UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MUNCII

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:

PROF. UNIV. DR. VALERIAN CIOCLEI

STUDENT DOCTORAND:

VALENTINA DINU

2023
 I. OBIECTUL CERCETĂRII, JUSTIFICAREA ABORDĂRII TEMEI ȘI
METODELE DE CERCETARE FOLOSITE

În cadrul cercetării efectuate s-a urmărit realizarea unei analize unitare a instituției
răspunderii penale în dreptul muncii, prin tratarea celor mai importante infracţiuni ce se pot
regăsi în practică.
Unul dintre principalele motive care a fundamentat această cercetare are la bază faptul că
atenția de care se bucură instituția analizată în practica instanțelor de judecată nu este dublată de
un grad de preocupare similar și în literatura de specialitate. Astfel, majoritatea infracțiunilor din
sfera dreptului muncii sunt sau au fost prevăzute în legi speciale, iar antamarea acestora
presupune și aprofundarea unor noțiuni specifice dreptului muncii. În alte cuvinte, înțelegerea
corectă și completă a acestor infracțiuni implică o cercetare detaliată a legislației speciale care le
cuprinde și o bună înțelegere atât a instituțiilor de dreptul muncii relevante, cât și a celor
specifice răspunderii penale. Tocmai pentru că multe dintre infracţiuni sunt preluate din legislaţia
specială sau încă există în acest cadru, în prezenta lucrare am încercat să răspundem la întrebarea
dacă infracțiunile sunt prevăzute de dispoziții ce îndeplinesc standardul de claritate și
previzibilitate impus atât de către legiuitor, cât și de Curtea Constituțională, prin jurisprudența sa
pe care am avut-o în vedere.
De asemenea, chiar dacă au trecut 9 ani de la intrarea în vigoare a Codului penal,
reglementare care cuprinde o serie importantă dintre infracțiunile analizate, doctrinarii tot nu și-
au îndreptat atenția către infracțiunile săvârșite pe tărâmul dreptului muncii, în sensul efectuării
unei analize omogene a acestora într-o singură lucrare.
Apoi, infracțiunile din dreptul muncii sunt destul de des anchetate de organele judiciare –
lucru firesc față de numărul ridicat de relații de muncă și față de faptul că există o multitudine de
acte normative ce impun diverse obligații atât angajatorilor, cât și angajaților. Mai mult, odată cu
dezvoltarea sectoarelor de muncă în România, există toate premisele ca acest număr să crească și
mai mult.
De altfel, nu de puține ori, aceste infracțiuni ajung inclusiv în atenția publicului, făcând
referire în acest sens, cu titlu exemplificativ, la mediatizatul caz al incendiului din Clubul
Colectiv sau la incendiul din cadrul Spitalului Județean de Urgență Piatra Neamț.
Așadar, suntem în prezența unei instituții (i.e. răspunderea penală în dreptul muncii) care
se bucură de un nivel ridicat de atenție în practica instanțelor naționale, care vizează prevederi ce

1
sunt reglementate într-un număr variat de acte normative și care poate duce la cele mai aspre
consecințe pentru persoanele implicate. În ciuda acestor aspecte și a importanței de necontestat a
instituției analizate, aceasta nu se bucură de aceeași atenție și în analizele efectuate în literatura
de specialitate. Toate aceste aspecte, coroborate și cu faptul că analiza unor astfel de infracțiuni
implică deslușirea înțelesului unor noțiuni specifice dreptului muncii, justifică oportunitatea
efectuării unei cercetări monografice asupra răspunderii penale în dreptul muncii.
Pentru a atinge obiectivele de cercetare stabilite, în elaborarea prezentei lucrări, am apelat
în principal la metoda logică și la cea sistematică, având în vedere interpretarea pe care o vom
acorda normelor de drept în scopul răspunderii la problematica formulată, precum și stabilirea și
calificarea juridică a diverselor fapte analizate.
De asemenea, față de identificarea unor similitudini cu reglementări existente în alte
sisteme de drept (în cazul nostru, dreptul francez), o altă metodă folosită în cercetare este cea
comparativă.

II. CONȚINUTUL LUCRĂRII

Prezenta lucrare este structurată în două titluri, infracțiunile analizate fiind încadrate în
unul dintre cele două prin prisma actului normativ care consacră infracțiunea analizată.
Astfel, în Titlul I al lucrării vom analiza infracțiunile prevăzute în Codul penal, acestea
fiind împărțite, la rândul lor, în două capitole, respectiv infracțiuni preluate în Codul penal din
Codul muncii și în infracțiuni prevăzute în Codul penal ce au influență asupra dreptului muncii.
Am considerat oportun ca o primă analiză să privească aceste infracțiuni, întrucât acestea se
regăsesc preponderent în practică, element dovedit și prin prisma opțiunii legiuitorului de a
proceda la „transferarea” lor din legislația specială în Codul penal.
Așadar, în Capitolul I din Titlul I am analizat infracțiunile preluate în Codul penal din
legislația specială odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 2014, respectiv:
- neexecutarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a
unui salariat prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. d) C.pen.;
- neexecutarea unei hotărâri judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de
la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată prevăzută
de art. 287 alin. (1) lit. e) C.pen.;

2
 - neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă prevăzută de art. 349
C.pen.;
- nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prevăzută de art.
350 C.pen.
În acest cadru, am constatat că inadvertențele care caracterizau infracțiunile prevăzute de
art. 287 alin. (1) lit. d) și e) C.pen. anterior modificării prin Legea nr. 187/2012 au fost doar
parțial remediate la momentul preluării lor în Codul penal. În acest context, am făcut precizări
referitoare la procedura reintegrării în muncă, la termenul în care ar trebui să fie executată
hotărârea judecătorească, dar și la subiecții infracțiunii, mai ales având în vedere
necircumstanțierea subiectului activ de către legiuitor.
Pentru infracțiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. e) C.pen., am clarificat ce cuprinde
salariul în sensul legii, anume „salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte
adaosuri”, am făcut mențiuni privind situația premisă a infracțiunii, respectiv existența unei
hotărâri judecătorești și cererea expresă de executare a salariatului și am discutat de asemenea
despre subiecții infracțiunii.
De asemenea, pentru a finaliza acest proces de „remediere” al conținutului constitutiv al
acestor infracțiuni, am propus prin prezenta lucrare o serie de soluții:
- prevederea în cuprinsul infracțiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. d) C.pen. a unui
termen de reintegrare în muncă pentru a preîntâmpina toate problemele care s-ar putea
ridica cu privire la consumarea acesteia;
- menționarea expresă a persoanei care trebuie să aibă inițiativa reintegrării
(angajatul/angajatorul);
- realizarea unei clarificări cu privire la caracterul executoriu al hotărârii în cazul ambelor
infracțiuni.
Cât privește infracțiunile de neluare, respectiv de nerespectare a măsurilor legale de
securitate și sănătate în muncă prevăzute de art. 349 și art. 350 C.pen., deși modificate odată cu
preluarea lor în Codul penal din 2014, acestea sunt departe de a împlini condițiile de claritate și
previzibilitate a legii penale. Aceste neclarități și inadvertențe au generat o serie de probleme
controversate subliniate în cadrul lucrării, probleme cu privire la care se propun soluții neunitare
atât în doctrină, cât și în practica judiciară. Astfel cum am arătat în cuprinsul lucrării, cel puțin
noțiunea de „măsuri legale de securitate și sănătate în muncă” este una previzibilă în viziunea

3
Curții Constituționale, fie că vorbim de folosirea sa în cuprinsul infracțiunii prevăzute de art. 349
C.pen., fie în cadrul celei de la art. 350 C.pen. Rămân însă suficiente probleme cu privire la
subiectul activ al infracțiunilor, dar și cu privire la urmarea imediată a acestora, având în vedere
problemele semnalate în legătură cu cvasi-imposibilitatea dovedirii pericolului concret de
producere a unui accident de muncă sau a unui caz de îmbolnăvire profesională, atunci când
acestea din urmă nu s-au și materializat.
Pentru aceste motive, considerăm că ar fi necesară nu doar o intervenție a legiuitorului la
nivelul Codului penal, ci și una care să vizeze Legea nr. 319/2006, pentru clarificarea unor
termeni și posibil restrângerea unor definiții care să poată face infracțiunile de neluare, respectiv
de nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă previzibile pentru
destinatarii legii penale.
În continuare, în cadrul Capitolului II din Titlu I, am analizat infracțiunile prevăzute în
Codul penal pe care le-am considerat a se „intersecta” cel mai bine cu domeniul dreptului
muncii, respectiv:
- uciderea din culpă și vătămarea corporală din culpă;
- abuz în serviciu și neglijență în serviciu;
- hărțuirea sexuală;
- folosirea abuzivă a funcției în scop sexual.
Cu privire la fiecare dintre infracțiunile analizate, am antamat care sunt problemele ce ar
putea apărea în contextul relevant prezentei cercetări, de la previzibilitatea textelor de lege până
la reținerea unei infracțiuni unice sau unui concurs de infracțiuni.
În prima secțiune - referitoare la uciderea din culpă și vătămarea corporală din culpă, am
subliniat faptul că, în opinia noastră, aceste infracțiuni trebuie să fie reținute în concurs ideal cu
cele prevăzute de art. 349 și art. 350 C.pen., atunci când rezultatul a fost produs din cauza
neluării sau nerespectării unor măsuri legale de securitate și sănătate în muncă. De asemenea, am
ridicat problema previzibilității noțiunii de „măsuri de prevedere” din cadrul infracțiunilor de
ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă în varianta lor agravată.
Aceeași discuție a previzibilității în domeniul dreptului penal a fost realizată și în cadrul
celei de-a doua secțiuni referitoare la infracțiunile de abuz în serviciu, respectiv neglijență în
serviciu, concluzia noastră fiind aceea că este discutabilă diferența făcută de către Curtea
Constituțională între aceste din urmă infracțiuni și cele de neluare, respectiv nerespectare a

4
măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă prin prisma constituționalității sintagmei
„măsuri legale de securitate și sănătate în muncă”. Astfel, Curtea a realizat o distincție între
infracțiunile de serviciu menționate și cele de protecție a muncii sub aspectul normelor care pot
cuprinde măsurile/obligațiile încălcate. În cadrul unei analize ce viza infracțiunile de abuz în
serviciu și neglijență în serviciu, Curtea a stabilit, prin deciziile nr. 405/2016, respectiv nr.
518/2017, că, pentru a fi satisfăcut testul de previzibilitate în domeniul dreptului penal,
dispozițiile încălcate trebuie să fie reglementate la nivelul legislației primare, i.e. legea ca act
emis de Parlament, respectiv ordonanțele Guvernului. În ciuda acestei statuări, Curtea pare să își
fi schimbat optica în Deciziile nr. 69/2017 și nr. 304/2020, când a arătat că, dată fiind vastitatea
măsurilor, nu se poate impune ca toate măsurile de securitate și sănătate în muncă să fie stabilite
la nivelul legislației primare, acceptând că acestea pot fi conținute și la nivelul legislației
secundare, Curtea dând exemple de hotărâri de Guvern în acest sens.
Având în vedere aceste aspecte, am arătat în cuprinsul lucrării că ar fi oportună o tratare
unitară, inclusiv de către Curtea Constituțională, a standardului de previzibilitate în domeniul
dreptului penal, având în vedere similitudinea clară între infracțiunile de neluare/nerespectare a
măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, abuz în serviciu/neglijență în serviciu, dar și
vătămare corporală din culpă/ucidere din culpă în varianta agravată sub aspectul
măsurilor/dispozițiilor legale ce pot fi încălcate cu consecința întrunirii elementelor constitutive
ale uneia dintre aceste infracțiuni.
Ultimele două secțiuni privesc infracțiunile de hărțuire sexuală și de folosire abuzivă a
funcției în scop sexual, unde, pe lângă anumite modificări propuse de lege ferenda, au fost
trasate și diferențele dintre cele două infracțiuni, pornind de la subiectul activ al acestora și
ajungând până la urmarea lor imediată. Astfel, am atras atenția asupra faptului că infracțiunea de
hărțuire sexuală nu se referă doar la hărțuirea pe orizontală, între colegi de muncă, spre exemplu.
Față de circumstanțierea subiectului activ al infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop
sexual, acesta putând fi doar „funcționarul public” sau „privat”, am identificat câteva probleme
în situația în care pretinderea de favoruri de natură sexuală se realizează în contextul profitării de
o poziție de autoritate sau superioritate, dar nu de către un funcționar public sau privat. Pentru
acest scenariu, am propus în cadrul lucrării reținerea infracțiunii de hărțuire sexuală, însă cu
dezavantajele inerente, având în vedere limitele diferite de pedeapsă, dar și faptul că infracțiunea
de hărțuire sexuală este una de obicei. De aceea, legiuitorul ar trebui să intervină pentru a crea o

5
incriminare unitară, cel puțin atunci când este vorba despre hărțuirea descendentă, având în
vedere gradul de periculozitate sporit al unei astfel de conduite la locul de muncă.
În Titlul II al lucrării, ne-am concentrat atenția asupra infracțiunilor prevăzute în Codul
muncii - Titlul IX, Capitolul V „Răspunderea penală” (Capitolul I) și în alte legi speciale
(Capitolul al II-lea). Cât privește legislația specială, am ales să prezentăm infracțiunile cuprinse
în două legi, anume Legea nr. 367/2022 a dialogului social și Legea nr. 346/2002 privind
asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, dată fiind incidența sau posibila
incidența mai mare a lor în practică. Suplimentar, cât privește legea dialogului social, am avut în
vedere inclusiv modificările aduse în acest domeniu prin adoptarea unei noi legi și instituirea
chiar a unei noi infracțiuni.
Așadar, într-un prim capitol, am analizat infracțiunile care au rămas în Legea nr. 53/2003
după modificările aduse prin Legea nr. 187/2012 și abrogarea realizată prin O.U.G. nr. 53/2017,
anume:
- stabilirea de salarii sub nivelul minim brut pe țară prevăzută de art. 264 alin. (1) din
Codul muncii;
- refuzul nejustificat de prezentare a documentelor legale organelor competente, în scopul
împiedicării verificărilor privitoare la aplicarea reglementărilor generale și speciale în
domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă, în termen de 15 zile de la
primirea celei de-a doua solicitări, prevăzută de art. 264 alin. (2) din Codul muncii;
- împiedicarea organelor competente de a intra în sedii, incinte, spații, terenuri sau
mijloace de transport ale angajatorului pentru a efectua verificări privitoare la aplicarea
reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății
în muncă prevăzută de art. 264 alin. (3) din Codul muncii;
- încadrarea în muncă a unui minor cu nerespectarea condițiilor legale de vârstă sau
folosirea acestuia pentru prestarea unor activități cu încălcarea prevederilor legale
prevăzută de art. 265 alin. (1) din Codul muncii;
- primirea la muncă a unei persoane aflate în situație de ședere ilegală în România
prevăzută de art. 265 alin. (2) din Codul muncii.
De asemenea, am făcut câteva precizări și cu privire la incriminarea prestării muncii
nedeclarate, în sensul de a clarifica dacă mai poate fi atrasă răspunderea penală pentru o astfel de
faptă.

6
 Cu privire la stabilirea de salarii sub nivelul minim brut pe țară, am explicat ce înseamnă
salariu minim brut pe țară, atât în mod obișnuit, cât și în anumite domenii unde acesta este
diferit, am precizat cine sunt subiecții infracțiunii, textul referindu-se doar la „fapta persoanei”,
conchizând în sensul că este vorba despre angajator, ca persoană care stabilește salariul la
încheierea contractului individual de muncă. În final, am făcut mențiuni cu privire la latura
obiectivă a infracțiunii, atrăgând atenția asupra faptului că elementul material „stabilirea” poate
pune unele probleme atunci când este vorba, în fapt, despre „plătirea”/„achitarea” unor sume de
bani și, de aceea, propunem ca acesta să fie modificat în sensul de a include atât stabilirea, cât și
plătirea unui salariu sub nivelul celui minim brut prevăzut pe țară.
Referitor la refuzul nejustificat de prezentare a documentelor legale organelor
competente, în scopul împiedicării verificărilor privitoare la aplicarea reglementărilor generale și
speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă, în termen de 15 zile de
la primirea celei de-a doua solicitări, am analizat care sunt deosebirile față de reglementarea
anterioară, unde refuzul trebuia să fie „repetat”, concluzionând asupra faptului că reglementarea
actuală este mai clară și pune capăt discuțiilor despre numărul de cereri necesare pentru a fi
îndeplinit caracterul „repetat”. De asemenea, am stabilit cine sunt organele competente în
materie (atât inspectorii de muncă, cât și alte organe care pot solicita documente spre verificare
în baza legii, precum Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) și care sunt
reglementările generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă securității și sănătății în
muncă (cele prevăzute de Legea nr. 319/2006 sau hotărâri de Guvern emise în aplicarea acestei
legi, dar și de O.G. nr. 137/2000). În continuare, am arătat că subiecții infracțiunii sunt
necircumstanțiați, legiuitorul referindu-se din nou la „fapta persoanei”, însă subiect activ va fi în
mod cert persoana cu atribuții în predarea documentelor la solicitarea organelor competente. Cu
privire la situația premisă, am conchis asupra faptului că documentele se referă la niște înscrisuri
pe care legea le prevede în mod expres. Nu în ultimul rând, am făcut precizări cu privire la latura
obiectivă, explicând ce înseamnă „refuzul”, acesta putând consta atât într-o acțiune, cât și într-o
inacțiune.
Față de similitudinea evidentă dintre infracțiunea analizată anterior și cea privind
împiedicarea organelor competente de a intra în sedii, incinte, spații, terenuri sau mijloace de
transport ale angajatorului pentru a efectua verificări privitoare la aplicarea reglementărilor
generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă, precizările

7
despre organele competente și reglementările generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă
securității și sănătății în muncă au rămas într-o mare măsură aceleași. În acest context, am
insistat în cadrul lucrării asupra elementului material - „împiedicarea”. În acest sens, am atras
atenția asupra faptului că împiedicarea nu trebuie să fie repetată, iar acțiunea poate fi săvârșită
inclusiv prin amenințări sau violențe, ceea ce poate pune problema unui concurs de infracțiuni.
Probabil cea mai întâlnită infracțiune prevăzută în Codul muncii este încadrarea în muncă
a unui minor cu nerespectarea condițiilor legale de vârstă sau folosirea acestuia pentru prestarea
unor activități cu încălcarea prevederilor legale. Am menționat în cadrul secțiunii că încadrarea
se referă atât la încheierea unui contract în formă scrisă cu un minor sub 16 ani, fără acordul
părinților în cazul celui care are 15 ani, cât și a unui contract de muncă în formă verbală, contrar
prevederilor legale, atrăgând atenția asupra faptului că Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii
folosește sintagma „încadrare” atunci când se referă la încheierea unui contract individual de
muncă. De aceea, am propus în cadrul lucrării ca legiuitorul să modifice acest element material
întocmai ca cel de la infracțiunea imediat următoare, anume „primirea”. Cât privește „folosirea”,
aceasta se referă atât la prestarea muncii în condiții periculoase de către minori, cât și la
nerespectarea dispozițiilor privitoare la munca de noapte sau la durata zilei de lucru pentru
minori.
Ca o concluzie cu titlu general asupra infracțiunilor din Codul muncii, am punctat că
acestora le-au fost aduse modificări importante și foarte utile prin Legea nr. 187/2012, însă,
astfel cum am dezvoltat în cadrul lucrării, considerăm că unele dintre ele ar mai putea fi
clarificate.
Ultima infracțiune din Codul muncii este primirea la muncă a unei persoane aflate în
situație de ședere ilegală în România, cunoscând că aceasta este victimă a traficului de persoane.
Subliniem că nu este o diferență decât formală între „încadrare” și „primire” la muncă, folosită
cel mai probabil neintenționat de către legiuitor, astfel că și în acest caz, angajatorul ar putea sau
nu încheia un contract de muncă în formă scrisă, infracțiunea urmând să subziste. Persoana
vătămată trebuie să fie victimă a traficului de persoane, în caz contrar fapta rămânând doar în
stadiul de contravenție, însă am atras atenția în cadrul lucrării asupra faptului că textul legal ar
trebui să se refere deopotrivă la traficul de minori.
În final, am făcut câteva precizări referitoare la munca nedeclarată, anume incidența sa
practică și faptul că, în opinia noastră, nu se impunea abrogarea acestei infracțiuni.

8
 În Capitolul al II-lea al acestui titlu, am ales două dintre legile speciale în domeniu,
având în vedere incidența lor practică mai mare: Legea nr. 367/2022 a dialogului social și Legea
nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale. Astfel, am avut
în vedere următoarele infracțiuni reglementate în Legea nr. 367/2022:
- infracțiunea de amenințare sau folosire de violențe pentru împiedicarea sau obligarea
unui angajat sau grup de angajați să participe la grevă ori să muncească în timpul grevei
prevăzută de art. 176 alin. (1);
- condiţionarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării
atribuţiilor funcţiei membrilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale
prevăzută de art. 176 alin. (2);
- declararea grevei cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege prevăzută de art. 176 alin.
(3);
- infracțiunea nou introdusă prin art. 176 alin. (4) – încălcarea de către angajator a
interdicției de a încadra în muncă alte persoane în timpul grevei.
Apoi, am analizat și unica infracțiune reglementată în Legea nr. 346/2002, în cadrul art.
98, respectiv utilizarea sumelor destinate asigurării pentru accidente de muncă și boli
profesionale în alte scopuri decât cele prevăzute de lege.
În contextul analizei primei infracțiuni din Legea nr. 367/2022, anume împiedicarea sau
obligarea unui angajat sau grup de angajați, prin amenințări sau violențe, să participe la grevă ori
să muncească în timpul grevei, am arătat și ce înseamnă noțiunea de „grevă” și am făcut
precizări cu privire la subiecții infracțiunii, aceștia putând fi atât organizatorii grevei, cât și
angajatorul.
Referitor la infracțiunea de condiționare sau constrângere, în orice mod, având ca scop
limitarea exercitării atribuțiilor funcției membrilor aleși în organele de conducere ale
organizațiilor sindicale, am subliniat că se impune o modificare din partea legiuitorului în sensul
de a menționa și reprezentanții salariaților ca persoane care pot fi condiționate sau constrânse în
exercitarea funcțiilor, având în vedere că nu se justifică o astfel de diferență pentru situațiile în
care angajații nu se constituie într-o organizație sindicală. O astfel de modificare nu a fost
realizată nici cu ocazia intrării în vigoare a noii legi a dialogului social, respectiv Legea nr.
367/2022.

9
 Apoi, am stabilit faptul că declararea grevei cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege se
săvârșește atunci când persoane cărora nu le este permis să declare grevă nu respectă această
interdicție, dar și atunci când nu au fost respectate prevederile care stabilesc un număr minim de
persoane dintr-o organizație pentru a declara grevă.
Cât privește infracțiunea nou-introdusă de către legiuitor prin Legea nr. 367/2022,
credem că nu se justifica incriminarea acestei fapte care nu a fost nici măcar contravenție
anterior, aceasta fiind o prevedere care nu va avea finalitatea urmărită de legiuitor, i.e. de a stopa
abuzurile angajatorilor care concediază angajații greviști.
În continuare, am analizat singura infracțiune analizată reglementată în Legea nr.
346/2002, respectiv utilizarea sumelor destinate asigurării pentru accidente de muncă și boli
profesionale în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, conform art. 98. În strânsă legătură cu
noțiunile de „accident de muncă” și „îmbolnăvire profesională”, explicate pe larg în analiza
infracțiunilor prevăzute de art. 349 și art. 350 C.pen., această lege prevede indemnizațiile sau alte
sume ce pot fi primite în cazul producerii unui accident de muncă sau a unei boli profesionale.
Fiind vorba despre fonduri special destinate plății acestor sume, o eventuală conduită a
angajatorului care le-ar obține în mod fraudulos pentru a le utiliza în alte scopuri ar putea întruni
elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 98 din Legea nr. 346/2002.

III. CONCLUZII

În cercetarea efectuată am urmărit să analizăm, în cadrul unei lucrări monografice,

răspunderea penală în dreptul muncii.
În cadrul acestui demers, am procedat la analiza efectivă a infracțiunilor obiect al cercetării –
inclusiv prin prisma deslușirii noțiunilor de dreptul muncii aplicabile - și am propus o serie de
soluții privind problemele pe care acestea le ridică.
De asemenea, am indicat în cadrul lucrării și o serie de propuneri de lege ferenda, propuneri
care ar contribui la eliminarea inadvertențelor subliniate, la remedierea lipsei de claritate ce
caracterizează unele dintre infracțiunile analizate și la umplerea lacunelor legislative semnalate
de-a lungul lucrării.

10