Enigma Otiliei

George Călinescu
-caracterizare de personaj-

Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu

trăsături fizice şi morale distincte, pusă în lumină printr-un şir de întâmplări
situate într-un anumit cadru temporal şi social. Personajul literar reprezintă o
categorie principală a unei opere epice, alături de acţiune, narator, timp şi spaţiu.
Publicat în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice, când romanul se afirmă
puternic ca specie litarară, „Enigma Otiliei„ este al doilea din cele patru romane
călinesciene.
Titlul „Enigma Otiliei” fusese inițial ”Părinții Otiliei” tocmai pentru a reliefa
ideea balzaciană a paternității, pentru că așa cum observa Ovidiu S.
Crohmălniceanu- „fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia,
ca niște <părinți>”. Titlul ulterior aduce în centru imaginea Otiliei personaj tipic
de feminitate enigmatică. Otilia este un personaj complex, modern, eponim.
Titlul accentuează misterul protagonistei, iar imaginea ei dobândește nuanțe
multiple prin tehnica pluriperspectivismului, prin care se pulverizează imaginea
unitară a personajului și care e dublată de tehnica detaliului comportamental,
personajul dobândind astfel fluiditate.
Incipitul romanului realist are rolul de a fixa cu precizie cromotopul „într-o
seară de la începutul lui iulie”, „un tânăr intră în strada Antim„ .Opera debutează
în stil balzacian cu o descriere minuțioasă a străzilor, a caselor, a stilului
arhitectural, dar și a personajelor ilustrate prin ochii vigilenți ai lui Felix. De
asemenea, incipitul precizează statutul social al tânărului, fiul doctorului Iosif
Sima de la Iași, orfan de ambii părinți.
Finalul este închis, deoarece aduce rezolvarea conflictului și este urmat de
un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a
casei lui Moș Costache din perspectiva lui Felix în momente diferite ale existenței
sale: adolescența și maturitatea. Simetria este susținută și de replica pe care Moș
Costache i-o adresează lui Felix, în momentul în care tânărul apare în poarta casei
sale și pe care doctorul Sima de mai târziu și-o amintește în finalul romanului „nu,
nu stă nimeni aici, nu cunosc”.
 Subiectul romanului se organizează printr-o înșiruire de scene cu valoare
simbol, care au rolul de a contura viziunea despre lume a autorului și carcterul
personajelor.
Otilia este din punct de vedere social , fiica vitregă a lui Costache
Giurgiuveanu, orfana similar lui Felix și studentă la Conservator.Dincolo de
atitudinea copilăroasă ce o carcterizează, Otilia dă dovada de maturitate, fiind
conștientă de statutul femeii în societate, condamnată să rămână în umbra
bărbatului. PSIHOLOGIC personajul feminin se situează aparent în tipologia
cochetei, fiind caracterizată de stări contradictorii. Pe de o parte este plină de
vitalitate, dinamism și entuziasm, iar pe de altă parte, este reflexivă.
In prima secvență din roman, Felix intră în casa lui Giurgiuveanu,
pătrunderea sa realizându-se printr-o „ușă infernală”, asemenea lui Dante în
Infern. Această scenă contribuie la realizarea unei fresce sociale a mediului citadin
bucureștian. Felix este întâmpinat de bătrân cu foarte mare ostilitate , aspect
evidențiat prin replica „Nu-nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”Acesta este și
primul contact cu familia Tulea, care-l face să se simtă ofensat mai ales de
replicile acide ale Aglaiei.
Otilia, spre deosebire de restul familiei, îl întâmpină cu foarte multă
căldură, dezvăluindu-și totodată comportamentul contradictoriu. Pe de o parte,
este foarte bucuroasă de prezența tânărului, dar pe de altă parte, plină de
vitalitate, îl ignoră și uită să-i pregătească de mâncare și să-i aranjeze camera,
aceste actiuni tradand statul moral al personajului.
În cazul personajului feminin, aceasta este caracterizată prin tehnica
oglinzilor paralel, întrucât imaginea Otiliei se reflectă diferit în ochii celorlalte
personaje. Naratorul surprinde portretul fizic prin sintagmele„față măslinei”,
„ochii foarte albaștrii”.Felix o consideră o fată admirabilă, superioară” în timp ce
Pascapol îi evidențiază„temperamentul de artistă”. Moș Costache își manifestă
dragostea față de ea, deși nu este fiica sa biologică, alintând-o„Otilica”, „fetița
mea”, iar Stănică Rațiu vede în Otilia„o fată deșteaptă”. Atât Aglae, cât și Aurica o
numesc „stricată, ușuratică, zănatică”. Tânăra însăși își observă trăsăturile
afirmând „sunt foarte capricioasă”, „sufăr când sunt contrariată.”
Personajul își dezvăluie complexitatea prin caracterizarea indirectă ce
reiese din faptele și comportamentul său, din modul în care vorbește și din
relațiile cu celelalte personaje. Descrierea detaliată a camerei Otiliei, spațiul în
care Felix este nevoit să se odihnească , dezvăluie alte trăsături contradictorii ale
fetei. Astfel, dezordinea întregii încăperi conturează firea dinamică, colecția de
cărții reflexivitatea, iar partiturile de pian evidențiază sensibilitatea Otiliei.
Revistele de modă nelipsitedin cameră, trădează faptul că este o tânără cochetă,
preocupată de aspectul său, iar luminozitatea camerei îi subliază firea deschisă,
comunicativă.
Un alt episod relevant , este dialogul dintre Otilia și Felix care precedă
plecare definitivă a fetei la Paris. Personajul masculin își mărturisește incă o dată
sentimentele față de tânăra Otilia- o iubire sinceră, pură, platonică, proiectată la
nivel spiritual- fiind dispus să se căsătorească cu ea. În acest sens, el este capabil
să renunțe la cariera sa pentru a-i dărui Otiliei protecția de care simte că are
nevoie. Felix dă dovadă de naivitate și de lipsă de experință, întrucât nu înțelege
noua viziune a fetei, cu toate că experiența trăită a avut un rol esențial în
maturizarea sa.
Otilia își dezvăluie maturitatea, înțelepciunea și reflexivitea prin dialogul
purtat cu Felix. Ea observă cu luciditate și îi impărtășește și tânărului gândurile
sale. Își recunoaște propriile defecte („capricioasă”)își mărturisește aspirațiile
(„vreau să fiu liberă”) dar conștientizează statutul său de femeie în societate. De
aceea ea acceptă efemeritatea frumuseții și feminității și faptul că singura
modalitate de a se intrega în societate este căsătoria. Otilia a dobândit așadar o și
faptul că singura modalitate de a se intrega în societate este căsătoria. Otilia a
dobândit așadar o gândire profundă, aspect ce o indeamnă spre sacrificiu: deși îl
iubește pe Felix, renunță la el pentru ca acesta să își poată continua cariera.
Caracterizarea directă survine astfel din replicii ale naratorului, dar și ale
celorlalte personaje. Dincolo de percepție acestora și de comportamentul Otiliei,
rămân gândurile acesteia, marcate de luciditate(autocaracterizare), găsindu-se
conștientă de relativizare frumuseții „noi fetele suntem mediocre și singurul meu
merit e acela că-mi dau seama de asta”). Fascinația personajului provineși din
afirmațiile lui George Călinescu însuși , care-i fixează identitatea „Otilia este
eroina mea lirică”, „tipizarea mea în ipostaza feminină, afirmând totodată”
„flaubertian, aș putea spune, Otilia c`est moi”
 Prin Otilia, autorul meditează asupra frumuseții și condiției feminine în
strânsă legătură cu misterul existenței umane. Astfel, întâlnirea de peste ani
dintre Felix și Pascalopol devine un pretext pentru o meditație asupra timpului și a
amprentei pe care o lasă destinul personajelor. Nu Otilia stă sub semnul enigmei
ci viața însăși în devenirea ei perpetuă. Otilia din fotografia pe care o privește
Felix nu mai are aproape nimic din adolescenta plină de viață, încrezătoare și
liberă pe care el o cunoscuse;delicatețea chipului se transformă într-o frumusețe
marcată de banalitate,de plastitudine.Fotografia devine în cazul Otiliei mai mult
decât o imagine a fetei de altă dată, e o „punere în abis”, o subtilă tehnică
narativă, prin care Călinescu contruiește personajul.
Într-o lume a pervertiților, Otilia reprezintă spiritul boem, e artistă, ființă
sensibilă care alege să plece în căutarea frumuseții vieții, nu în primul rând,
pentru sensibilitatea financiară și emoțională oferită de Pascalopol, cât pentru a-i
lăsa libertatea lui Felix de a se împlini.
În opinia mea, prin talentul ei, prin inteligența și prin trăsăturile
contradictorii, Otilia stârnește admirația celor din jur, dar în același timp duce cu
gândul la un alt personaj din literatură și anume Maitreyi pentru că cele două
eroine nu atrag prin frumusețe, ci prin tinerețe, feminitate, și delicatețe. Sunt
artiste, ajungând chiar la un spirit critic asupra artei, sunt femei superioare,
învăluite într-o aură de mister și rafinament. Poveștile de dragoste sunt descrise
concomitent cu societatea „insă dragostea dintre Maitreyi și Allan era de altă
profunziune”. Atât Otilia cât și Maitreyi sunt pline de sensibilitate și arată mereu o
altă înfățișare.
În concluzie, Otilia Mărculescu din romanul„ Enigma Otiliei” de George
Călinescu reprezintă un alter ego al scriitorului, el însuși afirmând „Otilia c`est
moi”. Proiecția autorului, în ipostază feminină, aceasta rămâne un personaj
memorabil, greu de definit, prezentat din pluriperspectivism.