COLEGIUL NAȚIONAL PEDAGOGIC “CONSTANTIN BRĂTESCU”

AB URBE CONDITA - DISCURSURILE

Clasa: XI D

Echipa proiect:

Belibou Diana
Costache Maria
Ichim Miruna
Tănase Lea

Profesor coordonator: Ana-Maria Popa

CONSTANȚA
2023
 Ab urbe condita („De la întemeierea Romei”)
este o istorie a Romei scrisă de Titus Livius de la
origini (venirea lui Aeneas în Italia), până în anul 9
pChr. (moartea lui Drusus, fiul vitreg al lui
Augustus), care cuprinde 142 de cărți (rămase
35).
Opera are dublă valoare: valoare
Anno ab urbe condita rubricată în Cronica
documentară, deoarece prezintă numeroase și medievala a Sfântlui Pantaleon
importante date din istoria Romei pe o perioadă îndelungată (șapte secole),
și valoare literară, deoarece stilul este ales, cu fraze ample, dense și mai
puțin simetrice decât cele ale lui Cicero, metafore, comparații și multiple
tipuri de caracterizări directe și indirecte.
Titus Livius, în ceea ce privește volumul
operei, și-a dedicat aproximativ 40 de ani din viață
pentru a scrie ceea ce este considerată cea mai
ambițioasă lucrare realizată vreodată despre trecutul
Romei: „Ab Urbe condita” („De la întemeierea
Romei”), mai cunoscută sub numele de „Istoria
Romei de la întemeiere”.

Lucrarea lui Titus Livius nu se conformează

standardelor de rigoare pe care le-am cere astăzi
Titus Livius unei lucrări istorice, autorul amestecând foarte des
elemente istorice cu
mituri, oferind chiar mai multe versiuni
contradictorii ale acelorași evenimente. Acest
lucru are o explicație dublă: în primul rând,
nefiind într-o funcție publică, nu a avut acces la
documente oficiale și s-a bazat pe surse de
mâna a doua; în al doilea rând, intenția lui nu a
fost să scrie o relatare fidelă a evenimentelor,
ci de a compila toate informațiile disponibile și
de a le face accesibile cititorului. În unele
momente, Titus Livius intră chiar în ucronie,
imaginându-și, de exemplu, ce s-ar fi
întâmplat dacă Alexandru cel Mare ar fi pornit
să cucerească Occidentul roman în loc de
Orientul persan.

Ceea ce a făcut „Istoria Romei” atât de

faimoasă a fost faptul că nu era o simplă
colecție de fapte, ci un text conceput pentru a
ajunge la oamenii de rând. Scriitorul le-a
vorbit romanilor despre propriul trecut, despre
marile personaje ale istoriei lor, dar și despre
legendele și miturile romane, amestecând
cunoștințele oficiale cu cele populare.

Titus Livius a murit fără să-și termine uriașa operă, în care și-a dorit
să acopere inclusiv evenimente din zilele lui. Chiar și așa, este o lucrare de
o importanță deloc neglijabilă, deoarece nimeni nu a mai încercat până
atunci să povestească istoria completă a Romei, cu toate nuanțele sale.

Cărțile au fost în majoritate pierdute, rămânând astfel 35 de carți

complete sau aproape complete și 8 din care au rămas doar fragmente sau
citații.

“First of all, then, it is generally agreed that when

Troy was taken vengeance was wreaked upon the other
Trojans, but that two, Aeneas and Antenor, were spared
all the penalties of war by the Achivi, owing to long-
standing claims of hospitality, and because they had
always advocated peace and the giving back of Helen.
They then experienced various vicissitudes. Antenor, with
a company of Eneti who had been expelled from
Paphlagonia in a revolution and were looking for a home
and a leader - for they had lost their king, Pylaemenes, at
Troy - came to the inmost bay of the Adriatic.There,
driving out the Euganei, who dwelt between the sea and
the Alps, the Eneti and Trojans took possession of those
lands. And in fact the place where they first landed is
called Troy, and the district is therefore known as Trojan, while the people as a whole
are called the Veneti. Aeneas, driven from home by a similar misfortune, but guided by
fate to undertakings of greater consequence, came first to Macedonia; thence was
carried, in his quest of a place of settlement, to Sicily; and from Sicily laid his course
towards the land of Laurentum. This place too is called Troy.”
(Titus Livius – Ab urbe condita,
cartea 1, capitolul 1, fragment)

În ceea ce privește conținutul discursurilor din Ab urbe condita, în

structura discursurilor contrastul este un instrument important de
convingere. Anume contrastul, în concepția despre lume, permite
reflectarea realității în dialectica și contradicțiile ei [1, p.7; 2, p. 74].
Principalul instrument pentru exprimarea contrastului la nivel lexical
este antonimia, care este baza mai multor procedee artistice de descriere
cum sunt antiteza, figura reunirii, figura despărțirii, antonimia „ascunsă”,
antifraza și oximoronul.
În scopul cercetării funcțiilor stilistice ale antonimelor, ne v-om folosi
de clasificarea propusă de Matvieivskii L.A. [7, p. 68]. Cercetoarea
enumără următoarele figuri de stil, care se bazează pe antonimie: 1)
opunerea (antiteza); 2) îmbinarea; 3) despărțirea.
Este cunoscut faptul că antiteza este trăsătura caracteristică a stilului
învățăturilor lui Livius Demosthenes și Cicero. Datorită folosirii (de către
Livius) în discursuri a unui număr mare de antiteze, gândurile se pot
exprima mai laconic, devin mai expresive și au o mare putere de
ponderabilitate expresiv-artistică:
“Discordia ordinum et venenum urbis huius, patrum ac plebis
certamina, dum nec nobis imperii nec vobis libertatis est modus, dum
taedet vos patriciorum, nos plebeiorum magistratum, sustinere illis
animos /III, 67, 6/ = Dezbinarea, conflictele între patricii și plebei sunt
dăunătoare pentru oraș. Când nu cunoaștem limitele puterii noastre, iar voi
– ale libertății voastre, aveți repulsii față de reprezentanții puterii patriciilor
– asta încurajează dârzenia dușmanilor noștri.”

patrum nobis imperii vos patriciorum

plebis vobis libertatis nos plebeiorum
 Antiteza slujește simetriei, paralelismului părților de frază,
introducerea ei contribuie la sporirea clarității, atât a limbii, cât și a ideilor
discursurilor.

Pe fondul mijloacelor luptei polemice, ca ironia, sarcasmul, antifraza,

comparativ rar se întâlnește oximoronul [12, p.100], adică îmbinarea
cuvintelor, care exprimă concepte diametral opuse și presupune
vecinătatea într-o sintagma a două cuvinte cu sens opus [9, p. 219; 11,
p. 66]. Este, cu alte cuvinte, o figură de stil, care se folosește în discursuri
pentru a exprima o ironie mascată, subtilă asociind în acest scop doi
termeni aparent incompatibili din punct de vedere semantic.

În concluzie, mijloacele lingvistice de contrast din discursurile

personalităților istorice din prima decadă a „De la întemeierea Romei” a lui
Titus Livius sunt cele mai caracteristice și mai efective mijloace de expresie
care reliefează pregnant ideea operei și intenția autorului.
BIBLIOGRAFIE
LIMBA LATINĂ – Manual pentru clasa a XI-a, editura ART

https://en.wikipedia.org/wiki/Ab_urbe_condita_%28Livy%29

https://incredibilia.ro/titus-livius-istoria-romei/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Livius

https://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext
%3A1999.02.0151%3Abook%3D1%3Achapter%3D1

https://www.diacronia.ro/indexing/details/A29128/pdf