Cartea Iosua

Numele cărţii vine de la bărbatul, care după moartea lui Moise, întâmplată în
şesurile Moabului, respectiv la răsărit de Ierihon, a preluat conducerea poporului
evreu, trecându-i Iordanul şi împărţindu-i apoi în întreg teritoriul Canaanului.
Cartea este cunoscută şi sub numele de cartea lui Iisus Navi sau Iisus fiul lui
Nun.
Din cuprinsul cărţii aflăm că după moartea lui Moise, la conducerea
poporului a fost chemat Iosua, un bărbat ales chiar de Moise şi pregătit în scopul
acesta. El a trimis de la Răsărit de Iordan câteva iscoade la Apus de Iordan şi anume
în ceteatea Ierihon, care era primul obiectiv de cucerit, spre a vedea cum este întărită
cetatea şi cum sunt înarmaţi locuitorii. Iscoadele străbat Ierihonul în lung şi-n lat, dar
sunt observate de paznicii cetăţii. Ştiindu-se urmărite iscoadele se îndreaptă spre
ieşirea cetăţii, dar constată că porţile au fost închise. Atunci se ascund în casa lui
Rahab, casă aproape de zidul cetăţii. În cursul nopţii ea i-a ajutat să escaladeze zidul
şi iscoadele să ajungă la Iosua. Având informaţiile necesare privind Ierihonul, Iosua
dispune trecerea Iordanului. Primii au trecut preoţii purtând în frunte chivotul Legii.
Se relatează că trecerea a fost făcută în mod miraculos. Acest fapt este discutabil sub
raportul veridicităţii sale. În orice caz odată ajuns pe malul vestic al Iordanului,
respectiv în pământul Canaanului făgăduit lui Avraam şi seminţiei sale, a încetat
căderea manei din cer, întrucât evreii aveau posibilitatea să mânânce pâine din
pământul făgăduit.
Iosua a dipus tăierea împrejur a tuturor acelora care din pricina rătăcirii prin
pustiu n-au respectat această prescripţie. El dispune observarea ciclului sărbătorilor
aşa cum era menţionat în cărţile lui Moise.
În amintirea trecerii Iordanului, Iosua dispune ridicarea unui monument, pe
care îl construieşte din 12 pietre mari, luate din albia Iordanului. Se dipune în
continuare cucerirea Ierihonului. Cetatea este înconjurată de oştirea evreilor. Zidurile
ei au putut fi străpunse. Toţi locuitorii cetăţii, cu excepţia femeii Rahab au fost trecuţi
prin ascuţişul sabiei. Măsura aceasta, după relatarea cărţii Iosua, este în acord cu
porunca dată de Dumnezeu pentru extirparea tuturor canaaniţilor.
Un fapt ca acesta creează serioase dificultăţi de interpretare. Exegeţii s-au întrebat
cum e posibil ca un Dumnezeu, care e bun şi drept să formuleze astfel de
dispoziţii:"uciderea" prin sabie a unor mase de oameni.
Exegeza iudaică a căutat să găsească raţiuni convenabile, astfel s-a zis că aşa
cum Dumnezeu în timpurile de demult a pedepsit omenirea prin potop de ape, tot aşa
şi acum i-a pedepsit pe canaaniţi datorită decăderii lor morale, prin sabia evreilor.
Explicaţia n-a fost întru-totul acceptată de toată lumea, rămânând acest fapt, unul
dintre faptele greu de înţeles şi explicat.
După cucerirea cetăţii Ierihon s-a trecut la cucerirea cetăţii Ai sau Hai din apropiere.
Ghibeoniţii, a căror cetate urma să fie cucerită de evrei au preîntâmpinat acest
pericol printr-o delegaţie la Iosua, spunând că au auzit de vitejia evreilor şi de aceea
au venit să încheie cu ei pace.Au declarat că cetatea lor este îndepărtată de Ierihon,
lucru care l-a făcut pe Iosua să încheie cu ei un tratat. Iosua a constatat că a fost
înşelat, Ghibeea, aflându-se pe teritoriul Canaanului, dar întrucât tratatul a fost

5
încheiat Iosua nu l-a încălcat, cruţându-i pe ghibeoniţi, transformându-i în robi pe
viaţă la templu; pentru a procura lemne şi să întreţină curăţenia.
A urmat apoi cucerirea N. şi S. Canaanului. Odată cucerit teritorilu a fost
împărţit prin tragerea la sorţi între seminţiile lui Israel.
Două seminţii şi 1/2 (Gad, Ruben şi 1/2 Manase) au primit drept teritoriu de
moştenire fâşia de pământ de la Răsărit de Iordan, cucerită de evrei încă înainte de
trecerea Iordanului. Restul de 9 seminţii şi 1/2 au primit teritoriul de la Vest de
Iordan.
Seminţia lui Levi n-a primit un teritoriu anumit, ci numai 48 de cetăţi cu
câmpiile din jur, răspândite pe întreg teritoriul Canaanului. Explicatia constă în aceea
că leviţii, îndeplinind serviciul religios trebuiau să se afle răspândiţi pe întreg
teritoriul pentru ca să se afle la îndemâna poporului. De asemenea n-a primit parte
nici Iosif, ci partea cuvenită lui Iosif şi Levi s-a dat lui Efraim şi Manase fii lui Iosif.
S-au stabilit de asemenea şi cetăţile de azil, în număr de 6. Aceste cetăţi erau
destinate pentru refugiul celor care ucideau fără de voie un om. Legea prevedea ca
acela care ucidea un om să plătească cu propria viaţ, viaţa răpusă. Cei apropiaţi ai
mortului erau obligaţi să-i răzbune sângele, ucigându-l pe acela care i-a luat viaţa.
Pentru cazurile de excepţie, cazurile celor care ucideau fără de voie un om, au fost
rânduite aceste cetăţi, în care se puteau refugia aceşti ucigaşi fără de voie şi de unde
nu mai puteau fi luaţi pentru uciderea săvârşită. Totuşi Legea prevedea ca judecătorii
cetăţii respective să cerceteze dacă uciderea s-a săvârşit fără intenţie. Dacă se constata
lucrul acesta, cel ce a ucis rămânea în cetate până la moartea arhiereului în funcţie,
când putea părăsi cetatea de azil şi să se întoarcă la locul său. Nici în timpul şederii în
cetate, nici după ce o părăsise ucigaşul fără de voie nu putea fi urmărit de
răzbunătorii sângelui. Dacă s-ar fi întâplat lucrul acesta, cel care l-a ucis pe un astfel
de om devenea el ucigaş şi trebuia să fie omorât. Dacă judecătorii constatau că
ucigaşul refugiat în cetate a săvârşit crima cu intenţie ei erau obligaţi să-l dea pe
acesta în mâinile răzbunătorilor sângelui.
Trei cetăţi de azil se aflau la Răsărit de Iordan şi trei cetăţi la Apus de Iordan.
Cetăţile de la Răsărit erau: Beţer, Ramot-Ghilead şi Golan, cele de la Vest erau:
Cadeş, Sichem şi Hebron.
Autorul cărţii Iosua este necunoscut. Se crede că Iosua însuşi a făcut unele
însemnări a evenimentelor petrecute în timpul său. Aceste însemnări au fost folosite
de către autorul necunoscut al cărţii, care se pare că a fost un evreu, ce a trăit în
primii ani ai domniei lui David. Deducem acest lucru din faptul că în carte se fac
referiri la unele evenimente întâmplate în Israel pe când evreii nu aveau încă rege,
ceea ce vrea să însemne că atunci când a fost scrisă cartea ei aveau rege.
Preocupări pentru scrierea cronicilor au existat mai ales sub David şi
Solomon. Deci timpul aproximativ al scrierii cărţii rămâne domnia lui David.
În general unitatea cărţii a fost recunoscută de către toţi criticii şi exegeţii. În
privinţa interpretării cuprinsului ei, pe lângă dificultăţile la care ne-am referit a mai
stârnit discuţii şi îndoieli un alt fapt relatat în cartea Iosua: oprirea soarelui pe cer
pentru prelungirea zilei odată când evreii au avut război cu amaleciţii.
Mulţi comentatori şi critici biblici au tăgăduit caracterul veridic al acestei
relatări, bineştiind că pământul se învârte în jurul soarelui. Cei mai mulţi comentatori
biblici interpretează această relatare ca pe o ficţiune la care a recurs autorul biblic
6
pentru a evidenţia bunăvoinţa pe care a manifestat-o Dumnezeu faţă de evreii
monoteişti în raport cu popoarele canaanite, care erau politeiste.
Cartea Iosua întregeşte perfect cuprinsul Pentateuhului. De accea mulţi s-au
grăbit să ataşeze cartea Iosua la Pentateuh, spunând că de fapt trebuie să vorbim de
Hexateuh.

Cartea Judecători
- prezintă istoria lui Israel pe o perioadă de aproximativ 300 de ani, respectiv de la
Iosua (?1300 îdH) până la instaurarea regalităţii (?1050idH).
După moartea lui Iosua N., evreii împărţiţi pe la locurile lor de moştenire au
început să stabilească legături cu canaaniţii şi au împrumutat şi credinţa lor
religioasă, închinându-se zeilor canaaniţi, Baal, Moloh şi Astarte.
Drept pedeapsă pentru călcarea jurământului făcut în vremea lui Iosua,
Dumnezeu a trimis asupra evreilor năvăliri de popoare străine. Astfel rând pe rând
mesopotamieni, moabiţi, amoniţi, filisteni i-au împilat pe evrei încât aceştia au ajuns
să se refugieze prin păduri şi peşterile munţilor. Şi-au dat seama evreii că
împrăştierea lor şi lipsa de unitate naţională le este foarte defavorabilă, de aceea au
pus problema alegerii unui conducător comun, care să mobilizeze bărbaţii la luptă şi
care să se afle în fruntea luptei de eliberare naţională. Aşa au apărut judecătorii,
bărbaţi din diferite semnţii, care au condus lupta împotriva stăpânirilor străine.
Numărul lor este mare. Ei n-au condus în paralel, nici succesiv, ci s-au aflat
la conducerea poporului cu intermitenţă şi atunci când năvălirile duşmane o
impuneau.
Cel dintâi popor care a atacat triburile israelite, a fost Idumeii (sau Edomiţii).
Triburile care au avut de suferit erau Iuda şi Simeon. Nefiind pregătiţi pentru a purta
războaie, i-a fost mai uşor regelui edomit să îi înfrângă pe israeliţi, şi timp de mai
mulţi ani să îi ţină în robie. În fiecare an, israeliţii din triburile Iuda şi Simeon, erau
obligate să plătească tribut, constând în turme de oi şi alte bunuri.
Această situaţie a durat 8 ani, când, printre aceste triburi a apărut un erou
OTNIEL, ginerele lui Caleb. El a reuşit să formeze un detaşament de luptă care, în
urma unor lupte crâncene, a reuşit să-i înfrângă pe edomiţi. Triburile Iuda şi Simeon
eliberate, s-au bucurat de linişte un timp oarecare, edomiţii nemaiîndrăznind câţiva
ani să-i mai atace. Pentru meritele sale OTNIEL a fost ales judecător.
O soartă nu prea fericită s-a abătut supra triburilor Gad şi Ruben. Regele
Moabului, Eglon, temându-se ca cele 2 triburi vecine să nu îi răpească într-o zi
teritoriile, în alianţă cu cei mai înverşunaţi duşmani ai israeliţilor, amaleciţii şi
amoniţii, atacă prin surprindere şi ocupă întreg teritoriul tribului Gad şi Ruben.
Regele Eglon nu se mulţumi cu atât, ci trecu Iordanul pentru a ataca triburile aşezate
în acest spaţiu geografic. Triburile atacate - Efraim şi Veniamin - nu dispuneau de
care de lupte şi detaşamente, fiind restrânse numeric în comparaţie cu armatele
duşmane, şi de aceea ele au fost înfrânte, teritoriul le-a fost ocupat şi timp de mai
mulţi ani au plătit tribut regilor moabiţi.

7
 Moabiţii şi-au aşezat garnizoanele în oraşele din Transiordania. Din oraşul
palmierilor, |oar, israeliţii au fost strămutaţi şi înlocuiţi cu populaţia moabită.
În aceste vremuri de restrişte pentru aceste 2 triburi (Efraim şi Veniamin), a
apărut un izbăvitor, un bărbat din seminţia lui Veniamin, numit AOD (Ehud). El a
cerut să fie trimis ca sol pentru a duce tributul şi darurile regelui Eglon. Aod era
stângaci. Atârnându-şi sabia sub mantie (pe şoldul drept), ajungând la Eglon cu
darurile, ceru să i se acorde o întrevedere secretă. Serviciul de pază al palatului îl
controlă să vadă dacă nu are o armă ascunsă, dar nu îi cercetă şoldul drept, unde de
obicei nu se purta sabia. În sala tronului, solul îl rugă pe Eglon să-i permită a-i
comunica o ştire importantă. Apropiindu-se de rege, îl spintecă fulgerător, apoi încuie
uşa şi el se strecură pe uşa din spate. Până ce soldaţii au descoperit moartea regelui,
Aod reuşeşte să treacă Iordanul şi să cheme la luptă triburile Efraim şi Manase. El
pune să se ocupe toate trecătorile, tăind astfel drumul moabiţilor stabiliţi în oraşele de
dincoace de Iordan. Profitând de învălmăşeala creată de moartea regelui, triburile
israelite i-au bătut pe moabiţi.
Acum începură atacurile din alte părţi. Filistenii începură să atace triburile
vecine Dan şi Veniamin. Un detaşament de vreo câteva sute de oşteni, năvăliră în
oraşele şi satele de la hotare, jefuiră locuitorii, luând o parte dintre ei prizonieri. Eroul
ŞAMGAR, înconjurat de oşteni viteji, îi urmări, îi bătu şi-i alungă pe filisteni peste
hotare.
Cu toate hărţuielile şi la toate incursiunile cărora erau nevoiţi să le facă faţă,
triburile israelite, după ce s-au aşezat în |ara Făgădunţei, treptat au început să se
adapteze la noile condiţii de viaţă, să-şi consolideze prezenţa pe aceste meleaguri, să-
şi extindă teritoriile şi chiar să-şi afirme treptat independenţa. Ceea ce este mai
important e că o anumită comunitate de interese între triburi a început să prindă
contur şi chiar să se întrevadă o reunire a unora dintre ele sub ameninţarea
duşmanului comun.
În ceea ce priveşte situaţia economica a triburilor, începe să se facă simţită o
anumită înflorire economică, încep să apară oameni înstăriţi, are loc un proces de
urbanizare şi se constată de asemenea o creştere demografică.
Popoarele canaanite nu priveau cu ochi buni această dezvoltate favorabilă a
evreilor. De menţionat că triburile israelite stăpâneau şi unele oraşe prin care treceau
drumurile comerciale din regiune.
Astfel, câţiva regi din Canaan, au incheiat o alianţă împotriva Israelului. În
fruntea acestei coaliţii a fost numit Iabin şi generalul SISERA, regele din Haţor,
căruia i s-a încredinţat conducerea unei armate numeroase, dotată cu care de luptă; în
condiţiile în care israeliţii nu dispuneau decât de arcuri şi prăştii.
Poziţiile strategice le foloseau pentru a tăia israeliţilor comunicaţiile, ei putând fi
astfel înfometaţi şi în final subjugaţi. În urma acestor acţiuni triburile: Efraim,
Veniamin, Neftali, Isahar, Zabulon şi 1/2 Manase erau obligate să plătească tribut.
Acum, mai mult ca oricând se simţea nevoia unui conducător, care să
reprezinte forţa unificatoare a tuturor triburilor.
Acum se ridică din mijlocul poporului o femeie deosebită DEBORA (albina).
Ea era profet, dar şi poetă şi cântăreaţă, primind sub un palmier pe drumul care duce
de la Rama la Betel, soliile din tot Israelul.

8
 Faima Deborei a pătruns mai întâi în triburile din nord: Zabulon şi Neftali,
care o rugaseră să vină în mijlocul lor pentru a-i încuraja în lupta împotriva
agresorilor.
Debora a ales conducător militar pe BARAC (fulger) locuitor al Kadeş
(Neftali), bărbat cunoscut pentru curajul său şi faima sa de conducător iscusit.
La chemarea femeii profet, mai multe triburi se reuniră pe muntele TABOR
sub conducerea lui BARAC.
În ziua luptei, o furtună izbucni pe neaşteptate, făcând ca râul Chişon ce
curgea printr-o câmpie să se reverse şi să transforme câmpul de luptă într-o mocirlă
imensă. Carele de luptă (?900) conduse de generalul Sisera se împotmoliră în terenul
mlăştinos, caii se răsturnară în noroi şi în învălmăşeala care se produse trupele
generalului Sisera au fost înfrânte. Generalul fugii până la localitatea Kadeş, căutând
refugiu la Heber, căpetenia clanului. Soţia acestuia Iaela îl omorî, bătându-i un ţăruş
în tâmplă în timp ce generalul se odihnea.
În urma victoriei repurtate, evreii devin stăpâni pe nordul Israelului. După
victorie Debora, într-un cântec inspirat, a făcut cunoscut triumful Israelului asupra
Canaanului. Acest cântec, reprezintă unul din cele mai vechi documente literare în
limba ebraică (Jud. 5,10-12;28-30).
Cântecul Deborei evocă o întreagă epocă istorică, miracolele sinaitice,
descrie etapele războiului cu Sisera, moartea acestuia, dezvăluie cauzele slăbirii
coeziunii triburilor israelite, o laudă pe Iaela şi zugrăveşte într-o formă dramatică
aştepatrea chinuitoare a mamei lui Sisera ca acesta să se întoarcă acasă.

Ghedeon
Cucerindu-şi libertatea, fii lui Israel au uitat repede de binefacerile unităţii
naţionale şi unii dintre ei începură chiar să-şi abandoneze credinţa, practicând cultul
zeilor canaaneni. Între timp, tribul Efraim îşi manifestă pretenţia sa de hegemonie
deoarece în oraşul eframit Şilo era adăpostit Chivotul Legii, pretenţia primind şi o
oarecare consacrare religioasă.
După ? 40 de ani noi pericole planau asupra triburilor israelite. Ameninţarea
cea mai puternică o reprezentau amaleciţii. Madianiţii, care întreţinuseră cu Israelul
relaţii prieteneşti, pe vremea când erau nomazi, au devenit duşmani (Jud. 6, 3-6).
Moabiţii din regiunea Ierihon au năvălit şi au supus tribul Veniamin. Evreii se
adunară la Şilo. Ghedeon (Spada) din tribul lui Manase a dărâmat altarul lui Baal şi a
ridicat un altar în cinstea lui Dumnezeu (Jud. 6,31), Ghedeon dobândi în rândul
israeliţilor o mare autoritate Ierubaal.
Ghedeon, hotărât să lupte pentru libertatea fraţilor lui, adună bărbaţi înarmaţi
din tribul său, precum şi din seminţiile Aşer, Zabulon, Neftali. Cu luptătorii adunaţi a
pornit contra Madianiţilor. Doi din fraţii lui Ghedeon au fost ucişi pe muntele Tabor,
de regii madianiţi.
Ghedeon a hotărât să-şi atace duşmanii cu grupe mici de oşteni curajoşi, gata
să întreprindă orice acţiune militară. Noaptea s-a strecurat în tabăra duşmană (Jud. 7,
13-14). A împărţit mica sa armată în 3 grupe a 100 de oşteni, dându-i fiecăruia un
corn de berbec şi o făclie ascunsă sub un vas de lut. Grupele se îndreptară spre tabăra
9
madianiţilor din 3 direcţii, după orele 10 ale nopţii, lucru neobişnuit pe atunci,
spărseseră oalele de lut, sunară din cornuri, lăsînd impresia unei armate numeroase,
ceea ce a creat o asemenea panică încât duşmanii au început să se măcelărească între
ei. Madianiţii nu reuşiră să treacă Iordanul, deoarece efraimiţii intervin şi ei în luptă,
tăindu-le drumul. Ghedeon îşi urmări duşmanul şi peste Iordan. Aici oraşele evreieşti
Sucot şi Penuel, temându-se de răzbunarea beduinilor, au refuzat să dea alimente
oştilor israelite. În apropiere de localitatea Nobe repurtează o vicorie, care îi
demoralizează pe madianiţi şi îi face ca să nu-i mai atace pe evrei vreme îndelungată.
Prada de luptă a fost bogată.
După victoria repurtată asupra madianiţilor, Israelul intră într-o perioadă de
înflorire economică fără precedent. În Ofra, oraşul natal al lui Ghedeon s-a construit
un sanctuar pentru toţi locuitorii Israelului.
Cu toate că a refuzat coroana, Ghedeon a dus o viaţă princiară.
- cazul Abimelec (Jud. 9,8-20).

Ieftae
De lipsa de unitate dintre triburile israelite, au încercat să profite ammoniţii,
care au organizat incursiuni de pradă pe teritoriul tribului Gad şi Ruben, de dincolo
de Iordan, iar apoi au pătruns şi pe teritoriul ţării, atacând triburile Efraim, Iuda şi
Veniamin. Pe de altă parte, filistenii au început să atace tribul Dan.
Acestor atacuri, triburile israelite nu le-a răspuns printr-o acţiune comună, ele
continuând să rămână despărţite, fără a putea face faţă atacurilor organizate.
Dintre duşmani, cei mai periculoşi erau filistenii. Ei au apărut în sec. XII
aşezându-se în partea sudică a Israelului între Gaza şi muntele Carmel, în 5 oraşe
state: Gaza, Gat, Askalon, Asdod şi Ecron. (O inscripţie de pe vremea faraonului
Ramses al II-lea îi caracterizează ca "un popor de piraţi").
Poziţia favorabilă a teritoriului stăpânit de ei, prin care treceau drumurile
comerciale ce legau Egiptul de Siria, armata bine organizată şi instruită, alianţa
strânsă a celor 5 principi care erau în fruntea oraşelor-state, îi făceau pe filisteni
extrem de periculoşi pentru israeliţii, care se aflau în interiorul ţării.
În aceste momente dificile, ca o compensare a sorţii, au apărut în rândurile
evreilor, două mari figuri eroice, cele mai remarcabile din acea epocă de consolidare
naţională a israeliţilor şi anume Ieftae şi Samson.
De 18 ani, locuitorii Galaadului suportau prigoane şi înfrângeri până a apărul
Ieftae din tribul lui Manase. Despre el se povesteşte că ar fi fost gonit de fraţii lui
deoarece considerau că era fiul unei ţiitoare a tatălui lor. Nedreptăţit s-a refugiat în
ţinutul Tob, unde deveni şeful unor oameni curajoşi, adunaţi în jurul lui, şi devenind
vestit prin fapte îndrăzneţe, atacând triburile madianite, amalecite sau nomade.
Când regele amoniţilor declară război israeliţilor, năvălind cu o armată
numeroasă, nimeni nu se găsi să-i apere decât Ieftae, care rugat de bătrânii poporului,
îşi organiză o armată şi porni împotriva lor. Înainte de a porni la luptă, el făgădui lui
Dumnezeu că în cazul victoriei va aduce jertfă pe primul om întâlnit pe calea de

10
întoarcere, deşi Tora interzicea asemenea făgăduinţe, care erau o imitaţie a
moravurilor păgâne. Războiul se termină cu înfrângerea amoniţilor.
La întoarcerea din război, pe drumul spre oraşul Miţpa i-a ieşit în cale unica
fiică, venită cu un grup de fete să îl aclame pe învingător şi să-l salute cu cântece de
slavă. Cu inima sfâşiată de iubirea de părinte şi obligaţia jurământului făcut, destăinui
ficei sale soarta ce o aşteaptă. Ea primi soarta cu curaj, dar îi ceru îngăduinţa să-şi
plângă tinereţea două luni împreună cu prietenele ei, colindând prin munţi.
Biruinţa lui Ieftae nu a potolit toate patimile şi nu a pus capăt dezbinării şi
rivalităţii dintre triburi.
Efraimiţii, atinşi în mândria lor de faptul că învingătorul făcea parte dintr-un
alt trib, i-au atacat armata, căutând să îl supună, dar Ieftae i-a învins, tăindu-le
retragerea. Căzuţi în mâinile învingătorului, efraimiţii, pentru a scăpa, au încercat să
îşi nege apartenenţa la tribul Efraim. Pentru a-i identifica, Ieftae s-a folosit de o
particularitate a dialectului lor, rostirea lui ş ca s. El i-a pus să pronunţe cuvântul
"şibolet" (spic-grâu) şi astfel i-a recunoscut, căci ei pronunţau sibolet. Aceasta este
prima consemnare a unui fenomen dialectal în istoria lingvisticii.
După victoria asupra amoniţilor, Ieftae a mai trăit 6 ani exercitând funcţia de
judecător. După moartea sa a fost înmormântat în oraşul natal Galaad.

Samson
supranumit Haghibor (Viteazul) s-a luptat toată viaţa cu filistenii, duşmanii
poporului său, mai ales a tribului Dan, din care făcea parte. Acesta era atât de încolţit
de duşmani, încât nu a avut nici măcar curajul să îl ajute în lupta împotriva lor. În
tradiţia populară Samson apare ca un adevărat erou, de o îndrăzneală uimitoare, care
dispreţuia moartea şi avea o mare forţă fizică (a omorât cu mâinile goale un leu).
Părul său nu cunoscuse niciodată foarfeca, deoarece el era nazireu, jurase să nu bea
vin şi să nu-şi taie părul niciodată.
La început Samson era în relaţii bune cu filistenii, căsătorindu-se chiar cu o
filisteancă, din Timna. Într-o zi, pe drumul spre oraş, el omorî un leu, în corpul
(leşul) căruia găsi apoi un roi de albine. Mierea o luă cu sine. La masa de nuntă, după
obiceiul locului, a pus mesenilor o ghicitoare cu privire la leu şi la miere. Neputând
ghici şi trebuind să plătească pariul, filistenii îi ameninţă soţia precum şi pe părinţii ei
şi bunurile lor, obligând-o să afle răspunsul de la soţul ei. Samson primind astfel
răspuns la ghicitoarea lui a trebuit să achite miza prinsorii: 30 cearşafuri, 30 de
rânduri de haine, lucruri scumpe pe vremea aceea. A făcut aceasta jefuind 30 de
filisteni din Askalon, apoi supărat s-a dus la părinţii lui.
Când după un timp se întoarse la soţie, tatăl o dăduse după alt bărbat, ca să se
răzbune. Samson a legat făcli aprinse de cozile unor vulpi cărora le dădu drumul în
holdele filistenilor. Locuitorii oraşului Timna, orbiţi de furie, au omorât pe fata şi pe
tatăl ei. De acum Samson a început să se răzbune pe filisteni, hărţuindu-i cu atacuri
neîntrerupte.
Mai târziu el se căsători a doua oară cu o fată tot din neamul filistenilor,
Dalila. Căpeteniile filistenilor au venit la ea şi i-au oferit o mare sumă de bani dacă îl
11
va preda pe Samson în mâinile lor şi va afla taina nemăsuratei lui puteri. Perfida lui
soţie, după ce l-a făcut să îi destăinuiască secretul puterii lui - părul cel lung - l-a
adormit apoi, chemându-i duşmanii; aceştia i-au tăiat părul, i-au scos ochii şi
aruncându-l în temniţă, l-au pus să învârtească pietrele unei mori. Pe când era în
temniţă, părul crescând treptat, forţele i-au revenit. Într-o zi de sărbătoare, când
filistenii se adunară pentru a aduce jertfă zeului lor Dagon, trimiseră după Samson să
danseze înaintea lor. Atunci Samson, rezemându-se de stâlpii de susţinere a
templului, se rugă fierbinte lui Dumnezeu să-i redea pentru o clipă forţa de altădată,
pentru ca dărâmând templul, să moară împreună cu filistenii. Templul se prăbuşi,
acoperind cu ruinele lui pe Samson şi 3000 de filisteni ce se găseau acolo.
Cartea Judecători se încheie cu 2 adaosuri, unul care se referă la idolatria
tribului Dan şi altul care se referă la nelegiuirea din Ghibeea a Veniaminiţilor.
Deşi este aşezată după cartea Iosua, cartea Judecători se pare că a fost scrisă
înainte de această carte, aprox. în primii ani de domnie a lui Saul. Despre Samuel nu
se scrie nimic în carte. Dovadă că el nu devine subiect de istorie, semn că el trăia.
Autorul: necunoscut. Mulţi văd în persoana autorului pe Samuel.

Cartea Rut (însoţitoare)

Denumirea acestei cărţi vine de la eroina principală. Cartea istoriseşte un

eveniment petrecut în perioada judecătorilor. Aflăm că în acea vreme a fost o secetă
mare în |ara Sfântă, încât oamenii s-au văzut nevoiţi să ia calea pribegiei spre a scăpa
de foamete.
Un bărbat - Elimelec - din Betleemul Iudeii şi-a luat şi el soţia (Noemina) şi
cei 2 fii (Mahlon-boală şi Chilion-sleire) şi s-a dus în părţile Moabului, unde seceta
nu bântuise. Acolo a rămas el mai multă vreme, dar s-a întâmplat ca Elimelec să
moară şi soţia lui Noemina să rămână astfel văduvă în ţară străină. Ea nu s-a
descurajat, ci s-a îngrijit de creşterea celor 2 fii. Când ei s-au făcut mari Noemina i-a
căsătorit cu 2 moabitence Orfa(cea care întoarce spatele) şi Rut.
Nenorocirea în familia Noeminei nu s-a oprit odată cu moartea soţului ei. Ea
ş i-a înmormântat pe cei 2 fii pe care i-a avut. În aceste condiţii s-a hotărât să se
întoarcă în Betleemul Iudeii, unde avea o bucată de pământ, unde voia să se retragă
din faţa atâtor nenorociri care s-au abătut în calea ei.
Ea a chemat la sine pe cele 2 nurori şi le-a povăţuit să se căsătorească. Orfa a
ascultat sfatul soacrei sale. Rut, în schimb, s-a arătat ataşată de Noemina şi s-a hotărât
să vină cu ea în |ara Canaanului. Când Noemina a insistat ca ea să rămână, aducându-
i aminte că în Israel n-are şanse să se căsătorească, Rut a răspuns soacrei sale: "Unde
vei merge tu, voi merge şi eu, poporul tău va fi şi poporul meu, Dumnezeul tău va fi
şi Dumnezeul meu, numai moartea mă va despărţi de tine" (1,16-17)
Astfel cele 2 femei s-au reîntors în Betleemul Iudeii. Fiind sărace, Rut s-a
văzut nevoită să se ducă să adune spice de pe urma secerătorilor. Aşa s-a întâmplat ca
ea să culeagă spice în ţarina lui Booz, rudă a fostului ei soţ. Acesta văzând hărnicia
femeii şi aflând cine este, a cerut-o în căsătorie, în baza dreptului de levirat. Noemina
a fost de acord cu această căsătorie din care s-a născut Obed, tatăl lui Iesei, tatăl lui
David.
12
 Iată cum o păgână a ajuns să fie bunica regelui David şi în ultimă instanţă
străbunica Mântuitorului Hristos, care s-a născut din seminţia lui Iuda în Betleemul
Iudeii.
Ideea pe care o avansează cartea Rut este tocmai aceea a mântuirii.
Prin această carte s-a dat oarecum un răspuns definitiv acelor dintre iudei
care priveau îngust problema mântuirii, socotindu-i îndreptăţiţi să primească
mântuirea numai descendenţii lui Avraam.
Moabiteanca Rut, prin participarea ei la istoria mântuirii dovedeşte că toţi
oamenii au accesul garantat la mântuire.
S-ar părea că episodul relatat în această carte este cu totul neînsemnat. Acest episod
trebuie înţeles ca un episod al istoriei mântuirii. El ne arată cum a pregătit Dumnezeu
mântuirea pe calea mai strâmtă al lui Israel şi pe calea mai largă a neamurilor pentru
mântuire.
În timpurile mai vechi, cartea Rut era alipită de cartea Judecători.
Dacă acceptăm că Samuel este autorul posibil al cărţii Judecători, implicit
trebuie să-l recunoştem şi autor al cărţii Rut.
Întucât din carte rezultă că perioada judecătorilor aparţine deja trecutului, înseamnă
că această carte a fost scrisă în primii ani ai regalităţii lui Israel.
Pe lângă valoarea ei doctrinară, cartea are şi o valoare morală, cu totul înaltă.
Ea oferă credincioşilor drept pildă tipul unor femei credincioase înzestrate cu alese
virtuţi.

Instituţia monarhiei

Autoritatea lui Samuel era mai mult religioasă, decât politică. Mai mult fii
săi (I R.8,1-5) s-au dovedit nedemni de ai urma la conducere, şi de asemenea nici
poporul nu-i voia. Pericolul filistean era aproape (presant): ei erau stabiliţi în munţii
Efraim, iar de cealaltă parte Amoniţii îşi reluaseră incursiunile în regiunea
Galaadului. Se simte tot mai mult necesitatea unui rege, care să unească poporul
contra duşmanilor săi. Prima carte a lui Samuel a păstrat 2 tradiţii diferite privind
această instituţie a monarhiei.

1. Tradiţia antimonarhistă (I S. 8;10,17-24;12)

Samuel este bătrân, iar fii săi nu-i calcă pe urme. Poporul cere un rege, aşa
cum au şi celelalte naţiuni. Iahve îl asigură pe Samuel: "căci nu pe tine te leapădă, ci
pe mine" ( I S. 8,7). Vorbind în numele lui Iahve, Samuel pune în gardă poporul,
arătându-i preţul pe care-l va avea de plătit pentru această dorinţă (cerere) a lor.
Poporul persistă în cererea sa şi Iahve îi cere lui Samuel să accepte. Samuel adună
deci poporul la Miţpa şi purcede la alegerea unui rege prin tragerea la sorţi. Sorţul
cade pe Saul, fiul lui Chiş, din seminţia Beniamin.
Samuel protestează, arătând că Dumnezeu a avut totdeauna grijă de poporul
său. A cere rege este o greşală mare. Şi pentru a-şi întări discursul, cere lui
Dumnezeu să trimită tunete şi o ploaie torenţială în timpul secerişului. Totuşi

13
Dumnezeu nu va respinge pe poporul Său, cu condiţia să-i rămână credincios. Samuel
se retrage din viaţa politică.

2. Tradiţia monarhistă (I S. 9;10,1-16;11)

De data aceasta relatarea este concentrată asupra lui Saul. Samuel este
prezentat ca un profet mai degrabă decât un judecător; şi din întâmplare Saul îl
întâlneşte. El este plecat să caute asinele tatălui său. Slujitorul său îl sfătuieşte să
meargă să-l cunoască pe "văzătorul" ce trăieşte în Rama. Or, de cu seară, Dumenzeu
îl avertizase pe Samuel de sosirea iminentă al lui Saul pe care-l desemnase ca rege.
Saul primeşte în secret ungerea regală din mâinile lui Samuel.
Relatarea antimonarhistă este mai târzie; ea presupune trista experineţă a
eşecului monarhiei. Tradiţia monarhistă, dimpotrivă, este apropiată evenimentelor;
stilul său popular este o dovadă a autenticităţii. De fapt, monarhia a fost fructul
natural al unităţii ce se impunea în faţa pericolului filistean în creştere.
Caracterul harismatic al suveranităţii regale este subliniat: el este ales de
Dumnezeu, are duhul lui Dumnezeu cu el. Se adaugă aici un element nou: toate
triburile recunosc această autoritate permanentă conferită de Dumnezeu celui pe care
El l-a ales. Astfel apare pentru prima dată conceptul de monarhie naţională. Israeliţii
şi-au împrumutat această noţiune de la Canaaniţi, care cunoşteau sistemul politic al
oraşelor autonome, de la Filisteni, care forma o ligă de "tirani" (guvernare autoritară
care nu respectă libertatea individuală şi asupra căreia guvernaţii nu mai au control).
Regimul monarhist în Israel s-a modelat după acela din Amon, Moab şi Edom, care
fuseseră stabilite puţin înainte de cucerirea, şi după, a regatelor aramene din Siria.
Mai mult decât o imitaţie, în acelaşi timp, regalitatea a fost o dezvoltare paralelă cu
cea a poporului însuşi, care începuse să adopte o viaţă sedentară.

Domnia lui Saul

Saul fusese proclamat rege, de popor, la Ghilgal în jurul anului 1030. El îşi
stabileşte cartierul general în Ghibeea, situată la 6 km. Nord de Ierusalim; aici îşi
construieşte o fortăreaţă.
Filistenii nu acordaseră prea mare importanţă instituirii monarhiei în Israel, iar pe de
altă parte nici Saul nu i-a provocat.
Într-o zi însă, Ionatan, fiul lui Saul a dărâmat o stelă filisteană ca se găsea la
Ghibeea. Reacţia filistenilor a fost imediată. Ei au invadat teritoriul lui Beniamin şi
îşi aşezară tabăra la Micmaş. Israeliţii se ascunseseră sau fugiseră peste Iordan, în
timp ce Saul se străduia să-şi adune o armată la Ghilgal(I S.13, 3-7). Însoţit de
trupele sale, el pleacă şi se aşează la Gheba în faţa Mikmaş-ului. În urma unei vitejii
de-a lui Ionatan, în tabăra filisteană pătrunde panica (I S. 14,6-23) şi aceştia sunt puşi
pe fugă de armata israelită.
După victoria de la Micmaş, Saul şi-a creat o armată permanentă şi-a pornit
războaie cu Amoniţii, Moabiţii, Edomiţii şi Aramenii din Nord. Cea mai importantă
campanie a fost aceea contra Amaleciţilor, după ce întărise triburile din nord contra
incursiunilor nomade din Neghev.
14
 Cu această ocazie Saul a încălcat legământul care-l făcuse cu Domnul prin
intermediul lui Samuel, şi drept urmare a fost părăsit de Iahve.
Tradiţii distincte (I S.13,8-15 şi 15, 1-31) s-au făcut ecoul speculaţilor
diverse ce au provocat această problemă: cum şi de ce unsul Domnului a fost respins?
Profetul intervine în apărarea drepturilor absolute ale lui Iahve, o dată împotriva
poporului şi a regelui. Vedem conturându-se în acest episod conflictul, inerent
instituţiei monarhice, între politica proprie şi interesele lui Iahve.
În legătură cu intrarea lui David la curtea lui Saul, ne găsim de asemena în prezenţa a
două tradiţii:
1. David este chemat ca menestrel (cântăreţ) la curtea lui Saul şi devine
purtătorul de arme al regelui. Ca atare el îl însoţeşte pe rege în războiul contra
filistenilor şi răspunde la provocarea lui Goliat, campionul filistenilor (I S.16, 14-23;
17, 1-11;17,32-53).
2. David este un tânăr păstor, necunoscut lui Saul. El vine să-şi vadă fraţii,
care făceau parte din armata lui Saul, chiar în momentul în care Goliat îi provoca pe
israeliţi (I S.17,12-30; 17,32-53;17,58-18,2).
Cele două tradiţii se melanjează în relatarea luptei singulare, în care victoria
repurtată de David, a fost începutul celebrităţii sale.
O dată respins de Dumnezeu, Saul este stăpânit de un "duh rău" (un fel de
nevroză) şi David devine menestrelul şi ajutorul său în tabără. Succesele repurtate de
David, fac din el un rival în ochii lui Saul; şi acesta din urmă este prins de o dorinţă
acerbă de a-l face să dispară.
Urmărit de Saul, de-a lungul deşertului Iuda, David n-are altă şansă, ca să
scape de urmărire, decât să devină vasal al unui prinţ filistean Achis, al cetăţii Gat,
care îi dă ţinutul |iclag.
Între timp filistenii se deciseră să pornească contra lui Saul, şi-şi masaseră
trupele la Afec. David a ştiut să-şi disimuleze abil faţă de Achis, neparticiparea sa la
lupta contra compatrioţilor săi, neîncrederea celorlalţi şefi filisteni (I S. 29, 3-11).
Bătălia de pe muntele Ghilboa a fost un dezastru pentru Israel. Saul şi fii săi
au fost omorâţi. ( figură tragică, dar nu lispsită de nobleţe- nu era un om rău ci mai
degrabă bolnav).
În ciuda eşecului regalităţii sub Saul şi a înfângerii suferite, se simţea tot mai mult că
regele rămâne singura speranţă de salvare.
Către anul 1010 î.d.H. oamenii lui Iuda i-au dat lui David ungerea regală la Hebron.
Israeliţii din Nord nu l-au urmat. ABNER, generalul lui Saul a adunat în
Transiordania rămăşiţele armatei aflate în derută şi la Mahanaim a proclamat rege pe
Işbaal (ISBOŞET) fiul lui Saul. A izbucnit războiul civil. Abner sfârşi prin a rupe
alianţa cu Isboşet şi se alie lui David. Puţin după aceasta Isboşet a fost asasinat şi
astfel David se află fără competitor la coroană. Deja rege a lui Iuda de aproximativ 7
ani, el a fost (aprox.1000 î.d.H.) consacrat rege al lui Israel la Hebron, şi reuni astfel
sub sceptrul său cele două părţi ale ţării.

Domnia lui David

15
 Sfinţirea de la Hebron a făcut din David regele lui Iuda şi a lui Israel, adică a
unui regat unit. Deşi cele 2 cărţi ale lui Samuel, i-au fost în întregime consacrate, nu
ştim prea mare lucru despre domnia lui. Relatările cuprinse în această a 2-a carte
Samuel n-au alt obiect decât destinul Ierusalimului, devenit sanctuar chivotului Legii,
şi problemele ridicate de succesiunea la tron. Este o istorie de familie. Se pot discerne
totuşi câteva fapte relevante:
A) Războiul de independenţă. Filistenii ignoraseră sau se făcură că-l ignoră
pe regele lui Iuda. Dar când David a fost proclamat rege al lui Iuda şi Israel, ei
deveniră conştienţi de pericol şi reacţionară ca atare. Preluând ofensiva, ei ocupară
Betleemul şi-şi aşezară tabăra în valea Refaim, la Vest de Ierusalim. Retras în
fortăreaţa Adullam, David va organiza rezistenţa. Războiul a fost lung, dar în final
regele reuşi să-i respingă pe invadatori şi să-i urmărească până în propria cetate (Gat).
Puterea filistenilor a fost încă o dată tăiată şi vom vedea mercenari filisteni servind în
garda personală al lui David.
B) A doua întreprindere a lui David a fost absorbţia comunităţii străine care
subzista în interiorul teritoriului naţional. Ceea ce ştim din perioada lui Solomon ne
permite să credem că David a cucerit Meghilo-Tanacu-ul şi Bet-Şeen şi alte oraşe
canaanite. El a obţinut supunereaGabaoniţilor, dându-i acestora pe descendenţii lui
Saul, de care aceştia se plânseră, pe care voiau să se răzbune. Apoi el s-a întors spre
Ierusalim, puternica cetate a Iebuseilor.
Cucerirea Ierusalimului este de o importanţă considerabilă din punct de
vedere istoric. Ea îI dă lui David o reşedinţă situată aproximativ în centrul regatului
său; şi această cetate a fost un fel de proprietate personală, ceea ce îl pune la adăpost
de orice influenţă venită din partea vreunei seminţii. Ierusalimul devine deci reşedinţă
regală şi capitala religioasă a ţării, după ce chivotul Legii a fost adus aici.

Imperiul lui David

Acum că filistenii fuseseră învinşi şi oraşele canaanite ocupate, puterea şi
întinderea regatului lui David viza statele vecine. Amoniţii erau primii ameninţaţi, şi
ei îşi găsesc aliaţi în micile state arameene din Nord. În cursul primei campanii, Ioab
(Hadad-Ezer, fiul lui Rehab-regele din |oba) generalul lui David a împiedicat pe
amoniţi să-şi unească forţele cu cele ale arameenilor din Bet-Rehab, |oba şi Maaka.
Aceştia din urmă bătură în retragere la primul atac, iar amoniţii se repliază în capitala
lor Rabat-Amon. Ioab, care nu era pregătit pentru un asediu al cetăţii, se va reîntoarce
cu armata sa la Ierusalim.
Războiul va reîncepe anul următor. Hadad-Ezer regele |obei, formează o ligă
arameană, care sub conducerea generalului Sobak (SOVAK), invadează
Transiordania. David se pune şi el în fruntea armatei sale şi le administrează o grea
înfrângere acestora la Hebron. Amoniţii erau acum izolaţi. Într-o a treia campanie,
condusă de Ioab, Rabat-Ammonul este asediat şi cucerit. (Raba)
În timpul acestui asediu David a căzut în adulter cu Batşeba şi s-a făcut vinovat de
moartea generalului Urie, soţul Batsebei.

16
 Este foarte dificil de a fixa cronologic alte campanii ale lui David. Edomul a
fost anexat, deschizând astfel lui Israel accesul la golful Aqaba şi controlul
principalelor rute ale caravanelor (drumuri comerciale), Moabul a fost supus;
Damascul de asemenea şi David a încheiat alianţă cu regele din Hamat. Relaţiile
comerciale au fost reînoite cu Hiram I, regele Tirului.
Imperiul Davidic cuprindea toată Palestina, în care, filistenii păstrau o fâşie
îngustă, de-a lungul ţărmului M. Mediterane, în calitate de vasali. Se întindea apoi
dincolo de Iordan peste Edom, Moab, Ammon; în Nord până la Cadeş (Qedeş) pe
Orante, incluzând Damascul şi Aram-|oba şi se termina la frontiera cu regatul prieten
Hamat.

Dificultăţile casnice

Realizarea unităţii naţionale, crearea unei puteri centrale personale, creşterea

considerabilă a posesiunilor private a lui David, introducerea noilor moravuri în viaţa
publică; toate acestea nu puteau să nu intre în conflict cu spiritul de libertate al
seminţiilor (triburilor). Unitatea naţională era de fapt concentrată pe personalitatea
regelui. Şi acesta nu s-a eliberat niciodată realmente de influenţa triburilor din sud,
nici, mai ales, de cea a marilor familii din Hebron.
La acestea se adaugă tensiunile din interiorul familiei regale, care se lărgiră şi
crescură în intensitate în urma căsătoriilor diplomatice. Adulterul comis de David şi
moartea generalului care i-a urmat, a fost începutul unor aspre mustrări şi rele
prevestiri din partea profetului Natan. Violul de care Amnon se face vinovat a fost
răzbunat (de fratele Tamarei) de Abesalom. Câţiva ani mai târziu Abesalom s-a pus
în fruntea unei răzmeriţe care era cât pe ce să-l răstoarne pe David de la putere.
Regele s-a refugiat peste Iordan, iar armata personală a lui David, fidelă şi bine
antrenată a zdrobit armata rebelă. Ioab îl omorâ pe Abesalom, în ciuda ordinelor date
de rege, şi astfel se puse capăt conflictului.
În cursul convorbirilor angajate cu rebelii, David desemnase pe Amasa,
generalul care fusese de partea lui Abesalom, ca propriul său general sef, şi lui îi
conferise misiunea de a reprima o altă revoltă, mai puţin gravă, care izbucnise în
părţile de Nord ale regatului. Ioab îl asasinează pe Amasa, apoi îI reduce la tăcere pe
rebeli (Şeba). David închide ochii la această nouă crimă, şi Ioab rămâne general.

Succesiunea

După moartea lui Abesalom, Adonias devine moştenitorul prezumtiv al

tronului. El este susţinut de reprezentanţii tradiţionali ai Hebronului. Ioab, Abiathar şi
prinţii lui Iuda. Un partid de opoziţie era format, la instigarea lui Natan şi |adoc, noul
preot al Ierusalimului şi din gărzile de corp ale regelui. Aceştia din urmă îl susţineau
pe Solomon, fiul pe care David îl avea cu Batşeba.
Într-o zi Adonias îşi invită prietenii (partizanii) la un banchet la En-Ragel;
ceea ce fusese interpretat de adversari ca un anunţ al unei revolte. Prin intermediul
Batşebei, David îl va desemna pe Solomon ca succesor al său. Acesta din urmă a fost

17
condus cu mare pompă la izvorul Gihon, unde a fost uns şi proclamat rege. Adonias
şi partidul său s-au supus.

Domnia lui Solomon (970-931 aprox.)

Solomon avusese ocazia şă se debaraseze de rivalul său Adonias. La fel se

întâmplă şi cu generalul Ioab (înlocuit cu Benaie) (I R. 2,5) precum şi preotul Abiatar
(înlocuit cu |aroc) (I R.2,24). El va organiza mari sărbători religioase la vechiul
sanctuar din Ghibeon (I R. 3,4), unde a avut un vis profetic în care Dumnezeu îi face
promisiuni deosebite. Ceremonia se va încheia la Ierusalim.

Imperiul lui Solomon

Moartea lui David trezise în unele teritorii cucerite, speranţa redobândirii

independenţei. Prinţul edomit Hadad, care-şi căutase scăparea în Egipt, revine în
Edom şi stabileşte aici un principat independent. Solomon păstra însă controlul
minelor şi a drumurilor comerciale. Printre Arameni se găsi un oarecare Rezon, care
se încoronă la Damasc şi fondă o dinastie care urma să devină mare inamic al lui
Israel. Lăsând la o parte aceste pierderi, totuşi imperiul lui David a fost păstrat
(conservat). Teritoriul israelit propriuzis fusese protejat printr-o serie de fortăreţe
prevăzute cu garnizoane, printre care se găseau şi unităţi a diviziilor de care de luptă
nou create.

Administrarea regatului

Pentru a uşura administraţia internă, Solomon va împărţi regatul în 12

prefecturi, la care se adaugă Iuda, care a primit un regim particular. Aceste districte
nu se confundă cu teritoriile respective ale celor 12 seminţii; ele erau mai degrabă
puse în legătură cu cele 12 luni ale anului, fiecare dintre ele trebuind să furnizeze
casei regale cele necesare pe durata unei luni. (I R.4,7). Corvezile fură de asemenea
repartizate între districte. Armata a fost reorganizată şi modernizată, iar la Ierusalim
se ridicară noi fortificaţii. Cetăţile Haţor, Meghido, Bet Horon şi Gherar
supravegheau drumul tradiţional care lega Siria de Egipt. Baalat şi Tamor, ls S-V de
M. Moartă, păzeau drumul aramei. Zidurile şi vestigiile descoperite la Meghido, dau
o ideea destul de justă despre ceea ce fuseseră marile realizări ale lui Solomon.
Regele nu va apela la puterea sa militară; se va servi doar de diplomaţia sa.
Astfel văzând că Egiptul susţinea pe Hadad (Edom), Solomon a căutat alianţa cu
Egiptul, luând în căsătorie pe fica Faraonului. (Psuzenes II aprox.)
Întreţine relaţii comerciale cu Hiram regele Tirului. Solomon importa cai din
Cilicia pe care-i vindea Egiptului, iar din Egipt cumpăra care de luptă pe care le
vindea Sirienilor. Resursele de minereu de la Araba erau din plin exploatate.
La Eţion Gheber (Golful Aqaba), cu ajutorul regelui Hiram, Solomon şi-a
construit o flotă comercială, şi probabil cu ajutorul acesteia va atinge (străbate)
coastele Arabiei), ceea ce făcuse ca regina din Saba să-i facă o vizită lui Solomon.

18
Tot acest comerţ îi adusese lui Solomon multe bogăţii, care-l făcuseră în ţara pe care
o conducea şi printre prinţii vecini, proverbial.

Marile construcţii

David avusese gândul de a ridica un Templu Domnului. Dar Solomon a fost

acele care va realiza această măreaţă operă. Îi lipseau însă arhitecţii şi meseriaşii;
Hiram va fi acele care îi va oferi specialişti în construcţii. Tot el îi va furniza şi
lemnul necesar, tăiat din pădurile Libanului de muncitorii lui Solomon. Lemnul
(grinzile) erau transportate pe apă, de-a lungul coastei până la râul Yarkon, nu departe
de locul unde se găseşte acum Tel Avivul.
Fundaţiile Templului începură în 969, iar 7 ani mai târziu se termină templul.
La Sud de locul sfânt, regele îşi înălţă propriul palat, care cuprindea "Galeria Pădurii
din Liban", sala tronului, şi un apartament particular pentru fiica faraonului.
Aceste mari construcţii dădură domniei lui Solomon o splendoare
necunoscută până atunci în Israel; dar toate acestea apăsaseră greu asupra poporului şi
vor sfârşi rău asupra stabilităţii şi duratei regatului.

Reversul medaliei

Zelul constructor al lui Solomon şi dragostea sa pentru fast sfârşiră prin a

apăsa greu poporul. Regele însuşi a fost obligat să cedeze o parte din teritoriul său
regelui Hiram, drept plată pentru ajutorul acordat. Pentru un rege al poporului ales, el
era prea angajat în treburile acestei lumi. Înţelepciunea sa atât de mult vânturată era,
mai degrabă una profană, şi sentimentele sale religioase nu aveau profunzimea celor
ale lui David. Profeţii populari, care-l aclamaseră la început, se întoarseră acum
împotriva lui. (A fost condamnat de exemplu de profetul Ahia din Şilo (I R. 11,29).
În ceea ce priveşte politica internă, Solomon n-a progresat în unificarea
regatului. Din contră, favoritismul arătat lui Iuda, căruia i-a acordat un regim
administrativ special, va accentua tensiunea care exista deja între acest trib şi celelalte
şi va semăna grăunţele schismei, care va izbucni curând.
Nu este surprinzător deci că o revoltă va izbucni în timpul său şi nici că
promotorul ei aparţinea casei lui Efraim, fiind susţinut şi îndemnat la revoltă de către
un profet (I R.11,30-31). Acest rebel era Ieroboam, efraimit, şi care fusese însărcinat
de Solomon ca supraveghetor peste toţi oamenii de corvoadă din casa lui Iosif.
Profetul care l-a susţinut a fost Ahia. Dar mişcarea de revoltă a fost prematură.
Obligat să fugă Ieroboam va găsi refugiu în Egipt, lângă faraonul Seşonq, fondatorul
celei de a 22 dinasti. Primirea rebelului era de rău augur pentru regatul lui Israel.
Solomon a murit către anul 931.

Împărţirea regatului

1. Schisma (I R.12; II Cr.10)

19
 Fiul lui Solomon, Roboam a fost acceptat imediat ca rege de tribul lui Iuda.
Dar era necesar ca acest lucru să se întâmple şi din partea celorlalte triburi ale lui
Israel. Se ţinea însă la noţiunea primară de regalitate: regele, ales de Domnul, este
recunoscut de supuşii săi cu care încheie o înţelegere. Roboam se duce deci la
Sichem, locul de întâlnire a seminţiilor din Nord. Aceştia n-au nimic de obiectat la
faptul că Roboam a preluat conducerea (s-a urcat pe tron) însă îi cer acestuia să
uşureze taxele şi corvezile puse peste ei de tatăl său. Aroganţa intransigentă a lui
Roboam provoacă o ruptură în rândul vorbitorilor şi situaţia se deteriorează când
regele dădu cuvântul lui Adoram, şeful corvezilor detestate. Adoram a fost lapidat iar
regele a fugit la Ierusalim. Cu armata sa bine organizată Roboam ar fi putut înfrânge
revolta, dar profetul Şemaia îl opri de a începe un război civil. Schisma (ruptura) era
un fapt împlinit.
Acest termen de schismă nu este cu totul exact. Desprinderea în dubla
monarhie nu era decât o întoarcere la situaţia existentă de la cucerirea Canaanului.
Este mai ales vorba de o unire, de altfel incompletă şi instabilă, realizată sub David şi
Solomon, care trebuie considerată ca o excepţie în istoria poporului ales. De fapt,
această împărţire va provoca şi o schismă religioasă, şi aceasta era ceva mult mai
grav.
Ierusalimul, cu Templul său care adăpostea Chivotul Legii, devenise capitala
religioasă, ceea ce asigura de fapt unitatea politică. Ieroboam, devenit rege al lui
Israel, trebuia să înţeleagă că cultul săvârşit în Templu, nu încetează a aminti de
legământul veşnic încheiat între Domnul şi David. El stabileşte deci două sanctuare
oficiale, dotate amândouă, cu o preoţie şi un cult organizat, la cele două extremităţi
ale regatului: la Betel şi la Dan. Betel fusese un loc sfânt din vremea patriarhilor, iar
un sanctuar se găsea la Dan în perioada judecătorilor.
Viţeii de aur, plasaţi în cele două locuri sfinte - I R.12,28 nu erau idoli.
Studiile făcute pe imnografia semitică arată că ei erau (înţeleşi, concepuţi) ca un fel
de piedestal pe care se odihneau picioarele nevăzute ale lui Iahve, ca şi în cazul
heruvimilor din Templul de la Ierusalim. Este un lucru cert că Ieroboam nu avea de
gând să schimbe ceea ce era de fapt esenţa iahvismului. Dar taurul (viţelul) evoca un
cult al fertilităţii şi reprezentarea putea să fie un pericol. O breşă totuşi se deschidea
prin care puteau pătrunde practicile religioase din Canaan.
Schisma religioasă provocată de Ieroboam a fost păcatul său capital şi în
acelaşi timp "păcatul originar" al lui Israel. (R. De Vaux, Le livres des Rois, Paris,
1958, p.14)
Istoria celor 2 monarhii este povestită de cartea Regilor, începând cu capit.
12 al primei cărţi. Cea a regatului lui Iuda se găseşte de asemenea în cap. 10 şi ale
cărţii II Cronici.
În cartea Regilor, prezentarea este sincronizată: domnia unui rege al lui Israel
este datată în raport cu domnia unui rege contemporan al lui Iuda şi invers. (Apar şi
unele confuzii).

Regatul lui Israel

20
 O caracteristică a monarhiei în Israel a fost lipsa sa de stabilitate. Nici o
familie regală nu va rămâne lung timp la putere şi adeseori schimbarea domniei era
rezultatul unei insurecţii militare.

1. Dinastia lui Ieroboam I

Ieroboam I (931-910) (I R.12,20-14,20; 2 Cron.13)

Triburile din Nord adunate la Sichem îl proclamă rege pe Ieroboam, reîntors
din Egipt, unde îşi căutase refugiu. Noul suveran îşi stabilise capitala la Tirţa ( N-E
de Sichem). Ca să contracareze influenţa unificatoare a Ierusalimului el face din Betel
şi Dan sanctuare naţionale şi va organiza un cult şi o preoţie distincte de cele din
Iuda. |ara cuprindea, în principiu, cele 10 triburi din Nord; de fapt Beniamin se găsea
împărţită între cele 2 regate. N-am şti aproape numic de domnia lui Ieroboam dacă n-
ar fi fost continuele fricţiuni între el şi Roboam (Iuda) şi că succesorul acestuia îl va
învinge într-o bătălie aproape de Betel.
Nadab (910-909) (I R.15,25-32) fiul lui Ieroboam, a fost victima unei
conspiraţii. Astfel sfârşi prima dinastie.

2. Dinastia lui Baeşa

Baeşa (909-886) (I R.15,33-16,7)

Conspiraţia care făcuse să dispară Nadab, avea în frunte pe un om oarecare
Baeşa, care devine rege, şi pentru a elimina rivalii posibili va extermina întreaga
familie a lui Ieroboam. A fost un conducător energic, care va respinge pe Asa, regele
lui Iuda, departe de frontierele sale şi va fortifica Rama, oraş situat la câţiva km.
Nord de Ierusalim. Asa cere ajutorul lui Benhadad I regele Damascului, care va ataca
Israelul în Nord şi cucereşte o parte a teritoriului; aceasta va duce la căderea dinastiei
Baeşa.

Elah (886-885) (I R.16,8-14) fiul lui Baeşa va domni 2 ani. El a fost asasinat
de un ofiţer, comandant de care, Zimri.

Zimri (885) (I R. 16, 15-22) Moartea lui Elah va inaugura o perioadă de

anarhie. Zimri va omorâ pe toţi membrii familiei Baeşa. Dar armata n-a acceptat
lovitura de stat. Generalul şef, Omri va fi proclamat rege şi-l va asedia pe Zimri în
Tirţa. Zimri va da foc palatului şi va muri şi el în incendiu. Dar Omri avea un alt
competitor, Tibni, şi astfel izbucni războil civil care va dura 4 ani. În final Omri va
triumfa.

3. Dinastia lui OMRI

(885-874)(IR16,23-28)

După 4 ani de lupte cu Tibni, Omri începe să repare pagubele cauzate de

războiul civil. El va muta capitala de la Tirsa la Samaria, unde va rămâne până la
21
căderea regatului. Această schimbare a fost tot aşa de semnificativă pt. Israel ca şi
alegera Ierusalimului pentru Iuda. Omri a fost privit de Asirieni ca adevăratul
fondator al regatului de Nord ( deşi Biblia nu zice mare lucru despre acest subiect).
Domnia sa a fost un succes (cu excepţia pierderii unei fâşi de pământ în favoarea
Damascului). Pune capăt conflictului cu Iuda (Ara) şi va ajunge să restabilească
hegemonia lui Israel asupra Moabului. Va încheia o alianţă comercială cu fenicienii,
iar fiul său Ahab va lua în căsătorie pe Izabela fiica regelui Etbaal al Tirului.
Un factor politic important al acestei perioade este renaşterea puterii asiriene
sub Asurnasirpal II (883-859).

AHAB (874-853) (I R.16,29-22,40) a avut o domnie strălucitoare. Alianţa sa

cu Tirul se va dovedi avantajoasă (benefică). Bogăţia regelui în această epocă este
demonstrată de marile construcţii pe care le regăsim la Samaria, la Meghido şi la
Ierihon. Armata a fost reorganizată şi o puternică divizie de care de luptă a fost
aşezată la Meghido. Din nefericire, prosperitatea materială a fost însoţită de o
decadenţă religioasă. Regina Izabela, care era fanatic ataşată cultului (religiei)
fenician, a avut o influenţă dezastruasă din acest punct de vedere. Cultul lui Baal a
fost introdus în Samaria, iar credincioşii lui Iahve au fost persecutaţi. Reacţia iahvistă
a avut ca principal reprezentant pe Ilie (Tesla Peleadului).
O înţelegere a fost încheiată între Ahab şi Iosofat (Iuda) şi parafată prin
căsătoria dintre Atalia, fiica sau sora lui Ahab cu fiul lui Iosofat, Ioram. Alianţa lui
Israel cu Fenicia lovea în interesele comerciale ale Aramenilor. De asemenea regele
Damascului Benhodad II, voia să distrugă puterea mereu crescută a rivalului său. El
invadează Israelul şi asediază Smirna, dar a fost respins (cu grele pierderi). Anul
următor face o nouă încercare, dar de data aceasta dezastrul a fost complet. Benhodad
şi armata sa au fost înfrânţi la Aftec, la Est de lacul Ghenizaret. Regele a fost făcut
prizonier şi Ahab încheie un tratat cu el. Acest acord era dictat de un pericol comun:
expansiunea asiriană sub Salmanasar III. O ligă antiasiriană se va forma (11 regi), la
care Ahab va aduce o importantă contribuţie: 2000 care de luptă şi 10.000 oşteni.
Salmanasar este înfrânt în 853 la Qarqar pe Orante. Odată pericolul trecut liga s-a
destrămat. Benhodad denunţă tratatul încheiat la Aftec şi Ahab îi declară război. Cu
Iosafat (Iuda) el va conduce o armată până la oraşul de frontieră Ramot-Galaad, dar a
fost rănit mortal într-o confruntare. Cu toate acestea domnia lui Ahab fusese una
plină de succes.

Ohazia (853-852) (I R.22, 51- IIR.1,18) Succesorul lui Ahab a fost fiul său
Ohazia, care n-a domnit decât un an. În timpul domniei sale, Mesa regele Moabului
s-a revoltat contra Israelului. (Ilie şi-a desfăşurat activitatea sub Ahab şi Ohazia).

Ioram (852-841) ( 2 R 3,1-10,17)

Ohazia a avut ca succesor pe fratele său Ioram. Acesta atacă Moabul prin
Sud, cu ajutorul regelui din Iuda - un alt Ioram -şi al regelui Edomului. Expediţia a
fost la început victorioasă, dar în cele din urmă eşuă în faţa capitalei Oir-Heres. (Iuda
pierde Libna în favoarea filistenilor).

22
 La Damasc Benhodad II fusese asasinat de Hazael care preia puterea. Ioram
va profita de confuzia provocată de lovitura de stat, pentru a cuceri Ramot-Galaad.
Astfel războiul izbucni şi într-una din lupte Ioram a fost rănit. El se refugiază la Izreel
unde verişorul său Ohazia din Iuda îl vizitează. Acesta a fost momentul pe care l-a
ales Elisei pentru a provoca căderea dinastiei Omri. Comandantul şef al armatei
israelitene la Ramot-Galaad era un oarecare Iehu. El a primit ungerea regală din
mâinile unui ucenic de-al lui Elisei şi fu proclamat rege de armată. Imediat el plecă la
Izreel unde îl omoară pe Ioram, care ieşise în întâmpinarea lui. Ohozia a luat-o la
fugă, dar fusese ajuns din urmă şi rănit la Ibleam; a murit la Meghido. Iehu va intra în
Izreel şi face să fie aruncată pe fereastră regina-mamă Izabela. Generalul părea
cuprins de o nebunie sângeroasă. El a masacrat pe toată lumea din preajma fostului
rege. Aşa, mulţi funcţionari iudei care se găseau la Izreel, întreaga familie a lui Omri,
profeţii şi fidelii zeului Baal, toţi au fost ucişi, templul lui Baal din Samaria a fost
distrus. Astfel Iehu a exterminat dinastia Omri şi a distrus religia lui Baal, care fusese
punctul detestabil al ei.

4. Dinastia IEHU

Iehu (841-814) (2R.10,28-36) figurează pe stela neagră a lui Salmanasar III,

care datează din 814. Ştim, prin aceasta, că el încă era rege la acea dată. Când în 841,
Damascul a fost atacat de regele Asiriei, Iehu va inaugura o politică nouă: nu numai
că nu va sări în ajutorul lui Hazael (D), ci va trimite un tribut invadatorilor.
Salmanasan III, revine în 839, dar nu învinge rezistenţa Damascului. Alte probleme îl
cheamă din capitala Damascului. Hazael se va întoarce contra Israelului, şi va cuceri
Transiordania până la Arnon. Fenicia şi Iuda rupseseră alianţa cu Iehu. La moartea lui
Iehu regatul lui Israel pierduse 2/3 din teritoriul său.

Ioahaz (814-798) (2R.13, 1-9) fiul lui Iehu, avusese ca şi tatăl său probleme
cu Hazael. Profetul Elisei a rămas fidel dinastiei iar influenţa sa la curte era fosrte
mare. El a prevăzut dificultăţile prin care va trece Izraelul, dar încurajează pe rege şi
poporul. Spre 802 Adadnirari III face o expediţie în Siria. Damascul a fost devastat
iar Israelul constrâns să plătească tribut. Dar Asirienii se retrăseseră pentru a face faţă
dificultăţilor din Estul Egiptului.

Ioaş (798-783) ( 2 R.13, 10-13) Damascul slăbise datorită invaziei asiriene.

Ioaş, fiul lui Ivahuz va duce trei bătăli cu armata arameeană şi în final va repurta
victoria, ceea ce îi va permite să recupereze teritoriul pierdut. Sub domnia sa, Israelul
va regăsi puţin câte puţin vechea sa prosperitate, iar Iuda va cunoaşte şi el o
aproximativă renaştere. Ioaş a avut o bătălie cu Amasia regele lui Iuda, învingându-l
şi urmărindu-l până la Ierusalim. Sub domnia lui Ioahaz şi Ioaş, Elisei şi-a împlinit
misiunea sa.

Ieroboam II (783-743) (2R.14,23-29) Lunga domnie a acestui rege dădu

lui Israel iluzia unei întoarceri a zilelor glorioase a lui Solomon. Biblia nu povesteşte
nimic. Este cert că grandoarea lui Israel a fost acum la apogeu. Construcţiilor făcute
23
la Samaria şi Meghido, precum şi cărţile Amos şi Osea ilustrează foarte bine această
prosperitate. Teritoriul ţării era integral eliberat de orice influenţă străină, iar Iuda
devine un aliat, dacă nu un stat tributar. În cele 2 regate, industria şi comerţul erau
înfloritoare. Pentru prima dată apare problema socială. Bogăţia era concentrată în
mâinile unei minorităţi, iar marea masă a populaţiei trăia în mizerie.

Zaharia (743) (2R.15,8-12) Domnia lui Ieroboam II a fost urmată de o

perioadă de anarhie. Fiul său Zaharia n-a rămas pe tron decât 6 luni, fiind asasinat de
Şalum. Astfel se sfârşi dinastia lui Iehu.

Şalum (743) (2R.15,13-16) nu va domni decât o lună. Rivalul său

Menahem din Tirţa (Tirsa) - un reprezentant al partidului pro-asirian - s-a debarasat
de Şalum şi a preluat puterea.

5. Dinastia Menahem

Menahem (743-738) (2R15,17-22) s-a supus lui Ţiglat-Falasar III, vărsându-i

acestuia un tribut pentru a fi recunoscut rege. Istoria este dominată acum de
renaşterea asiriană. Tiglat-Falasar III (745-727) poate fi considerat ca adevăratul
fondator al regatului asirian. Numit în Biblie Ful (Pul). Oseea: domnia lui Menahem
este marcată de lupta între partidul pro-asirian şi partidul pro-egiptean.

Pecahie (738-737) (2R.15,23-26) fiul lui Menahen, a fost omorât de Pechah.

Pechah (737-732) (2R15,27-31) a fost fiul generalului lui Pecahie, Remalia.

Adversar al Asiriei, prima sa acţiune a fost aceea de a se alia cu Damascul, a cărui
rege Raţin a căutat să formeze alianţă anti-asiriană. Aceşti 2 regi încercară, fără
succes să-l antreneze şi pe Iotam (Iuda) în această direcţie. Nereuşind să atragă şi pe
Iotam, Raţin şi Pechah atacară Iuda. Intenţia lor era de a răsturna de la putere dinastia
dominatoare şi de a pune pe tron un arameean, pe care Isaia îl numeşte "fiul lui
Tabel". Lui Iotam îi urmează Ahaz. El va fi atacat de coaliţia siro-efraimită. Între
timp celor din Nord li se adaugă: Tirul, Sidonul, Gaza, filistenii, Edom şi regina
arabilor. Ahaz a fost biruit şi asediat în Ierusalim. Face apel la |iglat-Falasar în 734.
Acesta se porneşte contra acestei ligi al cărei inima era Aram şi Israel. |iglat-Falasar
tinde să izoleze cele 2 puteri de aliaţii lor. Învinge pe Filisteni, cucereşte Gaza, al
cărui rege Ilanun fuge în Egipt, apoi se întoarce contra Israelului devastând Galileea
şi Galaad şi-i ia în robie, deportându-i pe pe locuitorii lor. În 733 a fost rândul lui
Raţin de a fi atacat. Regele Damascului rezistă, dar în final oraşul va cădea. Raţin a
fost executat iar locuitorii deportaţi Israelul ar fi suferit şi el o distrugere totală dacă
partidul pro-asirian nu l-ar fi răsturnat pe Pecah şi l-ar fi pus pe tron pe Osea.

Osea (732-724) (2R17,1-4)

Regatul lui Israel era redus la un singur oraş: Samaria. Restul teritoriului
fusese împărţit în trei provincii asiriene: Meghido, Dan şi Galaad. Ţiglat-Falasar a
murit în 727. Când fiul său Salmanasar V (727-722), pe atunci guvernator al Feniciei,
24
pleacă să-şi ocupe tronul (Ninive), partidul anti-asirian (Israel) crede că e momentul
să-i ia viaţa. Dar Salmanasar V a fost recunoscut ca suveran de întreg imperiul, în
afara cetăţilor feniciene. Atunci Salmanasar va asedia Tirul, fără însă a-l putea cuceri.
Ştim că în timpul acestui asediu Osea regele lui Israel îi plătea tribut anual. Din
umbră el conspira cu Egiptul. Regele Asiriei află. În 724 asediază Samaria. Oraşul va
rezista aproape 3 ani. În 722 Sargon II (722-705) îi succede lui Salmanasar V.
Samaria va cădea în mâinile lui Sargon. Populaţia oraşului va fi deportată, gradual,
începând cu clasele conducătoare. După o inscripţie circa 27.290 persoane au fost
deportate în Mesopotamia de Sus; ele îşi vor pierde identitatea. În locul lor vor fi
aduşi coloni de origine diversă şi această politică se va continua şi de succesorii lui
Sargon. Noii locuitori vor aduce cu ei şi propriile religii, acceptând totuşi pe Iahve ca
divinitate locală. Israeliţii rămaşi s-au pierdut în mijlocul acestui sincretism păgân.

Regatul lui Iuda

Regatul lui Iuda oferă un contrast faţă de cel al lui Israel în sensul că
succesiunea divină n-a fost niciodată contestată. Chiar dacă unii regi din Iuda
fuseseră omorâţi, ei au omorât ca succesori moştenitorii lor legitimi. Nu s-a pus
niciodată problema introducerii altei dinastii.

Roboam (931-913) (1R.14,21-31; 2Cr.10-12)

La moartea lui Solomon, fiul său Roboam a fost recunoscut ca rege al lui
Iuda; dar nu şi de Israel, şi datorită greşelii sale va precipita schisma. Cam în această
perioadă expansiunea egipteană se orienta spre Palestina |ara Sfântă. Faraonul Seşinq
(ŞIŞAL), care acordase azil lui Ieroboam invadează Iuda. Roboam fusese obligat să-i
dea vistieriile Ierusalimului. Se pare că expediţia egipteană a traversat întreaga ţară.
Egiptenii nu păstrează hegemonia lor asupre Palestinei. Roboam a putut să-şi
construiască o linie de cetăţi de-a lungul frontierelor. Domnia sa, cu excepţia invaziei
egiptene de la început, se pare că a fost una prosperă. Dar conduita sa religioasă este
condamnată de Biblie.

Abia (913-911) (1R.15,1-8; 2Cr.13)

Sub domnia lui Abia, fiul lui Roboam, neînţelegerea existentă între cele 2
regate a lui Iuda şi Israel va degenera în ostilitate declarată. Abia va câştiga o bătălie
cu Ieroboam I, laTemaraim, aproape de Betel, ceea ce îi va permite să-şi intindă
dominaţia peste tot teritoriul lui Veniamin. Atitudinea Bibliei faţă de el nu este prea
favorabilă, din cauza atitudinii sale puţin evlavioase (religioase).
Asa (911 - 870) v.(1R 15, 9-24; 2Cr. 14-16)
In timpul lui Asa, Iuda a pierdut toate teritoriile ca fuseseră cucerite sub
Abia, în favoarea Israelului.
Va face faţă unei invazii nomade ce va veni din Neghev. Când Baeşa (909-
886) a luat şi apoi a întărit (fortificat) Rama, la aprox. 10 km N. de Ierusalim, Asa a
făcut apel la Benhadad I al Damascului, şi va rupe alianţa pe care o încheiase cu
Baeşa. Baeşa va fi obligat să capituleze şi Asa a împresurat şi luat Rama şi apoi a
fortificat Gheba şi Miţpa.
25
 Această apelare la străini a fost o gravă eroare. Biblia laudă pe Asa pentru
atitudinea sa religioasă, cu toate că el n-a putut face să dispară ''locurile înalte''. Asa
va cădea bolnav spre sfârşitul domniei sale.

Iosafat (870 - 848) v. (I R 22, 41-51; 2Cr. 17-20)

Iosafat devine coregent în timpul bolii fratelui său Asa. După moartea
acestuia, a avut relaţii amicale cu Ahab, regele Israelului, şi fiul său Ioram va lua în
căsătorie pe fica (sau sora) lui Ahab.
- nu va suprima nici el ''locurile înalte''
- după I R. domnia lui Iosafat nu a fost una prea fericită
- expediţia contra Ramot-Galaad-ului, unde Ahab a fost omorât
- se pare că a luat parte la liga contra Asirienilor, (r. Meşa Moab) (Ioaram,
fiul său) pierzând flota - distrusă.
- după II Cr. domnia lui Iosafat a fost una prosperă. II Cr. îl prezintă victorios
împotriva invaziei amoniţilor susţinuţi de Moab şi Edom. În interior el va organiza
regatul din punct de vedere militar şi va crea o administraţie judiciară. El va stabili o
comisie compusă din ofiţeri şi leviţi pentru a instrui poporul în legătură cu Torah.
Cele 2 relatări se pot împăca astfel: atunci când a întreprins ceva cu regatul său a avut
insucces, când a acţioanat el însuşi, personal, a avut mai mult noroc. Marea sa
greşeală a fost aceea de a introduce o prinţesă din dinastia Omri în familia lui David.
Ea trebuie să fi avut grave consecinţe în toate domeniile: dinastice, religioase şi
politice.

Ioram (848 - 841) v. (2R 8, 16-24; 2Cr. 21)

Ştim că fiul lui Iosafat, Ioram, se căsătorise cu Atalia. Acest rege a fost anti-
yahvist şi va autoriza cultul lui Baal. A luat parte alaturi de Ioram regele Israelului
(fiul lui Ahab) la o expediţie, nu prea fericită, contra lui Meşa regele Moabului.
Consecinţa acestei înfrângeri - Edomul îşi va recuceri independenţa şi Libna va fi
pierdută în favoarea filistenilor.

Ohozia - fiul lui Ioram - (841) v. (2R. 8,25 - 9,29; 2Cr.22, 1-9)
Acest rege se alătură lui Ioram al Israelului într-o expediţie contra Ramon-
Galaadului şi a fost omorât din ordinul lui Iehu. Biblia îi reproşează conduita sa puţin
religioasă.

Atalia (841-835)
La moartea lui Ohozia, mama sa Atalia a preluat puterea. Ceea ce a autorizat-
o a fost pozitia sa oficială de ghehirah sau ''marea Doamnă'' titlu dat primei soţii sau
mamei regelui. Ucide întreaga familie regală - măsură necesară în ochii ei dacă voia
să se menţină la tron. Din fericire pentru Iuda, sora lui Ohozia, care era soţia marelui
preot Iehoiada, a putut să-l ascundă pe nepoţelul ei Ioaş, care va scăpa astfel
masacrului.
Domnia Ataliei a fost una dezastroasă pentru religia lui Iahve. Credincioşii
lui Baal care fuseseră proscrişi de Iehu (841 -814), găsiră refugiu la curtea reginei lui
26
Iuda, şi Baal a avut templul său la Ierusalim precum şi preotul său, pe un anume
Matan.
Marele preot Iehoiada, a putut - după ce Ioaş a crescut - să organizeze
revolta. Îşi va asigura complicitatea gărzii de la Templu şi celei a palatului regal, şi
într-o zi de sabat, atunci când 3 preoţi ai gărzii erau de serviciu în templu, el a primit
cuvântul lor de fidelitate şi le-a încredinţat pe tânărul descendent al lui David, atunci
în vârstă de 7 ani. Copilul a fost imediat aclamat ca rege. Atrasă de zgomot, Atalia va
veni şi va intra în Templu. Au scos-o afară şi au omorât-o.

Ioaş (835 - 796) v. (2R. 12; 2Cr. 24)

În timpul minoratului său, Ioaş va rămâne sub ascultarea lui Iehoiada, care
face din el un sincer iahvist. Va restaura cultul şi va repara Templul. Hozael al
Damascului (842-806) nu înceta pe atunci a ataca des Israelul; se arată şi în Iuda şi
Ioaş fu constrâns să-i plătească tribut. Se pare că de aceea Ioaş a căzut victimă unui
complot de palat. Biblia îl elogiază, dar notează că nici el n-a suprimat ''locurile
înalte''.

Amasias (796 -781) v. (2R.14, 1-22; 2Cr.25)

În timpul domniei acestui rege, Damascul slăbise din cauza Asirienilor.
Amasias va răzbuna pe tatăl său Ioaş. Va ataca pe Edomiţi şi va lua cu asalt cetatea
Sela (Petra). Va reconstrui Elatul în Golful Akaba. Îmbătat de succes, va provoca la
luptă pe Ioaş (789-783) al Ierusalimului. Batalia va avea loc la Bet-Semes, şi a fost
dezastroasă pentru armata iudee. Ioaş îi va urmări pe iudei şi va lua Ierusalimul de
unde Amasias va fi nevoit să fugă. Va căuta scăpare în cetatea Lachiş, dar va fi
omorât. Ca şi tatăl său (Ioaş) va fi lăudat pentru comportamentul său religios, cu
această restricţie că a lăsat ''locurile înalte''.

Ozia sau Azaria (781-740) fiul lui Amasias v. (2R15, 1-6; 2Cr. 26)
Contemporan al regelui Ieroboam II al Israelului, domnia lui Ozia va
coincide cu o perioadă de stabilitate, în care cele două regate, profitând de slăbirea
Damascului şi de eclipsa de putere asiriană vor putea să-şi dezvolte comerţul, ceea ce
va duce la prosperitate materială. Ozia va exploata succesul obţinut de tatăl său
contra Edomiţilor. El va reconstrui Elatul (cf. 2Cr.26) O expediţie fericită contra
arabilor îi va crea trecerea spre Sinai. Va repurta succese şi asupra Filistenilor şi
Amoniţilor. În interior va fortifica Ierusalimul va reorganiza armata şi va dezvolta
agricultura. Spre sfârşitul domniei va fi atins de lepră şi va abandona conducerea ţării
în favoarea fiului său Ioatam. După 2Cr. această boală fusese pedeapsa pentru
mândria pe care el o manifestase uzurpând anumite anumite prerogative sacerdotale.
E aici probabil o aluzie la o tensiune latentă între sacerdoţiu şi monarhie, tensiune
care ar fi apărut (crescut) în timpul preotului Iehoiada.

Ioatam (740-736) v.(2R.15, 32-38; 2Cr.27)

Se ştie puţin despre această scurtă domnie. Ioatam a continuat politica tatălui
său. Asistă la începutul războiului siro-efraimit.

Ahaz (736-716) v. (2R16; 2Cr.28)

27
 Iotam fusese, fără succes, invitat a se alătura ligii care se formase contra
Asiriei de Pecah al Israelului şi Raţon al Damascului. Cei doi aliaţi declarară război
lui Iuda, sperând ca în caz de victorie să răstoarne dinastia şi să pună pe tron un om
de al lor, un oarecare ''fiu al lui Tabel''. Aceasta era situaţia când Ahaz va moşteni
tronul tatălui său.
Între timp, mai multe state se aliaseră la ligă şi acestea au acţionat şi ele
contra regatului Iuda: Edom va lua posesiunea portului Elat, Amoniţii nu mai plătesc
tributul impus de Ioatam, Filistenii atacă oraşele din Şefela, iar siro-efraimiţii
invadaseră ţara. Ahaz se porni împotriva lor, dar fu înfrânt. Se va reîntoarce în
Ierusalim, unde va fi asediat. Profetul Isaia va încerca să-l lămurească să aibă toată
încrederea în Iahve; totul va fi bine dacă el va face aceasta. În acest context se
plasează profeţia despre Emanuel. Dar Ahaz nu va asculta de Isaia, şi întorcându-se
spre Asiria, el va despuia Templul de tezaurul său, pentru a trimite bogăţii cât mai
multe lui |eglat-Falasar III. In 734 regele Asiriei va conduce el însuşi o expediţie
contra acestei coaliţii şi în 732 în oraşul Damasc, căzut în mâinile sale, el va organiza
o mare adunare la curtea sa, unde va primi omagiul şi tributul vasalilor săi.
Isaia insistase, în sfatul său, pentru o strictă neutralitate, dar Ahaz preferase a
se supune hegemoniei Asiriei. La prima vedere se pare că regele avusese dreptate.
Lucrul era inevitabil, şi d.p.d.v. politic era bine să observi exigenţele Asirienilor. Dar
nu demersul lui Ahaz provocase acţiunea lui |iglat-Falasar contra coaliţiei. Situat
departe de marile drumuri comerciale ce legau Siria de Egipt, regatul lui Iuda nu-i
interesa pe Asirieni. O strictă neutralitate din partea lui Iuda, ar fi mulţumit pe regele
Asiriei, şi aceasta ar fi salvat independenţa naţională şi religioasă a ţării. Luând
iniţiative Ahaz se declarase el însuşi vasal al Asiriei. Ahaz provocase intervenţia
acestei naţiuni în regatul său şi aceasta nu va rămâne fără consecinţe regretabile de
ordin politic şi religios. Intr-adevăr, vasalitatea implica o supunere absolută: orice
gest de independenţă ar apărea ca un act de rebeliune. În domeniul religios, calea era
deschisă înfluenţelor străine. Astfel însuşi Ahaz, care se afla la Damasc în 732, va
trimite la Ierusalim planul unui altar, pe care-l văzuse în acest oraş, poruncind să se
construiască imediat unul asemănător. La reîntoarcere, el va prezida inaugurarea şi
instalarea lui în locul altarului de bronz pe care Solomon îl făcuse la intrarea
Templului. Această schimbare, ca şi altele de altfel, era inspirată pe de o parte de
cultul asirian iar pe de alta de cultul care se celebra la Damasc. Toate acestea nu
puteau rămâne fără consecinţe în ceea ce priveşte cultul lui Iahve.
Ahaz a fost martorul distrugerii Israelului (721). Isaia insistă pe lângă Ahaz
de a se alătura unei noi ligi (coaliţii) anti-asiriene, care va fi, de fapt, uşor spartă
(înfrântă) de Sargon II în 720. Pericolul asirian devenea din ce în ce mai presant.
Provincia asiriană a Samariei se găsea la frontiera de N. a regatului lui Iuda, iar
provinciile Gaza şi Ascalon erau limitrofe la V. Regatul lui Iuda era într-adevăr într-o
situaţie nu prea de invidiat: vasal al Asiriei, suferind influenţe străine care slăbesc
sentimentul naţional, iar religia iahvistă va suferi influenţe religioase sincretiste.
Biblia condamnă fără menajament conduita religioasă a lui Ahaz.

Iezechia (716-687) v. (2R.18-20; 2Cr.29-32)

A fost marea glorie a fiului lui Ahaz de a restaura iahvismul pur. Această
reînoire trebuie să fie atribuită activităţii personale a tânărului şi energicului monarh,
28
dar de asemenea, într-o mare măsură şi ajutorului pe care l-au adus profeţii Miheia
(care şi-a desfăşurat activitatea în timpul domniei sale) şi Isaia (a cărui misiune
contracarată din timpul lui Ahaz, a putut să se desfăşoare în voie sub Iezechia).
D.p.d.v. politic reforma religioasă era într-adevăr problema primordială. Ea
trebuia să vizeze în principal extirparea practicilor idolatre şi restabilirea adevăratului
cult (iahvist pur) - ceea ce presupunea purificarea Templului şi centralizarea cultului,
aceasta implicând suprimarea ''locurilor înalte''.
Rolul jucat de profeţi în acest gen de reforme nu apare prea clar. Ei se pare că
n-au fost interesaţi în mod particular de aspectul cultural. Ei cereau mai degrabă o
reformă interioară, spirituală (Is.58). Dar această predică trebuia să ajute o reformă ce
trebuia să-l repună pe Domnul (Iahve) la locul cuvenit în cadrul cultului de la
Ierusalim. Ieremia (26, 18-19) atestă că predica lui Miheia a fost eficace.
Reforma religioasă va fi însoţită de o restauraţie naţională. Iuda se pare că
fusese lăsat în pace de Asirieni, prin 701. Expediţia din 711 nu-l viza pe Iezechia,
care rămâne neutru. În plus, în această perioadă, Sargon II (705-681) avea destule
probleme în Est pentru a se mai ocupa şi de Iuda. Regatul cunoaşte o oarecare
prosperitate. În această perioadă s-a săpat marele canal care trebuia să aducă apa de la
Ghilun până la Silva; din cauza unui asediu lucrările n-au putut fi duse la bun sfârşit.
În 703 Merodak-Baladân, care cucerise Babilonul şi se instalase aici, cu titlul
de rege, trimite un ambasador la Iezechia, pe când acesta era bolnav. Indiscutabil
scopul acestei misiuni diplomatice era de a crea în V. o diversiune, care să-i permită
să-şi consolideze propria poziţie. Sanherib va devasta totul în jurul Babilon. În timpul
acestei campanii Fenicia s-a răsculat, la fel şi Edomul şi Moabul; toate acestea şi
datorită încurajării venite din partea Egiptului. În 701 Sanherib va pleca spre Siria în
fruntea unei armate. Avem 2 versiuni diferite asupra acestei campanii:
1. După relatarea din documentele asiriene prezenţa lui Sanherib (a fost
reclamată) în Palestina s-a datorat unei revolte care a isbucnit în această ţară. Şefii
revoltei sunt regele Sidonului, regele Ascalonului, locuitorii Ecronului şi Iezechia
regele lui Iuda. Regele Asiriei va acţiona în mai multe etape; va ataca succesiv
oraşele feniciene Sidon şi Akka, apoi Asclonul, Ecronul şi în sfârşit Ierusalimul. Nu
va cuceri Ierusalimul dar va primi un tribut substanţial.
2. După relatarea biblică, Iezechia refuză să plătească tribut. Sanherib va
reacţiona rapid, şi va cuceri toate oraşele fortificate ale regatului Iuda. Iezechia se
supune şi plăteşte tribut. Din Lachis, regele Asiriei trimite o armată împotriva
Ierusalimului cu intenţia de a cuceri oraşul, dar această armată este obligată să se
retragă pentru a porni în întâmpinarea unei armate egiptene condusă de Tiraka. Din
Libna, regele asirian cere din nou armatei sale să cucerească Ierusalimul, dar ''un
înger al Domnului'' decimează armata asiriană.

R: E vorba de 2 campanii: 701 - Iezechia plăteşte tribut

690 - Tiraka devine coregent în Egipt şi va susţine o
revoltă politică. Sanherib era ocupat în Est, având Babilonul şi iudeii împotriva lui,
dar în 688 el revine în V., cucereşte Lachişul şi asediază Ierusalimul, în timp ce
armata lui Tiraka va fi respinsă. Oraşul sfânt nu poate fi luat; armata asiriană va fi
decimată de o epidemie (2R.19,35) iar prezenţa lui Sanherib în capitala sa se va
impune cu urgenţă de evenimente (2R.19,7).
29
 Tentativa lui Iezechia de a scutura jugul asirian se soldează cu un eşec total;
regatul său se găsea redus la districtul muntos care înconjura Ierusalimul. Regele îşi
va consacra ultimii ani ai vieţii stabilirii, în rândul poporului atât de greu lovit, a unei
vieţi publice normale. Zelul său pentru religia sa, va fi lăudat fără rezerve de Biblie.

Manase (687-642) v. (2R.21,1-18; 2Cr.33,1-20)

Lunga domnie a lui Manase a fost dezastruoasă pentru religia lui Iahve.
Reformele lui Iezechia nu fuseseră populare, ele se loviseră de obişnuinţe înveterate.
Astfel reacţia a fost imediată şi puternică. În plus sub Asurbanipal (669-632), Asiria
era la apogeul puterii sale. Influenţa asiriană se va simţi şi în domeniul religios şi
cultural. Vasal fidel, Manase va căuta să placă stăpânilor săi, va favoriza acţiunea lor.
Va întâmpina rezistenţă din partea celor care au rămas fideli învăţăturilor lui Isaia;
dar represiunea a fost crudă şi eficace. Loialitatea lui Manase sfârşi prin a părea
suspectă. După 648, când Asurbanipal cuceri Babilonul, a vrut să-şi reafirme
autoritatea sa în Palestina, regele lui Iuda va fi dus în lanţuri la Babilon. Va fi
eliberat după câţiva ani. O dată reîntors va încerca să facă câte ceva pentru restaurarea
religiei lui Iahve. El va acorda importanţă deosebită lucrărilor de întărire a capitalei şi
a regatului său, dar moartea va pune capăt acestor lucrări. Impietatea sa este dur
stigmatizată de Biblie.

Amon (642-640) v. (2R.21,19-26; 2Cr.33,21-25)

Amon aparţinea partidului anti-reformist şi pro-asirian. Este asasinat după
doi ani de domnie în urma unei conspiraţii de palat.

Iosia (640-609) v. (2R.22,1-23,30; 2Cr.34-35)

Asasinarea lui Amon a fost rău primită de cei pe care Biblia îi numeşte
''poporul ţării'' adică locuitorii care se bucurau de plenitudinea drepurilor civile, şi
care erau fideli liniei davidice. Ei se ridicară împotriva conspiraţiilor şi aşezară pe
tron un copil de opt ani, pe Iosia. Domnia lui Iosia va coincide cu căderea rapidă şi
ruina Imperiului Asirian. Aceasta va perimite tânărului rege să ducă la bun sfârşit o
reformă religioasă şi să reorganizeze regatul său. Biblia nu zice nimic de politica sa
internă. Este sigur că renaşterea naţională va merge mână în mână cu reînoirea
religioasă şi politica de independenţă. El a câştigat teritorii, dar e imposibil de
precizat întinderea acestora. Incidentul de la Meghido ne face să credem în
reorganizarea armatei. Începând de la vârsta de 12 ani, după Cronici, Iosia va
intreprinde reforma sa. Prima dată se va ridica împotriva cultului adus de asirieni şi
aceasta apărea ca o voinţă de a respinge jugul străin.
Regele era de 18 ani când într-o zi va trimite pe secretarul Şafan să ceară
folosirea argintului donat la Templu de popor. Preotul Ilichia va da secretarului
''cartea Legii'' pe care tocmai o găsise în Templu. Această descoperire providenţială
va da un nou elan reformei. În general, sunt de acord că această operă era ''codul
Deuteronomic'' (Dt.12-26), adică tradiţiile legale ale regatului de N. aduse la
Ierusalim de refugiaţii din clasa leviţilor în timpul căderii Samariei, în 721. Depozitat
în Templu acest cod legic fusese neglijat, apoi uitat.
Speranţele provocate de restaurarea naţională intreprinsă de Iosia, au fost
înecate cu amărăciune. În 609 faraonul Neko care căuta să menţină echilibrul de forţe
30
în Mesopotamia vine în ajutorul asirienilor. El urmează drumul obisnuit parcurs şi
altă dată de armatele egiptene, adică acela care trece de-a lungul coastei mării
Mediterane în direcţia Carmelului apoi pătrunde în interior la Meghido. Iosia a ieşit
în întâmpinare dar a fost învins şi omorât.
Moartea tragică a regelui va încheia şi reforma şi marchează începutul
ruinării regatului lui Iuda. Era prea târziu pentru instaurarea unei reînoiri religioase.
Exilul era necesar pentru a opera o purificare totală a credinţei adevărate (iahvismul).
Comportamentul religios al lui Iosia este lăudat fără rezerve de Biblie. Sub
domnia lui şi-au desfăşurat activitatea profeţii Sofonie şi Naum.

Ioahaz (609) v. (2R.23,31-35; 2Cr.36,1-4)

După moartea lui Iosia, fiul său Ioahaz a fost proclamat rege de ''poporul
ţării''. Nu s-au scurs decât trei luni de domnie, când faraonul Neko, la Ribla, l-a
arestat şi deportat în Egipt pe noul rege. În locul său îl va instala pe fratele său
Eliachim, căruia îi va schimba numele în Ioiachim.

Ioiachim (609-597) v. (2R.23,36 - 24,6; 2Cr.36,5-8)

cât va fi vasal al lui Neko, a avut de plătit tribut acestuia, şi pentru aceasta va
pune bir pe popor. Moartea tragică a lui Iosia fusese un scandal pentru Iuda: Iahve
nu-l salvase pe rege şi evenimentele nu dăduseră drepatete profeţilor. Aceasta avusese
în popor o vie reacţie anti-asiriană. Vechiul sincretism va invada din nou ţara.
Între timp Nabucodonosor, care îndeplinea funcţia de general în timpul
domniei tatălui său Nabopolasar, biruie armata lui Neko la Karchemis, obligându-l să
se retragă în Egipt. În 604 îi succede tatălui său, în timp ce era în Palestina distrugând
Ascalonul. În această perioadă Ioiachim va schimba alianţele şi va deveni vasalul
Babilonului. În 601 Nabucodonosor porni către Egipt, dar a trebuit să se retragă, fără
a-şi atinge scopul propus. Iuda era acum împărţită în diferite fracţiuni. Partidul pro-
egiptean se va impune şi Ioiachim se va răscula împotriva Babilonului.
Nabucodonosor nu era liber să intervină imediat. Se va mulţumi să trimită un
corp de trupe care se vor uni cu bandele armate ale Edomiţilor, Amoniţilor şi
Moabiţilor care se vor deda la tot felul de jafuri în ţară. În 598 regele Babilonului va
veni personal în Iuda. Dar Ioiachim era mort, în circumstanţe care au rămas obscure,
şi fusese înlocuit de fiul său Ioiachin (Iehonia).

Ioiachin (Iehonia) (598-597) v. (2R24,8-17; 2Cr.36,9-10)

(18 ani) În această vreme Ierusalimul a fost asediat. El va domni doar 3 luni. A fost
deportat în Babilon, împreună cu regina-mamă şi cu principalele notabilităţi. Aceasta
a fost prima deportare.

Sedechia (597-587) v. (2R.24,18 - 25,7; 2Cr.36,11,13)

Nabucodonosor va instala pe tronul lui Iuda pe un unchi al lui Ioiachin,
Matania în vârstă de 21 de ani, şi căruia îi va da numele de Sedechia. (Este mai
probabil că acest nume şi l-a luat suveranul însuşi ''Iahve este dreptatea mea''.
Deportarea notabilităţilor lăsase ţara într-o stare de anarhie. Sedechia era slab
şi incapabil a se opune partidelor rivale: celui care, reprezentat de Ieremia, cerea

31
supunerea faţă de Babilon; celălalt, mai puternic, cerea supunerea faţă de Egipt -
acesta avea simpatia poporului.
În 590 faraonul Psametic II (593-588) îşi face apariţia în Palestina. Sedechia
se va duce în Babilon pentru a înlătura orice suspiciune care s-ar fi putut naşte în
aceste circumstanţe. Ieremia continuă şi combate alianţa egipteană. Iezechiel care
fusese deportat împreună cu Ioiachin (Iehonia) anunţă căderea Ierusalimului.
Sedechia va ceda în final partidului pro-egiptean. O alianţă a fost formată cu
amoniţii, faraonul Hofra (Apries) care-i succede lui Psametic II, va insista pe lângă
Tir şi Sidon să li se alăture.
Nabucodonosor nu va pierde timpul. Va forţa Fenicia să i se supună şi va
începe blocada împotriva Tirului, în timp ce grosul armatelor îl va trimite împotriva
lui Iuda. Asediul Ierusalimului a început în 588. Toate fortăreţele regatului au fost
cucerite, cu excepţia Lachişului şi Azeca. Asediul oraşului Sfânt a fost ridicat când
faraonul Hofra (Apries) îşi face apariţia în Spela, dar faraonul a fost imediat înfrânt,
şi asediul a fost reluat. Locuitorii se încăpăţânează să reziste, chiar şi când foametea
se făcu dur simţită. În iulie 587, Babilonienii reuşesc să deschidă o breşă în zidul de
apărare. Sedechia va scăpa noaptea cu câţiva din ofiţerii săi şi va căuta scăpare spre
Ierihon; va fi însă capturat şi dus la Ribla, unde Nabucodonosor avea cartierul său
general. Fii săi au fost executaţi în faţa sa. Apoi lui Sedechia i s-au scos ochii şi l-au
dus în Babilon unde va muri în închisoare.
Zidurile cetăţii au fost distruse în întregime, Templul şi palatul incendiate, iar
vasele sfinte duse în Babilon. Acum va fi deportată şi o parte a populaţiei. Astfel
dispare şi regatul lui Iuda, care de acum înainte nu va fi decât o provincie a
Imperiului Babilonian.
Înainte de a părăsi Siria, Nabucodonosor desemnase ca general pe un
oarecare Ghedalia, un nobil, unul din foştii miniştrii ai lui Sedechia. El s-a stabilit la
Miţpa, probabil, deoarece Ierusalimul era nelocuit şi i s-a dat o mică garnizoană
babiloniană pentru a veghea la securitatea lui.
Ghedalia va încerca să împace poporul, dar va cădea victimă unui complot,
pus la cale de un membru al familiei regale, un oarecare Ieşmael. Garnizoana
babiloniană şi câţiva iudei fideli lui Ghedalia au fost masacraţi. Ieşmael a fugit la
Amoniţi, în timp ce numeroşi iudei, temându-se de mânia lui Nabucodonosor
fugiseră în Egipt, luând cu ei, în ciuda opoziţiei pe profetul Ieremia.
Nabucodonosor nu va întârzia să pedepsească pe iudei. Ier. 52,30 vorbeşte de
o a treia deportare care avusese loc în 582, adică la aproape 5 ani de la moartea lui
Ghedalia.
Ier.52,28-30 Nabucodonosor a strămutat pe parcursul domniei 4600 de
oameni. Această cifră e rezonabilă, dar ea nu ţine seama, probabil decât de bărbaţii
adulţi (ceea ce va da în total aprox. 20.000 de persoane însumând şi femeile şi copii).

Exilul şi restaurarea

Ultimii ani ai Imperiului babilonian

32
 După moartea lui Nabucodonosor, survenită în 562, puterea babiloniană va
suferi un declin rapid, iar situaţia va fi agravată şi de lipsa unei stabilităţi interne. Fiul
lui Nabucodonosor, Avil-Marduk (Evil-Merodak) (562-560) care-l va graţia pe
Ioiachim (Iehonia) (cf. 2R.25,27-30), nu va domni decât doi ani. Se pare că cumnatul
şi succesorul său Neriglisar (560-556) a fost un uzurpator. Fiul lui Neriglisar, Labaşi-
Marduk era încă minor când i-a succedat tatălui său. El a fost imediat înlăturat de
Nabunide (556-539) care s-a urcat pe tron. Noul rege pare să fi fost mai degrabă un
arheolog decât un şef: el a întreprins săpături pe locul vechiului templu din Babilon şi
s-a ocupat de descifrarea inscripţiilor. S-a retras timp de 8 ani (552-545) în zona
Tema, situată în deşertul Arabiei, lăsând grija afacerilor politice fiului său Belşaţar.
Mezii încep să devină un pericol permanent pentru Imperiul Babilonian sub
Cyrus şi sub Astyaj (585-550).
Când Cyrus se va răscula împotriva superiorilor săi, o alianţă defensivă se va
forma între Nabunide, Amosis al Egiptului (569-525) şi Cresus din Lidia. În 546
Lidia a fost învinsă. Cyrus n-a acţionat imediat contra Babilonului, dar puterea sa a
început să crească atât de rapid încât ruina Babilonului era inevitabilă. În 539 Cyrus a
pornit atacul contra Babilonului. În bătălia de la Opis, pe Tigru, Nabunide a fost
înfrânt şi făcut prizonier. Un general de-al lui Cyrus, Gobryos a ocupat Babilonul.
Belşaţar a fost asasinat. Imperiul neo-babilonian n-a avut decât o existenţă efemeră.
Cyrus nu fusese la origine decât suveranul unui mic regat Ansan din Iranul
meridional, şi vasalul lui Astyaga (585-550) regele mezilor. În 555 el se va revolta.
Cinci ani mai târziu el a cucerit Ecbatana, capitala, şi apoi a cucerit tot imperiul
mezilor. În 546 a invadat Lidia (având capitala Sardes), anexând-o.
În 539 cucereşte Babilonul, în urma unei singure bătăli. Cyrus era un suveran
luminat, care a căutat să obţină respectul şi loialitatea popoarelor care-i erau supuse.
De asemenea el a permis supuşilor săi să-şi păstreze fiecare autonomia în materie de
cult religios. A autorizat popoarelor care fuseseră deportate de babilonieni, de a se
întoarce fiecare în patria lor. Această atitudine n-a implicat nici o diminuare a puterii
sale politice. Armata persană a fost menţinută constant pe picior de război.
În primul an al domniei sale la Babilon (538) Cyrus va publica un edict în
care autoriza pe evrei să se întoarcă în ţara lor şi afectează fonduri pentru
reconstrucţia Templului (Esd.1,2-4; 6,3-5), Isaia îl numeşte ''unsul Domnului''
(Is.45,1; 44,28-45; ? ;41,2-3; 41,25).
Pacea domnea de la un capăt la altul al imperiului persan când Cyrus a fost
omorât într-o expediţie întreprinsă contra nomazilor, de la frontiera orientală. Fiul său
Cambyse îi va succede (530-522) şi va cuceri Egiptul, care va rămâne sub controlul
perşilor până în 401. În 522 profitând de absenţa regelui, un oarecare Gaumata îi va
uzurpa tronul. Cambyse a murit - se pare că s-a sinucis - dar un ofiţer de al său,
Darius (522-486) a început cu o criză care va dura aprox. 2 ani. Imperiul persan era
pe punctul de a se destrăma din cauza revoltelor care au împânzit imperiul. Dar criza
a fost depăşită. Darius nu numai că îşi va consolida poziţia sa, ci va lărgi graniţele
regatului său, imperiul persan cunoscând apogeul în această perioadă. Singurul eşec
al lui Darius a fost bătălia de la Maraton (490) unde grecii îi vor opri pe invadatorii
care voiau să-i cucerească.
Lui Darius îi va urma fiul său Xerxes I (486-465) contra căruia Babilonul se
va răscula. Oraşul însă va fi cucerit şi distrus. În 480 Xerxes va invada Grecia, îi va
33
înfrânge pe spartani la Termopile şi va cuceri Atena. Bătălia navală de la Salamina,
pierdută de perşi, îi face pe aceştia să se retragă şi să părăsească Europa. Xerxes a fost
în final asasinat şi înlocuit cu tânărul său fiu Artaxerxes I (465-424)

Iuda după 587

În cursul campaniei militare din anii 588-587 Iuda fusese în întregime

devastat. Nu numai Ierusalimul, ci toate oraşele din Sfela şi din regiunile muntoase
au fost distruse. Unii au fost deportaţi, mii de persoane au murit din cauza
privaţiunilor şi a bolilor, alte mii au părăsit ţara - mulţi s-au refugiat în Egipt. Care a
fost atunci situaţia politică a ţării este dificil de precizat. Ea n-a fost însă, ca Samaria,
repopulată de străini. Naţiunile vecine -Amoniţii, Edomiţii, Arabii - se stabiliră în
anumite locuri. Restul ţării, unde trăiau cei mai săraci oameni şi în număr de mai
puţin de 20.000 au fost plasaţi sub administraţia Samariei. Acest teritoriu era foarte
limitat; (ex. Edomiţii au ajuns până la jumătatea distanţei dintre Hebron şi Betleem.
Cu toate că Ierusalimul era distrus, el exercita o oarecare atracţie asupra spiritelor
ataşate de yahvism. Veneau şi se rugau pe ruinele Templului, aşa cum mărturisesc
Plângerile lui Ieremia. Speranţa unui viitor mai bun exista atât în cei săraci rămaşi în
ţară, cât şi în (Ier. şi Iez.) exilaţii din Babilon.

Exilaţii din Babilon

Amintim că iudeii exilaţi la Babilon reprezentau elita societăţii, şefii şi

conducătorii din cele trei domenii politic, intelectual şi religios.
Deportaţilor li s-au atribuit anumite teritorii din vecinătatea Babilonului, şi
soarta lor nu a fost una foarte grea. Din contră, ei au găsit în Babilon reale facilităţi
d.p.d.v. economic. Mulţi dintre ei au preferat să rămână în Babilon şi după ce Cyrus
le-a permis să se reîntoarcă în Palestina.
Mulţi iudei, (leviţi), zdrucinaţi în credinţa lor de teribilul dezastru care a
ruinat naţiunea lor, au fost câştigaţi la cultura babiloniană. Exilul a fost totuşi
perioada cea mai fecundă din istoria lui Israel. Poporul ales a început să-l cunoască pe
Dumnezeu cum nu făcuse niciodată înainte.
Încurajaţi de Iezechiel, apoi de marele profet care a fost Deutero-Isaia,
poporul s-a simţit plin de o inexprimabilă speranţă. Biblia a început să ia forma sa
definitivă. Fidelii lui Iahve nu aveau decât să revină la vechile tradiţii. Acum istoria
deuteronomică a fost definitiv pusă la punct, profeţiile profeţilor au fost complete, şi
s-a fixat tradiţia sacerdotală.

Restaurarea

Încă din primul an de domnie la Babilon (538), Cyrus a dat un edict care
autoriza pe iudei să se reîntoarcă în ţara lor şi care aproba de asemenea restaurarea
cultului lui Iahve (Esd.1,1-4; 6,2-5). Decretul, nu numai că garanta restituirea vaselor
sacre luate de Nabucodonosor, ci şi specifica că fondurile necesare pentru
reconstruirea Templului vor fi furnizate din trezoreria imperială. Iudeii din Babilon
au fost invitaţi să contribuie şi ei la aceste cheltuieli, şi cei care vor pot să se întoarcă
34
în Iuda. Un responsabil a fost desemnat în persoana lui Şeşbaţar ''prinţ al lui Iuda'',
adică membru al familiei regale şi, se pare, fiul lui Ioiachim (Iehonia). Un mic grup a
plecat sub conducerea sa.
Prima grijă a iudeilor reîntorşi la Ierusalim a fost de a reconstrui altarul de
jertfă. În mijlocul Templului în ruină, un cult regulat a fost restabilit. Fundaţiile celui
de-al 2-lea Templu au fost făcute în primăvara lui 537. Dar lucrările nu vor merge
prea departe. Iudeii reveniţi din Babilon nu erau decât o mână de oameni. Cea mai
mare parte a exilaţilor n-avea nici o dorinţă de a părăsi ţara unde ei se găseau bine
rânduiţi; şi printre ei o nouă generaţie s-a ridicat pentru care Palestina era o ţară
străină. Pe de altă parte, iudeii care rămăseseră în Iuda, şi care au pus mâna pe
pământurile iudeilor, nu priveau cu ochi buni sosirea unor posibili concurenţi. În
sfârşit a fost şi refuzul ofertei făcute de Samariteni de a ajuta la reconstrucţia
Templului. Şi aceasta a făcut ca lucrările să nu poată fi continuate. Descurajarea a
început să se simtă printre foştii deportaţi şi dorinţa de restaurare era pe punctul de a
se solda cu un eşec.
Între 538 şi 522 o a doua caravană cu exilaţi intră în Ierusalim. Ea a fost
condusă de Zorobabel şi preotul Iosua. Primul era un descendent de al regelui
Ioiachim (Iehonia). El îl va înlocui pe unchiul său Şeşbaţar ca pecah (guvernator). La
sfârşitul domniei lui Cambyse, populaţia totală a lui Iuda era de aprox. 20.000
persoane.
Tensiunile interne duc la descurajarea comunităţii. Cei care s-au întors din
Babilon, şi nu mai puţin cei care nu au părăsit niciodată ţara lor, nu erau cu totul
inspiraţi în conduita lor de motive foarte înalte (elevate). Unii au fost prompţi din a
trage profit în nenorocul altora (Is.58, 1-12; 59,1-8).
Sincretismul religios mai subzista încă, mai ales pentru cei care n-au fost
deportaţi (Is. 7,3-10; 65,1-7,11;66,3-4,7). Realitatea amară apărea ca o ironie când se
rememorau splendidele promisiuni din Deutero-Isaia.
Doi profeţi, în acest timp Agheu şi Zaharia au combătut descurajarea şi în
520 Zorobabel purcede serios la construirea celui de al doilea templu.
Un moment de nelinişte apare când Tatenai satrapul de Abarnahara (Siria
Palestinei - Transenfratena) întrebă pe Zorobabel cine l-a autorizat să reconstruiască
Templul. Urmându-şi ancheta el va decide să culeagă toate informaţiile în legătură cu
autenticitatea documentului lui Cyrus, fără însă să interzică continuarea lucrărilor. Va
fi găsit decretul în arhivele regale de la Ecbatana, capitala de vară. Darius I va publica
în favoarea reconstruirii templului un nou decret (firman) care conţine indicaţii
precise privitoare la materialele necesare pentru cult şi cuprinde sancţiuni pentru cei
care vor încerca să se opună punerii în aplicare a decretului (Esd 6,1-12). Al doilea
Templu va putea fi sfinţit la Paştile anului 515 a.H.
Nu mai ştim nimic despre istoria lui Iuda în următoarea jumătate de secol.
Zorobabel nu mai este menţionat de loc. Este posibil ca în calitatea sa de descendent
al lui David şi de personificare a speranţei mesianice (v. Ag.2,23; Zah.6,9-14) să fi
fost dat la o parte de autorităţile persane. În această perioadă, într-o epocă incertă, a
fost stabilită provincia lui Iuda. Graniţa sa era cam aceeaşi din perioada lui Ghedalia
în 587. În N. limita se găsea la Betel şi în S. puţin peste Betleem, la V.ea întâlnea
provincia limitrofă Aşdod.

35
 Dacă Templul a putut fi restaurat, toate încercările pentru reconstruirea
zidurilor Ierusalimului s-au lovit de opoziţia Samaritenilor.
Adevărata şi deplina reconstituire a comunităţii iudaice va fi opera lui
Neemia şi Ezdra.

Cronologia perioadei Ezdra-Neemia

Nu avem o descriere directă asupra situaţiei din Iuda în perioada cuprinsă

între 515 şi 445, dar evenimentele arătate mai înainte arată clar că deziluzia fusese
mare între primii artizani ai restauraţiei. Monarhia Davidică nu fusese restabilită şi
realitatea ternă răspundea foarte puţin strălucitoarelor perspective descrise de
profeţiile lui Deutero-Isaia. Nevoia unei reorganizări politice şi a unei reînnoiri
spirituale se făcea tot mai simţită (presantă). Atunci au apărut cei doi oameni care au
fost adevăraţi arhitecţi ai iudaismului: Ezdra şi Neemia.
? data sosirii lui Ezdra în Ierusalim ?

1. După indicată de Heinisch-Heidt, Ist. V.T., 1952, Collegeville.

a) Ezdra soseşte la Ierusalim în al 7-lea an al domniei lui Artaxerxes I
(Esdr.7,7-8) adică în 459.
b) Neemia soseşte la Ierusalim în al 20-lea an al domniei lui Artaxerxes I
(Ne.2,1) adică în 445.
c) Neemia rămâne 12 ani (Ne.13,6) deci până în 433.
d) El revine la Ierusalim pentru a 2-a oară, tot sub Artaxerxes I deci în 424
sau mai târziu.

2. Alţi autori (Ricciti - Ist. lui Israel, Paris, 1946-48, p.198. Lemoire-Baldi) cred că
cronistul - care este autorul cărţilor Ezdra şi Neemia - a fost opera religioasă a lui
Ezdra înaintea restaurării politice realizată de Neemia şi că trebuie în consecinţă să
restituim faptelor ordinea lor adevărată, inversând textele:
a) Neemia soseşte în 445 în al 20-lea an al domniei lui Artaxerxe I.
b) El rămâne la Ierusalim 12 ani până în 433
c) El va face încă un sejur după această dată
d) Ezdra soseşte la Ierusalim în al şaptelea an al domniei lui Artaxerxes II
(404-358) fie în 398, fie în 397.

3. A treia opinie (Bright, A. Robert şi A. Ienillet, Introd. în Biblie, Tournoi 1957, I,

p.713)
a) Nemia soseşte în 445
b) Rămâne la Ierusalim până în 433
c) Ezdra soseşte în al 37-lea an al domniei lui Artaxerxes I, adică 428
d) Neemia revine în Ierusalim intre 433 şi 424. Ezdra şi Neemia au fost doi
contemporani.

Nici una din aceste 3 păreri nu rezolvă problema.

A 3 a ni se pare mai satisfăcătoare.

36
 Un bilanţ al istoriei regilor (2R.17; 21)

Chiar dacă multe secţiuni din Cărţile Regilor sunt pline de reflecţii
teologice, un bilanţ al istoriei regilor nu-l găsim aşa cum ar fi normal, în cele 2 ultime
capitole consacrate ultimilor ani ai regatului Iuda. Aici am fi aşteptat o concluzie care
să dea sens întregii istorii a regalităţii şi în special a sfârşitului dramatic. Autorul se
mulţumeşte să relateze faptele. De aceea trebuie să căutăm în aceste cărţi, judecata de
ansamblu asupra celor 2 regate.
Un prim text concluzie îl găsim după relatarea primei deportări a israeliţilor
de către Salmanasar V regele Asiriei în 2R. 17,7-23. Secţiunea (pericopa) care judecă
istoria regatului lui Iuda se găseşte în notiţa despre Manase (2R.21,2-15). Putem face
o comparaţie a celor 2 texte pentru a contura o aprox. a descrierii regalităţii în Israel
şi Iuda.
Judecata finală asupra celor 2 regate:

Israel (2R.17,7-23)
- israeliţii au imitat păcatele naţiunilor (v.7-12)
- au fost tari la cerbice ca şi părinţii lor (nu şi-au plecat grumazul) (v.14)
- Domnul a respins pe toţi descendenţii lui Israel v.20
- l-au făcut rege pe Ieroboam care i-a făcut să păcătuiască (v.21-22)
- profeţii au anunţat dezastrul (v.13-22 b)

Iuda (2R.21,2-15)
- Manase a imitat păcatele naţiunilor şi pe cele ale lui Ahab (v.2-6)
- au făcut mai rău decât naţiunile (v.9)
- au făcut răul chiar de la ieşirea lor din Egipt (v.15)
- n-au ascultat (v.9)
- Ierusalimul va fi distrus precum Samaria (v.13)
- din cauza lui Manase care i-a făcut să păcătuiască (v.11)
- profeţii au condamnat pe Iuda (v.10-11)

Putem remarca locul ocupat de regele care a făcut să păcătuiască poporul:

Ieroboam este citat la sfârşit şi poporul este responsabil de alegerea sa. Manase care
este rege în virtutea alianţei cu David este citat la început şi mijloc, el poartă toată
responsabilitatea.
Iuda este mai aspru criticat decât Israel, dar exemplul cel rău venea din
regatul de N. (2R.17,13)
În cele 2 regate profeţii anunţaseră pedeapsa finală. Dar numai pentru Israel
se zice că profeţii au învăţat şi atenţionat poporul.

Cărţile I şi II Samuel
31, 24

37
 Iniţial aceste 2 cărţi au format o singură carte. Traducătorii alexandrini şi Fer.
Ieronim au despărţit această unică carte în 2.

Prezentarea cărţilor

Ca timp al scrierii cărţilor trebuie să recunoaştem perioada dinaintea exilului

babilonian, pentru că despre acest eveniment nu se face referire în carte.
Tot ce este posibil ca autorul cărţilor Samuel să fi trăit în vremea lui
Solomon sau urmaşul său, şi din dispoziţia lui să fi fost scrisă istoria regalităţii lui
Israel până la Solomon.

Cărţile Regilor
22, 25

Sunt 2 cărţi ale regilor. În ediţiile româneşti ale Sfintei Scripturi aceste cărţi
sunt numite III - IV Regi. În textul original aceste 2 cărţi formează o singură carte.
Au fost despărţite de traducătorii Septuagintei şi de Fer. Ieronim (Vulgata).

Prezentarea cărţilor

- Grandoarea şi decadenţa domniei lui Solomon (1R.1-11)

- Separarea în 2 regate duşmane şi inegale (1R.12-13)
- Consolidarea lentă a celor 2 regate, care sfârşesc prin a se alia (1R.14 - 2R.8)
- Criza politică în cele 2 regate (Iehu; Atalia) (2R.9-11)
- Asiria distruge Israelul şi supune Iuda 2R.16-21
- Speranţa de independenţă apoi sfărâmarea Iuda (2R.22-25)
Autorul acestor 2 cărţi se pare că ar fi fost profetul Ieremia. El a trăit vremurile
dramatice ale căderii Ierusalimului sub babilonieni. Există o asemănare de limbaj
între cărţile Regilor şi celelalte cărţi provenite de la Ieremia.

Cărţile Cronici
29, 36
38
 Aceste cărţi au alcătuit o singură carte; au fost despărţite de traducătorii
Septuagintei şi de Fer. Ieronim. Ele se numesc ''Paralipomena'' de la „paraleipo” - a
omite. Deci ele cuprind ceea ce s-a omis din istoria evreilor expusă în cărţile Regilor.
În realitate ele nu completează istoria cărţilor Regilor, ci o prezintă în bună parte în
paralel.
Prima carte a Cronicilor începe enumerând descendenţii lui Adam, ajungând
la spiţa semiţilor (a celor proveniţi din Sem) de care se ocupă în mod deosebit. Dintre
semiţi se ocupă apoi de neamul evreilor şi din acesta numai de triburile ce au fost în
legătură cu Templul: Iuda, Veniamin, Levi. Sunt date liste cu membrii acestor triburi
care trăiau în Ierusalim. Este amintită pe scurt domnia lui Saul, apoi pe larg domnia
lui David şi Solomon.
Cartea prezintă în paralel istoria celor 2 regate până la căderea lor. Se
relatează exilul babilonic, dar se menţionează şi edictul lui Cyrus, fapt ce ne ajută să
datăm apariţia celor 2 cărţi. Ele au apărut cu siguranţă după eliberarea din exilul
babilonic.
Autorul cărţilor pare a fi un bărbat care a avut un rol însemnat în
reorganizarea naţiunii şi a vieţii religioase a evreilor după eliberare. Acest bărbat a
fost Ezdra, el este autorul cărţilor Cronici.
(1Cr.17,13-14) proorocie despre Mesia

Cărţile Ezdra (10) şi Neemia (13)

Şi aceste 2 cărţi au format o singură carte, traducătorii Septuagintei şi Fer.
Ieronim au împărţit aceste cărţi în 2, începând cu cel de al 11-lea cap. unde se începe
relatarea despre activitatea lui Neemia.
Ezdra (458) - reconstituie canonul VT
Neemia - reface zidurile de apărare ale Ierusalimului
- măsuri de consolidare a vieţii naţionale a evreilor: desfacerea
căsătoriilor mixte (încheiate cu femei păgâne)
- citesc Legea - care va fi respectată de toţi
- stabileşte zeciuiala pentru templu
S-a crezut că autorii acestor cărţi sunt Ezdra, respectiv Neemia. Toţi comentatorii şi
criticii sunt de părere că autorul este un evreu necunoscut, care s-a folosit de
însemnările făcute de Ezdra şi Neemia.

Cartea Estir
Relatează un episod din viaţa evreilor, care nu s-au întors în patrie odată cu
emiterea decretului de către Cyrus, ci au rămas mai departe în imperiul persan. Se ştie
că într-adevăr nu toţi evreii s-au arătat dispuşi să beneficieze de libertatea pe care le-o
acorda decretul regelui din 538. Mulţi îşi făcuseră între timp o situaţie materială
foarte bună în Persia. Bătrâni fiind, nu mai erau dispuşi să-şi lase bunurile câştigate şi
să reînceapă o viaţă nouă, în condiţii cu totul vitrege în |ara Sfântă. Aceşti evrei
39
rămaşi în Persia s-au organizat şi ei în chip independent d.p.d.v. religios, ba chiar şi
administrativ. Şi-au întemeiat şcoli, şi-au reconstruit cultul şi o viaţă naţională
proprie.
Nu este întâmplător faptul că aici în Babilon s-a încheiat Talmudul
Babilonian. Mulţi dintre marii rabini au trăit în Babilon, ceea ce denotă că aici evreii
au avut o viaţă înfloritoare, dar au fost şi ţinta unor atitudini răuvoitoare, cu caracter
şovin.
O astfel de relatare găim şi în cartea Estir.
Aflăm din cuprinsul cărţii Estir că regele Artaxerxe I (Ahaşveros Xerxes)
(486-465) a oferit demnitarilor ţării un banchet, la care a fost poftită şi regina ţării -
Vasti. Întrucât banchetul era nocturn şi aflând că oaspeţii sunt plini de vin, regina a
refuzat, spunând că în astfel de împrejurări nu participă regina, ci ţiitoarele.
Autorul cărţii aminteşte acest episod pentru a arăta în ce chip o evreică a
ajuns în locul reginei Vasti. Regele Artaxerxe I a repudiat-o pe regina Vasti şi în
locul ei a ales o altă regină, pe Ester sau Hadassa.
Aceasta era evreică, de origine, şi a fost crescută şi educată de către unchiul
ei Mardoheu. Ea a cucerit inima regelui prin frumuseţea ei. Prin prezenţa Esterei la
curtea persană, poziţia evreilor din imperiu era foarte favorabilă.
Ni se spune că Mardoheu venind odată în vizită la nepoata sa, a descoperit un
complot al eunucilor împotriva regelui. Regele s-a arătat recunoscător faţă de
Mardoheu şi l-a declarat al 2-lea după rege. N-am putea spune că din această
afirmaţie nu lipseşte o tentă naţionalistă, poziţie care nu este a insului respectiv, ci a
evreilor în cadrul administraţiei şi politicii tării respective.
Dar prezenţa unui străin la curtea persană n-a fost văzută cu ochi buni de
către unii demnitari persani. De pildă ministrul Aman s-a simţit lezat şi de aceea a
uneltit împotriva lui Mardoheu şi împotriva neamului său, reuşind să-l înduplece pe
rege să emită un edict de exterminare a evreilor, lucru ce nu pare de mirare, atâta
vreme cât se ştie că despoţii orientali nu stăteau mult pe gânduri, când se punea
problema să-şi apere tronul, chiar prin vărsare de sânge.
Dar Mardoheu şi Estera au acţionat subtil împotriva lui Aman, răstrunându-i
toate planurile. Ba mai mult în ziua a 13 a a lunii Adar (15 febr. - 15 martie) când
Mardoheu trebuia să fie spânzurat, iar evreii din capitala persană exterminaţi, Aman
este spânzurat chiar în spânzurătoarea pregătită de el pentru Mardoheu.
Comunitatea iudaică din Persia, salvată de la pieire prin Estera şi Mardoheu,
i-au declarat pe aceştia eroi naţionali şi pentru a-i comemora anual au introdus o
sărbătoare, numită PURIM - a sorţilor, care sărbătoare se transformă într-un fel de bal
mascat, la care participă cu veselie tineri şi bătrâni, rememorând faptele de glorie pe
care le-au trăit evreii în regatul persan.
Cartea Estir se citea în întregime la templu în ziua sărbătorii respective. Şi
astăzi sărbătoarea Purim este un adevărat carnaval. Evreii se costumează, fac
manechine care îl reprezintă pe Aman şi care apoi se ard pe rug; veselia este generală
pentru că Dumnezeu a manifestat încă o dată purtarea sa de grijă faţă de poporul pe
care singur şi l-a ales.
Autorul cărţii Estir este necunoscut. Mulţi au atribuit cartea chiar lui
Mardoheu, lucru ce pare îndoielnic. Nu este exclus, ca autorul, care a fost evreu, şi

40
care a trăit nu mult după întâmplările relatate, să se fi folosit de însemnările lui
Mardoheu, precum şi de cronicile de la curtea persană.
Timpul scrierii cărţilor ar putea fi perioada de frământări din epoca
Macabeilor. În acest caz, am putea vorbi şi de scopul cărţii, acela de a întări pe evreii
persecutaţi de sirieni, aducându-le aminte că şi altădată strămoşii lor au suferit
persecuţii, dar că Dumnezeu i-a scăpat de pieire.
Este singura carte din V.T., în privinţa canonicităţii şi autenticităţii căreia au
existat îndoieli chiar la vechii evrei. Unii rabini i-au refuzat dreptul de a se afla în
Scriptură, motivând că ea nu cuprinde nimic religios, şi că a generat mai mult o
sărbătoare profană, decât religioasă. În timpul sărbătorii Purim se întâmplă
evenimente necuvincioase, ca beţia, lucru ce nemulţumeşte pe unii rabini mai
scrupuloşi.
Ne explicăm de ce la Qumram, de exemplu nu s-a găsit nici un fragment din
cartea Estir. Probabil că această comunitate a esenienilor nici nu aveau această carte
în colecţia ei biblică.
Totuşi Biserica a avut o atitudine favorabilă faţă de cartea Estir, menţinând-o
până în ziua de astăzi în canon. Ea vede în cartea Estir o completare a istoriei
poporului evreu, istorie care a devenit istoria pregătirii lumii pentru mântuire.
Dacă ai coborâ cartea exclusiv la scara intereselor naţionale ale evreilor,
desigur că ea n-ar avea valoare şi ar fi de neînţeles, dar ridicând-o la scara universală
a mântuirii, cartea rămâne la locul ei bine stabilit în Scriptură.
Cartea a fost scrisă târziu după exilul Babilonic; aceasta se vede şi din
caracterul limbii; al limbii care nu este ebraica pură, ci ebraica îmbibată cu multe
aramaisime, ca şi cărţile Ezdra şi Neemia.

Poezia V.T.

Pe lângă cărţile istorice şi cele de cuprins profetic, găsim în V.T. câteva

scrieri sub formă de poezie: Iov, Psalmi, Cântarea Cântărilor, Proverbe, Eclesiastul şi
Plângerile lui Ieremia.
Evreii au cultivat şi ei poezia, numai că poezia la vechii evrei are un caracter
specific.
În primul rând ea este cu predominanţă religioasă. Poezia profană a fost
cultivată mai puţin. Dintre genurile de poezie, evreii au cultivat genul liric şi didactic.
Ex. de poezie în genul liric avem cartea Psalmilor, Cântarea Cântărilor şi Plângrile
lui Ieremia; genul didactic este ilustrat prin cărţile: Iov, Proverbe şi Eclesiastul.
O altă caracteristică a poeziei ebraice este paralelismul membrelor, înţelegând
prin aceasta rima şi ritmul ideilor, nu al cuvintelor. Rima cuvintelor aproape că nici
nu este cunoscută la vechii evrei. Poetul biblic a respectat însă cu stricteţe ritmul
ideilor.
Paralelismul - repetarea unei idei din primul verset în cel de-al doilea verset -
este fie sincronic fie antinomic. Astfel se face că vorbim de paralelism sincronic şi
despre paralelism antinomic.
În cazul paralelismului sincronic ideea din primul verset este exprimată în
cuvinte sinonimice in al 2-lea verset fără să se ajungă la tautologie (greşeală de
41
limbă, care constă în repetarea inutilă a aceeaşi idei, formulată cu alte cuvinte;
pleonasm). S-a urmărit întotdeauna întărirea acelei idei.
Ex. de paralelism sincronic:
Ps.6,1
Doamne întru mânia Ta nu mă mustra
Şi întru urgia Ta nu mă certa.

Ps.18,1
Cerurile spun slava lui Dumnezeu
Şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.

Ps.1,1
Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor
şi în calea păcătoşilor nu a stat
şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut.

În cazul paralelismului antitetic (antinomic), ideea din primul verset este

reluată prin antiteză, prin contrariul ei, în cel de al 2-lea verset, cu aceelaşi scop a
evidenţierii ei. Ex.:
Prov.10,1
Un fiu înţelept este bucuria tatălui său
Un fiu nebun este întristarea mamei sale.

Prov.14,34
Dreptatea înalţă un popor
Iar păcatul este ruina popoarelor.

Se mai vorbeşte şi de paralelismul sintetic, mai dificil de sesizat şi mai puţin

evidenţiat decât celelalte două paralelisme. În paralelismul sintetic, o idee este
accentuată prin sinteză în mai multe versete.
Ps.18,8
Legea Domnului este desăvârşită
Ea înviorează sufletul
Mărturia Domnului este credincioasă
Ea dă înţelepciune celui simplu.

Cartea Psalmilor
Cartea Psalmilor este o colecţie de 150 de cântări biblice, alcătuite în diferite
timpuri. În ebraică se numeşte Sefer Tehilim . Numele de psaltire vine de la cuvântul
grec « psalterion » - care înseamnă un instrument cu coarde ce era folosit la
acompaniamentul unor cântări vocale.
Cu timpul, cântările respective au fost numite cu acelaşi nume, apoi numirea
s-a generalizat la întreaga colecţie de psalmi. Ps. 151 nu este canonic. A apărut pentru
prima dată în Septuaginta.
42
 Se credea de către vechii evrei şi de mulţi Părinţi ai Bisericii că întreaga
Psaltire apartinea lui David şi că ea a apărul deodată. Cercetând cu atenţie cuprinsul
Psaltirii se poate uşor constata că lucrurile nu stau aşa. Colecţia de psalmi n-a apărut
deodată şi nu aparţine unui singur autor, ci s-a constituit progresiv şi are mulţi autori.
Evident cel mai cunoscut autor de psalmi este David, lui i se atribuie aprox. 70 din
cei 150 de psalmi. Primul autor de psalmi a fost socotit Moise, căruia i se atribuie
Ps.89, apoi un alt autor este Asaf, cântăreţ la templul din Ierusalim.
Sunt amintiţi apoi Hamon Ezahren şi Etam Ezrahitul.
De altfel în fruntea psalmilor se află indicat, la cei mai mulţi dintre ei,
numele autorului. Este adevărat că sunt unii psalmi care nu ştim cui aparţin. David
are meritul de a fi introdus cântarea psalmilor în cultul religios şi de a fi stabilit un
timp al executării lor.
David a împărţit treapta leviţilor în cete, care, între alte îndeletniciri,
executau şi cântarea religioasă la Templu de la 2 străni. (de aici şi tradiţia bis.)
Lui îi aparţine şi cea dintâi colecţie de psalmi. Autorii următori au adăugat
psalmi la colecţia iniţială a lui David. Aşa se face că până la exilul babilonic colecţia
era în întregime alcătuită. În timpul exilului colecţia s-a risipit. După reîntoarcerea
din exil, Ezra a fost acela care s-a ocupat de realcătuirea colecţiei de psalmi. El a
adăugat la vechea colecţie şi psalmii scrişi în timpul exilului, sau după exil. Cu
siguranţă că Ps. 136 a fost alcătuit în timpul exilului babilonian şi a fost adăugat de
către Ezra la colecţia vechilor psalmi.
Se întâmplă uneori, că găsind într-un articol sau studiu o trimitere la psalmi,
să nu găsim la locul indicat versetul amintit. Lucrul este explicabil întrucât odată cu
apariţia Septuagintei apar şi modificări în numerotarea psalmilor. Traducătorii
Septuagintei au unit 4 psalmi şi au despărţit 2 psalmi. Au unit ps. 9 cu 10 rezultând
ps. 9 şi ps. 114 cu 115 apărând astfel şi modificări în Psaltire. Traducătorii
Septuagintei au despărţit ps.116 şi ps.147 în două.
Unirea de psalmi şi despărţirile au creat diferenţe de numerotare, diferenţe
care s-au transmis, fie după traducerea Septuaginta fie după traducerea ebraică.

Cuprinsul Psaltirii
În general Paltirea are un cuprins foarte bogat şi variat. Există psalmi de
cuprins istoric, liturgic, dogmatic şi avem şi o categorie specială a psalmilor
mesianici - direct mesianici după textul original - 2, 16(15), 22(21), 45(44), 72(71),
110(109). A fost adeseori apreciată şi nu fără îndreptăţire, ca fiind o sumă a teologiei.
În Psaltire se vorbeşte despre Dumnezeu, Mesia, îngeri, creaţie, om, Israel şi
rolul său în istoria mântuirii.
Psaltirea este cea mai îndrăgită carte de către credincioşi. A fost în întregime
folosită în cultul V.T., David fiind acela care a introdus cântarea la Cortul Sfânt,
repetându-se apoi la Templul Sfânt.
Dar psaltirea este folosită şi în cultul creştin. Nu există slujbă religioasă în
cadrul căreia să nu fi fost introdus psalmul. Liturghia d.m.î.sf. este constituită în bună
parte din paslmi.

43
 Psaltirea a ajuns o carte de hrană duhovnicească pentru credincioşi. Nu
întâmplător, şi în limba română primele traduceri din Scriptură sunt traduceri ale
Psalmilor.
Ps. 1 Fericit bărbatul...
2,7 Fiul meu eşti Tu...
3 Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea...
4,4 Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi...
8,4 Ce este omul ca să-ţi aminteşti ...(ps. antropologic)
15,10 Că nu va lăsa sufletul meu în iad nici nu vei lăsa pe cel cuvios al Tău
să vadă stricăciunea
17,1 Iubite-voi Doamne...
, 35 Cel ce mă încinge cu putere, şi a pus fără prihană calea mea.
18,1 Cerurile spun slava lui Dumnezeu... (revelaţie naturală)
21,1 Eli, eli lama azahtani... Departe sunt de mântuirea mea cuvintele
greşelilor mele.
,18 Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele.
,20 Împărtit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea...
23,1 Al Domnului este pământul şi plinirea lui...
, Cine este acela împăratul slavei...
44,11 Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta... ascultă fiică...
50,5 |ie unuia am greşit... (monoteismul)
,8 Stropi-mă-vei cu isop... (tradiţia spălării rituale)
,12 ...şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua .... (harul necreat)
,17 Că de ai fi voit jertfă... (jetfe)
67,1 Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui...
71,1 Spre Tine Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat... (mesianic)
79,15-16 Dumezeule...caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta...
92,1 Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat...
103 Binecuvântează suflete al meu pe Domnul, ... (providenţa)
109,1 Zis-a Domnul Domnului Meu: ''Şezi...''
,4 ...''Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec...''
116 cel mai scurt Lăudaţi pe Domnul toate neamurile... Că s-a întărit mila
Lui peste veac şi adevărul Domnului rămâne în veac.
118 cel mai lung (ps. liturgic)
120 Ridicat-am ochii mei la munţi...
123 De n-ar fi fost Domnul cu noi...
127 Fericiţi toţi cei se tem de Domnul, care umblă în căile ...vie roditoare...
132 Iată acum ce este bun şi ce este frumos....
136 La râul Babilonului... (conţinut istoric)
140 Doamne strigat-am ...
146 Lăudaţi pe Domnul ....
151 Mic eram între fraţii mei ...

Cartea Iov şi valoarea ei antropologică

44
 Cartea Iov ocupă prin originalitatea ei un loc aparte în cadrul canonului biblic
al V.T.
Amplasată în grupa cărţilor didactico-poetice ea se deosebeşte totuşi de
acestea.
Dacă ne-am referi, de pildă, numai la planul acestor cărţi didactico-poetice, ar
fi greu de stabilit după ce criterii s-a orânduit cuprinsul lor. Varietatea temelor pe care
le abordează ne pune în imposibilitatea de a le reda în rezumat.
Cartea Iov, în schimb, respectă un plan minuţios întocmit, cu o gradaţie
logică în exprimarea ideilor. Ea alcătuieşte o istorisire bine închegată, autorul ei
făcând dovada unui spirit profund creator.
Sub toate aspectele cartea Iov este apreciată ca fiind coroana cărţilor
didactico-poetice şi una dintre cele mai de seamă creaţii ale geniului uman.

Cuprinsul cărţii Iov

Este structurat după cum urmează:

Întâi prologul în proză de la cap.1-2 în care se cuprind date generale în
legătură cu Iov, eroul principal al poemului dramatic.
Acesta este caracterizat ca un om integru, drept, temător de Dumnezeu. Ca
răsplată a virtuţilor sale, el a fost dăruit de Dumnezeu cu o familie numeroasă (avea 7
băieţi şi 3 fete), cu bunăstare materială (poseda turme de oi, cirezi de vite şi un mare
număr de cămile) şi cu o poziţie socială deosebită (era cel mai de seamă dintre toţi
răsăritenii).
Dar Satan, duşmanul lui Dumnezeu şi pizmuitorul oamenilor, intervine brutal
în viaţa eroului, cauzându-i nefericire şi multă suferinţă. Iov îşi pierde copiii, averea
şi sănătatea. Lovit de lepră este nevoit să-şi părăsească domiciliul şi astfel îl aflăm
zăcând plin de bube la marginea cetăţii.
Deşi este încercat peste măsură el nu se revoltă, nu huleşte, ci suportă totul
cu răbdare. Fiecare nouă încercare este întâmpinată de Iov cu cuvintele: ''Domnul a
dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat'' (1,21)
Când femeia sa, copleşită de nenorocirile abătute asupra casei lor îşi perde
cumpătul şi îi aruncă acestuia cuvinte grele în obraz spunând:'' Blestemă mai bine pe
Dumnezeu şi mori'' el a găsit şi de această dată puterea să rămână neclintit: ''Vorbeşti
ca o femeie fără minte - o mustră Iov. Dacă primim cele bune de la Dumnezeu nu se
cuvine să le primim şi pe cele rele?''
Trei prieteni ai lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi |ofar din
Naamah, aflând despre nenorocirea acestuia, vin să împărtăşească durerea lui. Ei
rămân adânc impresionaţi de starea jalnică a prietenului lor, încât nu găsesc cuvinte
potrivite a-şi exprima compasiunea. În deplină tăcere ei varsă lacrimi pentru Iov, ca
după un mort. Cu această privelişte tristă se încheie prologul cărţii Iov.

Tratarea

45
 este în versuri şi se cuprinde între cap. 3,1 - 42,6. Aici se caută dezlegarea
problemei centrale a cărţii şi anume suferinţa dreptului în lume. Putem distinge în
tratare trei părţi, inegale ca întindere, dar care se îmbină şi se completează în chip
armonios.
Partea I este cea mai extinsă (cap.3,1 - 31,40). Ea constituie cadrul în care se
desfăşoară întreita dispută dintre Iov şi prietenii săi cu privire la cauzele nenorocirilor
ce se abat asupra oamenilor.
Prilejul asupra deschiderii acestei dispute îl oferă Iov, care încearcă acum altă
stare de spirit decât avusese anterior. Părându-i-se că drepatea dumnezeiască întârzie
să se manifeste, încercările precumpănind puterile sale, el blestemă ziua în care s-a
născut şi se întreabă de ce n-a murit când se afla în sânul maicii sale. Odihna
mormântului şi amorţeala Şeolului i se par mai de dorit decât viaţa sa zbuciumată.
Cei trei prieteni ai săi reacţionează pe rând la cuvintele lui Iov, acuzându-l de
deznădejde. Ei îi dau de înţeles lui Iov că trebuie să fie un păcat în ascuns, deoarece
Dumnezeu numai pe păcătoşi îi pedepseşte în această viaţă, drepţii au parte de
răsplătire de la Dumnezeu pentru viaţa lor virtuasă. Şi acei păcătoşi care înţeleg voia
Domnului, din pedepsele care vin asupra lor, ajung să fie iertaţi şi să se bucure iarăşi
de fericire în viaţa tihnită. Lui Iov îi stă în faţă această perspectivă. Să-şi recunoască
păcatele sale şi să-şi ceară iertate şi Dumnezeu va zidi la loc casa dreptăţii sale.
Încheierea disputei dintre Iov şi cei trei acuzatori ai săi este urmată de 2
monologuri, pe care Iov le desfăşoară înaintea lor. În primul monolog, Iov apără cu
fermitate nevinovăţia sa (27, 6). Al doilea monolog constituie momentul culminant al
apărării sale.
Concluzia finală este aceasta: Nenorocirea abătută asupra lui nu este
consecinţa păcatelor de care este învinuit pe nedrept, înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor conştiinţa sa este curată.
Din acest moment Iov încetează a mai grăi. Va mai lua cuvântul doar la
sfârşit, când drama vieţii sale se încheie în chip fericit.
Partea a II-a - mult mai scurtă(cap.32-37). Aici vorbeşte un singur personaj
- Elihu fiul lui Baracheel din Buz.
Acesta a fost martor al disputelor anterioare dintre Iov şi prietenii săi, dar
fiind mai tânăr a tăcut mereu, acordând prioritate la cuvânt celor mai vârstnici decât
el.
Elihu exprimă acest punct de vedere: că omul n-are dreptul să se transforme
în judecător al lui Dumnezeu, ascunzându-şi păcatele sale şi acuzându-l pe Dumnezeu
că este nedrept atunci când îl pedepseşte pe om.
Într-un chip sau altul toţi oamenii păcătuiesc, dar fiecare trebuie să-şi
scruteze propria sa conştiinţă.
Pedepsele care vin de la Dumnezeu pentru păcate trebuie privite după rolul
lor educativ. Aceste pedepse nu urmăresc ditrugerea sau maoartea păcătosului, ci
îndreptarea lui.
Planul lui Dumnezeu, în judecăţile sale, rămâne de multe ori ascuns înţelegrii
omului (37, 23)
Partea a III a se cuprinde între cap.38,1 - 42,6

46
 Aflăm de aici că cea ce a dorit Iov cu insistenţă s-a realizat. Dumnezeu, pe
care a dorit să-l aibă de judecător, se arată la vedere şi grăieşte de toate lucrurile sale
cele minunate.
Dumnezeu vorbeşte despre crearea lucrurilor, despre forţele naturii, despre
originea şi viaţa animalelor. Dumnezeu îl convinge pe Iov de neştiinţa lui. Omul nu
trebuie niciodată să se justifice pe sine, acuzându-l pe Dumnezeu. Iov îşi recunoaşte
încă o dată vina sa.
Epilogul cărţii este în proză (42,7-17)
Aflăm de aici că Iov a găsit iertare înaintea lui Dumnezeu, care i-a rânduit o stare
pământească mai fericită decât cea de odinioară. În ciuda slăbiciunilor firii sale el s-a
luptat vitejeşte şi iată a biruit, primind astfel o dreaptă răsplată.

Unitatea cărţii Iov şi autorul

Unitatea a fost apărată constant de către toţi comentatorii biblici; doar după
apariţia criticii raţionaliste protestante, care a pus sub semnul întrebării integritatea şi
autenticitatea majorităţii scrierilor biblice, unitatea cărţii Iov a fost şi ea contestată.
Studiată însă cu atenţie cartea Iov se înfăţişează ca o scriere unitară,
aparţinând unui singur autor, care-şi desfăşoară planul în mod logic şi temeinic.
Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz o atribuie lui Solomon; alţii
văd ca autor pe Iezechiel (VII).
Dharme -500-450
R.C. - sf.sec.V
Iezechiel nominalizează pe Iov (14,14;20)
Am putea spune că perioada dinainte de exil, fie ea perioada regalităţii, se
pare că s-ar potrivi pentru scrierea cărţii Iov. Amplasarea după Psalmi pledează în
favoarea acestei datări.
Autorul - un iudeu din |ara Sfântă, care sub aspectul pregătirii lasă impresia
unui erudit, a unui cunoscător al Legii, şi în egală măsură a istoriei şi timpului său.
Cartea relevă înalta elevaţie şi distincţie a spiritului său, profund religios şi moral,
capabil de reflecţii de mare fineţe psihologică, dotat cu o mare simpatie pentru cei
nefericiţi.

Caracterul istoric al cărţii Iov

Se pune întrebarea: faptele relatate s-au petrecut aievea? nu sunt rezultatul

imaginaţiei unei minţi abile în construirea de istorii fictive?
Atâta vreme cât Biserica a fixat în calendar o zi de pomenire a lui Iov (6
mai), numindu-l biruitorul multor ispite şi bărbat admirabil al suferinţei este cert că
ea îl consideră persoană istorică, acordând ca atare şi cărţii valoare de document
istoric.
Mărturii:
Iezechiel 14,14-20: Iov, Noe şi Daniel
Înţelepciunea lui Isus Sirah 49,10 Şi-mi aduc aminte şi de Iov care a ţinut bine toate
căile dreptăţii.

47
Iacov 5,11 ...aţia auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul
Origen şi Tertulian vorbesc de Iov ca de o persoană istorică
Sf. Ciprian: Iov - tare în faţa ispitelor
Sf. Ioan Gură de Aur
Sf. Ambrozie

Uz: graniţa dintre Idumeea şi Arabia

Teman: N-E Arabia
Şuah - S. de Marea Moartă
Naamah

Cartea Proverbelor
În ebraică titlul complet: Proverbele lui Solomon, fiul lui David, rege în
Ierusalim.
Colecţie de cugetări, sau maxime, alcătuită în timpuri diferite.
Nu este vorba de proverbe în sensul de ''ziceri populare'', ci de scurte sentinţe
sau maxime rezultate din experienţa vieţii.
Este atât de vast cuprinsul cărţii Proverbe, încât este imposibil să i se facă
rezumatul. Ideea principală care stă în centrul cărţii este aceasta frica de Dumnezeu
este începutul înţelepciunii.
Se face mai puţină teorie asupra înţelepciunii şi se dau mai mult exemple
privind eforturile sau roadele înţelepciunii în viaţa oamenilor.
În carte este prezentată înţelepciunea în comparaţie cu nebunia, binele cu
răul, castitatea cu desfrâul.
Sunt prezentate apoi raportul între Dumnezeu şi om, între bărbat şi femeie,
între părinţi şi copii, între conducători şi supuşi.
Se credea de către Sfinţii Părinţi că această cartea Proverbelor ar aparţine în
întregime lui Solomon. Acesta ar fi scris la tinereţe Cântarea Cântărilor, la maturitate
cartea Proverbelor iar la bâtrâneţe Eclesiastul.
Sfinţii Părinţi au fost induşi în eroare de faptul că au folosit numai textul
Septuagintei, unde într-adevăr cartea Proverbelor este prezentată ca aparţinând în
întregime lui Solomon.
Dar textul original ebraic cuprinde câteva nume de autori, care au scris
proverbe şi care au trăit în timpuri diferite, produsele lor literare fiind incluse apoi în
cartea Proverbelor.
Evident că cea mai mare parte a proverbelor aparţin lui Solomon, dar pe
lângă el mai sunt şi alţi câţiva autori: Agur şi Semuel.
Mai sunt desigur şi alţi autori de proverbe, dar ale căror nume nu îl
cunoaştem.
Se pune problema când anume au fost adunate toate aceste proverbe într-o
singură carte?
Părerea celor mai mulţi comentatori biblici este că în vremea lui Ezdra şi
Neemia s-a alcătuit şi colecţia definitivă a cărţii Proverbelor.
48
 Mulţi critici raţionalişti protestanţi au făcut dependentă cartea Proverbelor de
cărţile de înţelepciune ale păgânilor, mai ales de cărţile de înţelepciune ale
egiptenilor. Nu este exclus ca între aceste cărţi şi cărţile respective să existe vreo
legătură, întrucât toate aparţin aceluiaşi mediu al Orientului, dar tocmai comparerea
acestei cărţi cu cărţile amintite ne dă prilejul să constatăm tocmai originalitatea cărţii
proverbelor.
D.p.d.v. literar cartea poate fi socotită o adevărată capodoperă (în cultul
Bisericii - paremii)
1
6,6 - îndemn la muncă - furnica
8,22 - înţelepciunea personicficată
31

Eclesiastul
În limba ebraică titlul complet al cărţii este ''Cuvintele lui Kohelet fiul lui
David, regele lui Israel''.
LXX a tradus cuvântul ''Kohelet'' cu cuvântul Eclesiast
termen care este în legătură cu "eklesia"- biserică, adunare, deci sensul cuvântului
''Kohelet'' ar fi acela de şef al unei adunări.
Cuvintele ''fiul lui David, rege în Israel'' ne îndreaptă gândul spre Solomon,
care într-adevăr a fost fiul lui David şi i-a succedat acestuia la tron.
Eclesiastul a fost scris, după opinia multor cercetători biblici, la bătrâneţe de
către Solomon. De aceea cartea este stăpânită de o aparentă notă de pesimism. Tema
cărţii este formulată succint chiar la începutul ei: ''Deşertăciunea deşertăciunilor toate
sunt deşertăciune'', este evidentă nota de pesimism dar trebuie avut în vedere modul
în care autorul cărţii dezbate această temă pe parcursul întregii cărţi.
Când a formulat această temă autorul a comparat viaţa omenească cu
existenţa veşnică, mai presus de orice închipuire, a lui Dumnezeu. Din această
comparaţie autorul n-a putut trage altă concluzie decât aceea că în raport cu veşnicia
şi atotputernicia divină viaţa omenească apare foarte neînsemnată prin scurtimea şi
prin dificultăţile pe care le întâmpină omul în răstimpul vieţii sale.
Cu toate aceste constatări autorul nu este un nihilist. El afirmă că viaţa merită
totuşi să fie trăită. Dumnezeu hărăzeşte omului suficiente bucurii care să-l facă să
trăiască demn pe pământ. Se şi cuvine omului să se bucure în viaţa sa de toate
bunătăţile şi bucuriile pe care Dumnezeu i le hărăzeşte în această lume.
Viaţa poate deveni cu adevărat deşartă, dacă omul se lasă stăpânit de goana
după onoruri şi bogăţii deşarte. Această goană îl îmbătrâneşte şi-l duce înainte de
vreme la mormânt, întrucât toate în acestă lume sunt nestatornice şi mai ales
nestatornică este bogăţia. Se cuvine omului să-şi câştige traiul din munca sa şi să se
comporte în aşa fel încât mereu să-şi aducă aminte de Dumnezeu, care îl va judeca la
sfârşitul veacurilor.
Din titlul cărţii ar rezulta că Solomon este autorul ei. Punctul acesta de
vedere n-a fost însă împărtăşit de către toţi cercetătorii biblici. Raţionaliştii
protestanţi afirmă că nici pe departe Eclesiastul nu poate fi amplasat ca timp în
49
vremea lui Solomon. A fost scrisă într-o perioadă cu mult mai târzie, aproximativ
după exilul babilonic.
Punctul acesta de vedere a fost însuşit şi de către foarte mulţi teologi romano-
catolici. Astăzi teologii protestanţi şi romano-catolici susţin oficial că Eclesiastul este
într-adevăr o scriere tardivă, de după exilul babilonic.
Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat în această privinţă. Ea consideră că
problema autorului nu este cea mai importantă problemă a unei cărţi. Important este
cuprinsul ei şi mesajul pe care îl transmite.
Eclesiastul are într-adevăr un cuprins foarte valoros, cartea înscriindu-se în
rândul celor mai alese producţii literare. Mulţi cercetători biblici au găsit în cuprinsul
cărţilor şi unele erori şi unele scăpări. Autorul lor a fost acuzat pe rând de pesimism,
de scepticism, de epicurism şi de unele greşeli în ceea ce priveşte existenţa sufletului
după moarte.
De astfel de greşeli ar putea fi acuzat autorul dacă s-ar face o exegeză
trunchiată a cuprinsului cărţii, în sensul izolării unor versete de contextul lor.
Ori explicând versetele respective în contextul lor vom constata
corectitudinea de concepţie a autorului acestei cărţi.
Mai delicată este problema greşelilor privind existenţa sufletului după
moarte.
În cap.3 al cărţii găsim exprimată o îndoială cum că sufletul omenesc n-ar
avea o existenţă şi după moarte (3,21) ''Cine ştie dacă sufletul omului se înalţă în sus,
iar al dobitocului coboară jos în pământ''; ''precum moare unul, moare şi celălalt''
(3,19) Acest ''cine ştie?'' nu trebuie luat neapărat în sens interogativ. Mulţi Părinţi ai
Bisericii şi alţi cercetători biblici sunt de părere că trebuie să se dea un sens de
constatare; oarecum, cu regret autorul constată că sunt puţini aceia dintre oameni care
să-şi mai aducă aminte de faptul că deşi omul moare la fel ca şi dobitocul, totuşi
sufletul său se înalţă la Dumnezeu, iar al dobitocului se coboară în pământ.
De altfel în cap.12,7 problema existenţei sufletului după moartea trupească
este soluţionată foarte clar. Aici ni se spune că sufletul omului se înalţă la Dumnezeu
care l-a dat, iar trupul se dă tărânei din care a fost luat.
Autorul judecă viaţa în perspectiva veşniciei; omul exclude veşnicia; el caută
bogăţia, plăcerile fără să se gândească la sfârşit.
1-12

Cântarea Cântărilor
În limba ebraică nu sunt grade de comparaţie. Pentru a exprima superlativul
se recurge la o metodă foarte simplă şi anume la repetarea cuvântului care urmează să
fie la superlativ. Aşa este cazul şi cu titlul cărţii Cântarea Cântărilor; vrea să indice că
este vorba de o cântare sublimă, mai frumoasă decât toate celelalte cântări. Avem şi
alte exemple: Sfânta Sfintelor - pentru a indica locul cel mai sfânt din Cortul apoi
Templul Sfânt. Tot aşa se vorbeşte de Sfintele Sfinţilor ca şi despre robii robilor.
Cântarea Cântărilor este prin urmare o cântare la superlativ, o cântare
neîntrecută în frumuseţe. Cartea prezintă serioase dificultăţi de înţelegere şi
interpretare. Ea a fost dificil de înţeles chiar pentru primii ei destinatari. Aşa se face
50
că marii rabini au interzis tinerilor s-o citească. Cu atât mai dificil de înţeles este
Cântarea Cântărilor pentru credincioşii Bisericii, care provin dintr-un alt mediu decât
cel oriental, care sunt tributari altei culturi decât cultura Vechiului Orient. Un lucru
trebuie să fie clar şi anume că la vechii evrei, şi nu numai la ei, cultul religios se
practica şi prin executarea unor dansuri rituale.
Cântarea religioasă creştină îşi are izvorul în tradiţia orientală de a-L lăuda pe
Dumnezeu prin cântec şi prin dans. Până azi evreii au o sărbătoare numită Simhat
Tora (Bucuria Torei). Este o sărbătoare de toamnă, care se prăznuieşte în mijlocul
unei mari veseli. Sulul Torei este purtat de credincioşi pe braţe, executând cu el
dansuri pe melodii cât se poate de vesele şi săltăreţe.
Cântarea Cântărilor a fost scrisă, după credinţa vechilor evrei şi după credinţa
Părinţilor Bisericii de către Solomon. Ea descrie iubirea dintre un tânăr şi o tânără,
dorul mirelui după mireasa sa, a miresei după mirele ei. Au existat 2 tendinţe în ceea
ce priveşte metoda de interpretate a aceste cărţi. Unii au aplicat metoda interpretării
literale, spunând că în carte este vorba despre nişte cântece de nuntă, care nu descriu
altceva decât o iubire omenească. Astfel de adepţi au fost criticii raţionalişti
protestanţi.
Părinţii Bisericeşti au dat o interpretare alegorică cuprinsului Cântării
Cântărilor. După această interpretare este vorba în carte despre descrierea iubirii între
Dumnezeu şi poporul ales, iar d.p.d.v. creştin de iubirea dintre Hristos şi Biserica Sa.
Într-adevăr Israel era socotit mireasa lui Iahve, aleasa inimii Domnului. Aşa
se face că idolatria lui Israel a fost interpretată ca un caz de adulter, de necredincioşie
faţă de mirele ceresc - Iahve.
Profeţii au condamnat adeseori cetatea Ierusalimului ca pe o desfrânată,
pentru că ea n-a rămas credincioasă cultului adevărat al lui Iahve, ci a făcut loc în
interiorul ei cultului idolatru - Baal, Astarte, Moloh.
Şi în N.T. Biserica este prezentată ca fiind mireasa lui Hristos, pe care el a
purificat-o cu sângele Său şi pe care a arătat-o frumoasă, fără zbârcitură şi fără nici o
pată. Mântuitorul Hristos este prezentat ca un mire al Bisericii. Pilda celor 10
fecioare îl descrie ca un mire, înzestrat cu frumuseţe şi cu daruri pe care numai
tinereţea la posedă. În sensul acesta alegoric trebuie înţeleasă Cântarea Cântărilor.
Tânăra care tânjeşte de dorul alesului inimii ei, este Israelul cel ideal, care nu
are altă dorinţă decât să-l caute pe Iahve, să i se dăruiască lui şi să-i slujească cultul
cel mai curat al jertfirii inimii.
Mirele care-şi iubeşte aleasa inimii sale şi căreia îi dăruieşte toate farmecele
este Iahve, care L-a ales pe Israel dintre toate celelalte neamuri şi care ţine la
legământul încheiat, mai presus decât orice.
- trad. Ioan Alexandru, P. Creţia, M. Sadoveanu
- interpret. Origen

Plângerile lui Ieremia

Cartea Plângerilor lui Ieremia cuprinde 5 capitole care sunt tot atâtea poezii
elegiace. În această carte este descrisă căderea Ierusalimului sub babilonieni, în anul

51
586 a.H.. În chip alegoric autorul cărţii înfăţişează Ierusalimul ca pe o mireasă,
ajunsă văduvă înainte de a-şi fi lepădat voalul de mireasă.
Ierusalimul îşi plânge nenorocirea în faţa lumii. Cauza distrugerii abătute
asupra sfintei cetăţi nu poate fi alta decât idolatria şi atâtea alte fapte imorale, care s-
au săvârşit între zidurile sale. De la preoţi şi rege şi până la poporul de rând toţi s-au
făcut vinovaţi de felurite abateri înaintea lui Dumnezeu. Nu se putea ca pedeapsa să
întârzie la nesfârşit. Acum ea a venit şi Ierusalimul a ajuns de privelişte lumii.
Totuşi autorul cărţii nu osândeşte Ierusalimul pentru veşnicie. În spiritul unei
sănătoase pedagogii, autorul face apel la cei îndoliaţi din Ierusalim să se pocăiască, să
se întoarcă la Domnul şi Domnul care este îndurător îşi va întoarce din nou faţa către
ei.
D.p.d.v. formal cartea Plângerilor a fost scrisă sub forma de acrostih, adică
fiecare vers începe cu o literă a alfabetului. De fapt nu toate capitolele respectă acest
procedeu literar.
Primele 4 capitole sunt scrise sub formă de acrostih, dar 2-3 versete încep cu
aceeaşi lieră a alfabetului.
Cap. 5 în chip surprinzător numără 22 de versete, câte litere are alfabetul
ebraic.
Pornind de la la acest fapt că această carte a fost scrisă după un procedeu
poetic atât de complicat, mulţi s-au îndoit de faptul că Ieremia ar fi autorul ei.
S-a zis că profetul, care a fost într-adevăr martor ocular al căderii
Ierusalimului n-ar fi avut răgaz şi nici dispoziţie sufletească să se apuce de o lucrare
atât de migăloasă.
Tot ce e posibil ca ucenici de-ai lui Ieremia, fiecare individual să fi compus
unul sau altul din cele 5 capitole ale cărţii.
Obiecţiunea nu afectează prea mult autenticitatea cărţii. Chiar dacă admitem
că a fost scrisă de ucenici de-ai lui Ieremia, aceştia stăteau în legătură cu profetul sub
patronajul căruia a fost pusă cartea.
Timpul Nici un critic biblic n-a coborât data scrierii mai jos de sec. V a.H.
Cartea Plângrilor lui Ieremia se citea şi se citeşte în întregime în ziua de 9
Av. (23 Aug.) când se prăznuieşte dubla dărâmare a templului din Ierusalim (586
a.H. şi 70 d.H.).

Cărţile profetice

Despre profeţi şi rolul lor în istoria mântuirii

În vorbirea curentă profeţii sunt desemnaţi ca fiind acei bărbaţi, care

bucurându-se de iluminare cerească au descoperit oamenilor taine ale viitorului.
Redusă la atât, misiunea profetică este mult sărăcită în cuprinsul ei. Profeţii
n-au fost doar simpli prezicători ai unor evenimente viitoare, care oricum ştiute sau
nu, mai dinainte, tot aveau să se împlinească, ci au avut o menire mult mai
însemnată.

52
 Ei au fost implicaţi direct în procesul de pregătire a mântuirii. Este de
neconceput desăvârşirea acestui proces, fără contribuţia efectivă a profeţilor. În acest
sens Amos scrie 3,7: ''Domnul n-a făcut nimic fără să fi descoperit taina Sa profeţilor,
slujitorii Săi''.
Adoptată în sfatul Sfintei Treimi hotărârea de mântuire trebuie făcută
cunoscută oamenilor, prin oameni însă, pentru ca ei să poată înţelege. Profeţii au avut
o astfel de menire. Luaţi dintre oameni au fost îndemnaţi să slujească oamenilor.
Biblia ni-i înfăţişează ca pe nişte aleşi ai lui Dumnezeu, cărora El le-a
descoperit planurile Sale în legătură cu lumea, cu scopul de a le face cunoscute
tuturor oamenilor.
Însăşi denumirea de profet - se traduce cu ''a vorbi pentru altul'', în locul
altuia, a fi interpret al cuvintelor altuia.
Denumirea evidenţiază acea calitate pe care au avut-o profeţii. În ebraică se
numesc neviim (sg. navi), având şi aici însemnarea de: ''aceluia căruia i se vorbeşte'',
acela care aude în inimă sa un glas tainic sau o chemare dumnezeiască.
În ambele cazuri, şi după denumirea greacă şi după cea ebraică, profetul
acţionează în virtutea unui mandat, a unei alegeri pe care o face Dumnezeu. Ei sunt
trimişi, soli, slujitori ai lumii. Iniţiativa de a împlini o astfel de misiune nu le aparţine
lor, ci lui Dumezeu, care i-a inclus în planul său de mântuire a lumii.
De aceea au apărut la un anumit moment în istorie, adică atunci când planul
de mântuire urma să se împlinească.
Nu sunt pomeniţi înainte de Avraam, pentru că nu exista încă poporul din
sânul căruia urma să se nască Mesia, popor pe care trebuia să-l pregătească într-un
chip mai aparte. De Israel şi Mesia se leagă strâns misiunea profeţilor.
Israeliţii sunt numiţi direct ''fii profeţilor'' (cf.F.A.3,25)
Ca timp al activităţii lor este recunoscut îndeobşte intervalul de timp dintre
sec. XI-IV a.H., adică de la Samuel până la Maleahi (cf.F.A.3,24).
Unii critici biblici îl socotesc pe Sf. Ioan Botezătorul, şi nu fără justificare,
''ultimul dintre profeţi''(Mt.21,33-41).
Numărul profeţilor care au pregătit momentul arătării lui Mesia este mare.
Aproape că este imposibil să stabilim cu exactitate acest număr. Talmudul arată că au
existat 48 de profeţi şi 8 profetese.
Ne sunt binecunoscuţi cei 16 profeţi de la care ne-au rămas scrieri. Îi redăm
aici în ordine cronologică.
- sec. VIII a.H. Amos, Osea, Isaia, Miheia, Ioil
- sec. VII a.H. Naum, Iona, Sofonie, Avacum
- sf. sec. VII a.H. şi încep.sec. VI a.H. Ieremia
- sec. VI a.H. Iezechiel, Daniel, Agheu, Zaharia
-sec. V-IV a.H. Obadia, Maleahi
Pe lângă aceştia au mai activat şi alţii, care nu şi-au scris cuvântările, menirea
lor fiind să-i îndrume exclusiv pe contemporanii lor. Ca timp ei au precedat, în
majoritate, pe cei amintiţi. Se şi numesc de aceea profeţi vechi, sau anteriori în raport
cu ceilalţi profeţi noi, sau posteriori.
Ei au activat din sec. XI a.H. până în sec. IX a.H.. Câţiva şi-au desfăşurat
activitatea concomitent cu profeţii scriitori.

53
 Primul dintre ei este Samuel, fost arhiereu la Cortul Sfânt şi ultimul
judecător. El îl unge ca rege pe Saul în anul 1050 (1030) a.H.
Amintim apoi pe Gad şi Natan contemporani cu regii David şi Solomon şi
cronicari ai domniilor acestora.
Sub regii imediat următori au activat profeţii Ahia din Şilo, Şemaia, Ido,
Azaria fiul lui Obed, Hanani, Ehu şi Miheia fiul lui Imla. În sec.IX au trăit profeţii
Ilie şi Elisei.
Sunt cunoscute şi numele unor profetese ca Miriam, sora lui Moise şi Aaron,
Debora contemporană a lui Barac, ea însăşi judecător şi Hulda, care a trăit şi profeţit
în timpul regelui Osia (sec.VII a.H.)
Este cazul să amintim numele profetului Valaam, contemporan cu Moise,
care deşi era de neam păgân, Domnul a pus în gura lui cuvinte profetice de o
deosebită însemnătate (cf. Nr.24,17) ''Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu
de aproape; o stea răsare...''
Sfânta Scriptură face referire şi la câteva personaje anonime, care au
îndeplinit misiunea de profet:
Jud.6,8-10 - mustră pe evrei că cinstesc idolii amoreilor
I Sam.2,27 - mustră pe Eli pentru fii săi
I Regi 20,13 - Ahab victorios în războiul cu sirienii când au împresurat Samaria
II Cron.25,7 - Amasia regele Iudei este înşiinţat să nu pornească la rărboi însoţit
de cei 100 de mii de israeliţi pe care i-a tocmit cu 100 de talanţi de argint.
S-au găsit profeţi şi printre exilaţii din Babilon, cărora Ieremia li se adresează
în (Ier.23,9), falşi profeţi (Ier.23,21-22; 23,25-26), (Iez.13,3-9).
Duhul lui Dumnezeu i-a ales pe profeţi. El le-a luminat mintea, le-a mişcat
inima, şi le-a întărit voinţa. Fiecare în parte a perceput în chip tainic chemarea
Duhului de a propovădui. Au perceput-o ca pe un imbold irezistibil de a acţiona în
numele Domnului. Isaia, de pildă, aude glasul Domnului, care zice ''Pe cine îl vom
trimite, şi cine va merge pentru noi?'' (Is.6,8). La fel se întâmplă şi cu profeţii
(Ier.1,5,6), (Ier.20,7-9). Avem redat aici tot dramatismul misiunii profetice. Lucrarea
aceata nu a fost deloc uşoară. Ea a fost mai degrabă o jertfă decât o cinstire.
Iezechiel - a avut o viziune care l-a copleşit de a dreptul. Orbit de strălucirea
slavei dumnezeieşti a căzut cu faţa la pământ (1,4-28).
La fel Amos 3,8
Nu s-au numărat în rândul profeţilor oameni nedemni d.p.d.v.moral.
Autoritatea morală era o cerinţă indispensabilă pentru o astfel de misiune. Numai în
virtutea ei, bărbaţi cum au fost Ilie, Isaia, Ieremia, Ioan Botezătorul i-au putut
înfrunta pe regi, pe nobili, pe preoţi şi pe toţi aceia care nu erau la înălţimea chemării
lor.
Termenul pocăinţă era des întrebuinţat în mustrările lor. Ei nu l-ar fi putut
utiliza, dacă n-ar fi fost liberi de greşelile pentru care pretindeau pocăinţă de la alţii.
De altfel în momentul alegerii lor, Domnul săvârşea asupra lor o lucrare de
purificare. (Is.6,7), (Ex.4,10-12), (II Sam.23,2), (Is.34,16).
Păcatul cel mai mare împotriva căruia au purtat profeţii o luptă aprigă a fost
idolatria. În viziunea lor acest păcat era izvorul tuturor relelor. El ameninţa
deopotrivă sufletul credinciosului luat individual, cât şi colectivitatea.

54
 Părăsirea monoteismului şi îmbrăţişarea idolatriei era în mod evident o
decădere morală cu consecinţe ireparabile. Era pusă în primejdie însăşi existenţa lui
Israel ca popor, deoarece adoptarea unei credinţe religioase idolatre însemna
sfărâmarea unităţii moral spirituale şi implicit a celei naţional-statale. (Ier.2,28)
Profeţii au fost nişte oameni excepţionali, bărbaţi neînfricaţi care au mers
până la sacrificiul vieţii pentru îndeplinirea misiunii pe care le-a încredinţat-o
Dumnezeu.
Credinţa neclintită de care s-au însufleţit profeţii a fost aceea că omul nu este
sortit pieirii. El a căzut, dar nu va rămâne total în greşeală. Dumnezeu cel bun şi
îndurat a hotărât să-l mântuiască.
Mântuirea este ţelul suprem al existenţei umane.
Spre acest ţel au căutat profeţii să îndrepte paşii tuturor credincioşilor.

Profetul Isaia
Numele profetului Isaia vine de la verbul iasa - a mântui. Este un nume
înrudit cu Iisus, Osea, Iosua - toate provin de la aceeaşi rădăcină.
Despre Isaia cunoaştem suficiente date, unele din cartea sa, altele din tradiţie.
S-a născut în Ierusalim aprox. 1/2 sec.VIII a.H.. Din cartea sa aflăm că a activat sub
regii Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia. Era căsătorit şi avea 2 copii.
Vremea lui Isaia era vremea supremaţiei puterii asiriene în Orientul Mijlociu.
Această putere viza un acces mai larg la Marea Mediterană. De aceea avea ca obiectiv
şi cele 2 regate iudaice. Ocazia de a interveni în problema internă s-a ivit în timpul
său, când regele Reţin al Damascului şi Pecah al regatului de N. (Israel) s-au coalizat
împotriva regatului de S. (Iuda) unde domnea Ahaz.
Isaia, care se pare că era el însuşi de neam regesc, a avut o viziune politică
impresionantă şi probabil şi-a permis să o împărtăşească regelui, zicând că ar fi o
imprudenţă să se ceară ajutorul Asiriei. Iuda poate face faţă celor 2 regi; în spatele
celor 2 regi stă puterea Asiriei, deci ei nu vor putea părăsi graniţa lor pentru a invada
Iuda.
Ahaz însă n-a primit acest sfat. Asiria intervine cu armatele sale, desfiinţând
regatul Siriei, subjugând regatul de N., iar Iuda devine stat vasal. Regele Iezechia a
dovedit sentimente mai bune faţă de profet. Isaia a fost martorul căderii regatului de
N., în 722 sub asirieni.
Se pare că a murit în 690 a.H., fiind tăiat cu fierăstrăul în timpul regelui
idolatru Manase. (Evr.11,37)
Isaia a fost o mare personalitate a V.T.. A avut important rol politic şi
religios. Ne-a oferit multe date în legătură cu Mesia. Pe bună dreptate a fost numit
''evanghelistul N.T.''.
Cartea lui Isaia are 66 de capitole. Se împarte în 3 părţi.
I 1-35 - cuprinde profeţii din vremea lui Isaia;
II 36-39 - adaos istoric - invazia asiriană în ţinuturile mediteraneene;
III 40-66 - profeţii - titlul ''Mântuirea dreptului''.

55
 Planul cărţii Isaia

PROTO-ISAIA 1-39
I 1-12 - Profeţii contra lui Iuda
1 - Rezumat al mesajului cărţii
2,1-5 - Pelerinajul poporului la Sion
2,6-4,6- Judecata: ziua Domnului, mântuirea pentru ''rest'' (rămăşiţa)
5,1-7 - Cântecul viei, alegorie despre infidelitatea poporului
5,8-30 - Cadrul I - serie de şapte ''vai''-uri
6,1 - 9,6: ''memorandum''-ul lui Isaia, conţinând relatarea chemării (profeţiei) şi
anunţarea regelui ce va aduce salvarea; texte ce vorbesc de războiul siro-efraimit.
9,7-10,4 - Cadrul II - serie de ''vai''-uri
10,5-34 - Asirienii, ''rămăşiţa'' va fi salvată
11. - Regele mântuirii şi timpul de mântuire
12. - Psalm de concluzie al primei părţi

II 13-23 - Profeţii contra naţiunilor

Contra Babilonului, Asiriei, Filistenilor, Moabului, Aramenilor (Damasc),
Etiopiei, Egiptului (cu actul simbolic din cap.20), Edomului, Ierusalimului şi a unui
înalt funcţionar (!), Tirului şi Sidonului.

III 24-27 - Apocalipsa lui Isaia

Două teme principale:
- judecata universală a Domnului
- reîntoarcerea celor din diaspora.

IV 28-32 - Ciclul Asirian

reflectând situaţia din anul 701
28 - Judecata asupra Samariei şi Iuda. Promisiunea unei pietre din capul
unghiului.
29 - Asediul Ierusalimului şi eliberarea sa.
30,1-15 ş.u. - Posibilitatea mântuirii
31(şi 30,1-15) - Judecată asupra Egiptului şi Asiriei, mântuire pentru Ierusalim
32 - mântuire eshatologică: împărăţia păcii va veni.

V 33-35 - Părţi (bucăţi) Apocaliptice

33 - liturghie profetică: Sionul va fi salvat
34 - judecata eshatologică, mai ales contra Edomului
35 - Concluzia: drumul lui Yahve în deşert (40,1) ş.u.

VI 36-39 - Relatări despre Isaia

Apendice istoric, cf. IIR.18-20, asediul Ierusalimului, boala şi vindecarea lui
Iezechia, psalmul lui Iezechia.

56
 DEUTERO-ISAIA 40-55
conţine între altele ''cântecele Robului Domnului (Obed-Iahve): 42,1-4; 49,1-
6; 50,4-9; 52,13-53,12.
I 40,1-11 Prolog: anunţarea căii prin pustie (sfârşitul exilului)
II 40,12 - 48,22 Sectiunea Iacob-Israel
Cyrus, ''Mesia'' Domnului;
reîntoarcerea şi restaurarea lui Iacob-Israel exilat.
III 49-55,7 Secţiunea Sion-Ierusalim
Regruparea tuturor popoarelor în jurul Ierusalimului,
restaurarea Ierusalimului.
IV 55,8-13 Epilog: cuvântul Domnului se va împlini.

TRIO-ISAIA 56-66
tratează problemele comunităţii post-exilice
I 56-59 Acuzaţii, încălcări ale Legii
II 60-62 Splendoarea Sionului
III 63-64 Plângerile poporului
IV 65-66 Judecată şi mântuire; noua creaţie.

În privinţa autorului cărţii vechii evrei şi Sfinţii Părinţi vedeau în Isaia unicul
autor. Din sec. XVIII criticii raţionalişti protestanţi au tăgăduit acest fapt. Ei îl
recunosc pe Isaia ca autor al I părţi (1-35). Partea a II-a o atribuie la alţi 2 autori. De
la cap.40-55 ar aparţine unui autor, numit convenţional, Deuteroisaia, iar cap.56-66
unui autor numit convenţional Trioisaia.
Punctul lor de vedere se fundamentează pe faptul că în partea a II a a cărţii se
fac referiri la fapte şi persoane pe care Isaia nu avea cum să le cunoască (ex.: exilul
Babilonic, numele lui Cyrus). Ar putea exista unele răspunsuri. Isaia nu şi-a scris
personal întreaga carte. El a avut mai mulţi ucenici, care au reţinut părţi din predica
orală a lui Isaia şi au transmis-o ulterior.
Faptul acesta nu mai preocupă azi atât de mult pe teologi. B.R.C. a adoptat
poziţia protestantă. B.O. a fost mai rezervată, neluând atitudine oficială faţă de
ceilalţi 2 autori.
Important este însă mesajul cărţii, plasându-se pe primul plan între cărţile
V.T.
2,2-3 - Ierusalimul - loc de închinare pentru celelalte popoare.
2,4 - împărăţia mesianică a păcii
6,1-3
7,14 ş.u.
9,1,2 semnul ''u'' al mântuirii
iaşvei - locuitorii ţării - iudei şi neamuri
9,4,5,6
11,1,2,5,6 - semnificaţie alegorică, contrariile se vor împăca atunci când va veni
Mesia.
12,2 u.
57
25,6 - simbolul îndestulării duhovniceşti.
28,16
32,18
35 - valoare liturgică
40,3
42,1 sg. Ebed - Iahve (robul Domnului). M. Chialda, Antonie Plămădeală
45 - Cyrus
49,1 - Ebed-Iahve
49,3-6
49,8-13
50,4,6-7 Ebed-Iahve
52,7,13
53
55,6-13
58 - postul cel adevărat
61,1
66,18 u. - cerul nou şi pământul nou

Profetul Ieremia
- ştiri suficiente chiar din cartea sa.
Ieremia s-a născut aprox. 650 a.H. - în localitatea Anatol, cetate preoţească,
aflată la aprox. 15 Km.N-E de Ierusalim.
Şi-a început activitatea profetică la aprox. 20 de ani (aprox.630 a.H..).
Cunoaştem acest amănunt pentru că el se scuză înaintea lui Dumnezeu că este prea
tânăr, pentru misiunea grea ce-i stă înainte. Dumnezeu îl îmbărbătează şi-l determină
să accepte misiunea ce i se s-a încredinţat. Locuia când la Anatol, unde avea o casă şi
ceva pământ, când la Ierusalim. Locuitorii din Ierusalim îl priveau cu dispreţ şi-l
porecleau ''Ieremia cel din Anatol''.
Era fiu de preot - tatăl său - Hlchia. Anatolul este cunoscut dealtfel ca cetate
preoţească. Ieremia nu s-a căsătorit niciodată. A fost rânduit de la naştere, să
împlinească misiunea de profet.
Vremurile în care a trăit Ieremia au fost grele pentru regatul de Sud. Este
martorul unor evenimente cu deosebită rezonanţă în istorie.
Astfel în 612 a.H. cade oraşul Ninive şi odată cu el şi imperiul, care s-a
impus prin forţa brutală şi printr-un nesfârşit şir de războaie: puterea asiriană.
O nouă putere se ridică în Orient, cea a Babilonului.
Regii babiloniei îşi îndreaptă de acum atenţia înspre părţile mediteraneene.
Puterea adversară a Babilonului era Egiptul. Între Egipt şi Babilon era regatul lui
Iuda. Se înţelege astfel interesul pe care l-au avut babilonienii de a se afla în
posesiunea teritoriului acestui regat.
Ieremia şi-a desfăşurat activitatea profetică sub regii Iosia, Ioahaz, Ioiachim,
Iehonia şi |edechia.
Toţi aceşti regi, mai ales ultimii 3 au încercat tot felul de metode de a opune
rezistenţă presiunilor tot mai insistente ale babilonienilor.
58
 Privirile lor au fost îndreptate evident spre Egipt, de unde sperau să
primească ajutor. Dar Babilonul, cu imensele sale efective militare, nu s-a împiedicat
de o astfel de rezistenţă.
În vremea lui Ioiachim are loc o primă incursiune babiloniană. În anul 605
sunt duşi în robie bărbaţii de frunte ai lui Israel (şi Daniel).
Regele |edechia este pus în situaţia de a se salva prin fugă. Babilonienii
asediaseră Ierusalimul. Printr-o poartă secretă, |edechia încearcă să fugă în Egipt, dar
este prins de babilonieni, care-l tratează cu o nespusă cruzime: îi omoară copiii şi
după ce-i scot ochii îl duc rob în Babilon.
În locul lui |edechia, babilonienii aşează un guvernator - Ghedalia - acesta era
evreu de sânge, dar s-a arătat gata de a colabora cu cotropitorii.
Conaţionalii nu l-au iertat şi-l ucid.
Măsurile de represiune ale babilonienilor au fost drastice; ei dărâmă
Ierusalimul până la temelie, distrug templul, iar cea mai mare parte a populaţiei o duc
în robie în Babilon. (587 / 586 a.H.)
Ieremia a fost martor ocular al acestui dramatic eveniment. Se spune că
presimţind sfârşitul care era aproape Ieremia s-a refugiat într-o peşteră aproape de
Ierusalim şi de acolo a avut ocazia să vadă sfânta cetate asupra căreia plana un enorm
nor de praf şi fum.
Acest eveniment l-a inspirat pe Ieremia când a scris cartea Plângerilor.
Ce s-a întâmplat cu Ieremia după căderea Ierusalimului nu mai ştim. 1.
După o tradiţie el a fost rob în Babilon cu ceilalţi conaţionali ai săi.
2. După o altă tradiţie ar fi rămas la Ierusalim, printre puţinii evrei, care
ascunzându-se au scăpat de robie.
3. După o altă tradiţie a fost târât cu forţa în Egipt de către alţi conaţionali ai
săi, care s-au refugiat acolo pentru a scăpa de robia babilonică. Aici în Egipt, Ieremia
s-ar fi luptat din răsputeri să-i ferească pe conaţionali de a cădea în idolatrie.
Atitudinea sa intransigentă faţă de conaţionali i-a adus şi sfârşitul pentru că ar fi fost
ucis de către un judecător al poporului său, pe care l-a acuzat de idolatrie şi
imoralitate.
Viaţa lui Ieremia a fost un adevărat zbucium. El a fost urât de preoţi pentru
că le reproşa acestora lipsa lor de evlavie şi faptul de a fi dezertat de la nobila
misiune de îndrumători după dreptate ai poporului.
A fost asuprit de conducători şi este suficient să dăm un singur ex.
Se ştie că profetul Ieremia după ce şi-a scris cartea sa în care se aflau aspre
mustrări asupra regelui, preoţilor, demnitarilor, demnitarilor de stat, prezentând
această carte regelui Ioiachim, acesta a dispus să fie arsă în foc. Ieremia nu s-a lăsat
îngenuncheat. A dictat întreaga carte secretarului său Baruh. Se pare că această a 2-a
versiune a cărţii Ieremia a ajuns până la noi.
D.p.d.v. religios Ieremia a fost tot atât de mare ca şi Isaia.
În plus Ieremia vine cu o seamă de mărturii istorice pe care dacă nu le-ar fi
menţionat el nu am avea azi de unde să le cunoaştem.
Ieremia s-a dovedit un cronicar de vocaţie. El este autorul cărţilor Regilor,
Ieremia şi Plângerilor.
Cartea profetului Ieremia ni s-a păstrat în 2 versiuni; versiunea greacă şi
versiunea ebraică.
59
 Versiunea greacă este cu mult mai scurtă decât cea ebraică. Nu se cunoaşte
motivul acestei diferenţe. După opinia unor cercetători biblici, traducătorii greci ai
cărţii Ieremia au lăsat la o parte unele părţi din carte care nu li s-au părut
semnificative.
B.O. socoteşte autentice ambele variante de text ale cărţii Ieremia.

Planul cărţii Ieremia după T.M.

1,1-3 - Titlul
1,4-19 - Vocaţia şi viziunea

Profeţii împotriva lui Israel şi Iuda (poezie)

2,1-4,4 - Fidelitatea Domnului - infidelitatea poporului;
întoarcerea e posibilă.
4,5-6,30 - Anunţatrea judecăţii; duşmanul din Nord.

7,1-8,3 - Discurs Templu I; falsele culte (proză)

8,4-9,25 - Acuzaţii, anunţarea judecăţii (cuv.cheie: a fi înţelept)(poezie)
10 - Polemica - falşilor zei (v12-16 ca 51,15-19) (poezie)
11 - Discurs: alianţa ruptă - (31,31-34)(proză)
12,7-17 - Plângere asupra ţării dezolate
13 - Act simbolic: brâul de in anunţă judecata (poezie)
14 - Liturghie de lamentaţie: seceta (poezie/pr.)
15,1-9 - anunţatrea judecăţii (poezie/pr.)
16,1-13 - (A.S.) Celibat (proză)
16,14-20 - Exilul şi reîntoarcerea (poezie/pr.)
17,1-13 - Acuzaţii, texte sapienţale (poezie)
17,19-27 - Discurs: sabat (proză)
18,1-17 - (A.S.) Olarul
19 - (A.S.) Oala spartă (proză)
20,1-6 - Norr - Ieremia şi Paşhurr (proză)
21-23 - Profeţii privitoare la regi şi profeţi (poezie/pr.)
24 - Viziune şi discurs: smochinele bune şi rele (proză)
25,1-14 - Discurs: Rezumat; perspectivă (proză)
25,15-38 -Introducere - profeţii contra naţiunilor (poezie/pr.)

26 Discurs Templu II (proză)

27-28 A.S. narat: Confruntarea cu Asiria (proză)
29 - Scrisoare celor din exil
30-33 - Anunţarea mântuirii (poezie/pr.)
30-31 ''Cartea consolării''
60
 31,34-34 Noua alianţă v.24
32 A.S. discurs: Cumpărarea unui câmp
33 Anunţarea restaurării
34 - (Contrast) Ruptura alianţei (nerespect. Dt.15) (proză)
35 - (Contrast) ... cei care respectă. Rekabiţii (proză)
Mântuirea pentru un mic grup v.24
36 - nar. Sulul cărţii ars. Anti-Reforma lui Ioiachim (proză) (IR.22)
37-43 - nar. Suferinţa lui Ieremia: conflictele sale cu |edechia, închiderea
lui, căderea Ierusalimului, plecarea sa forţată în Egipt. (proză)
44 - Disc. - cuvânt contra diasporei egiptene (proză)
45 - Mântuirea pentru Baruh (proză)
46-51 - Profeţii privitoare la naţiuni (poezie)
Egipt, Filisteni, Moab, Amon, Edom, Damasc, Quedar, Elam, Babilon
52 Apendice istoric cf.2R.24,18-25,30 (proză)

''Confesiunile''
C1 11,18-12,6
C2 15,10-21
C3 17,14-18
C4 18,18-23
C5 20,7-18

1
2 - mustrări poporului Israel - mirarea Domnului
3,14 ş.u. - mustrări şi îndemnuri la pocăinţă. Ierusalimul - loc de închinare pentru
celelalte popoare.
5,7,10 (semiţia lui Israel)
6 - Tecoa-Amos
9
13
17,7 - în contextul alipirii de idolatrie la Ierusalim
23,5 - Odraslă dreaptă
24
25
29
30
31,15 - glas se aude din Rama...
31,31 - legământ nou
35 - Recabiţi
39 - Cucerirea Ierusalimului
50
52

Profetul Iezechiel

61
 Numele profetului este de origine ebraică Hazac - puternic este Elohim sau
Dumnezeu întăreşte. În acest caz n-ar fi adecvat cu misiunea îndeplinită de profet.
Despre profetul Iezechiel cunoaştem că a fost contemporan cu profetul
Ieremia, dar mai tânăr ca acesta.
Tatăl lui se numea Buzi şi era preot. Evident că şi Iezechia a avut dreptul
preoţiei.
Toată activitatea şi-a desfăşurat-o Iezechia în Babilon. A fost deportat în anul
608 împreună cu regele Iehonia (Ioiakin) şi cu ceilalţi demnitari ai ţării. De la acest
an se numără cei 70 de ani de robie profeţiţi de Ieremia.
Misiunea lui Iezechiel, ca de altfel şi misiunea celorlalţi, n-a fost deloc
uşoară. El a trăit vremuri mai deosebite. Israel se afla acum într-o situaţie cum n-a
mai trăit niciodată.
Mai există încă Templul, nu există însă un stat iudaic. Regele Iehonia, deşi
exilat, a fost înlocuit cu |edechia.
Evreii nu-şi puteau încă imagina cele ce urmau să se întâmple, de aceea când
Iezechiel le vorbea despre dărâmarea Templului şi despre un nou templu şi o nouă
orânduială în viaţa evreilor, ei nu credeau şi-l luau în râs.
Dar n-a durat mult timp până ce ei au avut ocazia să se convingă de spusele
profetului. În 586 Ierusalimul cade, Templul este distrus, poporul este dus în robie.
Acum începe pentru Iezechiel o nouă etapă a misiunii sale, care găseşte o mai
mare audienţă la poporul său. Misiunea sa principală este să-i încurajeze pe evreii
copleşiţi de deznădejde. El îi asigură că Dumnezeu rămâne credincios promisiunilor
sale. Nu-l va uita pe Israel. Va fi reconstituit din nou templul şi vor fi restabilite
instituţiile naţionale ale evreilor.
Întru aceste profeţii ale sale Iezechiel este numit ''profetul fidelităţii divine''.
Nu ştim precis când a murit profetul Iezechiel. În orice caz el n-a mai apucat
zilele întoarcerii din robie. După o tradiţie rabinică, Iezechiel ar fi fost ucis în
Babilon de către un judecător al poporului.
Cartea sa este o carte dificil de înţeles. Ea a servit ca bază scrierii
Apocalipsei. Această carte a N.T. a preluat multe idei, simboluri, şi expresii din
cartea profetului Iezechiel.
În prologul cărţii Iezechiel descrie chemarea sa la preoţie. El redă aici (cap.1-
3) viziunea despre slava Domnului ; care se arată şezând pe un tron înalt, sprijinit de
4 fiinţe, fiecare având chip de om, taur, vultur, leu, ceea ce simbolizează pe cei 4
evanghelişti.
În partea I (4-24) a cărţii, Iezechiel mustră Ierusalimul şi regatul Iuda pentru
fărădelegile săvârşite de regi, de clasa nobiliară şi popor şi prevesteşte pedeapsa de la
Dumnezeu, care nu va întârzia.
Tot aici (25-32) avem cuprinse mai multe profeţii împotriva unor neamuri
străine, care nu numai că au înconjurat d.p.d.v. geografic regatul lui Iuda, dar i-au
pricinuit multe rele. Astfel sunt condamnaţi amoniţii, moabiţii, Damascul, Tyrul,
Sidonul precum şi filistenii.
Partea ultimă a acestei cărţi vorbeşte despre zidirea noului templu şi a noului
Ierusalim. Cine citeşte cu atenţie această carte poate constata cu uşurinţă că de fapt nu
este vorba de reconstituirea unui nou templu, ci de restabilirea unei noi împărăţii,
împărăţia spiritului, împărăţia harului.
62
 Noul templu descris aici nu este altceva decât Biserica, noua împărăţie care
va lua naştere odată cu venirea lui Mesia.
Cartea profetului Iezechiel este scrisă într-un limbaj figurat presărat peste tot
cu simboluri şi metafore. Datorită acestui fapt vechii evrei interziceau tinerilor să
citească această carte până la 30 de ani.

Planul cărţii

I 1-3 Viziune şi vocaţie

Viziune: Gloria Domnului, vocaţie: trimiterea la un popor rebel din părinţi în copii
(2,3).
profetul ca străjer (v.33)

II 4-24 Judecata lui Iuda

4-5 Acte simbolice (A.S.) anunţând asediul Ierusalimului şi deportarea.
6-7 Judecarea munţilor lui Israel: anunţarea sfârşitului (v.36)
8-11 Cultul non-iahvist în templul din Ierusalim
10,18 u. şi 11,22 u.: Slava părăseşte oraşul spre Est. (v.40-43)
11,15 u. - împotriva celor care au rămas în ţară (v.33,23)
12 A.S.: bagajul pentru pribegie
13-14 Împotriva (falşilor) profeţi ai mântuirii
14,20 u. judecata inevitabilă (trei drepţi exemplu: Noe, Daniel, Iov).
15 Poem: Ierusalimul, via aruncată în foc.
16 ''Rezumat istoric'': Ierusalimul, soţie infidelă a lui Iahve.
17 Istorie alegorică a regilor
18 Fiecare este responsabil pentru greşelile sale (cf.18,2)
19 Istorie alegorică a regilor
20 ''Rezumat istoric'': o anti-istorie a mântuirii: posibilitatea mântuirii pentru o
parte din Golah. Leit-motivul: revolta părinţilor. Jurământul Domnului pentru părinţi
(v.47-48)
21-22 Judecata Ierusalimului, A.S.: vaiete, căi pentru venirea sabiei.
23 ''Rezumat istoric'': Ierusalimul şi Samaria: două surori desfrânate.
24. A.S.: marmita ruginită, doliu, anunţând distrugerea (v.33)

III 25-32 Judecată asupra neamurilor

25 Amon, Moab, Edom, Filisteni (vecini apropiaţi)
26-28 Tir şi Sidon
29-32 Egiptul; sunt intergr. ac. prof. contra Assur, Elam, Maşec, Tubal, Edom,
Sidon

IV 33-48 Mântuirea lui Israel

33-37 Profeţii de mântuire
33 profetul străjer (v.1-3)
sosirea supravieţuitorilor (v.24)
63
 33,23 impotriva celor rămaşi în ţară (v.11,15)
34 păstori buni şi răi
35 contra Seir (Edom)
36 Mântuirea pentru munţii lui Israel (v.6-7)
37 viziunea osemintelor; restaurarea lui Israel; un singur popor guvernat
de un nou David.
38-39 Gog şi Magog, ultima ameninţare a Israelului va fi uşurată
40-48 Noul Templu şi Noul Ierusalim
40-43 Templul, reîntoarcerea Slavei (v.10,18 u.)
44-46 Cultul
47-48 Oraşul şi ţara; 47,17: amintirea jurământului părinţilor (v.20)

1
2
3
8
9
10
17
34
37
38
44,2

Profetul Daniel
În ebraică dan - judecător
i - al meu (este)
El - Dumnezeu
Profetul Daniel a fost contemporan cu profetul Iezechiel. Şi-a petrecut toată
viaţa în exil. A fost deportat în anul 605 a.H. odată cu alţi bărbaţi de frunte din sânul
poporului evreu. Deşi aflat în robie a avut totuşi parte de o existenţă lipsită de griji.
Regele Nabucodonosor a adoptat o atitudine de deznaţionalizare a neamurilor
din imperiul său. Pentru aceasta o metodă a fost aceea a atragerii oamenilor de frunte
din acele neamuri în politica babiloniană, în administraţia babiloniană, influenţându-i
sub aspect cultural şi chiar religios. Regele a ales şi dintre evrei câţiva tineri mai de
frunte, pe care i-a educat în şcoli babiloniene cu scopul de a-i folosi pentru atragerea
conaţionalilor lor. Între aceşti tineri a fost şi Daniel.
Alături de el sunt amintiţi şi alţi trei tineri: Anania, Misael şi Azaria. Toţi 4
au realizat frumoase progrese în însuşirea culturii babiloniene, motiv pentru care
după terminarea studiilor au fost rânduiţi în posturi înalte. Despre Daniel se spune că
a ajuns al 2-lea după rege, expresie din care nu trebuie să omitem izul cu caracter

64
naţionalist, cu atât mai mult cu cât ştim că şi despre Iosif s-a zis că în Egipt a ajuns al
2-lea după rege, iar mai târziu de Mardoheu în Persia.
Cert este că Daniel a fost o mare personalitate a timpului său. El s-a numărat
între fruntaşii comunităţii iudaice din Babilon.
Deşi a fost crescut în spiritul învăţăturii babilonice, precum altădată Moise,
tot astfel acum Daniel rămâne întru toate credincios datinilor şi credinţei neamului
său.
El a avut un însemnat rol în apărarea credinţei monoteiste şi menţinerea
poporului său - popor exilat - în spiritualitatea tradiţională iudaică.
În vremea lui Daniel s-au derulat câteva evenimente importante pe plan
politic şi social, în acea parte de lume unde a trăit el.
Se ştie că în anul 538 Imperiul Babilonic a căzut, ridicându-se în Orient o
nouă putere, cea persană. Daniel şi-a menţinut şi sub această nouă stăpânire această
poziţie privilegiată.
Cyrus, regele perşilor a dat dovadă de un spirit larg de toleranţă faţă de
proprii supuşi, robiţi de către babilonieni. Multora le-a acordat libertatea. Daniel nu s-
a întors în ţara lui în 538; probabil că la acea dată el era deja bătrân şi socotea că mai
are un rol de îndeplinit în viaţa ''rămăşiţei'' lui Israel în Persia.
Când a murit nu ştim cu siguranţă. Ştim însă că a dat dovadă de tărie în faţa
persecuţiilor care s-au abătut asupra sa cu scopul deznaţionalizării şi lepădării de
adevărata credinţă.
Cartea profetului Daniel are 12 capitole.
Vechii evrei nici nu o aşezau în rândul cărţilor profetice, ci în rândul cărţilor
istorice pentru că într-adevăr sunt menţionate o serie de evenimente la care Daniel a
fost martor. Se crede că de fapt Daniel nici nu este autorul acestei cărţi, întrucât
ocupat cu treburile publice şi cu apărarea intereselor propriei naţiuni, n-a avut timp să
scrie. Ucenici de-ai săi i-au transpus în scris cuvintele şi profeţiile sale, care au
alcătuit cartea Daniel.
Ca şi Iezechiel şi Daniel redă în cartea sa mai multe viziuni şi mai multe
previziuni cu caracter profetic şi eshatologic.
Dacă Isaia a dat date în legătură cu persoana lui Mesia, Daniel îşi aduce o
contribuţie în legătură cu timpul venirii lui Mesia.
1
2
3
4
5
7,9,10,14
9,24-27
12,7,11

Profetul Osea
Numele profetului vine de la ebraicul - mântuire
a mântui
- osana - mântuieşte
65
 Este un nume înrudit cu Isaia, Iosua. Din cartea profetului Osea aflăm că el a
activat în vremea regelui Ieroboam II (789-748) din regatul de N. şi a regilor Ozia
(786-753), Iotam (752-737), Ahaz (741-726) şi Iezechia (727-697) din regatul de
Sud.
Profetul Osea a activat cam în ac. perioadă cu profetul Isaia. Despre Isaia
cunoaştem că a activat în sec. VIII a.H..
Activitatea şi-o începe cam prin anul 750 (în reg. da N.) şi o încheie înainte
de 722, probabil pe la anul 730.
Credem aceasta întrucât nu aminteşte numic despre căderea regatului de N.
sub asirieni. Alte date legate de viaţa profetului Oseea nu putem extrage din cartea sa.
În răsărit domnea puterea asiriană. Regatul de N. se afla deja în intenţiile de
cucerire ale aceste puteri, cum s-a şi dovedit acest fapt în 722 când Asiria desfiinţează
regatul de N.
Pe plan intern, situaţia d.p.d.v. moral-social lăsa forate mult de dorit.
Regalitatea decăzuse foarte mult.
Clasele privilegiate ale societăţii continuau să exploateze populaţia majoritară
săracă. Preoţii nu-şi ţineau nici ei rânduielile lor şi nu-şi respectau poziţia pe care o
ocupau în viaţa socială.
Cultul idolatru era în floare în Regatul de N.
Starea de necredincioşie a lui Israel faţă de Dumnezeu este înfăţişată de Osea
în mod simbolic. El vorbeşte despre căsătoria sa cu o femeie desfrânată Gomer.
Din această căsătorie rezultă 3 copii cu nume simbolice:
Lo Ami - nu este poporul meu
Lo Ruhama - nu este îndurare (cea neiubită)
Ezreel - Dumnezeu a respins.
Pornind de la acest pretext al căsătoriei sale cu o desfrânată, Osea se judecă
în numele lui Dumnezeu cu propriul popor, reproşându-i infidelitatea sa, practicarea
adulterului, adică a idolatriei, prevestind pedeapsa care este imanentă.
Şi Oseea îi asigură pe conaţionali că o portiţă de scăpare există totuşi -
întoarcerea la Domnul.
Cartea este săracă în profeţii cu caracter mesianic.
Totuşi cartea îşi are valoarea ei.
Avem totuşi o profeţie: fuga Domnului în Egipt.

Planul cărţii
1,1 Introducere şi datare.

I
1,2-3,5 Căsătoria profetului şi semnificaţia acestei căsători
1,2-9 relatare la pers. a 3-a
2,1-3 relectură
2,4-25 profeţie de judecată şi anunţarea întoarcerii lui Israel în deşert
3,1-5 relatare la pers. I

II
66
4-14 Culegere de profeţii
4,1-5,7 - stil (fel) de proces penal
5,8-6,6 - profeţie de judecată, comoditatea poporului, răspunsul lui Dumnezeu
6,7-9,9 - o nouă serie de profeţii de judecată
9,10-13,11 - profeţii legate de retrospective istorice
14,1-8 - Concluzia: reîntoarcere şi viaţa nouă (pocăinţă şi mântuire)

1
2
3
4
5
6,6
11,1 ş.u.

Profetul Ioel
Numele - 2 cuvinte - Domnul este Dumnezeu
Io - Iahve
El - Elohim

Cartea profetului Ioel este o carte scurtă de numai 4 capitole. Din ea nu

cunoaştem aproape nimic în legătură cu viaţa şi activitatea autorului ei.
Numai faptul că această carte a fost aşezată în textul original după cartea
Oseea şi înaintea cărţii Amos a făcut pe unii să presupună că Ioel trebuie să fi trăit în
vremea acestor 2 profeţi, adică în sec. VIII a.H. (V-IV)
Dar aceasta este numai o presupunere. Mulţi critici biblici, mai ales
protestanţi fixează o epocă mult mai târzie pentru profetul Ioel, mergând până în
perioada exilului babilonic sau după această perioadă.
Cuprinsul cărţii este alcătuit din 2 cuvântări.
În prima cuvântare profetul vorbeşte despre o invazie de lăcuste, care
pustieşte întreaga ţară.
Invazia lăcustelor simbolizează invazia unui popor străin, care va distruge
toate rânduielile cultului iudaic.
În cuvântarea a 2-a, Ioel îndeamnă poporul la pocăinţă şi promite iertare de la
Domnul.

Planul

1,1-4 - Titlul şi introducere

67
I 1,5-2,27 - Lamentaţia publică: invazie de lăcuste,
simbolizând ''ziua Domnului''.

II 3-4 Ziua Domnului

- Mântuire pentru Israel (3,1 - darul
Duhului)
- Judecata pentru popoare

1
2,23-27
3,1-2 ş.u.
4,2

Profetul Amos

- în ebraică - sarcină, povară

Despre profet aflăm că era originar din localitatea Tecoa, aflată la mică
distanţă S. de Betleem. Localitatea există şi astăzi cu acelaşi nume.
Era păstor de oi. Figura sa era asemănătoare cu a lui Ilie şi Ioan Botezătorul.
Deşi originar din regatul de S. Amos şi-a desfăşurat activitatea în regatul de
N. - în localitatea Betel, unde se afla un puternic centru al idolatriei.
A trăit, se pare în sec. VIII a.H., fiind socotit cel mai vechi profet scriitor,
mai vechi şi decât Isaia.
Începutul acţivităţii sale cade pe la anul 760 a.H..
Nici Amos, ca şi Osea, n-a apucat evenimentele robirii regatului de N. de
către asirieni, evenimente pe care însă le anticipează.
Cartea sa are caracterul unei mustrări pe care o face profetul împotriva atâtor
nedreptăţi care se săvârşeau în regatul de N. şi care au dus în final la desfiinţarea
acestui regat.

Planul cărţii Amos

1,1-2 - Titlul cărţii şi tema generală

I 1,3 - 2,16 - Profeţii împotriva naţiunilor vecine şi împotriva lui Israel.

Damasc, Gaza, Tyr, Edom, Amon, Moab, Iuda, Israel.

II 3-6 (8,4-14; 9,7-10) Profeţii împotriva lui Israel. Principalele tipuri de

acuzaţii: nedrepatetea socială, pervertirea cultului, falsa siguranţă.

III 7,1-9,10 Ciclu de viziuni

a) Lăcustele: foc; cumpănă de plumb
Interludiu 7,10-17: Amos şi Amasia (Betel). Relatare biografică.
b) sfârşitul verii; sanctuarul mişcat
68
 Concluzie doxologică (9,5-6 cf.4,13 5,8-9) (9,11-15)

9,11-15 Epilog: restabilirea cortului (casei) lui David

1
2
3,7-8
4
8

Profetul Obadia (Avdie) V-IV

- alcătuit din 2 cuvinte ebraice Ebed Iahve - robul Domnului

Cartea profetului Obadia este cea mai scurtă carte din V.T., are doar un
singur capitol cu 21 de versete.
Din cuprinsul ei nu cunoaştem nici o dată despre autor. Se precizează doar
atât ''vedenia lui Obadia'' fără să se spună ceva în legătură cu timpul activităţii sale.
O menţiune din v.11 ne-ar ajuta să stabilim timpul în care a trăit profetul.
Aici se vorbeşte de o dărâmare a Ierusalimului.
Cum dărâmarea din 586 n-a fost singura, numai cu aproximaţie am putea
spune că totuşi la aceasta s-ar referi profetul Obadia. Deci el a trăit după acest
eveniment.
Întreaga carte este o profeţie de ameninţare la adresa Edomului. Prilejul
pentru aceasta l-a oferit atitudinea negativă a Edomului faţă de Ierusalim şi Iuda în
împrejurările grele ale evenimentului amintit.
Deşi fraţi de sânge cu Iuda, Edomul s-a asociat cu duşmanii lui Iuda, motiv
pentru care Dumnezeu va răsplăti cu pedeapsă pe potrivă Edomului.
Cetăţile întărite ale Edomului nu vor rămâne nici ele în picioare pentru că
Domnul va pedepsi Edomul cu dărâmarea.
Intu 597-587 a.H.

Planul cărţii

v1. - Titlu
I v.2-14 - Contra Edomului
II v.15-21 - Ziua Domnului: mântuirea pentru Iuda.

Profetul Iona

Numele - porumbel. Nu vedem nici o asemănare între misiunea profetului şi

numele său.

69
 Cartea profetului Iona pune în faţa comentatorilor biblici acea dificultate de
interpretare precum a pus, de pildă, cartea Regilor în capitolul în care vorbeşte despre
înălţarea lui Ilie la cer.
Aceasta pentru faptul că şi cartea profetului Iona relatează un fapt cu totul
ieşit din comun. Se spune că trăia în |ara Sfântă, în epoca profeţilor, mai precis
înainte de dărâmarea Ninivei, capitala Asiriei, de către babilonieni (612), un bărbat cu
numele Iona.
Acesta a fost ales de către Dumnezeu şi trimis să propovăduiască ninivenilor
pocăinţa şi să-i îndemne pe aceştia să se lepede de răutăţile lor şi prin fapte de
profundă smerenie să repare tot răul pe care l-au făcut.
Ninive preînchipuia desigur întreaga Asirie care şi-a înscris numele în istoria
Orientului, ca una din puterile cale mai crude.
Într-adevăr orice orânduire statală sau politică s-a aflat în jurul Asiriei a pierit
spulberată sub puterea armatei acesteia.
Neamurile cucerite de asirieni au fost neamuri înrobite în adevăratul sens al
cuvântului.
Nici un alt imperiu care a fost predominant în Orient nu şi-a pătat memoria
cu atâtea fapte de cruzime cum şi-a pătat Asiria. Evreii au simţit şi ei jugul apăsător
al Asiriei aşa încât mulţi s-au întrebat cum de oare un singur profet a trimis Domnul
acolo să-i mustre pe niniveni, câtă vreme n-ar fi fost de ajuns toţi profeţii câţi au trăit
în istorie.
Cunoscând însă Iona ce jug i se punea pe umeri a încercat să se eschiveze,
coborând în portul Iafo el s-a îmbarcat pe o corabie care tocmai pleca în Tarsul
Ciliciei, spre a se îndepărta cât mai mult posibil de răspunderea cu care îl investise
Domnul pe profet.
Dar de o astfel de răspundere nu poate scăpa nimeni, după cum a avut ocazia
să constate chiar Iona.
În timpul călătoriei corabiei pe mare s-a dezlănţuit o furtună, care ameninţa
cu scufundarea corabiei.
Potrivit unei superstiţii pe care o împărtăşeau marinarii că dezlănţuirea
furtunii este semnul că unul de pe corabie e păcătos, au aruncat sorţi pentru a-l
descoperi pe acela. Sorţii au căzut pe Iona şi atunci marinarii l-au oferit pe aceştia
valurilor înspumate, aruncându-l în mare.
Un animal uriaş, un chit, l-a înghiţit pe profetul Iona, ducându-l în adâncul
mării.
Potrivit relatărilor cărţii profetul ar fi petrecut ca într-un mormânt în
pântecele acestui monstru timp de 3 zile, după care animalul, condus desigur de
puterea Providenţei s-a apropiat de ţărm şi l-a aruncat afară nevătămat pe claustrat.
Iona a înţeles atunci ceea ce a înţeles profetul Amos când a rostit că ''dacă
leul răcneşte cine nu se va înspăimânta şi dacă Domnul grăieşte cine nu va prooroci''.
A înţeles, adică, că nu există pentru el posibilitatea de a alege şi de aceea a apucat
calea Ninivei.
Aici i-a mustrat pe niniveni pentru păcatele lor şi în chip surprinzător efectul
predicii sale este cum el nu se aştepta să fie şi ninivenii se pocăiesc şi Dumnezeu îi
iartă. Iona nu s-a dovedit nici acum pe măsura încrederii în care-l investise Domnul.
El se tulbură în sinea lui pentru faptul că Dumnezeu iartă atât de uşor pe niniveni.
70
Supărat se retrage în pustie şi-şi pleacă capul sub o plantă care se face mare şi îi ţine
umbră plăcută lui Iona în somnul său.
Când se trezeşte, palnta se uscase. Iona se supără pentru acest fapt, fără să
ştie că ceea ce s-a petrecut cu planta nu era doar o simplă întâmplare. Domnul îi
spune atunci lui Iona: Tu te-ai supărat pentru această plantă şi ţi-a părut rău de pieirea
ei. Dar Mie să nu-mi pară rău pentru distrugerea atâtor oameni câţi se află în cetatea
Ninive?
Marii rabini au înregistrat indoiala pe care unii contemporani au manifestat-o
faţă de cele relatate în cuprinsul cărţii Iona.
De asemenea Sfinţii Părinţi au recunoscut deschis că nu putem respinge
caracterul veridic al relatării acestei cărţi.
Acţiunea cărţii este la nivelul dificultăţii de crezare pe care o crează relatarea
din cartea Iosua în legătură cu oprirea soarelui pe cer.
Faptul s-ar fi rezolvat mai simplu dacă Mântuitorul Iisus Hristos însuşi nu s-
ar fi referit la întâmplarea profetului Iona. Prevestind şederea sa cu trupul în mormânt
3 zile, Mântuitorul le aduce aminte ucenicilor săi că precum Iona a petrecut 3 zile şi 3
nopţi în pântecele chitului, tot astfel Fiul Omului va zăcea timp de 3 zile în sânurile
pământului.
Mulţi comentatori (protestanţi) au fost de părere că şi în cazul acesta al
folosirii de către Mântuitorul a relatării cărţii lui Iona drept comparaţie cu moartea Sa
nu trebuie acceptată relatarea ca având un caracter istoric. Mântuitorul n-a vrut să
scoată în evidenţă caracterul istoric al întâmplării, ci pur şi simplu a luat-o ca termen
de comparaţie. El putea să-şi aleagă orice alt fapt, din orice altă legendă cu care să-şi
asemene un anumit eveniment din viaţa Sa, fără ca să fie obligat să accepte
respectivul fapt al legendei ca un fapt istoric.
Biserica a procedat şi în acest caz potrivit iconomiei. Nu a formulat o dogmă
în legătură cu petrecerea lui Iona în pântecele chitului, cu alte cuvinte n-a pus în calea
credincioşilor un prag de care ei să se împiedice şi să cadă.
Biserica noatră n-a formulat o dogmă nici în ce priveşte înălţarea Maicii
Domnului cu trupul la cer, nici în ce priveşte înălţarea profetului Ilie sau a lui Enoh.
Aceasta nu vrea să însemne că Biserica a anulat posibilitatea minunilor şi că ar fi
decretat faptele la care ne-am referit ca simple ficţiuni. Ceea ce a ţinut Biserica să
evidenţieze în legătură cu cartea Iona este responsabilitatea extraordinară pe care o
are fiecare ins faţă de semenii săi.
Odată ce se naşte în această lume, fiecare om devine un Iona, dator să slujească
pentru semenii săi. De acest destin comun nu poate scăpa absolut nimeni după cum
n-a putut scăpa nici profetul Iona.
aprox. 500-350 v.II R.14,25
0 - VIII
Planul cărţii

I 1 Naraţiunea I: mandatul de a merge la Ninive - refuzul - sancţiunea:

Iona în faţa marinarilor păgâni care se temeau de Iahve
II 2 Interludiu - Psalmul lui Iona în pântecul chitului

71
III 3-4 Naraţiunea II: mandatul de a merge la Ninive - executarea -
nemulţumirea lui Ioana, măsurile pedagogice ale lui Iahve. Iona în faţa unui popor
păgân care se pocăieşte.

Profetul Miheia

Numele profetului Miheia e înrudit cu al arhanghelului Mihail. Acest nume

este alcătuit din - mi ia Iahve
Mai cunoaştem încă un alt profet care a purtat acest nume, acela era profet
nescriitor. A trăit înaintea lui Miheia (I R.24)?
Miheia, autorul acestei cărţi a fost contemporan cu Isaia. Lucrul acesta îl
aflăm chiar din cuprinsul cărţii sale unde ne spune că a activat în vremea regilor
Iotam (752-737), Ahaz (741-726) şi Ezechia (727-697). Spre deosebire de Isaia care a
activat la Ierusalim şi în cadrul societăţii înalte iudaice, Miheia şi-a desfăşurat
activitatea în provincie, în mijlocul oamenilor de rând, pe care i-a apărat şi în multe
cazuri a rostit un vehement protest împotriva celor bogaţi, care-i exploatau pe aceştia.
Din carte aflăm că era originar din Moreşet Gat, localitate aflată în plină
câmpie Şpela.
Citind cuprinsul cărţii lui Miheia vom constata că problemele la care se
referă el sunt aceleaşi cu problemele pe care le-a implinit şi profetul Isaia.
Regii şi cei din clasa înaltă, datorită bogăţiei şi huzurului au încălcat adeseori
Legea prin ţinuta lor imorală, dar au uitat şi rânduielile părinteşti, motiv pentru care
Miheia le adresează un aspru cuvânt de mustrare. Ca şi Isaia el prevede o aspră
pedeapsă care va veni şi pe care Dumnezeu o va aplica prin mijlocirea unui popor
străin, care va năvăli şi va distruge Ierusalimul.
Foarte curios că profetul Miheia are unele părţi identice în cartea sa cu
profetul Isaia (4,2 - cf. Is.2,1-4).
Probelema se pune care l-a copiat pe celălalt?
Deocamdată răspunsul definitiv n-a fost formulat. Mulţi înclină a crede că
Isaia l-a folosit pe Miheia, el alcătuind o carte mai extinsă în care a putut cuprinde
părţi din cartea contemporanului său.
Dar există ipoteze şi în sensul folosirii în ordine inversă. Cert este că câteva
texte din cap. IV sunt comune celor doi profeţi.
Dacă Isaia stabileşte naşterea din Fecioară a lui Mesia, iar Daniel timpul în
care se va naşte Mesia, Miheia este profetul care prooroceşte locul naşterii lui Mesia,
făcând proorocie în chip direct despre cetatea Betleemului.
Prin această profeţie Miheia a devenit o mărturie de bază la care va face apel
şi s-a făcut de fapt apel în perioada N.T. (Miheia 5,1)

aprox. 730-700

3,8
4,2 - Is.2
5,1
72
Planul cărţii

1,1 - Titlul

I 1-3 - Judecata lui Iuda şi Israel (colectiv şi individual, întrerupt în 2,12

ş.u. anunţarea mântuirii pentru ''rămăşiţă'').

II 4-5 - Mântuirea pentru Sion şi Iuda

4,1-5 pelerinajul poporului la Sion
5,1-5 prinţul care vine din Betleem

III 6-7,7 - Judecată: procesul lui Iahve cu poporul său.

7,8-20 Concluzie liturgică.

Profetul Naum

Este o carte scurtă, iar datele despre persoana autorului sunt foarte sumare.
Naum trebuie să fi trăit spre sfârşitul epocii regalităţii, adică cu ceva înainte de robia
babilonică. Se acceptă că va fi activat sub regele Manase.
Din cartea sa aflăm că era din Elcoş, aflat pe teritoriul Galileii. A avut o
misiune asemănătoare cu a profetului Iona, fără să se ducă să propovăduiască
ninivitenilor, dar treatează în cartea sa despre această cetate.
Naum anunţă de fapt biruinţa dreptăţii dumnezeieşti. El dă glas satisfacţiei pe
care a simţit-o poporul când a aflat că această cetate cotropitoare a fost distrusă.
Naum arată că dreptatea dumnezeiască nu întârzie niciodată să se manifeste.
Nimeni n-a putut bănui că o cetate atât de puternică cum a fost Ninive, simbolul uni
imperiu tot atât de puternic, să ajungă vreo dată în ruine. Acum lucrul acesta s-a
adeverit.
Ninive a fost pedepsită.

Planul cărţii

1,1 Titlul

I 1,2-8 - Psalm introductiv (acrostih alef - kaf.)

II 1,9-2,3 - Suveranitatea (domniei) Domnului.

III 2,4-3,19 3 profeţii (''vai''-uri) împotriva Ninivei.

Profetul Avacum

73
 Cartea este tot atât de scurtă ca şi cartea Naum. În ea se reflectă acea situaţie
a lui Israel de dinaintea căderii în robie. Evenimentul acesta al căderii este atât de
aproape încât Avacum vorbeşte în chip deschis de pedepsirea poporului prin caldei
(neobabilonieni).
Aceştia sunt prezentaţi ca răzbunători pentru păcatele pe care Iuda şi Israel le-
au săvârşit în munţii lui Israel.
Avacum face mijlociri la Dumnezeu să nu stârpească viaţa neamului său.
aprox.612-598

Sela - oprire
2,4 - Dreptul din credinţă va fi viu

Planul cărţii

1,1 Titlul

I 1,2-4 Plângere (lamentaţie) (violenţa)

1,5-11 răspunsul Domnului: sosirea caldeilor
1,12-17 Plângere (lamentaţie)
2,1-5 răspunsul Domnului

II 2,6-20 - Seria de 5 exclamaţii (''vai''-uri) de nenorocire

III 3 Psalm sau rugăciunea profetului.

Profetul Sofonie
aprox. 640-630

Din cartea profetului aflăm că a fost fiul lui Cuş, fiul lui Ghedalia, fiul lui
Amaria, fiul lui Iezechia.
Această înşirare de 4 generaţii de ascendenţi nu este întâmplătoare în cazul
lui Sofonie. Se crede că şi el precum şi profetul Isaia se trăgea din neam regesc.
Iezechia (727-697), amintit aici, se pare că a fost regele lui Iuda cu acest nume.
Tot din cartea lui Sofonie mai aflăm că el a activat în vremea lui Iosia (642-
609), regele lui Iuda.
Sub acest rege a trăit şi profetul Ieremia. Deci Sofonie a fost contemporan cu
acest mare profet.
Amândoi, Sofonie şi Ieremia, au sprijinit reforma cultului întreprinsă de
regele Iosia.
Cartea lui Sofonie se aseamănă în multe părţi cu cartea profetului Ieremia. Şi
el vorbeşte de robia iminentă a regatului de Sud, de babilonieni.

74
 Cartea are un caracter ameninţător, urmărind însă un scop întru totul
constructiv: îndreptarea moravurilor.
S-a spus că Sofonie ''nu smulge pentru a distruge, ci pliveşte spre a curăţi
holda''. Dacă are un cuvânt de mustrare de spus el îl spune împotriva rânduielilor
nedrepte, împotriva păcatelor săvârşite tocmai de cei care aveau chemarea să fie
îndrumătorii şi luminătorii poporului.

2,11
Planul cărţii

1,1 Titlul

I 1,2-2,3 - Profeţii împotriva lui Iuda şi Ierusalim (ziua Domnului;

chemarea la pocăinţă).

II 2,4-15 - Profeţii contra altor popoare (şi anunţarea

mântuirii pentru ''rămăşiţa'' din Iuda)

III 3,1-8 - Profeţii contra Ierusalimului

IV 3,9-20 - Profeţii de mântuire: Domnul va domni în Sion.

Profetul Agheu

Numele - sărbătoarea Domnului

Despre profet cunoaştem că a trăit în timpul exilului babilonic; s-a născut în
Babilon. Ştim că şi-a început activitatea în anul 520 a.H., pe când în Persia domnea
Darius.
Agheu s-a numărat în rândurile celor care s-au întors în |ara Sfântă odată cu
edictul de eliberare din 538. Cartea Ezdra ni-l înfăţişează pe Agheu ca pe unul dintre
bărbaţii activi în reconstituirea templului din Ierusalim.
Se ştie că datorită sărăciei provocate de secetă, evreii au renunţat pentru
moment la construirea templului, aceasta cu atât mai mult cu cât la sărăcie s-a
adăugat uneltirea samaritenilor. Dar chiar şi după ce vremurile grele au trecut, evreii
nu se îndemnau să reia construcţia templului.
Se pare că se încetăţenise chiar credinţa, că nu e momentul să se înceapă
reconstrucţia templului, atâta vreme cât semnele venirii lui Mesia nu erau evidente.

75
 Atunci intervin cei 2 profeţi: Agheu şi Zaharia, care îi mustră cu asprime pe
evrei pentru faptul că încearcă să găsească tot felul de motive (pretexte) pentru a
amâna construirea templului.
Ei însă s-au apucat să-şi constriască case luxoase, pe când pentru Domnul nu
şi-au pus la inimă să construiască o casă adecvată.
Mustrarea profetului n-a fost zadarnică. Conaţionalii lui s-au apucat de
zidirea noului templu pe care l-au termina în 515 a.H..
Deşi de proporţii mai mari decât vechiul templu, noul templu nu se mai
ridică la valoarea aceluia.
Se spune că bătrânii lăcrimau când îşi aduceau aminte de strălucirea
templului lui Solomon.
În astfel de situaţii rosteşte Agheu o profeţie celebră, că faima acestui de-al
doilea templu va ajunge mai mare ca faima celui dintâi, pentru că în locaşul acestuia
se va sălăşlui pacea, pe care o va aduce Mesia.
Profeţia s-a împlinit pentru că în acest al 2-lea templu a intrat Mântuitorul
Iisus Hristos, şi a predicat adeseori în pridvoarele sale.
În cartea profetului Agheu, care cuprinde 2 cap. se tratează şi probleme legate
de refacerea unităţii naţionale şi religioase a evreilor şi de reconstrucţia templului.
Faptul că din această carte rezultă o părăsire a liniei drepte, o decadenţă a
moravurilor, rezultă că ea a fost scrisă destul de târziu după eliberarea evreilor din
robie.
În primii ani ai eliberării, zelul celor întorşi din robie era mult mai aprins. Aici, în
cartea lui Agheu, s-a manifestat (reflectat) starea de nepăsare şi oboseală.

Planul cărţii

I 1 v.1 ziua1 luna 6 Avertisment privitor la construcţia templului

(menţionarea lui Zorobabel) v.15; ziua 24, luna 6
II 2,1-9 v.1 z.21, l.7 Mântuirea eshatologică pentru
noul templu
III 2,10-19 v.10, z.24,l.9 Tora sacerdotală despre impuritate
IV 2,20-23 Promisiunea finală la Zorobabel

Profetul Zaharia

Numele profetului se traduce ''Domnul îşi aminteşte''.

Profetul Zaharia face parte, ca şi profetul Agheu, din generaţia celor eliberaţi
din exilul babilonic. Împreună şi-au adus contribuţia la zidirea templului, precum şi
la statornicirea unei vieţi naţionale şi religioase a evreilor.
76
 Sunt cunoscute 2 persoane cu acest nume: Zaharia fiul lui Berechia, fiul lui
Ido, care este autorul cărţii; şi un anume Zaharia amintit de Mântuitorul într-o
împrejurare relatată la (Matei 23,35). (...ca să cadă asupra voastră tot sângele
drepţilor...Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar.)
II Paral.24,22 Zaharia fiul lui Iehoiada. (Ioaş 835-797)
Despre acest Zaharia cunoaştem că a trăit în sec.V a.H.. Între cartea sa şi
cartea Ezdra şi Neemia există o mare asemănare. De fapt problemele la care se referă
aceste cărţi au fost comune. Totuşi cartea lui Zaharia este mai apropiată de genul
profetic. În cuprinsul ei avem redate 8 viziuni ale profetului, care desigur cuprind
taine în legătură cu istoria lui Israel şi a lumii până la venirea vremurilor mesianice.
Cartea profetului Zaharia este mai extinsă decât a celorlalţi profeţi mici şi
este mai valoroasă şi d.p.d.v. mesianic, cuprinzând profeţii foarte valoroase în
legătură cu viitorul Mesia.
Un loc aparte ocupă în carte cei 2 bărbaţi, care au avut un rol însemnat în
reaşezarea vechilor rânduieli iudaice după exil: prinţul Zorobabel şi arhiereul Iosua.
Permanent Zaharia i-a sprijinit foarte mult pe aceştia.
1
2,15
9,9
11,12-13
13,7

Planul cărţii

Proto-Zaharia

I 1,1-6 Apel la pocăinţă (convertire)

II 1,7-6,15 Ciclu de viziuni nocturne

1. 1,7-15 - Călăreţii
2. 2,1-4 - Coarnele şi fierarii (făurarii)
3. 2,5-9 - Omul cu funia
4. 3,1-10 - Reabilitarea lui Iosua
5. 4,1-10 - Sfeşnicul şi vasul cu untdelemn
6. 5,1-4 - Sulul de carte zburător
7. 5,5-11 - Femeia mincinoasă în efa
8. 6,1-8 - Patru care
6,9-15 - Încoronarea lui Iosua
III 7-8 Mântuire şi judecată: necesitatea postului şi transformarea sa
în bucurie.

77
Deutero (şi Trito) Zaharia

I 9-11
9,1-8 Ameninţare împotriva popoarelor
vecine
9,9-17 Anunţuri de mântuire (Mesia unul)
10,1-2 Domnul dă ploaia şi nu idolii
10,3-11 Anunţuri de mântuire: adunarea
10,11-12 Ameninţare contra Egiptului şi
Assur
11 Alegoria păstorului

II 12-13
12,1-13,6 Secvenţa din profeţii de mântuire
12,9-14 Purificarea Ierusalimului
13,7-9 Eliminarea păstorului infidel
14 Lupte pentru Ierusalim la sfârşitul timpurilor

Maleahi
maloch - Inger
Iehova - Domnul

Întrucât din carte nu cunoaştem destule date în legătură cu viaţa şi activitatea

profetului Maleahi şi de asemenea în Tradiţie s-au păstrat foarte puţine date, unii
rabini s-au lăsat ispitiţi să creadă că în cazul lui Meleahi am avea de a face cu un
înger întrupat, mai ales că în cuprinsul cărţii se vorbeşte despre trimiterea îngerului
pentru ca să pregătească calea Domnului.
Unii cercetători şi-au însuşit această credinţă rabinică, dar cei mai mulţi
cercetători biblici împărtăşesc convingerea că e vorba despre o persoană istorică, care
a purtat acest nume.
După problemele tratate în carte deducem că profetul Maleahi trebuie să fi
trăit după exilul babilonian, respectiv în sec.V a.H..
Situaţia lui Israel, aşa cum o descrie Meleahi este alta chiar decât a fost în
momentul întoarcerii evreilor din robie. Această situaţie este identică cu cea descrisă
de profetul Neemia. Cum Neemia a trăit în sec. V, vom accepta că şi Meleahi a trăit
tot în acest secol.

78
 Acum templul era deja reconstruit, viaţa naţională a evreilor în bună parte
refăcută, ba a început să scadă şi zelul pentru cele sfinte.
Evreii achitându-se formal de obligaţiile aducerii jertfelor oferind animale
improprii pentru jertfe. În plus evreii începuseră să încheie căsătorii cu femei păgâne,
fapt pe care l-a combătut Maleahi.
Astfel se face că vom întâlni în cartea lui Maleahi mai mult un accent de
mustrare decât unul de încurajare.
Sunt mustraţi preoţii pentru că au îngăduit să se ajungă la o asemenea
decadenţă religioasă, dar sunt mustraţi şi credincioşii pentru nepăsarea lor faţă de cele
sfinte. Cu cartea lui Maleahi se încheie canonul biblic oficial.
Cartea este de mare valoare d.p.d.v istoric pentru că ea reprezintă o imagine
veridică a stării religioase, sociale a lui Israel în sec.V a.H..
Apoi cartea este deosebit de importantă şi d.p.d.v. mesianic, ea cuprinde
prevestiri despre jertfa euharistică, care va fi adusă în rândul tuturor popoarelor, ca şi
despre Înaintemergătorul Domnului, care va veni ca un înger, sau ca al 2-lea Ilie,
pentru a găti calea Domnului.

1,11
3,1
3,22

Planul cărţii

1,1 Titlul

I 1,2-3,21 Şase mustrări

1. 1,2-5 Împotriva Edomului (Iahve iubeşte pe

Iacob)
2. 1,6-2,9 Împotriva sacrificiilor defectoase
(improprii)
3. 2,10-16 Împotriva căsătoriilor mixte
4. 2,17-3,5 Împotriva punerii în discuţie a
jud.Domnului
5. 3,6-12 Împotriva trişării în raport cu zeciuiala
6. 3,13-21 Împotriva îndoielilor: judecata Domnului -
distincţia între drepţi şi nedrepţi.

II 3,22-24 Concluzia la cei 12 profeţi: Moise şi Ilie

79
 BIBLIOGRAFIE

VECHIUL TESTAMENT ANUL II

1. Colectiv - Studiul Vechiului Testament, Bucureşti 1985

2. W. HARRINGTON - Nouvel Introduction ŕ la Bible,
Paris 1970
3. Samuel J. SCHULTZ, Privire de ansamblu asupra Vechiului
Testament, ed.III - 1998, Cluj Napoca
4. A. ROBERT şi A. TRICOT, Initiation biblique, Paris -
Tournai - Roma - N.York, 1959
5. Pr. Prof. Dr. D.ABRUDAN, Cărţile anaghinoscomena ale
V.T., S.T. XIV (1962) nr. 9-10 pp 541-548
6. Idem, Dreptatea şi pacea în cartea Psalmilor, S.T. XV
1963) nr.7-8 pp 415-425
7. Idem, Cartea Iov şi valoarea ei antropologică, M.B. XXXIV
(1984) nr. 1-2 pp 7-12
8. Idem, Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, M.A. XXVIII
(1983) nr 3-4 pp139-149
9. Idem, Cărţile apocrife ale V.T., M.A. XXVIII (1983)
80
 nr. 9-10 pp 562-567
10. Idem, Aspecte ale antropologiei V.T., S.T. XXIX (!977)
nr. 3-4 pp 264-270
11. Pr. Prof. M. BASARAB, Dogma Sf. Treimi în V.T.,
Ortodoxia XII (1960) nr. 4 pp 552-570
12. Idem, Cartea Profetului Amos, S.T. XXXI (1979) nr.5-10
13. Drd.T. BRUCUŞ, Rugăciunea lui Solomon la sfinţirea
templului şi caracterul ei universalist,
S.T. XIX (1967) nr.3-4 pp 173-188
14. Idem, Cartea Rut, M.A.XIX (1974) nr 1-3 pp77-80
15. Drd. Gh. BURTAN, Preoţie şi slujire în cărţile profetice ale
V.T., S.T. XXVI (1974) nr.9-10, pp 717-724
16. Pr.Prof. M.CHIALDA, Învăţături moral-sociale în cartea
Proverbele lui Solomon, S.T. VII (1955) nr.1-2
17. Diac.Prof. Em. CORNIŢESCU, Concepţia despre prietenie
în cărţile didactice ale V.T., S.T. XIX
(1967) nr.9-10, pp 600-612
18. Idem, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în V.T.,
Ortodoxia XXXI (1980) nr.3 pp 492-500
19. Pr. drd. Ghe. JERPĂLĂU, Valoarea interpretării tipologice a
V.T., S.T. XXXIII (1981, nr. 5-6, pp 423-435
20. Pr. Prof. N. NEAGA, Decalogul, M.B. VII (1957) nr. 1-3
p 40-51
21. Idem, Eclesiastul, M.B. VII (1957) nr.7-9 p 53-58
22. Idem, Cântarea Cântărilor, Contribuţii la exegeza cărţii,
M.B. IX (1959) p 45-52
23. Idem, Teologia V.T. şi actualizarea ei, M.O. 3-4/76
p 186-194
24. Idem, Elemente pastorale în cartea profetului Isaia,
M.O. 7-9/78 p.587-593
25. Idem, Biblia de la Bucureşti, M.A. 1-2/59 p 33-41
26. Idem, Poezia V.T., M.A. 3-4/60 pp 185-201
27. Pr.Prof. Vl. PREPELICEANU, Actualitatea învăţăturilor
moral-sociale din cartea lui Iisus Sirah,
S.T. 9-10/1955, pp582-599
28. Idem, Dumnezeu şi lumea după V.T. în comparaţie cu
concepţiile antice orientale, M.M.S. 1-2/57 pp 60-70
29. Pr.Conf. P. SEMEN, Sensul noţiunii de dreptate după cărţile
istorice şi profetice ale V.T., M.O. 7-9/78
p 571-579

81