intrat în vânt sub un unghi de treizeci și cinci de grade. Ei, și vela fu
smulsă, precum o biată batistă, atât de repede încât zgudui tura nici nu avu
timp să se transmită canoei. În aceeași clipă, vântul ne luă. Doar corpurile
noastre îi ofereau un punct de sprijin ― o velatură cam redusă, precum se
vede ―, dar era de-ajuns ca să facă inutile ramele și cârma, lăsându-ne cu
totul în puterea sa. Și nici măcar nu bătea din pupa, ci lateral, târându-se cu
un bord înclinat, ca pe o epavă naufragiată.
După vânt, sosi ploaia. Fluviul întreg, atât cât îl puteam zări peste
creștetele valurilor, se înălbise de ropotul ploii pe care vântul o mâna în
rafale, care se destrămau și din nou cădeau asupra noastră, în tresăltări
convulsive. Apoi, cu o rapiditate fulgerătoare, valurile își schimbară
direcția, luându-o împotriva curentului, deși fluviul era mai adânc de
șaizeci de brase. Într-un singur minut, fluviul Parana se transformase într-o
mare răvășită de uragan, făcând din noi niște naufragiați. Pluteam tot așa,
târâți înclinați într-o parte, potopiți de valurile care la fiecare lovitură
aruncau peste bordaj câte douăzeci de litri de apă, cu fețele biciuite de
ploaie, tremurând de frig.
 La Misiones, în toiul unei furtuni de vară, temperatura poate ușor să
scadă de la patruzeci la cincisprezece grade Celsius, în doar un sfert de oră.
Nimeni nu răcește din cauza asta, căci așa-s locurile, dar mori de frig, nu
alta.
iată-ne în larg. Singura noastră speranță mai era plaja Blosset ― o plajă
de argilă, din fericire ― către care ne îndreptam cu toată viteza. Nu știu
dacă canoea ar mai fi plutit, dacă ar mai fi fost lovită de un val, dar când
valul ne aruncă la cel puțin cinci metri de țărm, ne-am considerat norocoși.
Chiar și așa a trebuit să tragem canoea mai în interiorul țărmului, căci în
bătaia valurilor sălta precum un dop de plută; picioarele ni se afundau în
noroiul fetid și ploaia ne biciuia precum grindina.
Am scăpat de-acolo, dar, după câteva zeci de metri, eram istoviți. Măcar
ne mai încălziserăm. Era imposibil să o luăm în continuare de-a lungul
plajei, și ar fi fost o nebunie s-o luăm de-a curmezișul, prin pădure, în acea
noapte neagră. Chiar dacă ai o macetă Collins în mână, nu-i glumă.
Totuși, așa făcurăm. Auzirăm deodată un lătrat ― un urlet, mai bine zis,
căci câinii de la munte nu știu să latre, ci doar să urle ― și dădurăm de o
fermă. În camera luminată slab doar de focul din vatră se aflau un țăran,
nevastă-sa și trei copilași. Mai era și o prelată întinsă asemeni unui hamac,
în care un țânc trăgea să moară, în urma unui atac cerebral.
― Ce are? întrebarăm.
― Vătămătură, îmi răspunseră părinții, după ce aruncară o privire înspre
prelată.
Ședeau, nepăsători. În schimb copiii erau numai ochi și urechi. În acea
clipă, departe, cântă pasărea yaciyatere. Pe dată, copiii își acoperiră fața și
capul cu brațele.
Ah! Pasărea yaciyatere, gândirăm. Vine să-l ia pe ăla micul. În cel mai
bun caz o să-l scoată din minți.
Vântul și ploaia se potoliseră, dar mai era încă foarte rece. Ceva timp
după aceea, pasărea yaciyatere cântă din nou ― mai aproape, de astă dată.
Copilul bolnav se zvârcoli în hamac. Părinții ședeau, nepăsători, cu ochii
țintă la vatră. Le-am sugerat să-i pună pe frunte comprese cu apă rece; nu
ne auzeau, și nici nu merita să încerce ceva. În plus, cu ce l-ar fi ajutat asta
împotriva păsării yaciyatere?
Cred că și prietenul meu a observat că agitația copilului creștea, pe
măsură ce pasărea se apropia. Sorbirăm în continuare infuzie de Yerba mate,
goi până la brâu,. În timp ce cămășile noastre se uscau, scoțând aburi, lângă
foc. Tăceam, dar în colțul cel mai întunecat al odăii sclipeau ochii copiilor.
Afară, apa mai picura încă de pe frunzele copacilor. Deodată, la doar
câțiva stânjeni, pasărea yaciyatere cântă din nou. Copilul bolnav îi răspunse
cu un hohot de râs. Ei, asta-i. Copilul delira de febră, căci era bolnav de
meningită, și răspundea cu un hohot de râs chemării păsării yaciyatere.
Noi sorbeam mate. Cămășile ni se uscau. Copilul stătea acum nemișcat.
Din când în când doar horcăia, dându-și spasmodic capul pe spate.
Afară, de astă dată în pilcul de bananieri, pasărea yaciyatere cântă din
nou. Copilul îi răspunse pe dată cu un nou hohot de râs. Copiii țipară și
flacăra din vatră se stinse.
Și pe noi ne străbătu un fior, din cap până-n picioare. Acea ființă, al cărei
cântec îl auzeam venind de-afară, se tot apropia, asta era cât se poate de
limpede. Era o pasăre, da, știam bine asta. Și acestei păsări, care venea să
fure copilul sau să-i rătăcească mințile, copilul îi răspundea cu un hohot de
râs, deși avea o febră de patruzeci și două de grade.
Lemnele ude ardeau din nou cu flacără; din nou sclipeau ochii mari ai
copiilor. Am ieșit o clipă afară. Cerul se limpezise, noaptea era mai
luminoasă și am putut găsi cărarea. Cămășile noastre mai erau încă puțin
umede, dar am fi preferat să îndurăm orice decât să auzim râsul copilului
bolnav de meningită.
La trei dimineața am ajuns acasă. După câteva zile trecu pe la noi tatăl
copilului și ne spuse că acesta din urmă se însănătoșea, se și ridicase din
pat. Era, deci, sănătos.
Patru ani mai târziu, fiind în acea regiune, am contribuit și eu la
efectuarea recensământului din 1914; mi-a fost dată în grijă zona Yabebiri
― Teyucuare.
Am luat-o de-a lungul fluviului, cu aceeași canoe, de astă dată însă
vâslind. Era tot într-o după-amiază.
Am trecut pe la acea gospodărie și nu am găsit pe nimeni. Reîntorcându-
mă la asfințit, tot nu era nimeni acasă. Dar la douăzeci de metri de casă, pe
malul râului, lângă pilcul de bananieri, ședea un băiețaș gol-goluț, de vreo
șapte-opt ani. Avea picioarele foarte subțiri ― mai subțiri la pulpe decât la
fluierul piciorului ― și pântecul balonat, enorm. Avea o undiță în mâna
dreaptă, și cu stânga ținea o banană pe jumătate mâncată. Mă privea
nemișcat, nehotărât dacă să continue să mănânce sau să lase brațul în jos.
 I-am vorbit, în van. Am insistat, întrebându-l de locuitorii acelei
gospodării. Sfârși prin a izbucni în râs, în timp ce din gură-i balele îi cădeau
pe pântece. Era copilul care fusese bolnav de meningită.
Am ieșit din bătătură; copilul m-a urmărit pe furiș până la plajă,
admirând cu ochii holbați canoea mea. Am ridicat vâslele și m-am lăsat dus
de curent, privindu-l pe acel biet cretin care nu se hotăra să-și termine
banana, tot admirând canoea albă.
PĂDUREA ÎNTUNECATĂ
Când lucrurile începură să meargă într-adevăr rău, Borderău și
Campania, proprietarii întreprinderii Quebracho și Tanin din El Chaco, l-au
demis pe di rectorul Braccamonte. După două luni, întreprinderea, lipsită de
energia acelui italian care, oricum, ar fi fost singurul om în stare să o
salveze, mergea înspre lichidare. Furios, Borderâu îl acuză pe Braccamonte
[17]
că nu văzuse că lemnul de quebracho era de proastă calitate, că nu-și
dăduse seama că distanța până la port era prea mare și că prețul taninului
[18]
va scădea, că, în Chaco ― regiunea asta care-ți joacă numai renghiuri ―
nu se încheiau asemenea contracte ― asta însemna să-ți pui funia de gât!
―, că, după cum aflase, boii erau bătrâni și pârghiile, încă și mai vetuste
etc. Într-un cuvânt, Borderâu îl învinuia că nu se pricepea la negoț.
Cât despre Braccamonte, el susținea sus și tare că acei faimoși o sută de
mii de pesos investiți în întreprindere fuseseră dați cu o asemenea
parcimonie, încât, atunci când el cerea patru mii de pesos, i se trimiteau trei
mii cinci sute; când cerea două mii, nu primea decât o mie opt sute, și așa
mai departe. Niciodată nu reușise să obțină atâta cât ceruse. Chiar în acea
săptămână, ca răspuns la o telegramă prin care solicita o mie de pesos, nu
primise decât opt sute.
Una peste alta: ploi care nu se mai sfârșeau, creditori grăbiţi,
întreprinderea lichidată și Braccamonte dat afară, cu o datorie de zece mii
de pesos.
Dar acest detaliu din urmă ar fi fost de-ajuns să dovedească buna-
credință a lui Braccamonte, care luase asupră-i întregul deficit al gestiunii.
Dar oprobriul public l-a lovit neiertător: căci ar fi fost un director incapabil,
un administrator încă și mai nepriceput. Pe socoteala sa se puneau lucruri
încă și mai grave.
în ceea ce privește datoria, angrosiștii din localitate își pierduseră de la
bun început orice speranță de a o vedea vreodată achitată. În orașul La
Resistencia se glumea chiar pe seama acestui fapt.
― Nu cumva și dumneavoastră aveți ceva socoteli de încheiat cu
Braccamonte? își spuneau locuitorii, de cum se vedeau. Și dacă cel întrebat
răspundea afirmativ, stârnea hohote de râs. Nu-i recunoșteau lui
Braccamonte decât ceva simț comercial, și în rest nicio calitate. Ar fi
trebuit să facă mai puține socoteli uluitoare și să fie mai așezat în afaceri;
mai ales, toată lumea considera că Braccamonte nu avea suficientă
experiență concretă, practică, de teren. Nu se putea să sosești de aiurea și
să izbândești dintr-o dată în negoțul cel mai dificil de pe acele meleaguri.
Nu era capabil să ducă la bun sfârșit o muncă grea „care cere judecată, și
încă și mai rău văzută era grija pe care veneticul o arăta față de propria-i
persoană: nu era el om să se țină de treabă…
Ba, și pe Braccamonte îl durea neîncrederea pe care lumea o manifesta
față de el; căci era un italian plin de temperament. Dar încă și mai tare îl
supăra convingerea lor că el nu ar fi fost capabil să câștige bani. Însetat de
succes, era turbat de furie după acest prim eșec.
Timp de o lună întreagă, nervos, își stoarse creierii. Făcu două sau trei
drumuri până la Rosario, unde avea prieteni, și până la urmă încheie o
afacere: cumpără pe mai nimica o leghe de pământ în sud-vestul orășelului
Resistencia și-i deschisese un drum care să-i dea ieșire la Parană, pentru a
profita de creșterea prețului lemnului de quebracho.
în acea regiune mlăștinoasă, brăzdată de râpe, era un plan dificil, mai
ales că totul trebuia terminat cât mai repede, dar Braccamonte era plin de
energie. Se asocie cu englezul Bauker, bătrân concesionar de exploatări
forestiere, și la trei luni după falimentul său o luă înspre Salado cu boi,
căruțe, asini și utilaje. Pentru început, trebuiră să dureze peste râul Salado
un pod plutitor, montat pe patruzeci de butoaie. Braccamonte, cu simțul său
ingineresc înnăscut, conducea lucrările.
Trecură și de acest obstacol. Mai merseră apoi încă două zile, urnind cu
greutate căruțele și pârghiile împotmolite în mlaștină, și ajunseră în sfârșit
la Muntele Negru.
Pe singurul delușor din acel ținut găsiră apă la trei metri adâncime și
puțul fu întărit cu patru butoaie desfundate. În vecinătate ridicară tabăra și
pe dată începură să dureze podețele. Cele cinci leghe ce despărțeau
exploatarea de fluviul Parană erau străbătute de râpe și râulețe, iar pentru a
le trece trebuiau neapărat construite podețe. Se tăiau palmierii de pe maluri,
apoi aceștia erau rostogoliți de-a lungul râpei, până o umpleau. Trunchiurile
se acopereau cu pământ iar apoi bagajele și căruțele treceau pe celălalt mal,
și ei își continuau drumul înspre fluviul Parana.
încet-încet se îndepărtau de tabără, și după ce construiră al cincilea podeț
trebuiră să poposească la fața locului. Cel de-al optulea pod fu lucrarea cea
mai dificilă a acestei companii: pârâul avea o lățime de șaizeci de metri și
nu se mai putea aplica tehnica îngrămădirii de trunchiuri de palmier. Au
trebuit construite din trunchiuri de palmier îngrămădite unele peste altele
coloane de susținere peste care, atunci când se dovediră suficient de
rezistente, se așeză un șir de trunchiuri de palmier aliniate, și apoi,
transversal, alt strat. Deasupra, se punea încă un strat longitudinal, și așa
mai departe, până se ajunse la nivelul malurilor. Ultimul strat de trunchiuri
[19]
de palmier era fixat cu piroane din lemn de Urunday de stâlpii verticali
care întăreau primul pilon al podului, procedeu repetat la fiecare pilon ― și
așa, avansând cu câte patru metri de fiecare dată, ajunseră pe celălalt mal.
Cât despre apă, ea se strecura fără zgomot printre trunchiuri.
Lucrările, foarte dificile, mergeau încet: au fost două luni îngrozitoare de
vară. Beau apa limpede deși întunecată a râulețului. Totuși într-o zi, după o
noapte de furtună, dimineața râulețul era smălțuit de pești morți. Întreaga
oglindă a apei era acoperită cu pești argintii, care pluteau în voia curentului.
Spre seară, nu mai fură atât de mulți. Câteva zile mai târziu, mai trecea câte
unul. Pentru orice eventualitate, lucrătorii s-au ferit timp de o săptămână să
bea apă de-acolo; trebuiau să trimită un zilier să aducă apă de la puț, iar apa
ajungea călduță.
Și nu era numai asta. Boii și asinii se rătăceau noaptea pe câmp și zilierii
care plecau să-i caute se întorceau cu ei când soarele era sus pe cer, iar
căldura istovea boii în doar trei ceasuri. Apoi își petreceau întreaga
dimineață în râu, luptând fără nicio clipă de răgaz cu lipsa de inițiativă a
zilierilor. Braccamonte și Bauker trebuiau să pună umărul la toate, alegând
palmierii, supraveghind tăierea lor, fixând, cu mânecile suflecate, stâlpii de
susținere ai pilonilor, sub soarele arzător și în exhalațiile sufocante ale
smârcului, înțepați de tăuni și de alte insecte. Pământul argilos și galben
strălucind în soare, le irita ochii și le ardea picioarele. Din când în când se
opreau locului, simțind zumzetul unui șarpe cu clopoței, pe care nu-l
auzeau decât atunci când stăteau să-l calce în picioare.
La sfârșitul dimineții, prânzeau. Toată ziua mâncau numai stufat și
trebuiau să țină farfuria ceva mai departe, pe genunchi, ca transpirația să nu
le cadă în mâncare. Prânzeau sub singurul loc adăpostit, un acoperiș făcut
din patru bucăți de tablă zincată care te orbeau în bătaia soarelui, în
unduirile aerului înfierbântat. Era atât de cald, încât nici nu mai simțeai
aerul pe care-l trăgeai în piept. Târnăcoapele de fier frigeau, chiar la umbră.
 După-amiezile, dormeau feriți de praf de plase contra, țânțarilor din
tifon, de-abia lăsând să treacă aerul; sub ele era încă și mai cald. Dar acest
chin era mai ușor decât să stai în bătaia vântului plin de praf fierbinte.
La ora două se întorceau la poduri, căci în fiece clipă trebuiau să
înlocuiască câte un zilier care nu înțelegea bine ce are de făcut. Afundați
până la genunchi în albia plină de mocirlă urât mirositoare a râulețului,
care, la cea mai mică mișcare, părea a fierbe, degajând o putoare de
neîndurat. Nu puteau lua mâinile de pe trunchiul pe care-l propteau cu
șalele, iar atunci tăunii îi pișcau în voie.
Cu toate acestea, momentul cel mai greu era acela al mesei de seară.
Atunci întreaga mlaștină începea să zumzăie trimițând asupra lor nori atât
de groși de țânțari,. Încât trebuiau să-și mănânce stufatul plimbându-se de
ici-colo. Și nici așa nu erau lăsați în pace: sau înghițeau țânțari odată cu
mâncarea, sau țânțarii îi mâncau pe ei. Ajungeau două minute dintr-o
asemenea încleștare pentru a-l scoate din sărite chiar și pe cel mai stăpânit
om.
În aceste împrejurări, pe când cărau pământ pentru podul cel mare, plouă
fără oprire timp de cinci zile și li se isprăvi pastrama. Mlaștinile umflate
împiedicau sosirea proviziilor și timp de cincisprezece zile se hrăniră doar
cu fiertură de porumb în apă chioară. Vremea continua să fie acoperită, iar
țânțarii se înmulțiseră într-atât, încât nici mergând nu era cu putință să eviți
să-ți cadă în mâncare. Într-una dintre acele seri, Bauker, care se plimba
tăcut, înconjurat de un nor negru de țânțari, aruncă brusc farfuria pe jos,
spunând că nu mai putea îndura o asemenea viață ― dacă i se poate spune
viață ― și că el unul, lăsa totul baltă. A fost nevoie ca Braccamonte să dea
întreaga măsură a elocvenței sale, și mai ales să evoce contractul foarte
serios care-i unea, pentru ca Bauker să se liniștească. Dar și Braccamonte,
de trei zile încoace, se blestema în sinea lui pentru a se fi apucat de un plan
atât de prostesc.
În sfârșit, timpul deveni mai frumos și, deși căldura crescu iar vântul
fierbinte din nord începu să le biciuiască din nou fețele, cel puțin acum
simțeau aerul pe care-l trăgeau în piept. Și viața de zi cu zi a devenit mai
puțin aspră ― ceva mai multă carne și mai puțini țânțari în mâncare ― și,
după două luni de lipsuri, terminară în sfârșit podul. Trebuiseră să
folosească două mii șapte sute de trunchiuri de palmier. În dimineața în
care îl terminară, pe când căruțele îl treceau în strigătele de biruință ale
zilierilor, Braccamonte și Bauker, unul lângă altul, priviră îndelung izbânda
lor comună, schimbând observații pe care amândoi le înțelegeau, deși nu le
auzeau din cauza zarvei.
Celelalte poduri, toate mici, fură ușor de durat, mai ales că verii îi
urmase o toamnă uscată și răcoroasă. Până la urmă, ajunseră la fluviu.
Astfel, în șase luni de muncă grea și încăpățânată, de necazuri și greutăți
ușor de povestit, dar greu de îndurat, cei doi asociați construiseră
paisprezece poduri, suplinind lipsa unei pregătiri inginerești printr-o voință
de neclintit. Croiseră drum lemnului înspre Parana, și afacerea le reușise.
Dar ieșiseră din acea încercare cu obrajii supți, cu mâinile pline de urme
albicioase de bătături și cu o poftă sălbatică de a se așeza liniștiți în fața
unei mese cum se cuvine.
O lună mai apoi, prețul lemnului de quelbracho continuând să urce,
Braccamonte vându terenul pe care-l cumpărase cu opt mii de pesos, contra
sumei de douăzeci de mii. Negustorii din Resistencia nu-și mai încăpură în
piele de mulțumire văzându-și datoriile rambursate atunci când nici nu mai
nădăjduiau; ei continuară, totuși, să-l considere pe italian drept un visător.
LINIILE
…într-un cuvânt, eu unul cred că vorbele au aceeași valoare, aceeași
valoare palpabilă ca înseși lucrurile pe care le denumesc, fiind capabile să
creeze realitățile prin chiar sunetul lor. S-ar putea, e drept, să fie nevoie de
anume împrejurări neobișnuite, dar cele ce am văzut m-au convins că este
periculos ca două lucruri diferite să aibă aceeași denumire.
Precum vedeți, arareori îți este dat să asculți teorii atât de năstrușnice ca
aceasta. Fapt curios, cel care ne-o expunea nu era vreun bătrân și subtil
filosof versat în scolastică, ci un om vârât din tinerețe în afaceri, care trăia
la Laboulaye din comerțul de cereale. Fiindcă ne promisese să ne
istorisească întâmplarea, ne sorbirăm fără zăbavă cafeaua și ne așezarăm
mai bine în scaune, pregătiți să ascultăm o poveste lungă, cu ochii țintă la
omul din Cordoba.
― Vă voi istorisi o poveste, începu el, căci este cel mai nimerit fel de a
vă face să înțelegeți. Precum știți, de mult timp trăiesc la Laboulaye.
Asociatul meu străbate coloniile întreg anul, iar eu, fiindcă nu mă mai țin
puterile, am grijă de magazin. Cred că cel puțin timp de opt luni, în fiecare
an, nu prea am ce face la birou, și doi funcționari ― unul care, împreună cu
mine, ține socotelile la zi și altul care face vânzarea ― ne sunt încă prea de
ajuns. Având în vedere întinderea afacerilor noastre, nici registrul de
socoteli curente, nici totalizatorul nu ne încurcă prea tare. Totuși, de când
cu acea întâmplare, am rămas cu o îngrijorare bolnăvicioasă față de registre
― ca și cum ne-ar fi frică să nu se întâmple din nou o asemenea tragedie.
Registrele!… în sfârșit, au trecut patru ani de la acea întâmplare, ai cărei
protagoniști au fost cei doi angajați ai noștri.
Vânzătorul era un tânăr originar din provincia Corrientes, scund și tuns
chilug, purtând veșnic ciorapi galbeni. Celălalt angajat, care se ocupa de
socoteli, era un om mai în vârstă, foarte slab, cu fața palid-gălbuie. Cred că
niciodată nu l-am văzut râzând: tăcut, era veșnic cufundat în hârțoagele
sale, pline de linii făcute cu cerneluri colorate. Îl chema Figueroa și era de
fel din Catamarca.
Amândoi, tot mergând împreună la o vorbă, la un pahar, sfârșiră prin a se
împrieteni, și cum niciunul nu avea vreo rudă la Laboulaye, închiriaseră
împreună o căsoaie plină de coridoare întunecate, boltite, care fuseseră
construite de un grefier de tribunal, mort nebun.
 în primii doi ani, niciunul dintre cei doi nu s-a plâns de nimic, dar puțin
timp după aceea începură, fiecare în felul său, să-și schimbe firea.
Vânzătorul ― îl chema Tomăs Aquino ― sosi într-o dimineață la
magazin, apucat de o vorbărie nestăvilită. Vorbea și râdea fără încetare,
căutând tot timpul ceva prin buzunare. Asta l-a ținut două zile; în cea de-a
treia zi căzu la pat, cu o gripă urâtă, iar, după-amiază, se reîntoarse la slujbă,
vindecat în chip neașteptat. În aceeași după-amiază, Figueroa fu apucat de
exasperante strănuturi prevestitoare de rele, ceea ce-l sili să plece acasă, dar
aceste simptome impresionante nu se manifestară decât vreme de câteva
ore. Apoi, întreaga întâmplare se repetă, și așa o ținură amândoi vreme de o
lună: vorbăria delirantă ce-l apuca pe Aquino, strănuturile lui Figueroa și,
din două în două zile, câte o gripă fulgerătoare, care trecea la fel de repede.
Chestia asta ne-a intrigat. I-am sfătuit să se ducă la doctor pentru un
consult atent, căci lucrurile nu mai puteau urma astfel. Din fericiră, toate
trecură și amândoi se reîntoarseră la starea lor obișnuită ― vânzătorul, la
tejghea, iar Figueroa la penița sa caligrafică.
Acestea se petreceau prin decembrie. La 14 ianuarie, într-o noapte,
uitându-mă peste registre, vă puteți închipui cât de surprins am fost văzând
că ultima pagină a registrului totalizator era brăzdată de linii trase în toate
direcțiile. De-abia sosi Figueroa, a doua zi de dimineață, că-l și întrebai ce
dracu’. Era cu liniile alea. S-a uitat surprins la mine, și-a privit realizarea și
s-a scuzat murmurând.
Și asta n-a fost totul. În ziua următoare, Aquino mi-a predat registrul de
socoteli zilnice: în locul notelor de comandă era plin doar cu linii. Era prea
mult: i-am luat la rost, rugându-i cu toată seriozitatea ca asemenea pozne să
nu se mai repete. Ei mă priveau atenți, tot clipind din ochi, dar au plecat
fără să scoată o vorbă.
De atunci încolo amândoi au început să se topească văzând cu ochii. Se
și pieptănau altfel, cu părul dat pe spate. Prietenia dintre ei era din ce în ce
mai strânsă: făceau totul pentru a sta ziua-ntreagă împreună, deși niciodată
nu-și vorbeau unul altuia.
Astfel trecură câteva zile, până ca într-o după-amiază l-am găsit pe
Figueroa aplecat asupra mesei, liniind registrul de casă. Deja terminase de
liniat, foaie după foaie, registrul totalizator: toate paginile erau pline de
linii, ca și coperțile de carton, ca și legătura de piele, ca și întăritoarele
metalice.
 L-am dat afară imediat să-și continue șotiile în altă parte. L-am chemat
pe Aquino și i-am comunicat și lui că e dat afară. Cercetând magazinul, mi-
am dat seama că era tot brăzdat de linii: tejghelele erau străfulgerate de linii
ca și tăblițele, ca și butoaiele. Chiar și o pată de catran de pe podea era și
ea liniată…
Nu mai încăpea îndoială: erau nebuni de legat, erau apucați de
înfiorătoarea obsesie de a linia totul, și graba lor de a-și împlini mania cine
știe cum, 50 putea sfârși.
Și într-adevăr, peste două zile veni să mă vadă patronul birtului italian
unde cei doi mâncau de obicei. Foarte îngrijorat, m-a întrebat dacă nu știam
cumva ce se întâmplase cu Figueroa și Aquino ― nu mai trecuseră prin
localul său.
― Or fi fiind la ei acasă, i-am spus.
― Ușa-i încuiată și nu răspund, mi-a spus privindu-mă.
― Și-or fi luat tălpășița! îmi dădui și eu cu presupusul.
― Nu, șopti el. Azi-noapte, în timpul furtunii, lumea a auzit strigăte la ei
în casă.
De data asta, m-a străbătut un fior de-a lungul spinării. Vreme de câteva
clipe, ne-am privit în tăcere.
Apoi am plecat grăbiți să dăm de veste. Cum ne îndreptam înspre casa
lor, tot mai mulți ni se alăturau. Când ajunserăm, tot ocolind băltoacele,
eram cincisprezece. Era pe înserat. Cum nimeni nu răspundea chemărilor
noastre, am spart ușa și am intrat. În zadar am căutat prin casa întreagă: nu
era nimeni. Dar podeaua, ușile, pereții, mobilele, chiar și plafonul ― totul
era liniat: o fulgerare delirantă de linii, în toate direcțiile.
Mai mult nu era cu putință: îi apucase o teribilă frenezie de a linia totul,
de a linia cu orice preț, ca și cum ar fi fost străfulgerați până în
străfundurile ființei lor de această obsesie a liniilor. Chiar și pe terasa udă
liniile se-ncrucișau vertiginos, sfârșind prin a se încleșta într-o izbucnire de
nebunie.
Liniile duceau înspre hazna. Aplecându-ne, am văzut două linii negre
care se roteau încet.
LIMBA
OSPICIUL LAS MERCEDES
Nu știu când se va sfârși acest chin. Într-adevăr, se prea poate ca ei să
izbândească. Ce dorință țicnită! Chiar de mirare!… Eu unul propun ca
tuturor limbuților, care trăiesc doar din minciuni și calomnii, să li se smulgă
limba. Ei, atunci să vedeți ce-o să se întâmple!
Blestemată fie ziua în care și eu mi-am pierdut stăpânirea de sine!
Individului nu i-a fost câtuși de puțin milă. Știa el bine că un dentist pe care
din când în când îl apucă furiile poate avea orice, în afară de clientelă. Și
mi-a pus în cârcă o serie întreagă de accese de furie: cică la spital era să-i
tai gâtul unui vânzător de mezeluri, cică vederea unei singure picături de
sânge era de ajuns pentru a mă scoate din minți…
Să-i smulg limba!… Cine ar putea să-mi spună ce i-am făcut eu lui
Felippone de s-a supărat în așa hal pe mine? Pentru o simplă glumă?… Cu
lucruri de-astea nu te joci, și el o știa bine. Pe de-asupra, mai eram și
prieteni.
Limba lui!… Oricine are dreptul de a se răzbuna „dacă este lovit.
Imaginați-vă atunci cam cum îmi era de bine, cariera fiindu-mi zdrobită de
la bun început „iar eu fiind condamnat să mă plimb cât e ziulica de lungă
prin cabinetul gol, fără un client, zbătându-mă într-o sărăcie ce nu încape în
cuvinte…
Toată lumea l-a crezut. De ce nu l-ar fi crezut? Astfel, atunci când m-am
convins limpede că limbuția lui îmi distrusese pe veci viitorul, am luat o
hotărâre foarte simplă: să-i smulg limba.
Mie mi-era foarte la îndemână să-l atrag în casa mea. L-am întâlnit într-o
seară; l-am îmbrățișat, râzând și felicitându-l pentru gluma sa: cică aș fi
avut nu știu ce fel de porniri…
El era puțin neîncrezător, la început; apoi s-a liniștit, văzând că nu-i port
pică: mă lua drept fraier. Am mers tot sporovăind multă vreme, din când în
când aduceam vorba, cu umor și voioșie, de acea întâmplare:
― Dar știi că. De fapt, eu am inventat chestia asta?
Se oprea și el, răspunzându-mi cu râsul pe buze:
― Bineînțeles că știam!
Ne-am văzut din ce în ce mai des. L-am convins până la urmă să vină la
cabinet, unde speram să-l cuceresc definitiv. Și într-adevăr, s-a mirat mult
văzându-mă cum executam o proteză dentară.
― Nu mi-aș fi închipuit că lucrezi atât de frumos „murmură, privindu-
mă…
Râmase o clipa pe gânduri; apoi brusc, ca și cum și-ar fi adus aminte de
o întâmplare de demult, dar care tot mai e amuzantă, începu să râdă:
― Și de atunci nu prea ai clienți, nu?
― Aproape deloc, i-am răspuns, zâmbind ca un idiot.
Și tot surâzând tâmp, am avut răbdare, răbdare să aștept, să tot aștept!
Până ce, într-o zi, a venit să mă vadă, grăbit: îl durea rău o măsea.
A! Deci îl durea! Dar amintirea renghiului pe care mi-l jucase nu-l durea!
Am examinat îndelung măseaua umblând cu o blândețe amicală ce l-a
încântat. L-am amețit apoi cu tot felul de considerațiuni medicale,
convingându-l că acea măsea dureroasă constituia un pericol de care veșnic
ar fi trebuit să se teamă…
Filippone mi s-a încredințat cu totul, amânând pe a doua zi extracția
măselei cu pricina.
Limba lui!… Douăzeci și patru de ore pot trece mai greu decât un secol,
pentru acela care așteaptă, în sfârșit, o secundă de noroc.
Felippone a venit la două fix. Îi era însă frică. S-a așezat în fotoliu,
privindu-mă însă fix în ochi.
― Măi omule! i-am zis cu un ton părintesc, în timp ce ascundeam
bisturiul pe care-l aveam în mână. E doar o măsea cariată! Ce ar fi dacă ar fi
fost mai grav? Ce curios: te impresionează mai mult fotoliul unui dentist
decât o masă de operație! I-am dat la o parte buza cu degetul.
― Chiar așa și e! încuviință el, cu o voce guturală.
― Se și vede! încă surâdeam, când i-am băgat în gură bisturiul, pentru a
inciza gingia.
Felippone închise ochii: era un individ slab.
― Deschide gura mai tare! i-am zis.
Felippone căscă gura. Cu mâna stângă, i-am prins repede limba, și i-am
tăiat-o din rădăcină.
Țac! Bârfă, bârfă și iar bârfă, limba lui! Felippone mugi, din gură îi țâșni
un val de sânge și leșină.
în regulă. Limba lui era la mine în mână. Dracu’ m-a pus, nebun
necugetat, să fac gestul inutil de a privi ― deși limba lui, putredă de atâta
bârfă, era în mâna mea stângă.
 Totuși, am vrut să văd. I-am căscat gura lui Felippone, m-am apropiat, și
m-am uitat. Și-am văzut că din valurile de singe răsărea o limbuță roșie! O
limbuță care creștea repede, creștea și se umfla, de parcă cealaltă nu ar fi
fost în mâna mea stângă!
Am luat un clește, i l-am băgat în gât și am smuls lăstarii! Blestemat. M-
am uitat din nou, și din nou ― blestem! ― am văzut că fremătau, crescând,
alte două limbuțe…
Am băgat cleștele și le-am smuls ― împreună cu o amigdală…
Din cauza sângelui nu puteam vedea ce ieșise. M-am repezit la robinet,
am montat furtunul și i-am băgat pe gât un șuvoi de apă. Când m-am uitat
din nou, deja patru limbuțe creșteau…
M-a apucat disperarea! Din nou i-am băgat un șuvoi de apă pe gât, mi-
am aplecat privirea în gura lui căscată, și am văzut o mulțime de limbuțe
care încolțeau vertiginos…
Atunci totul s-a transformat într-o cursă crâncenă, într-o viteză nebună,
smulgeam, spălam, iar smulgeam, iar spălam, fără să pot stăpâni acea
vertiginoasă înmulțire. Până la urmă, am luat-o la fugă țipând. Din gură îi
ieșea o caracatiță de limbi, pipăind totul în jur.
Limbile! Iată că începuseră să-mi rostească numele…
VAMPIRUL
― Da, spuse avocatul Rhode. Eu am apărat în acel proces. A fost un caz
destul de rar pe aici, de vampirism. Rogelio Castelar, un om care, având
totuși câteva ciudățenii, fusese până atunci normal, a fost surprins într-o
noapte în cimitir, târând cadavrul unei femei, proaspăt îngropată. Individul
avea mâinile rănite, căci săpase cu unghiile un metru cub de pământ. Pe
marginea gropii zăceau resturile fumegânde ale cosciugului, ars. Și, ca
atmosfera macabră să fie desăvârșită, o pisică, fără îndoială vagabondă,
zăcea pe aproape, cu șira spinării ruptă. Precum vedeți, nimic nu lipsea
acestei priveliști.
De la prima întâlnire cu acel om mi-am dat seama că am de-a face cu un
nebun sinistru. La început s-a încăpățânat să nu-mi răspundă, deși fără
încetare aproba, dând din cap, raționamentele mele. În sfârșit, păru că
găsește în mine omul demn să i se destăinuie. Îi tremurau buzele, așa era de
dornic să povestească.
― A! Dumneavoastră mă înțelegeți! Strigă, pironindu-mă cu privirea sa
febrilă.
Și continuă, într-o învălmășeală de vorbe de nici nu vă pot spune:
― Dumneavoastră vă voi spune totul! Da! Cum a fost chestia cu pi… cu
pisica? Eu! Eu singur! Ascultați-mă: când am ajuns… acolo, nevastă-
mea…
― Unde, acolo? l-am întrerupt.
― Acolo… Pisica, nu? Ei, atunci?… Când am ajuns, nevastă-mea mi-a
venit în întâmpinare fugind ca o nebună, să mă sărute. Și, pe dată, leșină.
Toți s-au repezit atunci la mine, privindu-mă cu ochi de nebuni.
Casa mea! Arsese, se prăbușise, se îngropase-n pământ cu rot ce avea
într-însa! Aceea, aceea era casa mea! Dar ea nu, soția mea!
Atunci un biet nebun m-a zgâlțâit țipând:
― Ce-ai făcut? Răspunde!
Iar eu i-am răspuns:
― E nevastă-mea! Nevastă-mea, care a scăpat!
S-a auzit atunci o rumoare:
― Nu-i ea! Nu e asta!
Am simțit că ochii stăteau să-mi sară din orbite, atunci când am privit
înspre ceea ce țineam în brațe. Asta nu era Maria, Maria mea, care
leșinase? Un val de sânge mi se urcă la cap și am lăsat să-mi cadă din brațe
o femeie care nu era Maria. Atunci am sărit pe un butoi, ca să stau deasupra
tuturor. Și am țipat cu glas răgușit:
― De ce? De ce?
Cu toții erau ciufuliți de vântul care le arunca părul într-o parte. Iar ochii
de afară mă priveau.
Atunci am început să aud de peste tot:
― A murit.
― A murit strivită.
― A murit.
― A țipat.
― A țipat o singură dată.
― Am simțit că țipă.
― Și eu.
― A murit.
― Nevastă-sa a murit strivită.
― Pe toți dumnezeii! am strigat, frângându-mi mâinile. Să o salvăm,
camarazi! E de datoria noastră s-o salvăm.
Și am fugit cu toții. Ne-am repezit cu toții, cu o furie tăcută, la resturi.
Cărămizile zburau, cercevelele cădeau smulse, pas cu pas dărâmăturile erau
înlăturate.
La ora patru doar eu mai munceam. Nu mai aveam nicio unghie întreagă,
mâinile-mi erau pline de răni de la atâta scurmat. Dar ce era în sufletul meu!
Ce neliniște, ce furie împotriva groaznicei nenorociri mi se zbătea în piept,
în timp ce o căutam pe Maria mea!
Nu mai rămânea decât pianul de îndepărtat.
Mai rămânea doar pianul să-l dăm la o parte. Era o liniște apăsătoare ca
pe vreme de ciumă: pe jos, un jupon abandonat și niște șobolani morți. Sub
pianul prăbușit, pe podeaua purpurie de sânge și funingine, zăcea
servitoarea, zdrobită.
Am scos-o în curtea interioară ― din care nu mai rămăseseră decât patru
pereți tăcuți, soioși de catran muiat. Podeaua alunecoasă oglindea cerul
întunecat. Atunci am luat-o pe servitoare și am început s-o târăsc în jurul
curții interioare. Zgomotul pașilor mei! Ce pași! Un pas, alt pas, încă un
pas!
 în golul unei uși ― funingine și gol vertiginos, nimic mai mult ― se
ghemuise pisica ce-o aveam pe lângă casă și care scăpase din acel dezastru,
deși era rănită. Când eu cu servitoarea în brațe trecurăm pentru a patra oară
prin fața ei, pisica înfuriată, mieună.
A! Deci nu eu eram acela? Am strigat disperat. Oare nu eu căutasem
printre resturi, printre ruine și moloz, fie chiar și o singură bucățică din
Maria mea?
Când trecurăm pentru a șasea oară prin fața pisicii, s-a zbârlit toată. A
șaptea oară s-a ridicat, târând o lăbuță din spate, și ne-a urmat de atunci
încolo, încercând să lingă părul gras al servitoarei ― al ei, al lui Maria, un
blestemat profanator de morminte!
― Profanator de morminte! am repetat eu privindu-l. Atunci, totul s-a
petrecut în cimitir?
Vampirul și-a netezit atunci părul, privindu-mă cu ochii săi holbați, de
nebun.
― Deci știai! rosti el. Deci toți știu și mă lasă să vorbesc o oră întreagă!
Ah! Suspină el dându-și capul pe spate și lăsându-se să lunece de-a lungul
peretelui până ce căzu așezat. Dar oare cine ar putea să-mi spună, mie,
nenorocitului de mine, de ce, la mine acasă, mi-am rupt unghiile fără să
reușesc să scot de sub dărâmăturile pline cu catran topit nici măcar părul
Măriei mele?
― Nu-mi trebuia mai mult, veți fi înțeles, concluzionă avocatul, pentru
a-mi face o părere definitivă despre acel individ. A fost internat imediat. Au
trecut de-atunci doi ani și aseară a fost externat, pe deplin însănătoșit.
― Ieri seară? exclamă un tânăr, îmbrăcat în haine de mare doliu. Oare se
cade să le dea drumul noaptea la nebuni?
― De ce nu? Omul e vindecat, la fel de sănătos ca dumneavoastră și ca
mine. În plus, dacă recidivează, ceea ce îndeobște se întâmplă în cazurile
acestea de vampirism, la ora asta nu-l veți întâlni: trebuie să fie foarte
ocupat, dar asta nu mă mai privește. Noapte bună, domnilor.
PATĂ HIPTALMICĂ
― Ce-i cu zidul ăsta?
Am ridicat și eu privirea. Nu era nimic de văzut. Peretele era neted, rece
și alb, dar sus, lângă plafon, era întunecat de lipsa de lumină.
Altul își ridică și el privirea, privind nemișcat, cu ochii larg deschiși ―
ca și cum ar fi dorit să spună ceva, fără a izbuti să se exprime.
― P… peretele? Zise, după un timp.
într-adevăr: ideile îi circulau cam leneșe și somnoroase prin minte.
― Nu e nimic, am răspuns. E doar pata hiptalmică.
― Ce pată?
― Hiptalmică. Pata hiptalmică. Acesta este dormitorul meu; nevastă-mea
dormea de partea cealaltă… Ce durere de cap!… Bun. Eram căsătoriți de
șapte luni și alaltăieri a murit. Nu-i așa? E pata hiptalmică. Într-o noapte
nevastă-mea s-a trezit brusc:
― Ce-i cu tine? am întrebat-o neliniștit.
― Ce vis straniu! îmi răspunse, încă neliniștită.
― Ce-ai visat?
― Nici măcar nu știu… Știu doar că era ceva dramatic; o scenă
dramatică… întunecată și profundă… Ce păcat!
― Încearcă să-ți amintești, pentru numele lui Dumnezeu! am insistat, cu
o vie curiozitate. Știi că sunt pasionat de teatru…
Nevastă-mea a făcut un efort.
― Nu pot… nu-mi mai aduc aminte decât de titlu: Pătatele… ita…
hiptalmică! Și fața acoperită cu o eșarfă albă.
― Ce?
― O față acoperită cu o eșarfă albă… Pata hiptalmică.
― Straniu! am șoptit și n-am mai zăbovit nicio secundă cu gândul la
asta.
Dar, câteva zile mai apoi, nevastă-mea a ieșit într-o dimineață din
dormitor cu fața legată cu o eșarfă albă. De cum am văzut-o, mi-am amintit
brusc, și, în ochii săi, am citit că și ea își amintise. Am râs amândoi.
― Da, da! râdea ea. Când mi-am pus eșarfa, mi-am adus aminte…
― Te supără o măsea?
― Nu știu, cred că da…
 în timpul zilei am mai glumit pe socoteala acelei întâmplări, iar seara, pe
când nevastă-mea s-a dezbrăcat, i-am strigat brusc din sufragerie:
― Să nu cumva…
― Ba da! Pata hiptalmică! Mi-a răspuns ea râzând. Și eu am reînceput să
râd, și timp de cincisprezece zile am trăit în plină, frenetică nebunie
amoroasă.
într-o după-amiază, trei sau patru ore după prânz, nevastă-mea,
negăsindu-mă, intră în camera sa și rămase mirată văzând obloanele
închise. M-a zărit în pat, întins, nemișcat precum un mort.
― Federico! îmi strigă, repezindu-se spre mine.
Nu i-am răspuns, nu m-am mișcat. Și era nevastă-mea 1 înțelegeți?
― Lasă-mă! i-am replicat furios, întorcându-mă cu fața spre perete.
Câtva timp a domnit tăcerea. Apoi am auzit hohotele neveste-mii, care
plângea, ducându-și, eu mâna crispată, batista la gură.
în acea noapte am cinat în tăcere. Nu am schimbat niciun cuvânt, până
ce, la ora zece, nevastă-mea m-a surprins așezat pe vine în fața
garderobului, împăturind cu o extremă atenție, pliu cu pliu, o batistă albă.
― Dar ce faci, nenorocitule! mă întrebă, ridicându-mi capul.
Era nevastă-mea! Am sărutat-o cu foc.
― Ce făceam? i-am răspuns. Căutam o explicație la ceea ce ni se
întâmplă.
― Federico… dragostea mea… șopti ea.
Și nebuneasca frenezie ne învălui din nou.
Din sufragerie am auzit-o cum se dezbrăca ― chiar aici.
― De ce nu?…
― Hiptalmică, hiptalmică, îmi răspunse, râzând și dezbrăcându-se cu
toată graba.
Când am intrat, m-a surprins neobișnuita tăcere ce domnea în dormitor.
M-am apropiat fără zgomot și am privit. Nevastă-mea era culcată, fața-i
umflată și palidă era legată cu o batistă.
Am dat la o parte pătura, m-am întins pe cearșaf, la marginea patului, și
mi-am pus mâinile sub ceafă.
Nu se auzea nici foșnetul hainelor, nici vreo vibrație îndepărtată. Nimic.
Flacăra luminării urca, aspirată în liniștea absolută.
Au trecut ceasuri după ceasuri. Pereții, albi și reci, se întunecau cu-ncetul
înspre plafon… Ce se întâmpla? Nu știu…
 Și mi-am ridicat din nou privirea. Ceilalți făcură la fel, privind peretele,
parcă vreme de două sau trei secole. Până la Urmă, am simțit cum mă
apăsau privirile lor.
― Dumneavoastră ați fost cumva vreodată internat la balamuc? mă
întrebă unul dintre ei.
― Nu, din câte știu… i-am răspuns.
― Dar la închisoare ați fost?
― Nici acolo, până acum cel puțin…
― Fiți atent, căci povestea asta se va termina fie la balamuc, fie la
închisoare.
― Se poate… se prea poate… am răspuns, încercând să stăpânesc
gândurile care mi se învălmășeau în minte.
Au plecat.
Sigur că s-au dus să mă denunțe. M-am întins pe divan și, cum durerea
de cap nu mă lăsa, mi-am legat fruntea cu o batistă albă.
CREMA DE CIOCOLATĂ
Să fii medic și bucătar totdeodată este nu numai greu, ci și periculos.
Pericolul devine într-adevăr grav atunci când pacienții îți apreciază și
talentul culinar. Ăsta-i adevărul adevărat, pe care-l știu din proprie
experiență ― căci, odinioară, în El Chaco, am fost agricultor, medic și
bucătar totdeodată.
Am început prin a practica medicina, la patru zile după sosirea mea
acolo. Țarina pe care o stăpâneam se afla în plină pustietate, la opt leghe de
cel mai apropiat sat: singurii vecini erați o exploatare forestieră și o mică
fermă de creștere a animalelor, aflate la o distanță de o jumătate de leghe.
Cât timp ne construirăm ferma, eu și cu tovarășul meu am locuit la
exploatarea forestieră, venind la lucru în fiecare dimineață. Într-o noapte
foarte friguroasă am fost deșteptați din somn de unul dintre indienii de la
parchetul forestier: tocmai se lovise la braț. Băiatul scâncea de durere.
Deîndată mi-am dat seama că nu i se întâmplase mare lucru, ci el era
cuprins de pofta de a i se da leacuri. Cum nu mă distra ideea de a mă scula
din pat, i-am frecat brațul cu niște bicarbonat de sodiu pe care-l aveam la
îndemână.
― Ce-i faci? mă întrebă tovarășul meu, fără a-și scoate nasul de sub
pleduri.
― Bicarbonat, i-am răspuns. De-acu, n-o să te mai doară, i-am spus
indianului. Dar ca leacul să-și facă mai bine efectul, e bine să pui ceva
cârpe ude deasupra.
Bineînțeles, a doua zi nu mai simțea nicio durere, dar, dacă nu l-aș fi
frecat cu praf alb din borcanul acela albastru, niciodată micul indian nu s-ar
fi hotărât să se declare vindecat doar cu comprese reci.
Cel de-al doilea caz care mi-a confirmat reputația a fost acela al vătafului
de la fermă, cu care eram în bune relații. A venit într-o zi să mă vadă din
cauza unei infecții ce o avea la o mână și care dura de o lună. Aveam un
bisturiu, iar el rezista eroic la durere ― și datorită acestor două înlesniri am
putut să-i fac o incizie și adăugind și ceva biclorură fierbinte, după opt zile
omul nostru era vindecat. Pe acolo, infecțiile incomodează prin faptul că,
îndeobște, durează mult timp, dar curajul meu și cel al pacientului ― deși
e vorba de feluri diferite de curaj ― au sfârșit prin a birui.
 Ne mutaserăm la plantația noastră de bumbac și trecuseră trei luni de
când însămânțaserăm. Prietenia mea cu proprietarul micii ferme, care locuia
în magazinul său din orășelul Resistencia, și bunătatea vătafului și a soției
sale mă făceau să trec adesea pe la crescătoria de animale. Bătrâna, mai
ales, nutrea o duioșie respectuoasă față de știința mea și modul meu
democratic de a fi. De-aceea, i-a intrat în cap să mă căsătorească. La o leghe
și jumătate de casă, în plină mlaștină a râului Arară, tatăl logodnicei mele
avea o sută de vaci și o turmă de oi.
― Sărăcuța! îmi spunea Rosa, soția vătafului. De mult timp tot bolnavă
și slabă e sărăcuța! Ia du-te de-o lecuiește, don Fernandez, și căsătorește-te
apoi cu ea!
Mlaștinile musteau de apă și eu nu îndrăzneam să mă duc până la ea.
― Și-i frumoasă? îmi veni într-o zi să întreb.
― Dar nu trebuie să… don Fernandez! O să-i trimit vorbă lui taică-său, o
s-o lecuiești și-o vei lua de nevastă.
Din păcate, tocmai acest comportament democratic, care-o incinta pe
soția vătafului, fu cât pe ce să-mi distrugă reputația științifică.
într-o după-amiază mă dusesem să-mi caut calul, fără frâu, ca întotdeauna
și, întorcându-mă cu el în goana mare, am găsit acasă un om. Care mă
aștepta. Pe de-asupra, îmbrăcămintea mea lăsa întotdeauna mult de dorit
din punctul de vedere al bunului ton: cămașa-mi de pânză nu mai avea un
nasture, mânecile-mi erau suflecate, eram fără pălărie și nepieptănat.
În curte, un țăran cu părul alb, foarte gras și îmbujorat, în chip evident
îmbrăcat în cele mai bune haine pe care le avea, mă privea cu mare mirare.
― Scuzați-mă, domnule, mi se adresă. Aici locuiește don Fernăndez?
― Da, domnule, i-am răspuns.
Atunci el adăugă, cu o vizibilă ezitare, ca și cum nu ar fi vrut să
greșească:
― Nu cumva sunteți chiar dânsul?
― Eu sunt.
Omul nu mai înceta cu scuzele; în sfârșit, plecă cu rețeta dată de mine,
după ce i-am promis că mă voi duce să-i văd fiica.
Am fost și am văzut-o. Tușea puțin, era foarte slabă, deși nu era trasă la
față, ceea ce nu făcea decât să scoată în evidență picioarele-i subțiri. Avea
în primul rând stomacul distrus; avea de asemenea ochi frumoși, dar și
niște înfiorători papuci noi de gumă. Se îmbrăcase de sărbătoare și, ca un
lux neobișnuit, purta acei papuci.
― Fata ― >al cărei nume era Eugenia ― avea o digestie foarte proastă
și, de când începuseră ploile, nu mai mânca decât pastramă. Bineînțeles,
urmând cel mai simplu regim cu putință, ea reîncepu să prindă putere.
― Te iubește, don Fernăndez. Te iubește mult pe matale, îmi explica
Rosa.
în acea primăvară am mai fost de două sau trei ori la Arază, și eram sigur
că acea familie recunoscătoare mă agrea. Tot cam pe atunci, fu ziua de
naștere a vechilului, iar nevastă-sa a trimis să mă cheme cu o zi înainte, ca
să fac un desert pentru bal.
Cu multă răbdare și îndurând înfiorătoare opăriri cu lapte încins,
ajunsesem să prepar budinci, creme și chiar huevos quimbos; iar acum
vechilul demonstrase o vizibilă slăbiciune pentru crema de ciocolată pe care
o gustase la mine, m-am hotărât să-i prepar cremă de ciocolată, drept care i-
am comandat Rosei să facă rost pentru a doua zi de zece litri de lapte,
șaizeci de ouă și trei kilograme de cacao. Pentru cacao, a trebuit trimis
cineva s-o aducă tocmai de la Resistencia, dar am primit-o la timp, chiar pe
când eu și colegul meu făceam scurtă la mână tot bătând ouăle.
Ei, nu știu ce s-a întâmplat, dar chiar când ne era lumea mai dragă crema
s-a tăiat. Și s-a tăiat în așa hal, că arăta precum un burete de cauciuc, o
adunătură de filamente întunecate și elastice, semănând oarecum cu niște
câlți îmbibați în ulei de in.
Ne-am uitat unii la alții: crema noastră decedase subit, jucându-ne o festă
a dracului de urâtă! S-o aruncăm, lipsind astfel petrecerea de principala sa
atracție? Nu era cu putință, mai ales că eram deja renumiți pentru acea
cremă, care se bucurase întotdeauna de succes. În plus, scrupulele noastre
au fost liniștite și de cunoașterea gusturilor și capacității de digestie a
convivilor, astfel încât am decis să lăsăm în continuare să fiarbă acea zeamă
vrăjitorească, ca să se întărească bine. După aceea, am frământat crema într-
un ceaun, și ne-am odihnit.
Nu ne-am întors acasă: am mâncat acolo. Apoi veni seara, apărură și
țânțarii și luarăm parte la bal, în curte. Pacienta mea, din nou încălțată cu
acei papuci, venise cu ai săi într-o cotigă. Căldura era înăbușitoare, ceea ce
nu-i împiedica pe zilieri să danseze cu poncho-ul pe umăr, în plină lună
[20]
ianuarie .
 La unsprezece seara urma să fie servit desertul „confecționat” de noi. Cu
ceva timp mai-nainte, eu și cu tovarășul meu ne strecurasem pe furiș în
sufragerie, prefăcându-ne a fi foarte ocupați.
― O să moară cu toții, îmi șoptea amicul. Eu, fără să-l cred, eram destul
de îngrijorat de primirea de care se va bucura crema noastră.
Soarta făcu astfel încât primul care trebui să se familiarizeze cu desertul
fu vechilul căruțașilor de la parchetul forestier, un om cât toate zilele, tăcut,
foarte adus de spate și cu niște picioare enorme, desculțe. S-a apropiat
surâzând de mescioară ― răsuflarea-i era mai tăiată decât crema mea. S-a
servit ― folosindu-se de cuțit, evident ―, luând o porție cât se poate de
delicată. Dar, prevenitor, amicul meu interveni:
― Nu, nu, Juan! Ia mai mult.
― Și-i umplu farfuria.
Omul gustă cu mare măsură, în timp ce noi ne zgâiam în gura lui.
― Ei, cum e? îl întrebarăm. E bună?
― Strașnică, măi șefule!
Da! Oricât de rea era crema, tot avea gust de ciocolată. Când termină,
veni altul, și alții le urmară. În sfârșit, veni rândul viitorului meu socru.
Veni vesel, legănându-se.
― Hm!… Se pare că avem un desert, don Fernandez! Pe toate știți să le
faceți… Hm! Cremă de ciocolată… Am mai mâncat așa ceva.
Amicul meu m-a privit semnificativ.
― Am băgat-o pe mânecă! i-am șoptit.
Hai să fim serioși! Cum putea să-i pară acea mișmășeală neagră cuiva
care mai gustase cremă de ciocolată? Totuși, nepăsători, cu mâinile înfipte
în buzunare, așteptarăm. Socrul meu gustă pe îndelete.
― E bună crema?
A surâs privindu-ne și, lăsând de-o parte cuțitul și furculița, ne răspunse:
― Delicioasă, asta da! Ei, don Fernăndez! Pe toate le știi! Și continuă să
mănânce.
Vă dați seama, răspunsul său ne-a luat ditai piatra de pe inimă. Dar, după
ce mâncă tatăl, mama, sora, îi veni rândul și logodnicei mele, n-am mai
știut ce să fac.
― Eduarda poate să mănânce, nu-i așa, don Fernăndez? mă întrebase
socrul meu.
 Sincer, credeam că nu. Pentru un stomac sănătos, mai mergea cum
mergea, chiar dacă mâncau fiecare câte o strachină întreagă, dar pentru acea
fată, constipate, al cărei stomac mistuia greu, buretele meu de ciocolată era
otravă curată.
Totuși, până la urmă mi-am mai îndulcit părerea despre burete. Fata
arunca oalei ocheade cu mult mai dulci decât mie, iar eu mă gândeam că
poate niciodată-n viață nu-i va mai fi dat să guste așa minunăție, făcută de
un ţăran ― medic pe de-asupra și curtezan de-al ei.
― Da, poate să mănânce. Îi va plăcea mult, am răspuns cu seninătate.
Așa s-a petrecut debutul meu public în calitate de bucătar. Niciunul nu a
răposat, dar după două săptămâni am aflat de la Rosa că logodnica mea a
fost bolnavă timp de două zile, după bal.
― Da. E vina mea, i-am spus, cu adevărată căință. N-ar fi trebuit să
mănânce din acea cremă.
― Cum, crema? Dar i-a plăcut, dacă-ți spun! Da’ matale n-ai dansat cu
ea, de aia s-a îmbolnăvit.
― Dar n-am dansat cu nimeni.
― Dacă-ți zic că de asta! Și nici n-ai mai fost s-o vezi!
în sfârșit, m-am dus pe acolo, dar fata avea acum un logodnic adevărat,
un tânăr spaniol cu o cingătoare lată, purtând o basma creolă, cu care mă
mai întâlnisem în casă la ea.
CĂRĂBUȘII
Până în ziua nenorocită în care s-a băgat naturalistul, ferma lui monsieur
Robin era minunat gospodărită. Era cultivată cu yerba mate, care, deși
proaspăt plantată, umplea de admirație pe vizitatorul priceput prin
beneficiile magnifice pe care le promiteau. Apoi mai erau răsadnițe de
arbori de cafea ― o experimentare costisitoare în acea regiune ― de
coresolieri și heveași.
Dar plantația de bananieri era partea cea mai demnă de admirație a
fermei. Monsieur Robin, con form sistemului de cultură practicat în Cuba,
nu lăsa mai mult de trei lăstare fiecărui bananier, căci se știe ca acest
arbore, lăsat în voia sa, se transformă într-un pâlc de zece, cincisprezece sau
chiar mai multe plante înălțime ― ceea ce provoacă sărăcirea pământului,
prea multă umbră și, drept urmare logică, deprecierea calitativă a fructului.
Dar cei din partea locului niciodată nu răriseră pilcurile lor de bananieri,
considerând că, dacă arborele se înconjoară de vlăstare tinere, asta are cauze
mult mai presus de cunoștințele lor agronomice. Monsieur Robin înțelegea
acest fenomen și îl și folosea, căci de-abia planta-mamă dădea naștere la
doi vlăstari că el și pregătea gropile pentru plantarea răsadurilor de bananier
― de fapt, vlăstari care, tăiați din planta-mamă, urmau să-și întemeieze la
rândul lor o familie.
în acest mod, în timp ce plantațiile de bananieri ale indigenilor produceau
fructe mici și uscate ― precum mamele cu mulți copii au o descendență
rahitică ―, plantațiile rărite și bine hrănite ale lui monsieur Robin se
îndoiau sub greutatea unor splendizi ciorchini de banane.
Dar o asemenea reușită costă multă sudoare și multe pile tocite pentru a
ascuți sapele.
Monsieur Robin reușise să convingă cinci zilieri localnici de necesitatea
acestui efort, și credea că făcuse o faptă bună ― asta în plus de câștigul
adus de cele trei sau patru mii de ciorchini de banane pe care-i trimitea, din
noiembrie până în mai, la Posadas.
Astfel, destinul lui monsieur Robin, al bananierilor săi și a celor cinci
zilieri părea asigurat, când sosi la Misiones savantul naturalist Fritz Franke,
distins entomolog și asistent al Muzeului de istorie naturală de la Paris. Era
un bărbat tânăr și blond, foarte înalt, slab, cu niște ochelari groși, de miop,
cocoțați pe nas, și încălțat cu niște ghete enorme. Purta pantaloni scurți și
venise însoțit de nevastă-sa și de un setter cu zgardă de argint.
Tânărul savant fusese foarte călduros recomandat lui monsieur Robin:
acesta din urmă îi pusese cu totul la dispoziție ferma Yabebiri, astfel încât
Fritz Franke putu cu ușurință să-și completeze în patru sau cinci luni
colecțiile sale sud-americane. Mai mult: monsieur Robin îi recomandase în
mod special vechilului să-l ajute pe distinsul oaspete, după puterile sale.
Astfel, ne trezirăm cu el în mijlocul nostru. La început, zilierii îl găsiseră
ridicol peste poate pe acel bebeluș cu picioare lungi care petrecea ore
întregi stând pe vine, și tot scurmând prin bălării. Se tot opreau, cu sapa în
mână, pentru a-l privi cum își pierde tâmpește timpul. Îl vedeau cum prinde
câte o gânganie, o privește pe toate părțile și, după o îndelungă examinare,
o vâră în cutiuța sa din metah Când pleca savantul, zilierii se apropiau,
prindeau o insectă asemănătoare și, după ce la rândul lor o studiau
îndelung, se uitau unii la alții foarte mirați.
Ei, și așa, câteva zile mai târziu, unul dintre ei îndrăzni să-i ofere
naturalistului un cărăbuș mic pe care-l găsise. Zilierul era pus pe șotii, nu
pe cules de cărăbuși, dar coleopterul se dovedi a fi dintr-o specie nouă, și
herr Franke, mulțumit, îl răsplăti pe zilier cu cinci cartușe de
[21]
șaisprezece . Zilierul plecă, și în scurt timp se întoarse cu tovarășii săi.
― Ei, măi șefule… îți plac gângăniile? Întrebă.
― A, da! Aduceți tot… Apoi, cadou.
― Nu, șefule, o să facem asta pe degeaba. Don Robin ne-a zis să te
ajutăm…
Asta a provocat catastrofa. Timp de două luni întregi, fără să piardă nici
măcar zece secunde cu curățatul unui canal de irigație, cei cinci zilieri se
puseră pe vânat gângănii. Fluturi, larve, scarabei, musculițe de fructe,
gândaci de lemn: orice insectă vedeau înaintea ochilor, o aduceau
naturalistului. Tot timpul băteau drumul de la câmp la fermă. Franke, nebun
de plăcere văzând însuflețirea acelor entuziaști novici, le promitea puști cu
[22]
una, două sau trei țevi .
Dar zilierii nu aveau nevoie să fie stimulați. Nu rămăsese pe întreaga
plantație vreun trunchi care să nu fi fost mutat, piatră care să nu fi fost
ridicată pentru a scormoni pământul umed, de dedesubt. Evident, asta era
mai distractiv decât să plivești. Cutiile naturalistului se umplură astfel ca
prin minune, astfel încât, la sfârșitul lui ianuarie, savantul consideră
colecția sa încheiată și se întoarse la Posadas.
― Și zilierii? l-a întrebat monsieur Robin. Nu v-au făcut necazuri?
― O, nu! Băieți buni cu toții. Aveți zilieri tare de treabă.
Monsieur Robin crezu de datoria sa să se ducă până la ferma Yebebiri,
pentru a vedea cât de de treabă erau zilierii săi. Îi găsi vânând febril la
gângănii, de parcă ar fi înnebunit. Dar frumoasa plantație de arbori de cafea
și chirinoya dispăruse sub monstruoasa proliferare a buruienilor neplivite o
vară întreagă. Răsadurile, sufocate sub umbra prea joasă, sau muriseră, sau
pierduseră rodul din acel an. Plantația de bananieri ajunsese un desiș
sălbatic plin de ierburi, liane și lăstari, sub care bananierii, asfixiați, de-abia
dacă mai dădeau, sfârșiți, vreun rod sfrijit. Ciorchinii atârnau, plini de
banane mici și înnegrite ― căci plantele nu mai avuseseră forța pentru a-și
împlini rodul.
Asta se alesese din ferma lui monsieur Robin ― o fermă aproape
exemplară, cu trei luni mai-nainte. Nespus de supărat pe știința ilustrului
său oaspete, care-i scosese din minți lucrătorii, monsieur Robin, i-a dat
afară pe toți zilierii.
Dar sămânța rea nu piere. Unul dintre noi a angajat, după ceva timp, doi
dintre zilierii care lucraseră pe plantația lui monsieur Robin. Au fost
însărcinați să repare de urgență o împrejmuire de sârmă: băieții au plecat cu
burghie, o cheie franceză și tot ce le mai trebuia. Dar, după nicio jumătate
de oră, unul se și întorsese, cu un cărăbuș pe care-l găsise. I s-a mulțumit
pentru găselniță, și s-a întors la întins sârma. După un sfert de ceas, iată că
se întoarce și celălalt zilier, cu alt cărăbuș.
Deși li se poruncise cu toată severitatea să nu mai bage în seamă
insectele, oricât de minunate ar fi, amândoi se întoarseră cu o jumătate de
oră mai devreme de cum ar fi trebuit, ca să-i arate șefului o gânganie cum
nu mai văzuseră niciodată pe la Santa Ana.
Timp de multe luni această întâmplare s-a repetat pe la diferite plantații.
Zilierii aceia, pradă unui adevărat delir entomologie, îi molipsiră și pe alți
câțiva; chiar și astăzi, un șef care se respectă trebuie să reamintească
întotdeauna, angajând un zilier nou:
― Și mai ales, îți interzic cu strășnicie să te uiți după gângănii.
Dar lucrul cel mai înfiorător e că zilierii îl văzuseră cu ochii lor, și nu o
dată, pe naturalist mâncând alecranes. Îi scotea dintr-un borcan și-i mânca,
ținându-i de lăbuțe.
SÂNTU’
Nimeni, prin acele locuri, nu avea habar să fi văzut vreodată un teodolit.
De aceea, când lumea îl văzu pe Haward cum își instalează suspectul
aparat, cum privește prin tubulețe și învârte șuruburi, toți căpătară, față de
el, ruletele, nivelele și stegulețele sale, un respect nespus ― era ceva
necurat în asta…
Haward ajunsese în străfundurile statului Misiones, tocmai la frontiera cu
Brazilia, ca să măsoare o anume moșie, pe care proprietarul dorea să o
vândă urgent. Bucata de pământ nu era mare, dar munca era grea „căci era
vorba de păduri de nestrăbătut și râpe al căror nivel nu putea fi stabilit
planimetric. Haward s-a descurcat de minune și, tocmai când muncea mai
cu spor, i s-a întâmplat acea stranie aventură.
Topometrul se aciuiase într-un luminiș al pădurii, și munca sa merse
minunat de-a lungul ultimelor săptămâni de iarnă, dar sosi vara, de la
început atât de umedă și atât de înăbușitoare încât întreaga pădure zumzăia
de țânțari și bărzăuni ― iar Haward nu mai avu curajul să-i înfrunte. Cum,
în plus, munca sa nu era urgentă, s-a hotărât să se odihnească cincisprezece
zile.
Ferma la care stătea Haward era așezată pe culmea unui delușor care
cobora înspre apus până la liziera pădurii. Sub razele soarelui, delușorul
părea poleit iar văzduhul dobândea o atât de cristalină prospețime încât,
într-o zi, pe la asfințit, în pofida celor treizeci și opt de ani ai săi, pe
Haward îl încercară din nou ispitele copilăriei.
Un zmeu! Ce poate fi mai frumos decât să înalți, în amurg, un zmeu în
formă de butoiaș, de hexagon sau de pătrat? La această oră, când soarele e
la asfințit și vântul s-a liniștit și el, zmeul zboară calm. Coada-i atârnă
nemișcată, iar firul face o curbă pronunțată. Și acolo sus, foarte sus, fix,
vibrând ușor, zmeul, în echilibru, e o nouă stea pe firmamentul poznașei
copilării.
Haward își reamintea, cu surprinzătoare prospețime, această îndeletnicire
copilărească care, de decenii încoace, nu-i mai venise în minte. Și atunci
când, împreună cu ajutorul său, tăie bețele, avu grijă să le cioplească astfel
încât să fie suficient de subțiri la extremități și destul de groase la mijloc:
„un zmeu care se frânge de la mijloc dezonorează pe veci pe acela care l-a
construit”, îi răsunau în minte sfaturile prudente ale copilăriei.
 Și zmeul a fost gata. Au juxtapus mai întâi cele două cadre care, puse în
cruce, formează steaua. Un plic de mătase roșie, pe care Haward îl avea în
arhivele sale, îi servi ca să îmbrace scheletul, și în lipsa clasicei fâșii de
cașmir, topometrul folosi un crac de pantalon din care încropi o coadă…
științifică. În sfârșit, făcu și sforăitoarele.
A doua zi îl încercară. Era o adevărată minune, atât prin stabilitate, cât și
prin puterea sa, ca și prin înălțimea la care urca. Soarele se întrezărea prin
mătasea pe care o colora în purpuriu deschis; când Haward trăgea de sfoară,
steaua, vibrând, urca modulându-și sforăitul.
A doua zi, tocmai ce înălțase zmeul, auziră ropot de tobă. Mai curând
decât ropot, era un acompaniament ritmat: tam-tam-tam… ratatan… tan-
tan…
― Ce mai e și asta?
― Nu știu, răspunse ajutorul privind în toate părțile. Și mi se pare că se
apropie.
― Da, uite-i acolo, zise Haward.
Într-adevăr, pe cărarea care urca delușorul venea un alai, cu un stindard
în frunte.
― Vin încoace… Asta ce-o mai fi? Se întreba Haward, care trăia departe
de lume.
Află deîndată. Alaiul ajunse la ferma sa și topograful putu să îl privească
în voie.
În față, era bărbatul cu toba, un indian desculț și cu o bucată de pânză
legată la brâu; apoi o negresă foarte grasă, cu un băț în mâini, pe care era
ridicat prapurele. Era un adevărat prapure din șaten roșu-deschis și
împopoțonat cu panglici care fâlfâiau. În vârf, un trandafir cât toate zilele
din hârtie creponată. Apoi urmau, în șir indian: o bătrână cu un trabuc
strașnic, un om cu un sac pe umăr, o fetiță, alt bărbat în izmene încins cu o
bucată de pânză de sac, altă muiere cu un copil de țâță, alt bărbat, altă
muiere cu trabuc și un negru cărunt.
Asta era alaiul. Dar sensul acelei adunări se dovedi a fi cât se poate de
serios, după cum fu informat Haward. Alaiul mergea cu Sântu’ ― un
porumbel mic de ceară căptușit cu cârpă, legat de vârful prapurelui. În
anume momente ale anului, Sântu’ era plimbat de-a lungul și de-a latul
acelor meleaguri, pentru a vindeca de boale. Dacă, drept recompensă,
dădeai ceva bani, leacul era cu atât mai eficient.
 ― Și cu toba ce-i? întrebă Haward.
― Apoi e muzica lui, răspunseră ei.
Deși atât Haward cât și ajutorul său stăteau foarte bine cu sănătatea,
primiră cu plăcere protecția profilactică a Sfântului Duh. Dar, pentru a o
dobândi, Haward trebui să țină drept pe Sântu’, în timp ce, cu
acompaniamentul pitoresc al tobei, alaiul cânta:

Iată-l pe Sântu’
că vine să te vadă.
Să-ți dea Domnul sănătate
că noi om cânta.
Iată-l pe Sântu’
ce-o să te vindece
și-o să-ți dea
fericire multă.
Sântu’ fie lăudat,
Coane și coniță,
Deie-vă Domnul fericire.

**********
Și așa mai departe. Evident, deși conu’ Haward nu avea coniță, cântecul
rămânea neschimbat.
Dar, în pofida miruielii de leac de care dispuneau cei din alai, Haward își
dădu seama limpede că ei nu se gândeau decât la zmeul pe care-l ținea
ajutorul său. Îl mâncau din ochi, se uitau cu gura căscată la zmeu, de parcă
lui i-ar fi cântat de dezlegare.
Nu mai văzuseră niciodată așa ceva; lucrul nu trebuie să mire, căci acelea
sunt meleaguri întunecate de neștiință, iar arta de a face zmei nu este
[23]
cunoscută nici mult mai spre sud . Până la urmă, Haward trebui să
coboare zmeul, apoi să-l urce din nou, sub privirile pline de fericire și de
uimire poetică ale alaiului. Până la urmă plecară, după ce primiră fiecare
câte doi pesos, pe care purtătoarea de stindard îi legă de gâtul păsării.
Și lucrurile ar fi urmat tot așa, dacă, la asfințitul celei de-a doua zi, în
timp ce Haward își înălța zmeul, procesiunea nu ar fi venit din nou.
Haward se sperie ― căci, din întâmplare, în acea zi nu era în apele sale.
Îi venea gândul să-i alunge, când, în sfârșit, cei cu Sântu’ își spuseră păsul:
voiau zmeul ca să facă din el un Sfânt, legându-i în vârf porumbelul. Și ce
mai zgomot ar fi făcut sforăitorile! Alaiul surâdea tâmp, bucurându-se
dinainte. Fără îndoială că i-ar fi lovit damblaua dacă i-ar fi refuzat.
Zmeul său, transformat în Duh Sfânt! Haward găsi în asta un prilej de
meditație metafizică. Avea oare el dreptul ― deși era topograf și meșter al
[24]
acelui zmeu ― să împiedice această tainică transsubstanțiere ?
Nu credea că avea acest drept, astfel încât le făcu cadou Duhul Sfânt, și
ei pe dată legară porumbelul de zmeu, îl arborară pe o prăjină, și se și
duseră, cu zgomot mare de tobe, purtând biruitori pe prepeleac zmeul lui
Haward, cu sforăitoare cu tot, transformat în Dumnezeu.
Bineînțeles, fu cel mai mare succes pe o rază de o sută de leghe: Sântu’
acela strălucitor, sforăitor și codat, care mai și zbura ― sau, mai precis,
care zburase, căci nimeni nu mai avu îndrăzneala să-l mai înalțe.
Și astfel, Haward, melancolic, a văzut de multe ori trecând zmeul său, pe
care nu-l prețuise la adevărata sa valoare, biruitor și binefăcător. Nu
îndrăznea, din cauza unui fel de superstiție, să-și facă alt zmeu.
Cu toate acestea, un bătrân din partea locului, ceva mai dezghețat, căci
trăise ceva timp prin meleaguri mai civilizate, îl lăsă să înțeleagă că el,
Haward, și-ar fi bătut joc de bieții oameni, dându-le zmeul.
― În niciun caz, se dezvinovăți Haward.
― Da, în niciun caz… da, da, repetă îngândurat bătrânul, încercând să-și
amintească ce-o fi însemnând niciun caz. Dar, nereușind să-și aducă
aminte, Haward putu să-și încheie măsurătorile fără ca bătrânul sau vreun
altul să îndrăznească să-i mai înfrunte înțelepciunea.
SURGHIUNIȚI!
1926
UN ZILIER
Era într-o după-amiază, pe când trăiam în statul Misiones. De-abia
terminasem masa de prânz când sună clopoțelul de la poartă. Am ieșit afară
și am zărit un bărbat tânăr, cu pălăria într-o mână și valiza în cealaltă, care
se oprise în fața casei.
Era o căldură teribilă: patruzeci de grade pe puțin. Soarele făcea zăduful
și mai greu de îndurat: tânărul, stând în plin soare, cu capul descoperit,
îndura o caniculă de cel puțin șaizeci de grade. Totuși, asta nu părea să-l
deranjeze câtuși de puțin. L-am poftit în curte și omul intră, surâzând și
privind curios coroanele mandarinilor mei ― aveau cinci metri în diametru
și erau, spre mândria mea, cei mai frumoși din acea regiune.
L-am întrebat ce dorea, și el mi-a răspuns că era în căutare de lucru.
Atunci l-am privit cu mai multă atenție.
Era îmbrăcat într-un chip straniu pentru un muncitor cu ziua. Avea o
valiză, de piele, cu tot felul de curele. Un costum, de catifea, căruia-i lipsea
o mânecă. În fine, cizmele, ― nu cizme grosolane, ci marfă de prima
calitate. Pe deasupra, omul nostru mai era și elegant, surâzător, sigur de
sine.
― Zilier?
― Accept orice muncă, răspunse el, vesel. Știu să trag la sapă și la
secure… Am lucrat până acum la Foz-do-Iguazu, la cartofi.
Tânărul era brazilian și vorbea un savuros amestec de portugheză,
spaniolă și guarani.
― Cartofi? Pe arșița asta? Cum reușeau să se descurce?
― Oh! îmi răspunse dând din umeri. N-are nimic dacă e arșiță… Trebuie
avut grijă să sapi bine, adânc, mai-nainte… Și apoi să plivești ca lumea
buruienile! Buruienile sunt cel mai mare dușman al cartofilor.
Ei, așa am învățat să cultiv cartofi într-o regiune unde arșița soarelui e
atât de puternică încât nu numai că ofilește verdețurile, arzându-le pur și
simplu, precum fierul de călcat, dar e în stare chiar să trăsnească în trei
[25]
secunde furnicile roșii și în douăzeci de secunde șerpii de coral .
Omul privea în jur, se uita la mine vizibil încântat de persoana mea și de
gospodărie.
― Bine… hai să-ncercăm timp de câteva zile. Nu prea am mult de lucru
pe vremea asta a anului, i-am zis.
 ― Nu contează… Casa asta îmi place și locurile sunt foarte frumoase.
întorcându-se înspre fluviul Parana, care curgea molcom în fundul văii,
adăugă mulțumit:
― Al dracului fluviu, Parana! Șefu’, dacă-ți place să pescuiești, te pot
însoți. Ce m-am mai distrat pescuind, la Foz-do-Iguazu!
Asta, fără îndoială: la distracții omul nostru părea să fie foarte priceput.
Dar fapt este că și pe mine mă amuza, și m-am resemnat să pierd câțiva
pesos angajându-l. Drept care își puse valiza pe masa verandei și-mi spuse:
― Azi nu lucrez. Mă duc să văd satul. Mâine încep lucrul.
Din zece zilieri care umblă după lucru prin regiunea Misiones, doar unul
e gata să se pună pe dată pe treabă ― chiar ăla care e într-adevăr mulțumit
de înțelegerea făcută. Cei care amână pe mâine începerea lucrului, oricât de
serios ar fi promis, nu se mai întorc să lucreze a doua zi.
Dar omul nostru era prea straniu ca să i se potrivească criteriile general
valabile pentru zilierii de pe-aici ― de aceea nu am pierdut speranța. Și
într-adevăr, a doua zi ― chiar în zori! ― veni și începu să-și frece mâinile
de cum intră pe poartă.
― Ei, acum îs gata… Ce trebuie să fac?
L-am pus să continue săparea unui puț, într-un teren nisipos plin de
pietre. Treaba o începusem eu și nu ajunsesem nici la trei metri adâncime.
Tânărul a coborât în puț, foarte mulțumit de treaba ce-o avea de făcut, și
timp de mai multe ore am auzit loviturile surde ale târnăcopului și fluieratul
zilierului.
La amiază se porni ploaia și apa prăvăli puțin pământ în puț. Puțin mai
târziu, am auzit din nou muncitorul fluierând, dar de astă dată târnăcopul nu
mai suna cum trebuie. M-am aplecat asupra puțului, să văd ce se întâmplă,
și l-am văzut pe Olivera ― căci așa îl chema ― studiind conștiincios felul
în care cădea fiecare lovitură de târnăcop, astfel încât să nu-și stropească
pantalonii cu noroi.
― Ce-nseamnă, asta, Olivera? Așa. N-o să mai termini niciodată…
Tânărul ridică capul și mă privi o clipă, cu atenție, ca și cum ar fi vrut
să-și dea seama ce sentimente mi se oglindeau pe față. Apoi a izbucnit în
râs, aplecându-se din nou să apuce târnăcopul.
― E-n regulă! murmură el.
M-am îndepărtat, ca să nu mă cert cu acel zilier sucit cum nu mai
văzusem altul. Dar de-abia făcuse zece pași că am auzit cum îmi spunea, de
acolo jos:
― Cum adică, să mă umplu de noroi ca să sap puțul ăsta care oricum nu
va folosi la nimic?
Munca înainta și el părea din ce în ce mai amuzat. O oră mai târziu,
Olivera intra în casă fără măcar să tușească în prag, ca să mă prevină de
prezența sa, ca orice adevărat zilier. Părea mai vesel ca niciodată.
― Ei, iată puțul, și mi-l arătă, ca nu cumva să mă îndoiesc de existența
lui. Degeaba! Nu mai lucrez, acolo. Puțul pe care l-ați făcut… Habar n-
aveți să faceți o fântână! Prea îngustă. Acu’ ce facem, șefule? Zise,
sprijinindu-se în coate de tăblia mesei și privindu-mă lung.
Dar eu tot aveam slăbiciune pentru acel om. L-am trimis în sat să
cumpere o maceta.
― Marca Collins, i-am zis. Nu vreau Toro!
Tinărul se ridică, voios nevoie mare.
― Asta chiar așa-i! Collins e mai bună. O să am acum o maceta pe
cinste!
Plecă fericit de ca și cum maceta ar fi fost într-adevăr pentru el.
Era ora două și jumătate, o oră parcă antale făcută să te lovească
damblaua de căldură: nu puteai să pui mâna pe o bucată de lemn rămasă
timp de zece minute în soare, așa frigea. Muntele, câmpia, stâncile de
bazalt și nisipurile roșii, totul dogora, strivit sub văpaia aurie. Nimic nu
mișca atât cât cuprindea! Cu ochii, iar în văzduhul tăcut se simțea un
zumzăit monocord, care părea să însoțească privirea în orice direcție ți-o
întorceai.
Olivera se dusese după maceta: mergea pe drumul încins de arșiță, cu
pălăria în mină, privind încoace și încolo coroanele copacilor, cu buzele
strânse de ce și cum ar fi fluierat ― deși nu fluiera. De la casa mea până în
sat era cale de o jumătate de leghe. Nici nu trecuse o oră că-l văzui de
departe venind pe Olivera. Nu se grăbea, ocupat fiind să tragă linii pe
pământ cu unealta sa. Dar ceva, în felul în care mergea, părea să arate că se
ocupa cu ceva mai serios decât să se joace în țărână.
Am ieșit în poartă și am văzut atunci cu ce se ocupa Olivera: mâna în
fața sa, cu vârful macetei, o viperă, o viperă dintr-acelea care vânează puii
de găină.
De dimineață mă văzuse studiind niște vipere, „o idee bună”, după cum
zicea. Și, dând peste o viperă la o mie de metri de casă, i s-a părut nimerit
să mi-o aducă vie, „ca s-o studieze şeful”. Și nimic mai simplu: s-a apucat
s-o mâne înaintea sa, cam tot așa cum alții ar mâna o oaie.
― A dracului bâzdâganie! exclamă, satisfăcut, ștergându-și sudoarea. Nu
voia să meargă drept!
Dar lucrul cel mai straniu a fost că apoi s-a pus pe treabă, și a lucrat cum
nu am mai văzut pe cineva lucrând.
De mult nutream dorința de a replanta cândva cei cinci palmieri care
lipseau ca să fie complet cercul de palmieri ce-mi înconjurau casa. În acea
parte a curții o pojghiță subțire de pământ acoperea stâncă ― blocuri de
fier manganos cimentate cu nisip sterp, și atât de dure încât, lovite cu
târnăcopul, îl aruncă înapoi scoțând un scurt țipăt ascuțit. Zilierul care îmi
săpase primele găuri nu reușise să le adâncească la mai mult de o jumătate
de metru, și se mai putea săpa cel puțin un metru înainte de a da de gresie.
L-am pus pe Olivera să facă acea treabă. Cum pe-acolo nu era noroi și, în
consecință, nu era în pericol să-și stropească pantalonii, speram că-i va fi
pe plac acea muncă.
Și, într-adevăr, așa a și fost. S-a uitat îndelung la acele găuri, dând din
cap ― nu prea erau rotunde… Și-a scos vestonul și l-a agățat de spinii unui
arbore din vecinătate. Privi o clipă înspre Parană, salută fluviul ― Ah, al
dracului Parană! ― apoi se propti bine-n picioare deasupra primei găuri.
A început la ora opt dimineața. La unsprezece, loviturile sale de târnăcop
păstrai; același ritm. Sau era indignat de cât de prost fusese făcută treaba de
cel dinaintea sa, sau vroia cu orice chip să biruie acele stânci late, negre-
albăstrii care lovite se spărgeau în așchii lungi, precum niște cioburi de
sticlă, dar e limpede că nu am văzut niciodată o asemenea perseverență: își
punea tot sufletul în fiecare lovitură de târnăcop. Întregul podiș pe care ne
aflam răsuna de loviturile surde ale târnăcopului ― ajunsese la un metru
adâncime.
Din când în când veneam să-l văd lucrând, dar omul nu mai era vorbăreț.
Din când în când privea înspre Parană, serios, și din nou se proptea bine-n
picioare.
Am crezut că la ora siestei nu va mai avea tragere de inimă să-și continue
munca, sub arșița soarelui. Nici pomeneală. La ora două veni de la masă,
își agăță din nou pălăria și vestonul de copacul din preajmă, și se puse din
nou pe treabă.
 Nu mă simțeam bine în acea după-amiază. La acea oră, în afară de
bâzâitul apropiat al vreunei viespi pe verandă și de vibrația monotonă a
peisajului potopit de arșiță, se nu mai aude de obicei nimic altceva. Dar
acum întregul podiș răsuna de lovituri de târnăcop, care-mi răneau auzul ―
datorită stării nervoase în care mă aflam. Fiecare lovitură mi se părea mai
puternică; mi se părea chiar că aud icnetele săpătorului. Loviturile se
succedau, ritmice, dar între una și cealaltă trecea timp îndelung. Și fiece
nouă lovitură era mai puternică decât cea dinaintea ei.
― Acu! Și va bubui mai puternic decât celelalte! Îmi spuneam mie
însumi.
Și într-adevăr lovitura răsuna îngrozitor, ca și cum ar fi fost ultima, ca și
cum muncitorul, înfuriat, ar fi fost cât pe ce s-o lase dracului de treabă.
Dar neliniștea reîncepea, pe dată:
― Și asta va fi încă și mai tare… Acu! Și chiar atunci o auzeam.
Poate că mă încercau ceva friguri. La ora patru n-am mai putut să rabd și
m-am dus într-acolo.
― De ce nu te odihnești puțin, Olivera? O să te scrântești tot muncind
așa.
Omul a ridicat capul și m-a privit îndelung, ironic:
― Adicătelea… nu vreți să sap gropile astea?
Și mă privea lung, ținând târnăcopul în mâini precum o pușcă pregătită.
M-am dus de-acolo și, ca de fiecare dată când mi-e lehamite de viață, mi-
am luat maceta și m-am dus în pădure. După un ceas m-am întors: mă
simțeam mai bine. Am intrat prin spate; Olivera tocmai termina de curățat
groapa cu un ispol de tablă. O clipă după aceea, veni să mă caute în
sufragerie.
Habar n-aveam ce-avea de gând să-mi zică omul, după munca ce-o
făcuse în acea groaznică zi. Dar se proțăpi în fața mea și-mi spuse, arătând
palmierii cu o mândrie oarecum disprețuitoare:
― Iacătă, ai unde să-ți plantezi arbuștii… Așa se face treaba!
încheie, așezându-se de partea cealaltă a mesei și întinzându-și
picioarele pe un scaun, în timp ce-și ștergea sudoarea:
― Stâncă dracului! Așchii am făcut-o!
Astfel l-am cunoscut pe cel mai straniu zilier pe care l-am avut vreodată
în Misiones. A stat trei luni la mine. În treburi de bani era întotdeauna
foarte exigent: cerea ca întotdeauna să-i fie achitate drepturile la sfârșitul
săptămânii. Duminica se ducea în sat, îmbrăcat într-un chip care și pe mine
mă făcea indivizo ― și nu trebuia mult ca să-mi stârnească invidia. Făcea
turul dughenelor, dar niciodată nu bea nimic. Stătea în vreo crâșmă câte
două ore, ascultându-i pe ceilalți zilieri; mergea de la un grup la altul,
căutând să fie veșnic în centrul discuției, și asculta, tăcut, surâzător. Se
ducea apoi în altă crâșmă, apoi în alta, și o ținea tot așa până la căderea
serii. Luni venea la mine aproape întotdeauna la prima oră, frecându-şi
mâinile de cum mă vedea.
Am lucrat și împreună. Spre exemplu, am curățat plantația mare de
bananieri, pentru care ne-au trebuit șase zile de dimineață până seara,
atunci când trei ar fi trebuit să fie de-a j uns. A fost cea mai grea muncă pe
care am făcut-o vreodată ― și poate că și pentru el a fost foarte grea; era
mare arșiță în acea vară. Să muncești, la ora siestei, într-o plantație de
bananieri, murdar aproape până în albul ochilor, într-o zănoagă de nisip atât
de fierbinte, că-ți arde picioarele prin cizme ― asta e o încercare foarte
grea, mergând până la limitele rezistenței omenești la căldură. Sus, la
înălțimea acoperișului, frunzele bananierilor foșneau, răvășite de vântul
dinspre nord: o adiere de cuptor, e drept, dar care te răcorește zvântând
sudoarea. Dar jos, unde ne aflam, printre ierburile înalte de doi metri, într-o
atmosferă sufocantă, cu iz de salpetru, aplecați pentru a lovi cu maceta cât
mai aproape de pământ, trebuie să fii foarte entuziast ca să poți îndura.
Olivera se ridica, din când în când, cu mâinile-n șolduri. Cămașa și
pantalonii-i erau uzi de sudoare. Ștergea mânerul acelei maceta, mulțumit
de gândul că se va duce la râu, acolo, în fundul văii:
― Vai, ce mai baie o să fac!… Ah, Parană!
După ce terminarăm defrișarea, Olivera mi-a pricinuit singurul necaz pe
care l-am avut vreodată din partea sa.
Aveam în casă, de patru luni, o servitoare foarte bună. Cine a trăit prin
Misiones, prin Chubut, prin munți sau la țară, va înțelege de ce eram
încântați de o asemenea fată.
Se numea Cirila. Era cea de-a treisprezecea fiică a unui zilier
Paraguayan, din tinerețe foarte bisericos, și care la șaizeci de ani învățase
să scrie și să citească. Era fără greș prezent la toate înmormântările,
conducând rugăciunile care se spuneau în drum spre cimitir.
Aveam totală încredere în acea fată. Mai mult, nu am văzut-o niciodată să
manifeste vreo slăbiciune vizibilă față de Olivera, care duminică era atât de
arătos. Dormea în șopron; o jumătate constituia camera ei, iar în cealaltă
jumătate îmi instalasem atelierul. Într-adevăr, într-o zi l-am văzut pe Olivera
proptindu-se în sapă și urmărind-o cu privirea pe fată, care mergea la
fântână să aducă apă. Eu treceam pe-acolo.
― Ia te uită ce bună zilieră aveți! îmi zise, țuguind buzele. Bună fată! Și
nu-i urâtă, ba din contră…
După aceste cuvinte, continuă să sape, satisfăcut, într-o noapte am avut
nevoie s-o trezim pe Cirila pe la unsprezece. A ieșit pe dată din camera ei,
îmbrăcată ― toate țărăncile din acele locuri dorm îmbrăcate ―, dar foarte
pudrată.
. De ce avea fata nevoie să se pudreze înainte de culcare? Nu ne-am putut
dumiri de ce: bănuiam că peste noapte o fi apucat-o cochetăria. Dar iată că
într-o noapte, foarte târziu, m-am sculat ca să alung pe unul dintre mulții
câini flămânzi care rupeau cu colții gardul din plasă de sârmă, pentru a
intra. Trecând pe lângă atelier am auzit zgomot și în aceeași clipă o umbră
a ieșit dinăuntru, fugind înspre poarta grădinii.
Aveam multe unelte ― care constituiau o mare ispită pentru zilieri. Ceea
ce-i mai rău e că în acea noapte aveam revolverul la mine ― mă scosese din
fire faptul că în fiecare dimineață găseam trei sau patru găuri în gard.
Am fugit înspre poartă, dar omul fugea acum în goana mare, la vale,
înspre drum, împroșcând, în fuga sa, cu pietriș în toate părțile. De-abia îi
vedeam spatele. Am tras de cinci ori. Prima oară poate că am tras cu
răutate, dar următoarele patru gloanțe le-am tras în aer. Îmi amintesc
limpede cum goana lui devenea din ce în ce mai iute, după fiecare
împușcătură.
Asta a fost totul. Dar un detaliu mi-a atras atenția: hoțul din acea noapte
era încălțat, judecind după pietrișul pe care fuga sa îl împroșca în toate
părțile. Iar zilierii care să fie încălțați cu ghete sau cu cizme într-o zi
obișnuită a săptămânii, pot fi numărați pe degetele de la mână.
A doua zi, în zori, servitoarea noastră avea un aer de vinovăție. Eram în
curte când sosi Olivera. Deschise poarta și veni înspre noi fluierând,
uitându-se când înspre fluviu, când înspre mandarini, ca și cum nu ne-ar fi
observat. I-am făcut plăcerea de a începe eu.
― Uite, Olivera, dacă te interesează uneltele mele, mi le poți cere ziua,
și să nu vii noaptea după ele…
 Țintisem bine. Olivera își holbă ochii la mine și se sprijini cu o mână de
bolta de viță.
― A, nu! tăgădui el indignat, dând din cap. Știți foarte bine că eu nu fur
de la dumneavoastră! A, nu! Nu-mi spuneți asta!
― Dar atunci de ce te-ai strecurat azi-noapte în atelierul meu?
― Chiar dacă… chiar dacă m-ați fi văzut pe-acolo… dumneavoastră,
bărbat adevărat… știți bine că nu m-aș înjosi să fur!
Zgâlțâind bolta de viță, șopti:
― Prostii!
― Bine, hai s-o lăsăm… Dar nu doresc niciun fel de vizite, noaptea. La
casa dumitale fă ce vrei, aici, nu.
Olivera mai stătu ceva timp, făgăduind din cap. Apoi plecă capul și se
duse să ia roaba, căci pe atunci făceam o lucrare de terasare.
Nici nu trecuseră cinci minute și mă strigă. Se așezase pe brațele roabei
încărcate și, când am ajuns lângă el, jumătate în glumă, dădu o lovitură în
pământul din roabă.
― Și cum dovediți că eu am venit pe-aici azi-noapte? Ia să vedem?
― N-am nimic de dovedit. Dar știu că dacă n-ai fi fugit așa repede azi-
noapte, acum n-ai sta la taclale în loc să împingi roaba.
Am plecat, dar lui Olivera îi revenise buna sa dispoziție.
― Aha! exclamă, hohotind de râs, pe când se ridica să se apuce de lucru.
A’ dracului șefu’! Pam! Pam! Pam! Al naibii revolver!
Și, îndepărtându-se cu roaba plină:
― Strașnic om mai sunteți!
Și, ca să închei povestea, în acea după-amiază, când să plece, Olivera se
opri lângă mine:
― Și dumneavoastră credeți… vă zic, că sunteți șef bun lui Olivera…
Venisem la Cirila… Și matale ar trebui… E frumușică bine!
Precum se vede, băiatul nu era egoist.
Dar Cirila nu se mai simțea la largul său la mine în casă. În plus, prin
acele locuri nu se pomenește să se fi putut vreodată cineva încrede în vreo
servitoare. Dintr-un motiv sau dintr-altul, ba chiar fără motiv, într-o bună zi
vor să plece. Dorința asta le apucă brusc și e irezistibilă. Cum spunea o
bătrână doamnă: „Le apucă precum nevoia de a face pipi: nu se mai pot
abține”.
 Și fata noastră s-a dus, dar nu așa cum voia, încă de-a doua zi după ce i-a
venit ideea asta: în aceeași noapte a fost mușcată de o viperă.
Cu patru ani mai-nainte găsisem între două trunchiuri, printre bananierii
de lângă casă, pielea năpârlită a altei vipere ― mama acesteia. Acel șarpe
yarară era doar în trecere, căci niciodată n-am dat de el. Dar prea adesea am
zărit vlăstare de-ale sale pe care le-a lăsat pe-acolo: șapte mici vipere pe
care le-am omorât prin casă, și încă în circumstanțe neliniștitoare.
Trei veri succesive le-am tot căsăpit. În primul an aveau 35 de centimetri;
într-al treilea, ajunseseră la 70. Judecind după piele, mama lor trebuie că a
fost un șarpe foarte frumos.
Servitoarea, care se ducea frecvent ia San Ignacio, văzuse într-o zi vipera
încolăcită pe cărare. Foarte mare ― spunea ea ― și cu capul mititel.
Două zile mai târziu, câinele meu ― o cățea de rasă foxterrier ―
urmărind o potârniche prin aceleași locuri, fu mușcată de bot. Muri în
șaptesprezece minute.
În noaptea când a pățit-o Cirila mă aflam la San Ignacio ― mă duceam
pe-acolo din când în când. Olivera sosi ca din pușcă, spunându-mi că o
viperă o mușcase pe Cirila. Ne-am întors iute ca vântul acasă, călare, și am
găsit-o pe fată așezată în pragul sufrageriei, gemând și ținându-se de
piciorul rănit.
Acasă îi puseseră un garou deasupra ouălor piciorului, încercând imediat
să-i injecteze permanganat. Dar nu e ușor să-ți dai seama cât de greu e să
bagi un ac într-un călcâi pe care edemul îl făcuse tare, precum piatra. Am
examinat mușcătura, la baza tendonului lui Ahile. Mă așteptam să găsesc
cele două răni pricinuite de colți, foarte apropiate. Dar înțepăturile acelea,
din care încă mai curgeau două firișoare de sânge, se aflau la patru
centimetri una de alta: două degete! Vipera era probabil cât toate zilele.
Cirila își ducea mâinile când la rană, când la tâmple, spunea că se simte
rău. Am făcut tot ce mi-a stat în putință: am crestat rana, am stors-o, ara
spălat-o din abundență cu permanganat și alcool în cantități mari.
Pe atunci nu aveam ser, dar mai tratasem două cazuri de mușcătură de
viperă cu rachiu de trestie de zahăr din abundență și aveam mare încredere
în eficacitatea acestui remediu.
Am băgat fata în pat și Olivera avu grijă de alcool. După jumătate de oră
piciorul era diform de umflat, iar Cirila ― care cred că ― nu era
nemulțumită de tratament ― nu mai putea de durere și de beată ce era. Țipa
fără încetare:
― M-a mușcat!… Viperă neagră! Viperă blestemată! Vai! Nu-mi mai vin
în fire! M-a mușcat vipera! Vai ce prost mă simt!
Olivera, în picioare, cu mâinile în buzunare, o privea pe bolnavă
aprobându-i, din cap, vorbele. Din când în când se întorcea înspre mine,
murmurând:
― E ceva îngrozitor!
A doua zi, la cinci dimineața, Cirila are în afară pericolului iminent, deși
piciorul tot mai era umflat. Din zori Olivera se proțăpise în poartă, dornic să
ne trâmbițeze triumful tuturor trecătorilor:
― Șefu’… merită să vezi! Chiar că-i bărbat, nu glumă!… Cu rachiu și
pirganat! Ai ce să-nveți…
Dar ceea ce mă preocupa acum era vipera ― copiii mei străbăteau adesea
acea cărare.
După-amiază am plecat în căutarea ei. Vizuina ei ― ca să zicem așa ―
era într-o zănoagă înconjurată de bolovani, plină de bălării de nepătruns,
[26]
care-ți ajungeau până la brâu. Niciodată nu se pusese foc pe-acolo .
Era. Ușor să o găsești, dacă o căutai bine, dar încă și mai ușor era să
calci pe ea. Și asemenea colți lungi de doi centimetri nu cruță, chiar dacă
[27]
porți cizme de junglă .
În acea după-amiază căldura era zdrobitoare și vântul arzător dinspre
nord bătea mai tare ca niciodată. Am ajuns la locul cu pricina și,
îndepărtând bălăriile una câte una, cu maceta, am început să caut lighioana.
Îndepărtam tulpinile și zăream câte o bucată de pământ întunecat, uscat.
Atâta tot. Mai făceam un pas, iarăși îndepărtam ierburile cu maceta ― din
nou o bucățică de pământ sterp. Și așa, pas cu pas.
Dar, atunci când ești sigur că dintr-o clipă într-alta o să dai peste
lighioană, te cuprinde o tensiune nervoasă deloc neglijabilă. Cu fiecare pas
mă apropiam de clipa confruntării ― căci, fără îndoială, lighioana aici își
avea bârlogul, iar pe arșița asta nici măcar unui șarpe yarară nu-i vine să
iasă la plimbare.
Mergeam în vârful picioarelor. Brusc, dând la o parte bălăriile, am zărit-
o. Vedeam o bucată de pământ cam cât o farfurie: vipera tocmai trecea,
aproape atingându-mi cizma.
 Ei, nu-i nimic în viața asta mai lung decât o viperă de un metru optzeci
care trece cum ar veni pe bucățele ― căci din ca nu vedeam decât ceea ce-
mi îngăduia deschiderea între bălării pe care o făcusem cu maceta.
Era un spectacol foarte agreabil: un yararacusu, cel mai mare pe care-l
văzusem vreodată și, fără îndoială, cel mai frumos dintre șerpii yarară care,
la rândul lor, sunt cei mai frumoși din familia viperelor, cu excepția
șerpilor coral. Pe trupul său negru, de un negru catifelat, se întretăiau în
romburi late benzi aurii. Negru și auriu: vă dați seama. În plus, ăsta e cel
mai veninos dintre șerpii yarară.
Și trecu, trecu îndelung. Când se opri, i se mai vedea vârful cozii. Mi-am
întors privirea acolo unde bănuiam că-i este capul și am zărit-o lângă mine,
ridicată, privindu-mă fix. Descrisese o curbă și acum stătea nemișcată,
supraveghindu-mă.
Bineînțeles, vipera nu avea poftă de luptă ― ea evită confruntarea cu
omul. Dar eu aveam poftă de luptă, și încă ce poftă! Astfel încât am lovit-o
cu latul macetei, în așa fel încât să-i frâng doar șira spinării ― doream să
naturalizeze acel exemplar.
Am lovit din plin și cu putere: ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Lighioana, speriată, zvâcni înapoi cam o jumătate de metru, apoi rămase
nemișcată. În expectativă ― însă, de astă dată, cu capul ceva mai ridicat.
Dacă vă puteți închipui, mă privea.
în câmp deschis aș fi lăsat să dureze o clipă mai mult acest duel oarecum
psihologic, dar încurcat în acele bălării nu-mi puteam permite. Am lovit a
doua oară, de astă dată cu tăișul acelei maceta, ochind vertebrele gâtului.
Cu o fulgerătoare iuțeală, șarpele se încolăci în jurul capului său, se ridică
în spirală și căzu, desfăcându-și încet inelele: murise.
Am adus vipera acasă: avea un metru și optzeci și cinci de centimetri, cu
precizie. Olivera o recunoscu pe dată, deși această specie nu prea se
întâlnește la sud de Misiones:
― A! A! Yararacusu! Mă gândeam eu… Vai ce multe dintr-astea am
omorât eu la Foz-do-Iguazu! Frumoasă pradă!… Ce bine o să-i stea în
colecția matale, șefule!
în ceea ce o privește pe bolnavă, după patru zile putu să meargă, de bine-
de rău. Fiind mușcată într-o regiune puțin vascularizată și de către o viperă
care cu două zile mai-nainte își golise parțial glandele cu venin în
foxterierul meu, a scăpat ușor. Cu toate acestea, am avut o mică surpriză
extrăgând veninul lighioanei: din fiecare colț au ieșit 21 de picături,
aproape două grame de venin.
Olivera nu arătă nici cea mai mică nemulțumire la plecarea fetei. O privi
cum se îndepărta, șchiopătând puțin, pe cărare, cu legăturica ei de haine:
― Drăguță fetiță, spuse arătând-o cu bărbia. Într-o zi o s-o iau de
nevastă.
― Bine-ai face, i-am zis.
― Ei, dar până atunci matale n-o să mai fie nevoie să umbli cu
revolverul: pac! pac!
Deși, fără să ceară bani, le făcuse servicii la unii dintre tovarășii săi,
zilierul meu nu se bucura de mare simpatie printre ei. Într-o zi l-am trimis
să-mi aducă din sat un butoi ― pentru asta ar fi avut nevoie cel puțin de un
cal, dacă nu chiar de căruță. Când i-am spus-o, Olivera a dat din umeri și s-
a dus pe jos. Magazinul la care-l trimisesem se afla la o leghe de casa mea
și trebuia să treacă printre ruinele fostei mânăstiri iezuite. Tot satul l-a văzut
pe Olivera întorcându-se cu butoiul: bătuse în capace două cuie și prinsese
de ele o bucată de sârmă cu ochiuri la capăt. Rostogolea butoiul trăgându-l
după el.
O asemenea șmecherie și faptul că mergea pe jos, deși avea cal, erau de-
[28]
a uns să-l discrediteze în ochii lucrătorilor cu luna de prin partea locului.
La sfârșitul lunii februarie i-am încredințat lui Olivera defrișarea totală a
costișei de munte sub care plantasem yerba mate. La câteva zile după ce
purceserăm la lucru a venit să mă vadă un zidar, un cetățean german din
Frankfurt, livid de palid și cu vorba domoală și privirea fixă. Mi-a cerut
[29]
mercur, pentru a putea descoperi „o hazna” .
Modul de lucru era foarte simplu: la locul bănuit se făcea o mică groapă
și se punea pe fundul ei mercurul învelit într-o cârpă. Apoi se astupa
groapa. Deasupra, chiar pe pământ, se punea o bucată de aur ― lanțul de
aur al zidarului nostru, în acest caz. Dacă într-adevăr acolo se afla
„haznaua”, puterea comorii atrăgea aurul, care era atacat de mercur. Fără
mercur nu se putea face nimic. I-am dat mercurul și omul a plecat, deși i-a
fost destul de greu să se hotărască să se urnească din loc.
în statul Misiones și în întreaga regiune nordică unde, pe vremuri, se
[30]
așezaseră iezuiții, e o credință înrădăcinată că iezuiții, înainte de a pleca ,
au îngropat bani și alte odoare. Puțini dintre locuitorii acelor regiuni nu au
încercat vreodată să dea de urma unei comori, o „hazna” cu bani, cum îi zic
pe-acolo. De multe ori semnele sunt limpezi: o grămadă de pietre, într-un
loc unde nu sunt pietre, o grindă veche, din lemn de lapacho, pusă într-o
poziție stranie, o coloană de gresie părăsită prin munți.
Olivera, care tocmai lăsase munca pentru a veni să ia o pilă să-și ascută
maceta, asistă la întâmplare. Ascultă surâzând și tăcu chitic. Dar când fu să
se întoarcă la lucru îmi spuse, întorcând capul:
― Neamțu-i nebun… Asta-i comoara! Uite, în. Mâinile astea! Și-și
strângea încheieturile.
De aceea, am fost foarte surprins atunci când, într-o noapte, Olivera a
intrat pe neașteptate în atelier ca să mă poftească la o raită prin munți.
― În noaptea asta, îmi spuse el cu glas șoptit, voi dezgropa „haznaua”…
Am dat peste o „hazna”…
Eu aveam nu știu ce treabă. Eram, fără îndoială, curios să aflu prin ce joc
al destinului un asemenea sceptic fusese convertit la credința în „haznale”,
dar eu nu știam cine-i Olivera al meu. Mă privea surâzând, cu ochii holbați,
cu aerul aproape provocator al unui iluminat, dovedindu-și în felul său
sentimentele față de mine.
― Sst! Pentru noi doi… E o piatră albă, acolo, printre bălării… Hai să
mergem.
Ce puteam să fac, ce să-i mai zic? Comoara nu> mă ispitea, dar mă
ispiteau hârburile pe care ar fi putut să le găsească ― ceea ce se întâmplă
destul de adesea. I-am urat, deci, noroc bun, cerându-i doar ca, în caz că
găsește vreun urcior frumos, să mi-l aducă fără să-l spargă. Mi-a cerut
maceta mea Collins și i-am dat-o. Și după asta dus a fost.
Totuși, tare mă mai ispitea să fac o plimbare ― luna pătrunzând
întunecimile pădurii din Misiones este spectacolul cel mai frumos care se
poate vedea. Eram și obosit de atâta muncă, drept care am hotărât să-l
însoțesc puțin. Locul unde Olivera începuse defrișarea se afla la o mie cinci
sute de metri de casă, în partea dinspre sud a muntelui. Am pornit deci cot
la cot, eu fluierând, el tăcut și cu buzele țuguiate, privind coroanele
arborilor, după obiceiul său. Ajungând în sectorul său de lucru, Olivera se
opri, ciulind urechile.
Bălăriile ― contrastând, în lumina puternică și rece a lunii cu
întunecimea pădurii ― pădurea acoperite de burniță. Trunchiurile tăiate se
distingeau, negre, pe jos, violent luminate dintr-o parte. Plantele de yerba
mate, numai lumini și umbre, păreau de un cenușiu catifelat pe câmp,
nemișcate, lucioase de rouă.
Singurul lucru care părea să-l muncească era ca nu cumva să facă
zgomot. În plus, era evident că dorea să fie lăsat singur. Îmi zise, deci, „Pe
mâine, șefule”, și o luă printre bălării. Mult timp l-am tot văzut sărind peste
trunchiurile doborâte.
M-am întors, fără grabă. După o zi de muncă „vara, după ce de-abia cu
șase ore mai-nainte te apuca fotofobia de atâta lumină orbitoare, pe la ora
zece seara, când simți căldura păturii și răcoarea pernei, ce nespus de
frumoasă e prospețimea unei nopți de pe acele meleaguri!
Tar acea noapte era foarte frumoasă: eram la liziera unei păduri foarte
înalte, neumblată. Pământul, de-a lungul cărării, era luminat de raze de o
albeață înghețată, atât de puternice încât în părțile neluminate parcă se
deschideau prăpăstii întunecate. Sus și pe laturi, deasupra formelor
întunecate ale pădurii, lumina cobora în triunghiuri ample, lovindu-se de
câte un trunchi, scurgându-se în jos precum, un șuvoi de argint. Pădurea,
foarte înaltă și tainică, avea un relief fantastic, luminată oblic părea o
catedrală gotică. Din întunecime se auzea, din când în când, plângerea
bruscă o păsării urutau.
Am mers astfel o bună bucată, fără să mă pot hotărî să mă întorc acasă.
Olivera, între timp, își zdrelea probabil mâinile săpând în pământul
bolovănos. Să-i fie de bine, îmi spusei.
Ei, asta a fost pentru ultima oară când l-am văzut pe Olivera. Nu a mai
venit nici a doua zi, nici a treia zi și nici în vreuna din zilele ce au urmat.
Nu mi-a mai ajuns la urechi nicio veste despre el. Am întrebat prin sat.
Nimeni nu-l zărise, nimeni nu avea habar de ce se întâmplase cu zilierul
meu. Am trimis scrisoare la Foz-do-Iguazu, cu același rezultat.
Și mai e ceva: precum am zis, Olivera era tipicar ca nimeni altul în
problemele bănești. Îi datoram salariul pe o săptămână. Dacă l-ar fi apucat
dorința bruscă de a pleca, chiar în acea noapte, nu ar fi făcut-o în ruptul
capului fără a-și aranja mai întâi socotelile.
Dar atunci ce s-a întâmplat cu el? Ce comoară o fi găsit? Cum de nu i-am
dat de urmă nici la Puerto Viejo, nici la Itacurubi sau Balsa, unde ar fi
trebuit să ia vaporul?
Nu am găsit până acum un răspuns și cred că nu voi găsi niciodată
dezlegarea. Dar cu trei ani în urmă am avut o pățanie foarte neplăcută, în
chiar acel loc pe care Olivera nu a mai apucat să-l desțelenească.
Iată ce surpriză am avut: abandonasem timp de un an întreg plantația din
motive pe care le trec sub tăcere; pădurea dăduse lăstari noi, sufocând
colțurile fragede. Zilierul pe care l-am trimis acolo se întoarse spunându-mi
că la prețul la care ne tocmisem nu era dispus să se apuce de lucru ― dacă
s-a văzut vreodată un zilier apucându-se într-adevăr de lucru decât dacă
șeful știe și el ce-i aia o maceta.
Am mărit plata, așa cum era cinstit, și oamenii s-au pus pe treabă. Erau
doi: unul tăia, celălalt curăța crăcile. Timp de trei zile, vântul dinspre sud
îmi aduse, îmbogățit de ecourile pădurii, sunetul neîncetat și trist al
loviturilor de topor. Se auzea fără încetare ― nu făceau pauză nici la
amiază. Poate că mânuiau securea cu schimbul. De nu, brațele și șalele
celui care ținea securea erau într-adevăr foarte puternice.
Dar la sfârșitul celei de-a treia zi, iată că-mi vine zilierul care curăța cu
maceta crăcile, cu care mă tocmisem, și-mi spune că nu mai vrea sa
defrișeze mai departe, căci nu mai vroia să lucreze cu tovarășul său.
― Dar de ce? l-am întrebat mirat.
Nu am putut scoate de la el un răspuns limpede. Până la urmă mi-a spus
că tovarășul său nu lucra singur.
Atunci mi-am amintit de o legendă care se referea la asta, și am înțeles: îl
avea pe diavol părtaș la muncă. De aceea nu obosea niciodată.
Nu am ridicat nicio obiecție și am mers să văd cât lucrase. De-abia ce-l
văzui pe zilierul ce muncea cu dracu’, că-l și recunoscui. De multe ori
trecuse călare prin fața casei mele și de fiecare dată admirasem luxul gătelii
sale și a calului său ― deși era un simplu zilier. În plus, era chipeș și avea
niște plete uleioase și linse, de om din Sud. Mergea întotdeauna cu calul la
pas și nu s-a ostenit niciodată să mă privească, în trecere.
Cu acea ocazie l-am văzut de-aproape. Muncea fără cămașă și am înțeles
cu ușurință că musculatura sa atletică, completată de antrenamentul perfect,
sobrietatea și seriozitatea sa, făceau minuni. Uitasem de chica ce nu
cunoscuse foarfecă, uitasem de felul provocator în care se plimba călare:
totul dispăruse aici, în pădure, și aveam în față un tânăr asudat, surâzând
copilărește. Iată, așa arăta omul ce lucra în tovărășie cu dracu’.
Și-a pus cămașa și am inspectat împreună parcela. Cum el singur trebuia
să ducă la bun sfârșit defrișarea, am mers peste tot. Soarele tocmai apusese,
era destul de frig ― acel frig din Misiones, unde termometrul scade de cum
asfințește soarele. Ne-am oprit o clipă în capătul sud-estic al pădurii, unde
aceasta se învecina cu tarlaua ― căci nu știam până unde făcea osteneala să
curățăm acea jumătate de hectar, aproape toate tufele de yerba mate fiind
uscate.
Am aruncat o privire la grosimea trunchiurilor şi apoi în sus la bogăția
coroanelor. Acolo sus, în cele mai de sus crăci ale unui arbore, am zărit
atunci ceva foarte straniu: două obiecte negre, lungi. Ceva ce semăna cu un
cuib de pasăre. Se vedea foarte bine, contrastând pe albastrul cerului.
― Ce-i aia? l-am întrebat pe tânăr.
El a privit o clipă, apoi și-a plimbat privirea de-a lungul întregului
trunchi.
― Cizme. Îmi zise.
M-a trecut un frison și pe dată mi-am adus aminte de Olivera. Cizme?…
Da. Erau înțepenite invers, cu galoșul în sus, și bine fixate cu talpa în furca
unor crăci. Jos, nu era nimic: doar tureacurile goale.
Nu știu ce culoare vor fi avut în plină lumină, dar, la acea oră, în
întunecimea pădurii, desprinzându-se nemișcate pe cerul palid, erau negre.
Câtva timp am măsurat din ochi arborele, de sus până jos și de jos până
sus.
― Putem să ne cățărăm? l-am întrebat din nou pe tânăr.
Urmă o clipă de tăcere.
― N-ai cum…
Cândva totuși te vei fi putut cățăra în acel copac ― ceea ce a și făcut
acel om. Căci nu era de crezut că cizmele ajunseseră acolo sus de la sine.
Singura explicație logică e că un om încălțat cu cizme s-a urcat acolo sus ca
să privească, să caute un stup sau cine știe ce. Fără să-și dea seama și-a
sprijinit prea tare picioarele de furca acelor crăci; și brusc, nu știu de ce, a
căzut pe spate, lovindu-și ceafa de trunchiul copacului. Omul a murit pe
dată sau și-a venit în fire mai târziu, dar nu mai avea putere să se aplece
până la acele crăci și să-și dezțepenească cizmele. Până la urmă ― și poate
după o așteptare mai îndelungată decât s-ar fi putut crede ― a rămas
nemișcat, mort de-a binelea. Apoi trupul i-a putrezit și încet-încet cizmele
s-au tot golit până ce au rămas goale cu totul.
Tot acolo erau și acum, una lângă alta, parcă înghețate ― și pe mine mă
cuprinsese frigul în acel asfințit de iarnă.
 E de la sine înțeles că nu am mai găsit nici cea mai mică urmă a acelui
om la rădăcina copacului.
Totuși nu cred că acele rămășițe să fi fost cele ale lui Olivera, fostul meu
zilier. Nu se cățăra el prin copaci, cu atât mai puțin noaptea. Dar atunci,
cine s-a cățărat?
Nu știu. Dar, din când în când, aici, în Buenos Aires, când după o zi de
vânt dinspre nord simt furnicături în degete și caut fără să-mi dau seama
maceta, mă gândesc că într-o zi sau alta mă voi întâlni, pe neașteptate, cu
Olivera. Ne vom întâlni pe neașteptate, iar el îmi va pune mâna pe umăr,
surâzând:
― Ei, șefule, șefule! Frumos am mai lucrat cu matale, acolo, în
Misiones!
INSOLAȚIE
Cățelandrul Old ieși pe poartă și traversă curtea, mergând drept înainte,
leneș. Se opri la marginea pășunii. Miji ochii, îndreptă spre pădure nasul
său fremătând și se așeză liniștit. În fața ochilor i se întindea monotona
câmpie din El Chaco, când pădure, când câmpuri cultivate, o alternanță
bicoloră de negru și crem. Pădurea se zărea la orizont, din trei părți,
învecinându-se cu tarlaua defrișată. Înspre apus, câmpul se lărgea, formând
o poiană întinsă, dar înconjurată din toate părțile, deși de departe, de liziera
întunecată a selvei.
La această oră matinală orizontul, a cărui strălucire de amiază rănește
ochii, e o simplă linie, netedă, odihnitoare. Nu era un nor pe cer, nicio
adiere în văzduh. Sub cerul argintiu și liniștit câmpul degaja un miros
tonic, proaspăt care te făcea să te gândeşti, melancolic, cât de mult chin îți
cereau muncile pământului pe acea arșiță și cu cât de mică răsplată.
Milk, tatăl cățelandrului, traversă și el curtea și veni alene să se așeze
lângă el, cu un geamăt de plăcere. Rămaseră nemișcați: încă nu se treziseră
muștele.
Old, oare de câtva timp privea liziera pădurii, observă:
― E răcoroasă dimineața.
Milk urmări privirea cățelandrului și rămase cu ochii țintă, clipind
distrat. După un timp zise:
― În copacul ăla sunt doi ulii.
își întoarseră privirea, indiferenți, după un bivol care trecea și apoi
continuară să privească, ca de obicei, în jur.
între timp, la răsărit cerul începea să se împurpureze și orizontul își și
pierduse limpezimea sa matinală. Milk își încrucișă labele din față, mișcare
ce-i pricinui o ușoară durere. Își privi labele fără să se miște, apoi se hotărî
să le adulmece. În ziua precedentă își scosese un spin și, amintindu-și de
acea durere, linse îndelung laba suferindă.
― Nu puteam să merg, exclamă el, în concluzie.
Old nu înțelese despre ce vorbea. Milk adăugă:
― Sunt mulți spini.
De astă dată cățelandrul înțelese. Și răspunse, vorbind ca pentru sine,
după o lungă tăcere:
― Sunt spini mulți.
 Apoi amândoi tăcură, încredințați de asta.
Soarele răsări și, în lumina primelor sale raze, răsună tumultuosul strigăt
ascuțit.al curcanilor sălbatici. Câinii, în lumina aurie a soarelui de-abia
răsărit, întoarseră privirea, clipind fericiți, savurând tihna aceea. Unul după
altul mai veniră alți trei câini să li se alăture: Dick, taciturnul, preferatul
stăpânului. Prince, a cărui buză de sus, ruptă în lupta cu o jivină, îi lăsa
colții dezveliți și Isondu, cel cu nume indian. Cei cinci foxterrieri, lungiți,
adormiră plini de tihnă.
După un ceas ridicară capetele. Auziseră pasul stăpânului, care cobora
scările, de partea cealaltă a casei. Straniu rancho mai era acela: avea două
caturi ― cel de jos de paiantă și cel de sus de lemn ― cu cerdacuri și
balustrade, ca o cabană. Mister Jones, cu prosopul pe umăr, se opri o clipă
în colțul casei și privi soarele, care apucase să se înalțe. Avea încă privirea
fixă și trăsăturile înmuiate de singuratica sa petrecere de azi-noapte ―
băuse până mai târziu decât de obicei la whisky.
în timp ce se spăla, clinii se apropiară și-i adulmecară cizmele, dând
alene din coadă. Ca și fiarele dresate, clinii simt de departe când stăpânul a
băut ceva. Se îndepărtară încet și. Se lungiră jos, dar căldura din ce în ce
mai mare îi făcu în curând să caute umbra cerdacului.
Acea zi se anunța a fi la fel ca și celelalte care o precedaseră, de-a lungul
întregii luni: o zi de arșiță, cu cer senin, de metal topit parcă, cu paisprezece
ore de soare arzător, atât de arzător că zvânta într-o clipă pământul udat,
acoperindu-l cu o crustă alburie. Mister Jones s-a dus pe tarla, a văzut ce
muncă se făcuse cu o zi înainte, apoi s-a întors acasă. N-a făcut nimica
întreaga dimineață. Apoi a prânzit și s-a dus să-și facă siesta.
Zilierii s-au întors la două la prășit, în pofida arșiței care domnea la acea
oră ― plantația de bumbac era plină de buruieni. Câinii s-au dus după ei: le
plăceau muncile câmpului de când, în iarna precedentă, învățaseră să
mănânce viermii albi pe care-i scotea la iveală plugul, sfădindu-se cu ulii
care-i jinduiau și ei. Se întinseră deci pe sub tufișurile de bumbac,
acompaniind ou gâfâitul lor zgomotul surd al sapelor.
între timp arșița creștea. Deasupra peisajului tăcut și potopit de lumina
soarelui, văzduhul vibra, dând năluciri. Pământul, când îl săpai, dogorea ca
un cuptor. Zilierii îndurau căldura, cu capul acoperit cu o bucată de pânză,
tăcuți, așa cum muncesc ei de obicei la câmp. În căutarea umbrei răcoroase,
în fiece clipă câinii își schimbau locul. Se lungeau pe pământ, dar năduful îi
făcea să se ridice așezați pe labele dinapoi: așa puteau respira mai în voie.
în fața ochilor lor strălucea sub soare un capăt argilos de tarla ― nici nu
încercaseră să-l are. Deodată, căţelandrii îl văzu acolo pe mister Jones:
așezat pe un trunchi, îl privea fix. Old se ridică, dând din coadă. Ceilalți se
ridicară și ei ― neliniștiți însă, zbârliți.
― E stăpânul! spuse căţelandrii, mirat de atitudinea celorlalți.
― Nu, nu-i el, răspunse Dick.
Cei patru câini se adunaseră unul într-altul, mârâind înnăbușit, fără a-l
scăpa din ochi pe mister Jones, care stătea nemișcat ca și mai-nainte,
privindu-i. Neîncrezător, cățelandrul vru să-i iasă în cale, dar Prince își
arătă colții:
― Nu-i el, e Moartea.
Cățelandrului i se zbârlise părul pe spinare de frică. Se întoarse printre
ceilalți.
― E stăpânul, mort? întrebă, neliniștit. Ceilalți, fără a-i răspunde, se
puseră pe lătrat, furioși, dar temători totodată. Dar mister Jones pierise
acum în văzduhul încins de arșiță, care făcea contururile, imprecise, să
onduleze asemeni valurilor.
Auzind lătrăturile, zilierii priviră într-acolo, dar nu zăriră nimic. S-au
uitat în jur, de n-o fi vreun cal pe câmpie, apoi se aplecară din nou asupra
uneltelor.
Foxterrierii se întoarseră, la pas, acasă. Cățelandrul, cu blana încă
zbârlită, când o lua înainte cu pasu-i scurt și nervos, când rămânea în urmă.
Aflase din experiența celorlalți, că, atunci când cineva urmează să moară,
apare astfel mai-nainte.
― Și cum de știți că ăla pe care l-am văzut nu era chiar stăpânul, în
carne și oase?
― Fiindcă nu era el, îi răspunseră ceilalți, fără poftă.
Deci va veni Moartea, iar ei îi va urma schimbarea de stăpân, suferințele,
loviturile! Restul după-amiezii l-au petrecut alături de stăpân, triști și
neliniștiți. La cel mai mic zgomot mârâiau, nici ei nu știau la ce.
în sfârșit, soarele apuse după palmierii negri de lângă râu și, în tihna
nopții smălțuită de stele, câinii se risipiră prin jurul casei, în timp ce mister
Jones, treaz, își începea obișnuita-i veghe lângă sticla de whisky. La miezul
nopții îi auziră pașii, apoi cizmele căzând pe dușumeaua de scânduri și
lumina se stinse. Atunci cânii simțiră încă și mai apropiată schimbarea de
stăpân și, însingurați, pe lângă temeliile casei cufundate în întuneric, se
puseră pe plâns. Plângeau în cor, transformându-și hohotele convulsive și
seci în urlete înăbuşite de durere. Prince continua să urle cântat, în timp ce
ceilalți luau plânsul de la capăt. Cățelandrul nu știa decât să latre. Orele
nopții treceau și cei patru clini mai în vârstă, adunați sub lumina lunii, cu
boturile întinse înspre înalturi, îndurerați ― căci stăpânul pe care aveau să-l
piardă îi hrănise bine și-i mângâiase ― continuau să-și plângă soarta
nenorocită.
A doua zi de dimineață, chiar mister Jones se duse după catârce, le
înhamă la grapă și munci până la nouă. Totuși nu era mulțumit. Pământul
nu fusese niciodată curățit ca lumea de pietre și, pe deasupra, cuțitele
grapei nu erau ascuțite: catârcele trăgeau prea repede și grapa sărea. S-a
întors să-i ascută brăzdarele, dar un șurub se rupse când o montă la loc ―
încă de când cumpărase unealta văzuse că ceva nu era în regulă cu acel
șurub. Trimise un zilier la exploatarea forestieră din apropiere,
recomandându-i să aibă grijă de cal, un cal bun, dar care nu rezistă la zăduf.
Privi cerul de metal topit al amiezii și insistă ca să nu-l lase să galopeze nici
măcar o clipă. Apoi se duse repede să prânzească și urcă în dormitor. Clinii,
care de-a lungul dimineții nu se îndepărtaseră niciun moment de stăpânul
lor, rămaseră pe cerdac.
Trecu și ora siestei, potopită de arșiță și tăcere. Soarele era atât de
arzător că toate în jur se vedeau ca prin ceață. Prin jurul casei pământul
albicios al curții, strivit de arșița soarelui de amiază, părea că fierbe
unduind în fața ochilor foxterrierilor somnoroși.
― N-a mai apărut, zise Milk.
Old. Auzindu-i spusa, ciuli brusc urechile. Incitat de acea amintire,
căţelandrii se ridică și se porni să latre, neștiind nici el de ce. Ceva mai
târziu tăcu, sforțându-se ca și ceilalți să se apere de muște.
― Nu mai vine, adause Isondu.
― Sub acea buturugă era o șopârlă, își aminti pentru prima oară Prince.
O găină, cu clonţul căscat și aripile deschise, traversă curtea încinsă,
mergând cu greutate din cauza căldurii. Prince o urmări leneș cu privirea și
sări brusc în picioare.
― Iarăși vine!
 Dinspre partea de nord a curții venea, singur, calul cu care plecase
zilierul. Câinii s-au adunat, înfingându-şi bine labele în pământ și lătrând cu
furie; simțeau cum se apropie Moartea. Calul venea cu capul în jos, părând
că e nehotărât în ce parte să se ducă.
Trecând prin fața casei, a făcut câțiva pași în direcția puțului, apoi s-a
topit încet în lumina nemiloasă. Mister Jones coborî: nu-i era somn. Tocmai
se pregătea să continue montarea grapei, când, pe neașteptate, îl zări pe
zilier întorcându-se călare. În pofida poruncii sale, probabil că venise la
galop pentru a se întoarce la această oră. De abia slobozit, odată sarcina sa
terminată, bietul cal, cu inima-i bătând nebunește, își plecă fruntea,
tremurând, și căzu pe o parte. Mister Jones îl trimise pe zilier în casă: nu
mai suporta să-i audă dezvinovățirile iezuite și nici nu voia să-l dea afară.
Dar câinii erau mulțumiți. Moartea, care-l căuta pe stăpânul lor, se
mulțumise să ia calul. Erau bucuroși, scăpaseră de griji și se pregăteau să o
ia după zilier, înspre gospodărie, când îl auziră pe mister Jones strigându-l:
îi cerea șurubul. Nu găsise: magazinul era închis, vânzătorul dormea…
Mister Jones, fără să-i răspundă, își luă casca și plecă el însuși în căutarea
piesei. Știa să reziste la arșiță ca un zilier, și o plimbare l-ar mai fi calmat.
Câinii o luară după el, dar se opriră la umbra primului roșcov; prea era
cald. Priveau, bine proptiți pe labe, încruntați și atenți, cum stăpânul lor se
îndepărta. Până la urmă îi învinse teama de singurătate: o luară după el,
alergând ușor.
Mister Jones făcu rost de șurub și se întoarse. Pentru a scurta drumul o
tăie de-a dreptul înspre fermă, ocolind curba prăfoasă a drumului. Ajunse la
pârâu și o luă peste pășune ― fâneața nedezțelenită dinspre Saladito, unde,
de când sunt ierburi pe pământ, fânul crescuse, se uscase și înverzise din
nou, fără ca focul să-l fi rărit vreodată. Paiele, arcuite ca niște bolți la
înălțimea pieptului, se întrețeseau, de nepătruns. Era greu să-ți croiești
drum pe-acolo; ar fi fost greu chiar dacă nu ar fi fost o asemenea arșiță, la
acea oră. Totuși, mister Jones o luă pe-acolo, înotând prin fânul răvășit și
plin de praf, lunecând în noroiul de la rădăcini, gâfâind de oboseală, sufocat
de praful acru, de salpetru.
Ajunse, în sfârșit, de cealaltă parte și se opri, dar era cu neputință, atât de
obosit fiind, să rămâi nemișcat sub acea arșiță. O luă din nou la drum.
Căldurii arzătoare, care de trei zile încoace era din ce în ce mai mare, i se
adăuga acum acea năbușeală ce prevestește vremea rea. Cerul era alb și nu
se simțea nicio adiere de vânt. Aerul se subțiase iar inima îi bătea nebună în
piept, tăindu-i respirația.
Mister Jones fu încredințat că trecuse dincolo de limitele rezistenței sale
fizice. De câtva timp încoace simțea că-i vuiesc urechile, în ritmul bătăilor
inimii. Se simțea ridicat în aer, ca și cum de dinlăuntru! Capului cineva i l-
ar fi ridicat. Amețea, privind pășunea. Grăbi pasul ca să scape odată… Și
deodată își reveni și își dădu seama că locurile se schimbaseră: fără să
observe, străbătuse o jumătate de leghe. Privi înapoi și din nou amețeala îl
cuprinse.
în acest timp, câinii îl urmau, mergând cu limba scoasă. Din când în
când, nemaiputând îndura, se opreau la umbra vreunui copac; ședeau,
gâfâind, apoi, curând, se întorceau să înfrunte arșița soarelui. La urmă, casa
fiind aproape, goniră mai repede.
în acea clipă Old, care mergea în față, îl văzu, dincolo de gardul de sârmă
al fermei, pe mister Jones, îmbrăcat în alb, venind înspre ei. Căţelandrul,
cuprins de-o aducere-aminte, întoarse capul înspre stăpânul său, apoi înspre
acea arătare.
― Moartea! Moartea!
Și ceilalți o zăriseră și lătrau, zbârliți, și o clipă crezură că va greși, dar,
ajungând la o sută de metri, se opri, privi grupul acela cu ochii săi
nepământeni, și înaintă.
― Stăpânul ar trebui să se gândească bine înainte de a-și urma drumul!
exclamă Prince.
― O să dea peste el! lătrară cu toții.
Și într-adevăr, celălalt, după ce ezită o clipă, începuse să se apropie, dar
nu drept înspre el, ca mai-nainte, ci pieziș, ca din întâmplare, dar în așa fel
încât urma să-i iasă drept înainte lui mister Jones. Câinii au înțeles că, de
astă dată, totul se sfârșise, căci stăpânul lor își urma drumul, cu același
mers, pășind ca un automat, fără să-și dea seama de nimic. Celălalt era
acum foarte aproape. Câinii își băgară coada între picioare și fugiră, urlând,
în lături. După o clipă, cei doi se întâlniră. Mister Jones se opri, se întoarse
și căzu fără cunoștință.
Zilierii, care-l văzuseră căzând, l-au dus în grabă la fermă, dar în van l-au
răcorit cu apă din belșug: a murit fără să-și mai revină în simțiri. Mister
Moorc, fratele său vitreg, a sosit de la Buenos Aires, a vizitat ferma un ceas
întreg, apoi în patru zile a lichidat întreaga exploatare, întorcându-se pe dată
în Sud. Indienii și-au împărțit între ei câinii: de atunci înainte, slabi și
râioși, minați de foame, se duceau în fiecare noapte să fure știuleți de
porumb de pe tarlalele altora..
TACUARA-MANSION
În fața rancho-ului din Misiones ce aparținea domnului Juan Brown, se
ridica un copac cu trunchiul gros și crăci răsucite, care umbrea casa
întreaga. Sub acest copac a răposat Santiago Rivet, tot așteptând ziua în
care se va putea întoarce acasă. A murit în circumstanțe destul de stranii ca
să merite să fie povestite.
Statul Misiones, aflat la marginea unei păduri de nepătruns ce începe aici
și se termină tocmai în Amazonia, e locuit de fel de fel de oameni cărora,
cu bună-credință, ai putea să le reproșezi orice, numai că ar fi plicticoși nu.
Chiar și în viața lipsită de interes a vreunui locuitor din nordul plasei
Posadas, tot mai găsești din ce să încropești două-trei povești despre
munca sau despre firea sa, dacă nu vreun episod sângeros. Ei, trebuie să
înțelegi că nu sunt nici timizi, nici sfioși de atâta civilizație tipii care, dintr-
o pornire de nestăvilit^ sau împinși de valurile vieții, au eșuat pe-acolo.
Deși nu era atât de pitoresc precum Joao Pedro ― căci vremurile se
schimbaseră și firea sa era alta ― don Juan Brown merită să fie remarcat,
dintre locuitorii acelor locuri.
Brown era argentinian și creol, deși avea un fel de-a fi foarte rezervat ce-
i trăda originile britanice. Urmase, în La Plata, timp de doi sau trei ani
Politehnica ― un student strălucit. Într-o zi, nu se știe de ce, își întrerupse
studiile și căile vieții îl aduseră înspre Misiones. Cred că mi-a spus odată că
a sosit la Iviraronu, cu gândul să stea câteva ore pentru ca să viziteze
ruinele. A trimis mai apoi să i se aducă de la Posadas valizele, gândind să
mai rămână vreo două zile,. Și acolo l-am întâlnit cincisprezece ani mai
târziu ― ani pe care-i petrecuse în acel loc, de care nu se îndepărtase nici
pentru un ceas. Regiunea nu-i stârnea defel interesul: rămăsese acolo pur și
simplu fiindcă nu se îndoia că nu merita osteneala să plece în altă parte.
Era un bărbat încă tânăr, gras și încă mai înalt decât gras ― cântărea o
sută de kile. Când călărea ia galop, lucru care i se întâmplă rar, se zicea că
spinarea calului se îndoia în așa hal, încât don Juan Brown trebuia să-l
ajute, proptindu-și picioarele în pământ.
Don Juan vorbea foarte arareori despre înfățișarea sa neobișnuită. Fața
sa lătăreață, obrajii bărbieriți, părul său lung și dat pe spate îl făceau să
[31]
semene cu un tribun de la 1893. Din pricina corpolenţei sale, respira cu
oarecare greutate. Cina întotdeauna la patru după-amiaza și, la căderea
nopții, sosea fără. Greș la bar, de era arșiță, de ploua cu găleata. Sosea
cocoțat pe căluțul său viteaz și, iarăși fără greș, pleca cel din urmă.
Oamenii îi spuneau pur și simplu don Juan, și atât fizicul cât și firea să le
inspirau un mare respect. Ce fel de fire avea don Juan Brown? Iată două
exemple.
Într-o noapte, juca cărți cu judecătorul de pe-atunci. Judecătorul era în
pasă proastă și încercă să trișeze. Don Juan își privi, tăcut, adversarul și-și
urmă jocul. Metisul prinse curaj și, cum norocul continua să-l favorizeze pe
don Juan, el încercă din nou să trișeze. Juan Brown aruncă o privire cărților
și spuse liniștit judecătorului:
― Din nou ai trișat, mai dă o dată cărțile.
Metisul s-a dezvinovățit cu mare volubilitate și a trișat din nou. Cu
același calm, don Juan l-a prins asupra faptului.
― Iarăși ai trișat, mai dă o dată cărțile.
într-o noapte, în timpul unei partide de șah, lui don Juan i-a căzut
revolverul și s-a descărcat. Fără o vorbă, Brown și-a luat revolverul de pe
jos și a continuat jocul; în răstimp, cei din jur făceau mare zarvă, fiecare
crezând că încasase glonțul. La urmă, se află că glonțul nimerise chiar în
piciorul lui don Juan.
Brown trăia singur la Tacuara Mansion (astfel numită fiindcă era într-
adevăr construită din trestie tacuara, deși în această denumire intra și un
[32]
strop de ironie ). Avea un bucătar ungur, un om cu o privire dură și
sinceră, care părea că arunca vorbele printre dinți, atunci când vorbea. Îl
idolatriza pe don Juan care, în ceea ce-l privește, de-abia dacă îi adresa vreo
vorbă.
Și o ultimă trăsătură la acest portret: de-abia mulți ani mai târziu, când la
Iviraronu cineva aduse un pian, lumea află că don Juan era un excelent
pianist.
Totuși, cea mai stranie trăsătură de caracter a lui don Juan Brown era
„prietenia” sa cu monsieur Rivet, al cărui nume era, de fapt, în acte,
Santiago-Guido-Luciano-Maria Rivet.
Acesta din urmă era perfectul tip de epavă umană, aruncat tocmai la
Iviraronu de ultimele valuri ale tumultoasei sale existențe. Sosise în țară cu
douăzeci de ani mai-nainte și, apoi, condusese în chip strălucit, ca director
tehnic, o distilerie din Tucumăn; încetul cu încetul, puterile minții îl
părăsiseră până ce, în sfârșit, eșuase la Iviraronu, ajuns la halul de epavă
umană.
Nu se știe cum ajunsese acolo. Într-o zi, pe înserat, stăteam așezați în
fața barului și l-am văzut venind dinspre muntele cel cu ruine. Era însoțit
de Luisser, lin mecanic ciung pe cât de sărac pe-atât de vesel, care veșnic
zicea că lui nu-i lipsește nimica, deși îi lipsea un braț.
în acea vreme, mecanicul cel optimist se apucase de distilat frunze de
portocal, cu ajutorul celui mai original alambic ce se poate închipui. Vom
mai vorbi despre asta. Dar în acele clipe, cuprins cum era de febra
distilatului, sosirea unui specialist în chimie industrială de talia lui Rivet a
exacerbat la culme închipuirile sărmanului ciung. El ne-a spus cine-i
monsieur Rivet, prezentându-mi-l, la bar, într-o sâmbătă noaptea. De
atuncea, Rivet începu să onoreze barul cu prezența sa.
Monsieur Rivet era un omuleț zgribulit și foarte slab, care duminicile își
pieptăna părul sub forma a două valuri lucioase de unsoare care-i cădeau de
amândouă părțile frunții. Barba-i era veșnic nerasă, deși niciodată nu o lăsa
să crească; buzele-i erau veșnic crispate într-o schimă de profund dispreț
față de tot și toate și, în special, față de doctorii din Iviraronu. Când venea
vorba, în bar, despre uscarea plantei yerba mate, oricât de înțeleaptă ar fi
fost acea întreprindere, de-abia de reușea să-l facă pe chimist să scuipe,
disprețuitor, rostind întretăiat:
― Pfi! Doctorași… Habar n-au… Pfi! Porcărie.
Din toate sau aproape toate punctele de vedere, omul nostru era exact
polul opus al impasibilului Juan Brown. Ce să mai zicem, de aspectul lor
fizic ― căci nu se mai văzuse nicicând, în vreo cârciumă din Alto Parana,
om cu umeri mai înguști și mai slab decât rahiticul Mosu Rivet. De asta ne-
am putut însă deplin da seama doar în acea noapte de duminică, când
chimistul își făcu intrarea în bar îmbrăcat cu un costumaș negru, nou-nouț,
de adolescent ― atât de strimt că-l strângea la umeri și la pulpe. Dar Rivet
părea mândru de el și-l purta doar în serile de sâmbătă și duminică.
Barul despre care am vorbit mai-nainte ținea de un mic hotel, fiind
destinat răcoririi turiștilor care soseau iarna la Iviraronu, ca să viziteze
faimoasele ruine ale misiunii iezuite și care, după ce prânzeau, își
continuau drumul spre Iguazu sau se întorceau la Posadas. În restul
timpului, barul era al nostru, folosit drept punct de întâlnire perpetuu al
locuitorilor cu ceva cultură a cătunului Iviraronu: șaptesprezece cu totul. Și,
lucru de mirare printre acești pădureni amestecați, toți șaptesprezece jucau
șah, și încă bine. Astfel încât taifasul își urma uneori cursul pe tăcute, în
jurul a cinci sau șase table de șah, deși cea mai mare parte dintre jucători
nu-și puteau termina iscălitura fără a-și șterge de două sau trei ori mâinile
asudate.
La miezul nopții barul rămânea pustiu, cu excepția zilelor în care don
Juan își petrecuse dimineața întreagă și după-amiaza făcând turul tuturor
crâșmelor din Iviraronu. Atunci don Juan nu mai putea fi mișcat din loc.
Nopți grele pentru barman, căci Brown era cel mai strașnic băutor din
întreaga regiune! Sprijinit de tejgheaua barului, asista la trecerea succesivă
a ceasurilor, fără a se mișca și fără să pară a-l auzi pe barman, care din
minut în minut ieșea afară și la întoarcere, îl prevenea pe Brown că stă să
plouă.
Cum și monsieur Rivet se arăta a fi foarte rezistent, în curând fostul
inginer și fostul chimist ajunseră să se întâlnească adesea în doi. Totuși, nu
trebuie să se creadă că țelul și scopul în viață comun al celor doi ar fi
mijlocit cea mai mică licărire de prietenie între ei. Don Juan Brown, după
ce-i spunea, sau mai curând mormăia, bună seara, nici nu-și mai amintea
de tovarășul său de chef. Monsieur Rivet, în ceea ce-l privea, nu-l scutea
nicidecum pe Juan Brown de disprețul general pe care-l nutrea față de
licențiații din Iviraronu, printre care, evident, îl socotea și pe don Juan. Își
petreceau noaptea singuri, în doi, și uneori continuau cheful de-a lungul
întregii dimineți, în prima crâșmă deschisă ce-o întâlneau în cale: dar nici
măcar nu se uitau umul la altul.
Aceste stranii întâlniri deveniră mai frecvente în iarna în care mecanicul
încercă să fabrice alcool din portocale, sub îndrumarea chimistului. După ce
încercarea se sfârși prin catastrofa pe care am povestit-o în altă ocazie.
Rivet veni în fiecare seară la bar, îmbrăcat în strimtul său costum negru. Și
cam tot pe atunci, când don Juan trecea printr-o pasă proastă, avură
amândoi prilejul să petreacă astfel, în doi, de multe ori ― până cC ultima
întâlnire a fost fatală.
Din pricinile mai sus expuse și datorită profitului evident pe care
crâșmarul îl obținea astfel, el petrecea nopți albe, ocupat numai cu
umplerea paharelor celor doi tovarăși și cu reînnoirea proviziei de alcool a
[33]
lămpii care lumina încăperea. Bineînțeles, era frig în acele nopți de iunie ,
astfel încât într-o seară crâșmarul. Se dădu bătut și, după ce încredință
onorabilului don Brown restul damigenei de rachiu de trestie de zahăr, se
duse la culcare. Trebuie să mai spunem că Brown singur acoperea
cheltuielile făcute în doi.
Deci don Juan și monsieur Rivet rămăseseră singuri pe la ora două
noaptea. Brown stătea la locul său obișnuit, dur și impasibil ca întotdeauna,
pe când chimistul se plimba agitat de colo-colo, cu fruntea asudată: afară
cădea o lapoviță înghețată.
Timp de două ore nu se întâmplă nimic, dar, atunci când bătu ora trei,
damigeana se goli. Amândoi își dădură seama de asta: don Juan privi
îndelung în gol, drept în față, cu ochii săi bulbucați și sticloși. Până la
urmă, întorcându-se, aruncă o privire damigene! Goale, apoi își reluă
postura inițială. Mai trecu ceva timp până ce din nou el examină
damigeana; până la urmă, o luă și o scutură, cu gâtul în jos, pe tejghea:
nimic. Nici măcar un strop.
O criză de dipsomanie poate fi oprită în multe feluri, dar în niciun caz
prin neașteptata lipsă de băutură. Din când în când, chiar la ușa barului,
tăcerea era sfâşiată de cântul strident al unui cocoș: Brown ofta, iar Rivet
pierdea șirul pașilor săi. Până la urmă cântul cocoșului sfârși prin a
dezlega limba chimistului, care izbucni în imprecații bălmăjite adresate
„doctorașilor”. Don Juan Brown nu acordă nici cea mai mică atenție
pălăvrăgelii sale zănatece, dar, tot auzindu-l pe fostul chimist zicând:
„Porcărie… nimic nu știu…”, Juan Brown îl țintui cu privirea sa grea, și-i
zise:
― Și matale ce știi?
Rivet, în fugă, împrăștiind stropi de salivă, începu atunci să-l insulte în
fel și chip pe don Juan, care-l urmărea, încăpățânat, cu privirea. Până la
urmă oftă și privi din nou în lături:
― Franțuz blestemat…
Situația devenea de neîndurat. După ce stătu îndelung cu ochii ațintiți
asupra lampei, don Juan îi aruncă o privire piezișă:
― Matale, industriașule, care le știi pe toate… Spirtul tehnic se poate
bea?
Spirt! Acest cuvânt stinse ca o pală de flacără, criza nervoasă a lui Rivet.
Bâlbâi, contemplând lampa;
― Spirtul tehnic?… Phiu!… O porcărie… Benzină… Piridine… Phiu!
Se poate bea.
 Asta fu de ajuns. Cei doi cumetri aprinseră o luminare, deșertară în
damigeană spirtul de iluminat, folosind aceeași pâlnie împuțită, și parcă
reveniră la viață.
Spirtul tehnic nu-i băutură de oameni întregi la minte. Când ultima
picătură fu sorbită, don Juan Brown pierdu șirul, pentru prima oară în viață,
și se prăvăli în scaun, fără cunoștință, ca un elefant doborât. Rivet era plin
de sudoare până-n creștetul capului și nu se mai putea ridica de pe
marginea mesei de biliard de care se sprijinise.
― Haidem! Don Juan îl târî după sine pe Rivet, care se împotrivea.
Brown reuși să-și înșeueze calul, izbuti să-l salte pe chimist în șa, și la trei
dimineața plecară de la bar, la pas. Mârțoaga lui Brown, care era în stare să
o ia la trap cu un chintal în spinare, izbutea să se țină pe picioare chiar și
sub o sarcină de o sută patruzeci de kile.
Noaptea era luminoasă și înghețată; probabil că începuse deja să se
strângă ceața în căldarea dintre dealuri. Și într-adevăr, de-abia ajunseră în
valea râului Yabebiri că intrară în ceața ce se grămădise încă din primele
ore ale serii de-a lungul râului și care acum se urca, zdrențuită, înspre
pădure. În adâncurile sale umede, pădurea parcă era cuprinsă de o negură de
nepătruns.
Așa și era. Cei doi dădură pe neașteptate de pădure, atunci când
socoteau că trebuiau să fi ajuns la Tacuara-Mansion. Calul, obosit, nu mai
voia s-o ia din loc. Don Juan o luă înapoi și, după câtva timp, se opriră
iarăși: din nou ajunseră în pădure.
― Rătăciți… gândi don Juan, clănțănind din dinți fără să se poată opri:
deși locul era prea ferit ca să dea înghețul, frigul era usturător. O luă într-
altă direcție, bizuindu-se de astă dată pe simțul de orientare al calului. Sub
cojocul său de astrahan, Brown se simțea scăldat într-o sudoare de gheață.
Chimistul, luat mai tare de apă, se apleca, când într-o parte, când într-alta în
șa, cu totul inconștient.
Din nou pădurea îi opri. Don Juan consideră atunci că făcuse tot ce-i
stătuse în puteri pentru a ajunge acasă. Chiar acolo priponi calul de primul
pom ieșit în cale, la rădăcina căruia se lungi, după ce îl întinsese pe Rivet
pe jos, lângă el. Chimistul se ghemuise cu genunchii la piept și dârdâia fără
încetare. Era mic și slab, ca un copil rahitic. Don Juan îl privi timp de o
clipă; ridicând din umeri, dădu la o parte pătura cu care se învelise și-l
acoperi cu ea pe Rivet, după care se lungi pe spate, pe iarba acoperită de
brumă.
Când își reveni în simțiri, soarele era sus pe cer. Și se afla la zece metri
de casă.
Se întâmplase ceva foarte simplu: nu se rătăciseră câtuși de puțin în
noaptea precedentă. Prima oară, ca și în dățile următoare, calul se oprise în
fața marelui copac de la Tacuara ― Mansion. Spirtul lampant și ceața îi
împiedicaseră să zărească casa. Li se păruse că merseseră timp îndelungat
încoace și încolo: de fapt dăduseră pur și simplu de mai multe ori ocol
arborelui.
Oricum, tot în acea clipă dăduse de ei și servitorul lui Juan Brown.
Amândoi îl transportară în casă pe monsieur Rivet, tot așa ghemuit, în
aceeași posturii de copil înfrigurat în care îl surprinsese moartea. Cât despre
John Brown, în pofida sticlelor cu apă caldă, nu putu adormi decât într-un
târziu ― calcula cu încăpăţânare, în fața planșetei sale din lemn de cedru,
câte scânduri vor trebui pentru a încropi un coșciug cumătrului său.
A doua zi de dimineață, cumetrele văzură trecând pe drumul plin de
bolovani ce ducea înspre Yabebiri o haraba micuță, cu roți fără spițe, al
cărei hurducăit se auzea de departe. După ea venea, grăbit, ciungul, care
însoțea rămășițele pământești ale răposatului chimist.
Suferind, în pofida rezistenței sale enorme la. Băutură, don Juan nu putu
ieși din casă vreme de zece zile. Mulți însă veniră să se intereseze ce se
petrecuse, sub cuvânt că vor să-l consoleze pe don Juan și să slăvească
amintirea ilustrului chimist răposat.
Don Juan îi lăsă să-și răcorească gura de pomană „apoi, în timp ce se
aduceau noi laude intelectualului exilat pe aceste meleaguri sălbatice care
tocmai răposase, don Juan dădu din umeri:
― Venetic căcăcios… șopti, privind într-altă parte. Acesta fu singurul
discurs funebru de care avu parte monsieur Rivet.
RACHIU DE PORTOCALE
Individul a apărut într-o zi, pe la amiază, nu se știe cum și de undo. Fu
văzut prin toate crâșmele din Iviraronu, bând cum nimeni nu-l mai văzuse
pe cineva bând, cu excepția lui Rivet și Juan Brown. Avea pe el niște
pantaloni militari paraguayeni, purta papuci în picioarele goale și pe cap
avea un basc alb, slinos, tras pe ochi. Individul doar asta făcea: bea țeapăn
și-și tot lăuda bastonul ― o bâtă noduroasă descojită ― propunând
zilierilor de față să încerce să frângă de dalele de piatră bastonul miraculos
care, într-adevăr, rezista tuturor loviturilor. Stăpânul său, sprijinit cu spatele
pe tejghea, cu picioarele încrucișate, surâdea satisfăcut. A doua zi, individul
fu văzut la aceeași oră, prin aceleași cârciumi, cu faimosul său baston.
Apoi dispăru vreme de o lună încheiată; într-o seară, pe la asfințit, l-am
văzut venind printre ruinele misiunii iezuite, însoțit de chimistul Rivet. De
astă dată am aflat cine era.
Pe la 1880, guvernul Paraguay-ului a apelat la serviciile unui număr
însemnat de învățați europeni ― cei mai mulți dintre ei, industriași,
ceilalți, profesori universitari. Pentru a organiza spitalele, Paraguay-ul a
solicitat serviciile doctorului Else, tânăr și strălucit biolog suedez care într-
adevăr în această țară nouă găsi un câmp amplu de desfășurare pentru
talentele sale.
În cinci ani, el a organizat spitalele și laboratoarele lor într-un chip pe
care nu ar fi reușit să-l obțină alt specialist nici în douăzeci de ani. Apoi,
talentele sale intrară în toropeală. Ilustrul savant plăti climei tropicale greul
tribut pe care i-l plătesc atâția străini: dinamismul i se topi, ars de alcool, și
începu prăbușirea. Timp de cincisprezece sau douăzeci de ani nu se mai
auzi nimic despre el. În sfârșit, reapăru prin statul Misiones cu pantalonii
săi de soldat și cu bascul slinos, având drept singur și suprem scop în viață
să-i facă pe toți să recunoască excepționala rezistență a bâtei sale.
Prezența acestui om îl hotărî pe ciung să purceadă la realizarea visului
ce-l bântuise în lunile din urmă: distilarea rachiului din portocale.
Ciungului pe care, împreună cu Rivet, l-am prezentat în altă povestire, îi
umblau prin minte, în același timp, trei planuri de îmbogățire și unul sau
două planuri de distracție. La viața lui nu avusese nici măcar un centavo,
niciun fel de avere; ba, mai mult, își pierduse un braț, retezat de o
manivelă, la pornirea unei mașini, acolo, la Buenos Aires. Dar chiar așa, cu
un singur braț, cu două turte de manioc și aparatul de sudat bine proptit sub
bontul brațului lipsă, se socotea cel mai fericit om din lume.
― Ce-mi mai lipsește? spunea el, voios, fluturându-și singurul braț.
Și, într-adevăr, era mândru de faptul că se pricepea cât de cât la toate
meseriile; alt subiect de mândrie era sobrietatea sa ascetică și faptul că
[34]
poseda două volume dintr-o Encyclopedie care, alături de aparatul de
sudat și optimismul său, constituiau singura sa avere. În schimb, biata-i
minte fierbea de iluzii, de născociri tehnice ― avea de-acestea mai mult
decât turte de manioc, din păcate. Mijloacele de care dispunea nu-i
permiteau să se apuce de lucruri mari; de aceea tot plănuia câte o mică
afacere pe plan local, sau câne știe ce uluitor dispozitiv care să ridice, prin
presiune osmotică apa de la scăldătoarea La Horqueta până la el acasă.
De-a lungul a trei ani, ciungul încercase succesiv să obțină păsat de
porumb (care mai totdeauna lipsea); a încercat apoi să încropească
mozaicuri din bleck și nisipuri feruginoase, să facă alviță din manioc și
miere de albine, să distileze prin metoda uscată smirna, să dea luciu cojii de
apepu (muncitorii forestieri din zonă erau nebuni după așa ceva), să obțină
tinctură de lapacho, prin precipitare cu potasă caustică, să obțină, în sfârșit,
ulei eteric de portocală, Tocmai asta studia atunci când Else apăru prin acele
locuri.
Trebuie observat că niciuna dintre invențiile sale precedente nu-l
îmbogățise pe născocitorul lor, pentru simplul motiv că niciodată nu
ajunsese să le ducă la bun sfârșit.
― Ce-mi lipsește? repeta el, mulțumit de sine, fluturând ciotul. Două
sute de pesos. Dar de unde să-i scot?
E limpede că născocirile sale nu-l puteau îmbogăți tocmai fiindcă-i
lipseau acei două sute de pesos ― o sumă ridicolă. Și e bine știut că la
Iviraronu nu curând găsești pe cineva care să-ți împrumute zece pesos. Dar
omul nostru nu-și pierdea nicidecum optimismul, și în minte îi încolțeau
noi proiecte iluzorii, încă și mai nebunești, de căpătuială.
Totuși, fabrica de esență de portocală a fost realizată. Lucrul s-a înfăptuit
într-un chip neașteptat, la fel de neașteptat ca și apariția lui Else ― și
pentru asta ciungul nu fusese văzut alergând de la o fabrică de mate la alta
mai mult decât de obicei. Ciungul nu avea, drept utilaj, decât cinci sau șase
unelte și un aparat de sudat. Piesele din care erau alcătuite mașinăriile sale
fuseseră meșterite cu bucăți luate ba de la unul, ba de la altul; astfel,
confecționase o turbină Pelton, folosind drept pale toate polonicele vechi
din localitate. Veșnic alerga ba după un metru de conductă, ba după o
bucată ruginită de tablă zincată, adunături pe care, cu singurul său braț, le
tăia, le sucea, le răsucea și le suda, ajutându-se cu bontul brațului lipsă,
animat de nesecata energie a optimismului său. Am aflat astfel că pompa
cazanului o meșterise din pistonul unei locomotive de jucărie stricate, pe
care ciungul reușise să o obțină de la copilul care o stăpânea povestindu-i
de nenumărate ori cum își pierduse brațul; aripioarele de răcire ale
alambicului (alambicul său nu avea o coloană de distilare obișnuită, cu
serpentină, ci fusese realizat în stil mare, cu aripioare de răcire) fuseseră
făurite din tablele de zinc pur din care un naturalist făcea cutii cilindrice,
pentru a conserva în formol vipere.
Dar cea mai ingenioasă născocire a sa era presa pentru extracția sucului
de portocale. Era alcătuită dintr-un butoi în care fuseseră bătute cuie de trei
degete, și care se învârtea pe un ax orizontal de lemn, în interiorul acestui
„arici” portocalele se rostogoleau, se loveau de cuie și se sfâșiau în bucăți
până ce, transformate într-o pastă portocalie, deasupra căreia plutea o
pojghiță de ulei, ajungeau în cazan.
Cu unicul său braț, ciungul învârtea butoiul precum un motor de jumătate
de cal putere, și asta în pofida arșiței din Misiones și a tricoului gros,
negru, de marinar, de care mecanicul nostru nu se despărțea niciodată, nici
chiar vara. Dar, cum pompa de jucărie avea nevoie practic de o permanentă
supraveghere, făuritorul alambicului a trebuit să recurgă la serviciile unui
curios care, încă din primele zile, petrecea ore întregi privind fabrica, pe
jumătate ascuns după un trunchi de copac.
Curiosul se numea Malaquias Ruvidarte ― un băiețandru de douăzeci de
ani, brazilian și cât se poate de negru. Presupuneam că-i flăcău ― și chiar
și era; într-o dimineață, încălecase cu gândul să se ducă la Corpus Christi să
se căsătorească și se întoarse după trei zile, în toiul nopții, beat și cu două
muieri pe crupa calului.
Trăia împreună cu bunică-sa într-o casă stranie, o îngrămădire de colibe
încropite din vechi bidoane de motorină, pe care negrul, bun cântăreț din
harpă, o tot mărea și modifica, copiind noutățile arhitectonice pe care le
observa la cele trei sau patru vile care se construiau pe-atunci prin partea
locului. De fiecare dată, Malaquias ba adăuga o aripă, ba un etaj casei sale
― ce-i drept, la o scară mult mai mică, până într-atât încât prispele etajului
de sus aveau o deschidere de cincizeci de centimetri și pe uși de-abia s-ar fi
putut strecura un câine. Dar negrul își satisfăcea astfel înclinațiile sale
artistice, făcându-se că nu aude glumele care circulau pe seama sa.
Ciungul i-a oferit două turte de manioc în schimbul ajutorului său; dar
Malaquias era un artist, nu s-ar fi înjosit la un asemenea onorariu. O
dimineață întreagă a tot învârtit cilindrul fără să zică o vorbă, dar după-
amiază nu a mai venit. A doua zi de dimineață era din nou postat în spatele
trunchiului, privind cu atenție.
Pe scurt, ciungul a obținut mostre de ulei eteric de portocală dulce și
amară și a reușit să le trimită la Buenos Aires. De acolo i se comunică că
esența obținută de el nu putea concura cu esența importată ― aceasta era
obținută la o temperatură mult mai înaltă. Va trebui să încerce să obțină noi
mostre, într-un cazan sub presiune, și doar apoi să se încheie o înțelegere
― căci deficiențele sistemului său de distilare… etc… etc.
Ciungul nu s-a descurajat însă dintr-atâta lucru.
― Chiar așa cum spuneam! ne povestea el vesel bătându-ne pe umeri cu
ciotul brațului lipsă. Nu se poate obține nimic valabil cu un cazan deschis!
Și ce să mă fac dacă nu am bani!
Altul, mai avut, dar mai puțin pătruns de spiritul aventurii intelectuale
decât ciungul, ar fi stins focul de sub alambic. Dar, privind mașinăria pe
care o încropise, și ale cărei piese esențiale erau cârpite din te miri ce,
ciungului îi veni deodată ideea că acea pastă fierbinte și portocalie care se
scurgea din cuptor ar putea fi folosită pentru fabricarea acloolului de
portocale. Nu prea se pricepea la fermentare, dar, la viața lui, depășise
greutăți mult mai mari. În plus, Rivet îl va ajuta.
Chiar atunci doctorul Else își făcu apariția la Iviraronu.
Ciungul era singurul localnic care-l respecta pe noul venit, așa cum îl
respecta și pe Rivet. În pofida halului în care ajunseseră amândoi, ciungul,
fervent cititor al Enciclopediei, nu putea uita ce fuseseră, cândva, aceste
două epave. Oricâte glume se făcuseră pe socoteala ciungului și a celor doi
foști oameni mari (și ce glume, pe măsura analfabetismului și violenței
localnicilor!), el nu își schimbă opinia.
― Rachiul de trestie i-a distrus, răspundea cu seriozitate dând din cap.
Dar știu atâtea lucruri…
Trebuie să pomenim aici de o întâmplare care făcuse ca localnicii să-și
piardă până și bruma de respect ce o aveau față de ilustrul medic.
 în primele zile după sosirea sa la Iviraronu, un cumătru îl căutase în
crâșma unde-și făcea veacul, rugându-l să-i dea un leac pentru nevastă-sa,
care suferea de cutare și cutare. Else îl ascultă cu mare atenție și, luând de
pe tejghea caiețelul pe care cârciumarul îl folosea la socoteli, începu să
scrie, apăsat, foarte apăsat, rețeta. Penița se rupse. Izbucni într-un râs tâmp
și mototoli hârtia, repetând, monocord:
― Habar n-am de treburi de-astea!
Ciungul avu ceva mai mult noroc în aceeași dupăamiază. Îl conduse la
Horeneta: cerul era înnorat, torid. Îl întrebă dacă era posibil să folosească
drojdia utilizată la rachiul de trestie pentru borhotul de portocale, cât timp îi
trebuia pentru fermentare și care era cantitatea minimă.
― Rivet știe chestii de-astea mai bine decât mine, șopti Else.
― Cu toate acestea, insistă ciungul, îmi amintesc bine că sacaromices
initiales… și dădu drumul la vorbă, după cum îi plăcea.
Else, cu bascul pe ochi pentru a se feri de strălucirea soarelui, răspundea
făcând scurte observații, mai mult în silă. Ciungul deduse din aceste
observații că nu trebuia să-și piardă timpul încercând să folosească drojdie
pentru rachiul de trestie, căci nu va obține decât rachiu de trestie, la o
concentrație de nici unu la sută de mii. Trebuia să sterilizeze borhotul, să-l
fosfateze bine, și să facă rost de la Buenos Aires de drojdie de vin, din
aceea folosită pentru vinul de Bourgogne. Putea încerca cu aceea, dacă nu
avea altceva mai bun de făcut, dar nu era neapărat nevoie…
Ciungul se ținea scai de el, trăgând de gulerul ’. Cămășii sale, plin de
entuziasm și potopit de căldură.
― Dar sunt fericit! Nimic nu-mi lipsește!
Bietul ciung! Îi lipseau chiar și ustensilele neapărat necesare pentru
fermentarea portocalelor sale: opt sau zece butoaie goale, care în acele
vremuri, în plin război, făceau mai mulți bani decât ar fi putut el câștiga în
șase luni, chiar de-ar fi fost să stea zi și noapte cu aparatul de sudat în
mână.
Totuși, în zilele ploioase se apucă să străbată magazinele plantațiilor de
yerba mate, transformând bidoane goale de petrol în butoiașe pentru
păstrarea unturii arse sau râncede ce era folosită la hrana zilierilor. Bântuia
crâșmele, căutând butoaie vechi, care nu mai erau bune de nimic. Apoi și
Rivet, și Else ― din moment ce era vorba de alcool de nouăzeci de grade
― îl vor ajuta neîndoielnic…
 într-adevăr Rivet îl ajută, după puterile sale ― căci chimistul nu fusese
nicicând capabil nici măcar să bată un cui. De unul singur, ciungul deschise,
desfăcu, răzui și afumă cu sulf butoaiele acelea vechi, ale căror doage erau
năclăite cu o boască violetă groasă de jumate de deget. Munca asta a fost
mai ușoară, totuși, decât remontarea butoaielor ― operație care nu-i reușea
ciungului, cu brațul său și un sfert, decât după nesfârșite ceasuri de chin.
Else îl ajutase spunându-i tot ceea ce se știe în ziua de astăzi despre
fermentare; dar atunci când ciungul îi ceru să aibă el grijă de fermentare,
fostul savant izbucni în râs și se ridică:
― Habar n-am de chestii d-astea! spuse, luându-și toiagul la subsoară. Și
pleacă alene, blond, plin de sine și murdar ca-ntotdeauna.
Medicul își petrecea zilele hoinărind astfel. Peste tot dădeai de el ― cu
papucii pe piciorul gol, într-o continuă euforie. Atâta făcea în viață: de la
orele 11 la 16, zi de zi, bea prin toate crâșmele. Spre deosebire de colegul
său Rivet, nu frecventa barul; dar, la ceasuri târzii ale nopții, adesea îl
întâlneai călare, agățat de urechile calului, pe care-l numea ba tată, ba
mamă, râzând gros. Se plimba astfel ore în șir, cu pas întins, până ce pica
din șa spre amuzamentul tuturor.
în pofida acestui fel ușuratic de-a fi, mai era ceva în stare să-l smulgă pe
acest decăzut din paradisul său alcoolic. O dată, spre marea noastră mirare,
Else trecu prin sat, mergând grăbit, fără să privească în stângă sau în
dreapta: în acea după-amiază urma să sosească fiica sa, învățătoare la San
Pipp, care-și vizita tatăl de două sau trei ori pe an.
Era o tânără slabă, îmbrăcată în negru, bolnăvicioasă, cu o privire
morocănoasă. Așa cel puțin ni s-a părut atunci când a trecut prin sat cu
taică-său, îndreptându-se spre Horqueta. Dar, așa cum am dedus din spusele
ciungului, doar de față cu noi învățătoarea se arăta așa de morocănoasă ―
și cauza era starea de decădere în care ajunsese tatăl său, la ale cărui
năzbâtii noi asistam zi de zi.
Am aflat ulterior elemente confirmând această ipoteză. Fata era foarte
oacheșă și nimic din înfățișarea sa nu trăda tipul scandinav. Poate că nici
nu era fiica sa: el, cel puțin, niciodată nu a crezut asta. Felul său de a se
purta cu ea arăta că aceasta-i era convingerea: Dumnezeu singur știe ce urât
se purta cu ea; mare mirare cum a ajuns învățătoare și a continuat să-l
iubească pe taică-su. Neputând să-l țină alături de ea, mergea să-l vadă,
oriunde ar fi fost. Iar banii pe care doctorul Else îi cheltuia pe băutură
proveneau din salariul tinerei învăţătoare.
Acestei epave umane îi mai era, totuși, rușine să bea de față cu fiica sa.
Și acest sacrificiu, față de o metisă pe care nici nu o considera drept fiica
sa, constituie simptomul unor reacții sufletești mult mai profunde decât
pasiunea pentru exactitate științifică a mecanicului ciung.
Cu acea ocazie, timp de patru zile nimeni nu-l mai văzu pe medic. Deși
atunci când reîncepu să bată cârciumile era mai beat ca niciodată, era mai
îngrijit îmbrăcat ― datorită strădaniilor fiicei sale.
De atunci, de fiecare dată când îl vedeam pe Else primenit și treaz,
ducându-se grăbit să facă rost de untură și făină, ne ziceam unii altora:
― Zilele astea trebuie să sosească fie-sa.
între timp, ciungul tot suda, îmbinând unghiile de tablă ale acoperișurilor
de lux și, în zilele libere, răzuind și afumând cu sulf doagele de butoi. În
plus, cum în acel an portocalele s-au pârguit foarte devreme, datorită
înghețului timpuriu, ciungul a trebuit să aibă grijă și de încălzirea pivniței,
astfel încât frigul nopții, destul de aprig încă în acea lună octombrie, să nu
dea peste cap fermentarea. A trebuit, de aceea, să căptușească pereții casei
sale, pe dinăuntru, cu snopi de paie, astfel încât locuința sa ajunsese să
semene cu o perie zbârlită. A fost nevoie să instaleze și un sistem de
încălzire, al cărui cazan l-a făcut dintr-un butoiaș metalic, și ale cărui tuburi
încurcate erau vârâte printre snopii de paie care acopereau pereții, ca niște
șerpi groși, galbeni. Și mai fu nevoit să închirieze, cu surugiu cu tot, în
contul alcoolului ce-l va obține, cotiga cu roți masive a negrului Malaquias,
care astfel ajunse din nou să-l ajute pe ciung, cărând portocale de prin
pădure, tăcut ca de obicei și bântuit de melancolica amintire a celor două
muieri ale sale.
Un om oareșicare s-ar fi dat bătut la jumătatea drumului, dar ciungul nu-
și pierdea nicio clipă optimismul, deși asta-l costa multe eforturi.
― Dar acum avem tot ce ne trebuie! tot repeta, agitând la unison brațul
său nevătămat și ciotul, optimist: O să ne îmbogățim cu asta!
Odată ce făcu rost de drojdia de vin, ciungul și Malaquias se apucară să
umple butoaiele. Negrul tăia portocalele în două dintr-o lovitură de maceta,
iar «ciungul le storcea între degetele-i de fier, amândoi lucrând cu aceeași
viteză, în același ritm, de ca și cum maceta și mâna ar fi fost unite printr-o
bielă de oțel.
 Uneori, îi ajuta și Rivet ― mergând de colo-colo, de la sita pentru
semințe la butoaie, făcând pe directorul, în ceea ce-l privește pe medic,
privise cu mare atenție munca aceasta, cu mâinile înfipte în buzunare și
bastonul la subsoară. Atunci când îl poftiră să-i ajute, izbucnise în râs,
repetând, ca întotdeauna:
― Eu habar n-am de chestii d-astea!
Și reîncepu să se plimbe de-a lungul și de-a latul drumului, oprindu-se la
fiecare pas ca să vadă dacă nu care cumva venea cineva.
Ziulica întreagă, cei doi fabricanți de băuturi spirtoase tot tăiară și tăiară,
stoarseră și stoarseră și iar stoarseră portocale, sub arșița soarelui, mânjiți
de suc din creștet și până în tălpi. Dar, atunci când primele. Butoaie
începură să fermenteze cu asemenea violență încât aruncau la două degete
înălțime un lichid de culoarea topazului, doctorul trecu pe la casa încălzită a
ciungului, care, entuziast, se tot trăgea de gulerul cămășii:
― Ei, iată! Ce ne mai lipsește acum? Încă niște pesos și vom fi
bogătani!
Else desfăcu unul după altul doapele de bumbac ale butoaielor, își băgă
nasul și trase în piept deliciosul parfum al vinului de portocale în plină
fierbere, parfum atât de pătrunzător și de puternic cum nu mai are nici un
alt borhot de fructe. Apoi medicul ridică ochii înspre pereții căptușiți cu
paie zbârlite, înspre canalizațiile care șerpuiau printre snopi, încălzind aerul
până ce contururile lucrurilor începeau să danseze, și surâse tâmp; de-atunci
încolo nu mai părăsi împrejurimile fabricii.
Mai mult, vroi să doarmă acolo. Else locuia la o moșie care aparținea
ciungului, la malul râului La Horqueta. Nu am pomenit până acum de
averea latifundiară a ciungului, dar va fi de ajuns să spunere că guvernul
argentinian numește „moșie” bucățile de 25 de hectare de pădure
neumblată sau stepă, pe carele vinde la prețul de 75 de pesos bucata,
plătibili în şase ani.
Moșia ciungului consta dintr-o scăldătoare singuratică, unde, pe locul
unde pădurea fusese defrișată prin foc, se ridica o mică fermă, pierdută
între fânețele care creșteau în voie. Atât tot. Nici măcar canat nu aveau ușa
cocioabei.
Deci, medicul se instală la fabrica dintre ruine, atras de aroma vinului de
portocale în fierbere. Și, deși nu fusese de prea mare ajutor, așa cum am
văzut, de fiecare dată când, în nopțile următoare, ciungul se deștepta ca să
mai pună lemne pe foc, îl găsi pe Else având grijă ca încălzirea să nu se
oprească.. Medicul dormea puțin și prost, petrecând nopțile pe vine, în fața
cazanului meșterit dintr-un butoiaș de tablă, bând mate și mâncând
portocale coapte în jar.
În sfârșit, se termină și fermentația alcoolică a celor o sută de mii de
portocale, și fabricanții de rachiu se aleseră cu opt butoaie dintr-un vin
foarte slab „fără îndoială, dar suficient de tare pentru ca să poată spera să
obțină o sută de litri de alcool la cincizeci de grade ― tărie considerată
minimală de băutorii de prin partea locului.
Planurile ciungului erau, și ele, limitate; dar o minte speculativă ca a sa,
preocupată acum de amplasarea transformatoarelor pe traseul viitorului
cablu electric ce trebuia într-o zi să lege Iguazu de Buenos Aires, nu putea
ignora aspectul pur ideatic al produsului acesta. Alergă deci câteva zile până
făcu rost de niște sticle de o sută de grame, pentru a trimite mostre la
Buenos Aires, și pregăti specimene, pe care le alinie pe o bancă, pregătite
să fie expediate în aceeași după-amiază prin poștă. Dar atunci când se
întoarse să le ia nu-l mai găsi decât pe doctorul Else, șezând în șanțul
drumului, mulțumit de sine și cu bâta sa în mână, atât de beat că nu se mai
putea mișca.
Lucrurile se întâmplară în acest fel o dată, de două ori, până când ciungul
renunță la ideea să trimită la analiză alcoolul produs ― căci, în loc de
mostre, îl găsea de fiecare dată pe medic, roșu la față, plângând de fericire,
în plină euforie.
Dar ciungul nu-și pierdu defel admirația pentru fostul savant.
― Bea tot! ne povestea el seara, la bar. Ce bărbat! Nu lasă nici o singură
mostră!
Ciungul nu avea timp să-și distileze băutura cu încetineala trebuincioasă,
curățind-o de impurități, astfel încât rachiul avea aceleași defecte ca și
esența sa de portocale ― același miros greu și același iz caustic. La sfatul
lui Rivet, ciungul transformă acel rachiu de nebăut în bitter, adăugându-i
ierburi de apepu și orazii, pentru a obține acel distilat.
Sub această formă definitivă rachiul de portocale intră pe piață. În ceea
ce-l privește pe chimist și pe colegul său, doctorul Else, ei îl beau direct de
la țeava alambicului, fără să aibă nevoie de pahar, încețoșându-și mințile.
Într-una dintre acele după-amieze toride, medicul a fost găsit întins pe
spate de-a curmezișul drumului părăsit care ducea înspre portul vechi.
Râdea, în plină arșiță a soarelui.
― Dacă nu vine pe-aici într-una din zilele astea învățătoarea, ne-am zis
noi, apoi îi va fi greu să afle pe unde i s-a prăpădit tatăl.
Exact o săptămână mai târziu ciungul ne-a anunțat că urmează să
sosească fiica lui Else: era în convalescență de pe urma unei gripe.
― Cu ploaia care se pregătește, nu o să-i priască prea mult acolo, pe
malul râului La Horqueta, gândirăm noi.
Pentru prima oară de când venise printre noi, de astă dată nu-l zărirăm pe
doctorul Else ieșind, grăbit și călcând apăsat, în întâmpinarea fiicei sale. Cu
un ceas înainte de sosirea vedetei a apărut și el în port, adus cu cotiga
negrului harpist Malaquias, trasă de o iapă care, deși mergea la pas, gâfâia
epuizată, plină de sudoare.
Cerul, înnorat și potopit de o lumină lividă, încremenit, greu, nu
prevestea nimic bun după o lună și jumătate de secetă. Cum sosi vedeta și
începu să plouă. Învățătoarea, udă leoarcă, păși pe țărm sub rafalele de
ploaie. Tot sub rafalele de ploaie se urcă în cotigă și făcu, alături de tatăl
său, întreg drumul până la Horqueta, în bătaia ploii. Când ajunseră, în acel
loc singuratic nu se auzea nimic altceva decât surdul răpăit al ploii pe
pământul bătătorit al curții.
Atunci când ai ajuns să vorbești cu lucrurile neînsuflețite, lungit pe spate,
la soare, poți să și vezi ființe nemaivăzute, dacă renunți brusc la băutura cu
care-ți ții zilele. Rivet, cu un an mai-nainte de a muri din pricina unui litru
de spirt denaturat, a avut și el asemenea năluciri. Dar Rivet nu avea copii,
pe când lui Else i se năzări, brusc, că fie-sa ar fi un monstruos șobolan.
Mai întâi zări o omidă, o omidă foarte mare, care se tot târa pe pereți.
Else se așeză, cu ochii pironiți pe acea arătare, și omida dispăru. Dar,
privind în jos, o văzu cum urcă unduind printre genunchii săi, cu pântecul
și nenumăratele-i labe întoarse înspre el, urcând la nesfârșit. Medicul
întinse mâinile, dar degetele i se încleștară în gol.
Surise tâmp: i se năzărise, pur și simplu i se năzărise…
Dar fauna care populează delirul alcoolic este foarte îndărătnică și nu
ține deloc seama de surâsul unui fost savant: ba se încăpățânează să i se
urce pe pantaloni, ba iese pe neașteptate din. Vreun cotlon.
Timp de multe ceasuri, așezat în fața focului, cu ceașca de mate, deja
răcit, în mână, medicul trăi cu intensitate acel delir. Zări, prinse și deznodă,
liniștit, mai multe vipere decât în cel mai grozav coșmar. Mai auzi o voce
blândă care-i spunea:
― Tată, nu mă simt prea bine… Ies o clipă afară.
Else mai încercă să surâdă, dar o fiară apăru brusc în mijlocul camerei,
urlând îngrozitor. Medicul se ridică, înspăimântat, gâfâind: fauna delirului
alcoolic se înstăpânise asupra minții sale.
Din colțurile întunecate scoteau botul nenumărate lighioane. Din tavan
cădeau încet lucruri pe care el nu vroia să le vadă. Asudat de spaimă, privea
fix ușa, acele boturi ascuțite care ba apăreau, ba se ascundeau cu o
vertiginoasă repeziciune.
Zări o clipă, în prag, ceva ca ochii ucigași și colții unui enorm șobolan.
Medicul, cu ochii țintă la arătare, luă o bucată grea de lemn; lighioana,
simţind pericolul, se și ascunsese.
Pe de părți, pe la spate, lighioane târâtoare se suiau pe pantalonii săi. Dar
el, cu ochii holbați, nu vedea decât ușa și boturile ucigașe.
O clipă. Else crezu că distinge, dincolo de răpăitul ploii, un zgomot
înăbușit și tăios. Brusc, șobolanul de coșmar apăru în ușă, se opri un
moment privindu-l și se îndreptă, în sfârșit, înspre el. Else, nebun de
groază, aruncă cu toată puterea bucata grea de lemn înspre șobolan.
Auzind țipătul, medicul își veni brusc în simțiri, ca și cum viermuiala
vertiginoasă a lighioanelor s-ar fi ridicat brusc, asemeni unei cortine, lăsând
în urmă-i o îngrozitoare tăcere. Dar la picioarele sale zăcea nu șobolanul
ucigaș, ci fiica sa.
Simți un șuvoi înghețat căzându-i pe creștet și un frison îi zgudui oasele;
cuvintele sunt prea neputincioase pentru a reda ceea ce simțea. Tatăl mai
găsi o brumă de putere, ca să-și ridice în brațe fiica și să o întindă pe prici.
O singură privire la pântecul ei îl făcu să înțeleagă că acea lovitură fusese
ucigașă. Nenorocitul căzu în genunchi în fața fiicei sale.
Fiica sa! Fiica sa, pe care o părăsise, o oropsise, o omorâse! De dincolo
de douăzeci de ani de decădere izbucni întreaga rușine a recunoştinţei și
iubirii pe care niciodată nu i le arătase. Fata mea, fetița mea!
Medicul își ridicase acum ochii înspre rănită: numai era nimic de sperat.
Totuși, copila sfârși prin a deschide ochii. Cu privirea încețoșată deja de
umbrele morții, își recunoscu tatăl. Schiță atunci un surâs dureros ― un
surâs a cărui nuanță de reproș doar nefericitul tată o putea simți ― și șopti,
blând:
 ― Ce-ai făcut, tată!?…
Medicul își plecă din nou capul asupra ei. Învățătoarea murmură din nou,
căutând cu mâna bascul tatălui său:
― Bietul meu tată… Nu-i nimic… Mă simt acum mult mai bine…
Mâine o să mă pot scula și totul o să fie bine… Mă simt mult mai bine,
tată…
Ploaia încetase; afară se înseninase. Dar după câteva momente medicul
simți că în van se sforța rănita să se ridice; ridicând capul, văzu că fiica sa îl
privea cu ochii mari, în care se putea citi o bruscă revelație.
― O să mor, tată!…
― Fiica mea… atât mai șopti bătrânul.
Fata încercă să respire adânc, dar nu reuși.
― Tată, o să mor! Tată, ascultă-mă, măcar o dată în viață. Nu mai bea!
Fiica ta…
După un timp, ― medicului i se păru că trecuse foarte, foarte multă
vreme ―, el se ridică și, ― clătinându-se se duse din nou să se așeze pe
bancă, îndepărtă o lighioană, cu dosul mâinii, și se așeză ― viermuiala
monstruoasă se prăvălea din nou, vertiginoasă, asupra sa.
Din nou îi răsună în urechi o voce de dincolo de mormânt:
― Nu mai bea, tată!…
Acea epavă umană mai avu timpul să-și cuprindă genunchii cu mâinile,
ghemuindu-se cu o atât de înfricoșată disperare, că nici să ofteze nu mai era
în stare. Și atunci, doctorul Elsa, așezat lângă cadavrul fiicei sale, zări din
nou apărând în ușă boturile fiarelor care se pregăteau pentru atacul final.
EXILAȚII
Ca orice regiune îndepărtată, de hotar, Misiones este bogată în figuri
pitorești. Și sunt extraordinar de pitorești localnicii din Misiones, mai ales
acei despre care s-ar putea spune, ca despre bilele de biliard, că au un destin
„cu efect”. O iau într-o parte, pe unde nu te-ai aștepta; Juan Brown, care
venise doar pentru câteva ore, ca să admire ruinele, și rămăsese 25 de ani, e
un exemplu. Un altul e doctorul Else, căruia datorită rachiului de portocale,
ajunsese să i se năzară că fiica sa e un șobolan, chimistul Rivet, care s-a
stins precum o lampă, înecat în prea mult spirt denaturat, și atâția alții care
având un destin „cu efect”, au urmat în viață căile cele mai neprevăzute.
Pe vremurile eroice, când în Alto Parană erau doar exploatări forestiere
și plantații de yerba mate, prin regiune au fost câțiva țipi, plini de culoare
locală; treizeci de ani mai târziu, am mai apucat să-i cunosc pe câțiva.
Printre ei, cel mai de seamă era un bandit, pentru care viața omenească
valora atât de puțin, încât își încerca puștile Winchester pe seama primului
trecător întâlnit în cale. Era din Corrientes, iar originea i se citea, indelebilă,
în chipul de a vorbi și în obiceiuri. Numele său era Sidney Fitz-Patrick, și
era mai cult decât un licențiat de la Oxford.
Cam tot pe atunci viețuia și cacique-ul Pedrito… acela care, primul,
cumpără, la magazinele exploatărilor forestiere, cei dintâi pantaloni. Nimeni
nu-l auzise vreodată pe acest cacique, oare nu părea defel indian, să zică
vreun cuvânt în vreo limbă creștină, până ce, într-o zi, întâlnind pe cineva
care fluiera o arie din Traviata, șeful indian ascultă o clipită, și apoi spuse,
într-o spaniolă perfectă:
― Traviata… Am fost și eu la premiera acestei opere, la Montevideo, în
’59…
Evident, nici printre căutătorii de aur sau recoltatori de cauciuc nu
găsești ușor figuri cu o atât de romantică culoare locală. Dar, în primele
avanposturi ale civilizației, la nord de Iguazii, puteai întâlni figuri
memorabile. Pe acea vreme, exploatările forestiere și plantațiile de mate
din Guayra erau aprovizionate cu ajutorul unor mari șalupe, care urcau râul,
luni în șir, trase la edec în susul fluviului, ținând piept curentului infernal,
afundate în apă până la bordaj sub greutatea diverselor mărfuri stricate, a
pastramei, a asinilor și oamenilor. Pasagerii se duceau să muncească
precum pușcăriașii, deși uneori, pe tăcute, părăseau vaporul și se
întorceau, pe râu în jos, pe plute din trunchiuri.
Unul dintre pionierii acelor regiuni era negrul Joao Pedro, unul dintre
tipii cei mai pitorești ai acelei epoci de început, pe care l-am apucat și eu.
Joao Pedro se ivise într-o bună zi, pe la amiază, din pădure, cu pantalonii
suflecați până la genunchi și cu epoleți de general, în fruntea a opt sau zece
brazilieni într-acelaşi hal ca și șeful lor.
În acele vremuri, ca și astăzi de altfel, cu ocazia fiecărei revoluții
Brazilia revărsa asupra statului Misiones hoarde de refugiați, care nu
întotdeauna se astâmpărau în noua lor patrie. Astfel, Joao Pedro, un biet
soldat, ajunsese general datorită faptului că știa ca nimeni altul pădurea. Și
astfel, după ce timp de săptămâni fugarii își tăiaseră cale prin pădurea
neumblată, asemeni unor șoareci, brazilienii ajunseseră la fluviul Parana, la
ale cărui ape alburii se holbau acum, orbiți de întoarcerea la lumină, până ce
nu mai puteau îndura; acolo, în sfârșit, pădurea se termina.
Nu mai aveau de ce să rămână împreună, astfel încât se risipiră care
încotro. Joao Petro o luă pe fluviu în sus, până ce ajunse la exploatările
forestiere, unde munci scurt timp, fără peripeții demne de a fi istorisite.
Sau, cel puțin, din punctul său de vedere nu erau demne de a fi povestite,
lucru de care ne-am dat seama ceva mai târziu. Joao Pedro, însoțind un
topometru prin adâncurile selvei, se întoarse, povestind astfel călătoria sa:
― Apăi, am avut o neînțelegere… Și din doi, unul singur s-a întors.
Apoi, timp de câțiva ani, a avut în grijă turmele unui străin, acolo, în
pășunile din munți; muncea doar ca să-și procure astfel sare, pentru a pune
momeli vitelor în locuri gloduroase, unde ar fi atras, împotmolite fiind,
jaguarii.
Într-un târziu proprietarul observă că junicile sale răposau, ca un făcut, de
boală, chiar la locuri potrivite pentru vânătoarea de jaguari, și avu o
discuție mai tare cu vechilul său, care nu-i răspunse nimic, atunci, pe loc.
Dar a doua zi cei din partea locului îl găsirii pe venetic într-o râpă, hăcuit
îngrozitor cu maceta, pe care ucigașul o folosise lovind din plin, ca atunci
când îți croiești drum prin bălării. Și de astă dată omul nostru se arătă
discret.
― A uitat că și eu sunt om, ca și el… Câinos, franțuzul…
Proprietarul era italian, dar pentru Joao Pedro era totuna ― pe acele
vremuri, „franțuz” i se spunea oricărui străin.
 Câțiva ani după aceea, și fără ca să aflăm de ce plecase din regiune, îl
reîntâlnirăm pe fostul general îndreptându-se înspre o fermă din Iberă, al
cărei proprietar avea proasta faimă de a plăti într-un mod cam straniu zilierii
care își cereau salariul.
Joao Pedro își oferi serviciile, pe care fermierul le acceptă, spunând:
― Matale, negrule, ai destule metehne: îți vom plăti doi pesos, bașca
niște zahăr tos. Să nu uiți să-ți iei plata la sfârșitul lunii.
Joao Pedro plecă, privindu-l chiorâș. Când. La sfârșitul lunii, veni să-și
ia plata, stăpânul îi zise:
― Dă mâna, negrule, și strânge tare.
După care scoase din sertarul mesei un revolver și trase în el.
Joao Pedro fugi, urmărit de stăpânul care tot trăgea cu revolverul în el,
până ce reuși să se scufunde în apele urât mirositoare ale unei bălți.
Strecurându-se pe sub plauri și trestii ajunse la un trunchi de tacuru, care se
ridica în mijlocul bălții, precum un con. Pitindu-se după el, brazilianul
așteptă, pândindu-și stăpânul cu un ochi.
― Nu mișca, tuciuriule! îi strigă celălalt, care își terminase muniția.
Joao Pedro rămase locului. De altfel, în spatele lui nu erau decât apele
repezi ale râului Iberă, curgând clipocitor la nesfârșit. Și, atunci când se
încumetă din nou să scoată nasul, îl văzu pe stăpân, care se întorcea călare,
la galop, cu carabină Winchester în mână.
Au fost câteva ceasuri grele pentru brazilian: stăpânul, călare, bătea
malul de colo-colo încercând să-l nimerească pe negrul care, și el, se
învârtea în jurul copacului, ferindu-se de gloanțe.
― Iată-ţi plata, maimuțoiule! îi striga stăpânul din goana calului, în timp
ce secera cu arma ramurile copacului.
La un moment dat, Joao Pedro nu mai rezistă și, într-un moment potrivit,
se afundă cu spatele înainte în apa puturoasă, lăsându-și doar buzele afară,
pradă țânțarilor și coropișnițelor de apă, pentru a putea răsufla. Stăpânul se
tot foia pe malul bălții, la pas, căutându-l pe negru. Până la urmă, plecă,
fluierând încetișor, cu hățurile lăsate în voie pe greabănul calului.
Noaptea, târziu, brazilianul ieși la mal, umflat de-atâta ședere în apă și
dârdâind, și plecă de la fermă, după câte se pare prea puțin mulțumit de
plata ce o primise de la stăpân ― căci, ― odată ajuns în pădure, se opri se
vorbească și cu alți zilieri fugiți, cărora stăpânul le datora, și lor, doi pesos
și niște zahăr tos. Acei zilieri duceau o viață tare liberă ― ziua prin pădure,
iar noaptea, la drumul mare.
Dar, cum nu-l puteau uita pe fostul lor stăpân, hotărâră să joace la zaruri,
între ei, plățile ce li se datorau. Soarta a făcut să cadă asupra lui Joao Pedro,
negrul, misiunea de a încasa salariile. O luă din nou înspre fermă, călare pe
un catâr.
Din fericire ― spun din fericire, căci amândoi doreau să se întâlnească
― zilierul și stăpânul se întâlni că. Unul avea revolverul la brâu, celălalt un
pistol vârât în cingătoare. Se opriră, la douăzeci de metri unul de altul.
― Bine, tuciuriule, veniși să-ți încasezi plata? Deîndată ți-oi plăti.
― Eu am venit, îi răspunse Joao Pedro să te șterg de pe fața pământului.
Trage mai întâi matale și să nu greșești.
― Asta-mi place, maimuțoiule! Țin’te bine!…
― Trage!
― Păi nu?
― Păi ba da, îi dădu negrul dreptate, scoțând și el pistolul.
Stăpânul ochi, trase și nu nimeri. Și, și de astă dată, din cei doi nu se
întoarse decât unul.
Alt tip pitoresc pe care l-am mai apucat era tot un brazilian ― căci
brazilieni au fost aproape toți aceia care au desțelenit pământurile din
Misiones. Dintotdeauna i s-a zis Tirafogo, și nimeni nu-l știa sub alt nume,
nici măcar poliţia ― ce-i drept, n-a ajuns vreodată să-i calce pragul. Merită
să subliniem aceasta căci, deși omul nostru bea mai vârtos decât trei
zdrahoni tineri la un loc, întotdeauna, beat sau treaz, reușea să scape din
mâinile agenților.
Scandalurile ce se aprind din rachiul de trestie prin crâșmele din Alta
Parană nu sunt niște glume; iar o maceta de pădure, mânuită de un tăietor
de lemne, crapă în două până la măsele chiar și craniul unui mistreț. Odată,
de după o tejghea, am văzut o astfel de maceta, într-o astfel de mână,
retezând ca pe o trestie antebrațul unui bărbat, după ce, în traiectoria sa,
tăiase și zăbrelele de oțel ale unei curse de șobolani ce era atârnată de
tavan.
Poate că și Tirafogo va fi făcut șotii d-astea, poate o fi făcut altele și mai
și, dar poliția habar n-avea. La bătrânețe, asta-l făcea să râdă, când, dintr-
una într-alta își amintea:
― Eu niciodată n-am ajuns la poliție!
 Principala sa ocupație a fost aceea de dresor. În primii ani, când de-abia
se întemeiau exploatările forestiere, fuseseră aduși catâri nedomesticiți și
Tirafogo îi lua să-i dreseze. Nu prea aveau loc, așa că-i dresa pe malul
râului, unde pământurile fuseseră defrișate și cât ai clipi catârii lui Tirafogo
ba se repezeau să se dea de copaci, ba cădeau de pe malul înalt, prinzându-l
pe îmblânzitor dedesubt. De nenumărate ori, i se rupseseră și i se lipiseră la
loc coastele, dar Tirafogo nu purta vreo pică, din această cauză, catârilor:
― La fel de mult îmi place să-mi încerc puterile cu ei!
Optimismul era calitatea sa de căpetenie. Cu Orice prilej, găsea ocazia
să-și manifeste satisfacția de a fi apucat să trăiască atâta. Era mândru că
făcea parte dintre primii locuitori ai acelor meleaguri, de care ne aminteam
cu plăcere:
― Is bătrân! ― exclama, râzând și întinzând gâtul. Bătrân.
În epoca în care începură să apară plantațiile, era cunoscut până departe
pentru felul curios în care plivea maniocul. Munca aceasta, în plină arșiță a
soarelui de vară și prin văi în care uneori nu ajungea nicio adiere de vânt se
efectua în primele ore ale dimineții său la căderea serii. De la unsprezece la
două, câmpurile părăsite erau pârjolite de dogoarea de cuptor a soarelui.
Chiar acelea erau orele pe care le prefera Tirafogo pentru a plivi, desculț,
ogoarele de manioc. Își dădea jos cămașa, își sufleca izmenele până
deasupra genunchiului și, apărat doar de pălăria sa de postav, cu chiștoace
de pănușe de porumb vârâte într-însa, pe sub betelie, se apleca și începea să
plivească, conștiincios, manioca, în timp ce spinarea-i strălucea de sudoare,
în plin soare. Când arșița mai scădea și zilierii se reîntorceau la lucru,
Tirafogo deja își terminase norma, își lua sapa, scotea un chiștoc din
pălărie și pleca fumând satisfăcut.
― Îmi place, zicea el, să întorc buruienile cu rădăcinile-n sus, la soare!
Pe vremea când am sosit prin acele locuri, mă întâlneam adesea cu un
negru foarte bătrân și slab, care de-abia mergea și saluta întotdeauna, cu
vocea tremurată:
― Bună ziua, șefule! scoțându-și pălăria, pe oricine ar fi întâlnit.
Era Joao Pedro.
Trăia într-o fermă ― cea mai mică și nenorocită fermă ce se poate
închipui, într-o zonă încă incomplet defrișată, la marginea unui mic câmp
inundabil care nici măcar nu era al său. În fiecare primăvară semăna puțin
orez ― și în fiecare vară recolta i se pierdea. De-a lungul întregului an, își
tot târa cu greu picioarele pe tarla, îngrijind de cele câteva rânduri de
manioc ce-i asigurau hrana de zi cu zi. Nu avea putere să facă mai mult.
Prin acei ani, Tirafogo nu se mai tocmea la plivit pe la megieși. Mai lua
să lucreze câte o fâșie de pământ, dar îi trebuiau luni întregi ca să termine
munca; nu se mai mândrea prostește că-i bătrân. Până și meleagurile se
schimbaseră cu totul.
Se schimbaseră obiceiurile, se schimbaseră locuitorii și însuși aspectul
regiunii ― o schimbare ca de la vis la realitate față de vremurile de început,
când se defrișa cât se putea, prin foc, iar oamenii lucrau laolaltă, pentru toți,
în cooperative. Pe atunci nu se știa de bani, de Legea agrară, de îngrădituri
cu lacăt sau de găuri în gard. De la Periqui la Parana era Brazilia, și toți
vorbeau portugheza, până și franțuzii din Posadas.
Acum aceste meleaguri se schimbaseră, viața era plină de noutăți
uimitoare, era mai grea. Și Tirafogo, și Joao Pedro erau acum prea bătrâni
ca să mai recunoască ceva din trecut în ceea ce vedeau. Cel dintâi ajunsese
la optzeci de ani iar Joao Pedro depășise această vârstă.
De cum se înnora, Tirafogo era pătruns de frig și-și petrecea timpul
încălzindu-și genunchii și mâinile la flăcările dogoritoare ale focului; pe
celălalt îl necăjeau încheieturile -i înțepenite. Aceste suferinţe sfârşiră prin a
le trezi, într-aceea lume ostilă, amintirea plăcutei călduri a patriei mume.
― Da, îi zicea Joao Pedro compatriotului său, în timp ce amândoi se
fereau de fum, dând din mâini, suntem departe de meleagurile noastre, don
Tiră… Și într-o zi vom muri.
― Da, încuviința Tirafogo, clătinând din cap ― o să murim, don Joao…
Și încă departe de meleagurile noastre…
Se vedeau dos și beau împreună mate, tăcuți, pierduți într-acel târziu dor
de țară. Din când în când, vreo amintire, stârnită de focul vetrei, ajungea pe
buzele unuia dintre ei ― vreo amintire nesemnificativă, comună…
― ACasă aveam două vaci, spunea unul, alene. Şi mă jucam laolaltă cu
cățelandrii lui tata…
― Păi na, don Joao… încuvința celălalt, cu privirea ațintită înspre foc, cu
un surâs de o blândeţe aproape copilărească.
― Și-mi amintesc de toate… și de mama… de mama, pe vremea când
era tânără…
își petreceau în acest fel serile, amândoi pierduți, mirați de noutățile de
pe meleagurile din Misiones. Li deruta încă și mai tare faptul că, în chiar
acele zile, începea să se afirme mișcarea muncitorească, și asta într-o
regiune care nu mai păstrase, ca amintire din vremea iezuiților, decât două
dogme: indigenul e hărăzit robiei muncii, iar stăpânul e inviolabil. S-au
văzut greve ale zilierilor, care îi așteptau… pe Boycott, de ca și cum ar fi
fost vorba de vreun om din Posadas, și manifestații conduse de un
cârciumar, care mergea înainte, călare, purtând steagul roșu, în timp ce
zilierii analfabeți cântau strânși în jurul unora de-al lor, pentru a putea citi
Internaționala după foaia de hârtie pe care acela o ținea sus deasupra
capului. S-au văzut și arestări, lucru nemaivăzut, în măsura în care de astă
dată nu rachiul era pricina, s-a întâmplat chiar să fie omorât un proprietar.
Joao Pedro, locuitor al satului, a înțeles din cele ce se petreceau încă mai
puțin decât crâșmarul cu bucata sa de pânză roșie și, înțepenit din pricina
frigului toamnei care de mai mult timp se făcea simțit, o luă înspre malul
râului Parană.
Și Tirafogo dăduse din cap a mirare aflând de noile întâmplări. Sub
bătaia vremurilor și a vântului rece care risipea fumul vetrei, cei doi
proscriși simțiră, în sfârșit, cum amintirile din copilărie prind trup,
înghesuindu-se în cugetul lor, ușoare și limpezi precum amintirile unui
tânăr.
Da: patria îndepărtată, uitată timp de optzeci de ani. Și pe care niciodată,
niciodată…
― Măi Tiră! spuse pe neașteptate Joao Pedro, în timp ce lacrimile-i
curgeau, repezi, de-a lungul obrajilor săi bătrâni. Eu nu vreau să mor fără
să-mi văd meleagurile unde m-am născut!… Am trăit mult, foarte departe
de ele…
La asta Tirafogo răspunse:
― Chiar acum mă gândeam să-ți propun matale… Chiar acum, don Joao
Pedro… Privind în jur, parcă-mi văd căsuța… căsuța de care am avut eu
grijă…
Și mestecând o tocană la fel de chioară ca și lacrimile compatriotului
său, bâigui:
― Vreau să merg acolo! în locurile unde m-am născut, unde te-ai născut,
Joao Pedro!… La mama bătrânului Tirafogo…
Astfel, hotărâră să întreprindă călătoria. Nici cruciații nu fuseseră mai
plini de credință și entuziasm decât acei doi exilați, aproape niște epave,
care plecară înspre meleagurile lor natale.
 Pregătirile luară puțin timp, căci lăsau puține în urmă și puține lucruri
puteau lua cu sine. În realitate, niciunul dintre ei nu avea vreun plan,
socoteau doar să meargă cu încăpățânare, ca orbii, ca somnambulii, însă
iluminați în sufletul lor de imaginea patriei dorite, din zi în zi mai apropiată.
Amintirile din copilărie le potopeau mințile, ascunzându-le gravitatea acelui
moment. Și, pe drum, dar mai ales la popasuri, noaptea, și unul și celălalt
se pierdeau în amintiri ce li se păreau vești plăcute ― dacă ar fi fost să ne
luăm după felul în care le tremura vocea:
― Niciodată nu ți-am povestit matale, don Tirâ… Frate-meu mai mic s-a
îmbolnăvit, într-o zi, rău de tot!
Sau, stând lângă foc, după ce surâdeau îndelung:
― Când i-am răsturnat ceaiul mate lui tata… M-a bătut, don Joao!
Merseră astfel, pe cât de osteniți, pe atât de plini de plăcute amintiri, căci
munții din centrul statului Misiones sunt greu de străbătut, pe jos, de doi
bătrâni exilați. Instinctul lor și multele ce le știau despre pădure îi ajutau să
se hrănească și să găsească drumul, pe cărări mai puțin abrupte.
Totuși, curând, trebuiră să se afunde în adâncul pădurii, căci începuse
una din acele perioade de ploi mari, când, între două averse, selva e
cufundată în ceață, iar râpele se transformă în vijelioase torente de apă
înroșită de mâl.
Deși sub acoperământul pădurii neumblate, oricât de violentă ar fi ploaia,
apa nu ajunge niciodată să băltească, murdăria și umezeala nu sunt deloc
ușor de îndurat pentru cei care o străbat. Deci, într-o dimineață, cei doi
bătrâni proscriși, sfârșiți de oboseală și de friguri, nu mai fură în stare să se
ridice în picioare.
Dar pe culmea pe care se găseau, la lumina primei raze de soare ce
străbătu, după atâta zăbavă, ceața, Tirafago, căruia îi rămăsese ceva mai
multă viață într-însul decât tovarășului său, văzu, departe, pădurile de pini
ale meleagurilor sale natale. Acolo departe, zări în vale, printre pinii înalți,
un loc desțelenit cu mult timp în urmă, al cărui verde cald părea plin de
[35]
lumină, între umbrele arancarilor .
― Don Joao! șopti, de-abia reușind să se înalțe puțin, sprijinindu-se în
mâini. Iată, acolo văd meleagurile matale! Am ajuns, don Joao Pedro!
Auzindu-l, Joao Pedro deschise ochii, privind îndelung, fix, în gol.
― Eu am ajuns deja acolo măi cumetre… spuse. Tirafogo nu-și lua ochii
de la pata de verdeață.
 ― Mi-am văzut meleagurile natale… șoptea.
― Dumneata doar le-ai văzut; eu am și ajuns, îi mai răspunse
muribundul. Ți-ai văzut meleagurile natale, și eu am și ajuns până aici.
― Dar ce-i… măi Joao Pedro… ce-i, ești pe moarte… N-ai ajuns!
Joao Pedro nu-i mai răspunse, de astă dată. Ajunsese la capătul drumului.
Tirafogo rămase îndelung întins pe burtă pe pământul ud, mișcându-și
din vreme în vreme buzele. Într-un târziu deschise ochii și trăsăturile-i fură
cuprinse de o expresie de copilărească mirare:
― Am ajuns maică! Joao Pedro avea dreptate… O iau și eu după el!…
SALAHORII FORESTIERI
Cayetano Maidana și Esteban Podeley, zilieri la o exploatare forestieră,
se întorceau lă Posadas la bordul vaporului „Silex”, cu alți cincisprezece
tovarăși. Podeley, cioplitor în lemn, se întorcea după nouă luni: contractul i
se terminase și, de aceea, avea dreptul la un bilet gratuit. Caye ― salahor
tocmit cu luna ― Călătorea tot gratuit; lipsise de acasă un an și jumătate,
căci atâta îi trebuie pentru a-și încheia socotelile.
Slabi, ciufuliți, în izmene, cu cămășile zdrențuite, desculți precum cei
mai mulți dintre tovarășii lor, murdari, la fel de murdari ca toți, cei doi
salahori forestieri mâncau din ochi capitala acelei regiuni împădurite, loc
sfânt, de pelerinaj pentru ei. Nouă luni, acolo departe! Un an și jumătate!
Dar în sfârșit, se întorceau, și rana încă deschisă a vieții din exploatările
forestiere nu făcea nici două surcele față de fericirea deplină pe care-o
adulmecau aici.
Din o sută de zilieri, doar doi ajung la Posadas cu avere. Pentru această
săptămână de fericire, către care îi poartă la vale fluviul, au plătit cu avansul
unui nou contract. Drept intermediari și ajutoare la încheierea noului
contract, pe plajă așteaptă un grup de fete al căror caracter e la fel de
ușuratic ca și meseria pe care o practică. La vederea lor salahorii începură
să hâuiască, cuprinși de o subită nebunie.
Caye și Podeley debarcară, clătinându-se beți de presentimentul orgiei
și, înconjurați de trei sau patru prietene, li se puse în față cât ai clipi destul
rachiu de trestie pentru a astâmpăra chiar și setea de băutură a unui salahor
forestier.
După o clipă, erau beți și încheiaseră un nou contract. La ce muncă erau
angajați? Unde? Habar n-aveau și prea puțin le păsa. Știau, însă, că au
patruzeci de pesos în buzunar și că puteau cheltui, pe credit, mult mai mult
decât atâta. Amorezați lulea datorită sentimentului odihnei atât așteptate și
norocului de a-și fi astâmpărat setea de alcool, docili și neîndemânatici,
amândoi urmară fetele și se duseră la un magazin cu care ele erau înțelese
pe baza unui anume procent, sau poate chiar la magazinul întreprinderii
forestiere ce le încheiase contractul. Dar, fie într-unul dintre magazine, fie
într-altul domnișoarele sporiră luxul bătător la ochi al hainelor lor, își
umplură capul de ditamai pieptenii, își strânseră gâturile până la sufocare
cu tot felul de panglici jefuindu-și cu sânge rece desăvârșit iubiții cuprinși
de filotimie alcoolică: singurul lucru de care un zilier de la exploatările
forestiere are parte este jaful fățiș al banilor ce-i câștigă.
în ceea ce-l privește, Caye cumpără din abundență tot felul de parfumuri
și loțiuni și uleiuri, atât de multe încât ajungeau și prisoseau ca să-și
impregneze cu ele până la limita insuportabilului hainele sale noi, în timp ce
Podeley, mai socotit, alesese un costum de stofă. Se prea poate să fi plătit
prea scump o socoteală pe care de-abia o auzeau citită și pe care o
achitaseră cu un teanc de bancnote aruncate pe tejghea. Dar, oricum, peste
un ceas se urcau, într-o caleașcă deschisă, îmbrăcați cu lucruri noi din cap
până-n picioare, încălțați cu cizme, cu poncho-ul pe umăr, și, bineînțeles,
cu revolverul de calibru 0,33 la centură, cu buzunarele ticsite de țigări pe
care le mestecau, încet, în dinți, în timp ce din fiecare buzunar se zărea
ieșind capătul câte unei batiste colorate. Erau însoțiți de două fete, mândre
de acest belșug, a căror pricepere se putea vedea după chipurile cam
sfârșite ale zilierilor. Dimineața și după-amiaza, se plimbau în trăsură pe
străzile desfundate, puțind de la o poștă a tutun și parfumuri ieftine, pentru
salahori forestieri.
în sfârșit, sosi și seara și se duseră la bal, unde aceleași domnișoare
dezghețate le dădură să bea. Filotimia îi făcea să dea zece pesos pe o sticlă
de bere» primind un rest de un pesos și patruzeci de centavos, bani pe care
îi băgau în buzunar fără ca să-i mai numere.
Astfel, alunecând la nesfârșit din avans în avans, datorită nevoii de
neînfrânat de a răscumpăra, prin șapte zile trăite ca niște domni, mizeria
îndurată în pădure, salahorii forestieri ajunseră din nou să o ia pe râu în sus;
la bordul vaporului „Silex”. Caye o luă cu sine și pe una dintre fete, și
amântrei, beți ca și ceilalți zilieri, se instalară lângă cale unde zece catârzi
erau așezați claie peste grămadă alături de cufere, boccele, câini, bărbați și
femei.
A doua zi, cu mintea limpezită, Podeley și Caye își cercetară carnetele
de plată ― pentru prima dată de când încheiaseră contractul. Caye primise
120 de pesos bani lichizi și 35 de pesos pe credit, și Podeley, 130 și
respectiv, 75.
Se priviră cu o expresie ce ar fi putut fi considerată de spaimă, dar un
salahor forestier e complet lecuit de spaimă. Nu-și aminteau să fi cheltuit
nici măcar a cincea parte din acești bani.
― Halal! murmură Caye. Nu o să pot da acești bani înapoi niciodată…
 Din acea clipă, îi intră în cap ― ca o reacție binemeritată după risipa pe
care o făcuse ― ideea de a fugi de acolo. Totuși, modul în care își risipise
banii la Posadas i se părea atât de binemeritat, încât era invidios pe avansul
mai mare încasat de Podeley.
― Matale ai noroc… ți-au dat un avans mare…
― Matale ți-ai adus femeie. O să îți cam golească buzunarul, i-o întoarse
Podeley.
Caye privi înspre femeie și, deși frumusețea sau alte calități de ordin mai
spiritual nu înseamnă mare lucru pentru un lucrător forestier, se simți
satisfăcut. Fata strălucea într-adevăr, cu hainele ei de atlas, fusta verde și
bluza galbenă; pe gâtul ei nespălat lucea un triplu colier de perle; încălțată
cu pantofi Louis XV, avea obrajii boiți gros și fuma o țigară de foi,
aruncând privirea disprețuitoare pe sub genele-i întărite cu creionul.
Caye privi fata și revolverul său de calibru 0,33; erau, într-adevăr
singurele lucruri prețioase din calabalâcul său. Iar pistolul risca să o ia și el
pe drumul fără de întoarcere pe care o luase avansul ― căci prea puțină
poftă avea să taie copaci.
Într-adevăr, pe un capăt de cufăr salahorii jucau conștiincios, la cărți, tot
ceea ce aveau. Caye privi un timp râzând, așa cum râd de fiecare dată
zilierii când se adună, oricare ar fi motivul, apoi se apropie de cufăr, jucând
pe o carte cinci trabuce.
Un început modest, dar care ar fi putut să-i permită să facă rost de destui
bani ca să restituie avansul primit de la parchetul forestier și să se întoarcă,
cu același vapor, la Posadas ca să facă rost de un nou avans.
Pierdu. Pierdu toate trabucele, cinci pesos, ponchoul, colierul femeii sale,
propriile-i cizme și pistolul. A doua zi recâștigă cizmele, dar nimic mai
mult, în timp ce femeia, nemulțumită de pierderea colierului, fuma
neîncetat trabuce, privindu-l cu dispreț.
Podeley câștigă acel colier care între timp avusese nenumărat! Stăpâni,
și o lădiță cu săpunuri parfumate, pe care o puse la bătaie contra unei
maceta și a unei jumătăți de duzină de ciorapi. Câștigă și rămase satisfăcut.
În fine, cincisprezece zile mai târziu ajunseră la destinație. Voioși,
salahorii urcară interminabila cărare de lut roșu care ducea pe culmea
malului, de unde vaporul se zărea mititel, pierdut pe fluviul lugubru. Și, cu
opinteli și îngrozitoare sudălmi în guarani, salahorii se despărțiră de
vaporul pe care trebuiră să-l spele cu gălețile vreme de trei ore pentru a-l
scăpa de putoarea de murdării, pachiuli și catâri bolnavi, putoare care va
mai dăinui, totuși, vreme de patru zile.
Podeley era cioplitor în lemn, iar salariul său zilnic putea ajunge la șapte
pesos; viața de parchet nu era prea grea pentru el. Obișnuit cu acea viață,
își înăbușea dorința de dreptate, mai ales în ceea ce privește măsurarea
cubajului lemnului lucrat, compensând jaful care devenise o rutină prin
anumite înlesniri ce le putea obține un salahor deștept. Își începu munca de
a două zi, deîndată ce fu marcată bucata sa de pădure. Alcătui din frunze de
palmier o colibă ― un acoperiș și un perete înspre sud, atâta tot. Își încropi
un pat din opt bețe, orizontale, și-și atârnă merindele pentru o săptămână
de două crăci. Și reîncepu rutina muncii la pădure: dimineața, tăcut, bea
niște mate, înainte de revărsatul zorilor, repede, cu ceainicul în mână; pleca
apoi în căutarea lemnului. La opt lua gustarea ― făină, pastramă și untură;
mânuia apoi securea, dezbrăcat până la brâu, în timp ce sudoarea-i atrăgea
tăunii, bărzăunii și țânțarii; apoi, prânzul ― de astă dată porotos și boabe
de porumb plutind în untura dintotdeauna. Termina treaba seara, după ce se
lupta ziua întreagă să cioplească bârne de 8 pe 30, chiar și în orele de arșiță
ale amiezii.
Munca se continuă în acest fel până sâmbăta dupăamiaza, întreruptă doar
de vreo ciocnire cu un coleg tăietor de lemne care intrase pe parcela lui sau
de plictisul zilelor ploioase, pe care le petrecea, pe vine, lângă ceainic.
Sâmbătă seara, deci, își spăla rufele, iar duminică se ducea la magazin să se
aprovizioneze.
Acela era singurul moment de adevărată distracție pentru salahori. Cu
fatalismul indianului, treceau peste permanenta creștere a prețului
merindelor, uitând de tot și toate, înjurând pe limba lor: pe acele vremuri,
un kilogram de pesmeți, ajunsese la optzeci de centavos, iar o pereche de
izmene de in, la șapte pesos. Același fatalism cu care acceptau aceste
prețuri mormăind și aruncând celorlalți colegi o privire amuzată îi făcea, ca
o răzbunare de la sine înțeleasă, să încerce să fugă de acolo când le era cu
putință. Și dacă nu toți erau cuprinși de această dorință, toți zilierii
înțelegeau setea aceasta de revanșă care-i putea face, în unele cazuri rare,
când ajungeau s-o poată astâmpăra, să-l mănânce de viu pe stăpân. Acesta,
în ceea ce-l privea, ducea cu ei o luptă aprigă, supraveghindu-şi zi și noapte
oamenii ― mai cu seamă pe cei angajați cu luna.
 Zilierii lucrau pe atunci pe cheu, coborând trunchiurile cu nesfârșite
chiuieli, mai sălbatice atunci când catârii, neputând să țină în loc scripetele
ce susținea greutatea ce se prăvălea cu toată iuțeala din înaltul malului,
cădeau unii peste alții, rostogolindu-se laolaltă bârne, animale și cotigi.
Arareori catârii erau schilodiți, dar larma nu scădea nicio clipă.
Caye, între două hohote de râs, se gândea cum să fugă. Era sătul să se tot
agite, să mănânce acea mâncare pe care presimțirea libertății o făcea și mai
de nemâncat; dar îl mai ținea încă în loc lipsa revolverului și, bineînțeles,
carabina vechilului. Dar dacă ar avea un revolver!
De data asta, norocul îl ajută într-un chip destul de ocolit.
Femeia lui Caye, care-și pierduse luxoasele găteli, își câștiga existența
spălând rufele zilierilor; într-o noapte își schimbă domiciliul. Caye o
așteptă răstimp de două nopți; într-a treia, se duse la casa celui la care
fugise și o părui strașnic pe femeie. Cei doi zilieri rămaseră singuri, să
discute prietenos, și se înțeleseră să trăiască împreună, drept care
seducătorul se mută alături de cei doi. Era o soluție economică și destul de
judicioasă. Dar cum zilierului dama se pare că îi era într-adevăr pe plac ―
lucru rar printre acei oameni ― Caye se oferi să i-o vândă în schimbul unui
revolver cu gloanțe cu tot, pe care va avea grijă el însuși să-l scoată din
magazin. Deși înțelegerea era atât de simplă, era cât pe ce <să fie ruptă,
căci, în ultima clipă, Caye mai ceru în plus și un metru de tutun frunze,
înșirate pe sfoară, ceea ce i se păru prea mult celuilalt zilier. În sfârșit,
încheiară târgul și în timp ce proaspăta pereche se instala în casă, Caye își
încărcă cu grijă revolverul, apoi se duse să-și petreacă acea după-amiază
ploioasă bând mate cu ei.
Toamna era pe sfârșite și seceta domnise de mult timp, căci doar din
când în când mai căzuseră averse de cinci minute; în sfârșit vremea se
strică. Cerul era tot timpul înnourat, iar umezeala făcea să se umfle
încheieturile zilierilor. Podeley, care până atunci nu mai pătimise de așa
ceva, se simți atât de lipsit de poftă de muncă, într-o bună zi, ajuns în fața
bârnei pe care o lucra, încât privi în jur, neștiind ce să mai facă. Se întoarse
la coliba sa și, pe drum, simți un ușor frison pe spinare.
Podeley știa foarte bine ce însemna lipsa de poftă și acea furnicătură a
pielii. Se așeză, stoic, și se puse pe băut mate: o jumătate de oră mai târziu,
frisoane puternice îi răscoleau tot trupul.
 Nu era nimic de făcut. Zilierul se întinse pe patul de crăci, dârdâind de
friguri, ghemuit sub poncho, clănțănind din dinți, incoercibil, cât îl țineau
puterile.
A doua zi accesul, pe care nu îl aștepta decât pe înserat, se întoarse la
amiază, și Podeley se duse la conducerea exploatării ca să ceară chinină.
Atât de limpede se putea citi pe chipul său că era bolnav de friguri, încât
felcerul, fără să se mai uite mult la el, puse jos pachetele de chinină.
Podeley înghiți stoic acea amăreală groaznică; pe când se reîntorcea în
pădure se întâlni pe neașteptate cu șeful de exploatare.
― Și matale! îi zise șeful de exploatare, privindu-l. Ești al patrulea.
Ceilalți nu contează… nu-i prea mare lucru. Dar matale ești datornic…
Cum stai cu socotelile?
― Mai e puțin… Dar nu o să mai pot mânui securea…
― Ei! Ia leacuri, îngrijește-te bine și n-o fi nimic. Pe mâine.
― Pe mâine, și Podoley se îndepărtă, grăbind pasul, căci tocmai simțise
o ușoară gâdilătură în călcâie.
Cel de-al treilea acces începu după o oră, lăsându-l pe Podeley aproape
leșinat, sfârșit, cu privirea fixă și inexpresivă, de ca și cum nu ar fi putut
zări nimic dincolo de unul sau doi metri depărtare.
Timp de trei zile, se odihni ― ăsta este leacul la care recurge zilierul
forestier, când e doborât de vreo boală neașteptată. Dar leacul nu a avut
efect: continua să dârdâie, ghemuit la rădăcina unui copac. Podeley mai
avusese febre recurente, destul de puternice încă, dar suita asta crescătoare
de accese, care se succedau practic fără întrerupere, nu-i prevestea nimic
bun. Sunt friguri și friguri. Dacă chinina nu reușise să oprească de la bun
început cel de-al doilea acces, nu avea rost să mai rămână prin pădure,
așteptând să cadă grămadă, răpus de boală în vreun cotlon al pădurii în curs
de defrișare. Coborî din nou la magazin.
― Din nou matale! îl întâmpină șeful de lucrări. Chiar că nu ți-e bine! N-
ai luat chinină?
― Am luat… Nu-mi mai vin în fire din pricina frigurilor ăstora. Nu mai
pot mânui securea. Dacă îmi dai bani de drum, ți-i voi înapoia când mă voi
face bine…
Șeful de lucrări privi acea epavă umană, și socoti că nu-i mai rămăseseră
multe zile salahorului.
― Cum stai cu socoteala? îl întrebă din nou.
 ― Mai datorez încă douăzeci de pesos… Sâmbătă am mai plătit o rată…
Sunt bolnav rău…
― Știi bine că până nu-ți plătești datoria, trebuie să rămâi. La oraș… ai
putea să mori. Înzdrăvenește-te aici și deîndată îți vei plăti datoria.
Să te lecuiești de friguri pernicioase acolo unde le-ai contractat?
Bineînțeles, nu era cu putință, dar zilierul care pleacă s-ar putea să nu se
mai întoarcă, iar șeful de lucrări preferă să-i moară un salahor decât să aibă
un datornic acolo, departe.
Podeley niciodată nu rămăsese fără să-și achite datoria ― acesta era
singurul orgoliu pe care şi-l putea permite, față de patron, un bun salahor.
― Nu-mi pasă dacă ai mai rămas sau nu fără să-ți achiți datoria! i-o
întoarse șeful de lucrări. Mai întâi soldează-ți contul, și apoi mai vorbim!
Această nedreptate ce i se făcu stârni în el o reacție pe cât de rapidă, pe-
atât de logică: dorința de a fugi. Se duse să se mute la Caye, ale cărei idei le
știa bine, și amândoi hotărâră să fugă în duminica următoare.
― Iată! strigă șeful de lucrare, întâlnindu-l pe Podeley, în aceeaşi după-
amiază. Azi-noapte au fugit trei… Ți-ar plăcea, nu? Și ăia erau datornici!
Ca matale! Dar mai bine crapi aici decât să pleci. Fiți atenți, matale și toți
care mă auziți! Știți ce pățiți!
Hotărârea de a fugi comportă pericole pe care, pentru a le înfrânge, un
zilier trebuie să lupte din răsputeri, dar această hotărâre este atât de
nestrămutată, încât îmblânzește chiar și o febră pernicioasă. În plus, sosise
ziua de duminică; Podeley și Caye, făcându-se ba că se duc să-și spele
rufele, ba că se duc să-i facă o serenadă la cutare sau cutare, reușiră să
înșele paza și se întâlniră la un kilometru depărtare de tabără.
Cât timp nu se simțeau urmăriți, nu vor ieși din cărare, căci, și așa,
Podeley mergea greu…
Rezonanța atât de specifică a pădurii le aduse în auz, din depărtare,
sunetul unei voci sparte:
― La cap! Amândurora!
După o clipă, de după o cotitură a cărării apăru vătaful, fugind după ei,
împreună cu trei zilieri. Vânătoarea începuse.
Caye trase cocoșul revolverului său, în fugă.
― Dați-vă prinși, măi! le strigă, din spate, vătaful.
― Să intrăm în pădure, zise Podeley. Nu am putere să mânuiesc
maceta…
 ― Întoarceți-vă sau trag! strigă celălalt, din nou.
― Când vor fi mai aproape de noi… dădu Caye să spună, când un glonț
de carabină trecu fluierând pe lângă ei.
― Haidem! strigă Caye colegului său și, adăpostindu-se după un copac,
trase înspre urmăritori cinci focuri de revolver.
Țipete ascuțite răspunseră la tirul său, în timp ce alt glonte brăzda scoarța
copacului după care se ascunse Caye.
― Predă-te că dacă nu îți iau gâtul!…
― Mergi drept înainte, îl încurajă Caye pe Podeley. Eu o să…
Din nou își descărcă pistolul, apoi intră în pădure.
Urmăritorii, o clipă opriți locului de focurile sale se aruncară furioși în
urmărirea lor, trăgând cu carabina, glonte după glonte, în direcția în care
presupuneau că au luat-o fugarii.
La o sută de metri de lizieră, urmând un alt drum, Caye și Podeley se
îndepărtau, aplecați până la pământ pentru a nu se încurca în liane.
Urmăritorii se așteptau la această manevră; dar cum, în pădure, atacantul
are o sută de șanse la una de a încasa un glonte drept în mijlocul frunții,
vătaful se mulțumea să tragă după ei cu carabina, urlând provocări. În plus,
deși în noaptea de joi ochise bine, vătaful greși de astă dată ținta.
Pericolul trecuse. Fugarii se așezaseră, morți de osteneală. Podeley se
înfășură în poncho și, sprijinit de spinarea tovarășului său, plăti prin două
ore de groaznice frisoane efortul pe care-l făcuse.
Apoi își continuată fuga, tot pe lângă liziera pădurii, și, atunci când în
sfârșit sosi noaptea, poposiră. Caye luase cu sine merinde, iar Podeley
aprinse focul, în pofida multor inconveniente pe care un foc le prezintă într-
o regiune unde, în afară de curcanii sălbatici, și alte animale, în afară de
oameni, sunt atrase de lumină.
Soarele răsărise de mult când, a doua zi dimineață, găsiră pârâul ― cea
mai de seamă și cea din urmă șansă a fugarilor. Caye tăie doisprezece
copaci fără să stea prea mult să-i aleagă, iar Podeley de-abia avu timp să-și
irosească ultimele puteri că frigurile îl culcară din nou la pământ dârdâind.
Deci Caye înjghebă singur pluta: zece trunchiuri puse pe lung și legate
cu liane, întărite la fiecare capăt cu trunchiuri puse pe lat.
La zece secunde după ce terminaseră de meșterit pluta se și îmbarcaseră.
În derivă, o luară pe Parană la vale.
 într-acest anotimp, nopțile sunt foarte răcoroase; cei doi zilieri, cu
picioarele în apă, își petrecură noaptea dârdâind, strânși unul într-altul.
Curentul fluviului, umflat de ploi, sucea pluta în voia vârtejurilor sale,
slăbind cu încetul nodurile de liane.
A doua zi, mâncară două chiftele, ultimele merinde ce le aveau, și din
care Podeley de-abia de gustă.
Trunchiurile, sfâșiate de stânci, se afundau din ce în ce mai mult în apă.
La căderea serii, pluta era la un sfert de picior sub nivelul apei.
Pe acel fluviu sălbatic, curgând între lugubrele ziduri verzi ale pădurii de
nepătruns, pustie, vai, doi bărbați până la genunchi în apă derivau cu pluta
lor când rotindu-se, când parcă nemișcați, în pragul unui vârtej, când luând-
o din nou pe firul apei, reușind cu greu să stea pe trunchiurile care de-abia
de mai erau legate între ele şi care le alunecau de sub picioare, într-o noapte
neagră pe care privirile lor disperate nu izbuteau să o străpungă.
Apa le ajungea la piept când ajunseră din nou la mal. Unde? Nu știau…
O câmpie acoperită cu bălării înalte. Chiar pe mal s-au culcat pe burtă și au
adormit.
Se lumină de ziuă atunci când s-au trezit. Buruienile se întindeau pe o
adâncime de douăzeci de metri, despărțind fluviul de pădure. La o jumătate
de leghe mai jos se afla pârâul Parami; hotărâră să-l treacă prin vad, atunci
când își vor fi redobândit puterile. Dar nu-și redobândiră puterile atât de
repede pe cât ar fi dorit ― hrănindu-te cu inimă de trestie sălbatică și
viermi nu e chip să te întremezi repede. Și timp de douăzeci de ore o ploaie
deasă transformă apele fluviului Parami într-o întindere de valuri
învolburate, în timp ce Parami devenise un torent dezlănțuit. Imposibil de
trecut. Podeley se ridică, brusc, ud leoarcă și, sprijinindu-se în revolver, îl
ținti pe Caye. Delira de friguri.
― Dă-i drumu’, măi!…
Caye își dădu seama că nu era a bună cu delirul acela și se plecă, pe
furiș, socotind să-și lovească tovarășul cu un lemn. Dar celălalt deveni
presant:
― Dă-i drumul în apă! Matale m-ai adus aici! Acu’ să treci fluviul!
Degetele i se albiseră pe trăgaci.
Caye se execută: se lăsă dus de curent și se ascunse după mărăciniș, deși
avu mari greutăți ca să poată din nou ajunge la mal.
 De acolo, pe la spate, se apropie de tovarășul său, dar Podeley zăcea din
nou pe o parte, ghemuit cu genunchii la piept, sub ploaia nesfârșită. Când
se apropie, Caye ridică capul și, fără a deschide ochii, orbiți de ploaie,
șopti:
― Caye, ei drăcia dracului… Tare e frig…
Plouă o noapte întreagă asupra muribundului ― una dintr-acelea ploi
albe și mărunte care potopesc, toamnă, salva.
în zori, Podeley nu mai mișca: se afundase pentru totdeauna în
mormântul său de ape.
în acel mărăciniș, supraviețuitorul rămase șapte zile încheiate, înconjurat
de pădure, fluviu și ploaie, până ce se terminară toate rădăcinile și toți
viermii. Atunci începu să-și piardă cu încetul puterile, până rămase așezat,
mort de frig și de foame, cu privirea ațintită asupra fluviului Parami.
Pe înserat, vaporul „Silex” trecu pe-acolo și îl culese pe zilierul fugar ―
era aproape pe moarte. Dar bucuria sa se transformă în groază când, a doua
zi, își dădu seama că vaporul o lua pe fluviu în sus.
― Te rog din suflet! Nu mă debarca la Puerto X! Aia m-ar omorî!… Te
rog mult de tot, veni el să se bocească în fața căpitanului.
„Silex” se întoarse la Posadas cu zilierul nostru cu tot, bântuit încă de
coșmare.
Dar, zece minute după ce debarcase, se și îmbătase și încheiase un nou
contract, apoi pornise, clătinându-se, să cumpere parfumuri.
 DIN PERIODICE
[36]
AJUTORUL FIARELOR
1
Într-o noapte furtunoasă de iulie, un bărbat străbătea, mergând pe furiș, o
cărare pierdută în adâncurile selvei din Matto Groso. Noaptea era foarte
întunecată. Tunetele bubuiau unul după altul, iar selva răspundea neliniștii
cerului cu freamătul adânc al copacilor bătuți de vijelie. Din când în când,
cerul era sfâșiat de lumina spectrală a unui fulger; pădurea se ivea atunci,
întunecată, fantomatică, pentru a se ascunde pe dată în bezna de. Nepătruns.
Selva era îngrozitoare întotdeauna, chiar și ziua, când te pândesc tot felul
de pericole și capcane, darămite la această oră lugubră, singuratică, când și
sufletul cel mai călit se umple de neliniște. La oraș, chiar atunci când te afli
în cea mai disperată situație, nu te simți niciodată singur; alte vieți, înfrățite
cu a ta, mișună în jur, și apropiata lor prezență te ajută. Dar altfel stau
lucrurile în selvă. Acolo totul urzește planuri împotriva ta: atmosfera
liniștită și grea, tăcerea ostilă, emanațiile ucigătoare ale plantelor, care
amestecă izul morții în funebra seducție a voluptoaselor lor parfumuri;
fiarele pitite pe după trunchiurile pe care le privim indiferenți, în trecere;
viperele. care transformă în iad acest paradis terestru ― toate, în selvă,
complotează împotriva omului.
Totuși, omul nostru nu părea a fi înfricoșat, în pofida groazei nocturne pe
care o inspiră oricui o noapte de furtună în pădure, atunci când pentru a te
apăra te poți bizui doar pe propriu-ți curaj. Pașii săi prudenți trădau faptul
că era îngrijorat, dar nu temător. Pentru un ochi priceput, ceva din el arăta
pe omul obișnuit cu selva. Detaliul revelator era modul în care mergea.
Ridica picioarele mult mai sus decât era în aparență necesar, ca și cum ar fi
pășit prin băltoace, și asta o făcea cu o suplețe care arăta de departe că era
― prin naștere sau adopțiune ― un fiu al pădurii.
Într-adevăr, în pădure, pe jos e plin de crăci și rădăcini, ceea ce te obligă
să ridici sus piciorul atunci când pășești, dacă nu vrei să te împiedici; acest
mod de a merge, foarte obositor la început, devine cu timpul un obicei
inconștient, iar pasul devine mai ușor. În acest mod poți să-ți dai seama,
fără greș, cât de obișnuit cu selva este un drumeț.
 Deci, personajul nostru era un bărbat obișnuit cu pădurea. Lumina
fulgerelor, îngăduindu-ne să-i urmărim mersul felin, ne-a permis să aflăm și
ceva mai mult.
Astfel, la spectrala strălucire a unui fulger, urmat de un înspăimântător
tunet, puturăm vedea că drumețul purta o cască de plută, o bluză și
pantaloni albaștri, jerpeliți, și cizme butucănoase. Casca arată, de departe,
că proprietarul său nu era vreun zilier, așa cum s-ar fi zis după lipsa de
îngrijorare cu care străbătea noaptea, pădurea ― lucru rar la un șef.
Ce era, atunci? Proprietar de exploatare forestieră? Și oare ce căuta în
acea noapte, în adâncul pădurii, mergând ca un om neliniștit de ceva, și
încă nefiind înarmat? În curând vom afla răspunsul la aceste întrebări.
Ca și cum fulgerele ar fi obosit să tot aprindă cerul (furtuna dura de la
apusul soarelui) ele se mai potoliseră. Dar, acum, ploaia devenise torențială,
și întreagă selvă, sub bătaia neîntreruptă a unor picături de o neobișnuită
mărime, vibra surd.
[37]
― La dracu’, șopti drumețul, oprindu-se. Doar un paca ar ieși pe o
vreme ca asta!
Spusese cele de mai sus î» spaniolă, dar nu cu puternic accent italian.
Ridică privirea, mișcat de acea inconștientă curiozitate care ne face să
privim cerul, atunci când plouă. Chiar în acea clipă, un fulger porni pe
deasupra creștetului său. Drumețul, orbit, închise ochii și rămase așa,
vreme de un minut, pentru ca vederea-i să-și recapete agerimea normală.
Când îi deschise din nou, i trecătoarea orbire încetase, și scrută cu privirea-i
bezna din față.
― Și prostul ăsta care nu mai vine odată! șopti el din nou. Ce întâlnire
stranie mi-a cerut! Drumețul rămăsese nemișcat, ud leoarcă, căci de pe
casca sa apa curgea șiroaie, ca de pe o umbrelă.
Totuși, deși stătea nemișcat, nu putu să audă un ușor zgomot ce se iscă
în spatele său. Un tunet bubui chiar atunci, zarva acoperind furișarea, care
încetă pe dată.
Crengile, ușor atinse, reveniră la nemișcarea dinainte. Ceva, totuși, îi
arătă drumețului că tocmai trecuse cineva. Era pur și simplu îngrijorat? Era
acea intuiție a pericolului pe care o au pădurenii, obișnuiți să-și mențină
veșnic simțurile în alertă? Totuși, văzusem că omul nostru nu era defel
neliniștit de sumbra priveliște a selvei, noaptea. Dar de data asta el nu
reacționă ca de obicei. Întoarse iute capul, îşi piloni privirea de vultur în
trestiile încâlcite din spate!? său și rămase o clipă nemișcat, ascultând în
acel fel intens care mobilizează și potențează toate celelalte senzații
trupești, acel fel de a pândi în care vânătorul își încoardă toate puterile
sufletești căci chiar viața sa atârna ca de un fir, în acele clipe, de auz.
Nu auzi nimic. Se întoarse, scrută din nou bezna și, aruncând o
înjurătură, își continuă drumul. Dinspre trestii străluciră, atunci, două
luminițe verzi, rău prevestitoare. Înaintară, cu o ucigătoare încetineală, până
la cărare, urmărind, nemișcate, înaintarea drumețului. După câtva timp cele
două luminițe verzi începură să se miște în aceeași direcție.
între timp, straniul nostru drumeț își urma înaintarea prudentă; brusc, un
țipăt de agonie, lung, vibrant, înfiorător înecă zgomotul vijeliei. Venea din
îndepărtatele străfunduri ale selvei. Auzindu-l, drumețul nostru se opri
brusc, dar, în loc ca pe chip să i se întipărească groaza, părea vesel.
― În sfârșit! strigă, luând-o la fugă.
Dar, după o clipă, se opri, din nou, pradă unei mari neliniști.
― Mi s-a părut că vine chiar de pe jos, șopti, năpădit de zbucium.
Trecu o clipă. Până la urmă, se hotărî, își vârî în gură arătătorul și
degetul mare al mâinii stângi și scoase un lung urlet ― aceeași plângere
înspăimântătoare pe care o auzise și el. După un moment, dar de astă dată
mult mai apropiat, se auzi din nou sinistrul semnal, iar drumețul lăsă să-i
scape un suspin adânc, de ușurare.
― Va trebui să-i zic să nu imite chiar așa bine, șopti surâzând și pomi
înainte.
Țipătul de agonie pe care cei doi îl scoseseră era perfecta imitație a
urletului ursului furnicar, în nopțile foarte friguroase de iarnă, și sună cam
așa: A-u! A-u! Au! Au! Aaau!
După o clipă, o umbră răsări lângă omul nostru. Din câte se puteau zări la
lumina fulgerelor, noul venit purta o pălărie mare de paie, cu panglică roșie.
Avea pe el o cămașă de lucru, cu șireturi, care de mult nu mai avea nasturi,
judecind după chipul în care îi lăsa pieptul dezgolit. Purta izmene până la
genunchi, avea înfășurat de mijloc, atârnându-i peste pulpe, o bucată de
pânză de sac legată printr-o curea subțire și era în picioarele goale.
― Cum de ai întârziat atâta? îl întrebă, grăbit, drumețul nostru. De o oră
mă plouă: m-am udat până la oase.
― Nimic grav, îi răspunse noul venit. M-a chemat responsabilul ca să
verific registrul. Spune că s-a plictisit să aranjeze totul sâmbătă.
 Drumețul surise.
― Caldeire, nu?
― Da. Zice că, de când lipsești matale, șefule „toate merg mai bine.
Din nou drumețul surise, tăcut. Dar, după câtva timp șopti:
― Bietul Caldeira! Cred că și ea vrea să-l vadă. Auzind cuvântul ea,
indianul, căci noul venit era indian, fu străbătut de un fior.
― De zile întregi n-am mai văzut-o, șopti.
― Pe cine?
― Pe ea!
― A, e bine mersi.
Indianul îl privi pe drumeț: în ochi i se citea respectul și groaza.
― Fii atent, șefule…
Drumețul, din nou, surise.
― Șefule, mi se pare prea mult… insistă, cu voce scăzută, indianul.
Interlocutorul său îi puse o mână pe umăr și-l pironi cu o privire în oare
se puteau citi ironia și compătimirea.
― Biet Guaycuru! zise, încet. Biet indian! Repetă.
E sigur că aceste cuvinte evocau lucruri lugubre, căci cel căruia i se
adresau coborî privirea, ca sub apăsarea unei amintiri copleșitoare.
― Ți-a trecut? îl întrebă, prietenește, drumețul.
― Da, răspunse indianul, înăbușit. Și adăugă: Când e cald, mă arde. Am
veninul în sânge.
― Totuși fața îți arată bine. Ia să vedem…
Se apropie de indian și, chiar atunci, un fulger brăzdă cerul cu o linie
fosforescentă.
Pe dată, drumețul se dădu înapoi.
― Drace! zise el, pălezind. Nu mai seamănă a chip omenesc.
într-adevăr, cu greu, ar fi putut fi numită față acea bucată de carne
diformă, umflată, brăzdată de fistule aproape cicatrizate. Fruntea, gâtul, tot
pieptul, tot ceea ce se putea vedea din trupul indianului oferea privirii
același aspect monstruos.
Drumețul îl privi un moment, în timp ce în ochi i se aprindeau mici
luminițe, trădând setea de răzbunare.
― Alvez te-a văzut cum arăți?
― Da, șopti indianul.
― Și ce ți-a zis?
 ― A râs. Ieri dimineață, când m-am dus la magazin să cumpăr untură, a
strigat după mine, râzând…
Vocea i se stinse și un răget adânc izbucni din pieptu-i. Drumețul se
cutremură.
― Ce ți-a zis?
― … Că era foarte mulțumit de mica lecție pe care mi-a dat-o și că o să
mi-o mai dea și altă dată… spuse, coborând treptat vocea.
în chiar această coborâre a vocii se putea bănui o lume întreagă de
suferințe, de amintiri îngrozitoare „de nenorociri, de dureri de neîndurat.
― Și cu picioarele, cum stai? Poți merge ușor?
― Da, nu m-au mușcat prea tare pe acolo…
― Cândva, în Africa, am auzit vorbindu-se de așa ceva, șopti drumețul,
ca și cum ar fi vorbit în sinea lui, dar niciodată nu am crezut să fie
adevărat… în sfârșit, adăugă el, după o clipă de tăcere, ochi pentru ochi și
dinte pentru dinte, Guaycuni. Cred că mâine își va aminti de tine.
― Și de matale, șefule.
― De mine?… Eu n-am pătimit decât atâta, răspunse el surâzând și
arătându-și mâna stângă. Îi lipseau trei degete, ale căror cioturi mai erau
încă roșii.
― Și cu pieptul cum e? adăugă indianul.
― Da, o coastă ruptă; dar despre mine nu se spune nimic?
― Acum două zile Juan a auzit bubuiturile puștii matale, dar domnul
Alvarez nu crede că erai mata. Zice că probabil că te-a mâncat vreun jaguar.
Un câine a adus din pădure, săptămâna trecută, o cârpă însângerată.
Responsabilul crede că ar fi cămașa matale.
― Nu știi nimic mai mult?
― Nimic mai mult.
― Și despre ea?
Din nou indianul fu străbătut de un fior.
― Nimic, șopti surd.
Drumețul era cât pe ce să-i răspundă, și am fi aflat ceva despre acea
ființă îngrozitoare încât nu putea fi evocată decât în șoaptă. Spunem, deci,
că se pregăteau să răspundă, când Guaycuru, aruncându-se înainte, îl prinse
brusc de braț. Interlocutorul său făcu un pas înapoi.
― Ascultă, șefule! zise repezit indianul.
 ― Ce-i? răspunse drumețul, întorcându-se cu o agilitate cu adevărat
felină.
― Am simțit ceva! răspunse indianul…
Amândoi tăcură. Atunci ajunse până la ei, pe fundalul zgomotului
frunzelor biciuite de ploaie, un răget îndepărtat și adânc, ce părea a veni de
sub pământ. Cei doi se priviră.
― E un jaguar, spuse pur și simplu drumețul. Vocea nu-i tremura, câtuși
de puțin, căci, în locui amenințării necunoscutului, apăruse un pericol real,
foarte mare, fără îndoială, iar aceasta înseninează sufletele cu adevărat
călite, pregătite pentru luptă.
Indianul continua să asculte înspre direcția de unde venea teribila
amenințare.
― Ascultă, șefule! Asta nu e jaguar, spuse din nou indianul.
Din nou rămaseră nemișcați, auzind răgetul sinistru.
[38]
― E un leu , asta-i sigur. Vine în fugă, zise călătorul.
O clipă mai târziu, adăugă:
― Se pare că e mare.
― Ne-a luat urma. Vine pe cărare, șopti Guaycuru.
Și într-adevăr, de astă dată răgetul se auzise mai de-aproape. O clipă mai
târziu se auzi altul, apoi altul, și cei doi, cu acea repeziciune de gândire,
proprie vânătorilor și celor ce-și cunosc bine forțele, înțeleseră limpede că,
cu această fiară, nu puteau lupta: erau pierduți.
― Nici măcar un revolver… șopti drumețul cu o voce plictisită, dar nu
înfricoșată. Ai la tine maceta?
― Da, dar degeaba: e un leu adult.
― Repede, șefule! strigă brusc, luându-l de braț. Vine în fugă! Să ne
urcăm în copacul ăsta!
Selva vibra de răgetele sonore, acum foarte apropiate. Fiara, împinsă de
foame și poftind carne omenească, fugea înspre pradă, urlând.
Într-o clipită cei doi se și urcaseră pe ramurile cele mai de jos ale unui
stufos lapacho. Adăpostul era precar, căci leul se cațără încă mai bine decât
jaguarul.
Dar, oricum, în acest chip se puteau apăra, pe când jos ar fi fost pe dată
sfâșiați de colții îngrozitori ai fiarei.
Răgetele deveneau din ce în ce mai limpezi: dintr-o clipă în alta, fiara
avea să se repeadă asupra lor.
 ― Vine repede, șopti indianul, apucând bine mânerul macetei în mâna sa
pricepută. Și într-adevăr, ajungea până la ei zgomotul surd al crengilor
scuturate violent, amestecat cu un răget care, de astă dată, era atât de
apropiat încât inimile celor doi începură să bată mai tare, presimțindu-și
moartea îngrozitoare ce le era hărăzită. Cei doi epuizaseră deja întreaga lor
voință ca să rămână calmi, când drumețul, care de câtva timp asculta
răgetele cu mirare, șopti, pălezind:
― Eu parcă știu… Guaycuru! Felul acesta…
Și înainte ca indianul să aibă timp să-i răspundă, drumețul trase un chiot
de bucurie, lovindu-se peste frunte:
― Suntem niște proști, Guaycuru! Nu am recunoscut-o!
Și amândoi săriră jos.
2
Indianul, mai agil, se aruncă de sus în gol. Se aflau la cinci metri înălțime
și, oricum, e o săritură periculoasă, dar incredibila sa agilitate înnăscută îl
salvă și se alese doar cu o gleznă sucită.
De-abia ajuns la pământ, drumețul, cu o nemaipomenită repeziciune, își
făcu mâinile pâlnie și scoase un răget îndelung, care răsună prelung prin
selvă, provocare lansată de o voce omenească în plină împărăție a fiarelor.
Urletului îi răspunse deîndată un formidabil răget, atât de apropiat, încât
oamenii, în pofida marelui lor curaj, fură scuturați de un fior.
O clipă după aceea, tufișurile se zbăteau, doi ochi străluceau în beznă și
o umbră uriașă se arunca asupra lor dintr-un singur salt, dar era un salt de
bucurie.
― Cuminte, Divina, cuminte! strigă călătorul, potolind cu vocea-i
poruncitoare pornirile leoaicei sale,. Care răgea de plăcere, încercând în fel
și chip să se frece de stăpânul său.
E bine știut că mângâierile unui leu sunt la fel de îngrozitoare ca și furia
sa, și că laba pe care o întinde înspre stăpânul său cu foarte frumoasa
intenție de a-l mângâia are cinci gheare, cinci pumnale arabe, fără cusur,
care, oricât de blând ar atinge, fie chiar și mângâind, se înfig adânc în
carne. Drumețul, deci, oricât de mulțumit va fi fost de demonstrațiile de
dragoste pe care i le făcea leoaica sa, se păzea cu grijă, evitând să se
apropie.
 ― Ce-i asta, șefule? întrebă indianul mirat, apropiindu-se. Dar fiara
întoarse capul înspre el, scoțând un îndelung răget de furie.
― Atenție! Nu te apropia! Când mă revede după multe ceasuri, devine
groaznic de geloasă… Cuminte, Divina!
în acea lumină slabă, văzuse coada leoaicei ridicându-se, dreaptă, la
orizontală. Acesta este avertismentul care nu înșală niciodată: era gata de
atac. De-abia reuși să-și stăpânească glasul. Deîndată trebui s-o acopere cu
mângâieri, căci fiara, odată trecut neastâmpărul primelor clipe, începuse să
se frece drăgăstos de picioarele stăpânului. Consimți chiar ca Guaycuru să o
scarpine ușurel pe cap, după care, dat fiind că plăcerea încercată era mult
mai mare decât gelozia sa trecătoare, legă din nou o prietenie sinceră cu
indianul. Cinci minute mai târziu, toți trei, înfrățiți, străbăteau poteca.
încetase ploaia cu tunete cu tot. Acum tăcerea selvei părea mai adâncă,
mai înăbușitoare. Doar fulgere răzlețe mai luminau, tăcute, cerul.
― Ce-i asta? Cum a scăpat? Întrebă din nou. Guaycuru.
Călătorul tocmai examina, în acel moment, zgarda groasă a fiarei care
pășea alături de el. Se ridică: nu găsise nimic.
― Nu știu. Zgarda e în perfectă stare. Lanțul s-a desprins, dar nu-mi dau
seama cum a putut rupe belciugul. Dacă ar fi fost vorba de un câine, aș fi
dispus să cred că cineva i-a scos lanțul, dar nu cred să se găsească vreun om
destul de plictisit de viață ca să-i vină în minte să o dezlege pe pisicuța asta,
și lovi cu palma întinsă peste greabănul leoaicei, care toarse de plăcere, sub
mângâiere. Lovitura, dată cu puterea și iuțeala aceea, era foarte îndepărtată
de o mângâiere. Dar în mod sigur că leoaica o luă drept mângâiere, căci
ridică privirea, leneșă și afectuoasă, înspre stăpânul său, cerând altă dovadă
de dragoste.
― Nu i-o fi foame? întrebă Guaycuru.
― Nu, azi de dimineață a mâncat jumătate din vânatul pe care l-a prins
ieri; și astăzi, pe înserat, fiindcă nu știam ce vreme va fi, am lăsat-o liberă
prin pădure, dar a venit în scurt timp înapoi, plictisită… E mai bine așa,
șopti, ca o concluzie, drumețul. Leoaica, ca și cum ar fi înțeles că era vorba
de ea, îl privea când pe unul, când pe celălalt cu ochii săi fosforescenți,
mergând cu pasul mare și furișat al fiarelor. De un ceas cei doi drumeți și
atât de strania lor însoțitoare străbăteau cărarea și s-ar fi zis că acea noapte
zbuciumată avea să se termine fără alte întâmplări, când, brusc, leoaica se
opri fără motiv. Este întotdeauna bine să ții cont de avertismentul pe care un
animal ți-l dă astfel, oprindu-se locului în plină pădure. Cu atât mai mult în
cazul de față situația trebuia luată în serios; leoaica nu numai că beneficia
de instinctul fiarelor, ci și de o profundă cunoaștere a selvei în care se
născuse ― se întâmplase, deci, ceva neobișnuit. Cei doi oameni se opriră
locului.
― Ce se întâmplă? întrebă pe șoptite drumețul.
― Nu știu, îi răspunse, tot în șoaptă, indianul. A adulmecat ceva.
Ascultară cu atenție, ținându-și respirația, dar nu auziră nimica. Totuși,
leoaica rămânea în continuare nemișcată, cu urechile ciulite. Privea într-o
parte și-ntr-alta de-a lungul cărării, cu acea profundă încordare a ochilor și
urechilor care caracterizează fiara la pândă ― atunci când slabul foșnet al
unei frunze poate să hotărască între viață și moarte.
Trecură astfel câteva minute. Brusc privirea fiarei se fixă asupra unui
punct situat la liziera pădurii. Ridică ceva mai mult capul, ca pentru a privi
dintr-un unghi mai favorabil, și, coborând apoi botul până ce atinse
pământul, lăsă să-i scape un răget înăbușit, trist, funebru, care străpunse cu
un fior de neliniște inimile celor doi bărbați.
― Nu zăresc nimic, șopti drumețul. Trebuie să fie vreo urmă.
― De om…?
― Nu, nu ar răgi astfel… Totuși…
― I-e frică, șefule…
― Da, iar dacă ar fi vorba de-o urmă nu i-ar fi frică… cu atât mai puțin
dacă ar fi vorba de oameni, concluzionă el cu acel surâs în dungă pe care i l-
am mai văzut de două sau de trei ori, și care părea să-i înflorească pe bune
când vorbea despre ea.
între timp, leoaica începuse să înainteze cu grijă, cu botul în pământ,
gemând neîntrerupt.
― Știu acum despre ce e vorba 1 strigă brusc drumețul. Divina, aici!
Divina! O s-o muște!
Indianul fu scuturat de un fior.
― Da, o viperă! Cu o lună în urmă, de departe, am auzit-o scoțând
același scheunat, și a venit cu botul îngrozitor de umflat… Divina!
Cei doi o luară repede înainte și drumețul o îmbrânci de-o parte pe
leoaică. Erau chiar la marginea pădurii și acolo, pe lutul roșu, zăriră o
viperă nacanină, cu gâtul ridicat, gata să se arunce asupra primului care ar fi
îndrăznit să înainteze. Viperele nacanină ajung la doi sau chiar trei metri
lungime, sunt îngrozitor de agresive și nu le e frică de nimic. Atunci când
se simt atacate se aruncă asupra agresorului, fie el om, câine, sau fiară. Nu
numai atât: alunecă, cu o necrezută iuțeală, în urmărirea celui ce le-a
înfuriat. În plus, se știu ascunde cu mare grijă: acești șerpi negri sunt
[39]
fiarele cele mai înspăimântătoare ale selvei .
Cu toate acestea, leoaica nu voia să renunțe la luptă. De-abia de reușea
stăpânul său înspăimântat să o ție locului: încă un pas și șarpele s-ar fi
aruncat asupra leoaicei sale, și nu există antidot împotriva veninului de
nacanină.
― Guaycuru! Maceta! Nu mai pot s-o țin!
Indianul înțelese. Scoase maceta cu iuțeala fulgerului, se postă între cei
doi și viperă. Făcu un pas înainte și gâtul șarpelui se încordă. Leoaica, în
brațele stăpânului său care o trăgea de gâtlej, răgea opintindu-se.
― Repede, că o scap! de-abia avu timp stăpânul să strige. O clipă mai
târziu, leoaica sărea asupra viperei. Dar indianul, cu un calm
înspăimântător, mai făcuse un pas înspre șarpe și, chiar în clipa în care
nacanină se repezea, țeapănă ca o săgeată, asupra sa, făcu o mișcare atât de
iute, încât nici nu i se văzu mâna. Când leoaica se aruncă asupra viperei,
trupul negru al acesteia începu să se zbată îngrozitor între ghearele fiarei.
Dar vipera nu mai avea cap: maceta i-l retezase ușurel, pe nesimțite ―
minune de îndemânare și de calm.
în sfârșit! Cei doi oftară, scăpați de această a doua spaimă ce o
întâlniseră în drumul lor noptatec. Leoaica, doar din două mușcături,
sfâşiase trupul viperei, ce încă se zbătea. Liniștită acum, veni înspre
stăpânul său și toți trei își urmară drumul.
Furtuna trecuse, dar cerul, acoperit de nori, era în continuare foarte
întunecat. În această beznă adâncă, drumeții noștri se puteau călăuzi după
linia de-abia vizibilă a cărării, dar, mai ales, după instinctul lor ascuțit de
pădureni. Mergeau drept înainte, fără să ezite; cine i-ar fi văzut, în
apăsătoarea singurătate a selvei, ar fi zărit două luminițe verzi, două
îngrozitoare puncte fosforescente care călăuzeau drumul celor trei.
Lăsând aceste stranii întâmplări să-și urmeze cursul, să spunem câteva
cuvinte despre personajele povestirii de față, pentru ca cititorul să poată
pătrunde cauzele groaznicei drame ce se apropia.
3
 Într-o după-amiază de vară, la ora trei, sub căldura zdrobitoare a orelor
siestei, doi bărbați asudați așteptau la malul fluviului vaporul care urca
apele repezi. Cei doi erau Yuca Alves, proprietarul unei exploatări
forestiere, situată la patru kilometri depărtare de fluviu, și vătaful său.
Când vaporul aruncă ancora, de bordul său se desprinse un șaland alb, la
bordul căruia se urcă un pasager îmbrăcat în alb. Când ambarcațiunea
ajunse la mal, Alves înainta să-l întâmpine pe noul venit.
― Dumneavoastră sunteți Longhi? îi întrebă, în spaniolă, dar cu un
foarte puternic accent portughez.
― Eu, răspunse scurt celălalt, privind calm chipul respingător al
proprietarului.
― Mi-ați fost recomandat cu căldură. Cunoașteți bine munca?
― Da, am fost revizor forestier timp de paisprezece ani, în Misiones.
Alves privi cu atenție chipul osos al noului său angajat, un chip energic
pe ale cărui trăsături se puteau citi sinceritatea și hotărârea.
― Dacă nu aveți pretenții prea mari, cred că veți fi mulțumit.
― Sper și eu asta.
Patru ceasuri mai târziu ajungeau la exploatarea forestieră. Revizuirea
arborilor doborâți cu securea e o muncă foarte grea: trebuie, în fiecare zi, să
străbați adâncurile pădurii, să mergi tot timpul de colo până colo, îndurând
căldura și țânțarii. Totuși, noul angajat făcea dovadă de o nesecată energie
și trupul său slăbănog ascundea o neobișnuită putere fizică.
La început, lucrurile merseră bine. Dar, puțin câte puțin, noul venit
începu să-și dea seama de cruzimea atroce cu care era condusă exploatarea
forestieră. Cei care știu cam ce se petrece prin parchetele forestiere vor fi
înțeles cele ce treceam sub tăcere; cât despre ceilalți, mai bine să nu afle
niciodată asemenea lucruri.
Alves era o figură perfectă de despot, veșnic furios, laș, josnic, de o
rafinată cruzime și cu o voință de fier.
După o lună doar, Longhi înțelese că nu va face prea mulți pureci pe-
acolo. Mai trecu o lună și se convinse că Alves îl privea chiorâș și urma să
se întâmple ceva grav. Într-adevăr, se certară: Alves susținea că niște
trunchiuri fuseseră prost măsurate.
― Mi se pare că promiteai mai mult, la început, îi spuse acesta, sec.
― Se prea poate, răspunse celălalt, liniștit.
― Datoria matale e să-ți faci treaba bine, i-o reteză Alves.
 Loughi îl privi drept în ochi și se făcu palid la față.
― Datoria mea e să fac tot ceea ce pot, îi răspunse, încă și mai liniștit.
― Datoria ta e să taci! mugi Alves, aprinzându-se de furie.
Foarte palid, revizorul își băgă încet mâinile în buzunare, cu o încetineală
mai plină de tensiune decât dacă ar fi izbucnit furios. Zise, rostind cu grijă
cuvintele:
― Mi se pare că mă confundați, domnule Alves.
― …?
― Eu nu sunt un zilier.
― Şi niciun funcționar ca ăștia…
― Ee?
Alves făcu un gest, dar Loughi adăugă imediat, pironindu-l cu privirea:
― … Și-ți jur că la prima mișcare pe care o faci ca să scoți revolverul,
pe mormântul mamei mele, îți jur că-ți zbor creierii.
Revizorul nici măcar nu schiță gestul de a-și scoate revolverul în
sprijinul amenințării ce o formulase: o privire fusese de ajuns. Alves
pricepu că, într-adevăr, greșise, și, înverzindu-se la față, mormăi ceva și
plecă. Dar și Longhi își dădu seama că acesta nu era decât începutul luptei,
și că Alves nu va lăsa lucrurile să rămână așa.
Și, într-adevăr, șase zile mai târziu nenorocirea, pe care o presimțise căzu
asupra lui Guaycuru și a revizorului, care nu era altul decât noptatecul
nostru drumeț, așa cum ați înțeles deja. Drama se întâmplă într-o
dimineață, pe la douăsprezece, și începu precum urmează.
Printre nenumărații zilieri care lucrau la exploatarea forestieră se găsea și
un indian pe nume Guaycuru. Părinții săi îl abandonaseră, copil fiind, în
pădure; era pe moarte când un bătrân tăietor de lemne din Corrientes îl găsi
și-l luă la el. La început indianul ― un excelent țapinar, de altfel ―, îl
privise cu neîncredere pe noul revizor. Atitudinea sa era perfect explicabilă:
în general, revizorii măsoară în așa fel lemnul, încât se descurcă
întotdeauna ca să iasă mai puțin: în loc de 6 metri, 4 metri și 50, în loc de
60 de picioare cubice, 50, și tot așa. Degeaba bietul tăietor de lemne își
revendică fructul muncii sale grele, sub arșița verii, chinuit fiind de țânțari
și amenințat de vipere; revizorul îi râde în nas sau îl avertizează că, dacă-l
bate la cap, o să trebuiască să-i zboare creierii. Țapinarul pleacă deci capul,
predă lemnele tăiate fără o vorbă și scena se repetă și data următoare. Ce să
faci? Uneori au loc răzbunări sângeroase, dar cel mai adesea le e prea frică
de stăpân.
Precum v-ați dat seama, Longhi era prea dintr-o bucată ca să se dedea la
asemenea furturi, cu atât mai josnice cu cât păgubeau pe niște bieți zilieri,
care știa el bine cât se chinuia ca să-și câștige mizerabila lor hrană.
În acest chip, în cincisprezece zile câștigase simpatia zilierilor, chiar
împotriva vrerii lor ― căci, obișnuiți cu veșnica rea-credință a hrăpăreților
revizori forestieri, credeau pur și simplu că acel om se purta cinstit doar
așa, ca să ascundă vreo altă înșelăciune. Longhi își dădu seama de normala
neîncredere pe care i-o arătau acei bieți oameni și-i compătimea din fundul
sufletului.
Indienii, mai ales, fuseseră dintotdeauna victimele de predilecție ale
revizorilor forestieri. Oameni necăjiți și umili, lor nici măcar jumătate din
lemnul pe care-l tăiau nu li se socotea. Șefii de fiecare dată ba găseau că
bârnele nu sunt bine curățate, ba că sunt mâncate de carii, ba că au fost
tăiate pe vreme ploioasă ― de fiecare dată un prilej ca să-i oropsească.
Indianul, tăcut, își continua munca ce abia de-l împiedica să moară de
foame și de douăzeci de ani îndura această mizerie grea.
De aceea indianul fu peste măsură de surprins văzând că noul revizor îi
punea la socoteală lemnele defrișate, fără să-l înșele fie și cu un
centimetru. Ca și zilierii, crezu că asta nu putea, fără îndoială, să fie decât o
înșelăciune, dar văzând că lucrurile se întâmplă aidoma atunci când predă
altă bârnă, și alta, și alta, toate fiind corect măsurate, în sufletul întunecat al
sălbaticului începu să intre, încet-încet, dumnezeiasca lumină a deplinei
încrederi într-altă ființă omenească.
Și n-a fost numai asta. Într-o seară, isprăvind de măsurat un trunchi, sub
privirea indianului, Longhi ridică capul și văzu că acesta dârdâia, zgribulit.
― Ce-i cu tine? Te-au apucat frigurile?
― Da, îi răspunse celălalt scurt.
în privire i se putea citi o tristețe amară, înghețată, de om bolnav,
dezamăgit și singur precum un câine.
― De ce nu iei chinină?
Indianul nu-i răspunse.
― Nu se găsește chinină la magazin?
― Da… dar e foarte scumpă.
― Cât costă?
 Indianul șopti ceva care-l făcu pe revizor să-i scape un strigăt de
indignare.
― Ce crimă! exclamă, privind acea biată făptură osândită să pătimească
de friguri și resimțind față de bietul paria o duioșie care izvora din
străfundurile sufletului său puternic, bărbătesc. Până la urmă plecă, iar
Guaycuru îl privi îndepărtându-se: în ochi i se citea o dureroasă ironie.
― Ca toți ceilalți, șopti.
Ne putem însă închipui cât de surprins fu, a doua zi, văzându-l pe revizor
venind la coliba sa de paie din adâncul pădurii.
― Uite aici, zise Longhi, întinzându-i o cutie mare. Ia două, cu un ceas
înaintea crizei de friguri. Ai patruzeci. Dacă nu-ți trece, mai dă-mi de știre.
Indianul luă cutia fără să zică o vorbă și fără să-l privească.
― Pe mâine! îi zise, laconic, revizorul, îndepărtându-se. Când deja
făcuse o leghe, auzi zgomot de pași și-l zări pe indian, care venea după el.
Era încruntat, ca și cum ar fi suferit.
― Vreau să știu cât mă costă leacurile, îl întrebă, cu glas înăbușit.
― Nu te costă nimic, îi răspunse revizorul.
Indianul se încruntă și mai tare, privindu-și cu atenție unghiile.
― N-o fi otravă? șopti, privindu-l chiorâș.
Revizorul își dădu seama de enorma cantitate de suferințe și de
neîncredere care acriseră pe acest om, făcându-l să se îndoiască până și de
cel mai simplu gest de bunătate.
― Nu, nu-i otravă, îi răspunse grav.
Văzându-l pe indian că stă tot cu capul în pământ, se întoarse să plece,
dar, după doi pași, simți că cineva îi sărută mâna și auzi o voce care, printre
hohote de plâns, îi zicea:
― Matale ești bun, șefule, matale ești bun…
Longhi își trase mâna, râzând pentru a ascunde cât era de impresionat.
Din clipa aceea, indianul îi fu cu totul devotat. Pur și simplu, revizorul era
un zeu pentru el, un zeu căruia-i purta acea credință absolută de care doar
un sălbatic este în stare, atunci când își deschide sufletul. Tocmai acest
devotament al indianului, care se adăuga simpatiei pe care funcționarul o
stârnise zilierilor, îi permise lui Alves să se răzbune cu vârf și îndesat
pentru afrontul ce i se făcuse. Dușmănia sa față de revizor, care începuse
din pricina faptului că oamenii îl respectau, spre deosebire de el, se aprinse
și mai tare aflând cât ținea Guaycuru la Longhi și, mai ales, atunci când
află că nu-i fura pe muncitorii forestieri. Bineînțeles, ar fi fost firesc să-l
dea afară fără multă vorbărie pe un salariat care nu-i aducea suficient
câștig; dar, în afară de faptul că pe Longhi îl plătea mult mai puțin decât de
obicei, Alves nu-l dădu afară fiincă dorea, pur și simplu să se răzbune.
Astfel se făcu că, într-o după-amiază, un pretext neînsemnat declanșă
răzbunarea sa otrăvită. Alves se întorcea din port călare, când, pe lângă
joagăr, îl întâlni pe Guyarucu. Alves își struni calul.
― Ce faci la ora asta, bătând drumurile?
― Nimic, mergeam spre magazin după niște făină, răspunse indianul
ferindu-se, temător.
― Făină? N-ai avut timp de asta sâmbătă?
― Da, dar ploaia a stricat-o.
― A stricat-o! Lua-te-ar dracu’! Ai predat lemnele?
― Da.
― Câte?
― Un arbore de lapacho.
― Adică, cât?
― Douăsprezece picioare.
Alves își lovi, furios, șeaua cu pumnul.
― Da, poate paisprezece. Altă dată să nu te mai întâlnesc la ora asta pe
potecă, canalie!
Indianul șopti, plecând și mai tare capul:
― Și sâmbătă am predat lemne…
― Ce-mi pasă mie de sâmbătă și de lemnele tale! Eu vreau doar să-mi
muncești. Bine? Ia vino cu mine, să vedem cum arată bârna aia, cu care te
mândreşti prostește.
Se porniră la drum; Alves tăcea, dar chipul său mârșav tot era încruntat.
Ajungând, descălecă și aruncă hățurile pe jos, fiind sigur că se vor găsi zece
care să ia de pe jos repede hățurile șefului, și o luă înspre frontul de
defrișare, însoțit de indian.
Privi bârna pe care o cioplise Guaycuru, apoi ridică privirea și-l pironi pe
acesta cu niște ochi în care se putea citi cum mocnea furia, prevestind o
izbucnire.
― Și ăsta-i lemnul pe care mi-l aduci? zise, dând cu piciorul în bârnă.
Indianul, împietrit, nu zise nimic.
― Cine a recepționat bârna asta?
 ― Don Longhi.
― Doar mie să-mi spui domnule, cât timp ești aici, canalie! urlă Alves,
înroșindu-se tot. Ai auzit? Eu sunt domnul și stăpânul vostru, eu, mă!
Ceilalți nu-s decât niște canalii, niște canalii cu toţii! Pricepi? Toți!
Aceste ultime cuvinte erau adresate zilierilor și funcționarilor care se
adunaseră în jur să asculte. Alves știuse să-i strunească atât de bine încât
niciunul nu ridică capul. Zilierii se priviră chiorâș; funcționarii se făcură că
nu înțeleg că acele cuvinte îi priveau. Dar Alves era prea furios ca să se mai
oprească:
― Don Longhi! continuă șeful, nemaiputându-se stăpâni. O fi fiind el
domn, prin țara blestemată de unde a venit. Dar ăla de a recepționat
blestemata asta de bârnă e un neghiob, fie el oricine ar fi! Cel care…
Se pregătea să continue, dar Alves își dădu seama că privirile tuturor se
îndreptau spre drumeagul din spatele său. Întorcându-se, îl zări pe Longhi
care, cu pași liniștiți, se întorcea din pădure. Deși se afla la distanță încă
destul de mare, era cu neputință să nu fi auzit, având în vedere excepționala
tăcere care domnește prin acele locuri. Funcționarii se priviră pe furiș, dar
Alves începuse deja să se învinețească de furie. Văzându-l pe Longhi se
opri și, timp de două secunde, pe chip i se zugrăvi nehotărârea; până la
urmă, ura față de revizor îi birui teama.
― Cine a recepționat bârna asta? întrebă el, adresându-se funcționarilor,
ca și cum nu l-ar fi observat.
― Eu, răspunse Longhi, sigur că această confruntare va fi decisivă și
vârându-și mâinile în buzunare, pentru a-și păstra mai bine calmul,
― Dumneavoastră? întrebă Alver, aruncându-i o privire disprețuitoare.
Atunci habar n-aveți ce-i aia lemn!
― Cred că, totuși, mă pricep, îi răspunse Longhi liniștit. Ce cusur are?
Adăugă, apropiindu-se de bârnă.
― Niciunul! E toată roasă de carii, pe dinăuntru!
Longhi se lăsă pe vine, ciocănind ici-colo bârna, cu degetul.
― Nu mi se pare.
― Nu i se pare! Iar mie mi se pare că dumneavoastră vă furați, nu vă
câștigați salariul. Asta mi se pare!
Funcționarii, amintindu-și de precedenta înfruntare dintre Alves și
Longhi, se înfiorară și făcură ochii mari, pentru a nu pierde nimica din ceea
ce avea să se întâmple. Dar Longhi se lăsase din nou pe vine, ca și cum ar fi
dorit să cerceteze mai îndeaproape bârna. Când se ridică, mai era încă palid.
― În plus, aista nu poate fi numită o bârnă. Poate că așa se obișnuiește
în țara dumneavoastră, dar nu între oamenii cinstiți.
De astă dată aproape că reușise să frângă marea stăpânire de sine a
revizorului, dar acesta din nou se aplecă asupra capătului bârnei, își lipi
ochiul de o muchie și privi îndelung. Apoi se ridică din nou: chipul îi era
răvășit.
― Iertați, dar bârna este destul de dreaptă, zise, cu un înspăimântător
calm.
― A! voce credeți că e destul de drept cioplită? Alves furios, uita că
vorbește spaniola și o amesteca cu cuvinte portugheze. Sunteți un hoț și
jumătate.
Dar nu apucă să isprăvească. Cu un urlet răgușit în care fierbea întreaga
sa indignare, pe care până atunci o ținuse în frâu, printr-un fantastic efort de
voință, Longhi îi dădu o palmă puternică și iute lui Alves. Palma, țeapănă,
bubui ca o împușcătură. Alves se clătină, își duse mâna la gura însângerată
și într-o clipită sări înapoi, cu revolverul în mână. Ochi pieptul lui Longhi
și trase un hohot de râs, sarcastic, strident.
― Ha, ha! Tare-mi pare că acuma totul s-a sfârșit, nu? Pare-mi-se că ți-a
sosit ceasul din urmă, așa-i? Pungașule! Pungașule!
Longhi, care își băgase din nou mâinile în buzunare, rămase nemișcat,
alb ca varul, pironindu-și dușmanul cu privirea.
― Voce sunteți un laș! urlă Alves, pe care îl înfurie și mai tare acea
dovadă de stăpânire de sine. Te-mpușc ca pe un câine! Pungașule!
La auzul acestei triple insulte, Longhi făcu o mișcare convulsivă; Alves,
pe dată, ridică mâna în care ținea arma. După felul în care i se încordă
chipul, se putu vedea limpede că se pregătea să apese trăgaciul, dar, chiar în
clipa în care urma să tragă, Guaycuru se repezi precum un jaguar asupra lui
Alves, zburându-i, dintr-o lovitură peste încheietură, revolverul din mână.
De astă dată lucrurile se schimbaseră: nu mai era vorba doar de Longhi.
― Puneți mâna pe banditul ăsta! urlă Alves.
Zilierii, care s-ar fi codit dacă ar fi fost vorba de revizor, năvăliră gloată
asupra indianului care, într-o clipă, fu țintuit la pământ și legat.
― Și-acu’ puneți mâna și pe ăstălalt! urlă Alves, arătând înspre Longhi,
care stătea în continuare liniștit, cu mâinile în buzunare. Nimeni nu se
mișcă.
― Târâturilor! urlă Alves, plângând de neputință și repezindu-se asupra
revolverului său, care căzuse la un pas de Longhi.
Dar, chiar în clipa în care era să pună mâna pe el, revizorul, calm, puse
piciorul pe armă și, luându-l pe Alves de umăr, îl îmbrânci de-acolo. Alves
se împiedică și căzu pe spate.
Expresia pe care o avea fața brazilianului atunci când se ridică e cu
neputință de descris. Plângea de furie și exasperare.
Longhi, liniștit, se aplecă, luă revolverul și îl aruncă la picioarele lui
Alves, care se repezi asupra armei cu un urlet de triumf, apoi arătându-l cu
degetul, porunci zilierilor:
― Puneți mâna pe el! Ăluia care nu se supune îi zbor creierii!
Zilerii, sub amenințare, se îndreptară înspre Longhi, dar revizorul dădu
din umeri, scoase și el revolverul și le spuse liniștit:
― Nu fiți copii, stați liniștiți. Nu aveți…
O bubuitură îl întrerupse. Cu un țipăt de durere. Longhi lăsă să-i cadă
arma, în timp ce din mână îi țâșnea un șuvoi de sânge. Faima de bun țintaș
a lui Alves nu se dezmințise: dintr-un singur glonte, îi zburase revolverul
din mână, retezându-i și trei degete.
― Ușurel, legați-mi-l! urlă, amenințând zilierii cu arma.
înainte ca Longhi să apuce să facă o mișcare, fu înconjurat, imobilizat și
legat fedeleș de douăzeci de brațe puternice.
― Duceți-i pe acești doi bandiți la puțul vechi.
Zilierii, sub amenințare, îi luară pe sus pe cei doi și porniră la drum.
― Acu’ să vedem, don Longhi! strigă, ironic, Alves. Să nu vă fie teamă:
în puț nu e apă… sunt altele, mai acana. În ceea ce-l privește pe ălălalt…
Tot acolo e mușuroiul ăla mare? Întrebă Alves înspre zilieri.
La auzul acestor cuvinte, o expresie de adâncă spaimă se zugrăvi pe
chipurile tuturor.
Ce chinuri le rezerva Alves celor doi? Ce chinuri, hărăzite să înspăimânte
zilierii obișnuiți deja cu răzbunările sale? Vom vedea. Oamenii, ducând
prizonierii, urmară drumeagul până la prima răspântie, la patru sute de metri
de parchet.
― Stați! Lăsați-i jos pe ăștia doi!
Zilierii îi întinseră pe jos, pe pământul roșiatic al cărării, așteptând noi
porunci de la stăpânul lor. Trebuie să spunem că, de când Alves îi
amenințase pentru a doua oară cu revolverul, orice ezitare, orice urmă de
conștiință sau de omenie pierise din sufletul lor. Amenințarea și vocea
furioasă, binecunoscută, a lui Alves redeșteptaseră în ei moștenirea
sclaviei: nu mai erau decât zece mecanisme vii, animalizați, îndobitociți,
abjecți, gata să asculte orbește de ordinele lui Alves.
Dispăruse din sufletul lor orice simpatie față de Longhi, nu mai exista
nimic în lume înafara poruncilor șefului și, în acest chip, erau gata
încârdășiți, pregătiți să joace rolul de călăi ai acelor groaznice chinuri.
― Ia vedeți dacă-i apă în puț! porunci brazilianul. Dacă mai e, scoate-ți-
o până nu mai rămâne deloc: nu vreau să răcească don Longhi.
Zilierii se îndreptară spre puț, un puț care nu fusese săpat decât până la
adâncimea de patru metri, fără a se da de apă; evident, când ploua, se mai
aduna ceva pe fund. Se aplecară: era secat.
― Foarte bine, avem mai puțină muncă de făcut, zise Alves, apoi porunci
ceva, în șoaptă, zilierilor. Patru dintre aceștia se întoarseră la parchet,
revenind, după câtva timp, cu târnăcoape, pari și o ladă dreptunghiulară, pe
care Alves o deschise, scoțând dintr-însa doi cilindri negri. Apoi se îndreptă
spre revizorul care zăcea pe spate și, dându-i cu piciorul în cap, îl întrebă:
― Don Longhi! Voce știți ce-i asta? Longhi, care stătea cu ochii închiși
din pricina soarelui, rămase nemișcat.
― Rău faceți că nu știți, don Longhi, rău de tot. Dacă ați catadicsi să
deschideți ochii, ați vedea că-i dinamită… dinamită, don Longhi! Insistă el,
politicos.
― Bine, o să ai tot timpul să deschizi ochii… și mușuroiul, e plin?
― Da, șefule, răspunse un zilier.
― E cum nu se poate mai bine: a venit acum vremea mea.
Spunând acestea, coborî în fundul puțului.
― Ia tăiați o cracă groasă! Zece degete grosime ar fi de-ajuns!
După un minut, bucata de lemn era coborâtă în puț. Alves trebălui ceva
acolo jos și, după câtva timp, ieși, asudat.
― Foarte bine! Aruncați acum înăuntru toți bolovanii ăștia! Cei mari
mai întâi…! Cu atenție…! E bine!
Când toate fură terminate, Alves coborî din nou, singur, așeză cartușele
de dinamită într-o scobitură a crăcii, potrivi fitilul și urcă din nou. Sub
supravegherea sa, zilierii acoperiră cu pietre capcana; după o jumătate de
oră mina era gata.
 ― Acu’ să ne ocupăm de celălalt. Dezbrăcați-l! Într-o clipă indianul fu
dezbrăcat…
― Stârniți furnicarul!
Doi zilieri se îndreptară înspre furnicar, dar, când să se apuce de treabă,
Alves îi opri:
― O clipă! Ia plecați de-mi aduceți sticla aia mare, cu etichetă verde, din
magazie!
Când un zilier se întoarse cu sticla, Alves se îndreptă din nou către
Longhi, surâzând triumfător:
― Ia uite, don Longhi! Aici e terebentină. Terebentină! Urmă el, lovind
cu palma sticla. Nu prea le place furnicilor… le supără rău de tot, don
Longhi… De lecția asta o să-și aducă bine aminte stimatul tău amic
Guaycuru.
Atunci zilierii răvășiră furnicarul cu parii; din gri, mușuroiul deveni pe
dată negru lucios; milioane de furnici ieșeau furioase, căutând dușmanul
care le dărâma adăpostul. Alves stropi furnicarul cu terebentină în timp ce
zilierii îl legară mai strâns pe indian.
Deodată Longhi, care de câtva timp încoace nu mai auzise glasuri, auzi
un oribil răcnet de durere și fu străbătut de un frison. Se auzi alt urlet, încă
și mai îngrozitor, concentrând în sine toată suferința pe care poate să o
îndure o ființă omenească.
― Foarte bine, don Guaycuru! Foarte bine! Așa o să înveți repede să-ți
respecți stăpânii…
În pofida nestăvilitei sale energii, o sudoare rece udă fruntea lui Longhi.
Furtuna începuse. Indianul, zvârlit gol în mijlocul trilioanelor de furnici
înfuriate, înnebunea de durere. Trupul său nu mai era decât un morman
monstruos, negru, de furnici: parcă ar fi fost de cărbune. Terebentina,
omorând multe dintre ele, le exasperase pe celelalte și mandibulele lor
îngrozitoare îl devorau de viu pe indian.
După un minut ― iar, în asemenea situație, un minut e îngrozitor de mult
―, Longhi auzi din nou glasul lui Alves:
― Mai lăsați-l să respire o clipă! Scoateți-l de acolo.
Indianul fu tras din furnicar și strigătele sale se potoliră încet-încet până
se pierdură într-un hohot înăbușit, de neputință și insuportabilă durere,
prevestind apropiata depășire a puterii sale de a îndura.
 Longhi stătea tot cu ochii închiși, fără să miște. Dar, pe dinlăuntru,
sufletul îi era agitat precum marea de atâta indignare și dreaptă furie cât
poate cuprinde un piept de bărbat. Dar îi venise și lui rândul.
― Acu, don Longhi, îi zise Alves, întorcându-se din nou spre el, vă voi
[40]
învăța ceva ce nu știți. Așa-i că nu știți să zburați? Mă senhor Longhi te
rog, nu dovedi o educație atât de proastă! Îl pofti Alves, lovindu-l cu cizma
în cap. Vă vorbesc.
Chipul revizorului rămase impasibil; doar pălezi, și această paloare i-o
cunoștea bine Alves. Brazilianul, observând aceasta, surise vesel.
― Bine; cel puțin mi-ați arătat că mă auziți. Acum, seu Longhi, va trebui
să zburați. Peste o jumătate de oră milostenia voastră va zbura, lucru care
până acum nu intrase în generoasele dumneavoastră calcule. Ba chiar veți
zbura așa de bine, încât s-ar putea să nu mai puneți niciodată piciorul pe
pământ, știți? Și atunci, dat fiind că nu e frumos ca vechi cunoscuți să se
despartă astfel, fără a-și lua rămas bun, să ne luăm rămas bun, seu Longhi.
Și ridicând biciul, croi de-a curmezișul fața revizorului. _
― Asta în chip de rămas bun, canalie! urlă, uitând de politețe. Pe chipul
lui Longhi apăru o linie însângerată. Să ai o amintire de la mine! Ia, măi,
puneți-l deasupra puțului.
Zilierii îl ridicară pe Longhi și-l așezară deasupra minei. Când
umpluseră puțul cu pietre, lăsaseră o adâncitură, astfel încât Longhi să nu se
poată rostogoli ― un fel de sicriu în care îl așezară pe Longhi. O îngropare
de viu, într-un fel, care îi permitea lui Longhi să numere secundă după
secundă ultimele sale clipe de viață înainte de a fi sfâșiat de explozie.
Odată ce totul fu gata, Alves se apropie de puț și aprinse fitilul, care
aruncă scântei, iar apoi începu să ardă încet, tăcut, implacabil.
― Peste un sfert de ceas, zise Alves scoțându-și ceasul, când vor mai fi
doar cinci minute de așteptat, aruncați-l pe ălălalt peste furnicar. Așa e
cinstit: să-i oferim și muzică domnului Longhi.
Longhi auzi, una după alta, prelungi, nesfârșite, dangătele ceasului său
din urmă.
Brusc, același îngrozitor țipăt, care arăta că reîncepuse chinuirea
indianului, sfâșie văzduhul.
― Mai sunt cinci minute, șopti Longhi.
Urletele continuau, din ce în ce mai disperate. Auzi, apoi, zgomotul Unor
pași care se îndepărtau.
 Pleacă, își zise. Peste un minut nu voi mai fi în viață.
― Biata mama! șopti. Nici nu i-ar trece prin cap în ce situație se află fiul
său! Dacă ea…
O teribilă explozie sfâșie văzduhul. Un torent de bolovani izbucni din
puț, și trupul revizorului, zvârlit pieziș, se prăvăli peste lianele încâlcite din
jur, rupându-le înainte de a izbi, greoi, pământul.
4
Era ora unsprezece noaptea. O briză răcoroasă bătea de-a lungul cărării,
și pădurea, sinistră, foșgăia de mieunatul pisicilor sălbatice, de tropotul
animalelor, de grohăitul mistreților. Pe neașteptate, acest concert fu
întrerupt de un geamăt omenesc. După ceva timp, o voce spartă se auzi:
― Don Longhi!
Niciun răspuns.
― Don Longhi! repetă aceeași voce spartă, răgușită, alterată de suferință
― tot ceea ce rămăsese dintr-o voce puternică de bărbat. Încet, aproape
nevăzută în întunericul nopții, o umbră se târî înspre puț. Rămase acolo
vreme de o jumătate de oră, apoi înaintă înspre liziera pădurii. Nu e cu
putință să descrii chinurile și oribila suferință pe care le evoca acea târâre.
Omul nostru dădu, brusc, peste o mână și se cutremură. Mâna era rece,
țeapănă, înghețată.
― Șefule, don Longhi! hohoti indianul, revărsându-și întreaga sa
dragoste asupra singurului om care îl iubise. Îi pipăi fața, trupul musculos
și țeapăn și, lăsându-se în voia disperării, începu să plângă în tăcerea acelei
groaznice nopți.

A doua zi, în zori, un zilier se duse să-i spună lui Alves că nici indianul
și nici revizorul nu muriseră. Alves se duse la locul cu pricina și-i
descoperi, întinși unul lângă altul. În pofida josniciei sale sufletești, se
cutremură privindu-l pe indian. Era muncit de fierbințeală și delira în
șoaptă. Alves se apropie și zări trupul de ceară al lui Longhi.
― Asta-i mort.
― Nu, n-a murit, îi răspunse zilierul. Îi bate inima.
― Cum de o fi scăpat?… murmură Alves pentru sine.
― Și ce are?
― Mi se pare că are coastele rupte.
 Alves căzu o clipă pe gânduri apoi se întoarse la exploatarea forestieră.
― Duceți-vă de-i aduceți pe indivizii ăia doi.
Când cei doi muribunzi fură aduși în fața sa, văzând cum cruzimea sa
despotică transformase doi bărbați în putere în biete epave, o licărire de
triumf, de sete de atotputernicie îi sclipi în ochi. Zguduirile violente ale
căruței care întețiseră aiurările indianului, îl readuseseră în simțiri pe
Longhi, care-l privi o clipă pe Alves, apoi închise ochii..
― Bine, zise Alves calm. Ți-am servit o lecție, seu Longhi. Sper să-ți
priască și de azi înainte să înveți să-i respecți pe oamenii care nu ți-au făcut
niciun rău. Gândesc că veți fi pățit ceva, când v-au lovit pietrele, și se poate
să și muriți. Dar, într-adevăr, nu am nicio poftă să trăiesc sub același
acoperiș cu un re-vi-zor tâl-har ― adică dumneavoastră, seu Longhi. Astfel
încât chiar acum voi pune să fiți dus în port și lăsat pe mal; dacă până în opt
zile trece vreun vapor, cu atât mai bine pentru dumneavoastră.
O clipă mai apoi, Longhi era din nou suit în căruță, leșinat. Îl coborâră
nu în port, ci la casa cărăușului căruia i se făcu milă de el, deși risca să
stârnească mânia lui Alves. Când îi povesti ce-i făcuse Alves, dădu din
umeri.
― Oricum, nu mai aveți nici două ceasuri de trăit.
Dar Longhi scăpă cu viață și, exact șase luni mai târziu, îi era sortit lui
Alves să se măsoare din nou cu Longhi, dar de astă dată în condiții mai
puțin favorabile pentru el.
Cum? O să vedem deîndată.
Scăpat din explozie în mod miraculos, Longhi se alesese cu o coastă
ruptă și înfiorătoare contuzii pe spate, în plus cu cele trei degete retezate de
glonțul brazilianului. Bătrânul țapinar îl îngriji ca un tată, în cele douăzeci
de zile cât Longhi se zbătu între viață și moarte. Dar robustețea sa birui și,
până la urmă, într-o splendidă dimineață putu ieși afară, să se așeze pe un
trunchi. Mai era încă foarte slăbit, dar blândețea aerului și lumina soarelui
ce aurea pădurea i se părură balsam dătător de viață și, pentru prima dată
după două luni de febră, delir și zăcere, putu să judece limpede.
În coșmarurile ce-l bântuiseră timp de două luni, figura sinistră a lui
Alves ocupase un loc principal.
Se revedea legat și pe brazilian râzând și lovindu-l în cap cu cizma. Apoi
felul mișelesc în care îl lovise cu biciul, urletele indianului mâncat de viu,
toate îl chinuiră în cele două luni cât retrăi jignirile ce i se aduseseră,
amărându-i mintea și sufletul. Degeaba dorea să uite: o implacabilă sete de
răzbunare îl făcea să se încoarde. Vai! Să-l chinuie doar un minut, o clipă,
doar atât, în chipul în care și el se chinuise vreme de două luni! Visa să-l
chinuiască îngrozitor pe Alves, să-l pună la cazne mult mai înfiorătoare
decât cea cu furnicarul, visa să-i smulgă carnea de pe oase, să-l facă să urle
ca un animal sub tortură…
Dar își opri brusc gândurile.
― Da, șopti. De ce nu?… Țipete… Ei, acu’ să vedem! Juan! Îl strigă pe
țapinarul care, în acea dimineață, pătimea de friguri, dârdâind lângă foc.
― Da șefule?
― Spune-mi, matale ai văzut vreodată un jaguar domesticit?
― Niciodată, e cu neputință. Un leu, da.
― Da, știu. Dar ai văzut vreodată un leu îmblânzit?
― Am văzut, și încă nu unul, mai mulți. De ce mă întrebați?
― Așa, de curiozitate.
Țapinarul îl privi cu atenție.
― Cumătru-meu Cipriano are unul.
Longhi tresări și fu cuprins din nou de acea îngrozitoare paloare ―
paloarea care i se întipărise pe chip atunci când îl făcuse pe Alves să plece
privirea. Dar de astă dată paloarea-i se datora slăbiciunii fizice. Plecă capul
și, după câtva timp, întrebă, în aparență indiferent:
― E mare?
― Nu, e încă pui.
― A!
Din nou tăcu. Apoi, fostul revizor forestier se ridică și, pășind cu greu,
se apropie de țapinar și-i puse mâna pe umăr.
― Ascultă, Juan. Am nevoie ca acel cumătru al tău să-mi vândă mie leul.
Vocea îi era încă slăbită, dar privirea sa, fermă și liniștită, era cea
dinainte.
― Matale știi bine, nu am nimic să-ți dau acum, dar îți dau cuvântul meu
că ți-l voi plăti.
― Știu, șefule, șopti cu profund respect Juan. Nu era nevoie să-mi
spuneți asta.
― Nu contează. E mai bine să-ți zic. Ești amabil să te duci să-l vezi pe
cumătrul tău și să-i spui să mi-l vândă?
 Țapinarul îl privi pe Longhi cu o expresie de bărbătească afecțiune și
încredere.
― Nici eu și nici cumătrul meu n-o să vă vindem nimic. De la bun
început dumneavoastră v-ați purtat într-un mod aparte cu noi. Leul este al
dumneavoastră.
― Mulțumesc, răspunse, cu gravitate, Longhi. Când aș putea să-l am?
Luna următoare primi leul. Era o leoaică, dar avea deja un profil puternic.
Longhi pregătise o cușcă solidă, în care instală fiara care răcnea, văzându-
se despărțită de stăpânul său.
Lucrurile acestea se petreceau în februarie. În iunie, frumoasa fiară,
ajunsă la maturitate de-acum, nu se mai despărțea nicio clipă de noul său
stăpân.
E de necrezut câtă răbdare, voință și calm i-au trebuit lui Longhi ca să o
domesticească. Leoaica devenise, sub influența iubirii sale și a forței sale
de caracter, un fel de câine mare, plin de afecțiune și docilitate față de
stăpânul său. Longhi reușise ceea ce practic toți dresorii își propun: să
reducă fiara la tăcere. Un „șșt!” tăios o făcea să tacă, dar trebuie să spunem
că, în această încercare de forțe, Longhi a fost de două ori cât pe ce să-și
piardă viața, și rămăsese cu cinci îngrozitoare cicatrici, datorate ghearelor
leoaicei. Totuși, până la urmă reușise să o dreseze.
Care era scopul care-l făcea pe Longhi să-și folosească puternicia-i
voință pentru a dresa leoaica ― muncă a cărui beneficiu nu e deloc evident
și care e, pe deasupra, și foarte periculoasă?
într-o noapte de august, șase luni după ce Alves îl făcuse pe Longhi să
plătească în chipul în care am văzut pentru corectitudinea sa față de zilieri,
Longhi se oprise pe cărarea principală, părând a aștepta pe cineva. După un
timp, în depărtare răsună un jalnic țipăt de agonie, căruia-i răspunse pe dată
un răget înăbușit, la stânga sa. Longhi se întoarse repede înspre pădure,
sâsâind: răgetul încetă.
O clipă mai târziu Guaycuru apăru pe cărare. Indianul, salvat datorită
panicii pe care bubuitul exploziei o provocase printre furnici, se
însănătoșise mult mai încet decât Longhi. Îi trebuiseră patru luni, în care
îndură dureri neîncetate; rănile i se redeschideau tot timpul, bube care îi
rodeau trupul. Fu o convalescență atroce, după care, de-abia restabilit, se
reîntoarse la munca sa dintotdeauna, sub amenințarea că, la cea mai mică
greșeală, Alves îl va supune din nou aceluiași tratament.
 Din prudență, Longhi nu voise să-l vadă. Dar acum, când avea un plan
bine gândit, trebuia neapărat să se vadă cu el; îl trimise pe țapinar să-l
cheme.
Când se văzură, după ce înduraseră împreună cele mai îngrozitoare
chinuri, o furtună de emoții le cuprinse inimile. Se priviră îndelung și, un
moment mai târziu, indianul îi săruta mâna lui Longhi. Erau, acum, legați
pe vecie prin suferința îndurată împreună și aceeași sete de răzbunare.
De-abia începuseră să discute când, la doi pași, răsună un răget
îngrozitor, care-l făcu pe Guaycuru să se cutremure.
― Ei, blestemate! strigă furios Longhi, privind înspre pădure. Ce-i cu
tine?
― Ce se întâmplă, șefule?
― Nu-i nimic, e leoaica mea. O prostuță…
Și intră în pădure. Pe dată, Guaycuru auzi vocea severă a lui Longhi,
certându-și leoaica; o clipă mai apoi, ieșiră amândoi în cărare.

Iar acum să ne întoarcem la prima parte a acestei povestiri, la acea noapte

furtunoasă când Longhi, Guaycuru și leoaica mergeau înspre casa
țapinarului.
Fostul revizor îl însărcinase pe Guaycuru să-i trimită vorbă, prin țapinar,
când Alves va pleca înspre port. În acea după-amiază, zilierul îi trimisese
vorba așteptată lui Longhi și acea întâlnire nocturnă era hărăzită să
definitiveze planul lui Longhi.
Sosind la fermă, discutară îndelung, și se crăpa deja de ziuă când
Guaycuru se întoarse la parchetul forestier. În noaptea următoare se
reîntoarse la cărarea unde îl aștepta Longhi. Alves trebuia să treacă pe
acolo, îndreptându-se spre port.
Vremea răcoroasă și senină era potrivită pentru planurile lui Longhi.
Luna lumina cărarea, linie aibă și tăcută în întunecimea pădurii.
― Ești sigur că a zis ora unu noaptea? întrebă Longhi.
― Da, la unu. Vaporul a urcat fluviul alaltăieri după-amiaza și va trece în
jos astăzi în zori. Și a mai zis că pentru nimic în lume n-ar vrea să piardă
vaporul.
― Va veni însoțit de zilieri?
― Doar de Raimondo, care-i va duce valiza.
 ― Taci! îi tăie vorba Longhi. Aud ceva. Amândoi își opriră respirația, ca
să audă mai bine.
― Nimic, șopti după un timp. În plus, mai e jumătate de oră până la trei
dimineața. Și, înainte de trei dimineața, nu va trece pe-aici.
Leoaica, pătrunsă de frig, se agita, iar stăpânul ei de-abia reușea să o
stăpânească.
― Acu’ o să intri în călduri, șopti el.
încet-încet, unul după altul, trecură minutele și iată-ne ajunși la finalul
dramei. De departe, de foarte departe, se auzeau răsunând pe pietriș
copitele unui cal.
― Fii gata! strigă Longhi, ascultând cu atenție. Ascunde-te în pădure!
Dacă nu-l azvârle din șa, vino îndată. Eu rămân aici.
Indianul, precum o umbră fantastică, fugi de-a lungul potecii și se pierdu
în selvă. Longhi, după ce-i vorbi câtva timp leoaicei, îi luă botul între
palmele sale, așa cum făcea de fiecare dată când dorea ca ea să-l înțeleagă
bine; apoi se cufundară împreună în pădure.

Pe cărare, la pas, venea călare Alves, înfășurat până la urechi în poncho-

ul său gros. Îl urma un zilier, ducând la oblâncul șeii o valiză mare.
― Ce frig nesuferit! șopti Alves, simțind cum îi îngheață urechile.
Numai să sosească repede vaporul… Hai! Să grăbim pasul! Strigă zilierului.
Amândoi o luară la trap.
Brusc, un răget teribil, înspăimântător răsună prin selvă, lângă ei. Alves
și zilierul țipară. Caii, înnebuniți de groază, se ridicară în două picioare,
zbătându-se.
― Raimundo! strigă Alves, cu vocea dogită de teamă, încercând să-și
potolească calul.
― Nu pot, șefule! Al meu…
Alt răget îngrozitor zgudui selva, umplându-le sufletul de groaza care
cuprinde întreg trupul la presimțirea colților fiarei.
― Șefule! E aici! E aici! O să sară! Strigă zilierul.
Alves simți deîndată cum calul său o ia nebunește la goană pe cărare,
pierzându-şi mințile de groaza iminentului atac al fiarei. Înjură și încercă
zadarnic să-și scoată revolverul, dar în acea clipă alt răget zgudui pământul,
apoi altul, altul și altul. Calul lui Alves, ai cărui ochi stăteau să-i sară din
cap, plin de sudoare, se smuci, pornind-o în galop. Brazilianul, dezechilibrat
de acea mișcare, căzu.
― Lașul! urlă Alves, ridicându-se.
― Nu e laș, a făcut ceea ce trebuia, auzi răspunsul unei voci liniștite.
Alves simți că i se zbârlește părul în cap.
― Vocea asta…!
― Da, vocea mea, pur și simplu.
Brusc, în fața brazilianului apăru silueta fostului său revizor. Stătea
locului, cu mâinile în buzunare. Fruntea lui Alves se acoperi de broboane de
sudoare.
― Morții nu vorbesc! zise, căutându-și pe furiș revolverul. Dar, din nou,
acea voce liniștită spuse:
― Ar fi mai bine să lași revolverul în pace.
Alves privi mai bine și zări, lângă Longhi, două luminițe verzui ― acel
verde lugubru al selvei. Îi scăpă un țipăt și rămase împietrit de spaimă.
― Aruncă revolverul, domnule Alves.
Din tonul impasibil al acelei voci, Alves înțelese că totul era pierdut.
Deplin convins că-i sosise cel din urmă ceas, izbucni în ocări:
― Banditule! Tâlharule! Eu sunt de vină că nu am pus să te jupoaie de
viu! Tâlharule! Tâlharule!
― Guaycuru, strigă Longhi, ca și cum nu s-ar fi auzit.
Indianul sosi, fugind prin mijlocul cărării, și se opri în fața lui Longhi.
Acesta din urmă se adresă brazilianului cu o voce liniștită căreia peisajul,
lumina lunii și situația în care se aflau îi dădeau o sumbră solemnitate.
― Ascultă, domnule Alves. Cu cinci luni în urmă a sosit la exploatarea
dumneavoastră forestieră un bărbat sănătos, puternic, care vroia doar să
lucreze și să trăiască cât mai liniștit cu putință. Matale, domnule Alves, l-ai
împiedicat să facă până și puținul bine pe care un om cinstit îl poate face în
această exploatare forestieră. L-ai jignit, l-ai urmărit, l-ai chinuit și, dacă
acest om mai e încă în viață, este fiindcă mai are un lucru de făcut pe acest
pământ. Nu să fure, cum zici mata. Mai-nainte, acest om era incapabil să se
răzbune, dar unele lucruri prea te amărăsc și, după ce cu lașitate a fost
supus, de-a lungul unei jumătăți de oră, unei groaznice torturi, după două
luni de suferințe, acest om dorește acum să-i scape de chinurile la care-i
supui zilnic pe cei două sute de zilieri ai matale. Asta-i este datoria. Mai ai
puțin de trăit, domnule Alves.
 Brazilianul, îngrozit, căzu în genunchi.
― Iertare, iertare!
― Și Guaycuru tot așa te implora.
― N-o să mai fac așa ceva în veci!
Longhi schiță un surâs.
― Guaycuru, ia apropie-te să-ți vadă mai bine fața.
Dar Alves se ridică brusc.
― Bandiților! încă n-am murit! Nu-mi pasă de indian! Și iată ce pățesc
hoții de lemne!
Puse mâna pe revolverul pe care îl păstrase fără să fie observat și trase
asupra lui Longhi. Dar, fiind grăbit, nu nimeri.
― Domnule Alves, îi zise Longhi cu vocea tremurând de furie, du-te în
mijlocul potecii!
Vocea fostului revizor era încărcată de o asemenea indignare și voință
supraomenească, încât Alves ascultă ca un automat. Peste o clipă era pus la
pământ. La un semn al lui Longhi leoaica sărise brusc asupra lui,
prinzându-l sub labele ei puternice. Longhi» cu mâinile în buzunar, veni
lângă el.
― Mă omoară! Mă omoară! Urlă Alves.
― Încă nu, răspunse liniștit Longhi. O să te omoare de-abia peste un
sfert de ceas.
Prins sub labele fiarei care stătea nemișcată, privindu-l fix, în ochi, de la
zece centimetri, Alves, înnebunit de groază, ispăși într-un sfert de oră un
milion de veacuri de fărădelegi.
― Mai ai un minut, zise Longhi.
― Alves, răgușit, nu mai putea nici să strige.
― Mai ai zece secunde, repetă aceeași voce inexorabilă.
În ultimele-i secunde, Alves ispăși toate cele ce făptuise de-a lungul a
treizeci de ani de fărădelegi. Apoi brusc Longhi lovi, aproape imperceptibil,
cu palma greabănul leoaicei. În tăcerea nopții, luminată de lună, se auzi
limpede trosnetul capului lui Alves, strivit de colții leoaicei.
La o nouă poruncă, fiara își abandonă victima, mârâind. Longhi,
nemișcat, privi câtva timp cadavrul lui Alves, apoi, suspinând, se îndepărtă,
urmat de Guaycuru și de leoaică.
Pe malul fluviului, Longhi și Guaycuru așteptau sosirea vaporului. Când
zări în depărtare fumul coșului, Longhi intră în pădure și legă leoaica. Ce i-
o fi spus? Oare ce va fi simțit, părăsind acel animal de care-și legase atât de
strâns viața timp de cinci luni, de care fusese unit, acum, printr-o pecete de
sânge?
Ieși din pădure, cu o figură întristată. Vaporul sosea și Longhi îi făcu
semn să oprească. Șalandul fu pus la apă, iar Longhi se pregăti de
îmbarcare.
― Adio, șefule… îi zise Guaycuru cu vocea spartă, coborând privirea.
Dar Longhi, profund mișcat, îl luă în brațe. Nu se vor mai întâlni
niciodată. Urcă în șaland. Peste o clipă fu la bordul vaporului care se
pregătea de plecare.
Longhi rămase cu ochii ațintiți asupra malului, asupra indianului mut de
disperare, până ce se pierdu în depărtare. Atunci, sprijinit de bordaj, în timp
ce vaporul cobora fluviul, retrăi, privind selva lugubră, toate neliniștile
acestor ultime luni în care pierduse multe speranțe ce nu mai avea să le
redobândească, pierzând, de asemenea, un bun și devotat prieten și o
leoaică, al cărei răget îndepărtat încă mai îl urmărea pe stăpânul care o
părăsea.
 [41]
O VÂNĂTOARE DE OAMENI ÎN AFRICA
Ne aflăm în Africa ― în plină Africă ecuatorială. Jungla neumblată,
profundă, întunecată, inextricabilă» domnește pe acele meleaguri. Fluviul
Congo ― imensă panglică de argint ― curge înspre ocean, ducând pe
apele-i învolburate trunchiuri, bivoli morți, înfiorător de umflați și deja în
descompunere, plauri de trestie și ierburi și, uneori piroge răsturnate,
râmase din vreun naufragiu.
E cinci după-amiază și lumina blândă prevestește deja apropierea nopții.
Odată cu prima boare răcoroasă a înserării se pot zări nenumărate puncte
negre care, dinspre mijlocul fluviului, vin înspre mal. Înaintează două câte
două, foarte apropiate unele de altele, două, patru, douăzeci, o sută. Le poți
confunda cu bucăți de lemn purtate de ape, sau cu vârful vreunor insulițe
scufundate. Înaintează, tot înaintează, și brusc apa se tulbură, fierbând în
întreaga-i adâncime, și doi, zece, cincizeci de monștri scot capul din valuri.
Sunt crocodilii care se pregătesc de vânătoarea lor nocturnă. Întinși
alene, cu jumătate din trup doar afară din apă, așteaptă cu mare răbdare cel
mai mio zgomot dinspre pădure, vestind sosirea unei antilope venite la
adăpat.
între timp, asupra întunecatului peisaj african s-a lăsat înserarea.
Domnește cea mai desăvârșită liniște. Cerul dinspre apus își întinde până
la răsărit imensul său evantai galben, iar fluviul dobândește culoarea
funebră a sulfului. S-ar zice că întreg peisajul, cuprins de liniște și de tăcere
adâncă, se pregătește să moară. Doar crocodilii veghează și, fără îndoială,
curând își vor astâmpăra groaznica foame ce le roade stomacurile de fiare.
Dar iată că monstruoasele lor trupuri se mișcă brusc și se retrag încet cu
toții, fără cel mai mic zgomot. Acum li se mai vede doar capul și, peste o
clipă, doar cele două puncte negre, trădând nările, mai rămân deasupra apei.
Un zgomot de-abia perceptibil, s-a auzit dinspre junglă. Gazela, antilopa,
bivolul, leul, oricare va fi animalul însetat, va găsi adăpătoarea pustie. Ce
importanță poți să ― dai câtorva punctulețe ce străbat luciul apei: stânci,
bucăți de lemn, bulbuce?
Zarva crește; se aude acum limpede un zgomot de crengi frânte,
coborând înspre mal. Și deodată răsare, în plină lumină portocalie a
asfințitului, un chip palid, omenesc. Aruncă o privire rapidă asupra plajei,
se încredințează că-i pustie, și atunci iese cu totul din pădure.
 E un bărbat înalt, cu ochii azurii și cu o barbă. Blondă care aproape că-i
cade pe piept. E îmbrăcat în haine kaki și poartă o pălărie de pai, de tip
boier, dată pe ceafă, descoperind o frunte înaltă, pe care se poate citi
hotărâre și voință. De umărul său stâng e agățată, printr-o curea, de găitanul
bluzei, o pușcă Greener, cu cocoașe interioare, a cărei ornamentație și
cizelare o arată limpede a fi o armă de calitate. E o carabină superbă,
[42]
capabilă să trimită la două sute de metri depărtare glonțul , cu precizia
[43]
unui Winchester . De centură îi atârnă, bineînțeles, maceta și, pe șoldul
drept, bine așezat în teaca sa impermeabilă, e un revolver Colt cu cinci
focuri.
Ce vrea acest imprudent? Judecind după atitudinea sa și după modul
neglijent în care și-a agățat de găitan cureaua armei, nu pare să fi plecat la
vânătoare. În plus, nu în acest fel se vânează în Africa ecuatorială.
între timp, omul s-a apropiat de mal, scrutând depărtările fluviului, înspre
sud-vest. Sprâncenele-i încruntare denotă, dacă nu contrarietatea, apoi o
mare atenție. Dacă speră să zărească ceva, va fi destul de greu, căci
întunericul a și început să pună stăpânire pe priveliște.
― Totuși, murmură necunoscutul, astăzi trebuie să treacă. Dacă nu s-o fi
întâmplat ceva…
Omul așteaptă, cu vizibilă nerăbdare, vasul Metheor, vapor de două sute
de tone aparținând Companiei fluviale a Congoului de jos, care trebuie să
apară. El urcă pe râu în sus de patru ori pe lună, transportând mai ales
mărfuri, dar și pasageri. De aceea orariile sale sunt destul de laxe, în funcție
de încărcătura mai mică ori mai mare pe care o poartă.
Până la urmă, necunoscutul s-a împăcat cu ideea de a asculta, neputând
să mai vadă venirea vaporului; dă să se culce pe burtă pe malul fluviului,
lipindu-și urechea de luciul apei. Astfel se poate auzi de la mai multe leghe
depărtare izbitura surdă a zbaturilor, mai ales atunci când nava, precum
Metheor, are o roată cu zbaturi la spate.
Dar, întorcându-se ca să se întindă pe burtă, omul nostru vede pe mal,
perfect aliniați, cu tot trupul ieșit din apă, zece crocodili enormi care
înaintează precauți spre el.
Crocodilul, ca și șerpii, și poate chiar mai mult decât aceștia, nu este
decât unul dintre cele mai neînsemnate pericole ce-l amenință pe om în
zona ecuatorială. Mult mai periculoase sunt vreo câteva ore de friguri.
Pentru a se păzi de șerpi, omul profită de instinctele sale: e limpede că, în
mers, ar putea trece neobservat vreun obstacol voluminos de pe cărare, dar
o viperă o zărești întotdeauna. Privirea omului e uimitor de eficientă în a
descoperi o viperă, cât de mică, care încearcă să se ascundă în iarbă. La
tropice, această însușire a vederii este și mai dezvoltată, și astfel se face,
spre exemplu, că în India, unde mai bine de trei sute de milioane de oameni
umblă desculți, doar douăzeci de mii mor, în fiecare an, de mușcătură de
viperă. Este mult, fără îndoială, dar trebuie să fi trăit pe lângă vreun mare
fluviu tropical, în anotimpul inundațiilor, pentru a putea înțelege cât de
neînsemnată este această cifră. Pe malul râului Ubanghi, un afluent al
Congo-ului, coliba unui negru a fost vizitată într-o singură zi de treizeci și
șapte de șerpi dintre cei mai veninoși, cobre scuipătoare, numite astfel
fiindcă au puterea de a-și arunca veninul la mică distanță.
De aceea oamenii se tem mult mai puțin de crocodili. Ei atacă foarte
încet pe mal, și e de înțeles că nu se prea comite imprudența de a face baie
într-un fluviu ecuatorial.
Deci necunoscutul, întorcându-se, a zărit fiarele monstruoase care-l
încolțeau. Dar, fără ca în pasul său se se poată ghici vreo schimbare, el
înaintează înspre mal, în timp ce crocodilii, dând înapoi, se scufundară din
nou în apă, nelăsând să se vadă decât nările lor negre deasupra apei,
supraveghind nemișcați, de la patru metri, malul.
Bărbatul își aruncă pălăria pe plajă și, trântindu-se pe burtă, își lipi
urechea de oglinda apei. Ascultă cu atenție, în van. Dar până la urmă are
senzaţia că aude, foarte departe, un fel de izbituri înăbușite, adânci. Ridică
ușor capul, căutând o poziție mai bună, și se lungi din nou, dar nu înainte
de a observa că, brusc, două punctișoare negre și-au schimbat în mod
evident poziția ― se găsesc, acum, la mai puțin de un metru de el. Astfel
încât, ținându-și urechea aproape de oglinda apei, apucă și revolverul, gata
să-i zboare creierul neobrăzatului care va fi îndrăznit să-l tulbure.
― Da! într-adevăr e vaporul! Se aude clar bătaia zbaturilor! În două
ore…
Și, întinzând brusc mâna, trase. Bubuitura răsună în tăcerea adâncă și
apa, agitată cu furie, se acoperi de o spumă noroioasă. Ceilalți monștri s-au
făcut nevăzuți, dar îndrăznețul a rămas locului, cu un glonte în cap, lovind,
în agonie, apa cu coada sa de trei metri lungime.
Admirabil, într-adevăr! Proiectilul a lovit exact perpendicular osul foarte
dur al frunții; astfel, nu a ricoșat, ci a pătruns până în străfundul craniului
monstrului. E mult mai sigur să tragi în ochi, dar mai puțin elegant, într-o
asemenea situație. Omul nostru părea să aibă un mare dispreț față de
temuții saurieni și o curioasă încredere în calitățile sale de țintaș.
Se ridică, în sfârșit, căci în timpul agoniei fiarei rămăsese în genunchi,
privind. Va trebui să aștepte liniștit sosirea vaporului. Se întoarse în pădure
și, după o clipă, reveni aducând o ramură groasă, un trunchi aproape, pentru
a-i servi drept scaun. Două ceasuri de noapte ecuatorială, în Africa, pe
malul fluviului Congo, nu trec așa ușor dacă nu ai câteva dintre însușirile
de care nu părea a fi lipsit omul nostru.
Într-adevăr, căderea serii e ora obișnuită la care antilopele coboară să se
adape, iar leii și panterele au și ei obiceiul să se așeze la pândă chiar la
liziera pădurii, așteptând sosirea rumegătoarelor, hrana lor cea de toate
zilele. Astfel, rămânând două ceasuri pe malul fluviului, într-o noapte
întunecată, ți se pot întâmpla o mulțime de aventuri ― cea mai banală
dintre ele fiind întâlnirea cu un leu.
Necunoscutul, deci, se așeză pe o buturugă, cu spatele înspre fluviu, căci,
după ce le jucase acel renghi, crocodilii nu mai erau de temut. Înlocui
cartușul tras din butoiașul revolverului și-și puse pușca între picioare.
Țeava din stânga era încărcată cu alice mici, iar cea din dreapta cu un
[44]
Brenneke. În locul acestuia din urmă încărcă un proiectil exploziv , iar în
locul alicelor mărunte încărcă Brenneke-ul. Acum era sigur că nu mai putea
fi surprins nepregătit; se puse pe așteptat. Trecură douăzeci de minute. Din
depărtatele adâncimi ale selvei ajungeau până la el, înăbușite (era încă
devreme) behăituri, miorlăituri și urlete de tot felul. Pe plajă domnea cea
mai adâncă liniște. După patruzeci de minute începu să se audă bătaia
zbaturilor vaporului și necunoscutul, cu un oftat de ușurare, aprinse o
țigară. Din precauție sau, poate, doar din curiozitate, aruncă chibritul
departe, în apă. Apa se lumină subit pe o mică suprafață, cu o lumină care
era însă destul de vie pentru ca bărbatul să apuce să zărească, spărgând
oglinda apei, nenumăratele puncte negre, pândind răbdător, și care se
ascunseră sub unde în fața neașteptatei licăriri de lumină.
Un sfert de ceas mai târziu, din adâncurile nopții ieșiră brusc, de după o
meandră a fluviului, luminile roșii și verzi ale vaporului. Drumețul oftă
mulțumit și intră din nou în pădure. Se reîntoarse cu un braț de crengi și
frunze uscate, pe oare le îngrămădi pe plajă. Aruncă un chibrit și, după o
clipă, rugul improvizat ardea cu o flacără jucăușă, aruncând scântei și
luminând plaja. Drumețul, profitând de faptul că nu mai avea nevoie de
buturuga pe care șezuse, o aruncă în foc. Vaporul înainta, între timp;
începuseră să se vadă limpede hublourile luminate ale salonului; la auzul
plescăitului, acum puternic, al zbaturilor din spate izinind iapa, urletele
sălbăticiunilor încetară brusc. Crocodilii care, stând nemișcați locului,
păruseră foarte intrigați de focul de pe plajă, se scufundară de astă dată
speriați de bubuitul violent, nebun al zbaturilor navei.
Mai trecură cinci minute; ajuns mai aproape, vaporul își încetini mersul,
și o voce răsună:
― Hei, cei de pe plajă!
― Hei, cei de pe nava Metheor! Sunt Ruy Diaz! Aveți vreun colet pentru
mine?
― Cine-i?
[45]
― Ruy Diaz !
Se auziră voci slabe, la bord.
― Cine?
― Ruy Diaz! Aveți vreun colet?
― Nu știu…
De pe țărm auzi atunci vocea puternică a necunoscutului:
― Hei, cei de pe navă! Chemați-l pe șeful de echipaj! Mă faceți să-mi
pierd vremea degeaba!
Chiar atunci sosi șeful de echipaj, iar marinarii tăcură:
― Dumneavoastră ne faceți să ne pierdem vremea degeaba! Se aude?!
răspunse el, înfuriat. Dar, schimbând tonul, adăugă: Da! Avem un colet!
Lăsați barca la apă! Apoi, ridicând capul înspre provă: Opriți mașinile! Hai,
repede, lăsați barca la apă!
Opt negri săltară șalandul peste bord, lada cu pricina fu coborâtă și
marinarii, după ce se îndepărtară ide vapor, începură să tragă la rame,
îndreptând cu iuțeală barca înspre țărm. Barca se propti în mal cu asemenea
violență încât rămase practic cu totul pe uscat, iar lada, din mână-n mână,
ajunse într-o clipă pe țărm.
― Chitanța? întrebă Ruy Diaz.
― Iat-o, spuse un marinar, dându-i-o. Dar n-am ’. Creion, zise
scotocindu-se prin buzunare.
― Nu contează, am eu.
Semnă hârtia și i-o înapoie negrului.
 ― Asta-i tot? întrebă acesta.
― Da, asta-i tot.
― Bine, atunci, la revedere! Acu’, repede, băieți!
Și, cu aceeași repeziciune, barca părăsi țărmul, împinsă de marinarii care
trebuiră să alerge cu apa până la genunchi da să se poată sui într-însa.
Vaporul se menţinuse pe loc, ba lăsându-se dus de curent, ba urcând râul cu
zbaturile. Când șalupa ajunse la bord, se auzi vocea șefului de echipaj:
― Gata!
Iar apoi, întors înspre pământ, strigă:
― La revedere!
― Drum bun! răspunse Ruy Diaz, rămânând îndelung nemişcat, cu un
picior pe ladă, urmărind cu privirea luminile roșii și verzi ale navei, care se
pierdea înspre sud-est, în bezna nopții. Din nou rămânea singur, într-o
regiune sălbatică, având în față imensul fluviu ecuatorial și în spate,
[46]
jungla întunecoasă, pe care din nou trebuia s-o străbată. Aruncând o
ultimă privire mult așteptatei lăzi, se îndepărtă de plajă, intrând în jungla
care, din nou, se agita, umplându-se de scrâșnete, urlete și behăituri
disperate.
Mersese vreo mie de metri când auzi un strigăt de groază, fără îndoială
omenesc, răsună în plină pădure, lângă el.
Cuprins, instantaneu, de neliniște, Ruy Diaz se> opri, ascultând încordat;
într-o clipită luă pușca în mâini și așteptă, cu privirea-i pătrunzătoare
îndreptată asupra desișului. Un al doilea țipăt, mai prelung și mai disperat
decât primul, îi ajunse în auz. Ruy Diaz se cutremură.
― Chiar că e țipăt de om! Este glas de copil 1 șopti în timp ce un fior îl
străbătea din creștet până-n tălpi.
― Un copil singur, noaptea, în jungla neumblată! Oare de ce scoate
asemenea strigăte de groază? Oare…
Un răget răgușit, înăbușit și atât de apropiat încât Ruy Diaz sări în sus
răspunse acestor gânduri.
― O panteră! Bietul copil… Curaj! Sunt aici î strigă Ruy Diaz cu o voce
tunătoare pe care jungla o repercută. Și se repezi înspre fiară.
Strigătului său îi răspunse un nou răget urmat pe dată de alt țipăt al
copilului. Dar, de astă dată, în groaza pe care o trăda acel biet țipăt de copil
înnebunit de groază, Ruy Diaz crezu că recunoaște o sălbatică adiere de
speranță.
 „E bine, își zise Ruy Diaz, luând-o la golană, pantera încă nu a sărit pe
el… Dacă aș avea timp…”
Strigă din nou, grăbind pasul:
― Curaj, copile!
Nu avu timp să alerge mult. Brusc, dând într-o mică poiană a pădurii,
văzu, sau mai bine zis reuși să distingă în semiîntuneric, o umbră ce se
arunca asupra sa. Înainte de a-și da seama de ce se petrecea, simți două
brațe goale care se încolăceau cu disperare de picioarele sale.
― Ajutor! Pantera! Scapă-mă, nene! Urla negrișorul înnebunit de
spaimă.
Dar Ruy Diaz se afla în fața unui pericol. Mult mai grav. La celălalt capăt
al poienii, la mai puțin de cincisprezece metri distanță, două luminițe
fosforescente răsăriseră din desiș. Repede, fără să scape din ochi acele două
luminițe, Ruy Diaz îl îndepărtă pe negrișor, îmbrâncindu-l înapoi. Scoase
piedica armei și, sigur de sine, așteptă.
Acei ochi fosforescenți care, în primele clipe, se aflau la jumătate de
metru de sol, coborâră pe neașteptate la înălțimea ierburilor, înaintând,
neclintiți, înspre el. Atunci, încet, duse arma la umăr și tot atât de încet,
ținti între cele două luminițe verzui.
„Când ajunge la cinci metri, trag, își zise Ruy Diaz. E greu…”
― Stai cuminte, sau o las pe panteră să te mănânce! strigă vânătorul.
Negrișorul, din ce în ce mai înnebunit de groază, îl apucase din nou de
picioare pe salvatorul său, dârdâind de groază ― ceea ce-l deranja pe acesta
din urmă la ochit.
― Stai odată liniștit, blestematule! urlă Ruy Diaz, adăugind o înjurătură.
Dar bietul copil își pierduse cu totul mințile și nu-l mai lăsa.
între timp, pantera continuase să se târască pe burtă, ajungând la patru
metri de vânător. Acesta din urmă încercă să scape de copil îmbrâncindu-l
cu putere, dar nu reuși. Înțelese pe dată, după brusca strălucire a ochilor, că
fiara se pregătea să se arunce asupra lor și, trăgând aproape orbește, sări în
lături, târând după sine pe micul negru, și scoase repede revolverul.
Era timpul! Pantera se aruncă asupra sa precum un glonte, împinsă de
puterea mușchilor săi formidabili, și-i trecu pe deasupra creștetului,
smulgându-i pălăria cu ghearele labelor din spate. Într-o clipită, fiara fu din
nou gata să sară asupra lor.
 Dar de data asta Ruy Diaz era pregătit. Pantera scoase un miorlăit slab,
tremurat. ― semn rău, căci fiarele scot acest urlet atunci când cred că prada
este >ca și doborâtă. Iute ca fulgerul, sări din nou.
Dar Ruy Diaz apăsase trăgaciul și, auzind brusc detunătura, negrișorul
lăsase să-i scape un țipăt. Pantera, oprită în mijlocul saltului, căzu greoi, cu
fruntea străpunsă de glonte.
Ruy Diaz lăsă să-i scape revolverul și-și destinse toți mușchii. Dar ceva
se scurgea pe fața sa, intrându-i în ochi. Duse mâna la frunte: era plină de
sânge. Ghearele fiarei, prima dată când se aruncase asupra lui, îl atinseseră.
Șuvoaie de sânge îi curgeau pe față, udându-i barba mare și blondă, căzând
pe cizme și pe revolver.
Astimp, negrișorul, în genunchi la picioarele sale, hohotea:
― Iartă-mă, nene, e vina mea!
― Hai, ridică-te! Nu-i nimic! Zise Ruy Diaz.
Dar copilul era disperat, iar jalea sa ajunse la paroxism atunci când fu
stropit de sângele salvatorului său.
― Iartă-mă, ia fost vina mea, nene! Mi-era frică! Vânătorul îi mângâie
capul și-l ridică din genunchi: ― Nu-i nimic, ți-era frică, nu-i nevoie să mi-
o dovedești! Dar acum totul s-a sfârșit. Vrei să-mi faci o plăcere? Astfel m-
ai răsplăti pentru ceea ce am făcut.
― Vai, nene!
― Bine, atunci, înnoadă-mi peste cap batista asta. Voi sunteți uimitor de
pricepuți la treburi d-astea.
― Îndată mă întorc! strigă micul negru, luând-o la fugă.
Ruy Diaz rămase mut de uimire. Dădu apoi din umeri și hotărî să se
oblojească singur. Ar fi dorit să-și poată spăla rana, căci ghearele fiarelor
pricinuiesc, în general, teribile infecții; amână tratamentul până ce, peste
două ore, va ajunge la coliba sa.
Dar de-abia terminase de împăturit batista că un foșnet de frunziș îi vesti
venirea noului său prieten, într-adevăr negrul se întorcea, dar nu în fugă,
căci aducea un bun litru de apă într-o păstaie de palmier (un fel de cornet
făcut dintr-o frunză de palmier, recipient ermetic pe care negrii îl folosesc
pentru a strânge mierea). Sosind cu binevenita sa povară, ochii copilului
străluceau de mândrie și voioșie.
― Ei, da! surise Ruy Diaz încântat. Ești foarte deștept… Cum te
cheamă?
 ― Tuke.
― Bun, ești tare deștept, Tuke. Unde ai învățat să îngrijești rănile? Căci
sunt Sigur că nu ai tăi te-au învățat asta!
― Nu, negrii chuakas se feresc; au groază să spele o rană. Un vânător
blond, ca nenea; am văzut cum făcea. Numele meu e Tuke! Sfârși, plin de
mândrie.
Și, în timp ce se lăsa îngrijit, Ruy Diaz, așezat turcește, își continua
dialogul cu Tuke, aflat în spatele său:
― De mult a trecut pe la voi vânătorul blond?
― De mult! Eram mititel.
― Și-ți mai aduci aminte?
― Da, îmi amintesc. A dat o pasăre lui Tuke, adăugă, încet.
― A!
― Da, o pasăre… văzduh… zboară…! adăugă crezând că exclamația
prietenului său trăda surprinderea și admirația.
Rana fusese legată. Ruy Diaz, care avusese grijă să-l distreze pe copil
pentru a-l face să uite teribilele emoții prin care trecuse, gândi că acum era
suficient de liniștit pentru a-i putea răspunde la câteva întrebări.
Se ridică și, punându-i mâna în creștet micului negru, îi zise, grav:
― Acum trebuie să ne despărțim, Tuke. Eu îmi voi urma drumul iar tu te
vei duce acasă, la părinții tăi. Așa-i?
Copilul îl privi, cu ochii mari.
― Nu acasă, nene. De ce?
― Păi, daca-i casa ta… Unde-ai vrea să te duci?
― Cu tine, nene! exclamă copilul, gata să izbucnească în plâns. Și, cum i
se păru că ghicește severitate în privirea vânătorului, adăugă, plângând de-a
binelea: N-am făcut-o voit! N-am făcut-o voit!
într-o viață întreagă de aventuri, Ruy Diaz își călise sufletul, dar acum
simți un nod în gât.
― Măi, măi lighioană africană, ce-o să faci din mine? zise, râzând și
mângâindu-i capul. După două zile o să te și plictisești.
― Nu! Tuke vrea cu nenea!
― În regulă! Ne-am înțeles atunci, Tuke vine cu nenea! Și pe drum îmi
vei povesti ce căutai prin pădure la ceasurile astea… cu pantera după tine.
Copilul se cutremură atât de puternic, încât Ruy Diaz se aplecă asupra sa,
privindu-l în ochi.
 ― Ce căutai în pădure?
Din nou copilul se cutremură, iar în ochii săi se citi cea mai vie spaimă.
Ruy Diaz, milos, nu mai insistă.
― Ei, nu-i nimic, zise, ridicându-se. Treaba cu adevărat importantă e să
vii cu mine, nu-i așa?
― Da… Tuke e fericit!
― Atunci, haidem!
Și, luându-și pușca, care încă mai zăcea pe jos, vânătorul o luă înspre
coliba sa, însoțit de noul său tovarăș.
Brusc, Ruy Diaz simți că micul negru, care mergea pe lângă el, îi ia mâna
încet, spunându-i, cu glasul încet și plin de emoție:
― Tuke povestește la nenea de ce era noaptea în pădure.
Și, mângâindu-i mâna:
― Da, povestește lui nenea tot… tot!

Bineînțeles, povestea nu era prea încâlcită. În acea după-amiază, doi

ofițeri veniseră la părinții lui Tuke ― locuiau într-o colibă rotundă din paie
care, alături de alte douăzeci sau treizeci formează unul dintre acele sătucuri
specifice Africii centrale. De o lună încoace fusese observată prin
împrejurimi prezența unui leu, un mascul bătrân ou coamă neagră, care
devasta regiunea. Câțiva bivoli și niște vaci dispăruseră, una dintre ele
chiar din țarcul în care era închisă, pe timp de noapte. Țarcul, din pari
ascuțiți, avea doi metri înălțime; în pofida acestui fapt, leul, împins de
grozava-i foame, găsise destulă putere ca să sară din nou peste parii
țarcului, ducându-și prada în bot. Deși acest lucru poate părea foarte de
mirare, nu e uimitor atunci când e vorba de o fiară în plina putere;
[47]
naturalistul Brelnom cunoscut prin veracitatea. Sa, ne asigură că în India
un tigru a realizat isprava de care vorbeam ― de astă dată însă, victima era
un bivol, iar țarcul avea patru metri înălțime în loc de doi.
Se înțelege că, având un asemenea vecin, bieții negri o duceau tot într-o
spaimă. Vestea ajunsese până la cea mai apropiată garnizoană,
entuziasmându-i pe doi dintre ofițeri, împătimiți de vânătoarea de animale
mari. Drept urmare, după o săptămână, vânătorii sosiseră în acel sătuc.
Cei doi ofițeri obținuseră toate datele ce le erau trebuincioase pentru a se
lămuri asupra acelui leu, dar, în pofida așteptărilor nu găsiră printre
localnici niciunul care să vrea să facă pe gonașuL Nu degeaba bătrânul leu
începuse, La bătrânețe, să bântuie pe lângă așezările omenești: asta arăta că
era pe cât de feroce, pe-atât de șiret. Într-adevăr, doar fiarele deosebit de
curajoase și de deștepte îndrăznesc să pornească lupta cu omul, venind să-l
prade chiar în sate. În plus, îl văzuseră, cum s-ar spune, la treabă; ba, odată,
o ceată de localnici mai curajoși încercase să-l încolțească prin pădure ―
plecaseră cincisprezece, dar unsprezece se întorseseră doar de la vânătoare.
― Noi mulțumiți că domnii omoară leu… dar pe negrii leul îi omoară,
adăugase cel întrebat.
― Păi dacă nu aveți „bastoane de foc”! Noi avem! Obiectă unul dintre
ofițeri, arătându-și pușca.
Negrul dădu din cap.
― Mare lucru, „bastonul de foc”… poc! Domnii albi, tare curajoși… dar
leul omoară gonași negri, concluzionă el.
Ofițerii își epuizaseră argumentele.
Băștinașul le spuse atunci:
― Duceți-vă la Karu; curajos negru. A omorât lei. Vânătorii merseră să-l
vadă pe Karu, tatăl lui Tuke. Karu le confirmă datele de care dispuneau și le
dădu să înțeleagă că nu era cu putință să organizezi o vânătoare cu gonași
în acele condiții. Doar pândindu-l îl puteau răpune pe bătrânul leu, și chiar
și așa, nu era ușor.
Vânătorii se sfătuiră. Ce să facă? O să-l vâneze la pândă. Dar curând se
ivi altă greutate, aparent insolubilă. Pentru pândă, trebuia un animal folosit
ca momeală: un ied sau un vițel, o oaie, o capră, orice animal domestic mai
tânăr care, legat fiind, în mijlocul pădurii, ar atrage fiara cu strigătele sale.
Vânătorii, instalați încă de la lăsarea serii pe o cracă înaltă, urmau să facă
restul.
Pare ușor, dar Karu, căruia de la bun început i se adresară, nu vru să le
cedeze vițelul său, care de-abia avea o lună.
― Dar o să ți-l plătim!
― Nu, Karu nu vrea să moară bietul vițeluș!
― Ți-l plătim chiar pe loc și o să-ți dăm pe el bănet cât nici n-ai visat!
Uite! Adăugară, băgându-i sub ochi bietului negru un pumn de monede.
― Nu, Karu nu vinde.
― Bine, atunci zi-ne cine ne-ar vinde vreo vită!
― Nimeni… nimeni nu vinde viței.
― Vreun ied atunci, ce mama dracului! Nu contează!
 Negrul aruncă o privire celor doi ofițeri furioși și din nou dădu din cap:
― Nimeni nu vinde…
― Maimuțoiul dracului! Nu-ți dai seama că o să vă luăm toate vitele și-o
să le legăm împreună, momeală, pricepi? Și apoi o să vă atârnăm și pe voi,
de țărușii ocolului, să stați de momeală pentru lei! Pricepi, maimuțoi
boșorogit? Vinzi vițelul, da ori ba?
Karu aruncă o nouă privire celor doi ofițeri, înfuriați la culme, și din nou
dădu din cap:
― Domnii albi, curajoși… negri, bieți viermi… puteți să-i spânzurați…
dar vițelul tot nu-l dau să-l omorâți.
Între timp, Tuke, la câțiva metri de ei, bine înfipt pe picioare, îi privea,
curios, cu ochii mari.
Unul dintre ofițeri, în culmea enervării, luă pușca în mână cu vădita
intenție de a-l lovi în cap cu patul armei pe mizerabilul ăla. Dar, chiar în
acea clipă, tovarășul său, care-l văzuse pe Tuke, îl opri, arătându-i-l. Pe
dată, amândoi se înseninară. Schimbară câteva cuvinte între ei, surâzând
diabolic.
― E-n regulă, Karu! iartă-ne dacă am fost cam aspri cu tine! Să nu mai
vorbim de ied, vițel sau fie ce-o fi. Copilul ăsta e fiul tău!
― Da…
― Ai vrea să-l lași să vină cu noi la fort, pentru o lună? Ți-l trimitem
înapoi, cu o pușcă și cincizeci de cartușe.
Din nou, Karu aruncă o privire iscoditoare ofițerilor; de astă dată însă se
cutremură.
― De ce să se ducă Tuke la fort?
― Păi să ne ajute la mai toate: să curețe puștile, să fiarbă porumbul…
Are mutră de copil deștept. Ei, te învoiești? De astă dată, Karu îl privi drept
în ochi pe cel care vorbea.
― Vorbiți serios?
― Bineînțeles!
Bietul bătrân se ridică; obrajii săi dobândiseră acea nuanță verzuie care,
la negri, echivalează cu paloarea:
― Karu nu-și dă fiul… fiul meu! Domnii, curajoși, o să facă ceea ce vor.
Ofițerii se făcură că nu observă groaznica, dureroasa neputință pe care o
trădau aceste cuvinte.
 ― Bine, bine! Pe la asfințit mai trecem noi pe-aici, să-l. Luăm pe Tuke.
Ai înțeles?
Tatăl coborî privirea, iar vânătorii plecară. Două lacrimi i se scurgeau pe
obrajii negri ― acel necaz îl. Nimicea.
Karu văzuse surâsul celor doi ofițeri, și marea sa experiență, în ceea ce-i
privea pe aventurierii albi, nu-i îngăduia să nutrească îndoieli ― mai ales că
acel surâs diabolic urma deîndată după o explozie de furie. Blândețea lor
ascundea o josnică poftă de răzbunare: ofițerii doreau să-l facă să plătească
pentru chipul în care îi înfruntase. Ridicându-se, îl chemă pe Tuke și o
luară, amândoi, înspre junglă. Ajunși la liziera pădurii ecuatoriale, tatăl își
puse mâinile pe umerii fiului său și-i spuse;
― Tuke, fiule! Ai auzit ce ziceau ofițerii albi, dar vârsta ta fragedă încă
nu-ți îngăduie să înțelegi ce se ascunde în spatele vorbelor lor. Du-te, intră
în junglă și ia-o încotro vezi cu ochii. Oare-mi va fi dat să te văd curând
sfâșiat de vreo fiară? Du-te, fiule, cât mai departe!
Apoi tatăl, căruia durerea de neîndurat îi frânsese inima, se reîntoarse cu
pași hotărâți la coliba sa. Tuke, plângând, ascultă de porunca sa; trei ore
mai târziu, chiar în clipa în care Ruy Diaz privea pierzându-se în zare
luminile roșii și verzi ale vaporului, copilul simțise că este urmărit de o
panteră.

Tuke își încheie povestirea, pe care imaginația lui Ruy Diaz o descâlcise
și o completase, pe când mângâia afectuos părul creț al micului negru care,
cu atâta candoare, i se destăinuise.
― Acum că ești cu mine, nu-ți va mai fi teamă? Eu sunt tare rău.
Dinții albi ai negrișorului sclipiră în întuneric.
― Nenea e bun! E un om bun! Bine i-a făcut panterei! Tare bine! Urmă
cu gas bucuros.
În acest chip se înfiripă prietenia dintre Tuke și Ruy Diaz; niciodată nu i-
ar fi dat prin cap aventurierului că această prietenie va avea o atât de mare
influență asupra destinului său.
Ruy Diaz, al cărui fizic l-am schițat în grabă, era, în ceea ce privește
partea morală a făpturii sale, unul dintre acei bărbați născuți pentru a birui
de unul singur chiar acolo unde alți o sută eșuaseră. Inteligența-i era vastă,
mintea-i era limpede iar voința de neînfrânt, odată ce luase o hotărâre. Era
gata să-și dea viața chiar și pentru cea mai neînsemnată dintre convingerile
sale, așa cum era în stare și să-și dea până și ultima bucățică de pâine unui
copil flămând. Era hotărât să-și riște și viața pentru a împiedica o
nedreptate, mai ales atunci când era vorba de vreo biată ființă năpăstuită.
Dacă la toate acestea vom adăuga un curaj fără margini, un calm
nemaivăzut și o fire deschisă, vom avea în față portretul moral al curiosului
prieten al micuțului Tuke.
Totuși, am omis un aspect prea puțin obișnuit al personalității sale. Ruy
Diaz avea cunoștințe profunde în domeniul biochimiei. Fost student al
facultății de medicină de la Oxford (deși era spaniol), el își întrerupsese
cariera mânat de dragostea sa irezistibilă pentru viața în mijlocul naturii
sălbatice. Rămase timp de doi ani la institutul de seroterapie din Pondichery
și observațiile sale asupra veninurilor de șarpe fuseseră remarcate de
celebrul institut.
în Guyana engleză studiase celebra curară, groaznica otravă cu care
indienii din acele locuri își otrăvesc săgețile, adăugind multe observații
[48]
bibliografiei acestui subiect strălucit studiat de Claude Bernard . Din
Guyana plecă tocmai în Congo, de astă dată doar ca să vâneze rinoceri și
[49]
lei, dar fără îndoială că şi otrăvurile îl atrăgeau. Ucigașa muscă țețe îi
atrase atenția și, abandonând din nou vânătoarea de dragul muncii de la
laborator, se instală într-o colibă nenorocită, pe malul fluviului Congo, și se
apucă să studieze groaznica boală africană.
Totuși, lipsa instrumentelor îi îngreuna studiile; bineînțeles că, prin acele
locuri pustii, nu era ușor să înlocuiești o retortă sau o epruvetă spartă, așa
cum nu era ușor nici să înlocuiești reactivii consumați. Chiar atunci pe
când începe povestea noastră, o antilopă rătăcită fusese hăituită de negrii
din cătunul apropiat până la coliba sa, și bietul animal, înnebunit de spaimă,
se apucase să sară și să se zbată printre mesele laboratorului, nemailăsând
aproape nicio epruvetă sau balon întregi. Era o pierdere ireparabilă care l-ar
fi scos din minți pe oricine; Ruy Diaz se mulțumi să ia antilopa sub
ocrotirea sa. Animalul, simțindu-i dragostea, părea să fi înțeles ce fel de om
era stăpânul său. Dar Ruy Diaz se văzuse nevoit să comande la Londra o
mare parte din instrumentarul distrus; după o așteptare de patru luni, coletul
tocmai sosise, adus de vaporul pe care Ruy Diaz se dusese să-l aștepte pe
malul fluviului Congo.
Ardea de nerăbdare să-și continue studiile; de aceea, în primele
momente, urmându-și drumul în noapte, alături de Tuke, se simți încurcat:
nu știa ce să facă cu noul tovarăș pe care i-l adusese întâmplarea. Oare nu-l
va încurca în studiile sale? Copiii mai mult răscolesc decât pun la loc. Dar
până la urmă își zise că, dată fiind bunăvoința de care părea a da dovadă
Tuke, nu va fi greu să facă din el un.
Ruy Diaz nu ignora faptul că, acționând astfel, își punea în pericol viața.
Ofițerii unui detașament înaintat colonial sunt domni și stăpâni asupra
teritoriului pe care-l au în grijă, și prin acele locuri legea, îndatoririle și
dreptatea se reduceau la mulțumirea sau nemulțumirea ofițerului ce-ți putea
ieși în cale.
[50]
Colonialiştii nu i-au văzut niciodată cu ochi buni pe negri, și asta a dat
naștere la jigniri, uri înăbușite și violențe fățișe care, puțin câte puțin,
modelaseră atitudinea reciprocă a soldaților europeni și a băștinașilor unii
față de alții… Pentru ofițerul care conduce detașamentul, negrii sunt niște
simple vite abjecte, iar pentru negri, albii sunt odioși și îngrozitor de
puternici. De aceea tatăl lui Tuke înțelesese că orice rezistență din partea sa
la dorința ofițerilor de a le fi încredințat fiul său ar fi fost absurdă și luase o
hotărâre atât de disperată.
Ruy Diaz și Tuke ajunseră la colibă la miezul nopții. Deși era istovit de
oboseală și de câte pătimise, micul negru își făcu timp să scotocească
printre minunatele sticlării și eprubete ale noului său prieten. Se învârtea
prin laborator de parcă ar fi fost o antilopă intrată prin efracție.
Până la urmă adormi. Dar, a doua zi dis-de-dimineaţă, își reîncepu
veselele-i iscodiri, și fu foarte bucuros când văzu antilopa intrând ―, în
căutarea stăpânului său. Antilopa avea voie să intre peste tot, și se ținea scai
după Ruy Diaz, îndepărtându-se doar când acesta îi poruncea; atunci se
ducea ceva mai încolo, rămânând nemișcată și urmărind cu ochii săi mari
și frumoși fiece mișcare a stă pinului.
― Cum o cheamă? întrebă Tuke.
― Încă nu are nume ― îi răspunse Ruy Diaz.
― Ei bine, atunci o vom numi Menne.
În doar câteva ceasuri, micul negru și antilopa legară Strânsă prietenie,
lucru lesne, căci animalele, mai ales cele care nu sunt de pradă, au un
instinct fără greș în a cunoaște dacă un om e bine său rău intenționat. După
ceva sărituri, după ce se lăsă mângâiată, după ce se întrecură la fugă, iar
Tuke îi mai dădu și ceva zahăr, Menne păru convinsă de sinceritatea
micului negru, cu care legă prieteșug, pecetluindu-l cu o goană împreună.
Un ceas mai târziu, se jucau pur și simplu de-a prinselea. Ruy Diaz
angajase un negru bătr în care se ocupa de curățenie, de bucătărie și de
toate celelalte. Servitorul își idolatriza de-a dreptul stăpânul și, de aceea,
câtva timp fu gelos pe Tuke; dar, cum și în ochii micului negru Ruy Diaz
era un adevărat zeu, devotamentul comun față de stăpân se transformă, pe
dată, într-o mare prietenie. Rămase stabilit ca bătrânul să se ocupe în
continuare de bucătărie și, în general, de administrarea casei, pe când Tuke
va avea grijă să facă ordine în laborator. Acesta era domeniul său exclusiv,
şi se prefăcea profund surprins atunci când servitorul, din întâmplare, intra
în acel sanctuar.
În chiar după-amiaza ce a urmat sosirii lui Tuke, Ruy Diaz se duse,
împreună cu micul negru, să aducă prețioasa ladă cu instrumente. Lui Ruy
Diaz îi fu ușor să împrumute un bivol blând pe care Tuke se cățără,
mânându-l astfel, așa cum e obiceiul în toată Africa tropicală. În chip de
samar i se puseră bivolului în spinare două coșuri mari de bambus, dar, cum
încărcătura trăgea î>4tr-o parte, trebuiră să pună în celălalt coș un bolovan
mare, drept contragreutate. Și astfel luară și aduseră prețioasa ladă, de pe
malul fluviului Congo până la coliba lui Ruy Diaz. Stăpânul mergea înainte,
croind drum cu macheta la nevoie; în spatele său, călare pe bivol, venea
Tuke. Când ajunseră, Ruy Diaz lăsă pentru mai târziu deschiderea lăzii și se
duse să-l vadă pe tatăl lui Tuke, a cărui colibă se afla la mai puțin de-o
leghe de a sa.

În după-amiaza zilei precedente, pe înserat, Karu stătea așezat în pragul

colibei sale atunci când sosiră ofițerii.
― Ei bine! am venit după fiul tău, cum ne-am înțeles. Unde-i?
― Nu-i, răspunse tatăl fără a ridica privirea.
― Cum adică, nu-i?
― Pur și simplu, nu-i.
Ofițerii se priviră, mirați. O strălucire de furie le licări în priviri. Apoi,
unul dintre ei se așeză în fața lui Karu și, cu mâna, îl obligă să-l privească
în ochi.
― Vasăzică, spuse, rar, pironindu-l cu privirea, vasăzică ne-ai înșelat!
― Karu nu a înșelat, nu! răspunse negrul, ferm.
― Vasăzică, continuă celălalt, ca și cum nu l-ar fi auzit, ți-ai permis
luxul de a nu-ți respecta cuvântul dat unor ofițeri europeni! Știi care-i
pedeapsa?
― Da… moartea.
― Vezi că știi?
Cu aceeași strălucire de furie în priviri, o furie mocnită și, de aceea, mai
de temut, ofițerul, ținându-l pe negru de bărbie, luă cu mâna dreaptă
revolverul și i-l propti în mijlocul frunții. Karu se cutremură și închise
ochii. Dar, chiar în clipa în care o de-abia perceptibilă contracție a buzelor
ofițerului arăta că acesta se pregătea să tragă, tovarășul său îl prinse de
mână, îndepărtând arma.
― Ce vrei să faci? Vrei să avem probleme din cauza unui nenorocit de
negru? Am fost văzuți intrând aici, și vestea ar ajunge foarte repede până în
capitală. Nu fă prostii! De altfel, mi-a venit o idee…
Repede, în șoaptă, îi strecură câteva cuvinte la ureche tovarășului său.
Ca și cu o zi mai-nainte, amândoi zâmbiră ― un zâmbet plin de cruzime…
― Acultă-măi! Ești un om curajos, de ai rezistat unei încercări căreia
mulți nu i-ar fi făcut față. Nu-s mulți cei din neamul tău care ar fi luat așa
gluma noastră. Ești un bărbat adevărat! Dar ia zi-ne, ce-i cu fi-tu? Și să nu
încerci să ne minți, că tot aflăm noi imediat. Ei, unde l-ai ascuns?
Tatăl, amărât, disperat, arătă jungla din spatele său.
― Acolo…
Apoi, din nou, coborî privirea.
Ofițerii, înțelegând, nu mai adăugară nici măcar o vorbă. O clipă mai
târziu Karu le auzea, afară, vocile aspre, vorbirea grăbită. Când ridică din
nou privirea, în fața sa stătea Ruy Diaz. Trecuseră douăzeci și patru de ore
de disperare neputincioasă, răstimp în care bietul tată nu schițase nici măcar
o singură mișcare. Ruy Diaz nu fu nevoit să-l întrebe ce se întâmplase:
starea de profundă prostrație în care se găsea bietul tată era grăitoare. Tăcu,
deci, și-și lăsă mâna, cu un gest ferm, dar afectuos, asupra creștetului lui
Karu.
― Au trecut pe-aici ofițerii, nu?
Simțind apăsarea acelei mâini, gest atât de diferit de silnicia ce i se
făcuse cu o zi mai-nainte, auzind acea voce cunoscută, Karu simți cum îi
curg de-a lungul obrajilor două lacrimi, și căută, instinctiv, să sărute mâna
lui Ruy Diaz, care, ca și cum nu ar fi înțeles, și-o retrase.
― Da! Au trecut pe-aici, șopti el.
 ― Nu te întrista, Karu, bietul de tine! Știi ce s-a ales de Tuke? Îl întrebă,
cu profundă compasiune, Ruy Diaz.
― Cum aș putea oare să știu?
― E cu mine.
Trupul lui Karu fu de-a dreptul zguduit de veste, ca şi cum ar fi fost
electrocutat; prin ochii săi holbați trecu o fulgerare de nesfârșită bucurie.
― E salvat! E salvat! Ești binefăcătorul meu, binefăcătorul lui Tuke, al
nostru al tuturora! Și, din nou, încercă să sărute mâna acelui bărbat generos.
― Ia-l alături de tine, binefăcătorule! Ia-l pentru totdeauna, pentru
totdeauna! Adăugă, cuprins subit de spaimă, tremurând la acea amintire.
Bietul tată uita ce groaznic pericol făcea astfel să planeze asupra lui Ruy
Diaz. Acesta din urmă dori să-i încerce tăria de caracter:
― Și dacă ofițerii vin să mi-l ceară? îi spuse, cu răceală, privindu-l drept
în ochi.
Karu înțelese.
― Iartă-mă! Mă duc să-l iau pe Tuke…
Pentru a doua oară, Ruy Diaz își lăsă mâna asupra creștetului lui Karu,
de astă dată pentru a-l obliga să se așeze din nou.
― Te porți ca un copil, nu ca un om în toată firea! îi spuse, râzând, deși
era profund mișcat de acea rară putere sufletească. Nu-ți fă griji! Tuke, în
casa mea, se află în siguranță. Nu-l voi da pe mâna ofițerilor, n-ai grijă!
Și, eschivând din nou manifestările de profundă adorație ale lui Karu,
Ruy Diaz se întoarse la coliba sa. La început, nu voi ca Tuke să afle de
prezența ofițerilor care veniseră în casa tatălui său, cu o zi mai-nainte,
pentru a-l liniști, căci, din când în când, brusc, se cutremura la amintirea
încercărilor prin care trecuse; dar, până la urmă, își schimbă părerea ―
dorea ca Tuke să piardă orice poftă de a se îndepărta de coliba sa.
În general, ofițerii europeni în garnizoană în colonii au prea puține
scrupule, atunci când e vorba de viața unui negru oarecare. Îndepărtarea de
patrie, plictiseala și clima tropicală sunt și ele de vină pentru proasta
dispoziție a acestor expatriați, a căror stare de permanentă iritare poate,
uneori, atinge culmi monstruoase. Ruy Diaz știa toate acestea și de aceea îi
era teamă pentru Tuke. Acei doi ofițeri nu erau oameni care să abandoneze
prada, fie ce-o fi; din cele ce vor urma se va vedea că Ruy Diaz avea
dreptate să fie profund îngrijorat pentru soarta lui Tuke.
 Totuși, trecură câteva zile foarte liniștite. În laboratorul său reinstalat,
Ruy Diaz își reîncepuse studiile asupra toxinei bolii somnului. Un cal și
două zebre ― Kile-kile, cum o botezase Tuke pe una dintre ele, un animal
splendid în vârstă de trei ani ― ajunseseră deja să poată suporta doze
enorme de toxină uscată, iar Ruy Diaz spera să obțină, încă înainte de
venirea anotimpului ploios, un ser curativ și preventiv perfect eficient
împotriva groaznicei molimi africane. Un asemenea ser poate aduce
miliarde norocosului său inventator, căci se cunoaște câte pagube face
această muscă funestă care, an de an, literalmente decimează vitele.
Reamintesc doar că, cu ocazia construcției căii ferate de la Mombasa la
Victoria Nianza, guvernul englez a fost nevoit să cheltuiască milioane
pentru a reînnoi continuu cirezile de bivoli decimate de la o zi la alta de
această molimă.
Dar Ruy Diaz nu se gândea să-și speculeze comercial descoperirea.
Zilele liniștite și fericite de studiu păreau că o să dureze până la venirea
anotimpului ploios; dar, brusc, primul semn al catastrofei ce se apropia se
arătă.
Într-o dimineață, târziu, aproape de amiază, Ruy Diaz se întorcea acasă.
Cu o pălărie mare în cap, dată pe spate, după obicei, el grăbea pasul sub
arșița îngrozitoare a soarelui african, care făcea nisipul să dogorească,
strălucind orbitor. La cincisprezece metri de pragul colibei sale, auzi în
spatele său ropotul unui galop dezlănțuit și, întorcându-se, zări doi călăreți
care, chiar atunci, apăruseră de după o cotitură a potecii. Ruy Diaz își urmă
drumul: dintr-o ochire recunoscuse doi ofițeri europeni, care galopau înspre
el. Imediat intui că, de astă dată, asista la primul act al tragediei lui Tuke ―
al cărei prolog avusese loc în junglă. Și nu greșea. De-abia apucă să facă
cincizeci de pași că simți pământul cutremurându-se sub copitele cailor
opriți brusc, și o voce aspră și răgușită răsună în spatele său:
[51]
― Eh, seu aquelle !
în tot bazinul mediu și superior al fluviului Congo, până la cataractele lui
[52]
Stanley, limba cea mai ades folosită este cea portugheză . Este singura
limbă folosită de indigeni atunci când au de-a face cu albii, și, prin forța
lucrurilor, toți europenii, de orice nație ar fi, ajung s-o cunoască.
Auzindu-se strigat într-acest fel disprețuitor, și chiar, de astă dată,
insultător, prin intonația pe care ofițerul o dăduse cuvintelor, Ruy Diaz se
opri și privi, cu o mirare rece, la cei doi militari.
 ― Am auzit că strigați pe cineva. Oare pe mine?
― Da, chiar pe dumneavoastră! răspunse ofițerul în bătaie de joc. Sunteți
spaniol? Adăugă, cu vădită impertinență.
― Da, într-adevăr, sunt spaniol. În schimb, mărturisesc că nu am nici cea
mai mică curiozitate de a afla de ce nație sunteți dumneavoastră.
― Bine! Bine! Interveni celălalt ofițer. Nu am venit să facem schimb de
politețuri! Domnul e spaniol și asta-i de ajuns. Noi suntem… dar
[53]
uniformele noastre ne dispensează să ne declinăm naționalitatea . Iată
despre ce e vorba, domnule…
― Ruy Diaz.
― Domnule Ruy Diaz, iată despre ce este vorba: suntem foarte
îngrijorați de soarta unui mic negru pe care am fi trebuit să-l luăm cu noi la
garnizoană. Numele lui e Tuke, și avem informații că se află în puterea
dumneavoastră.
― Tocmai că nu e „în puterea mea”. Trăiește în casa mea, ceea ce-i cu
totul altceva.
― În regulă! În acest caz, nu veți avea obiecții să ni-l predați.
― Din moment ce nu se află „în puterea mea”, cu greu aș putea să vi-l
„predau”. Și mi se pare că nu prea are tragere de inimă să vă urmeze ―,
adăugă Ruy Diaz după o scurtă pauză.
― Nu ne pasă! Vrem ca Tuke să vină cu noi!
― Dacă el vrea să vină, eu sunt de acord.
[54]
― Chiar dacă nu vrea, domnule Luz y Dia !
― Ruy Diaz. Dacă nu vrea, va trebui să folosiți forța ca să-l luați din
casa mea… ceea ce nu ar fi civilizat.
― Ce ne pasă!
Ruy Diaz. Până în acea clipă, păruse amuzat de acel schimb de cuvinte,
dar deodată păli și fruntea parcă-i fu umbrită de o grijă.
― Cred că n-ați înțeles vorbele mele! Vă interzic cu desăvârșire,
amândurora, nu numai să intrați, dar chiar să vă apropiați de pragul meu.
Cred că ați înțeles, de astă dată!
Ofițerii răspunseră cu o înjurătură, și unul dintre ei dădu să-l doboare cu
calul pe Ruy Diaz.
― Dumneavoastră știți cu cine vorbiți?
― Da, așa cum și dumneavoastră știți cu cine vorbiți…! Ușurel! Și opri
calul lovindu-l puternic peste bot. Dacă calul ăsta mai face un singur pas
înainte, nu răspund nici de el, nici de cel pe care-l poartă-n circă, adăugă, cu
voce tunătoare, văzând că ofițerul se pregătește să dea pinteni calului.
Pentru o clipă, cei doi se măsurării din priviri: ofițerul gata să dea pinteni
calului și Ruy Diaz, nemișcat, cu mâinile la spate. În ochii ofițerului se
putea citi furia; privirea lui Ruy Diaz era limpede ca întotdeauna, dar avea
duritatea oțelului. Până la urmă prudența precumpăni, și ofițerul, trăgând
brusc de frâu, dădu calul la o parte.
― Bine, s-o lăsăm baltă! spuse, întorcându-se înspre Ruy Diaz, și
adăugând, cu un glas plin de ură: Dar vă previn stă nu încercați să-mi stați
în cale!
― În schimb, îi răspunse Ruy Diaz cu un ton rece, dar trădându-i pofta
de înfruntare, dumneavoastră nu aveți decât să vă puneți în calea mea de
câte ori veți pofti! Dar Tuke va rămâne la mine-n casă.
Ofițerul mai trase o înjurătură, apoi îi aruncă o privire nemiloasă lui Ruy
Diaz:
― Om vedea noi!
Și amândoi plecară în galop.
Ruy Diaz intră în colibă, foarte îngrijorat. Era limpede că lucrurile nu se
vor opri aici. Furia ce le-o stârnise celor doi ofițeri nu putea fi stinsă decât
de sângele său: își dădea perfect seama de asta. Apoi, îl vroiau cu orice preț
pe Tuke. De ce oare, din ce cauză se încrâncenau cu atâta ferocitate
împotriva bietului copil? Și de aceste două pofte mistuitoare ― cea de a-l
lua pe Tuke și cea de a se răzbuna pentru afrontul suferit ― Ruy Diaz
trebuia să se apere. Drept care recomandă bătrânului servitor cea mai mare
vigilență și să-i dea de știre de îndată, la cel mai mic zgomot suspect. În
ceea ce-l privește pe Tuke, îi interzise cu strășnicie să iasă din curte unde
putea, dacă avea chef, să zburde cât îi poftea inima alături de Menne. Se
duse apoi în laborator, în orice clipă, acele eprubete și retorte, rodul muncii
și inteligenței sale, puteau rămâne în paragină ― ar fi fost de ajuns un
singur glonte bine țintit. Ruy Diaz fu, timp de-o clipă, cuprins de o mare
părere de rău. Mângâie flacoanele îndelung, drăgăstos, și până la urmă,
uitând de tot și de toate, își aruncă pălăria într-un colț și se apucă de treabă.
Când, la căderea serii, Tuke veni să aprindă lumina, Ruy Diaz se ridică
surâzător, și, mângâind creștetul copilului, îl duse în fața mesei pe care, pe
[55]
o placă de sticlă, strălucea un praf verzui, niște mici solzi, verzui .
― Privește bine, Tuke. Știi ce-i asta?
 ― Prafuri? răspunse Tuke într-un târziu. Ruy Diaz izbucni în râs.
― Da, prafuri… Un singur grăunte din acest praf, dragă Tuke, băiatul
meu deștept, un singur grăunte ar fi de ajuns pentru a o omorî pe Menne…
Și grămăjoara asta de praf strălucitor ar putea omorî vreo mie-două de
bivoli. Știi cât înseamnă două mii de bivoli?
Și această întrebare îi dădu de furcă lui Tuke, care, până la urmă,
răspunse ridicând privirea:
― Mulți?
― Da, mulți bivoli… Acum, vezi acest flacon? E plin cu apă, apă
chioară. Dar cu această apă aș putea s-o salvez pe Menne și pe toți bivolii
[56]
aceia… pulberea asta verzuie e venin de muscă țețe .
De astă-dată, Tuke înțelese imediat.
― Țețe… înțeapă!
― Înțeapă… această „apă” este antidotul veninului. Ascultă-mă bine:
este serul împotriva toxinei muștei țețe. Înțelegi? Adăugă Ruy Diaz, grav.
Tuke îl privi fix, clipind des. Până la urmă șopti:
― Nu știu… țețe… pișcă! Repetă, strâmbându-se expresiv.
― Bine, Tuke! mai târziu vei înțelege și îți vei da seama ce a făcut
[57]
prietenul tău Rufa … în seara asta să nu te atingi de nimic din ce-i pe
această masă… Ai priceput? O clipă: să aranjăm toate astea și să le
etichetăm. Dacă flaconul are etichetă, nu pui mâna pe el.
Zis și făcut, Ruy Diaz vârî într-un flacon pulberea verzuie, pe care
reușise în sfârșit să o fixeze definitiv în acea după-amiază, la orele patru și
jumătate, și-i puse o etichetă scrisă cu litere mari: Toxina muștei țețe.
La fel procedă și cu serul, dar, în loc să-l pună în dulăpiorul de sticlă din
laborator, din nebăgare de seamă băgă flaconul în buzunar. Seara, la
culcare, își dădu seama că-l uitase în buzunar, dar, cuprins de moțăială, lăsă
pe a doua zi aranjarea serului în dulăpior. Mai târziu vom vedea ce mare
importanță a avut această nebăgare de seamă.
A doua zi, Ruy Diaz de-abia se sculase că-l zări venind în fugă, prin
liziera pădurii, pe un negru pe care-l cunoștea; era cel mai apropiat vecin al
său. Bietul om era mort de frică: doar cu două ore mai-nainte leul îi
spărsese gardul și-i luase vaca, o vacă frumoasă, al cărei lapte îi plăcea mult
lui Ruy Diaz. Vecinul era înnebunit de spaimă și disperare. Din fericire, îi
rămăsese vițelul, dar, neîndoielnic, leul urma să-l ia și pe acesta.
Îngrăditura era joasă și, pe deasupra, parii erau putreziți. Ce să facă? De
aceea, venise la domnul Ruy, la marele său prieten, care-i făcuse onoarea de
a bea din laptele vacii sale, pentru ca să-l roage să-i îngăduie să lase vițelul
în ocolul său.
― Dar bineînțeles! exclamă, compătimitor, Ruy Diaz. Dacă mi-ai fi spus
mai dinainte în ce stare e ocolul tău… Hai pe dată să-l aducem.
Și plecă împreună cu negrul. Coliba acestuia de-abia de era la o leghe
distanță, dar pădurea și terenul dificil făceau drumul mult mai lung. La
rândul său, Ruy Diaz putu și el să admire îndrăzneala și forța bătrânului
hoț: tot ocolul era la pământ.
Nu avură greutăți cu aducerea viţeii ― se vedea că stăpânul său o
îmblânzise cu dragoste. Când o porniră la drum, înspre coliba lui Ruy Diaz,
el avu în sfârșit curiozitatea de a-l întreba pe vecinul său negru dacă-l
auzise venind pe leu. Bătrânul răspunse că nu, și poate că ar fi trecut
dimineața întreagă fără ca să treacă pe la ocol, căci trebuia să curețe de
bălării plantația de bananieri, dar doi domni călare îl înștiințaseră de ceea
ce se întâmplase.
Ruy Diaz, care de cincisprezece zile încoace nu-și mai amintea decât din
când în când de trista pățanie a lui Tuke, se cutremură:
― Călare? Doi bărbați? I-ai văzut bine?
― Da, doi ofițeri…
Lui Ruy Diaz inima i se zbătu în piept. Deci ei erau! Presimțirile nu-l
înșelaseră. Și poate că la acest ceas…
― Zi-mi repede: încotro au luat-o?
― Într-acolo… și negrul arătă înspre apus… înspre coliba lui Ruy Diaz.
Presimțind o catastrofă, Ruy Diaz se scuză în câteva cuvinte și-și lăsă
tovarășul, luând-o înspre casă într-un pas aproape alergător, cu sufletul
cuprins de cele mai negre gânduri. După un timp se uită la ceas: era ora
șapte. Grăbi pasul, părându-i rău că nu are un cal. Cu nervii întinși la
maximum, mergea cu ochii ațintiți asupra drumului, așteptându-se dintr-o
clipă într-alta să vadă…
Da, venea cineva! De după un cot al drumului apăru un negru care fugea,
disperat, înspre Ruy Diaz. De-abia îl zări, și negrul scoase un strigăt
îndelung, în care se amesteca speranța și groaza. Ruy Diaz îi răspunse de
îndată. Cu ochii holbați, într-o clipă negrul fu lângă Ruy Diaz și se aruncă
la picioarele sale, recăpătându-și graiul:
 ― Ruy! Binefăcătorule! Ofițerii l-au luat pe Tuke! Ham văzut, i-am
văzut!
Ruy Diaz păli și o înflăcărare de curaj îi străluci în priviri.
― Nenorocire! De asta-mi era teamă! Și Barek? Întrebă, amintindu-şi în
sfârșit de credinciosul său servitor.
Negatul gemu adânc și, tăcut, plecă încă și mai mult capul.
― Hai zi, pe toți dracii! strigă Ruy Diaz scuturându-l, fără a îndrăzni să
înțeleagă sensul înfiorător al acelei tăceri.
― Barek!… Bietul Barek! A murit! Hohoti vestitorul.
Ruy Diaz străbătu în fugă cei doi kilometri care-l despărțeau de casă, plin
de sudoare și praf, cu gust de pământ în gură și cu mintea încrâncenată de
durere. Nu trebui să se ostenească să ajungă la colibă. La o sută de metri de
ca, la marginea ocolului, Barek zăcea pe spate: un glonte îi găurise fruntea.
Alături, unul peste altul, doi cai, cu picioarele țepene agitate încă de
spasme,. Agonizau într-o baltă de sânge; amândoi aveau pieptul sfârtecat de
câte o lovitură adâncă și lată de pumnal, în inimă.
― Caii lor! murmură Ruy Diaz profund tulburat de priveliște. Ce s-o fi
întâmplat?
Amânând căutarea răspunsului, o luă la goană înspre colibă.
Toate erau la locul lor în camera lui Ruy Diaz, în cea a lui Barek și în
bucătărie. Dar din laborator nu mai rămăsese decât un morman de cioburi
pe podeaua plină de apă și de acizi. Atâta tot.
Văzând acea distrugere ireparabilă, care zădărnicea îndelungata, eroica sa
muncă, răpindu-i binemeritata glorie, Ruy Diaz nu lăsă să i se citească pe
față nici cea mai mică emoție. Dar chipul său, oricum palid, deveni de-a
dreptul livid ― și aceasta fu singura sa reacție observabilă. Se vedea bine,
nici inima nu-i bătea mai repede, iar respirația îi era la fel de adâncă și
liniștită ca întotdeauna. Stătea, privind acel dezastru care-i distrugea rodul
unei vieți de cercetări, după ce pierduse un bun prieten știind, fiind mai
mult ca sigur, că Tuke urma și el să piară.
în sfârșit, ieși și, fără să se grăbească, săpă o groapă adâncă lângă trupul
lui Barek. Când o isprăvi, luă în brațe cadavrul servitorului său, ca și cum
ar fi fost vorba de un copil, și-l așeză în fundul gropii. Dar, înainte de a
arunca prima lopată pentru a umple groapa, se așeză pe mormanul de
pământ, puțin obosit, fără îndoială. Da, fără îndoială, era puțin obosit, dar,
în timp ce se odihnea, privind nemișcat în depărtare, cu mâinile încrucișate
peste genunchi, ochii săi se împăienjeniră ușor și, atunci când se ridică,
două lacrimi, două lacrimi amare, din adâncul sufletului, îi brăzdară obrajii.
Aceasta a fost singura sa rugăciune, creștină ori păgână, pentru odihna lui
Barek, dar, fără îndoială că sufletul bietului negru nici nu și-ar fi dorit o mai
mare ofrandă, la petrecerea sa din viață, decât cele două lacrimi vărsate la
mormântul său, de Ruy Diaz.
Cei doi ofițeri, de astă dată călare pe alți cai ― cei ai ordonanțelor ―
străbăteau tăcuți cărarea largă ce șerpuia prin jungla deja cuprinsă de
întunericul crepusculului. Pe calul unuia dintre ei, aruncat pe spate, pe
crupă, cu mâinile și picioarele bine legate, zăcea un trupușor de om: Tuke.
Înserarea cădea repede și ofițerii grăbiră pasul cailor, dar, după foarte puțin
timp, aproape instantaneu, așa cum se întâmplă în zonele ecuatoriale, se
întunecă. În bezna adâncă a junglei, doar o fâșie îngustă de cer și o umbră
de-abia zărită însemnau cărarea. Cei trei mai merseră astfel încă un sfert de
ceas, în aceeași tăcere, până când, brusc, caii se opriră, sforăind de teamă.
Tremurau și erau străbătuți de frisoane, asemănătoare unor fulgere.
Instinctiv, ofițerii duseră mâna la revolvere.
― Au simțit ceva, vreun leopard… Mai rău e că s-a și lăsat noaptea. Nu
știu dacă mai avem vreme să ajungem la timp.
― Cine știe! Leul, după cum mi-a istorisit una dintre maimuțele astea
blestemate, iese târziu din bârlog. Ce-ar fi să lăsăm caii aici?
― Și eu cred că ar fi bine. În ceea ce-l privește pe ăsta…
― Ei, am eu grijă de el!
Ofițerul tăie, dintr-o lovitură de cuțit, funiile cu care era legat Tuke, îl luă
apoi de ceafă și-l dădu jos, punându-i, pe dată, țeava revolverului chiar în
mijlocul frunții.
― Ascultă, măi pui de gorilă! La primul gest pe care l-ai face ca s-o
întinzi, îți zbor nuca de cocos ce-ți servește de cap, auzi? Ai priceput?
Copilul nu răspunse, iar atunci ofițerul îi ciocăni ușor fruntea cu țeava
armei.
― Ai auzit, stârpitură? repetă furios ofițerul exasperat, dar tovarășul său
interveni.
― Haide, haide! îți pierzi timpul degeaba cu copilandrul ăsta! Ce-ți pasă
dacă nu-ți răspunde? A auzit ce i-ai spus, și suntem grăbiți. Mai târziu o să
poți să-l faci să vorbească pe îndelete.
 Acel cuvânt, să vorbească, pronunțat apăsat, avu darul de a-l calma brusc
pe ofițer și, ca și în dățile precedente, cei doi suriseră schimonosit, cu
cruzime. Priponiră caii, încă speriați, și se strecurară în inima pădurii, luând
o cărare de-abia vizibilă, pe care o urmau cu priceperea vânătorului de
profesie. Tuke mergea între cei doi ofițeri și instinctul său de copil crescut
prin junglă îl făcea să ocolească, aproape orbește, vreo cracă de-a
curmezișul ori vreun șanț.
Jungla, pustie și tăcută cu o jumătate de oră în urmă, își schimbase brusc
înfățișarea, odată cu căderea nopții. De peste tot, de primprejur, de la
dreapta, de la stânga, din spate se auzeau chițăituri, fluierături, grohăituri
amestecate cu zgomot de ramuri rupte. Prin fața lor frunzele se agitau brusc
și o respirație precipitată marca fuga câte unui animal luat prin surprindere.
Dar, pentru niște vânători obișnuiți cu emoții mai tari, foșgăitul nocturn ce
cuprinsese jungla avea prea puțină importanță, iar sufletul copilului era prea
plin de teamă și stupoare pentru a-i fi frică. Merseră astfel timp de o
jumătate de oră, sub bolta pădurii tropicale, până ce îndesirea bălăriilor le
vesti apropierea unei poieni, la care, într-adevăr, ajunseră după câteva
minute. Câteva crengi uscate arătau că acolo fusese, cândva, o plantație de
manioc. Vânătorii se opriră și schimbară între ei câteva cuvinte în limba lor
natală.
― Și cu copilul ce facem? Putem să-l și legăm.
― Să mai așteptăm încă o clipă! Deși probabil că informațiile pe care ni
le-a dat negrul sunt sigure, să mai căutăm puțin prin poiană.
Aprinse, apoi, o lampă cu acetilenă, și cercetă pământul prin mai multe
locuri. În preajma micului izvor ce se afla acolo, rămase privind mai
îndelung.
― Aici e ceva!
― „Persoana” cu pricina?
― Da! Adu încoace, pentru orice eventualitate, puiul de gorilă.
O clipă după aceea, toți trei erau din nou împreună. Unul dintre ofițeri îl
pofti pe Tuke să se uite atent la o urmă ce rămăsese întipărită în pământul
umed din jurul izvorului. Cei trei îngenuncheară în jurul petei strălucitoare
de lumină; după o clipă, copilul se cutremură de groază.
― A! Urma ți se pare cunoscută, nu? Râse ofițerul. Ia spune,
domnișorule, ce animal o fi lăsat-o?
― Leul! șopti negrișorul.
 ― Da, așa-i! Leul! Atâta doream să știm! Acum, la treabă!
Atunci, cei doi bărbați, împlinindu-și pofta, îl tiviră pe copil până la un
pom uscat ce se mai ridica în mijlocul poienii și-l legară strâns de trunchi,
la doi metri înălțime.
Negrișorul, deși era groaznic de înfricoșat, nu se opuse câtuși de puțin
și nici nu descleștă buzele. În privirea sa, în întreaga sa atitudine se putea
citi voința eroică de a înfrunta cu un curaj neașteptat pentru un copil
situația înspăimântătoare în care se afla. Clănțănea din dinți și trupu-i,
hărăzit în mod incredibil de diabolic să servească drept momeală, era
zguduit de un tremurat incoercibil; dar nu gemu, și nici în privirea cu care-i
țintuia pe ofițeri nu se putea citi nici măcar cea mai ușoară urmă de
implorare. Văzând acestea, ofițerii fură cuprinși de o mânie crescândă:
― Maimuță blestemată! Ce te uiți așa la noi? Parcă ne-ai provoca!
― Da, deși moare de frică! adăugă tovarășul său, cu oarecare
surprindere. Ți-e frică? Îl întrebă el pe copil.
Din înaltul copacului, bietul copil răstignit răspunse, cutremurându-se
tot:
― Da…
― Și atunci ce te zgâiești așa la noi? Vrei să pari curajos, așa-i? Întrebă,
sarcastic, ofițerul.
Tuke nu răspunse, dar era evident că bietul copil lipsit de apărare asta
voia.
Dar timpul trecea, și era ora să se pregătească de vânătoare: unul dintre
ofițeri, luând o cracă lungă, îl lovi pe Tuke în cap.
― Ascultă, stârpitură! Când ne vom fi urcat în copacul de colo, să începi
să țipi! Ai înțeles? Nu e nevoie să țipi tot timpul: din când în când e de
ajuns. Ei, țipi?
Degeaba așteptă răspuns.
― O să țipe! se răsti tovarășul său. Că de nu… Ascultă, mă, pui de fiară!
Dacă nu țipi cum trebuie, am aici ceva pentru tine… dar să-ți arăt mai bine,
ca să înțelegi mai repede!
Și, legând de capătul crăcii un mic obiect strălucitor, îl plimbă prin fața
ochilor copilului răstignit.
Un țipăt repede înăbușit îi scăpă lui Tuke, în timp ce trupul i se
cutremură involuntar.
De jos i se răspunse cu un dublu hohot de râs:
 ― Ei! Deci ai înțeles! Ce bine-mi pare! Deci, știi ce ai de făcut. Dacă nu
țipi din proprie inițiativă, apoi… Atunci, pe mâine, pui de gorilă!
Toate pregătirile fiind terminate, cei doi vânători se cățărară în copac și,
după ce se instalară comod printre crengi, la patru metri înălțime, își
revizuiră minuțios armele și stinseră lampa cu acetilenă. În primele clipe
bezna fu de nepătruns, dar, în fața lor, în spatele copilului lăsat drept
momeală, coroanele copacilor se luminară și, după o clipă, întreaga scenă
fu luminată de lună ― o lună imensă, încă roșietică.
Vânătorii contaseră pe acest ajutor și, într-adevăr, poiana se zărea bine în
lumina lividă. Niciun animal nu ar fi putut pătrunde, fie chiar și doi metri,
în poiană: ar fi fost pe dată zărit, mai ales dacă era vorba de un leu. În
mijloc se distingea trunchiul albit de ploi al copacului uscat și ciuntit ―
semăna cu un stâlp de sacrificiu. Și, legat de trunchi, la doi metri înălțime,
un nefericit și înspăimântat pui de om ― momeala ale cărei țipete trebuiau
să atragă într-acolo fiara flămândă.
Acesta era planul, atât de simplu, scornit de cei doi ofițeri ca răspuns la
refuzul lui Karu de a le da vițelul drept momeală. Pentru a-și potoli setea de
răzbunare, scoși din fire, îl împușcaseră pe servitorul lui Ruy Diaz și-i
devastaseră laboratorul. Totuși, nu distruseseră tot laboratorul ― precum se
va vedea în curând. Încă mai era vie în amintirea ofițerilor acea scenă în
care Ruy Diaz, în drumul mare, ziua la amiază, îi înfruntase, iar sufletele lor
li se umpleau de sumbră bucurie la gândul de a-i fi distrus, munca de o
viață. Răzbunarea era ca și împlinită, iar ofițerii, nemișcați în
ascunzătoarea lor, așteptară câtva timp să audă strigătele lui Tuke. Trecură
cinci minute, tăcerea rămânând netulburată.
― Ei, maimuța dracului! strigă brusc unul dintre ei, din copac. Țipi sau
nu țipi?
Iarăși, tăcere.
― Mă pui de șacal, vezi că viu cu flaconul!
Biata momeală omenească se cutremură, dar nu răspunse.
― Ce-ar fi să-i tragem un glonte în gleznă? propuse, calm, unul din
ofițeri punând mâna pe armă.
― Lasă prostiile! Ar fi amuzant, în alte împrejurări, dar acum e vorba de
leul ăla bătrân. Să mai aşteptăm…
[58]
Mai trecură cinci minute. Luna urca pe cer, pură și imaculată ,
luminând acea scenă, diabolic născocită de niște minți omenești.
 ― Ei, țipi odată? se răsti din nou unul dintre ofiţeri.
Dar bietul copil, scăldat în sudorile reci ale morții, găsea, totuși, în
groaza ce-l cuprinsese, putere să se împotrivească. Ofițerii, înjurând, săriră
[59]
atunci jos și, umplând repede o seringă Pravaz cu conținutul flaconului
etichetat Toxină a muștei țețe, se apropiară de pomul de care era legat Tuke
și, urmându-se unul în cârca celuilalt, îi injectară nenorocitului o seringă
întreagă sub pielea pântecului.
― Bravo, copilaș! Acu’ dacă nu vrei, poți să nu țipi. Fă cum te taie
capul! Îi ziseră cei doi ofițeri, hohotind de râs.
Apoi, cocoțându-se din nou în ascunzătoarea lor din copac, se puseră pe
așteptat. Nu e ușor de înțeles ce se întâmplă în fragedul trup al copilului,
supus la acel chin de neînchipuit de către niște oameni cărora nu le greșise
cu nimic. Dar, pentru prima dată după paisprezece ore, i se auzi glasul:
hohotind de plâns, invoca pe acel care, pentru el, constituia arhetipul iubirii
și al speranței, protestând astfel împotriva îngrozitoarei nedreptăți a soartei
sale:
― Nene!… Rufa…!
― Ei, în sfârșit! exclamară batjocoritor vânătorii. Frica te face să-ți
amintești de prietenul tău Ruy Diaz, nu? Cheamă-l, cheamă-l,
plângăciosule: dacă vine, îl legăm repede-repede și pe el, alături de tine, de
trunchi.
Și un hohot de râs salută, din coroana copacului, ideea.
― Bravo! începe bine! Dă-i înainte, șacalule, cheamă-l pe nenea leul, că
restul îl facem noi cu ușurință!
Un al doilea urlet răsună în noaptea liniștită și, din această clipă, spre
marea satisfacție a vânătorilor, durerile îngrozitoare pricinuite de otrăvirea
întregului corp smulseră neîncetate țipete de disperare bietului copil.
Nenorocitul se zbătea atât cât îi îngăduiau funiile cu care era legat; ochii săi
holbați, exprimând o nespusă durere, păreau cuprinși de mirare: de ce i se
făcea o asemenea strigătoare nedreptate? Între timp, bine instalați prin
crengile copacului, cei doi vânători, nemişcaţi, cu auzul la pândă, se zgâiau
de le ieșeau ochii din cap la pata albă de lumină aruncată de lună.
La zece noaptea, la o jumătate de oră după ce începuse neînchipuitul
chin, vânătorii, nemișcați, își făcură semn: jungla, care în pofida țipetelor
omenești își urma foșgăitoarea-i viață nocturnă punctată de zgomot de
crengi rupte, de scheunături și de foșnăitul bălăriilor, amuțise brusc.
 ― Leul! șopti ofițerul către tovarășul său.
― Da! răspunse celălalt. L-au și simțit animalele!
Și, brusc, un răget apropiat zgudui noaptea. Fiara, atrasă de țipete, venea
drept înspre victima omenească ce i se oferea.
Răgetele deveneau repede din ce în ce mai puternice ― leul, cu mațele
fripte de foame, se grăbea să ajungă cât. Mai iute. Fără îndoială că era
îngrozitor acel duet: urletelor din ce în ce mai sfâșietoare ale unui biet copil
înnebunit de durere îi răspundea răgetul temutei fiare care se repezea să-l
sfâșie. Totuși, când leul ieși în poiană se opri: răgetele sale, din ce în ce
mai dese, arătau că-i era teamă de vreo capcană. Pas cu pas, îndoindu-și
spinarea până ce pântecu-i atinse pământul, înaintă înspre pradă; ajuns la
zece metri de copilul răstignit, se opri, cu un răget trist, înăbușit. Fiara se
pregătea să atace.
Din coroana copacului, două puști, nemișcate, erau îndreptate înspre
spata leului, gata să sloboadă două gloanțe deîndată ce fiara ar fi ajuns în
poziția pro pice. Prins între fiară și vânători, legat de pom, Tuke, în pofida
groaznicelor chinuri ce le îndura, își dădu seama că-i sunase ceasul cel din
urmă. Din inima sa curajoasă țâșni, pentru a doua și ultima oară, un strigăt
de ajutor adresat bunului său prieten. Ce spera bietul copil strigând astfel?
Dar, biată ființă chinuită, simțind apropierea morții, ceru totuși ajutor
singurului om care-l putea ocroti:
― Ruy…! Rusia…!
Atunci se petrecu ceva brusc, neașteptat.
Chemării sfâșietoare a copilului îi răspunse, din spate, o voce puternică,
bărbătească:
― Aici sunt, Tuke! Curaj!
Și statura înaltă a lui Ruy Diaz se zări ieșind din pădure în plină lumină.
Leul, cu un răget tunător, se ridică și el; dar, ochind repede, Ruy Diaz
doborî fiara care căzu cu labele în sus, urlând.
Iute ca fulgerul, Ruy Diaz își întoarse pușca înspre copacul de unde
pândeau cei doi ofițeri: la lumina lunii văzuse lucind o țeavă de armă. Cele
două detunături răsunară simultan. Ruy Diaz se clătină timp de o clipă, iar
în copac se auzi un țipăt. O clipă mai târziu se auzi bufnetul surd al unui
trup căzând la pământ.
Altă bubuitură răsună dinspre copac, și Ruy Diaz auzi glonțul șuierându-
i la ureche; dar în acea clipă era apărat de copacul de care era legat Tuke și
care se. Afla între ofițer și el.
― Coboară imediat! strigă, aspru, Ruy Diaz.
― Și dacă nu cobor? răspunse ofițerul.
― Te dobor cu arma de-acolo! îi răspunse Ruy Diaz. Ai văzut că nu
greșesc ținta!
Timp de o clipă, nu se auzi dinspre copac nici cel mai mic zgomot.
― Coboară imediat! strigă, aspru, Ruy Diaz. Ofițerul sări atunci jos și
înainta înspre Ruy Diaz care, în picioare, cu arma ținută cu țeava în jos,
așteptă. Când ajunse la zece metri. Îl opri cu un gest.
― Înțeleg că, deși aveți un caracter abject, nu sunteți și laș, nu-i așa?
Ofițerul, înțelegând, dădu din umeri, aruncă arma și-și urmă înaintarea.
― Mai întâi și mai întâi, spuse tăios Ruy Diaz atunci când ofițerul ajunse
la doi metri de el, dumneavoastră ați merita să vă împușc pe loc, ca pe un
câine. Asta, o dată; dar, cum pentru moment am alte treburi, vă poruncesc
să plecați de-aici imediat. O să ne întâlnim mâine, nu-i așa? Dacă nu am
tragere de inimă să-l stârpesc chiar aici, pe loc, pe un mizerabil ca
dumneavoastră, am destulă poftă pentru a ne aranja socotelile, ziua în
amiaza mare, și unde doriți dumneavoastră… doar dacă nu preferați să mă
pândiți de după un copac, pe cărare, și să mă asasinați mișelește. Ia-o din
loc! Și-i arătă, din cap, drumul.
― Asta e tot? răspunse, rece, ofițerul.
― Da, și mi-e lehamite de dumneavoastră.
― Mie mi-e lehamite de tine, te-ai dat cu negroteii, nemernicule!
strigând, ofițerul trase, de foarte aproape, cu revolverul în Ruy Diaz, care
căzu, inert, în față.
Ofițerul îi împinse capul cu piciorul: cizma i se pătă de sânge.
Treaba era încheiată. Aruncă o privire în jur și, pentru o clipă, avu poftă
să-l termine cu un glonte pe Tuke, care putea deveni, mai târziu, un martor
compromițător al comportamentului său infam. Dar era limpede că bietul
copil nu mai avea de trăit nici măcar o jumătate de oră. Drept care ofițerul
dădu din nou din umeri și se îndepărtă de poiana care servise drept scenă
isprăvilor sale, lăsând în urmă, fără să-și ia măcar un ultim rămas buh de la
el, pe tovarășul său răpus.

După zece minute, Ruy Diaz ridică capul. Își duse mâna la frunte,
constată că glontele nu atinsese osul, crestându-i doar pielea ― rană din
care curgea sânge din belșug. Rana era lipsită de importanță, dar șocul
fusese destul de brutal pentru a-l face să leșine, înșelându-l pe ofițer.
Cealaltă rană, în schimb…
Cu acea teribilă energie pe care i-o știm, înfrângând slăbiciunea pe care o
simțea cuprinzându-l, Ruy Diaz tăie funiile cu care fusese legat Tuke și luă
în brațe trupul inert al copilului. Văzându-l cum arată, luându-i pulsul,
ascultându-l, se încruntă; iar atunci când zări și locul injecției, groaznic de
inflamat, păli, în timp ce o bănuială înspăimântătoare îi trecea prin minte.
― Sau a fost mușcat de o viperă sau… Și, deși i se părea de necrezut,
rosti cu voce scăzută și cealaltă bănuială: Sau i-au inoculat toxina muștei
țețe…
în acea clipă, Tuke deschise ochii și o scânteiere de bucurie nebună îi
jucă în priviri, văzându-l pe Ruy Diaz aplecat asupra sa.
― Nene… șopti, de-abia auzit… Tuke te-a chemat și ai venit… Tuke e
pe moarte.
― Încetează cu prostiile, exclamă Ruy Diaz, profund emoționat. Ia zi, ce
ți-au făcut? Ce ți-au injectat?
― Acolo, zise Tuke, arătând înspre pântec, cu un gest de-abia schițat,
praf de țețe. Doare rău, nene! Hohoti nefericitul amintindu-și chinurile
îndurate.
― Mizerabilii! Bănuiam eu că asta era! Dacă aș mai dispune încă de
laboratorul meu și nu mi-ar fi distrus… Dar, da! Acum îmi amintesc: nu am
dus serul înapoi în laborator! Probabil că-l mai am încă…
Febril, duse mâna la buzunar și scoase un strigăt de triumf: la lumina
lunii, în mâna sa sticlea flaconul conținând prețiosul lichid. Umplând într-o
clipită seringa, îi injectă lui Tuke de două ori câte zece centigrame de ser:
într-o jumătate de oră, veninul muștii țețe urma să fie distrus.
Ruy Diaz consideră că era un adevărat miracol că ajunsese la timp. Starea
lui Tuke, apatia sa și încetarea durerilor arătau că situația era foarte gravă.
De aceea, cu o imensă satisfacție văzu cum bietul Tuke revenea la viață. În
zece minute simptomele dispărură ca prin minune și, câteva minute mai
târziu, Tuke putu să stea în șezut. Da, îl durea foarte tare, dar se afla înafara
oricărui pericol.
Dar atunci fu rândul lui Tuke să observe că Ruy Diaz se clătina și părea
gata să cadă. Brusc, observă sângele de pe hainele sale.
― Nene…! Riuya! Strigă disperat copilul. Ești rănit!
 Ruy Diaz, venindu-și în fire, îi răspunse cu un glas puțin cam stins:
― Nu-i nimic, o zgârietură de la un glonte al unuia dintre acești domni.
Haide să-l vedem pe cel care zace acolo.
Urmat de Tuke, care se temea ca nu cumva izbăvitorul său să fie mai grav
rănit decât părea, ajunseră amândoi la trupul ofițerului: era mort de-a
binelea, glontele îi trecuse prin gât. Tuke privi, cu groază, cadavrul:
― Mort? întrebă, în sfârșit.
― Da, haidem.
― Nene! Vreau să-l văd mai de-aproape pe acest om rău! Șopti copilul.
Se aplecă asupra trupului, îi scotoci hainele, găsi flaconul cu praf verzui
și-i deșertă întreg conținutul peste rana deschisă din gâtul ofițerului. Apoi
veni către Ruy Diaz care, păstrându-și seriozitatea, îl lăsase pe micul
african să se răzbune.
― Om rău! încheie Tuke.
― Hai! Șezi, odihnește-te și apoi ne întoarcem acasă.
Și, în timp ce Tuke își recăpăta puterile văzând cu ochii, Ruy Diaz, în
poiana tăcută inundată de lumina albă și liniștită a lunii, își readuse aminte
de neliniștile acelei groaznice zile: cum fugise, dimineața, înapoi înspre
casă; trupul lui Barek, având alături cei doi cai pe care îi înjunghiase pentru
a încetini fuga ofițerilor, sacrificându-și viața; distrugerea laboratorului său
― fructul unei întregi vieți închinate muncii ― din care cei doi mizerabili
nu luaseră decât toxina bolii somnului, se știe cu ce scop diabolic; cum,
ziua întreagă, îi urmărise cu tenacitate, fără răgaz; cum ajunsese chiar la
momentul potrivit. Apoi, glontele care-l lovise… Acum, că Tuke era
salvat…
Un frison îl zgudui, și Ruy Diaz își dădu seama că puterile începeau să-l
lase.
― Ei, ești mulțumit că prietenul tău a ajuns la timp pentru a te salva?
zise Ruy Diaz încetișor, mângâind capul lui Tuke.
― Vai, nene! șopti copilul, gata să plângă de fericire.
― Am făcut tot ce mi-a stat în putință, adăugă Ruy Diaz după o
îndelungată tăcere, cu voce din ce în ce mai înceată și stinsă. Și dacă într-o
zi…
Tuke ridică capul și scoase un țipăt înfiorător.
― Ruya! Nene! Strigă, văzând că protectorul său închide ochii și se
reazemă de un trunchi.
 ― Nu striga… șopti Ruy Diaz. Ți se întâmplă când te aștepți mai puțin.
Ajută-mă să mă întind… așa… o să mă simt mai bine. Oricum, vei ajunge
avocat și poate-ți vei mai aminti vreodată de prietenul tău Ruy Diaz…
― Nene! Ruya! Ajutor! Striga Tuke strângând disperat mâna rece a
prietenului său. Să nu mori, nene, nu vreau să mori!
Ruy Diaz mai avu putere să zâmbească:
― Prostuțule! Dacă ai avea, ca mine, un glonte în burtă… Ei, prietenul
tău Ruy Diaz e pe moarte, Tuke…
Tuke, văzând că Ruy Diaz amuțește, scoase un țipăt de supremă părere
de rău și, aruncându-se la pieptul prietenului său, își plânse nemăsurata-i
nefericire.
Trecuseră două ore. Luna urca pe cer și, în lumina sa albă, fruntea
înghețată a lui Ruy Diaz strălucea precum cea a unui ― erou. Alături,
ghemuit, micul negru hohotea, insensibil la tot ceea ce era în jur, surd la
toate, auzind cu o indiferență totală urletele ce se apropiau fără încetare,
simțind că viața-i întreagă nu i-ar fi fost de ajuns pentru a-l plânge pe acel
bărbat care murise pentru a-l salva pe bietul negru pe nume Tuke-Tuke care,
oricum, nu mai avea mult de trăit, căci urletele se apropiau.
O caravană ce trecu pe-acolo un ceas mai târziu sosi chiar la timp pentru
a-l scăpa din colții șacalilor pe un mic negru care zăcea, nemișcat, cu
buzele lipite de mâna unui bărbat grav rănit ― în primele clipe, au crezut că
era mort.

Șase luni după aceste întâmplări cu totul și cu totul adevărate, într-o

capitală europeană se judeca procesul unui ofițer în garnizoană în Africa,
acuzat de a fi torturat în chip oribil un copil băștinaș, cu scopul ca țipetele
sale să-l momească pe un leu pe care vroia să-l vâneze. Acuzarea ducea
lipsă de martori demni de încredere, și poate că ofițerul ar fi scăpat destul
de ușor dacă, la audiere, nu s-ar fi auzit, pe neașteptate, un glas:
― Rog onoratul juriu să-mi permită să depun mărturie în acest proces.
Toate fețele se întoarseră înspre cel care vorbise: era un bărbat înalt, cu o
barbă mare, blondă, cu un chip de o bărbătească frumusețe. Acuzatul,
auzind acel glas, se cutremură, și chipul i se lungi.
― În calitate de martor? fu întrebat necunoscutul.
― În calitate de martor. Acuzatul îmi știe foarte bine numele.
 Ca și cum ar fi fost împins de o forță implacabilă, ofițerul își întoarse
chipul, palid acum, și care deveni livid atunci când îl recunoscu pe cel care
vorbise.
― Ruy Diaz! murmură, îngrozit.
Dovada era făcută. Depoziția martorului fu scurtă și limpede. Ofițerul,
găsit vinovat, mărturisi și fu condamnat la degradare și la numai cinci ani
de închisoare. Ruy Diaz, care nu voise să lase nepedepsită crima făptuită
împotriva prietenului său Tuke, trecuse sub tăcere ceea ce acuzatul îi făcuse
lui personal.
Patru zile mai târziu, un mic negru, care zilnic străbătea portul Libreville,
din Congo, sări în sus de fericire primind această scrisoare laconică:
„Sosesc luna viitoare. Aduc laborator complet. RUY DlAZ“.
 [60]
IMPERIUL ROMAN LA LICITAȚIE
1
Prin anul 193 al erei noastre, străbătând străzile Romei riscai să dai peste
un ins care se distra ba scoțându-i ochii cutăruia, ba sfărâmându-i altuia
dinții cu o piatră, ba scapețind pe-al treilea ― ca să-i mai treacă plictisul.
Năbădăiosul, pe nume Commodus, era însuși împăratul. Fiu al lui Marc
Aureliu ― unul dintre cei mai de seamă bărbați din întreaga istorie a
omenirii ― lumea presupunea, cu destulă îndreptățire, cum că de fapt
Commodus ar fi fost fiul unuia dintre nenumărații gladiatori care onoraseră
așternutul împărătesei Faustina.
Într-adevăr, Commodus se distingea printr-o prodigioasă forță fizică și
prin strania pasiune a jocurilor de circ: era în stare să străpungă un elefant
dintr-o singură lovitură de lance, putea reteza cu săgeata gâtul unui struț sau
să răpună o sută de lei, unul după altul, cu tot atâtea săgeți. Adesea nopțile
și le petrecea în chilia sa de la circ, alături de gladiatori.
Pe când avea doar doisprezece ani, poruncise să fie ars de viu mai-marele
peste băile palatului, găsind că apa din cada sa era ceva mai caldă decât de
obicei.
Ajuns împărat, întâlni într-o zi în drumul său un patrician foarte gras; se
opri o clipă să-l privească, apoi, pe dată, îl spintecă dintr-o singură lovitură,
pentru a vedea cât de lungi îi erau mațele. La circ, poruncea sclavilor săi să
se îmbrace în piei de fiară și apoi îi ucidea cu săgeți, cerând Senatului ca
pentru această ispravă să-i fie conferit titlul de Commodus, omorâtorul de
monștri. Într-o bună zi, deschise un cabinet medical, rugându-i pe senatori
să se lase operați chiar de el. Evident, presupușii bolnavi se cam codeau să
accepte această onoare; Commodus porunci atunci ca garda să-i aducă pe
toți aceia care treceau prin fața palatului. Nefericiții erau pe dată operați de
însuși împăratul: în acest chip, într-o singură zi omorî trei sute de cetățeni.
De treisprezece ani Commodus domnea astfel când, într-o bună zi,
paharul care fusese de câteva ori cât pe ce să se umple se revărsă.
Commodus și-o făcuse confidentă pe Marcia, una dintre cele trei sute de
concubine ale sale; curând, ea ajunse să primească din partea Senatului
onorurile imperiale. Marcia zicea cum că ar fi fost creștină; mai sigur e
faptul că, alături de Letus, prefectul gărzii pretoriene, ea manevra după
bunu-i plac treburile împărăției. Deși ascendentul său asupra lui
Commodus era fără margini, acesta, într-o bună zi, ajunse să se plictisească
de ea. Cu gândul să pună odată capăt influenței Marciei, împăratul se duse
într-o zi la baie, luând cu sine tăblița cerată și stilul de aur care pecetluiseră
până atunci destinul câtorva milioane de proscriși. Apoi, cufundat până la
gât în cadă, desfătându-se cu apa caldă, gravă cu stilul pe tăbliță zece nume.
Funesta tăbliță era întotdeauna încredințată lui Electus, majordomul
palatului, iar acesta trimitea ucigașii să reteze capetele celor căzuți în
dizgrația împăratului.
Commodus așeză deci tăblița sub o pernă de purpură și se cufundă într-o
plăcută somnolență. Dar iată că ușa se deschise încet și apăru o mutrișoară
surâzătoare, de un negru întunecat, care trăda originea etiopiană a copilului.
― A, tu erai, Hannibal? Intră, pungașule! Unde mi-ai umblat până
acuma?
― Ei… ei, ei… răspunse copilul, iscodind prin toate părțile, fără a-l băga
defel în seamă pe stăpânitorul lumii întregi. Bineînțeles, ca orice copil,
căuta o jucărie nouă.
Micul negru era fiul unui libert african care fusese sfâșiat de fiare cu
două luni mai-nainte, din ordinul lui Commodus ― omul îi aruncase o
căutătură urâtă ca răspuns la săgeata ce i-o trimisese împăratul.
Era în toiul unui banchet.
― Dă-mi cupa aia!
Libertul răspunsese împăratului, ridicându-se:
― Se poate, Caesare? Oare duci lipsă de sclavi?
După care, fără să mai adauge nimic, ridică cupa pentru a o așeza în fața
lui Commodus. Acesta din urmă însă, iute ca fulgerul, luase arcul pe care-l
ținea veșnic la îndemână, slobozind o săgeată care se înfipse, vibrând, în
încheietura mâinii nerușinatului. În pofida durerii ascuțite, ca și cum nimic
nu s-ar fi întâmplat, libertul își urmă gestul și așeză cupa cu pricina în fața
lui Commodus. Expresia feței sale era impasibilă, însă, atunci când simțise
săgeata străpungându-i mâna, îi aruncase împăratului o privire. Trebuie însă
să te gândești îndelung ce privire arunci unui împărat roman.
Paisprezece ore mai târziu, doi lei se încăierau disputându-și ciolanele
însângerate ale libertului; de atunci, Commodus manifestase iubire și
îngăduință față de fiul acestuia. Oare de ce? Fără îndoială, nu din căință.
 E sigur însă că micuțul își făcea de cap prin palat, și asta explica
impertinența cu care catadicsea să-i răspundă înfricoșătorului împărat.
― Ei, ce vrei, nerușinatule? îl întrebă din nou Commodus pe micul său
favorit, surâzându-i. Nu ți-s de-ajuns cei doi tigrișori pe care ți i-am trimis
de dimineață?
― Tigrii sunt răi… Mușcă, au gheare…
― Ei da, sunt cam mărișori deja… iartă-mă, Hannibal: chiar azi îți voi
dărui altceva. Vrei cumva niște lei?
― Nu… și ăia au gheare… Vreau o țestoasă, o broască țestoasă mare,
mare… să mă pot urca pe ea!
― A, în regulă! Dar mă vei păsui câteva zile, Hannibal, până fac rost de
ea, așa-i?
― Atunci nu… vreau niște ursuleți…
Tot discutând, o plăcută somnolență îl cuprinse pe împărat, în timp ce
micul stăpân al acelui îngrozitor tiran scotocea peste tot. Tot scotocind,
chiar când începea să se plictisească, găsi sub perna de purpură tăblița
cerată. Ei da, asta da jucărie! Aruncându-i o privire augustului său prieten,
care sforăia în surdină, copilul ieși, fără zgomot, din baia imperială. Ajuns
pe culoar, o Iuă la goană cu jucăria sa. Dar oare ce jucărie ar fi putut să
rețină mai îndelung atenția răsfățatului, care râvnea la pui de leu? Aruncă
tăblița, de care se și plictisise.
Marcia, care tocmai trecea pe acolo, o ridică pentru a o înmâna unui
sclav. Dar, fie dintr-o vagă curiozitate, fie pur și simplu pentru a se amuza,
aruncă mai-nainte o privire. Pe dată, scoase un țipăt înăbușit: scrise citeț, se
puteau citi pe ceară câteva nume ― „Marcia… Lotus… Electus…
Valerius… Severus Domitius…”.
Numele său! Chiar ea, adorata, atotputernica împărăteasă, fusese
condamnată la moarte! Letus, favoritul său, fusese și el hărăzit pieirii!
Electus, călăul oficial, cel care executase atâția proscriși din ordinul
împăratului, fusese el însuși condamnat la moarte! Cu sufletul înghețat de
spaimă, palidă, împărăteasa fugi să-l caute pe Electus:
― Citește! Citește! Îi zise arătându-i tăblița.
Majordomul citi și, pe dată deveni livid precum ceara. Chemă un ofițer
din gardă.
― Du-te fuga la pretoriu! Fă ce știi, strivește sub copite pe oricine ți se
pune în cale, omoară dacă trebuie, dar să ajungi pe dată acolo! Răspunzi cu
capul, Tritaceus! Și vino fuga înapoi cu Letus ― fie ca zeii Mani să te ajute
să-ți păstrezi capul pe umeri!
― Dar ce să-i zic? întrebă militarul.
― Spune-i ― interveni Marcia ― că ne-ai văzut, pe mine și pe Electus.
Zi-i cât eram de palizi.
Scurt timp după aceea, Letus sosi, tulburat.
― Ce se întâmplă, augustă doamnă? Oare divinul Commodus…
― Citește! îi tăie vorba împărăteasa, arătându-i tăblița.
Cei trei osândiți la moarte se priviră în tăcere. Nu mai era nicio clipă de
pierdut! Marcia pregăti, cu iuțeala fulgerului, o băutură răcoritoare din
fructe de tamarin, adăugind într-însa o otravă puternică. Ea însăși îi duse
cupa lui Commodus, care o sorbi pe dată. Marcia ieși, călcând apăsat; dar
de-abia se stinse ecoul pașilor săi, că se și întoarse, pe furiș, cu ceilalți
conjurați. Traseră cu urechea la ușă: o domnie de crime stătea să se
sfârșească, odată cu ultima suflare a împăratului.
Dar nu! Fie că veninul nu fusese suficient, fie că rezistența lui
Commodus era ieșită din comun, el fu apucat de o puternică criză de
vomismente și începu să strige. Un sclav sosi în fugă.
― Suntem pierduţi! șopti, îngrozită, Marcia.
― Nu încă! îi răspunse Letus, vârând pumnalul său, până la mâner, în
pieptul sclavului.
Dar deznodământul era aproape: dacă împăratul striga din nou și cineva
îl auzea, erau pierduți. Ce să facă? Să dea buzna în baie și să-l răpună cu
pumnalele? Nici Letus, nici Electus nu se încumetau: Commodus, chiar în
starea aceea, era de temut datorită puterii sale nemaivăzute. Atunci
conjurații dădură fuga la parter și se întoarseră cu doi gladiatori de-ai
palatului, două brute tâmpe și musculoase. Îi amețiră de cap cu promisiuni
de mari recompense și cu amenințări grozave, apoi îi înghiontiră în baia
împăratului.
în sfârșit! Dintr-un salt, Commodus fu în picioare. Știa despre ce e vorba
― propria-i experienţă (mai scăpase odată dintr-un atentat în plină stradă)
și isteria Caesarilor nu-i lăsau nici cea mai mică îndoială asupra
semnificației acestei bruște intruziuni. Se apără ca un adevărat gladiator ce
era, lovind, mușcând, sucind mușchi între mâinile sale. Dar cele două
brute, unindu-și strădaniile, sfârșiră prin a-l strangula și a-l îneca în cadă.
Toate acestea se întâmplau pe 1 ianuarie 193.
 Cei trei „eliberatori” se grăbiră, în cârdășie cu Senatul, să-i ofere purpura
lui Pertinax, un bătrân sever, de viță nobilă. Când veniră să-l anunțe, acesta,
crezând că au de gând să-l răpună ― căci vizitele noptatice aveau mai
întotdeauna acest scop ― le ieși în întâmpinare, gata să plece sub sabie
capul său încărunțit de ani.
Pretoriul recunoscu pe noul împărat.
Șaizeci și șapte de zile după proclamarea noului împărat, iată-ne la
banchetul dat de Didius lulianus în palatul său de la Roma.
2
În acel moment, Didius lulianus era cel mai avut om din oraș; bogățiile
le agonisise în răstimpul cât fusese guvernatorul a două sau trei provincii.
Didius era un bărbat cam la șaizeci de ani, scund și nespus de gras. Avea
fața rotundă și tenul purpuriu, era spân și burtos, arătând exact precum un
butoi proptit pe două picioare. Ochii săi iscoditori și nasul roșu îl arătau a fi
un mare gurmand; era, într-adevăr, gurmand, dar dintr-acea spiță rară și
monstruoasă de gurmanzi specifică Imperiului. Pe masa-i împodobită cu
crengi de argint se lăfăiau cele mai nemaiauzite feluri de mâncare:
Ficat de păun, în enorme castroane;
Ouă de broască țestoasă umplute cu rinichi de papagal; Limbi de
ciocârlie, în țepușe de aur cu bumb de safir; Gât de lebădă;
Genunchi de cămilă care nu fusese lăsată niciodată să meargă.
Apoi veneau felurile uluitoare, combinațiile monstruoase, întâmpinate de
invitați cu strigăte puternice: Arici de mare marinați în apă de trandafiri;
Bobi amestecați cu praf de ambră;
Orez condimentat cu perle; Somon glazurat cu mirt și praf de ambră;
Trufe gratinate cu grăunțe de aur;
Violete vopsite cu purpură și prăjite în ulei de ficat de privighetoare.
Această pasiune pentru neverosimil, pentru disparat, pentru monstruosul
pur se deșteptase încă de la sfârșitul secolului al II-lea, urmând să ajungă la
[61]
apogeu în vremea lui Heliogabal.
[62]
De fapt, în acea noapte Didius lulianus sărbătorea sosirea la Roma a
fabuloaselor sale venituri pe ultimul trimestru. Didius nu era numai
mâncău: sărac cu duhul, era pus pe tot felul de șotii. Plăcerea sa de
căpetenie era să desfete stomacurile prietenilor săi și, mai ales, să treacă
drept un om influent în Senat. Pântecul său enorm se cutremura în ritmul
hohotelor de râs, iar aclamațiile cu care invitații întâmpinau fiecare nou fel
de mâncare tranșat de majordom în sunetul muzicii îl măguleau până într-
atât încât fața i se împurpura.
Totuși, în tinerețile sale, Didius dăduse în câteva ocazii dovadă de o
oarecare inteligență: fusese educat de mama lui Marcus Aurelius, și asta îl
recomanda îndeajuns. Dar, de pe urma consulatelor și preturilor pe care le
ocupase, agonisise o avere fără margini, ceea ce deșteptase într-însul tare
congenitale cărora li se adăugară curând și viciile dobândite. Spre exemplu,
dăduse în patima magiei. Augurii îi preziceau, citind măruntaiele animalelor
jertfite, brașoave din ce în ce mai gogonate. Astfel, într-o bună zi, ajunseră
să-i prezică, pur și simplu, că va ajunge împărat. Deși nu era prea ager la
minte, Didius a» făcut mult haz de asta, considerând, pe bună dreptate, că la
vârsta sa, nefiind vârât în politică și habar neavând de intrigile legiunilor,
purpura imperială nu putea fi decât un vis ridicol.
[63]
Dar nevastă-sa, Maria Escantila , o lupoaică romană clocotind de
ambiție, îi plătea gras pe auguri ca să-i vestească fără preget soțului său
mărirea, în speranța de a ațâța în mintea dominată de patimi culinare a lui
Didius pasiuni mai înalte.
Așa stând lucrurile, iată că muri Commodus. Pertinax fu înscăunat iar
Didius lulianus consideră înțelept, în această situație, să se instaleze la
Roma și să-și uimească pe îndelete concetățenii cu banchete strălucite. În
timp ce banchetul din acea noapte continua cu același belșug de mâncare,
pe fundalul muzicii, în vânzoleala paraziților, curtenilor și sclavilor
periodic acoperită de aplauze, hohote de râs și cântece însoțite de zarvă de
cupe de vin sparte, iată că un ins apăru în pragul încăperii.
― Sănătate, Didius! Sosind la Roma, n-am mai putut aștepta onoarea de
a fi invitat la masa ta.
Odată cu gazda, toți se întoarseră uimiți înspre ușă. Didius scoase o
exclamație de plăcută surprindere și, deschizând braţele-i dolofane, îl
întâmpină pe oaspete:
― Nu cumva ești Paulus Emilius? Să deie Mercur să mi se fure toate
moșiile de mint: mă bucur foarte mult că te văd! Salut, tinere african! Fă-mi
deosebita onoare de a te așeza la această masă ― spor că ai poftă de
mâncare și nu găsești bucatele prea meschine.
Paulus Emilius se așeză alături de gazdă, văzând, după amicalele
exclamații pe care le stârnise venirea sa, că la Roma nu fusese uitat.
 Ce-i drept, și înfățișarea sa se potrivea cu atare primire. Era un tânăr de
statură mijlocie înspre înaltă, foarte bine făcut. Faldurile togii sale cădeau
cu o neglijență subtil studiată, trădându-i originea patriciană și
desemnându-l ca descendent din consulii Republicii Bineînțeles, populația
Romei fiind în continuă creștere ― orașul atrăgea semințiile barbare ―
[64]
cavalerii își pierduseră caracterele ancestrale latine, care nu se mai
mențineau pure decât în sânul a opt sau zece familii patriciene, ale căror
vlăstare, precum acest tânăr, aminteau prin cuget și înfățișare de strămoșul
[65]
Paulus. Emilius , în dimineața bătăliei de la Cannae, de Scipio coborând
[66] [67]
Capitoliul sau de Sulla întorcându-se din Africa. Trăsăturile noului
oaspe, bronzate de soarele Tripolitaniei, erau de o severă frumusețe; nu
părea să fi trecut de douăzeci și opt de ani.
― Ei, trebuie că ești de acord cu mine ― îi spuse Didius ― îmi faci o
mare onoare că te ostenești să vii să cinezi la mine. Dar, ia zi: de ce nu ai
venit mai devreme să mă vezi?
― Motivul e cât se poate de simplu: tocmai am sosit la Roma.
― Cum așa? Chiar acum?
― Da; și asta îți va lămuri, poate, de ce am venit într-un suflet ca să te
văd.
― A! Ai vreun mesaj pentru mine?
― Într-adevăr.
Auzind acestea, gazda se îmbufnă precum un copil căruia i se ia bucata
de ciocolată.
― Și nu suferă amânare?
Tânărul, deși în forul său interior se distra copios, rămase impasibil, de-
abia schițând un surâs:
― Ei, ba da… Ți-oi spune mai târziu. Dar pune-mă până atunci la curent,
te rog, cu cele ce se petrec la Roma.
― Cum, nu știi nimic?
[68]
― Nimic. Am venit fără să schimb calul direct de la Ostia . Îți voi
povesti mai târziu ― îți amintești că am lipsit timp de doi ani… Tot te mai
bucuri de favoarea lui Commodus?
― Pe toți zeii Olimpului! Nu glumești?
― Didius, crezi că-mi arde de glumă la ora asta?
― Vai, nu, feri-m-ar Jupiter, tinere patrician! Dar ignoranța ta e atât de
stranie… Află, deci, că ne aflăm sub domnia lui Pertinax Augustus.
Commodus a fost gâtuit acum șaizeci de zile.
― O! Chiar nu glumești?
― Eu, să fac glume pe socoteala morții ilustrului Commodus, care ani
întregi a tot cumpănit să mă omoare ori ba? Iar apoi, nici mie nu-mi arde de
glume, ora asta.
― Ai dreptate, Didius, și te rog să mă ierți. Dar istorisește-mi, te rog,
cum s-au petrecut lucrurile.
Didius, din ce în ce mai vorbăreț și mai congestionat, îi istorisi
oaspetelui său sumbra dramă a terorii în care trăise Imperiul în răstimpul
ultimelor luni de domnie a lui Commodus, apoi conjurația Marciei și a lui
Letus, asasinarea împăratului în baie și înscăunarea patricianului Pertinax.
Tânărul asculta cu luare-aminte.
― Habar n-am ce se va alege din Imperiu, dar bătrânul Pertinax va lupta
cu demnitate ca să-i sprijine șubredul edificiu ― adăugă, în șoaptă, tânărul,
când Didius își sfârși povestirea.
― Și eu cred că așa se va întâmpla ― răspunse gazda ― deși politica nu
mă mai interesează.
― Totuși, nu de politică e vorba. E vorba de Roma, patria noastră, de
bârlogul și puii lupoaicei.
― Da, halal puișori! D-alde Commodus, puișorul de el, era să ne sfâșie
și pe noi! Gata, Paulus! Prefer să trăiesc în tihnă, departe de actualitatea
politicii, așa cum zici, deși Senatul mai are onoarea de a mă număra printre
membrii săi. Mai bine să-mi duc viața liniștit, fără probleme.
― Deci, nu nutrești ambiții?
― Și ce ambiții ai vrea să nutresc? La vârsta mea, orice amăgire e
nesănătoasă, orice poftă îți scurtează zilele, așa cum bine zicea Pertinax. Și
ia uite ce-a ajuns: împărat! ^Să-mi dea zeii poftă de mâncare și prieteni
cumsecade care să-mi cinstească masa, asta-i tot ce le cer. Dar pe tine, ce
treburi te aduc pe la mine?
― Nicio treabă deosebită. Trebuie doar să-ți transmit câteva vorbe din
partea lui Septimiu Sever ― știi doar cât îți este de recunoscător.
― A! Curajosul general încă își mai amintește de micul hatâr ce i-am
făcut? Asta mă bucură mult, Paulus. Tot cu accent numid vorbește?
― Tot, și cred că n-o să se dezbare în veci de accentul acela!
― Dragul de Septimiu! Lămurit lucru, cei mai destoinici generali ai
noștri sunt compatrioți de-ai lui Hannibal. Cine ar fi bănuit? Cu numele pe
care-l porți, probabil că te cam roade chestia asta, Paulus Emilius, nu? Ei, în
sfârșit, vei avea timp mai târziu să-mi transmiți întregul mesaj.
Banchetul, urmându-și cursul, ajunsese pe la sfârșit. Acoperind sunetul
muzicii, foșgăiala nenumăraților servitori și bufnetul cupelor sparte fără-
ncetare, răsunau strigătele mesenilor ghiftuiți de mâncare și vin. Didius bea
vârtos, când râzând, când plângând. După un sfert de ceas, jumătate dintre
meseni se prăvăliseră în paturile de banchet. Ceilalți se mai țineau încă
bine, stacojii la față, vorbind răgușit, dând din mâini fără rost, țipând dogit
precum fiarele pădurii. Când străinul, care privea scena cu bărbia sprijinită
în mână, dădu să se ridice, deodată, un vacarm urmat de un strigăt răsună în
atriu. O clipă mai târziu un sclav, palid, gâfâind, intră val-vârtej în sala de
banchet:
― Împăratul Pertinax tocmai a fost asasinat!
3
Ca sub bătaia crivățului, mințile se limpeziră de aburii vinului și mesenii
se ridicară în picioare. Didius holbă ochii, scăpând din mână cupa din care
se pregătea să soarbă. Pe dată, toți îl înconjurară pe sclav.
[69]
― Hai, zi, povestește, pe toți zeii Avemului ! Nu care cumva îți bați
joc de noi? Căci atunci nicio mie de Diogene cu tot atâtea felinare n-o să
[70]
mai poată găsi nici măcar o bucățică din pielea ta! Ce s-a întâmplat?!
Nenorocitul, zgâlțâit de toți, istorisi atunci tot ceea ce știa.
Drama se desfășurase cu iuțeala fulgerului. La miezul nopții, trei sute de
pretorieni își părăsiseră tabăra și o luaseră înspre Roma. Furioși, cerând
capul împăratului, se repeziseră la palat. Pertinax, deșteptat de zarvă, îl
trimisese la pretoriu pe ginerele său Sulpicianus, prefectul orașului, pentru
a cere socoteală de acea scandaloasă răzvrătire. Între timp, pretorienii
ajunseseră la palat, câștigând de partea lor garda imperială. Cu toții, urlând
precum o haită de lupi înfuriați, se repeziseră înspre camera împăratului.
Pertinax le ieși în întâmpinare; văzându-l pe acel venerabil bătrân,
încărunțit în slujba patriei, soldățimea, intimidată, se opri locului.
― Ce înseamnă asta? întrebă, cu glas liniștit, bătrânul împărat. De când
s-a pomenit ca soldații să iasă-n calea generalului lor cu sabia-n mână? Ia
zi, Dalmatius, că te văd în fruntea lor, ce vor? Cum de au această
îndrăzneală?
 ― Vor, caesare, să le fie mărită solda ― îngăimă, în sfârșit,
comandantul.
― A! De-asta au venit să mă amenințe cu săbiile? Oare ce noi victorii a
obținut garda pentru a merita mărirea soldei?
― Niciuna, caesare dar cer doar să li se plătească atâta cât li se plătea pe
vremea lui Commodus.
― Pe vremea lui Commodus! Dacă le pare atât de rău după acele vremi,
mai bine ar fi făcut să nu-l glătuiască pe Commodus! Ce dezonoare! Garda
pretoriană să vină să mânjească palatul imperial cu spectacolul unei astfel
de dezordini! Credeam, Dalmatius, că ați venit să cereți să se facă dreptate,
să fie pedepsiți dușmanii patriei! Când colo, ați venit precum niște tâlhari
de drumul mare cerând bani ca să vă afundați din nou în dezmățul care a
domnit sub Commodus! Priviți părul meu cărunt: am convingerea fermă că
rău ați făcut ― tu și soldații tăi și, odată cu voi, întregul pretoriu. Bătrânul
vostru împărat v-o spune. Așa-i, nu?
încheind, Pertinax își ridică fruntea-i nobilă și severă.
Un murmur înfundat răspunse acelor cuvinte înălțătoare.
― Da, caesare… Rău am făcut… iartă-ne!
Cu ochii scăpărând de mânie, ofițerul își privea soldații: totul era pierdut.
Dar, deodată, un pretorian cu un chip brutal și josnic ieși din rânduri:
― Camarazi! Mie, unul, nu mi-e rușine! În numele gărzii pretoriene pe
care acest imbecil bătrân a umilit-o, îi iau pe zei drept martori la fapta mea!
Ridicând brațul, ticălosul aruncă cu toată puterea sulița, care se înfipse în
pieptul lui Pertinax. Fără un strigăt, împăratul căzu în genunchi pe covor.
Atunci, un fior de lașă furie cuprinse soldățimea care se repezi asupra
venerabilului bătrân, ciuruindu-l cu spadele.
Iată ce se întâmplase.
Din nou, suflul înghețat care anunță o catastrofă apropiată străbătu sala
de banchete. Mințile, mai-nainte cuprinse de aburii beției, calculau acum la
rece consecințele noului dezastru. Cine se va urca pe tron? Va fi un prieten
sau un dușman? Vor avea parte de noi onoruri, ori poate numele lor erau
deja înscrise de noul caesar pe lista proscrișilor? Foștii prieteni de pahar se
uitau neîncrezători unii la alții; fastuosul banchet s-ar fi încheiat probabil
chiar în acea clipă, dacă dintr-un colț al sălii nu ar fi răsunat un hohot
răgușit și îndelung de râs. Toți se-ntoarseră într-acolo: Didius lulianus, în
picioare pe patul de banchet, întindea, clătinându-se, o cupă înspre oaspeții
săi:
― Pe amintirea celor doisprezece caesari! Cum de puteți fi atât de
proști? Ce-ați rămas așa, cu ochii-n pământ, ca niște mâțe plouate? Cine-o
fi noul împărat? Oare cine? Ce întrebare! Ia străduiți-vă, ingraților, să vă
aduceți aminte, oare n-aţi fost întotdeauna bine primiți de mama bătrânului
Didius? Oare nu v-ați bucurat, la nevoie, de sprijinul său în Senat? Sau
poate că vinurile mele nu-s bune decât de aruncat?! Ei, prieteni! Ajuns la
vârsta mea, chinuit și în somn de ideea că ar trebui să caut cel mai bun
bucătar din imperiu, și să mă văd astfel părăsit de toți!… Ingraților! Vai ție,
bătrâne Didius!
Plângând, se trânti în pat.
Doar unul dintre meseni nu se lasă cuprins de acea frenezie: Paulus
Emilius. Cu bărbia sprijinită în palmă, privea sala fastuoasă. Vinul din nou
curgea gârlă, din nou se iscă tumult. Dar hohotele de râs sunau fals: asupra
tuturor plana dezastrul, pericolul prescripției imperiale. Dar vinul de la
Salerno gâlgâia în cupe iar mințile, pentru o clipă limpezite, erau din nou
cuprinse de nebunie. Strigăte se iscau de ici, de colo, hohote de râs răsunau
neîncetat.
Deodată, tumultul orgiei fu acoperit de o zarvă încă îndepărtată. Venea
oare din stradă? Fără îndoială. Tot astfel, cu o jumătate de oră mai-nainte, le
fusese vestită tragedia ce însângerase tronul. Un fior străbătu spinările
patricienilor, deși demult erau obișnuiți cu tumultul Romei decadente.
Mesenii se uitară unii la alții: răcnetele erau din ce în ce mai puternice,
câteva cuvinte fără șir le ajunseră la urechi:
― Strigare! Sesterți! Strigare!
De astă dată, Didius ridică capul: cupa îi tremura în mână. Răcnetele se
auzeau din ce în ce mai aproape:
― Imperiul!… Purpura!… Care dă mai mult?
― Ce-ee se-ntâmplă? Ce strigă? Se bâlbâi gazda.
Toți mesenii se ridicaseră. În sală domnea o tăcere adâncă. Dinspre stradă
răcnetele și tumultul alămurilor se întețeau, astfel încât, după o clipă, se
putu desluși limpede:
― Imperiul Roman se va adjudeca celui mai bun ofertant! La pretoriu!
La pretoriu! Imperiul e scos la mezat! Nu-i nevoie de avans! La pretoriu!
 Până ca mințile încețoșate să pătrundă monstruosul înțeles al acelor
cuvinte, doi centurioni din garda pretoriană dădură buzna în sală. Plini de
sudoare, de sânge și de noroi, ei se îndreptară spre Didius:
― Salve, lulianus! Am venit să-ți propunem Imperiul. Doar tu îl poți
cumpăra ― averea ta e fără margini. Ei, îl cumperi?
Să vinzi Imperiul! Să dai pe bani peșin purpura purtată de August, de
Traian, de Antonini! Era o glumă, vreun joc de cuvinte nelegiuit! Într-o
clipită, toți îi înconjurară pe centurioni.
― Da, da! Chiar Imperiul Roman, patricieni! Îl scoatem la mezat la
pretoriu! Ei, Didius lulianus, participi la licitație? Începe peste un ceas…
Cel mai bogat câștigă, nu? Ne-am săturat, de calicie! Cel ce-o lua diadema
imperială, va trebui să ne-o plătească bine, pe numele lui Jupiter!
Ofițerii acelei gărzi care scotea la mezat domnia asupra întregii lumi
priveau în jur, surâzând batjocoritor. Didius, năucit, stârnit în meschina-i
vanitate de milanez bogat doritor de onoruri, nu mai putea sufla nici măcar
o vorbă. Roșu la față, plângând, de-abia se ținea pe picioare.
― Bine, Didius, așteptăm! Nu cred că vei refuza pleașca pe care am
venit să ți-o oferim!..
Apoi, către meseni:
― Veniți și voi! Cine știe? S-ar putea să iasă mai ieftin decât v-ați
aștepta!
Și, torcându-se înspre Paulus Emilius, care îi privea fix pe precupeții de
tronuri, cei doi adăugară:
― Vino și tu, tinere, deși ai mai degrabă mutră de îndrăgostit decât de
milionar!
Paulus Emilius îi țintui cu o privire încă și mai glacială și oțelită, fără să
clipească măcar. Militarul înțelese tâlcul acelei priviri și o adâncă furie îl
năpădi:
― Dac-oi avea măcar cu ce să fii îndrăgostit! adăugă, cu un gest tot atât
[71]
de obscen ca și cuvintele sale. Ești oare bărbat, tinere Antinous ?
― Parcă mă știam bărbat, până să vii să-mi pui bărbăția la îndoială ―
răspunse tânărul patrician cu o voce liniștită, dezmințită de paloarea
marmoreană a chipului său. Dar mai știi? Ia încearcă! Adăugă, întinzând cu
o grație neglijentă atleticului militar mâna-i albă și delicată.
Ricanând triumfător, centurionul i-o cuprinse într-a sa, dar, pe dată, râsul
îi încremeni pe buze. Se înroși, se-ngălbeni, în timp ce o schimă de
groaznică suferință îi desfigura chipul.
― Lasă-mă!… mai apucă el să geamă, zbătându-se de durere, în timp ce
se auzeau pârâind oasele mâinii sale.
― În genunchi! porunci Paulus.
― Ori pe, numai lasă-mă!
― Mai aproape! Sărută-i picioarele lui Didius ― e senator! Viitorul e de
nepătruns, dar pentru moment nu ești demn nici măcar să săruți praful de
pe încălțările sale. Îţi îngădui, totuși, s-o faci!
Centurionul se zbătea.
― Da, o să-i sărut încălțările! Iată! Iată! Dar lasă-mă! Iartă-mă te rog!
Iartă-mă!
Patricianul, cu aceeași serenitate, îl ajută pe pretorian să se ridice.
― Nefericitule, crezi că ai nevoie de iertarea mea? Crezi să ți-ar prii? Te-
ar năuci, te asigur! Du-te!
Surâzând rece, dădu drumul mâinii soldatului care, clătinându-se, scăldat
în sudori reci, se dădu înapoi trei pași. Brațul drept îi atârna, ca mort. Îl
țintui cu o privire plină de furie pe Paulus:
― M-ai umilit, patriciene! Dar sper ca zeii să mi te mai scoată încă o
dată în cale! Șopti, cu glas spart. Păstrează-ți puterea mâinilor pentru acea
întâlnire, căci vei avea nevoie de ea, patriciene!
― Aștept acea întâlnire. Și acum, afară! Răspunse Paulus tăios,
arătându-i ușa.
Scena aceasta, fusese prea neașteptată, prea îngrozitoare: ăstimp, celălalt
pretorian nu scosese niciun cuvânt. Dar văzându-și tovarășul scăpat din
strânsoare. O străfulgerare de. Furie răzbunătoare îi sclipi în ochi:
― Bravo, patricianule! spuse, înaintând înspre Paulus. Ai fi faima
legiunii noastre, cu asemenea pumni! Cum te numești?
― Paulus Emilius, cetățean.
― Frumos nume! Vreau să ciocnesc cu tine pentru prosperitatea
Imperiului!
întinse apoi cupa tânărului, care luă și el una. Dar în chiar acea clipă,
Paulus făcu semn din cap unui sclav:
― Afranius, îi spuse el liniștit, fă-i centurionului onoarea de a ciocni cu
dânsul întru prosperitatea Imperiului.
Fulgerător, centurionul își aruncă cupa drept în fruntea patricianului.
 ― Iar tu, muierușcă, să ciocnești cu cioburile cupei mele întru sănătatea
celor de-o teapă cu tine, așa cum meriți! răcni centurionul, scoțând iute
spada.
Zece oameni erau să se repeadă la el; dar ofițerul cu o simplă privire, îi
țintui locului. Ce puteau ei oare face, niște bieți cetățeni, împotriva unui
ofițer al atotputernicei gărzi pretoriene, acea gardă de tristă faimă care avea
puterea și îndrăzneala de a scoate însuși Imperiul la mezat! Capul oricui ar
fi îndrăznit să ridice mâna asupra unui ofițer al pretoriului n-ar fi rămas pe
umerii-i nici douăzeci de ore. În ochii centurionului se putea limpede citi
insultătorul dispreț pe care i-l stârneau oaspeții lui Didius.
Dar Paulus Emilius, pe a cărui frunte se prelingea un firișor de sânge,
ieși înaintea pretorianului. Fața-i era de o înspăimântătoare paloare. Făcu
un pas, apoi încă unul, și se opri în fața militarului:
― Ai făptuit ceea ce nu-ți era îngăduit nici să visezi! Nu mai ai decât
câteva clipe de trăit; profită de acest răgaz, fă uitată fapta ta!
Militarul înțelese. Din dispreț, patricianul nu voia să-i ia viața, lăsându-l
să-și facă seama cu propria-i sabie. Uneori, ni se întâmplă să simțim
apăsarea unei voințe infinit superioare nouă, care ne obligă să săvârșim
ceea ce n-am dori ― ba chiar, să punem capăt unei vieți de care nu mai
suntem demni. Atunci când este vorba de voința unui patrician roman al
cărui bunic se numea tot Paulus Emilius, pretorianului ce l-a insultat
grosolan nu-i mai rămâne decât să moară. Apoi, centurionul era roman, și,
ca atare, îi plăceau gesturile teatrale: o moarte demnă era oricând o soluție
posibilă pentru un pretorian, a cărui decadență curtenească nu ajunsese încă
să facă uitată frusta noblețe a legionarului. Aruncă o ultimă privire în jur și
se hotărî. Îl privi mândru, drept în ochi pe Paulus Emilius și, ridicându-și
brațul vânjos, își împlântă spada în piept.
Căzu. Un val de sânge se scurse pe covor până la picioarele patricianului
care își feri cu grijă toga și se îndepărtă. Pârâul de sânge o luă înspre patul
pe care zăcea Didius lulianus. În sfârșit, totul se încheiase.
― Îţi dai seama ce-ai făcut? îl întrebă pe Paulus Emilius Gneius Caius.
De azi înainte capul tău nu mai plătește niciun sestert!
Paulus zâmbi fără a-i răspunde.
― Ceasurile-ți sunt numărate! insistă prietenul său. Plautus era favoritul
lui Letus și știi bine cât de fulgerătoare sunt răzbunările prefectului
pretoriului! Ce te faci?
 ― Ce să fac? Nimic… De altfel, pretoriul este prea ocupat, în această
seară, să găsească Romei un stăpân…
4
Realitatea, o clipă dată uitării, reveni în conștiințe, uluitoare. Bineînțeles,
de la Nero încoace, vestita gardă făcuse și desfăcuse mulți împărați. Dar de
astă dată depășise măsura: să vinzi Imperiul Roman, ca pe un fleac, celui
mai bun ofertant, la mezat! Și, pentru ca lucrurile să fie cu desăvârșire
limpezi, se auzi în stradă, prin fața palatului lui Didius, larmă de trompete:
pretorienii vesteau licitația.
― Celui mai bun ofertant! Peste o jumătate de oră, la pretoriu! Se scoate
la licitație Imperiul! Ia, ia repede Imperiul, ieftin! Va fi adjudecat celui mai
bun ofertant!
Precum adierea arzătoare a simunului aducând cu sine frigurile
ecuatoriale și mirajele celor o mie și una de nopți, Didius simți
cuprinzându-i sufletul o mistuitoare ambiție. Se ridică în picioare pe patul
de banchet și, cu cupa în mână, exclamă:
― Închin pentru viitorul acestui Imperiu pe care de-acum înainte eu îl
voi conduce! Voi cumpăra Imperiul! O să cumpăr Imperiul Roman! Voi
plăti cât va trebui!
Privirile tuturor erau ațintite asupra lui. Didius, tremurând, cuprins de
entuziasm, părea nimbat de glorie:
― Voi da atât cât va trebui! Douăzeci, patruzeci, cincizeci de milioane!
Nimeni nu va putea da mai mult! Voi fi împărat, Imperiul va fi al meu!
Oaspeții avură, brusc, revelația limpede a spuselor lui Didius: cine s-ar fi
încumetat oare să se pună cu averea lui, milion la milion? Înţelegând ce
trecere vor avea pe lângă viitorul împărat tovarășii săi de orgie, toți ridicară
la unison brațul:
― Slavă, slavă viitorului nostru împărat!
― Didius, Imperiul e al tău!
― Ave, caesare!
Curtenii, majordomii, sclavii aclamau cu toții acea idee strălucită. Vinul
spumega în cupele ultimului toast când o femeie înaltă și palidă, ridicând
greaua draperie de catifea, ieși înaintea mesenilor.
O exclamație de surprindere străbătu sala, urmată de o tunătoare ovație:
― Salve, Escantila imperatora!
 ― Glorie Augustei noastre!
Era Manlia Escantila, soția lui Didius, o femeie încă tânără, a cărei
frumusețe se bucura de un mare renume. Ochii ei ardeau acum de febră; pe
chipul său palid, acei ochi mistuiți deja de o ambiție enormă păreau două
astre care urmau să-și arunce funesta lumină asupra nopții ce se lăsa peste
gloriosul Imperiu.
Oricât de nemăsurată va fi fost setea sa de mărire, niciodată nu-l putuse
urni pe bărbatul său pe calea ascunsă a intrigilor legiunilor și pretoriului. Ce
ar fi putut obține de la acel milionar imbecil a cărui singură ambiție era să
trăiască în tihnă și să dea banchete opulente? Și iată că imprevizibila
întâmplare îi adusese ― vis imposibil, pe care niciodată nu îndrăznise să-l
viseze ― purpura de împărăteasă romană!
Sub privirile tuturor, înaintă înspre Didius și, îngenunchind încet, sărută
cu respect mâna soțului său:
― Ave, imperator!
Didius lulianus simți atunci că soarta sa este hotărâtă și, în loc să-i sărute
fruntea viitoarei împărătesc, strigă, cu glas răgușit de beție:
― La pretoriu! Fuga! Imperiul este al meu!
Doar Paulus Emilius nu-i urmă.
5
Pe străzile întunecoase fugeau, strigând asurzitor, senatori, cavaleri,
plebei, sclavi. Câțiva ― printre care și Didius ― erau duși în litiere,
ceilalți, poticnindu-se, încurcați de togile desfăcute, împiedicându-se,
sărind peste gropi, murdari, asudați, cu pete de vin și de noroi pe haine,
alergau frenetic înspre pretoriu. Din când în când, întâlneau în cale câte o
cohortă de pretorieni care anunțau licitația în sunet de trompete.
― Încotro? strigau soldații.
― La pretoriu! La licitație! Loc, loc faceți loc! Strigau ceilalți, fără să se
oprească.
― Bine, dați-i bătaie! Cu cât sunt mai mulți cumpărători, cu atât e mai
bine! Dar alergați, alergați, că acuși se închid porțile!
Mulți cetățeni, deșteptați de larma alămurilor și de hărmălaie, se
îndreptau și ei, în fugă, înspre tabăra pretoriului.
― Loc, faceți loc! urlau însoțitorii lui Didius urmându-și goana
bezmetică.
 Ajunseră, astfel, la zidul de incintă al pretoriului. Porțile erau bine păzite
și, atunci când gălăgiosul grup încercă să intre cu forța, fu oprit cu
brutalitate.
― Nu se intră!
― Venim la licitație! Vrem să cumpărăm Imperiul! Didius lulianus îl va
cumpăra!
― Ia să vedem! zise, răstit, un decurion. Care-i cumpărătorul?
― Eu sunt! strigă Didius, croindu-și cu greu drum. N-ai dreptul să mă
împiedici să intru! Vreau să particip!
― Nu se mai intră! Licitația a și început!
― Dar eu chiar am de gând să-l cumpăr! urlă Didius disperat, aproape
plângând. Lasă-mă să intru!
― Nu se poate! răcni decurionul, luându-l fără fasoane, de piepții togii.
După ce stătu o clipă pe gânduri, pretorianul zise, totuși, cu o voce ceva
mai blândă:
― Dacă vrei, poți să te cațeri pe zid. E tot ce-ți pot îngădui. De acolo ai
să poți participa la licitație.
― Pe zid! Scări! Scări urlară toți, repezindu-se.
― Nu! Tu singur! Și chiar vrei să-l cumperi? Întrebă, neîncrezător,
decurionul, privind butea aceea de om, cu fața buhăită de băutură și
înfierbântată de ambiție.
― Da! O să particip la strigare! Răspunse Didius, holbând ochii. Și o să
plusez până la o cifră de care nici habar nu ai! Cine crezi că sunt,
tăntălăule?! La o parte, că ne grăbim!
Cu sforțări grotești, cățărându-se, urcă pe creasta zidului. Odată ajuns
sus, se întoarse înspre militarul care, de jos, făcea haz de ridicola postură în
care se afla:
― Ei, decurion!
― Ce-i?
― Știi, dacă o să cumpăr Imperiul, îmi voi aminti de tine!
Pretorianul păru atunci să-și dea seama că se purtase cam prea aspru cu
un candidat la titlul imperial. Contrarietatea i se citi pe chip:
― Iartă-mă, auguste stăpâne! Iartă un soldat care aplică consemnul!
De sus îi răspunde un hohot de râs dogit de beție. Mulțimea aplaudă, dar
pretorianul nici nu clipi:
― Iertare, caesare!
 ― Bine! Mă voi mulțumi să pun să ți se dea treizeci de bice! Rosti
Didius.

În lumina sângerie a torțelor, zidurile taberei aveau un aspect fantastic.

Cocoțat tocmai sus, pe coama de piatră cenușie, se zărea Didius lulianus;
părea o maimuță. Înăuntru, pretorienii, cu torțe aprinse în mâini, fugeau
încoace și încolo transmițând ofertele. Curând, între locul unde stătea
cocoțat Didius și cortul prefectului se încinse o sarabandă de făclii. Într-
adevăr, în pragul cortului prefectului, șeful gărzii, urcat pe o masă, scotea la
strigare Imperiul, primind ofertele și anunțându-le.
― O mie de sesterți! Sulpicianus dă o mie de sesterți! Cine dă mai mult?
Cu câteva ceasuri mai-nainte, fostul împărat Pertinax îl trimisese la
pretoriu pe ginerele său, Flavius Sulpicianus, care era și șeful vigililor
urbei. Prefectul pretoriului, ba cu aluzii amenințătoare, ba cu lingușiri
neașteptate, îl reținu pe Sulpicianus până la o oră înaintată. Pe la două
dimineața un concert asurzitor de țipete îi făcu pe amândoi să iasă din cort
iar șeful poliției orașului avu prilejul să admire, înfipt într-o suliță, capul
socrului său. Pe dată cele douăsprezece mii de pretorieni ― cu toții fuseseră
consemnați în cazarmă încă din dimineața precedentă ― dădură buzna cu
strigăte de biruință. Adunați în jurul cortului, într-un vast cerc, soldații,
lucru nemaivăzut, aclamau fiecare ofertă strigată de prefectul cocoțat pe
masă.
― O mie cinci sute de sesterți de căciulă! Cine dă mai mult? Tu? Cât?
Două mii de sesterți! Sulpicianus oferă trei mii! Patru mii! Șase mii! Nu?
Șapte mii?… Nu… Sulpicianus oferă zece mii!
― Slavă lui Sulpicianus! urlă soldățimea, aplaudând.
Oare cine era însă acela care îl concura pe Sulpicianus, fiind destul de
bogat ca să ofere patru mii de sesterți de cap de soldat? Acest simplu fapt ar
fi trebuit să-i nemurească numele; istoria, însă, l-a uitat.
Astimp, Flavius Sulpicianus se și considera câștigător. În loc să fie
indignat de mârșăvia răscoalei pretorienilor care plimbau, mândri, capul
socrului său înfipt într-o suliță, ginerele găsise mai comod să profite de
situație pentru a pune mâna pe domnie. Averea-i era imensă și nici că-i păsa
ambițiosului prefect că dădea bani peșin pe un tron pe care socrul său îl
pierduse din prea mare rectitudine morală.
 La lumina făcliilor, în aclamațiile soldățimii amețite de vin și de
nerușinare, licitația continua.
― Zece mii de sesterți pentru Flavius Sulpicianus! Cine dă mai mult?
Brusc, vrâstând cu dungi luminoase bezna, sosiră în goana mare purtători
de făclii dinspre zidul de incintă. Răsunară țipete răgușite:
― Stai, Setus! A mai venit un ofertant! Didius lulianus vrea și el să
participe! Oprește-te!
O zarvă furtunoasă în care strigătele de triumf și huiduielile se amestecau
cuprinse asistența la auzul veștii. Într-adevăr, un nou cumpărător ar fi putut
face să crească prețul licitației ― urmând, deci, ca fiecare soldat să
primească mai mult.
― Salve, Didius lulianus! Să intre! Să intre! Nu-l vrem de împărat pe
șacalul ăla bătrân de Sulpicianus! Ne-a fost de-ajuns cu socru-său! Vocifera
soldățimea care îl și huiduia pe Flavius, de cum se întrezărea alt cumpărător
mai bogat.
― Setus, lasă-l să intre! Are acest drept! Vrem să intre! E dreptul nostru!
― Nu se poate! răspunse Setus. Ordinul se aplică la toată lumea! Dar…
să participe de-acolo la licitație!
De îndată, și alți pretorieni se alăturară celor care aduseseră vestea
dinspre zidul de incintă: o întreagă turmă de soldați dornici de câștig se
îndrepta acum către Didius care, șezând chircit sus pe zid, striga:
― Vreau să particip! Vreau Imperiul!
― În regulă! strigară cei de jos, ridicând înspre el torțele aprinse.
Sulpicianus oferă zece mii de sesterți de căciulă! Tu cât dai?
― Cincisprezece mii! Dau cincisprezece mii! Vreau Imperiul!
Turma se repezi din nou către cort:
― Didius oferă cincisprezece mii! strigă, pe dată, comisarul licitației.
Urletele întregii gărzi întâmpinară noua ofertă.
― Didius dă cincisprezece mii! Cine dă mai mult? Ei? Tu, Sulpicianus?
Cât? Șaisprezece mii? Bine! Sulpicianus dă șaisprezece mii! Șaisprezece
mii de sesterți!
Ciurda se repezi din nou către zid:
― Sulpicianus dă șaisprezece mii! Tu cât dai?
― Douăzeci de mii! Dau douăzeci de mii de sesterți de căciulă! Didius
era atât de răgușit, încât de-abia izbuti să se facă auzit.
Din nou, îmbrâncindu-se, purtătorii de făclii se repeziră înspre cort:
 ― Douăzeci de mii, atâta dă Didius! Slavă lui Didius lulianus!
în pofida nivelului la care ajunsese licitația, Didius plusase cu patru mii
de sesterți ― ceea ce însemna cu patruzeci și opt de milioane mai mult
decât oferise Sulpicianus.
― Didius dă douăzeci de mii! strigă comisarul licitației.
Flavius Sulpicianus simți că domnia e cât pe ce să-i scape. Palid, scăldat
în sudori reci, vedea cum pierde partida în fața uluitoarelor oferte ale lui
Didius, în pofida ambiției care îl mistuia. Toți îl priveau țintă, mâncându-l
din ochi, așteptându-l să pluseze din nou, gata să-l sfâșie precum pe șeful
unei haite de lupi ce le-ar fi promis alor săi o turmă himerică. Sulpicianus
își călcă pe inimă și, punând la bătaie întreaga-i avere, zise cu jumătate de
gură:
― Douăzeci și una de mii!
Urlete furtunoase întâmpinară și oferta aceasta disperată; din nou,
purtătorii de torțe, scoși din minți, se repeziră spre zid:
― Sulpicianus dă douăzeci și una de mii; tu cât dai?
Dar osteneala și tensiunea nervoasă îi luaseră graiul lui Didius:
pretorienii, ridicând torțele cât mai sus, îl zăriră pe nenorocosul cumpărător
de imperii cocoțat pe creasta zidului, roșu ca para focului, dând din mâini
și din picioare.
― Cât? Ce vrei să zici?
Didius făcea semne disperate cu ambele mâini.
― Ce? Cât? Ia să vedem: douăzeci și două de mii? Nu. Douăzeci și cinci
de mii?
Didius încuviință din cap iar turma se întoarse, în delir.
― Didius lulianus oferă douăzeci și cinci de mii! întregul pretoriu urlă la
unison. Sulpicianus, palid și scăldat în sudori reci, se lăsă să cadă în
nesimțire pe brațele litierei sale, în timp ce pretorienii continuau să urle:
― Afară cu șacalul ăla bătrân de Sulpicianus! Ne-am săturat de
furtișagurile sale! Trăiască, trăiască Didius lulianus!
Șacalul închise ochii. Gata cu visurile-i de mărire imperială! Lipsindu-i
cincizeci de amărâți de sesterți, pierduse ocazia unică de a-și pune pe umeri
hlamida lui August și de a lua în mâini sceptrul vastului, puternicului,
nemuritorului Imperiu Roman! Întreaga sa avere nu fusese de ajuns ca să
plătească acel preț enorm; astfel se prăbușeau, cu îngrozitor vuiet, visurile
sale de slavă.
 Prefectul, gesticulând, strigă pentru ultima oară:
― Douăzeci și cinci de mii de căciulă! Se adjudecă Imperiul!
Sulpicianus. Nu mai plusezi? Nu?… S-a adjudecat! S-a adjudecat! Ave,
Didius lulianus imperator!
Pe dată, pretorienii, care până atunci făcuseră roată, rupseră rândurile și
dădură buzna să-l aducă pe Didius lulianus. Goana torțelor fumegânde
arunca o lumină fantastică asupra acelei scene. Ajunseră la zid: într-o
clipită, Didius lulianus fu coborât și purtat pe umeri, în alai triumfal, înspre
cortul prefectului. Urcat chiar pe masa strigării, milanezul fu aclamat cu
titlul de împărat, în timp ce pretorienii se prosternau în masă în fața aceluia
care, oferind fiecăruia câteva nopți de orgie, cumpărase Imperiul!
Totuși, acea admirabilă operație comercială fusese costisitoare. Votul
fiecărui pretorian fusese cumpărat la prețul de douăzeci și cinci de mii de
sesterți; efectivul gărzii fiind de douăzeci mii de oameni, totalul se ridica la
trei sute de milioane de sesterți, echivalentul a cincisprezece milioane de
pesos, în bani actuali.
Sătui în fine, mândri de chipul în care îl îngenuncheaseră pe Sulpicianus,
încurajați de atotputernicia lor ― contra căreia, practic, niciodată Senatul
nu putuse lupta ― pretorienii îl încoronară pe Didius cu cununa de lauri și-l
duseră pe împărat în marș triumfal la Roma, pentru ca Senatul să ratifice
târgul care tocmai fusese încheiat.
Chiar și în acea epocă de decadență, Senatul încă mai cuprindea pe cei
mai nobili și venerabili reprezentanți ai vechiului Imperiu și al fostei
republici. La acele ore târzii ale nopții Senatul era reunit în sesiune plenară,
căci moartea lui Pertinax și licitația fuseseră vestite senatorilor simultan,
înspre acea adunare ― „adunare de regi”, cum o numise solul Epirului ―
se îndrepta, soldăţimea ducând pe brațe un grăsan beat de vanitate, pentru
ca Senatul să-l proclame caesar.
E greu uneori să-ți închipui că evenimentele se pot desfășura în scurtul
răstimp al câtorva minute, mai ales când este vorba de fapte atât de
monstruoase, stârnind atâtea impresii contradictorii.
După zece minute, Senatul Romei, adunat în plen, îl proclama împărat pe
Marcus Ovidius Commodus Severus lulianus. Fix șaizeci și șase de zile
mai târziu, același Senat îi va vota moartea.
între timp, în fastuoasa sală unde, cu câteva clipe mai-nainte, domnea
desfrâul banchetului, lumina aproape că se stinsese. În acea tăcere lugubră,
două persoane vegheau ― Escantila și Paulus Emilius.
Escantila, în picioare, palidă, cu ochii arzând de febră, se foia de colo-
colo, cu un chip preocupat. Patricianul, întins în patul de banchet, sprijinit
într-un cot, urmărea cu privirea mișcările Escantilei.
Majordomi, paraziți, paznici, sclavi și sclave, toți alergaseră alături de
Didius, mânați de acel uragan de ambiție ce se dezlănțuise în vila până
atunci liniștită. Trecuse o oră. În sufletul Escantilei renășteau, mureau și
reînviau toate visele sale de slavă, care acum ardeau cu flăcări mari.
― Crezi că or fi venit mulți ca să participe la licitaţie? zise ea, oprindu-se
o clipă înaintea lui Paulus Emilius, cu chipul marcat de neliniște.
― Participanți, fără îndoială ― răspunse tânărul. Dar participanți în stare
să cumpere Imperiul, nu…
Escantila oftă și începu din nou să se învârtă prin sală. Din când în când
șoptea: împărăteasă… împărăteasă…
― Da, bine zici ― exclamă patricianul, auzind-o. Vei fi împărăteasă ―
asta-i cât se poate de sigur.
Escantila, mistuită de pofta de putere, se opri înaintea sa.
― De ce vorbești astfel? Nu-ți pare bine?
― Să-mi pară bine că vei fi împărăteasă? îmi pare foarte bine.
― O spui de dragul meu?
― Bineînțeles.
― Și în ceea ce privește Imperiul? Și din acest punct de vedere îți pare
bine că voi fi împărăteasă?
Paulus Emilius nu răspunse. Escantila îl privi atunci cu atenție.
― Știi că-mi placi?
― Mulțumesc.
― Mai ales, îmi placi că îmi vorbești astfel.
Tânărul surise.
― Îți par bătrână?
― Nu; ești frumoasă.
încet, Escantila se așeză alături de tânăr și-i mângâie fruntea.
― Și dacă aș fi împărăteasă?
― Ce dacă?
― Ți-aș plăcea oare mai mult?
Surâzător, Paulus Emilius îi îndepărtă mâna.
 ― Ascultă-mă, Escantila. Acum ești prea neliniștită pentru a te gândi
serios la mine. Când vei fi împărăteasă, eu voi fi fără îndoială prea puțin
însemnat pentru tronul tău. Să fim prieteni, vrei? Poate că îți voi putea fi de
folos.
Escantila îl privi fix, se aplecă înspre el și-l sărută îndelung pe buze.
― Îmi placi, dacă-ți spun. Nu te voi uita, asta-i sigur…
Brusc, un vacarm îndepărtat făcu să vibreze geamurile. Escantila se
ridică pe dată. Amândoi, neliniștiți, tăcură. Era semn că Imperiul avea de
acum un stăpân.
Zarva se auzi, de astă dată, mai tare. Se putea auzi, lămurit: Ave!… ave!
Da, „trăiască”! Dar cine? La a patra aclamație, Escantila își duse repede
mâinile la piept în vreme ce o intensă paloare îi năpădea chipul; în ochi îi
strălucea o intensă bucurie. Patricianul se ridică. Vântul adusese până la ei,
limpede, urletele răgușite ale gărzii pretoriene:”
― Ave, Didius lulianus Imperator!
Ridicând brațele deasupra capului, Escantila fugea, înnebunită, de colo-
colo.
― Împărăteasă! împărăteasă! A, gloria! În sfârșit! Să dansăm, Paulus
Emilius! Dar, orbule, oare nu vezi că Imperiul e în mâinile mele? Știi ce-i
aia să ai Imperiul în mână? Asta-i! ― și luă în mână o cupă, strângând-o
convulsiv. Când ții astfel Imperiul în mână, poți să faci tot ceea ce vrei, tot
ceea ce dorești; totul, totul e al meu!
Cupa se sparse în mâna sa și un fir de sânge curse pe pielea-i albă.
Paulus Emilius fugi înspre ea. Escantila, însă, îl opri cu o privire plină de
semeție.
― În lături, mizerabile! Crezi că o împărăteasă nu e în stare să îndure așa
ceva? E în stare să îndure mult mai mult! Orice rană! Ha, ha!
Și împărăteasa, cuprinsă de acea boală nemiloasă care chinuia doamnele
Romei decadente, căzu pe podea râzând în hohote isterice. Paulus Emilius
se apropie de ea. Se opri locului, privind-o cu milă:
― Împărăteasă ce ți-ai cumpărat tronul, împărăteasă al cărei tron va fi
vândut… Nici trei luni nu-ți vei mai păstra capul pe umeri.

Patricianul greșea: mai erau doar șaizeci și șase de zile.

 O jumătate de oră mai târziu, mulțimea de soldați, paznici, lictori și
senatori sosi aclamând-o pe împărăteasă. Fu condusă în litiera imperială la
palatul Caesarilor, unde Didius lulianus, rușinat de modestia cinei pregătite
pentru împăratul Pertinax, puse să fie aruncate la câini bucatele și-și sfârși
noaptea printr-o a doua orgie.
[72]
Cu două sute de ani mai-nainte, Ingusta , rege al Numidiei, părăsind
Roma, unde venise să aducă tribut, se opri pe o colină apropiată și,
întorcându-se înspre capitală, exclamă:
― Oraș venal, nu-ți mai lipsește decât un cumpărător!
Imperiul fusese cumpărat, împăratul ales, iar Senatul aprobase alegerea.
Dar în sânul patricienilor, în popor, în mulțimea care a doua zi de dimineață
se învălmășea prin împrejurimile Forului, acea înjositoare afacere stârni un
ecou de indignare. Întreg eroismul acumulat printr-o grandioasă istorie
imperială retrăia în acele clipe în toate inimile, prindea glas pe toate buzele
pentru a-l condamna pe nătângul pe care un târg rușinos îl înscrisese în
cartea sfântă a patriei.
De multe ori ― toți știau aceasta ― pretoriul sau legiunile făcuseră
presiuni asupra Senatului; dar aceste fapte, deși reprobabile, nu întinau
purpura imperială. De astă dată însă era vorba de un târg josnic, încheiat pe
față, limpede. Pe tron nu se suia vreun general aventurier ori vreun obscur
văr de-al caesarilor, ci speculantul cu cea mai mare avere, indiferent de
puterea minții sale sau de nerușinarea să. Diadema, vis care pe lulius
Caesar îl costase viața, era acum public scoasă la mezat, ca un lucru de
nimica, și oferită neguțătorului care dădea mai mult.
Aflând acea nemaiauzită nerușinare, un strigăt de indignare cuprinse
Roma întreagă; el nu ajunse decât ca o inofensivă rumoare la palatul
Caesarilor și se stinse cu totul în glaciala incintă a Senatului; dar văpaia
nemulțumirii, întețită de atmosfera tensionată și plină de însuflețire, trecu
Tibrul, traversă Peninsula Italică și se răspândi în întreg Imperiul, găsindu-
și un prim ecou, în sfârșit, la legiunile lui Alpinus. Zvonul scandalos ajunse
și la tabăra lui Aiger și, ca un al treilea ecou, indignarea cuprinse, ca pe un
singur om, legiunile lui Septimiu Sever. Soldații, cu acea adorație față de
șefii lor care îi caracteriza pe militarii romani,
îl aleseră drept împărat pe propriul lor general, astfel încât, la un moment
dat, Imperiul avu patru caesari: Didius lulianus la Roma, Alpinus în
Britania, Pescenius Aiger în Iliria și Septimiu Sever în Panonia. Acesta din
urmă, mai impetuos decât ceilalți, luă fără șovăială inițiativa, trimise
emisari lui Aiger și lui Alpinus, după care porni în marș forțat asupra
Romei.
Didius, între timp, își petrecuse primă lună de domnie cufundat în plin
delir al vanității. Zilnic organiza plimbări triumfale între zidurile Romei;
spectacolele din circ depășeau în fast cele din memorabilele zile când Titus
se întorsese la Roma. Zilnic, trimitea nesfârșite ordine și contraordine
guvernatorilor, din simpla dorință de a-și arăta puterea. Dar sufletul
romanilor, impermeabil la osanalele celor puși pe înavuțire în stil mare, era
întunecat de o mare tristețe. Pe chipurile oamenilor, în flacăra căminelor,
chiar și în pietrele străzilor se putea citi constanta indignare pe care o
stârnea acea amintire. Tiberiu, vărul lui August, însângerase Imperiul ―
poporul răbdase. Commodus, fiul marelui Marcus Aurelius, coborâse în
arena circului făcând pe gladiatorul, și asta i se trecuse cu vederea. Romanii
nu puteau însă îndura să ajungă supușii unui bucătar care alergase
suflecându-și poalele, beat turtă, ca să cumpere cu bani gheață cununa
imperială. Didius, înțelegând acest fapt, se grăbea să-și satisfacă senila
vanitate, abuzând de o putere care simțea că nu-i aparține.
În ceea ce o privea pe împărăteasă, ea împodobea cu un lux monstruos
resturile unei mari frumuseți. Setea sa de mărire fiind mult mai arzătoare
decât cea a lui Didius, și excesele la care o împingea vanitatea sa erau mai
mari.
În mijlocul adulatorilor care-l înconjurau cu lingușiri pe împărat, doar
Paulus Emilius constituia un prilej de amărăciune.
În van Escantila făcuse tot ceea ce-i stătuse în putință pentru a-l atrage pe
tânărul patrician, în van îl dezmierda, în van îl ademenea cu frumusețea-i de
împărăteasă romană.
― Dar ce se va întâmplă cu mine, augustă doamnă, după ce-mi vei fi
făcut nemeritata onoare de a-mi acorda favorurile?
― Dar cum? De ce te temi?
― O, de nimic, augustă doamnă! Dar presimt venind iute sfârșitu-mi,
pentru care încă nu sunt pregătit.
― Ei, mă crezi capabilă de așa ceva? De ce aș face-o? De dragul lui
Didius oare? Sau de dragul Imperiului? Dar dacă… șopti împărăteasa,
privindu-l fix.
 ― Dacă i-ai lua viața lui Didius și mi-ai da mie purpura? Nu,
mulțumesc, e prea mult pentru mine.
Paulus Emilius era roman de viță veche și știa prea bine că împărătesele
obișnuiau să se descotorosească în chiar a doua zi de iubiții lor de-o noapte:
purpura caesarilor, câștigată la pat, prea ușor putea fi muiată în propriul
sânge. Dar, mai ales, Escantila nu-i plăcea ― și, de fapt, de aceea se
împotrivea el avansurilor împărătesei.
Apoi, protecția lui Didius îl salvase de răzbunarea pretorienilor, după
tragicul incident de la banchet. Chiar dacă asta nu-l făcea să-și schimbe
părerea despre Escantila, o minimă recunoștință îl îndemna să-i țină partea
lui Didius. La gândul acestei recunoștințe, tânărul patrician reușea să-și
mai domolească patima stârnită de acest nefast episod al istoriei imperiale;
pe dată, însă, altă pildă îi venea în minte ― Septimiu Sever, acuzat de
adulter, fusese achitat datorită bunăvoinței judecătorului său, Didius
lulianus.
Dar la Roma, în mediile politicii înalte, ideea de patrie vibrează în
suflete. Septimiu Sever, pornit în fruntea legiunilor sale înspre Roma, era
pentru împărat un răzvrătit, iar în ochii generalului, Didius lulianus nu era
decât un uzurpator al tronului imperial.
Aflându-se în capitală că Septimiu Sever venea să salveze onoarea
purpurii caesarilor, poporul fu cuprins de un entuziasm nebun. Revolta
izbucnea ici-colo și, deși Didius poruncise ca orice nesupunere să fie
înecată în sânge, entuziasmul nu scădea. Împăratul de ocazie nu mai știa ce
să facă. Niciodată nu bănuise că trei armate se vor ridica împotriva sa ―
doar cumpărase cinstit, cu trei sute de milioane de sesterți, odată cu
Imperiul, și dreptul de a împărăți. Înnebunit de frică, ros de teama lui
Septimiu Sever, al cărui caracter îl cunoștea prea bine, Didius crezu o clipă
că se putea bizui pe garda pretoriană care, înspăimântată, își fortificase
tabăra. Împăratul puse pe picior de război poliția urbană, scorni planuri de
apărare, ridică fortificații ― totul, curată pierdere de vreme.
Amenințător, poporul socotea, clipă de clipă, la ce distanță de Roma
ajunsese Septimiu Sever. Toți își puneau în el speranța, considerându-l
salvatorul patriei înjosite de pretorieni. Astfel, numele generalului african,
[73]
un compatriot de-al lui Hannibal care vorbea cu un puternic accent
numid, ajunsese să fie înscris în inimi alături de numele lui Fabius Maximus
și Scipio.
 Zilele treceau iar legiunile lui Scipio se apropiau de Roma. Didius își
pierduse încrederea în sine ca și în acei care-l înconjurau; se hotărî, atunci,
să scape cu orice preț de amenințarea legiunilor. Într-o noapte porunci să fie
chemat Paulus Emilius.
― Am nevoie de tine, Paulus. Știi cât îți admir familia și calitățile
personale, nu? Doar ți-am dovedit-o… adăugă el, insinuant.
― Da, nu am uitat că-ți datorez viața ― răspunse, rece, Paulus,
înclinându-se.
― Pe fulgerele lui Jupiter! Vorbești de acel amuzant incident cu
centurionii? De-abia de-mi mai aminteam de el. Evident, Letus era foarte
jignit de felul în care te-ai purtat cu cei doi. Dar fii atent! Spuse Didius
coborând vocea. Aștept de la tine lucruri mai însemnate decât acestea. Vrei
să-i duci un mesaj de-al meu lui Septimiu Sever?
Paulus Emilius privi, o clipă, pe acel împărat cuprins de o comică teamă:
― Da, caesare!
în aceeași noapte, la ora unu, Paulus Emilius ieși din cetate și o porni la
galop. Două zile mai târziu. Era ajuns din urmă de un emisar de-al lui
Didius care, răpus de osteneală, mai apucă să-i înmâneze un pergament
înainte de a cădea, leșinat. Tânărul citi:
,. Dacă ții la viața ta, nu te du la Septimiu Sever. Prietenia ta față de mine
te-a condamnat în ochii săi. Păzește-te!”
Paulus Emilius căzu o clipă pe gânduri, apoi dădu din umeri și-și urmă
drumul. Într-a cincea noapte ajunse în tabăra lui Septimiu Sever.
― Paulus Emilius! exclamă generalul, ridicându-se, atunci când tânărul
intră în cort. Ce plăcere să te revăd! Ce vânt te aduce?
― Îți aduc acest mesaj din partea lui Didius lulianus ― spuse tânărul,
întinzându-i pergamentul pe care generalul îl privi neîncrezător.
― N-o fi oare otrăvit?
― Încă nu ― răspunse, surâzând sincer, solul. Dar citește!
Septimiu luă mesajul, îl citi, apoi, cu o expresie curioasă pe chip, i-l
înmână lui Paulus Emilius.
― E rândul tău să-l citești.
Mesajul suna cam astfel:
„Lui Septimiu Sever, în tabăra sa, salutări de pe Capitoliu. Aducătorul
acestei misive, pe care crezi a-l cunoaște, a jurat să scuture jugul ce apasă
asupra patriei: nici afaceri veroase cu pretorienii, nici tirani precum tine.
Deci, păzește-te!”
Terminând de citit, Paulus Emilius îi înmână generalului mesajul pe care-
l primise, în drum, din partea lui Didius. Cei doi se priviră surâzând.
― E limpede ― spuse Septimiu Sever. Prin această intrigă, sau tu mă vei
asasina, sau eu o să mă descotorosesc de tine. Bătrânul tâlhar și-a plănuit
bine lovitura! Dar a greșit rău de tot în ceea ce te privește, ca și în ceea ce
mă privește. Asta dă măsura capacităților sale politice! Ei, mai ai de gând
să te întorci la Roma? Au vrei să rămâi alături de mine? În douăsprezece
zile vom fi oricum la Roma.
― Nu. Mă întorc de îndată. E mai mare nevoie de mine la Roma decât
aici.
― Asta așa-i! La revedere, Paulus!
Patricianul se întoarse la Roma, cu gând să-i reproșeze lui Didius felul în
care se purtase; dar împăratul, din ce în ce mai îngrozit, nici nu-l ascultă:
pândea înspăimântat, tremurând, orice zgomot venit dinafară.
[74]
Puse să fie sacrificați patruzeci de prunci pentru ca augurii să poată
citi, în măruntaiele lor, vreo veste bună. Dar augurii, simțind apropierea
deznodământului, îi răspunseră cu insolență că „acel care nu știe să apere
Roma nu merită să fie împărat”. Atunci, Didius îi trimise lui Septimiu Sever
patru soli, pasămite ca să-i ofere jumătate de Imperiu, de fapt, cu porunca
de taină de a-l înjunghia. Africanul, mai hârșit într-ale politicii decât
Didius, nu voi să-i primească și puse să fie decapitați.
între timp, pretorienii, înspăimântați, pândeau cea mai vagă promisiune
de iertare pentru a îmbrățișa cauza lui Septimiu Sever. Senatul, însă, prefera
să înfrunte primejdia în tăcere: cei ce scoseseră hlamida de purpură la mezat
și aceia care legalizaseră târgul se regăseau uniți printr-aceeași mizeră
lașitate, în fața răzbunătoarelor legiuni ale lui Septimiu Sever.
În sfârșit, într-o noapte sosi vestea că legiunile poposiseră la trei zile de
drum de Roma. Poporul, nebun de bucurie, își redobândi simțul demnității
și ieși în stradă. Senatul se întruni de îndată pentru a primi un mesaj de la
Septimiu Sever ― care-i anunța că-i iartă pe senatorii care aprobaseră
rușinoasa tranzacție a pretorienilor. Atâta a trebuit. Într-o clipită, Senatul
hotărî zeificarea lui Pertinax și moartea lui Didius.
Asasinii dădură fuga la palat și intrară pe furiș în camera împăratului.
Didius, deșteptându-se și pătrunzându-le intențiile, căzu în genunchi
hohotind:
― Ce rău v-am făcut? Cui i-am făcut eu rău?
Dar înainte ca să poată schița vreun gest, căzu străpuns de pumnale.
Ăstimp, Paulus Emilius alerga înspre camera împărătesei:
― Fugi, augustă doamnă! îi spuse în grabă, împingând-o afară.
Escantila, palidă, despletită și pe jumătate îmbrăcată, o luă la fugă pe
coridor dar se opri curând, țipând: doi asasini beți de sânge alergau urlând
înspre camera sa. Înnebunită de spaimă, Escantila se aruncă în brațele
patricianului:
― Paulus, salvează-mă! Amintește-ți că te-am iubit!
Paulus Emilius păli, apoi o îndepărtă de la pieptu-i pe acea femeie care
aștepta de la iubirea-i izbăvirea, în ceasul în care gloria-i se prăbușea.
― Augustă doamnă, ne-a sosit ceasul din urmă ― șopti. Iartă-mă! Și-i
sărută mâinile înghețate.
Când asasinii ajunseră la ușă, îl găsiră în prag.
― Împărăteasa! Am venit să-i luăm capul!
― Nu se trece ― le răspunse calm Paulus Emilius.
― La o parte!
― Nu! le răspunse Paulus, doborând, cu fața însângerată, pe primul care
se apropie.
Ceilalți se dădură înapoi câțiva pași: sulițele le tremurară în mâini timp
de o clipă. Paulus Emilius se cumpăni bine în picioare și, aranjând un. Pliu
al togii, își privi liniștit asasinii. Fu ultima sa privire. Sulițele îi străpunseră
pieptul și, în timp ce cădea, cu ochii închiși, asasinii, urlând a biruință,
săreau peste trupul său.

[1]
Domingo Faustino Sarmiento ― Facundo, în românește de Paul
Teodorescu, Editura pentru literatură universală, București, 1967.
[2]
Leon Mera ― Cumandă. Traducere și note de Victoria Manoliu și
Gheorghe Dima, Editura Univers, București, 1984.
[3]
Alcides Arguedas ― Oameni de bronz. Traducere de Silviu Sibila,
Editura pentru literatură universală, București, 1967.
[4]
Romulo Gallegos ― Doha Barbara. Traducere de Marcel Gafton și
Liviu Tomuță, Editura pentru literatură universală, București, 1968.
[5]
Jose Eustasio Rivera ― Viitoarea. Traducere de Ileana Georgescu,
Editura pentru literatură universală. București, 1968
[6]
Plantă ierbacee, cultivată în întreaga Americă de Sud, din care se prepară
o infuzie asemănătoare ceaiului.
[7]
Quiroga calchiază expresia engleză gentleman-farmer: mic nobil trăind
din veniturile unei ferme de care se ocupă el însuși.
[8]
îndemânare (fr.).
[9]
Dejunuri elegante (fr.).
[10]
Dormi, fiul meu; Dormi, Colin, frate mezin; Și de ce-a adormit oare?
(fr.)
[11]
Când calul lui Thomas căzu; Dormi, copile, dormi; Era odată o
corăbioară; Era odată un rege al Sardiniei; Era odată un avocat (fr.).
[12]
Aristide Briand (1862–1932), președinte al Consiliului de miniștri în
timpul mandatului președinților Raymond Poincare, Alexandre Millerand.
Gaston Doumergue.
[13]
Plictis (cu sens figurat), gândac de bucătărie (în sensul propriu) (fr.).
[14]
Regiune aflată la frontiera Boliviei, Paraguayului și Argentinei.
[15]
Cuțit lung, cu tăișul ușor curbat, folosit la defrișări și la recoltatul
trestiei de zahăr.
[16]
Ochelari cu lentile galben-selectiv, suprimând sclipirile și accentuând
contrastele, folosiți la vânătoare; în ultima vreme se răspândește folosirea
lor pentru conducerea auto pe timp de ceață.
[17]
Lemnul de quebracho, extrem de dur și de rezistent, imputrescibil, este
foarte apreciat în construcții; coaja aceluiași arbore, conținând mult tanin,
este folosită la tăbăcirea vegetală a pieilor.
[18]
Chaco și chasco (renghi) sunt, în limba spaniolă, aproape omofone.
[19]
Esență lemnoasă foarte dură și rezistentă, la uzură.
[20]
Adică, în plină vară australă.
[21]
Muniția armelor de vânătoare se clasifică după greutatea unei sfere de
plumb de calibrul nominal: 1/12 sau 1/16 dintr-o livră (453,6 gr.) de plumb.
[22]
Intenția autorului e satirică: arme de vânătoare cu trei țevi există doar cu
titlul de curiozități.
[23]
Adică, în regiunile mai apropiate de Rio de la Plata, de marile orașe
Montevideo și Buenos Aires și prin aceasta mai civilizate.
[24]
în religia catolică, transsubstanțierea desemnează transformarea efectivă
a ostiei în trupul divinității, prin taina împărtășaniei.
[25]
Specie de șarpe de mici dimensiuni, specific zonelor tropicale ale
Americii: are reputația de a avea cel mai eficient venin dintre cele
cunoscute de știință.
[26]
Metoda cea mai comodă de defrișare a acestor mărăcinișuri este
aprinderea lor.
[27]
Cizme cu tureac lung, de piele impermeabilizată, cu talpă groasă cusută
pe ramă.
[28]
Quiroga folosește termenul mensu: muncitor agricol, angajat cu luna de
către proprietar, deci nu tocmai zilier, în sensul propriu al cuvântului.
[29]
în locul obișnuitului tesoro (comoară) Quiroga folosește dialectalul
entlerro (lucru îngropat).
[30]
Ordinul iezuit a fost dizolvat în 1773 de papa Clement. XIV, datorită
ambiției sale de a conduce Paraguay-ul ca un stat teocratic ― ceea ce venea
în contradicție cu interesele regilor Spaniei. Ordinul a fost restabilit în 1816
de Pius al VII-lea.
[31]
în 1893 a avut loc revolta armată condusă de liderul radical Hipolito
Yrigoyen, care a cuprins provinciile Santa Fe, Buenos Aires și Tucumăn.
[32]
Tacuar (sp.): a păși apăsat, sunând din tocuri; a se înțănțoșa.
[33]
Reamintim, luna iunie e o lună de iarnă în emisfera australă.
[34]
Este vorba de Enciclopedia sau Dicționarul rațional al științelor, artelor
și meșteșugurilor, în 33 de volume, capodoperă a iluminismului francez
publicată, între 1751 și 1772, de 6 vastă echipă coordonată de Jean Le Rond
d’Alembert și Denis Diderot.
[35]
Conifer asemănător pinului din sudul Americii de Sud.
[36]
Acest microroman a fost publicat în periodicul „Folletines de Caras y
Caretas”, anul XI, nr. 514–518, Buenos Aires, 8 august ― 5 septembrie
1908, sub pseudonimul de S. Fragoso Lima, recunoscut ulterior de Horacio
Quiroga în corespondența sa cu Jose Maria Fernandez Saldana (scrisoare
din 16 martie 1911).
[37]
Mic mamifer rozător din pădurile Americii de Sud.
[38]
Fapt surprinzător, Quiroga nu pare a ști că leul, animal african, nu face
parte din fauna selvei Americii de Sud; ce-i drept, microromanul este scris
înainte ca autorul să fi avut ocazia să cunoască direct, timp mai îndelung,
realitățile selvei.
[39]
De fapt, Quiroga reproduce aici mai curând legendele pe care tradiția
populară le-a țesut în jurul acestui șarpe decât adevărul.
[40]
Alves i se adresează lui Longhi folosind, cu evidentă intenție peiorativă,
abrevierea seu, provenind de la portughezul senhor ― domnule.
[41]
Acest microroman a fost publicat în revista „Fray Mocho” anul II, nr.
47–54, Buenos Aires, 21 martie ― 9 mai 1913, în opt episoade, fiind
semnat cu același pseudonim; S. Fragoso Lima. Textul nu este împărțit în
capitole.
[42]
De fapt, proiectil sistem Brenneke ― cilindru sau sferă puțind fi trasă cu
o pușcă de vânătoare cu țeava lisă.
[43]
Carabină cu repetiție de calibru redus (22 lung), de o mare precizie.
[44]
Așa zisul „Dum-Dum”, după numele arsenalului indian care producea,
pentru armata engleză, astfel de proiectile în cursul primului război
mondial: corpul proiectilului se umplut cu un exploziv inițiat de impactul
cu ținta.
[45]
Numele, foarte puțin frecvent, e faimos în cultura de limbă spaniolă. Se
prea poate ca Quiroga să fi folosit aici, intenționat, numele Cidului (Ruy
Diaz de Vivar) eroul gestei omonime, prim monument al literaturii spaniole
― arhetip al devotamentului, curajului și loialităţii.
[46]
Autorul folosește, impropriu, cuvântul selva, care se aplică doar pădurii
ecuatoriale americane.
[47]
Eroare ― Quiroga se referă, cu siguranță, la Brehm, autorul
binecunoscutei Vieți a animalelor.
[48]
Claude Bernard (1831–1878), medic și fiziolog francez, unul dintre
fondatorii toxicologiei experimentale moderne.
[49]
Musca țețe, endemică în Vestul Africii, din Senegal până în Zair,
constituie vectorul de transmitere al unei maladii grave, boala somnului
(tripanosomiaza), afectând oamenii ca ți majoritatea mamiferelor, provocată
de pătrunderea în sânge și lichidul cefalo-rahidian a două protozoare din
familia Trypanosomae. Simptomele sunt de natură predominant nervoasă:
delir, nebunie, apoi o stare de somnolență care ajunge la somn comatos
continuu, evoluția fiind fatală (prin imposibilitatea hrănirii) în maximum un
an. Nu poate fi, deci, vorba nici de un „venin” (noi am tradus toxină al
muștei țețe, și nici de vreun vaccin specific; pentru nevoile ficțiunii,
Quiroga își permite aceste „licențe poetice”, ajutor de încredere. Și, deși
Ruy Diaz nu-și dăduse osteneala să se gândească la asta, îl luase sub
protecția sa pe negrișor în primul și în primul rând fiindcă acesta avea
realmente nevoie de ocrotirea sa.
[50]
De fapt, Quiroga scrie: los conquistadores.
[51]
Mă, dom’ cutare! (port.)
[52]
Din nou, informația folosită de Quiroga este inexactă: în afara mai
multor limbi indigene (lingala, lari, tsiluba, kikongo, kiswahili) în bazinul
fluviului Congo franceza servește de limbă de intercomunicație.
[53]
Quiroga, din motive de tact politic, lasă neelucidat acest aspect; bazinul
fluviului Congo se afla încă de la sfârșitul secolului trecut, sub dominațiile
coloniale franco-belgiană.
[54]
Deformare depreciativă a numelui personajului: Luz y Dia înseamnă, în
spaniolă „Lumină și zi”, aluzie injurioasă la rolul de protector al celor
oropsiți asumat de personaj.
[55]
Sic în original.
[56]
Din nou, o licență poetică pe care desfășurarea ulterioară a narațiunii o
va justifica.
[57]
Ruy; autorul reproduce modul de a pronunța al băștinașilor.
[58]
Sic în original.
[59]
Seringă de capacitate mare.
[60]
Microroman publicat pentru prima dată în periodicul Caras y Caretas,
an XV, Nr. 707–712, Buenos Aires, 20 aprilie ― 25 mai 1912, sub același
pseudonim ― S. Fragoso Lima. Din motive care vor apărea evidente
cititorului, acest text nu a putut fi editat la noi în țară decât după victoria
Revoluției din Decembrie.
[61]
Elagabal (Marcus Aurelius Antoninus), împărat între 218 și 222 e. N.
[62]
martie 193 e. N.
[63]
în original: Domitila. Ne-am permis să unificăm în text numele
personajului.
[64]
Cetățeni aparținând ordinului (stării) ecvestru.
[65]
Paulus Emilius, consul în anii 219 și 216 î.e.n., și-a găsit o moarte
glorioasă pe câmpul de bătălie de la Cannae.
[66]
După ce mulțumise zeilor pentru victoria asupra lui Hannibal de la Zama
(202 î.e.n.).
[67]
De fapt, nu din Africa ci de la Marca Neagră, după ce în 63 e. N. Îl
învinsese pe Mitridate VII Eupator, rege al Pontului.
[68]
Port la vărsarea Tibrului.
[69]
Lac din apropiere de Napoli, considerat, în antichitate, datorită
emanațiilor sale sulfuroase, una dintre porțile Infernului.
[70]
D. Laertios, în celebra-i lucrare Viețile și doctrinele filosofilor,
istorisește cum că Diogene cinicul (413–327) î.e.n.) mergea prin agora cu
un felinar aprins, în. Plină amiază, spunând: „Caut un om!”
[71]
Tânăr grec din Bitinia, de o mare frumusețe, despre ale cărui relații cu
împăratul Hadrian circulaseră zvonuri scandaloase, prin anii 120–130 ai
erei noastre.
[72]
Fără îndoială, este o greșeală ― fie a autorului, fie a tipografilor de
acum opt decenii. Este vorba de lugurta (160–104 î.e.n.), replica respectivă
fiind, de altfel, pomenită și de Sallustius.
[73]
General cartaginez (247–183 î.e.n.), a dus o campanie de zece ani în
Italia, amenințând însăși Roma; a fost învins la Zama (202 î.e.n.) de Scipio
Africanul.
[74]
Cu șapte secole mai-nainte, Temistocle, învingătorul de la Salamina,
fusese exilat de atenieni, între altele acuzat de a fi permis sacrificii umane.
 Table of Contents
CUVÂNT ÎNAINTE
NOTA ASUPRA EDIȚIEI
SĂLBATICUL
VÂNĂTORII DE ȘOBOLANI
CIMITIRELE BELGIENE
REGINA ITALIANĂ
VOINȚA
O POVESTE PENTRU LOGODNICI
ESTEFANIA
ANACONDA
SIMUNUL
MARMURA DE PRISOS
GLORIE TROPICALĂ
PASĂREA YACIYATERE
PĂDUREA ÎNTUNECATĂ
LINIILE
LIMBA
VAMPIRUL
PATĂ HIPTALMICĂ
CREMA DE CIOCOLATĂ
CĂRĂBUȘII
SÂNTU’
SURGHIUNIȚI!
UN ZILIER
INSOLAȚIE
TACUARA-MANSION
RACHIU DE PORTOCALE
EXILAȚII
SALAHORII FORESTIERI
DIN PERIODICE
AJUTORUL FIARELOR
O VÂNĂTOARE DE OAMENI ÎN AFRICA
IMPERIUL ROMAN LA LICITAȚIE
[1]
[2]
[3]
[4]
[5]
[6]
[7]
[8]
[9]
[10]
[11]
[12]
[13]
[14]
[15]
[16]
[17]
[18]
[19]
[20]
[21]
[22]
[23]
[24]
[25]
[26]
[27]
[28]
[29]
[30]
[31]
[32]
[33]
[34]
[35]
[36]
[37]
[38]
[39]
[40]
[41]
[42]
[43]
[44]
[45]
[46]
[47]
[48]
[49]
[50]
[51]
[52]
[53]
[54]
[55]
[56]
[57]
[58]
[59]
[60]
[61]
[62]
[63]
[64]
[65]
[66]
[67]
[68]
[69]
[70]
[71]
[72]
[73]
[74]