Dreptul Procesual Al Muncii Versus Jurisdicţia Muncii

1.
Dreptul procesual al muncii versus jurisdicţia muncii

Activitatea de soluţionare a conflictelor de muncă de către organe competente reprezintă
jurisdicţia muncii[1]. Aşa cum s-a precizat îm doctrină[2], practic jurisdicţia muncii priveşte
soluţionarea conflictelor de muncă de către instanţele judecăoreşti. Procedura de soluţionare a
conflictelor individuale de muncă reprezintă „activitatea de jurisdicţie care constă în soluţionarea
de către anumite organe, potrivit procedurii prevăzute de lege, a litigilor care apar între
subiectele raporturilor juridice în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul
raporturilor respective”[3]
Legea nr. 62/2011 a preluat modalităţile de soluţionare a conflictelor individuale de muncă din
cuprinsul Legii nr. 168/1999, dar a şi modificat în puncte esenţiale procedura de soluţionare a
conflictelor individuale de muncă reglementată generic de Codul muncii [4]. În doctrină s-a
subliniat că „soluția actuală a reglementării problemelor legate de jurisdicţia muncii prin Codul
muncii şi Legea nr. 62/2011 a dialogului social, nu este rațională (dincolo de încălcarea regulilor
de tehnica legislativă). Ar fi normal să se abroge textele în materie cuprinse în Legea nr. 62/2011
şi să se revadă adecvat Titlul XII - „Jurisdicţia muncii”[5] din Codul muncii. Aşa cum s-a arătat
în literatura juridică[6], contradicţiile şi neconcordanţele existente între cele două acte normative
trebuie rezolvate prin utilizarea principiilor de drept care stau la baza interpretării şi aplicării
legilor succesive, ţinând cont de caracterul special al Legii nr. 62/2011.
Răspunzând unor exigenţe de ordin practic şi încercând reînnodarea unei vechi tradiţii existentă
în legislaţia română mai ales în perioada interbelică, s-a încercat reaşezarea jurisdicţiei muncii pe
noi baze. Astfel, Codul muncii, în art. 266 arată că „jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea
conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea
contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de cod, precum şi a
cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit acestui cod”.
Procedura soluţionării conflictelor individuale de muncă constituie un veritabil drept procesual al
muncii[7], concept doctrinar, care are ca suport obiectiv faptul că anumite proceduri speciale au
acelaşi scop – buna desfăşurare a raporturilor procesuale, presupune analiza, alături de regulile
de procedură şi a altor aspecte importante, la care ne referim în continuare. Referitor la acest
concept doctrinar s-a arătat că „Opinia de mai sus, înțeleasă riguros, numai în accepțiune
doctrinară, ar putea fi susținută. Altfel spus, pachetul de norme procedurale specifice -
reglementate, în principal, de Legea nr. 62/2011 şi de Codul muncii - s-ar constitui într-un „drept
procesual al muncii”, care, nefiind - fără dubiu - o ramură distinctă de drept, fără a afecta
unitatea dreptului procesual civil, s-ar încadra şi ca subramură în dreptul muncii. Pentru
soluţionarea concretă a conflictelor de muncă, susținerile de mai sus nu au însă o însemnătate
fundamentală. Altceva apare ca fundamental pentru practică. şi anume, faptul că, potrivit art. 275
din Codul muncii, dispoziţiile Titlului XII (art. 266-275), „se completează cu prevederile
Codului de procedură civilă”. Suntem, deci, în cadrul axiomei cunoscute: prevederile specifice -
în cazul de faţă „dreptul procesual al muncii” - se completează cu normele civile (substanțiale
sau procedurale).”[8] În doctrină s-a mai menționat și că „premisele jurisdicției muncii, ca
jurisdicție specială, se află în particularitățile raportului juridic de muncă şi în considerarea
acestor particularități; ea îndeplinește o funcție de protecție, ca și normele de drept al muncii”[9].
Deşi s-a spus că ,,în domeniul dreptului muncii nu avem reglementări care să constituie un
adevărat drept procesual al muncii”[10], se poate observa că aplicarea normelor procedurii civile
este însă subsidiară; ea intervine numai dacă legislaţia muncii nu cuprinde reglementări proprii şi
numai dacă dispoziţiile legislaţiei civile nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de
muncă[11]. Ni se pare mai potrivit ca aceste reguli speciale de procedură să fie denumite ,,drept
procesual al muncii” aşa cum este cunoscut în Italia [12] sau în America Latină [13], decât să poarte
denumirea de ,,soluţionare a conflictelor individuale de muncă”. De fapt ar trebui să renunțăm la
utilizarea sintagmei de jurisdicţie a muncii când ne referim la soluţionarea litigiilor de muncă,
deoarece pe lingă aspectul că în sens larg sintagma acoperă nu numai activitatea instanţelor
judecătoreşti ci şi a altor organe cu activitate jurisdicţională (consilii, comisii de disciplină),
reprezintă şi o sintagmă anacronică cu noile realități şi în contextul dreptului european al muncii.
Dreptul procesual al muncii, datorită complexității sale, poate fi privit ca o subramură a dreptului
muncii, cu toate că nu se pune problema de a fragmenta dreptul muncii, prin ,,ruperea” dreptului
procesual al muncii din cadrul dreptului muncii. De altfel şi pentru alte situaţii s-a susţinut că se
poate vorbi despre o subramură de drept, cum ar fi, de exemplu, dreptul penal al muncii[14],
dreptul penal al afacerilor[15], dreptul penal al mediului[16], dreptul penal social[17] . Nevoia
unei construcții teoretice de acest gen, care să stimuleze, clarifice şi orienteze demersul de
reglementare şi activitatea jurisprudențială devine astfel absolut necesară. Din perspectiva
evoluţiei legislative, la nivelul doctrinei este pe cale a se afirma ideea constituirii treptate a
unui ,,drept procesual al munciii”, ca un domeniu de intersecţie între ,,clasicul” drept procesual
civil, şi ,,modernul” drept al muncii.
Pornind de la ideea că ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementează
relațiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei metode specifice de
reglementare și a unor principii comune. Criteriile în temeiul cărora se structurează ramurile
sistemului unitar al dreptului, așa cum judicios s-a subliniat[18] sunt: obiectul reglementării
juridice – relațiile sociale ce cad sub incidența normelor juridice; metoda reglementării –
modalitate practică de influențare a conduitei în cadrul respectivelor relații sociale; principiile
comune ramurii de drept respective. In privinţa unei subramuri putem afirma că aceleaşi cerinţe
se umpun, cu menţiunea că diferenţele constau în cea mai mare parte în privinţa obiectului
reglementării, decit in privinta metidei de reglementare sau a pripncipiiilor proprii. Astfel,
subramura dreptului prrocesual al muncii se particularizează prin aceea că relaţiilor sociale care
cad sub incidenţa normelor procedurale sunt diferite faţă de cele care reglementează
desfăşurarea raportului de muncă. In procedura soluţionării litigiilor de muncă absolut toate
normele sunt imperative, pe cind la negocierea sau chiar derularea raportului de muncă părţiile
contractului individual de muncă pot recurge la norme supletive. Deoarece o asemenea
subramură, aşa cum am arătat, este la intersecţia dintre procedura de soluţionare a litiiglor de
muncă şi dreptul procesual civil, marea parte a principiilor specifice apartin procedurii civile,
însă unele sunt proprii acestei subramuri sau se manifestă cu mai mare intensitate, cum ar fi
principiul celerităţii.
Principiile dreptului procesual al muncii constituie esența şi reprezintă fundamentul acestei
subramuri de drept, de acea se regăsesc în aceasta. In măsura în care cunoscute, recunoscute de
autoritatea legiuitoare şi consacrate de ea ele dau dreptului procesual al muncii validitate şi
stabilitate. Numărul principiilor diferă de la un sistem de drept la altul iar teoreticienii juriști
descoperă mereu noi principii specifice dreptului procesual al muncii.
Din cuprinsul reglementărilor din legislaţia în vigoare, se degajă următoarele principii ale
dreptului procesual al muncii: apropierea judecăţii de domiciliul sau reşedinţa reclamantului;
sesizarea organelor de jurisdicţie a muncii numai de partea interesată, nu şi din oficiu;
accesibilitatea[19], prin înlăturarea taxelor de timbru şi a timbrului judiciar; soluţionarea
intereselor divergente, pe cât posibil, prin bună înţelegere; participarea asistenţilor judiciari [20];
celeritatea[21] soluţionării cauzelor de muncă şi a aplicării hotărârilor privind conflictele de
muncă. Principiile de mai sus, „specifice, se completează cu principiile fundamentale ale
procesului civil, de drept comun, reglementate de art. 5-23 din Codul de procedură civilă.
Aşadar, sunt aplicabile în domeniul dreptului procesual al muncii şi următoarele principii:
îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor (art. 5); dreptul la un proces echitabil, în
termen optim şi previzibil (art. 6); legalitatea (art. 7); egalitatea (art. 8); dreptul de dispoziţie al
părţilor (art. 9); obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului (art. 10); buna-credinţă (art. 12);
dreptul la apărare (art. 16); publicitatea (art. 17); limba desfăşurării procesului (art. 18);
continuitatea (art. 19); respectarea principiilor fundamental (ale procesului civil - art. 20);
încercarea de împăcare a părţilor (art. 21); rolul instanţei în aflarea adevărului (art. 22) “[22].
Se aplică dreptului procesual al muncii, tot ca norme de drept comun, şi următoarele reguli;
obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului (art. 11), oralitatea (art. 15); respectul cuvenit
justiţiei (art. 23) - toate fiind reguli ridicate prin Codul de procedură civilă - eronat [23] la rang de
principii fundamental ale procesului civil”[24]. S-a precizat că, trebuie să avem în vedere
principiile generale aplicabile, respecitv principii care stau la baza organizării şi funcţionbării
instanţelor judecătoreşti; principii care guvernează activitastea de soluţionare a litigiilor dar
şi ,,precizarea şi nuanţarea anumitor principii ale jurisdicţiei civile”[25]
Evoluţia viitoare a legislaţiei muncii va decide dacă vom rămâne cantonaţi în sfera unor concepte
urilizate în perioada interbelicâ sau în perioada comunismului, respectiv jurisdicţia muncii, aşa
cum se intiulează Titlul XII din Codul muncii, sau acele reguli speciale de procedură cuprinse în
capitolului III al aceluiaşi titlu, vor constitui un veritabil drept procesual al muncii.

NOTE :
[1] A se vedea pentru această problematică: I.T.Ştefǎnescu, Tratat…op. cit., p. 933-937;
Constantin Belu, Introducere în jurisdicţia muncii, Editura Europa, Craiova, 1996; Constanţa
Călinoiu, Jurisdicţia muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998; Şerban Beligrădeanu, Ion
Traian Ştefanescu, Dicţionar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 94-
96;; Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a VI ll-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p.1007-1038
[2] Felicia Roşioru, , Dreptul individual al muncii, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017., p.
632; Septimiu Panainte, Dreptul individual al muncii, editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 302
[3] I.T.Ştefǎnescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, editura Universul juridic,
Bucureşti, 2017., p.1006
[4] Răzvan Gabriel Cristecu, Cristina Cristescu, Codul muncii modificat şi republicat 2011,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 336.
[5] I.T. Ştefănescu, Tratat… .2017, op. cit., p. 1033
[6] Răzvan Gabriel Cristecu, Cristina Cristescu op.cit, p. 337.
[7] Dan Ţop, Tratat de dreptul muncii, editura Wolters Kluwer, România, Bucureşti, 2008, p.
536.
[8] I.T. Ştefănescu,Tratat teoretic.... 2017, op.cit, p.1010..
[9] Alexandru Ţiclea, Tratat de drept al muncii, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015., p.
1007
[10] D. Firoiu, Dreptul muncii, editura Argonaut, Clujj Napoca, 1999,., p.431
[11] Dan Ţop, Tratat de dreptul muncii, editura Mustang, Bucureşti, 2018, p. 705
[12] Tesoriere Giovanni, Diritto processuale del lavoro, ediţia a VI-a, Editura CEDAM, 2012
[13] Teófilat T Diaz Aroco, César M Benavidos Diaz, Derecho individual del trabajo, ediţia a I
a, Editura juridică Grijley, Lima, 2013, p. 137; Agenda Laboral, Editorial ISEF Empresa Lider,
Tlalnepantla, Mexic, 2015, pp.72-73
[14] Radu Răzvan Popescu, Dreptul penal al muncii, editura Naţional, Bucureşti, 2005, Ştefan
Boboc, Răspunderea penală în dreptul muncii, Editura Sitech, Craiova, 2014
[15] Costică Voicu, Alexandru Boroi, Dreptul penal al afacerilor, editura CH Beck, Bucureşti,
2008
[16] Mircea Duţu, Introducere în dreptul penal al mediului, editura Humanitas, Bucureşti, 2013
[17] Petre Buneci, Ilie Dumitru, Drept penal social, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
[18] Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 213.;
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 243.
[19] Ion Roşu, Principiile jurisdicţiei muncii prin prisma noilor reglementări ale Ordonanţei de
urgenţă nr. 58/2003, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 4/2003, p. 105-106.
[20] O.M. Corsiuc, Consideraţii referitoare la iunstituţia asistenţilor judiciari în lumina noi
reglementǎri prin Legea 304/2004, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 4/2004, p. 82-92.
[21] Alexandru Ţiclea, Urgenţa în soluţionarea conflictelor de muncǎ şi consecinţele erorilor
judiciare asupra acesteia, în Revista românǎ de dreptul muncii, nr. 2/2004, p. 20-23.
[22] I.T. Ştefănescu, Tratat… 2017,.op. cit., p.1010..
[23] I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. I, Noul Cod de procedura civilă Editura
Universal Juridic, Bucureşti, 2013, p. 217-219, 223, 231
[24] I.T. Ştefănescu, Tratat… .2017, op. cit., p.1011..
[25] Septimiu Panainte, Dreptul individual al muncii, op.cit, p. 302
2. Instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze
conflictele individuale de muncă
Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei
persoane fizice sau juridice de a rezolva o anumită problemă, iar în dreptul procesual civil prin
competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite cereri sau
litigii[1]. Termenul de „competenţă” semnifică [2] ceea ce poate să facă, potrivit funcţiei ei,
conţinutului şi cuprinderii acesteia, determinate de lege, o instanţă judecătorească. Cazurile şi
condiţiile în care un organ judiciar are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă
se determină prin intermediul regulilor de competenţă[3]. Regulile de competenţă sunt stabilite
chiar în primele texte ale Codului de procedură civilă, situaţie care relevă şi importanţa
determinării lor. Normele de competenţă, deşi interdependente cu celelalte categorii de norme
care guvernează procesul civil, nu trebuie confundate cu acestea şi nici cu normele de organizare
judecătorească.
Întreaga activitate de jurisdicţie, de la sesizarea instanţei şi până la valorificarea drepturilor
cuprinse într-un titlu executoriu se realizează cu respectarea unor reguli riguros determinate [4],
singurele care pot disciplina activitatea procesuală a participanţilor la o asemenea activitate.
Justiţia, aşa cum arată art. 124 alin. 2 din Constituţie, este unică, aparţine statului şi se
înfăptuieşte prin instanţele judecătoreşti. Deoarece acestea sunt multe şi diferite, după ce se
stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti este
necesar să se determine care anume dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona cauza
respectivă. Aptitudinea unei sau alteia dintre instanţe de a rezolva o cerere sau un proces se
determină prin intermediul competenţei jurisdicţionale, care se poate prezenta sub două forme:
competenţă materială sau de atribuţiune[5] şi competenţă teritorială. În cazul raporturilor de
muncă având element de extraneitate, părţile au posibilitatea să desemneze legea aplicabilă
situaţiei lor, conform Regulamentului nr. 593/2008 al Palamentului european privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale[6].
Competenţa materială stabileşte ce anume cauze soluţionează judecătoriile, tribunalele, curţile de
apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Odată determinată categoria de instanţe competente să
judece anumite cauze, urmează să se identifice o anumită instanţă din acea categorie prin
intermediul normelor de competenţă teritorială care delimitează prerogativele de jurisdicţie
dintre instanţe de acelaşi grad. Art. 269 alin. 1 din Codul muncii care prevede că „judecarea
conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură
civilă”, a fost modificat prin art. XX din Legea nr. 2/1013 privind unele masuri pentru
degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă[7] având un nou conţinut, potrivit căruia „Judecarea
conflictelor de munca este de competenta instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.”
Considerăm că o asemenea precizare este binevenită, mai ales în condiţiile existenţei unei legi
speciale asupra soluţionării conflictelor de muncă, Legea nr. 62/2011 al cărei art. 209 care
prevedea că „Instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea
conflictelor individuale de muncă se stabilesc prin lege” a fost abrogat prin art. XXI pct. 2 al
Legii nr.2/2013. Totodată modificarea art. 209 din Legea dialogului social care prevedea
soluţionarea conflictelor individuale de muncă de către instanţele judecătoreşti a fost modificat
de art. XXI pct.1 din Legea nr. 2/2013, astfel „Conflictele individuale de muncă se soluţionează
în prima instanţa de către tribunal.”
În materie de jurisdicţie a muncii, prima instanţă de drept comun este tribunalul, acesta
soluţionând în primă instanţă atât conflictele individuale sau colective de muncă, cu excepţia
situaţiilor în care legea ar stabili competenţa în favoarea altei instanţe[8]. În practica
judecătorească[9] s-a stabilit că acțiunea salariatului împotriva organizației sindicale de a-i fi
plătite daune materiale şi morale, pentru modul defectuos în care l-a reprezentat într-un litigiu de
muncă, este de competența instanței civile, iar nu de competența instanței de drept al muncii.
Aceasta deoarece acţiunea are ca temei un raport de mandat derivând din prevederile privind
reprezentarea de către sindicat a salariatului. Art. IV din Legea nr. 2/1013 privind unele masuri
pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a modificat art. 109 din Legea nr.
188/1999 privind statutul funcţionarilor publici[10] care prevede expres „Cauzele care au ca obiect
raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenta secţiei de contencios
administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilita expres prin
lege competenta altor instanţe.” Se pune capăt în acest mod opiniilor din literatura juridică
potrivit cărora „modificările aduse Codului muncii şi abrogarea expresă a Legii nr. 168/1999 au
pus capăt controverselor în privinţa competenţei, prin includerea expresă a conflictelor
referitoare la exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii în legătură cu raportul de
serviciu al funcţionarilor publici în categoria conflictelor individuale de muncă.” [11] Anterior s-a
decis[12] că deși nu există o normă explicită care să prevadă competența materială a instanțelor de
contencios administrativ în cazul încetării raporturilor de serviciu ca urmare a demisiei
funcționarului public, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legii organice şi a principiilor
generale aplicabile în materie, rezultă că astfel de raporturi juridice au fost scoase de sub
incidența Codului muncii şi trecute în sfera dreptului public, respectiv a dreptului administrativ.
Însă, litigiul promovat de reclamant, acesta fiind nemulţumit de faptul că a fost trecut în rezervă
cu şi pe cale de consecinţă a fost privat de încasarea drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit dacă
respectiva măsură nu ar fi fost luată, intră în categoria conflictelor de muncă, fiind potrivit art. 2
pct. 1 lit. b1 din Codul de procedură civilă, de competenţa tribunalului.[13]
În literatura juridică s-a propus[14] de lege ferenda, anterior Legii nr. 62/2011, că toate litigiile de
muncă în cazul funcționarilor publici să fie soluţionate de instanţele specializate să judece
conflictele de muncă, dat fiind că raportul de serviciu al funcţionarului public este o formă tipică
a raportului juridic de muncă, acesta nu este terţ, un beneficiar al serviciului public, autoritatea
sau instituția în serviciul căreia se află se comportă faţă de el ca un veritabil angajator, se evită
diferențierea între funcționarii publici şi alţi salariaţi în privinţa alcătuirii completului de
judecată, şi totodată s-ar crea un regim unitar care să guverneze situaţia raporturilor de
serviciu. Mai trebuie subliniat că în doctrina juridică de referință s-a propus ca ,,litigiile
(conflictele) de muncă ale funcționarilor publici să fie soluționate exclusiv de către instanțele
specializate să judece conflictele de muncă şi de asigurări sociale, deşi s-ar putea totuşi replica,
în sensul că propunerea de lege ferenda de mai sus nu se justifică, de vreme ce atât actul de
numire în funcții publice, cât şi încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public au loc
prin emiterea unui act administrativ în acest sens (art. 62 şi art. 97 din Statutul funcționarilor
publici). O atare susţinere nu poate fi acceptata, deoarece...formulările amintite ale Legii nr.
188/1999 sunt vădit eronate, de vreme ce actul ,,administrativ" de nurnire în funcţie este un
pseudo (fals) act administrativ, întrucât actul de numire reprezintă doar o simplă ofertă sau o
acceptare a ofertei de a se contracta un raport de serviciu, raport care are tot un temei
contractual (acord de voinţă), rezultat din îmbinarea/joncţiunea actului de numire cu faptul
solicitării/acceptării postului de către viitorul ftmcţionar public"[15]
S-a subliniat în literatura juridică[16], că litigiile generate de reţinerea din salariu (de către
angajator ori autoritatea/instituţia publică) a impozitului pe salariu sunt litigii de drept fiscal, de
competenţa instanţelor de contencios administrativ, şi nu conflicte de muncă, de competenţa
instanţelor de jurisdicţie a muncii. Şi în cazul unor conflicte de muncă, generate de denunţarea
contractelor individuale de muncă, în ipoteza insolvenţei [17] competenţa materială revine
instanţelor de jurisdicţie a muncii. „Prin excepţie ,în situaţia în care fostul salariat, căruia i s-a
„denunţat” contractul său de muncă, solicită despăgubiri potrivit art. 123 alin. 4 din Legea nr.
85/2014, acţiunea respectivă va fi soluţionată de către judecătorul-sindic, din moment ce astfel
statornicește textul menţionat”[18]. Cererea de plată a despăgubirii conform art. 80 alin. 1 din
Codul muncii este însă susceptibilă [19] a fi soluționată în procedura insolvenței. Aşa cum am
precizat[20] este evident că, sub aspect material [21], instanţa care are competenţă generală, după
materie sau de atribuţiune[22], în soluţionarea conflictelor individuale şi colective de drepturi, este
tribunalul prin secţiile specializate[23].
Judecătoria[24] are de regulă competenţă în procedura necontenscioasă (cererile de dobândire a
personalităţii juridice a sindicatelor sau patronatelor, autorizarea şi funcţionare caselor de ajutor
reciproc ale salariaţilor), iar în procedură contencioasă, cererile privind cheltuielile de judecată
din litigiile de muncă, dacă sunt solicitate pe cale separată. In literatura de specialitate s-a
menţionat următoarele:,,Cheltuielile de judecată nu pot fi solicitate omisso medio. Astfel, partea
care a câștigat procesul nu va putea solicita plata tuturor cheltuielilor de judecată direct în apel
sau în recurs, putând solicita doar plata cheltuielilor de judecată ocazionate de respectivul stadiu
procesual. De asemenea, cheltuielile de judecată stabilite de instanța de fond și cea de apel țin de
netemeinicie și de aprecierea probelor administrate și nu pot forma obiectul controlului de
legalitate al instanței de recurs. Cu toate acestea, dacă partea care a câștigat procesul a omis să
solicite cheltuielile ocazionate într-un stadiu procesual, va putea să le solicite pe cale
separată”[25]. De asemenea litigiile dintre beneficiari şi zilieri[26] se soluţionează potrivit art. 16
din Legea nr.52/2011[27] de judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul desfăşurării
activităţii zilierului.
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este exprimată sub forma adagiului
„actor sequitur formu rei” şi este consacrată în art. 107 al Codului de procedură civilă nu se
aplică în domeniul jurisdicţiei muncii unde întâlnim o competenţă exclusivă. Cererile referitoare
la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează, arăta art. 210 din Legea nr.
62/2011[28], instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau
locul de muncă reclamantul. S-a spus [29] că ipoteza vizează cu precădere situaţia salariaţilor
navetişti, şi că nu are ia în considerare situaţia în care angajatorul, care de regulă, nu are
domiciliu sau loc de muncă, are calitatea de reclamant. Aceleaşi dispoziţii le întâlnim, însă mai
nuanţate, şi în art. 269 alin. 2 din Codul muncii, potrivit căruia „Cererile se adresează instanţei
competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz,
sediul”. Articolul XXI pct. 3 din Legea nr. 2/2013 a modificat conţinutul acestui text în sensul
că „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului
în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”, Se poate observa că
s-a precizat expres că tribunalul este instanţa competentă teritorial.
O asemenea competenţă teritorială este exclusivă sau excepţională, în sensul că desemnează
capacitatea exclusivă[30] „specială” a tribunalului (secţiei specializate) de a soluţiona litigii în
legătură cu conflictele de drepturi, pe care nici părţile şi nici instanţa nu o pot înlătura [31]. În
doctrină s-a subliniat că „nu este posibil un domiciliu ales la sediul avocatului sau al altui
mandatar al salariatului. Dacă s-ar admite astfel de situaţii, s-ar pemite să se aleagă
instanţa”[32]. Înalta Curte de Casație şi Justiţie a decis într-o speţă [33] că ,,prin depunerea cererii de
chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între
cele două instanţe deopotrivă competente, fixand în mod definitiv competenţa teritorială în
favoarea instanței de la locul său de muncă. Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă sesizată de
reclamant, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricarei alte
părţi, declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului”(Tribunalul
Constanța – n.n.). Astfel, deşi salariatul are într-adevăr dreptul de a alege între instanţa de la
locul de muncă şi cea de la domiciliu, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, el
nu se mai poate răzgândi după depunerea cererii. Deci, indiferent de calitatea procesuală, activă
sau pasivă a angajatorului, competenţa teritorială a instanţei depinde de domiciliul sau sediul
reclamantului, această prevedere de excepţie fiind cuprinsă şi în art. 269 alin. 2 din Codul
muncii, fiind în prezenţa unei competenţe imperative, exclusive şi derogatorii de la dispoziţiile
Codului de procedură civilă[34].
În ipoteza în care reclamant este angajatorul, comptenţa teritorială este unică [35], aparţine
instanţei de la sediul sau domiciliul său, s-a susţinut [36] şi că angajatorul ar putea avea o
comptenţă alternativă, în funcţie de domiciliul salariatului pârât.
Excepţia de necompetenţă teritorială fiind o excepţie de procedură, dacă nu a fost ridicată de
părţi, trebuie pusă în discuţie din oficiu, de instanţa de judecată [37], care se va pronunţa printr-o
încheiere, dacă o găseşte neîntemeiată, sau printr-o hotărâre de declinare a competenţei, care
poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. În doctrină[38] s-a spus şi că art.
210 din Legea dialogului social completează art. 269 alin. 2 din Codul muncii, prevăzând ca
„cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei
judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă
reclamantul.” Acest text instituie aşadar, o competenţă teritorială alternativă în cazul salariaţilor,
aceştia putând introduce acţiunea: sau la domiciliul lor (înţeles în sens larg, inclusiv reşedinţă)
sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă (care, de cele mai multe ori,
coincide cu sediul angajatorului).
În practica judecătorească s-a decis că ,,de vreme ce reclamanta, la data introducerii cererii de
chemare în judecată, nu avea domiciliul sau reședința pe teritoriul României, competența de
soluționare a cererii sale, având ca obiect un conflict individual de muncă, revine instanței în a
cărui circumscripție a avut locul de muncă în perioada indicată în cererea de chemare în
judecată”[39].
În cazul în care calitatea de reclamant o are angajatorul, este competentă teritorial doar instanţa
de la sediul sau. S-a pus problema dacă se menține acest caracter alternativ şi în cauzele având ca
obiect contestația la decizia de concediere, deoarece, în acest caz salariatul, fiind concediat, nu
mai are un loc de muncă, deci ar mai putea alege el „instanţa de la locul de muncă”? În practică,
s-a decis câ intenția legiuitorului este de a permite reclamantului dreptul de a opta între instanţa
de la domiciliu şi cea de la locul sau de muncă (pe care, in fapt, reclamantul, solicitând anularea
deciziei de concediere, pretinde că nu l-ar fi pierdut niciodată). Împrejurarea că la data formulării
cererii de chemare în judecată raporturile de muncă ale pârții cu societatea angajatoare încetaseră
nu este de natură să atragă inaplicabilitatea în cauză a normei de competenţa prevăzută de art.
210 din Legea nr. 62/2011, atâta timp cât acțiunea formulată vizează tocmai măsura încetării
raportului de muncă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât [40] că normele Codului muncii care reglementează
competența teritorială (art. 269 alin. 2: instanța competentă este cea în raza căreia se află
domiciliul reclamantului) sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la
dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al
reclamantului. Astfel, potrivit art. 210 coroborat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind
dialogul social: în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă,
competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două
instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la
locul de muncă al acestuia. În speță, Înalta Curte a stabilit competența teritorială prin raportare la
dispozițiile Codului muncii. Prin Decizia nr. 3357 din 3 octombrie 2018[41], Înalta Curte de
Casate si Justiţie a statuat că adresa unității fără personalitate juridică nu constituie un criteriu de
stabilire a competenței teritoriale, fiind nerelevant sediul unui punct de lucru sau al unei
sucursale fără personalitate juridica a reclamantului, instanţa competenta fiind cea de la sediul
principal al acesteia.
S-a ridicat problema în practică, şi discutată în doctrină, care este instanţa competentă teritorial
în cazul pluralităţii de reclamaţi (salariaţi). În prezent, există şi un răspuns legal, după adoptarea
Legii nr. 62/2011: aceasta poate fi cea de la locul de muncă al celor interesaţi (art. 210). Soluţia
este valabilă şi în situaţia în care salariaţii sunt reprezentaţi de sindicatul din care fac parte. În
literatura de specialitate s-a arătat că „soluţia considerată a fi cea mai potrivită, este acea a
aplicării Codului muncii şi doar în subsidiar şi în favoarea angajatului, acesta să poată eventual
apela la instanţa competentă teritorial de la locul său de muncă”.[42]

NOTE:
[1] Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
185.
[2] Ion Deleanu, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti,2003, p. 332.
[3] Teodor Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
[4] Dan Ţop, Competenţa soluţionării conflictelor de drepturi, Buletinul INPPA, nr. 4/2006,
p.32-40.
[5] I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 312.
[6] Alexandru Ţiclea, Tratat....op. cit., p. 1017
[7] Publicatâ in Monitorul Oficial, al României, Partea I, nr. 89, din 12 februarie 2013
[8] Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă, comentat şi adnontat,vol. I, Editura All
Beck,Bucureşti,2001, p 32.
[9] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5671
din 19 octombrie 2004, în Dreptul nr. 7/2005, p. 252.
[10] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007.
[11] Onica Chipea Lavinia, Regimul juridic al conflictelor individuale de muncă, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 137.
[12] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.
8410 din 23 noiembrie 2004, nepublicată.
[13] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Seciţia civilă, decizia civilă nr. 243 din 21 ianuarie 2004,
nepublicată.
[14] Alexandru Ţiclea, Competenţa soluţionării litigilor de muncă în cazul funcţionarilor
publici, în Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2006, p. 13-21.
[15] Şerban Beligrăfranu, Jurisdicţia muncii versus contenciosul administrative, în Dreptul
nr.2/2016, p. 82-89
[16] Şerban Beligrădeanu, Instanţa competentă să soluţioneze litigile generate de reţinerea din
drepturile salariale a impozitului pe venituri din salarii şi a contribuţiilor sociale, în Dreptul, nr.
10/2004, p. 79-93.
[17] Art. 123 alin. 1 şi 7 din Legea nr. 85/2014
[18] Şerban Beligrădeanu, Înţelesul, sfera de aplicare şi efectele măsurilor „denunţării” sau
„desfacerii” contractelor de muncă de către administratorul/lichidatorul judiciar reglementate
prin art. 123 din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă, în „Dreptul” nr. 11/2014, p.124
[19] Daniela Georgeta Enache, art.cit. supra, p. 108
[20] Dan Ţop, Dreptul muncii - Dreptul securităţii sociale, op.cit, p. 361
[21] O. M. Corsiuc, Probleme teoretice şi pratiuce cu privire la competenţa materialǎ a
instanţelor judecǎtoreşti de a soluţiona conflicte de drepturi, în Revista românǎ de dreptul
muncii, nr. 3/2005, p. 89-93.
[23] Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Maian Nicolae, Modificările aduse Codului de
procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138î2000, în Dreptul nr.12/2001, p.
145-147.
[25] Radu Ciobanu, Cheltuielile de judecată în procesul civil, în Dreptul nr. 3/2020, p.81
[26] I.T.Ştefǎnescu, Tratat… 2017, op. cit., p. 1015
[27] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 20 aprilie, modificată
ulterior.
[28] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012,
[29] Răzvan Gabriel Cristescu, Cristina Cristescu, op.cit., p. 338.
[30] I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 336.
[31] A. Cotuţiu, Competenţa teritorialǎ a instanţelor judecǎtoreşti în soluţionarea conflcitelor de
muncǎ, în Dreptul nr. 8/2001, p. 89.
[33] Decizia nr. 235/2016 pronunţată la data de 2 februarie 2016 de către Înalta Curte de
Casație și Justiție, secţia I civilă în dosarul nr. 41614/3/2014, www. LegeAZ.net
[34] Diana Persida Popa, Cristin Nicolae Popa, Consideraţii privind jurisdicţia muncii în lumina
noului Cod al muncii, în Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2003, p. 99.
[35] Nicolae Roş, op.cit., p. 414
[36] Daniela Moţiu, op.cit., p. 356
[37] Alexandru Ţiclea, Tratat… op. cit., p. 1023.
[38] Alexandru Ticlea, Codul muncii comentat, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti,2011, p. 301.
[39] Înalta Curte de Casație și Justiţie, secția I civilă, decizia nr. 1429/2017, www.juridice.ro
[40] Decizia nr. 311 din data de 1 februarie 2018 pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, www.juridice.ro
[41] www.scj.ro
[42] Onica Chipea Lavinia, op.cit., p. 141.
3. Sesizarea instanţei.Termenele de exercitare a dreptului la
acţiune
Cauzele privind conflictele individuale de muncă se judecă în primă instanţă cu celeritate,
aceasta constituind „o exigenţă legală şi primordială”. [1] Sesizarea instanţei de judecată se face
prin formularea unei cereri de persoana interesată (art. 30 cod proc.civ.) [2]. In litigiile de muncă,
sesizarea instanței are loc printr-o cerere care poartă denumirea de contestație[3], fiind formulată
de partea interesată (reclamantul). Codul de procedură civilă stabilește, în art. 148 alin. (1) C.
proc. civ.: „orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie făcută în scris şi să
cuprindă arătarea instanței, numele şi prenumele, domiciliul sau reședința pârților ori, după caz,
denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă
este cazul, obiectul cererii şi semnătura. De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, şi
adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de pârți, precum numărul
de telefon, numărul de fax ori alte asemenea".
Potrivit art. 268 alin. 1 din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă
pot fi formulate:
a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia
unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau
încetarea contractului individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de
sancţionare disciplinară;
Cu privire la acest termen s-a apreciat că prin introducerea art. 211 din Legea nr. 62/2011,
legiuitorul a încercat o lărgire a termenelor în care salaraiatul poate contesta măsurile luate de
angajator, deci dispoziţiile din Codul munci nu ar mai fi incidente, decât în cazul aplicării
avertismentului scris[4], cu toate că punctul judicios de vedere este că „împotriva deciziei de
sancţionare dispusă de către angajator se aplică termenul de 30 de zile de la data comunicării
deciziei, stabilit de Codul muncii”[5] S-a menţionat în literatura juridicǎ cǎ ,,într-o opinie larg
răspândită, s-a apreciat că, dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 62/2011 se aplică în detrimentul
dispoziţiilor Codului muncii, întrucât normele speciale se aplică cu prioritate faţă de normele
generale…termenele de contestare a sancţiunii disciplinare se stabilesc în funcţie de sancţiunea
disciplinară aplicată: pentru concedierea dispusă ca sancţiune disciplinară (precum și pentru
concedierea din orice alt motiv), termenul de contestare este de 45 de zile calendaristice raportat
la dispoziţiile art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011 întrucât concedierea reprezintă o măsură de
încetare a contractului individual de muncă. În acest caz, Legea nr. 62/2011 a abrogat tacit art.
268 alin. 1 lit. b Codul muncii, întrucât actul normativ nou adoptat reglementează într-o altă
modalitate raporturile juridice la care se referă, abrogarea tacită având la bază principiul potrivit
căruia „Legea nouă are întotdeauna prioritate faţă de legea veche”; pentru toate celelalte
sancţiuni disciplinare (mai puţin pentru concediere), termenul în care poate fi contestată decizia
de sancţionare este de 30 de zile calendaristice, întrucât celelalte sancţiuni aplicate nu au natura
de a modifica contractul individual de muncă. Într-o altă opinie, mai puţin răspândită, plecând tot
de la relația normă generală – normă specială, dar având în vedere și faptul că Legea nr. 62/2011
a dialogului social cuprinde norme mai favorabile salariatului se consideră că: deciziilor
privitoare la încetarera unui contract de muncă li se aplică termenul de 30 de zile calendaristice
prevăzut de dispoziţiile art. 268 lit. a din Codul muncii; restul deciziilor unilaterale ale
angajatorului se pot contesta în termenul de 45 de zile calendaristice de la data luării la
cunoştinţă a măsurii dispuse… în concluzie, din interpretarea celor două texte de lege rezultă că
se aplică termenul de 30 de zile calendaristice în cazul deciziilor unilaterale și termenul de 45 de
zile calendaristice în cazul măsurilor unilaterale care nu au fost urmate de emiterea unei
decizii…indiferent de opiniile exprimate, inserarea în cuprinsul Legii nr. 62/2011 a dispoziţiilor
referitoare la jurisdicţia muncii a fost inutilă, în condiţiile în care dispoziţiile Codului muncii
conțineau deja articole care reglementau acest gen de probleme”[6].
c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul
conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate [7] sau a unor
despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de
angajator;
În jurisprudenţă s-a decis că „în cazul conflictelor de muncă prin care se solicită drepturi
salariale, despăgubiri etc., întemeiate pe clauzele contractului individual de muncă, termenul de
prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune. Reglementând regimul
prescripţiei extinctive în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a stabilit un regim juridic
distinct, după cum temeiul de drept invocat de către părţi este contractului individual de muncă
sau contractul colectiv de muncă”[8]. Curtea Constituţională a decis că „dreptul la salariu se
bucură, în egală măsură, de protecţia acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia,
dar şi de protecţia acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un "bun" în sensul art. 1
din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale... instituirea unui termen de prescripţie al acţiunii referitoare la drepturile salariale
se circumscrie dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. 1 teza a doua din Constituţie, potrivit
cărora „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” De altfel, prin prescripţie se
stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului de creanţă de a obţine,
pe cale silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv. Aşadar, prescripţie nu stinge dreptul
subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va
putea fi executată de bunăvoie... Cât priveşte pretinsa expropriere fără a fi impusă de o cauză de
utilitate publică şi fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, Curtea constată că şi această critică este
neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu reglementează măsura exproprierii, ci instituie
un termen de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile privind soluţionarea unui conflict de muncă
având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, text
ce constituie o sancţiune a pasivităţii în apărarea dreptului subiectiv… deşi constituie un "bun",
dreptul la salariu nu este un drept real, aşa cum este dreptul de proprietate privată, pentru care,
potrivit art. 563 alin. 2 din Codul civil, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu excepţia
cazurilor în care prin lege se dispune altfel, ci un drept de creanţă, cu un regim juridic
distinct”[9] Curtea Constituţională a mai reţinut că ,,reglementarea supusă controlului de
constituționalitate, prin care se instituie un termen de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor
de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate, are ca justificare asigurarea
securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a
conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre
părţile litigante. Prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci
posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe calea silită, îndeplinirea obligaţiei
subiectului pasiv. Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care
continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De
asemenea, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la suspendarea
sau întreruperea curgerii termenului de prescripţie”[10]
d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii [11]
unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
S-a susţinut că ,,de lege ferenda se impune abrogarea prevederilor art. 268 alin. 1 lit. d C.
muncii, care instituie că atunci când se solicită constatarea nulităţii în cazul unui contract de
muncă individual sau colectiv ori unor clauze ale acestuia, nulitatea se poate solicita pe durata
existenţei contractului, urmând să se adopte regula din dreptul comun, şi anume că nulitatea
absolută se poată solicita oricând, iar nulitatea relativă se poate solicita într-un termen de
prescripţie cum ar fi cel general de 3 ani. În ceea ce priveşte interesul practic al acestei
propuneri, considerăm că interesul reiese din practica judiciară, respectiv când acţiunile în
justiţie formulate după ce contractul individual a încetat, solicitarea părţi referitoare la
constatarea unei cauze de nulitate este respinsă ca tardivă” [12]. S-a mai spus şi că ,,formularea cea
mai potrivită pentru momentul până la care se poate solicita constatarea nulităţii unui contract
individual de muncă ar fi pe perioada cât contractul individual de muncă produce efecte
juridice”[13]
e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării
contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. S-a arătat [14] că în mod paradoxal
Legea 62/2011, având ca obiect raporturile colective de muncă, nu reglementează acest aspect.
În practica judecătorească s-a considerat că „greşita soluţionare de către prima instanţa a
excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, pentru pretenţiile având ca obiect plata sporurilor şi a
contribuţiilor aferente la bugetele de stat, pentru perioada 1 martie 2007- 5 octombrie 2009.
Capătul de cerere formulat de recurenta-reclamanta are ca obiect obligarea pârâtei la plata
sporurilor şi a contribuţiilor aferente la bugetele de stat, pentru perioada 1 martie 2007 -28 martie
2010. Prima instanţa a apreciat ca pretenţiile aferente perioadei 1 martie 2007 – 5 octombrie
2009 sunt prescrise, întrucât sunt drepturi izvorâte din contractul colectiv de muncă. Susţinerea
primei instanţe potrivit căreia pretenţiile menţionate sunt prescriptibile în termenul de 6 luni
prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, nu este justificată. Drepturile care fac obiectul
cauzei de faţa au caracter salarial. Or, din acest punct de vedere, termenul de prescripţie aplicabil
este cel de 3 ani de la data naşterii dreptului prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c din Legea nr.
53/2003, incident cu prioritate ori de câte ori este vorba de drepturi salariale sau priveşte
despăgubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de muncă, colectiv ori lege), textul art.
283 alin. 1 lit. e rămânând aplicabil pentru drepturi şi obligaţii rezultate din alte condiţii de
exercitare a dreptului la muncă stipulate în contractele colective, decât din drepturi şi obligaţii
salariale. Tribunalul a considerat în mod neîntemeiat că dreptul la acţiune al reclamantei s-a
prescris şi a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul unei excepţii de
fond admise în mod greşit, devenind incident cazul de casare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre
rejudecare (aceleiaşi instanţe, prevăzut de art. 312 alin. 5 C. pr. civ.)”[15].
În toate celelalte situaţii, precizează art. 268 alin. 2, termenul este de 3 ani de la data naşterii
dreptului, acest termen ca şi termenul de 30 de zile şi respectiv de 6 luni sunt termene de
prescripţie[16], ca atare fiind posibilă suspendarea şi întreruperea lor.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1154 din 13 septembrie 2011 [17], a statuat că termenul de
30 de zile este justificat de interesul salariaţilor de a contesta într-un termen cât mai scurt
măsurile dispuse de angajator în executarea contractelor de muncă şi de a restabili legalitatea în
exercitarea raporturilor de muncă. Exercitarea dreptului de acces liber la justiţie poate fi supusă
unor condiţionări legale, cum sunt şi termenele stabilite pentru introducerea cererilor, menite să
asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate, precum şi stabilitatea raporturilor
juridice. În virtutea dispoziţiilor art. 126 alin. 2 din Constituţie, legiuitorul are dreptul de a opta
pentru instituirea unor termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între natura şi
obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine nici principiului constituţional al egalităţii în
drepturi, întrucât acest principiu nu presupune uniformitate, astfel încât situaţia obiectiv diferită
în care se află persoanele care se adresează instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime care izvorăsc dintr-un contract individual de muncă, faţă de celelalte
categorii de justiţiabili, justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.
Cererile pot fi formulate (art. 211 din Legea nr. 62/2011) de cei ale căror drepturi au fost
încălcate după cum urmează:
a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului
individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în
termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura
dispusă;
S-a menţionat că definirea termenului de 45 de zile ca un termen calendaristic „constituie o
eroare incontestabilă, ţinând seama că în cadrul acestui termen se pune în valoare un drept de
creanţă”[18].
b) constatarea nulităţii unui contract individual de muncă poate fi cerută de părţi pe întreaga
perioadă în care contractul respectiv se aplică;
În literatura juridică[19] s-a pus problema cu privire la interpretarea art. 1247 alin. 3 C.civ.,
potrivit căruia instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. S-a afirmat că aceasta
dispoziţie „nu trebuie interpretată în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o
acţiune în declararea nulităţii absolute a unui contract şi nici că instanţa ar putea, în lipsa unei
cereri expres formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme
juridice, care ocroteşte un interes general, să se pronunţe în dispozitivul hotărârii asupra nulităţii,
deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii”[20] Cu toate acestea se poate aprecia că dacă
instanţa este sesizată cu o acţiune în neexecutarea unui contract individual de muncă, de
exemplu, va putea ea să invoce din oficiu nulitatea contractului, atunci când constată că acesta a
fost încheiat cu nerespectarea prevederilor legii (spre exemplu, nu s-a realizat examenul medical
al salariatului), deoarece în cadrul unui proces început de părţi, judecătorul are dreptul şi
obligaţia de a analiza validitatea contractului şi de a invoca o eventuală nulitate absolută pe care
o constată cu acest prilej, „prin excepţie de la principiul disponibilităţii în procesul civil”[21].
c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format
obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
S-a spus că acest din urmă termen „se referă şi angajamenetele de plată ale unor sume de bani
care nu sunt prevăzute de Codul muncii”.[22] Potrivit art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011,
împotriva angajamentului de plată se poate formula contestaţie în termen de 45 de zile
calendaristice, iar referirea la acesta „nu poate fi considerată o eroare de redactare a
legiuitoruluiu”[23], dar nu vizează şi contestarea[24] notei de constatare, deoarece „sunt distincte şi
au o vocaţie cert diferită, în plus angajamentul de plată este un act unilateral pe când nota de
constare este un acord”[25]. Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii
acestor prevederi prin decizia nr. 342/2006[26], arătând ca „exercitarea dreptului de acces liber la
justiţie poate fi supusă unor condiţionări legale, cum sunt şi termenele stabilite pentru
introducerea cererilor, menite să asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate,
precum şi stabilitatea raporturilor juridice. Legiuitorul are dreptul, potrivit dispoziţiilor art. 126
alin. 2 din Constituţie, de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea
deosebirilor ce există între natura şi obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine principiului
constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât, aşa cum a statuat în mod constant Curtea în
jurisprudenţa sa, acest principiu nu presupune uniformitate, astfel că situaţii obiectiv diferite
justifica instituirea unui tratament juridic diferenţiat”.
În cazul contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a
premiilor şi a altor drepturi de natură salarială care se acorda personalului plătit din fonduri
publice, dispoziţiile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice[27] , competenţa aparţinea potrivit art. 30 alin. 1, ordonatorilor de credite. Potrivit
art. 2 al aceluiaşi text de lege, contestaţia putea fi depusă în termen de 15 zile de la data luării la
cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de
credite. Facem precizarea că termenul pentru depunerea contestaţiei era de 5 zile potrivit art. 34
alin. 2 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice[28], iar referirea la un termen de 15 zile nu poate fi considerată decât o eroare a
legiuitorului, deoarece actele normative subsecvente incidente în materie, au în vedere tot un
termen de 5 zile[29] Ordonatorii de credite urmau să soluţioneze contestaţiile în termen de 10 zile
lucrătoare, iar împotriva măsurilor dispuse, se putea formula contestaţie „în termen de 30 de zile
calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei în scris”(art. 30 alin.4). Curtea
Constituţională[30] a decis că legea consacră „atât o procedură prealabilă, de contestare a actelor
administrative de stabilire a drepturilor salariale la ordonatorul de credite, cât şi o procedură
jurisdicţională, ce se desfăşoară în faţa instanţelor de judecată. Art.30 din Legea-cadru
nr.284/2010 nu detaliază cu privire la căile de atac ale hotărârilor pronunţate de instanţele de
judecată, aplicându-se astfel prevederile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 274 şi
art.275 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 377 alin.1 pct.1 din Codul de procedură civilă.
Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate
în primă instanţă în cauze având ca obiect drepturi salariale pot fi atacate în recurs.
Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice[31] a stabilit de
asemenea în art. 37 competența ordonatorilor de credite pentru soluționarea contestațiilor în
legătură cu stabilirea salariilor de bază/soldelor de funcție/salariilor de funcție/indemnizațiilor de
încadrare, a sporurilor, a creșterilor salariale, a premiilor și a altor drepturi salariale. Contestaţia
poate fi depusă, conform art. 37 alin. 2, în termen de 20 de zile calendaristice de la data
comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de
credite. Aceştia soluționează contestațiile în termen de 30 de zile calendaristice. Faţă de
împrejurarea că acest text de lege prevede la alin. 4, că „persoana nemulţumită se poate adresa
instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit
legii”, apreciem că în cazul persoanei încadrate cu contract individual de muncă, instanţa
competentă este tribunalul, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale.Termenul este de 30 de
zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației. Se mai prevede totodată că
instanța se pronunță de urgență și cu precădere în asemenea cazuri. Cu privire la natura juridică a
acestor termene apreciem că termenul de 15 zile de formulare a contestaţiei la ordonatorul de
credite şi termenul de 30 de zile pentru ca partea nemulţumită să se adreseze instanţei de judecată
sunt termene de prescripţie, iar termenul de 10 zile lucrătoare, prevăzut pentru soluţionare de
către ordonatorul de credite este un termen de recomandare. Nu ar putea fi, în opinia noastră
termene de decădere deoarece legea nu le califică expres în acest sens.
Reclamantul (cel mai adesea salariatul) poate solicita repunerea în termen, dacă a pierdut
termenul din motive obiective, independente de voinţa sa. În doctrină s-a arătat că „legislaţia
muncii nu conţine nicio dispoziţie cu privire la repunerea în termen, situaţia logică şi justă este
că se vor aplica prevederile dreptului comun”[32] În practică, instanţele au considerat ca
reprezintă astfel de motive obiective, de natură a justifica repunerea în termen: spitalizarea
îndelungată; executarea unei pedepse privative de libertate; imposibilitatea de deplasare etc., iar
în doctrină[33] s-a subliniat că sunt motive temeinice pentru repunerea în termen acele situaţii
care, fără a însemna cazuri de forţă majoră, sunt exterioare voinţei şi câmpului de activitate a
celui în cauză, şi care, prin intensitatea lor, îl împiedică să exercite dreptul la acţiune în termen
legal. Deşi în practica judecătorească[34] a respins cererea de repunere în termen formulată de
către reclamanți şi a admis excepţia tardivităţi apelului, deoarece nu au invocat și nici nu au
dovedit că ar fi fost împiedicați de o împrejurare mai presus de voința lor a exercite calea de atac
în termenul legal, ci s-au limitat să învedereze că ei s-a încadrat în termenul menționat în
dispozitivul hotărârii atacate, doctrina consideră că ,,aplicarea greșită a legii de către instanța de
fond și menționarea; greșită de către aceasta a termenului de exercitare a căii de atac în
dispozitivul sentinței exclude orice culpă a reclamanților. Ei nu pot fi privați de dreptul de a
exercita calea de atac prevăzută de lege pe motiv că, aplicând o altă lege decât cea incidentă în
cazul dat, prima instanță le-a acordat un alt termen pentru exercitarea căii de atac decât cel
prevăzut de legea incidentă în speță. Evident, această împrejurare a fost mai presus de voința lor,
aceștia; manifestând deplină încredere în justiție, ei nu au avut niciun motiv să ia îi considerare
posibilitatea ca instanța să le acorde un alt termen pentru exercitarea căi de atac decât cel
prevăzut de legea aplicabilă în cazul dat”. [35]
Articolul 200 C. proc. civ. prevede că „verificarea cererii şi regularizarea acesteia" se va realiza
de către completul căreia i s-a repartizat aleatoriu cauza[36].
Doctrina şi jurisprudenţă apreciază deopotrivă inadmisibilitatea ordonanţei preşedinţiale în
materia conflictelor (litigiilor) de muncă, „deoarece ordonanţa preşedinţială şi jurisdicţia muncii
sunt proceduri speciale, având fiecare un obiect specific. Din acest motiv, ele nu se pot substitui,
nici înlocui una cu cealaltă ”[37]. Totodată, s-a decis că „Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot
fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face
posibilă restabilirea situaţiei de fapt. Rezultă aşadar că textul fixează drept condiţii cumulative de
admisibilitate – urgenţa, caracterul provizoriu al măsurii, în strânsă legătură cu neantamarea
fondului litigiului, precum şi justificarea de către reclamant a aparenţei dreptului. Simpla
invocare a suportării unui prejudiciu nu este în niciun caz suficientă pentru a obține protecţia
unui drept sau interes pretins pe această cale sumară, fiind necesară dovada îndeplinirii
cumulative şi a celorlalte condiţii. În ceea ce priveşte urgenţa cererii, Curtea apreciază că aceasta
condiţie nu este îndeplinită întrucât textul mai sus citat subliniază că paguba iminentă, pentru
prevenirea căreia se impune a se interveni, să nu mai poată fi reparată. Aceasta nu trebuie
confundată cu celeritatea judecăţii fondului pricinii. Judecarea în regim de urgenţă a conflictelor
de muncă nu poate fi identificată cu urgenţă, înţeleasă ca o condiţie de admisibilitatea ordonanţei
preşedinţiale, care presupune că orice întârziere în luarea măsurii solicitate s-ar reflecta negativ
asupra dreptului a cărui ocrotire se solicită pe calea acestei proceduri speciale”[38]
Comunicându-i-se cererea de chemare în judecată, pârâtul este obligat[39] să formuleze
întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare. Nedepunerea întâmpinării în termen
„atrage decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepții în afara celor
de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel” (art. 208 alin. 2 C. pr. civ).. Întâmpinarea se
comunică de îndată reclamantului care era obligat până la modificarea art. 201 C. pr. Civ, prin
Legea nr. 310/2018, să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare,
pârâtul luând la cunoștință despre răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei. In doctrină s-a
menționat că ,,răspunsul la întâmpinare nu și-a dovedit utilitatea practică, determinând
prelungirea inutilă a procesului, deoarece acest act de procedură nu aducea noutăți lămuritoare,
reclamantul/apelantul/recurentul menținându-și, de regulă, punctul de vedere din cererea inițială.
Din aceste motive, considerăm că mai potrivit ar fi fost ca legiuitorul să renunțe la răspunsul la
întâmpinare. Suntem de părere că, deși i s-a acordat răspunsului la întâmpinare caracter
facultativ, soluția mai potrivită ar fi fost de abrogare a acestui act de procedură” [40]. La
întâmpinare se va alătura același număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină,
precum şi un rând de copii pentru instanță[41].
Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se judecă, potrivit art. 271 alin. 1 din
Codul muncii în regim de urgenţă, prevederi similare găsim şi în art. 212 alin. 1 din Legea nr.
62/2011 unde se precizează că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de
muncă vor fi judecate cu celeritate şi sunt potrivit art. 270 din Codul muncii, scutite de plata
taxei de timbru şi de timbrul judiciar, prevederi conform dispoziţiilor art. 15 lit. p. din Legea nr.
146/1997 privind taxele de timbru. Chiar dacă se urmăreşte protecţia salariaţilor, scutirea
operează şi în privinţa celorlalţi participanţi. În scopul asigurării accesului liber la justiţie [42],
cererile în materie sunt scutite de taxă de timbru. Aşa cum s-a menţionat în doctrină[43]şi în
soluţionarea litigilor de muncă sunt posibile incidente procedurale: renunţarea la judecată,
renunţarea la dreptul pretins, suspendarea procesului, perimarea. De asemenea, se poate formula
cerere reconvenţională, chiar ,,sub forma unei cereri cu caracter subsidiar faţă de cererea
principală, pârâtul solicitând admiterea cererii reconvenţionale numai în ipoteza în care ar fi
admisă şi cererea principală”[44].
Procedura de citare este obligatorie [45]. Dacă potrivit Codului muncii (art. 271 alin. 2), termenele
de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile, art. 212 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 arată că
termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile. Procedura de citare a părţilor se consideră
legal îndeplinită, corespunzător art. 271 alin. 3 din Codul muncii, dacă se realizează cu cel puţin
24 de ore înainte de termenul de judecată, potrivit art. 213 din Legea nr. 62/2011, părţile sunt
legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cel puţin cu 5 zile înaintea judecării. Acest din urmă
termen este considerat ca „fiind unul rezonabil, în măsură a permite apărarea sau pregătirea
procesului.”[46] S-a apreciat[47] şi că în condiţiile contrarietăţii de texte vor fi aplicabile dispoziţiile
din Legea dialogului social, deoarece exprimă o nouă opţiune a legiuitorului iar Codul de
procedură civilă prevede acelaşi termen.
Cererea reconvențională este admisă în conflictele de muncă, dacă întrunește condiția
legăturii indisolubile cu cererea principală (art. 209 C. proc. civ.), iar ea se depune cel mai târziu
la primul termen de judecată[48]. Instanța de judecată poate hotărî, chiar dacă nu există prevederi
exprese, în acest sens în legislația muncii, disjungerea sau conexarea cauzelor în baza
prevederilor din dreptul comun[49]. Astfel, potrivit art. 139 alin. 5 C. proc. civ., relativ la
disjungere: „în orice stare a judecății procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă
numai unul dintre ele este în stare de judecată"; iar potrivit art. 139 alin. 1 C. proc. civ., relativ la
conexare: „pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai
multor procese în care sunt aceleași pârți sau chiar împreună cu alte pârți şi al căror obiect şi
cauză au între ele o strânsă legătură". Această excepție poate fi invocată de pârți sau din oficiu
cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate. în acest caz
încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

NOTE:
[1] I.T.Ştefǎnerscu, Tratat… 2017, op.cit., p. 1026
[2] Monica Gheorghe, Dreptul individual al muncii, op.cit , p. 485
[3] Radu Răzvan Popescu, Dreptul european al muncii...op. cit, p. 398
[4] Magda Volonciu, Comentariu la decizia civilă nr. 740/R/2011 a Curţii de Apel Cluj, în
Revista română de jurisprudenţă, nr. 3/2011, p. 148
[5] I.T.Ştefǎnerscu, Tratat…2017, op.cit., p. 1021
[6] Adrian - Cornel Boaje, Scurte consideraţii privind termenele substanţiale reglementate în
Codul Muncii, în Revista românǎ de dreptul muncii, nr. 1/2017, p. 51-52
[7] A. Marius, Temeiul juridic al daunelor interese pentru neplata la termen a salariilor, în
Revista românǎ de dreptul muncii, nr. 1/2004, p. 111-119.
[8] Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă
şiasigurări sociale, decizia civilă nr. 2956/R din 24 aprilie 2014, în „Revista românǎ de dreptul
muncii”, nr.12/2014, p. 129
[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2015
[10] Decizia nr. 640/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 26
noiembrie 2015
[11] Prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun, fǎrǎ deosebire între nulitatea relativǎ şi
nulitatea absolutǎ, Acestea pot fi invocate oricând pe parcursul executǎrii contractului individual
sau colectiv de muncǎ.
[12] Dragoş Brezeanu, op.cit. p. 99.
[13] Mădălina Ani Iordache, op. cit, p. 175
[14] Răzvan Gabriel Cristecu, Cristina Cristescu, op. cit, p. 339.
[15] Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, decizia civilă nr. 5252 din 5 octombrie 2012, în Revista română de dreptul
muncii, p.117
[16] I.T. Ştefǎnerscu, Tratat…2017, op.cit., p. 1025; Alexandru Ţiclea, Tratat… 2007, op.cit,.p
964.
[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 8 noiembrie 2011.
[18] I.T. Ştefǎnerscu, Tratat… 2017, op.cit., p. 1025
[19] Raluca Dimitriu, Reflectii privind nulitatea contractului individual de muncă,în Dreptul, nr.
4/2013, p.169 - 170
[20] G. Boroi, C.A. Angelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011, p. 245.
[21] B.Oglinda, Dreptul afacerilor.Teoria generală a contractului,editura Universul
Juridic,Bucureşti,2012, p. 267.
[24] Alexandru Ţiclea, Codul muncii comentat...2011, op. cit. ,p. 298
[26] Publicatǎ în Monitorul Oficial al României,, Partea I, nr. 403 din 10 mai 2006.
[27] Publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010
[28] Publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, acest
termen era de numai 5 zile.
[29] OUG 103/2013 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2014,
precum şi alte masuri în domeniul cheltuielilor publice, publicatǎ în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013 (art.12); Ordonanţa de urgenţă nr. 83/2014
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în
domeniul cheltuielilor publice, publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din
18 decembrie 2014 (art.11)
[30] Decizia nr. 685/2012, publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11
iulie 2012
[31] Publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017
[33] Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op.cit., p. 846; I.T.Ştefǎnerscu, Tratat… op.cit., p. 958
[34] Tribunalul Cluj, decizia civilă nr. 282/A/2017, apud Mircea N. Costin, Semnificația juridică
a conceptelor de eroare materială și eroare de judecată. în lumina doctrinei și jurisprudenței, în
Dreptul nr. 10/2017, p. 15
[35] Mircea N Costin, Semnificația juridică a conceptelor de eroare materială și eroare de
judecată. în lumina doctrinei și jurisprudenței, loc. cit.
[36] I. Deleanu, Regularizarea cererii de chemare în judecată, în Dreptul nr. 1/2014, pp. 13-33.
[37] Alexandru Ţiclea, Ordonanţa preşedinţială. Inadmisibilitate în soluţionare a conflictelor de
muncă, în Revista omână de dreptul muncii, nr. 12/2014, p. 47
[38] Curtea de apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări
sociale, decizia NR. 1137/2014 din 15 septembrie 2014, în „Revista omână de dreptul muncii”,
nr. 12/2014, p. 35-46
[39] Alexandru Ţiclea, Tratat privind încetarea raporturilor de muncă…,op. cit., p.606
[40] Claudia Roșu, Răspunsul la întâmpinare în procesul civil, între obligație și posibilitate, în
Dreptul mr. 6/2019,
p. 64
[41] Ion Deleanu,op.cit, pp.914-916
[44] Adrian Cornel Boaje, Cererea reconvenţională într-un litigiu de muncă, în Revista românǎ
de dreptul muncii, nr. 10/2015, p. 94
[45] I.T.Ştefǎnescu, Tratat… 2017, op.cit., p. 1026
[46] Onica Chipea Lavinia, op.cit, p. 163.
[47] Alexandru Ticlea, Codul muncii comentat, op.cit, p. 302.
[49] Ş. Beligrădeanu, Consideraţii referitoare la coparticiparea procesuală şi la conexarea
cauzelor în conflictele individuale de muncă, în Dreptul nr. 2/2009, pp. 23-25.
4. Probele și sarcina probei în litigiile de muncă

Sarcina probei în conflictele de muncă revine, potrivit art. 272 din Codul muncii, angajatorului,
acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa la prima zi de înfăţişare.Obligarea
angajatorului să probeze, nu presupune excluderea salariatului de la sarcina probei [1], deoarece
este şi în interesul salariatului de a ieşi din pasivitate şi de a proba susţinerile din cererea de
chemare în judecată[2]. Cât priveşte administrarea probelor în litigiile de muncă, prin Decizia nr.
48 din 20 ianuarie 2011[3], Curtea Constituţională a reţinut că „angajatorul este cel care deţine
documentele şi toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului şi pentru stabilirea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de muncă, fiind necesară şi firească obligaţia
acestuia de a prezenta aceste probe”.
Această inversare a sarcinii probei, specifică dreptului muncii, poate fi apreciată ca o garanţie în
plus în ceea ce priveşte protejarea drepturilor salariaţilor şi a încurajării lor în a folosi
mecanismul judiciar specific. Curtea Constituţională[4] a subliniat că „sarcina probei impusă
angajatorului este determinată de poziţia mai puternică a acestuia faţă de cea a salariatului, de
situaţia obiectivă rezultată din deţinerea de către angajator a documentelor şi datelor necesare
elucidării cauzei”. În acelaşi sens, s-a reţinut (Decizia nr. 433/2011) că „această modalitate de
reglementare reprezintă o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri
simple şi urgente, adaptată raporturilor de muncă şi exercitării dreptului la muncă. Regulile de
procedură prevăzute de aceste dispoziţii se aplică în mod echitabil atât angajatorilor, cât şi
angajaţilor, fără a fi favorizată o categorie sau alta. Astfel, salariatul şi angajatorul sunt două
părţi ale conflictului de muncă, situate pe poziţii opuse şi cu interese contrare, situaţia lor diferită
justificând, în anumite privinţe, şi tratamentul juridic diferenţiat. Angajatorul este cel care deţine
documentele şi toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului şi pentru stabilirea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de muncă, fiind necesară şi firească obligaţia
acestuia de a prezenta aceste probe”[5].
Excepţia de la dreptul comun instituită de art. 287 din Codul muncii se aplică numai în procesele
privitoare la raporturi juridice de muncă şi numai între subiectele acestor raporturi juridice, fiind
exclus aplicarea acestei excepţii în litigiile de asigurări sociale sau litigii generate de accidente de
muncă şi boli profesionale care constituie raporturi juridice de drept fiscal[6]. Inversarea sarcinii
probei nu are semnificaţia[7] instituirii unei prezumţii de culpă în sarcina angajatorului, ci
reprezintă doar expresia faptului că înscrisurile care pot sluji la dezlegarea pricinii se găsesc, cel
mai adesea, la angajator. În funcţie de aceste dovezi, salariatul care a investit instanţa, poate
solicita anumite probe, nefiind exclus, din punct de vedere procedural, ca angajatorul (unitatea)
să ceară admiterea unor contraprobe care să complinească dovezile pe care le-a depus până la
prima zi de înfăţişare.
Aşa cum s-a apreciat în doctrină [8], în faţa instanţei sunt posibil de administrat orice fel de probe
(înscrisuri, martori, interogatorii, expertiză etc.) apreciate ca necesare de părţile aflate în conflict
şi admise de instanţă. Singura derogare[9], constă în aceea că atât cheltuielile legate administrarea
probelor, cât şi cele privind efectuarea expertizei sau cercetarea la faţa locului, revin
angajatorului, cu toate că au fost solicitate de salariatul reclamant. Cu privire la aspectul dacă în
litigiile care soluţionează conflicte individuale îşi găsesc aplicare dispoziţiile art. 368 Cod
proc.civ, potrivit cărora „pârțile, prezente personal sau reprezentate, pot conveni ca avocații care
le asistă şi le reprezintă să administreze probele în cauză”, suntem de părere că articolele din
Codul de procedură civilă referitoare la administrarea probelor de către avocaţi, nu au aplicaţie
practică în cazul conflictelor de muncă, din pricina prevederilor art. 38 din Codul muncii,
întrucât sunt exceptate de la aplicarea acestor dispoziţii litigiile patrimoniale care privesc drepturi
asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
Angajatorul, în apărarea sa, trebuie să dovedească legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere,
fiind obligat să prezinte probele în acest sens înainte de prima zi de înfăţişare, deoarece potrivit
art. 273 din Codul muncii, administrarea probelor se face cu respectarea regimului de
urgenţă. Dacă angajatorul întârzie, în mod nejustificat, administrarea acestor probe, el poate fi
decăzut chiar şi din probele admise anterior. Caracterul nejustificat al întârzierii administrării
probelor încuviinţate rămâne la aprecierea instanţei[10]. Decăderea din probă are drept consecinţă
nedovedirea legalităţii ori a temeiniciei deciziei de concediere, aceasta putând fi
anulată[11]. Deoarece ,,termenele legale de decădere sunt instituite în mod expres de lege pentru
exercitarea unui drept subiectiv”[12], apreciem că este vorba de un termen de decădere legal,
nefiind fixat de instanţa de judecată. În urma decăderii angajatorului din proba admisă în apărare,
sarcina administrării acesteia nu revine salariatului, aplicându-se în continuare regula generală
potrivit căreia sarcina probei revine angajatorului. Şi salariatul poate solicita administrarea unor
probe prin care tinde să dovedească nelegalitatea ori netemeinicia deciziei de concediere. În
situaţia în care probele solicitate de salariat şi admise de instanţă sunt deţinute de angajator,
acesta va fi obligat[13] să le prezinte. În aceste condiţii nu sunt lezate garanţiile procedurale care
asigură desfăşurarea unui proces echitabil şi într-un interval de timp rezonabil, în interesul
legitim al fiecăreia dintre părţile litigante.
Cu privire la dispozițiile art. 271-274 C. muncii, Curtea Constituțională a mai afirmat că
„prevederile respective sunt norme care stabilesc o procedură specială, derogatorie, privind
termenele de judecată şi modalitatea administrării probelor în cazul judecării cererilor referitoare
la conflictele de muncă. Regulile de procedură prevăzute de aceste dispoziții se aplică în mod
echitabil atât angajatorilor, cât şi angajaților, fără a fi favorizată o categorie sau alta" [14]. S-a spus
că ,,în multe situaţii salariatul are obligaţia şi interesul de a indica că angajatorul deţine un înscris
pe care, prin intermediul instanţei, îl solicită a fi prezentat, odată în cuvinţată solicitarea
salariatului, angajatorul are obligaţia, pe cheltuială proprie să de pună înascrisurile”[15]
Cu privire la probele care pot fi administrate, trebuie menţionat că acestea pot fi interogatirul,
prezumţile, depoziţiile martorilor, expertizele.
Interogatoriul este mijlocul procedural[16] prin intermediul căruia se poate obține mărturisirea
pârții adverse în cadrul procesului civil. Articolul 348 alin. 1 din Codul de procedură civilă
cuprinde, pentru prima dată, o definiție legală a mărturisirii, aceasta fiind definită, până în anul
2013, numai în doctrină[17], textul legal prevede că va fi considerată mărturisire orice
recunoaștere a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază o pretenție sau o apărare făcută fie
din proprie inițiativă, fie la interogatoriu. Mărturisirea judiciară este acea formă a mărturisirii
făcută în fața instanței care judecă litigiul în care urmează a fi utilizată ca mijloc de probă.
Mărturisirea trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă tacit din tăcerea pârții[18]. Singura excepție
este cea prevăzută de art. 358 C. pr. civ., situație în care instanța poate socoti refuzul nejustificat
de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu drept o mărturisire
deplină. Interogatoriul poate privi numai chestiuni de fapt, cu condiția ca acestea să fie fapte
personale ale pârții chemate la interogatoriu. De asemenea, este necesar ca aceste fapte să aibă
legătură cu procesul, ducând la rezolvarea acestuia[19]. Partea care solicită proba cu interogatoriul
pârții adverse va trebui să arate ce chestiuni de fapt urmează a fi lămurite prin interogatoriu,
pentru ca instanța să poată aprecia asupra pertinenței şi concludenții acestei probe. Cu toate
acestea, părții nu i se poate solicita să depună lista întrebărilor anterior administrării probei,
întrucât interogatoriul trebuie să aibă un relativ caracter de „surpriză” pentru partea adversă. Ca
și celelalte probe, interogatoriul trebuie propus prin cererea de chemare în judecată, sau prin
întâmpinare. Instanța poate însă, din oficiu, să dispună administrarea acestei probe. Articolul 194
lit. e C. pr. civ. prevede obligativitatea anexării interogatoriului la cererea de chemare în judecată
în situațiile în care pârâtul va trebui să răspundă în scris la acesta. Această obligație îi revine și
pârâtului, conform art. 205 alin. 2 lit. d C. pr. civ., care va trebui să anexeze interogatoriul
întâmpinării. S-a arătat că ,,nedepunerea interogatoriului anexat cererii de chemare în judecată nu
poate conduce, în opinia noastră, la anularea cererii introductive în condițiile art. 200 C.pr.civ.,
deoarece este un aspect vizând probațiunea, iar sancțiunea ar fi decăderea din probă și nicidecum
nulitatea cererii de chemare în judecată. în ceea ce privește sancțiunea decăderii, aceasta va
trebui analizată în concret, deoarece, în multe situații, necesitatea interogatoriului rezultă din
poziția procesuală a pârâtului expusă prin întâmpinare sau, corelativ, din răspunsul la
întâmpinare formulat de reclamant”[20]. Având în vedere natura juridică duală a interogatoriului -
mijloc de probă și act de dispoziție al părții - partea nu poate fi decăzută din dreptul de a
răspunde la interogatoriu[21]. Conform art. 355 C. pr. civ., persoanele juridice de drept privat vor
răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil, în condițiile prevăzute la art.
194 lit. e) C.pr.civ. Acest articol instituie o excepție[22] de la prevederea potrivit căreia partea
trebuie să se prezinte personal în fața instanței pentru a răspunde la interogatoriu. Potrivit
primului alineat al art. 355 C. pr. civ., interogatoriul semnat pe fiecare pagină de către președinte,
grefier şi partea care l-a propus va fi comunicat persoanelor juridice, care vor răspunde în scris la
întrebările cuprinse în acesta. Pentru a se putea proceda în acest mod, interogatoriul va fi atașat
cererii de chemare în judecată, întâmpinării sau răspunsului la întâmpinare[23]. Dacă proba este
solicitată și încuviințată după etapa scrisă, interogatoriul va fi comunicat persoanei
juridice. Răspunsul la interogatoriu se va putea face fie pe aceeași foaie, fie pe o foaie separată,
dar cu indicarea concretă a întrebărilor la care se răspunde - de preferință ar trebui să se indice, în
dreptul fiecărui răspuns, numărul întrebării corespunzătoare din interogatoriu. în toate cazurile,
răspunsurile date vor trebui semnate de către persoana care reprezintă în mod valabil persoana
juridică[24]. În doctrină, s-a apreciat că, în cazul societăților cu răspundere limitată unipersonale,
unde asociatul unic este și administratorul societății, interogatoriul acestuia ar trebui administrat
direct[25] în condițiile art. 352 C. proc .civ. În situația în care partea, deși legal citată, nu se
prezintă sau refuză să răspundă ia interogatoriu, instanța poate considera această atitudine a părții
drept o mărturisire deplină sau doar un început de dovadă scrisă[26] în favoarea părții care a
propus proba. Spre deosebire de vechea reglementare, noul text legal prevede în mod expres
faptul că, în situația în care instanța consideră lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde
numai ca un început de dovadă scrisă, atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv
prezumțiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului[27].
Potrivit art. 330 alin. 1 şi art. 331 alin. 2 teza întâi C. pr. civ., când, pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la
cererea pârților ori din oficiu, unul sau trei experți, stabilind prin încheiere obiectivele asupra
cărora aceștia urmează să se pronunțe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza. Aceste
dispoziții consacră, pentru judecător, şi în litigiile de muncă ,,o posibilitate (o facultate), şi nu o
obligaţie. Ca atare, instanţa poate să dispună efectuarea unei expertize în situațiile în care, pentru
lămurirea unor împrejurări de fapt, consideră că sunt necesare cunoștințe de specialitate, situații
întâlnite destul de frecvent în practică”[28]. Expertiza, în general, este activitatea de cercetare
efectuată de un specialist, care are calitatea de expert, cu scopul de a stabili adevărul într-o
anumită situație, problemă sau litigiu.[29] Expertiza reprezintă activitatea de cercetare a unor fapte
sau împrejurări ale cauzei, ce necesită cunoștințe de specialitate, activitate desfășurată de un
expert sau, în cazurile prevăzute de lege, de un specialist dintr-un anumit domeniu, desemnat de
instanţă la cererea pârților ori din oficiu, şi ale cărei constatări şi/sau concluzii sunt relatate în
raportul de expertiză[30]. Deși este un mijloc de probă deosebit datorită caracterului său științific,
raportul de expertiză nu are o forță probantă absolută, puterea sa doveditoare fiind lăsată la libera
apreciere a instanței de judecată, la fel ca a celorlalte mijloace de probă, care, în principiu, vor fi
apreciate conform intimei convingeri a judecătorului. În procesul civil se pot dispune diferite
expertize, corespunzător diverselor ramuri ale științei, tehnicii şi artei. Aceste expertize se
numesc „expertize judiciare", deoarece se efectuează numai atunci când instanţa le consideră
necesare sau când legea prevede că sunt obligatorii pentru elucidarea cauzelor în curs de
judecată[31] Din dispozițiile art. 330 C. pr. civ., rezultă că se poate recurge la expertiză ori de câte
ori pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este necesar să se cunoască părerea unor specialiști.
însă, înainte de a încuviința efectuarea unei expertize, instanţa trebuie să examineze
admisibilitatea ei în concret, admisibilitate care nu este posibilă decât dacă se are în vedere şi
concludenţa expertizei. Altfel spus, instanţa va dispune efectuarea unei expertize, dacă apreciază
că aceasta poartă asupra unor împrejurări de fapt a căror lămurire este de natură să o ajute ia
rezolvarea cauzei. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 330 C. pr. civ. rezultă că admiterea sau
dispunerea unei expertize este, în principiu, facultativă[32], instanţa fiind liberă să aprecieze dacă
în cauză este admisibilă şi concludentă o anume expertiză sau alta ori mucina . Instanţa va
admite sau va respinge cererea de expertiză ori va dispune din oficiu efectuarea expertizei,
printr-o încheiere motivată, în care se vor arăta faptele ce vor trebui dovedite şi obligațiile ce
revin pârților în legătură cu administrarea expertizei. Legiuitorul Codului de procedură civilă nu
prevede în mod expres mențiunile pe care trebuie să le cuprindă raportul de expertiză. Însă,
potrivit art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză
tehnică judiciară și extrajudiciară[33], raportul de expertiză cuprinde: partea introductivă,
descrierea operațiunilor de efectuare a expertizei, concluziile[34]. Raportul de expertiză reprezintă
un act de procedură care poate fi anulat în condițiile art. 175 alin. 1 C.pr.civ., dacă vătămarea
pricinuită unei părți, prin nerespectarea de către expert a formelor prevăzute de lege, nu poate fi
înlăturată prin îndreptarea neregularității săvârșite. Un raport de expertiză poate fi anulat, așa
cum s-a decis în practica judiciară, doar în cadrul procesului în care este întocmit, deci tot de
către instanța învestită cu soluționarea cauzei în care s-a administrat expertiza finalizată cu
respectivul raport. O acțiune distinctă cu acest obiect, pe calea dreptului comun, este
inadmisibilă[35]

NOTE:
[1] C. Gâlcă, Codul muncii,...op. cit., p. 716
[2] Preduţ Marius Cătălin, Codul muncii comentat, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016, p.
552
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 15 martie 2011
[4] Decizia nr. 58/2007, publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.117 din 16
februarie 2007.
[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011.
[6] M. Fodor, Sarcina probei în litigiile de muncǎ, în Revista românǎ de dreptul muncii,
nr.3/2004, p. 37-38.
[7] Andrei Eusebiu Sǎvescu, Probaţiunea în conflictele de muncǎ, în Revista românǎ de reptul
muncii, nr. 3/2007, p. 57-62.
[8] I.T.Ştefǎnescu, Tratat…2017, op. cit., p. 1027
[9] Onica Chipea Lavinia, op. cit., p. 169
[10] I.T. Ştefǎnescu, Tratat… 2017, op. cit., p. 1028.
[11] Alexandru Ţiclea, Tratat…2007, op.cit., p. 967.
[12] Delia Narcisa Theohari, op. cit., p. 112
[14] Decizia C.C.R. nr.:494/2004, Decizia C.C.R. nr. 1505 din 12 noiembrie 2009 referitoare la
excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 287 din Legea nr. 53/2003-Codul muncii
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2010), Decizia C.C.R. nr. 561 din
29 aprilie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 287 din Legea
nr. 53/2003 - Codul muncii (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010),
Decizia C.C.R. nr. 796 din 3 iunie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 287 din Legea nr.53/2003-Codul muncii (Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 476 din 12 iulie 2010), Decizia C.C.R. nr. 797 din 3 iunie 2010 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi ale art. 3041
din Codul de procedură civilă (Monitorul Oficial al României, Partea I,. nr. 476 din 12 iulie 2010
[15] Nicolae Roş, op.cit., p. 424
[16] Mircea Ursuţa, Interogatoriul în reglementarea actualului cod de procedură civilă. unele
considerații, în Dreptul nr.9/2017, p.40
[17] V. M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Drept procesual civil. Curs colectiv, ediția a V-a,
Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 291
[18] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 482.
[19] Mircea Ursuţa, art. cit., supra, p. 42
[20] Ibidem,, p. 43
[21] V. Dănăilă, în G. Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe
articole, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 692.
[23] V. Dănăilă în G. Boroi (coordonator), op. cit., p. 696.
[24] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 485.
[25] V. Dănăilă, în G. Boroi (coordonator), op.cit. p. 699
[27] Ibidem, p. 48
[28] Maria Fodor, Proba prin rapoartele de expertiză în procesul civil (I) în Dreptul nr. 12/2019,
p.78
[29] E. Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Științifică, Bucureşti, 1971, p. 23
[30] Maria Fodor, op. cit., p. 80
[31] M. Fodor, Probele în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 388
[32] Maria Fodor, op. cit., p. 90
[33] Publicată în Monitorul Oficial al României,, Partea I, nr.26 din 25 ianuarie 2000
[34] Maria Fodor, Proba prin rapoartele de expertiză în procesul civil (II) în Dreptul nr. 2/2020,
p..46-47
[35] Tribunalul Sibiu, S. civ., Dec. nr. 253/2009, în Revista română de jurispudență nr. 5/2009,
p.123.
5. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii care soluţionează
fondul conflictului de drepturi
Hotărârile prin care se soluţionează fondul conflictului de drepturi se pronunţă în ziua în care au
luat sfârşit dezbaterile, pronunţarea putând fi amânată. Termenul de cel mult 2 zile de aminare a
pronuntarii prevazut de art. 78 din Legea nr. 168/1999 a fost abgrogat prin Legea nr. 62/2001, ca
atare, ca efect al art. 216 se vor aplica dispozitiile dreptului procedural comun [1]. O asemenea
amânare a pronunţării poate avea loc numai în situaţii deosebite, printre acestea putând fi şi
împrejurarea că, în raport de complexitatea pricinii, se impune depunerea de concluzii scrise ale
susţinerilor orale ale părţilor.
Articolul 79 din Legea nr. 168/1999, potrivit căruia „hotărârea se redactează şi se comunică
părţilor în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare, a fost abrogat expres iar Legea nr.
62/2011 nu a mai stipulat nici o dispoziţie specială nu pot conduce decât la ideea că se aplică [2]
dreptul comun în materie, unde termenul este de 30 de zile. Termenul de 30 zile cuprinde atât
operaţiunea de redactare a hotărârii, obligaţie ce revine instanţei, cât şi obligaţia comunicării
acesteia, care revine grefierului[3].
Art. 426, din noul cod de procedură civilă, modificat prin Legea nr.76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[4], prevede în alin.1 că „hotărârea
se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul. Când în compunerea completului de
judecata intra şi asistenţi judiciari, preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să
redacteze hotărârea”. Asistenţi judiciari, participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează
hotărârile pronunţate, lipsa semnăturii constituind o cauză de nulitate a hotărârii [5], opinia lor se
consemnează în hotărâre, iar opinia separată trebuie motivată. Această din urmă dispoziţie,
potrivit căruia participă la deliberări cu vot consultativ, este considerată [6] o lacună a Legii nr.
304/2004, care menţine, ca şi vechea reglementare, caracterul consultativ al votului asistenţilor
judiciari. S-a apreciat că există o contradicţie în terminis între calitatea de membru al
completului de judecată şi votul deliberativ pentru unii şi consultativ pentru alţii, de vreme ce
hotărârea se pronunţă de toţi membrii completului [7], cel ce face poarte dintr-o structură
deliberativă, cum este completul de judecată, nu poate avea doar vot consultativ [8], considerându-
se îndreptăţit ca votul asistenţilor judiciari ar trebui să fie deliberativ[9].
Având în vedere caracterul de urgență în care ar trebui să se soluționeze litigiile de muncă,
sentința trebuie să fie pronunțată în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile, iar în mod excepțional,
în situații deosebite, pronunțarea se poate amâna cu cel mult două zile [10]. Potrivit art. 424 C.
proc. civ., hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță se numește sentință, iar
cea pronunțată de instanța de apel (sau recurs) poartă denumirea de decizie. Hotărârile instanţei
de fond în cazul conflictelor de muncă se motivează întotdeauna [11]. Potrivit art. 426 C. proc. civ.,
dispozitivul hotărârii se întocmește de îndată ce s-a întrunit completul de judecată şi se semnează
de judecători şi grefier. Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea
va fi semnată în locul său de președintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se
află într-o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele de instanță. Când
împiedicarea vizează pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-șef. în toate cazurile, se va
preciza pe hotărâre cauza care a dus la imposibilitatea de a semna pentru o anumită persoană. Se
pot solicita şi acorda cheltuieli de judecată. Codul de procedură civilă stabilește, în art. 451, în ce
constau cheltuielile de judecată, respectiv: taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar,
onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. 3, sumele
cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces,
cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare
pentru buna desfășurare a procesului. Această enumerare este una exemplificativă, însă printre
cheltuielile de judecată nu pot fi introduse și cheltuieli care nu au fost necesare pentru buna
desfășurare a procesului[12]. Plata cheltuielilor de judecată se va face numai la cererea părții care a
câștigat procesul, către partea care a pierdut procesul. Solicitarea de obligare la plata cheltuielilor
de judecată poate fi realizată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, deoarece numai la
acest moment procesual părțile au o imagine de ansamblu a tuturor cheltuielilor efectuate pe
parcursul procesului. Cu toate că instanța nu poate obliga, din oficiu, la plata cheltuielilor de
judecată, în doctrină s-a apreciat că, în baza principiului rolului activ, instanța este obligată să
pună în vedere părților că au dreptul să le solicite [13]. La momentul pronunțării soluției în cauză,
instanța va analiza ambele componente ale onorariului (onorariul propriu-zis și onorariul de
succes) stabilind dacă acestea sunt proporționale în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei
ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Onorariul de
succes, poate fi inclus în cadrul cheltuielilor de judecată datorate de către partea care cade în
pretenții, urmând ca întinderea acestuia să poată fi cenzurată de către instanțele de judecată în
condițiile art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Conform art. 274 din Codul muncii hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de
drept, în timp ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 214 din Legea nr. 62/2011, hotărârile
instanţei de fond sunt, definitive. Acest aspect a fost apreciat [14]ca o scăpare a legiuitorului, o
certitudine în acest conflict de legi reprezentând-o prevederea din art. 278 Cod proc. civ care
stabileşte caracterul executoriu de drept al hotărârilor primei instanţe, care au ca obiect plata
salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă. S-a mai spus[15] că
legiuitorul a dorit ca asemenea hotărâri să nu mai fie şi executorii deoarece pot fi modificate în
căile de atac şi există riscul întoarcerii executării, raţional fiind ca executorii de drept să fie
numai hotărârile irevocabile. De asemenea ,,există următoarea diferență între dispozițiile Codului
muncii şi cele ale Legii nr. 62/2011. Astfel, potrivit art. 274 C. muncii, hotărârile „sunt definitive
şi executorii de drept", în timp ce, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011, „hotărârile instanței de
fond sunt definitive". în mod cert, prin textul art. 214 din Legea nr. 62/2011, legiuitorul a dorit să
abroge prevederea din art. 274 C. muncii, astfel încât hotărârile definitive să nu mai fie şi
executorii de drept. Chiar dacă ar fi așa, hotărârile date de prima instanță sunt, în continuare,
definitive şi executorii de drept in această materie, în următoarele situații, deoarece art. 448 C.
proc. civ. (care reprezintă dreptul comun în materie şi care vine în completarea prevederii
speciale) stabilește, expres, faptul că: „hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au
ca obiect: (...) 2. plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,
precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor; 3. despăgubiri pentru accidente de
muncă". În plus, este executorie de drept, în primă instanță, şi hotărârea prin care se constată
nulitatea absolută a contractului individual de muncă, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d) C. muncii.
Este evident că această soluție vizează interesul salariaților de a putea pune în executare o
hotărâre definitivă, deși există riscul ca salariatul să fie obligat să returneze tot ceea ce a obținut
în primă instanță după judecarea apelului. De aceea, pentru evitarea unor astfel de situații, în
practică se va face aplicarea dispoziţiilor art. 450 coroborat cu art. 718 C. proc. civ. şi se va
solicita (de către angajator) suspendarea punerii în executare a hotărârii primei instanțe, pentru
motive temeinice, până la judecarea apelului în schimbul plății unei cauțiuni (de către angajator)
calculat la valoarea obiectului contestației. Deci, în mod cert, o hotărâre definitivă care vizează
reintegrarea în muncă nu mai este executorie de drept, după fond, urmând să fie îndeplinită
formalitatea de punere în executare (de regulă, printr-un executor judecătoresc) sau să se aștepte
judecarea apelului pentru a se epuiza astfel căile de atac admise în litigiile de muncă, şi abia apoi
să fie pusă în executare”.[16]
Art. 448 alin. 1 pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă prevăd că: hotărârile primei instanţe
sunt executorii de drept când au ca obiect: plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din
raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor; despăgubiri
pentru accidente de muncă etc Nu pot fi puse în executare dispozițiile instanţei de fond care
privesc cheltuielile de judecată sau plata pentru prejudiciul moral suferit de salariat, deoarece
acestea nu îşi au izvorul în raporturile juridice de muncă [17] Considerăm că şi în cazul litigiilor de
muncă pot fi aplicate dispoziţiile art. 522 şi urm. din Codul de procedură civilă, respectiv
contestaţia în cazul tergiversării procesului, prin care, invocând încălcarea dreptului la
soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să se solicite luarea măsurilor legale
pentru ca aceasta situaţie să fie înlăturată.

NOTE:
[1] Emilian Lipcanu, Discuţii cu privire la unele controverse doctrinare recente, cu implicaţii
practice, în domeniul dreptului muncii, în Dreptul nr. 4/2012, p.121 - 132
[2] Onica Chipea Lavinia, op. cit, p. 178
[4] Publicată în Monitorul Oficial al României,, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012
[5] Onica Chipea Lavinia, op.cit, p. 148
[6] Alexandru Ţiclea, Tratat…, op.cit., p. 1023
[7] Ş. Beligrǎdeanu, Consideraţii de ansamblu şi observaţii critice referitoare la tribunalele
specializate de muncǎ şi asigurǎri sociale, precum şi la asistenţii judiciari, în lumina Legii nr.
304/2004 privind organizarea judiciarǎ, în Dreptul nr. 9/2004, p. 17.
[8] Ioan Deleanu, Notǎ la Decizia Curţii Constituţionale nr. 322/2001, în Pandectele române,nr.
2/2002, p. 39.
[9] Ioan Leş, Implicaţiile reformei constituţionale asupra participǎrii persoanelor din afara
magistraturii la înfǎptuirea actului de justiţie, în Dreptul nr. 4/2004, p. 44-45.
[11] I.T.Ştefǎnescu, Tratat… 2017, op. cit., p. 1030.
[12] Radu Ciobanu, Cheltuielile de judecată în procesul civil, în Dreptul nr. 3/2020, p. 79
[13] I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Editura Servo Sat, Arad, 1998, p. 50
[14] Răzvan Gabriel Cristecu, Cristina Cristescu, op.cit., p. 342-343.
[15] Alexandru Ticlea, Codul muncii comentat, op.cit, p. 304.
[17] Preduţ Marius Cătălin, op.cit., p.. 536
6. Căile ordinare de atac împotriva hotărârilor prin care se

soluţionează litigiile de muncă
Anterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, în 2013, împotriva hotărârii, Legea
prevedea un termen de recurs de 10 zile, termen derogator de la termenul general de 15 zile
prevăzut de art. 301 cod procedură civilă şi care curge tot de la data comunicării hotărârii. Acest
termen de 10 zile era prevăzut şi de art. 215 din Legea nr. 62/2011, termenul de recurs fiind un
termen legal imperativ (peremptoriu)[1] a cărui nerespectare atragea după sine decăderea părţii
din dreptul de a mai exercita această cale de atac. Deci, potrivit precedentului Cod de procedură
civilă (art. 3 pct. 3 fraza finală), hotărârile pronunţate, în prima instanţa, de către tribunal în
materia conflictelor de muncă puteau fi atacate (la curtea de apel) numai prin recurs (iar nu prin
apel şi, apoi, subsecvent, prin recurs), de vreme ce, conform art. 274 din Codul muncii
(republicat), coroborat cu art. 214 din Legea nr. 62/2011 (în redactarea anterioară modificării
textului prin Legea nr. 76/2012) în atare cauze nu era reglementată calea de atac a apelului.
Hotărârile instanţei de fond erau definitive, pentru a răspunde[2] necesităţii soluţionării urgente a
unor asemenea pricini, a fost suprimată calea ordinară de atac a apelului. Prin Decizia nr.
53/2001[3] Curtea Constituţională a stabilit că existenţa a două grade de jurisdicţie (fond şi
recurs), utilizarea unei singure căi de atac, recursul şi suprimarea căii de atac a apelului în
materia conflictelor de muncă, nu constituie dispoziţii legale neconstituţionale. De altfel, încă
prin Decizia nr. 38/1998[4] aceasta stabilise principial că accesul liber la justiţie nu presupune în
toate cazurile accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege,
deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, care poate stabili reguli
deosebite. Curtea Constituţională a fost constantă sub acest aspect, poziţie reafirmată şi prin
Decizia nr. 175/2002[5].
Ulterior, prin Legea nr. 76/2012, textul amintit din Legea nr. 62/2011 a fost modificat în sensul
că sentinţele tribunalelor, pronunţate în materia conflictelor individuale de muncă, sunt supuse
„numai apelului”. Această modificare este consecinţa[6] normei de principiu înscrisă în art. 483
alin 2 din noul C.pr.civ., potrivit căruia nu sunt supuse recursului o serie întreagă de cauze, între
care şi cererile în materia „conflictelor de muncă şi de asigurări sociale”. Finalitatea acestei
măsuri a constituit-o, probabil, sporirea celerităţii judecării cererilor de chemare în judecată şi
degrevarea instanţelor de o serie de cereri mai mult sau mai puţin întemeiate. Cu toate acestea, s-
a apreciat[7] că posibilitatea controlului judiciar efectuat de instanţa de recurs reprezenta o
garanţie în plus pentru obţinerea unei sentinţe corecte şi legale. Prin control judiciar se înţelege [8]
posibilitatea instanţelor judecătoreşti superioare de a verifica legalitatea şi temeinica hotărârilor
pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare/ Aparent, modificarea în discuţie pare
importantă. Realitatea este însă în sens invers, întrucât în temeiul art. 304 1 din C.pr.civ. anterior,
„recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este
limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate
aspectele”. Aşa cum a decis Curtea Constituţională[9], recursul constituia în această ipoteză o cale
de atac cu caracter devolutiv, în care, ca şi în cazul apelului, instanţa de recurs judecă însăşi
cauza, atât în privinţa legalităţii cât şi netemeiniciei, nelimitându-se să examineze doar hotărârea
pronunţată de prima instanţă, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 cod
procedură civilă. În doctrină s-a apreciat că „este o măsura necesară şi benefică a legiuitorului,
care a înlocuit recursul - cale extraordinară de atac - ce nu presupunea, ca regulă, o noua judecată
a cauzei, cu o cale de atac ce presupune o astfel de judecată” [10]. Cu toate acestea s-a spus că, „în
fapt, nu erau deosebiri esenţiale între atacarea sentinţelor în materia conflictelor de muncă numai
cu recurs (până la 14 februarie 2013), respectiv doar cu apel (conform regimului juridic
actual)”[11].
Împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în litigiile de muncă se poate declara apel [12], care se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară, respectiv de Curtea de Apel. Termenul de
formulare[13] a apelului este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate [14]. Prin Decizia
nr. 34/2017[15], Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept a stabilit că ,,actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a
termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este
socotit a fi depus în termen”. Înalta Curte a reținut că ”în cazul în care cererile sunt adresate
instanțelor în format electronic, semnătura digitală conectează identitatea electronică a
semnatarului cu documentul digital, neputând fi copiată de pe un document digital pe altul, fapt
ce conferă documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparține persoanei
semnatare, iar autorul documentului nu își poate declina răspunderea pentru conținutul
documentului cu semnătură electronică validă). Practic, semnătura electronică (digitală) validă
oferă instanței o garanție a faptului că mesajul sau documentul digital este creat de către
persoana care l-a semnat, iar conținutul mesajului sau documentului digital nu a fost modificat
de la data emiterii acestuia”.[16]
Legea dialogului social prevede că sunt supuse numai apelului nu numai hotărârile instanţei de
fond, dar şi hotărârile pronunţate de tribunal cu privire la încetarea grevei (art. 200 alin.2),
hotărârea Tribunalului Municipiului Bucureşti de stabilire a reprezentativităţii (art. 72 alin. 4) şi
a organizaţiilor sindicale (art. 51 alin.4), hotărârea judecătoriei de dobândire a personalităţii
juridice a organizaţiilor patronale (art.58 alin. 10) şi a organizaţiilor sindicale ( art. 47) etc.,
deoarece atât art. 275 din Codul muncii, cât şi art. 216 din Legea nr. 62/2011 precizează că,
dispoziţiile acestor legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de
muncă se completează, în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă.
În Codul de procedură civilă există[17] un capitol special ce cuprinde dispoziții generale (art. 456-
465) privind materia căilor de atac, în cadrul căruia sunt adoptate reguli cu valoare de principiu:
legalitatea căii de atac; subiectele cailor de atac; ordinea exercitării căilor de atac; unicitatea căii
de atac, etc. Apelul este reglementat în noul Cod de procedură civilă în articolele 466-482. În
afară de apelul propriu-zis, Codul de procedură civilă reglementează [18] apelul incident, aflat la
îndemâna intimatului (art. 472), precum şi apelul provocat, în caz de coparticipare procesuală
(art.473). Ele se depun odată cu întâmpinarea la apelul principal. Apelul provocat se comunica şi
intimatului, acesta fiind dator sa depună [19] întâmpinare în termenul legal (art. XVI din Legea nr.
2/2013). Calea de atac a apelului a fost concepută [20], în dreptul francez modern, ca fiind expresia
principiului dublului grad de jurisdicție. Apelul poate fi exercitat de partea nemulțumită pentru
orice motive de nelegalitate sau netemeinicie, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiții
speciale. Dacă potrivit art. 87 alin. 2 din Codul de procedură civilă, avocatul care a reprezentat
sau asistat partea, poate declara apel în numele acesteia, susţinerea căii de atac se poate face
numai în temeiul unei noi împuterniciri avocațiale[21] Referitor la fixarea primului termen de
judecată în apel, s-a arătat că preşedintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta,
îndată ce primeşte dosarul, va lua prin rezoluție, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un
complet de judecată[22]. S-a consacrat, așadar, expres, prin art. 457 alin. 3 din Codul de procedură
civilă, principiul imposibilității sancționării părţii care declară o cale de atac indicată greşit de
instanţă, recunoscându-i-se acesteia dreptul de a uza de calea legală după ce instanţa de control
judiciar constată nelegalitatea căii de atac înscrise în hotărârea atacată. Soluția legal consacrată
este judicioasă[23], întrucât partea care s-a încrezut în forța şi autoritatea hotărârii judecătoreşti
atacate, care, până la modificarea ei, se prezumă ca exprimă adevărul sub toate aspectele, nu
poate fi sancționată pentru ca s-a conformat dispoziţiilor acesteia.Dacă stabilirea greșit de către
prima instanţa a căii de atac ar avea efect negativ asupra persoanei care o exercită, convinsă fiind
de conținutul hotărârii judecătoreşti, în sensul că ar lipsi-o de dreptul ca cererea sa să fie
examinată pe fond, ar restrânge accesul recunoscut individului la un tribunal, în aşa măsura încât
dreptul persoanei ar fi atins în substanţa sa.O asemenea limitare este contrară art. 6 paragraf 1 din
Convenția europeană, deoarece nu urmărește un scop legitim şi nu există un raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Curtea Europeană a decis în mod
constant ca limitele dreptului de acces la un tribunal cuprind şi condițiile în care poate fi atacată
o hotărâre a unor instanţe de fond, şi numai în măsura în care neîndeplinirea unei asemenea
condiţii nu se datorează culpei titularului dreptului la exercițiul căii de atac, el nu poate fi
decăzut din posibilitatea de a o pune în valoare.
Art. 481, prevede că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât
aceea din hotărârea atacată, în afara de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile
anume prevăzute de lege. Principiul non reformatio in pejus ,,se aplică imperativ, în domeniul
în care este reglementat, reprezentând o cauză legală de derogare de la principiul legalității și de
la regula generală ce guvernează regimul juridic al nulităților și excepțiilor absolute în procesul
civil. Orice vătămare produsă drepturilor sau intereselor titularului căii de atac, fie sub aspect
substanțial, fie sub aspect procesual, interferează cu interdicția absolută şi categorică de
„neînrăutăţire a situaţiei” în propria cale de atac, fiind aplicabile doar excepţiile expres şi
limitativ prevăzute de norma în vigoare”[24] Derogările de la aplicarea principiului analizat sunt,
în actuala reglementare, expres şi limitativ prevăzute de text, respectiv agravarea situației în
propria cale este posibilă doar când apelantul consimte expres la aceasta sau în cazurile anume
prevăzute de lege.
În conformitate cu art. 480, instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după
caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui. Aşa cum s-a arătat în doctrină,
deoarece în materia conflictelor de muncă există o singură cale de atac, fie cu privire la
conflictele individuale de muncă, fie cu privire la hotărârea tribunalului referitoare la
nelegalitatea grevei, instanţa de apel are obligaţia [25] de a examina cauza atât sub aspectul
legalităţii, cât şi a temeiniciei (deci sub toate aspectele invocate de apelant, sau din oficiu). În caz
de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea
apelată, dându-se astfel eficienţă caracterului devolutiv al apelului. Instanţa este îndreptăţită să
aprecieze asupra pertinenței şi concludenței probelor, neavând obligaţia să încuviinţeze automat
toate probele propuse de una dintre părţi”[26].
Curtea de Apel, ca instanță de rejudecare se comportă ca o instanță de fond, fiind posibilă şi
administrarea altor probe decât înscrisurile[27]. Având în vedere faptul că în litigiile (conflictele)
de muncă există o singură cale de atac, apelul, instanța va putea păstra hotărârea atacată, situație
în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui (art. 480 C. proc.
civ.). în caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte
hotărârea apelată[28]. În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat
procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal
citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. De
menţionat că asemenea prevederi existau şi în Legea nr. 168/1999, act normativ abrogat prin
intrarea în vigoare a Legii dialogului social. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea
atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu
aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea
acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi
dispusă o singură dată în cursul procesului. Aceasta prevedere poate fi privită ca o normă care să
garanteze soluţionarea procesului într-un termen rezonabil. Dezlegarea data problemelor de drept
de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului. Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar
necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza
spre rejudecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori,
după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă. În cazul în care instanţa de apel constată că ea are
competenţa să judece în prima instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond,
pronunţând o hotărâre susceptibilă, numai de apel nu şi de recurs, fiind vorba de un litigiu de
muncă. Așa cum s-a precizat în doctrină, „apelantul trebuie să ceară trimiterea spre rejudecare
prin cererea de apel, iar intimatul prin întâmpinare. Dacă solicitarea nu este făcută prin aceste
acte de procedură, nu mai este posibilă trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă ulterior
ambele pârți ar fi de acord cu luarea unei asemenea măsuri.... instanţa din oficiu nu poate să
dispună trimiterea cauzei spre rejudecare”[29] Când se constată că există un alt motiv de nulitate
decât cel prevăzut la alin. 5, iar prima instanţa a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot
sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre
judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul. Trebuie remarcat faptul
că indicarea unei alte hotărâri nu poate constitui o simplă eroare materială, ci nerespectarea unei
dispozițiile legale obligatorii care atrage nulitatea apelului[30].
Raportat la toate cele arătate mai sus, se poate observa că „apelul este o cale de atac care conferă
larghețe în ceea ce privește controlul asupra hotărârii pronunţate de prima instanţă, ceea ce
reprezintă un real avantaj în cazul conflictelor individuale de muncă, unde de regulă reclamant
este salariatul, care de la bun început se cunoaște că nu are la îndemână toate probele necesare
spre a-şi dovedi cererea de chemare în judecată, spre deosebire de angajator, iar prin calea de
atac, atunci când este cazul, are posibilitatea să complinească ceea ce nu a reuşit în faţa primei
instanțe”[31]. În practica judecătorească s-a decis că deoarece ,,considerentele unei sentințe fac
parte din hotărâre, în înțelesul dat acestui termen de dispozițiile procedurale civile, rezultă că este
admisibil un apel incident care privește considerentele sentinței de fond’ [32]. Competenta
soluționării apelului revine Curții de Apel, în complet de doi judecători[33], fără ca din complet să
facă parte şi asistenți judiciari. Dacă aceștia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se
pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergență. Acesta se constituie prin
includerea, în completul de judecată, a președintelui sau a vicepreședintelui instanței, a
președintelui de secție ori a judecătorului din planificarea de permanență.
Codul de procedură civilă republicat[34], cuprinde dispoziţii referitoare la situaţia prevăzută de
art. 519-521, atunci când Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i se solicită să pronunţe o hotărâre
prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată [35]. Potrivit art.
519, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al
curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că
o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este
nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui
recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost
sesizată.” Aceste dispoziţii sunt cuprinse în capitolul II al Titlului III privind asigurarea unei
practici judiciare unitare. Apreciată ca „o instituţie juridică inedită în legislaţia română, care îşi
găseşte întrucâtva sorgintea în art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” [36], şi
s-a considerat că interesul de a se asigura o practică unitară a instanţelor judecătoreşti prin
intermediul acestei instituţii nu este lipsit de critici [37]. În primul rând se susţine că „judecătorii
care sesizează Înalta Curte sunt îmboldiţi să nu facă cea mai mică strădanie de gândire, de
raţionament, de judecată pentru lămurirea unei probleme de drept de care depinde soluţionarea
cauzei în fond şi să „paseze” completului special al Înaltei Curţi săvârşirea acestui efort mental,
iar în al doilea rând „o rezolvare a unei „chestiuni de drept”, care este „nouă”, poate uneori fi
concepută, iniţial, într-un sens, pentru ca, apoi, după un timp, să fie soluţionată fie contrar, fie cu
fel de fel de nuanţări, întrucat ab initio nu puteau fi întrezărite o serie de laturi ascunse
(„capcane”) ale textelor, aspecte ce s-au dezvăluit, pe parcursul vremurilor, prin confruntarea
normelor legale cu unele realităţi ale vieţii, evidenţiate tractatu temporis de cazuistică judiciară”.
[38]
Cu privire la activitatea instanţelor judecătoreşti care soluţionează litigii de muncă se pot privi şi
alte incoveniente legate de particularitatea soluţionării litigiilor de muncă:
- unele inconveniente legate de posibilitatea suspendării cauzelor similare aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti, neprecizându-se care sunt instanţele ce soluţionează cauza în ultimă
instanţă, cele la care hotărârile rămân definitive putând fi atacate cu apel, sau numai instanţele la
care se soluţionează apelul şi hotărârea nu mai este susceptibilă de altă cale de atac ordinară.
- suspendarea cauzei poate aduce o ştirbire ireparabilă principiului celerităţii în soluţionarea
litigiilor de muncă, nu numai a celor în care s-a ridicat problema unei chestiuni de drept nouă,
cărora li se aplică art. 520 alin. 2 care prevede că „prin încheierea prevăzută la alin. 1, cauza va
fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept”, dar
şi a altor cauze similare aflate în primă instanţă sau în apel, în întreaga ţară, deoarece după
înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe
pagina de internet a acestei instanţe (art. 520 alin.3), iar cauzele similare, aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate, prevede art. 520 alin. 4, până la soluţionarea
sesizării.
Art. 520 alin. 12 prevede că „sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la
data învestirii”
- obligativitatea dezlegărilor dată chestiunilor de drept, care pentru alte instanţe dobândesc
această forţă de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, creează o situaţie discriminatorie
pentru cei care au cauze pendinte care nu au fost suspendate şi îşi continuă cursul judecăţii şi cei
care se bucură de beneficiul suspendării, primi riscând să obţină o hotărâre contrară dezlegărilor
de drept statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie deoarece potrivit art. 521 alin. 3,
„Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea
de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României, Partea I.”
- exprimarea punctului de vedere numai prin intermediul avocatului sau consilierului juridic,
Art. 520 alin. 10, prevede că „raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15
zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic,
punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii”.Dacă cu ocazia soluţionării
apelului partea care nu are avocat sau consilier juridic doreşte să îşi exprime punctul de vedere
nu o poate face decât prin intermediul unui avocat sau consilier juridic, deşi conform art. 86 alin.
3 numai „la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea
recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii,
numai de către un avocat”, iar în faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi
reprezentate (s. n) de către avocat sau alt mandatar (art. 83 alin. 1), ceea ce înseamnă că partea
care nu are avocat sau consilier juridic la judecarea apelului, nu poate să îşi exprime punctul de
vedere decât în condiţiile în care ar fi exercitat o cale de atac extraordinară.
Nu este mai puţin adevărat că în acest caz legea nu vorbeşte de sancţiunea nulităţii absolute,
astfel că punctul de vedere al părţii care nu este asistată de avocat sau consilier juridic poate fi
luat în consideraţie de instanţă. S-a propus[39] fie ca textele art. 519-521 din noul Cod de
procedură civilă să fie abrogate expres direct, iar asigurarea interpretării unitare a legii de
celelalte instanţe judecătoreşti urmând a se înfăptui de instanţa supremă pe calea recursului în
interesul legii (art. 514-518 din noul C. pr. civ.), fie o noua reglementare în materie,
asemănătoare celei din Franţa, ţara în care, prin art. 441-1 din CODEL de organizare judiciară a
acestui stat (a cărui legislaţie nu o dată a constituit un model pentru legislaţia română)
statorniceşte ca „înainte de a statua asupra unei probleme noi de drept, prezentând o dificultate
serioasă şi care se ridică în numeroase litigii, tribunalele din ordinul judiciar pot, printr-o decizie
nesusceptibilă de recurs, să solicite avizul Curţii de Casaţie”, o simpla „opinie pentru
dezbaterea în fond a cauzei respective [40]. Un alt punct de vedere poate fi cel potrivit căruia
asemenea dispoziţii să nu se aplice litigiilor prin care se soluţionează conflicte de muncă. În
doctrină s-a susţinut că nu ar fi trebuit conferit caracter obligatoriu unor asemenea decizii
„acestea ar fi trebuit să aibă doar valoarea unor avize care să nu oblige instanţele judecătoreşti”.
[41]
S-a considerat că şi hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au caracterul de „izvor de drept ajutător” [42], reținând
împrejurarea că, fără a crea prin ele însele norme juridice noi, impun cu caracter obligatoriu
pentru instanțele judecătoreşti o anumită interpretare a dispoziției legale.
S-a afirmat[43] că dincolo de valențele calității de izvor de drept, jurisprudenței îi revine şi rolul de
a contribui la orientarea şi perfecționarea sistemului legislativ. Trebuie subliniată şi legătura care
s-a stabilit între jurisprudență şi activitatea normativă a statului. Chiar dacă, raportat la sistemul
nostru de drept (de tip continental), în literatură de specialitate, în mod constant, s-a refuzat a se
recunoaște jurisprudenței românești rolul de izvor de drept, trebuie observat faptul că în cazuri
particulare identificarea necesității de normare a anumitor relații sociale a fost sesizată de către
instanțele de judecată, iar ulterior legea a preluat ca atare instituțiile juridice astfel cum au fost
configurate în timp de practica judecătorească. S-a apreciat[44] mai adecvată realităților juridice
românești soluția adoptată de art. 521 alin. 3 C. proc. civ., conform căreia dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data
pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I, decât cea din art. 477 alin. 3 C. proc. pen. care statuează că
dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei
în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Executarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă ultima fază a procesului [45] civil, deosebit de
importantă, deoarece scopul activităţii judiciare nu se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri
judecătoreşti favorabile, ci este necesar să se procedeze la realizarea obligaţiei dispuse prin
aceasta. S-a spus că ,,punerea în executare a hotărârilor judecătorești face parte integrantă din
ceea ce reprezintă, conform art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, „dreptul
la un proces echitabil", drept care ar fi iluzoriu dacă hotărârea judecătorească definitivă şi/sau
irevocabilă nu ar putea fi pusă în executare. Astfel, în legislația română punerea în executare a
hotărârilor instanței în materia conflictelor de muncă este privită de legiuitor cu foarte mare
atenție, în unele cazuri, neexecutarea unei hotărâri judecătorești fiind considerată infracțiune,
respectiv: neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind plata salariilor în termen de
15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către persoana interesată se
pedepsește cu închisoarea de la 3 la 6 luni sau amendă [art. 287 alin. (1) lit. e) C. pen.];
neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă [art. 287 alin. (1) lit. d) C.
pen.]”[46] În materia conflictelor de muncă, executarea hotărârilor judecătoreşti aveau un anumit
specific anume, acestea erau executorii, adică pot fi puse în executare fără a mai fi investite cu
formulă executorie şi, în acelaşi timp, neexecutarea lor constituie infracţiune.
Art. 214 din Legea dialogului social conferă acestor hotărâri doar caracterul de hotărâri
definitive, ca atare ele „pot fi executate silit doar după investirea lor, de prima instanţă, cu
formulă executorie, în condiţiile Codului de procedură civilă.” [47] Aşa cum s-a arătat în
doctrină[48], executarea hotărârilor judecătoreşti este privită de legiuitor cu maximă exigenţă, în
unele cazuri neexecutarea constituind infracţiune, de regulă fiind incriminate fapte care duc la
lipsirea salariatului de anumite condiţii esenţiale pentru însăşi viaţa lui, şi deseori şi a familiei
sale, respectiv resurse băneşti sau un loc de muncă. Curtea de Apel Târgu Mureș [49] a stabilit că
nu este necesară emiterea unei decizii scrise prin care angajatorul să pună în vedere fostului
salariat că este reintegrat în funcția deținută anterior, simplul fapt de a-l primi înapoi la muncă,
chiar și în baza unei decizii verbale, constituie respectarea obligațiilor impuse anterior prin
hotărâre. Curtea arată că hotărârea instanței privind reintegrarea salariatului în funcția deținută
anterior este titlu executoriu, în conformitate cu prevederile art. 274 din Codul muncii. Astfel,
salariatul reintegrat în muncă nu justifică un interes în promovarea unei acțiuni privind
soluționarea unui litigiu de muncă în legătură cu care a obținut deja o hotărâre favorabilă. În
contextul în care angajatorul nu și-a îndeplinit obligațiile impuse prin decizia instanței, angajatul
are la dispoziție posibilitatea de a obține executarea silită a acestora. Dacă angajatorul nu execută
de bună voie hotărârile judecătoreşti privind plata drepturilor salariale sau reintegrarea în muncă
a salariatului, după ce a fost înştiinţat de către salariat printr-o cerere, fapta acestuia constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea sau cu amendă. S-a apreciat[50] că ar fi fost mai corect
să se prevadă că se pedepseşte cu închisoarea, reprezentantul angajatorului sau persoana
desemnată de către acesta cu atribuţii în domeniul respectiv.
Nu toate hotărârile pronunţate cu ocazia soluţionării conflictelor de muncă sunt susceptibile de
executare silită, printre acestea se numără: hotărârile judecătoreşti de constatare a nulităţii
absolute a contractului individual sau colectiv de muncă; de constatare a existenţei raporturilor
de muncă; de constatare a încetării sau modificării raporturilor de muncă; de reconstituire a
vechimii în muncă etc. În schimb pot fi executate silit dispoziţiile cuprinse în hotărâri
judecătoreşti: de obligare la plata unei sume de bani; de reintegrare în muncă; de predare sau
restituire bunuri mobile individual determinate (echipamente speciale sau de protecţie,
documente, cum ar fi carnetul individual de muncă etc.). Deoarece Codul muncii nu cuprinde
prevederi exprese cu privire la temenul în care trebuie executată hotărârea instanţei, s-a propus [51]
de lege ferenda ca fiind necesar un termen relativ scurt atât pentru punerea în executare a
hotârârii privind plata despăgubirilor, cât şi a celei privitoare la reintegrare.

NOTE:
[1] Onica Chipea Lavinia, op.cit, p. 176
[2] Dan Ţop, Tratat…op.cit., p. 557.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001.
[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998.
[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 24 iulie 2003.
[6] Şerban Beligrădeanu, Ovidiu Puie, Discuţii referitoarela unele aspecte în legătură cu
soluţionarea conflictelor de muncă în lumina reglementărilor legale recente, în Dreptul nr.
6/2013, p. 194-203
[7] Andreea Dumitrescu, Apelul şi recursul, www. juridice. ro
[8] V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura
Naţional,Bucureşti, 1997, p. 329.
[9] Decizia nr. 351/2006, publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 25 mai
2006.
[10] Alexandru Ţiclea, Tratat...op.cit.,p.1035
[11] Şerban Beligrădeanu, Ovidiu Puie, art.cit. supra, p.199
[12] Alexandru Ţiclea, Tratat….op.cit., p. 1034-1036
[14] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil,vol. III.Căile de atac,editura Universul
Juridic,Bucureşti,2015. p. 54
[15] Publicatǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017
[16] Decizia nr. 520 din 7 martie 2019, pronunțată de Secția I civilă, www.juridice.ro
[17] Sonia Florea, Consideraţii privind regimul juridic aplicabil cererii de apel potrivit noului
cod de procedură civilă, în „Revista română de drept privat”, pp. 89 - 112
[18] Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a VIII-a, 2014, op.cit., p. 1037
[20] Sebastian Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil. Drept român şi
drept comparat, Editura Universal Juridic, Bucureşti, 2013, p. 42.
[21] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol.III Căile de atac conform noului cod pe
procedură civilă, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2014, p. 19.
[22] Maria Fodor, Corina Florenţa Popescu, Primul termen de judecată în procesul civil. Fixare
şi consecinţe practice, în Pandectele române, nr. 2/2014, pp. 45-62.
[23] Gabriela Cristina Frenţiu, Câteva aspecte de procedură privind judecata, conform noului
Cod de procederă civilă, în Dreptul nr. 11/2013, p. 38-47
[24] Elena Crizantema Panainte, Delimitări și aplicații ale principiului non reformatio in pejus
în materie civilă, în Dreptul nr.6/2018, p. 41-62
[25] I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic...2017, op.cit, p. 1031
[26] Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 4649 din 9 octombrie 2013, trimisă, în rezumat, de judecător dr.
Lucia Uţă ,în Revista Română de Jurisprudenţă, nr. 5/2013,
[27] Alexandru Ţiclea, Tratat...2014, op. cit., p. 1036
[29] Mihaela Tăbârcă, op.cit., p. 123-124.
[30] Alexandru Ţiclea, Tratat...2014, op. cit., p. 1037; Radu Răzvan Popescu, Dreptul european
al muncii...op. cit, p. 406
[31] Corina Negrutiu, Claudia Rosu, Efectele exercitării apelului drept singura cale de atac în
cazul conflictelor de muncă, în „Dreptul”, nr. 10/2013, p. 143-152.
[32] Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări
sociale, decizia civilă nr. 5467 din 1 noiembrie 2016, în Revista română de dreptul muncii nr.
3/2017, p. 238
[33] Alexandra Ţiclea, Noi reglementări şi soluţii privind jurisdicţia muncii, în Revista
romanǎ de dreptul muncii, nr. 4/2013.
[34] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012 şi intrată în vigoare la 15 februarie 2013.
[35] C. Roşu, Sesizarea Inaltei Curţi de Casatie şi Justiţie în vederea pronuntării unei hotărari
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în „Curierul Judiciar" nr. 9/2012, p. 546-
548.
[36] Şerban Beligrădeanu, Reflecţii critice cu privire la caracterul vădit dăunător bunului mers
al justiţiei al reglementării în noul cod de procedură civilă a posibilităţii sesizării de către
anumite instanţe judecătoreşti, a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dreptul nr. 3/2013, p. 108-115
[37] I.T.Ştefǎnerscu, Tratat…2014, op.cit., p. 950
[38] Ş. Beligrădeanu, art.cit., supra
[39] Ş. Beligrădeanu, art.cit., supra
[40] I. Deleanu, Privire asupra Codului de procedură civilă, aprobată prin Legea nr. 134/2010,
în Pandectele române nr. 9/2010, p. 22
[41] I.T. Ştefǎnerscu, Tratat… 2014, op.cit., p. 951
[42] Mihail Niemesch, Teoria generală a dreptului, editura Hamangiu, Bucureşti 2019, p. 146
[43] I Grigore Rădulescu, Teoria generală a dreptului, editura Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 73
[44] Mihail Niemesch, op. cit, p. 146
[45] I. Leş, op. cit., p. 87.
[47] Onica Chipea Lavinia, op.cit., p. 188
[48] I.T. Ştefǎnescu, Tratat… 2017, op. cit., p. 1032.
[49] Decizia nr. 402/ A din 23 septembrie 2019, www, juridice.ro
[50] Gagea Hadrian Dacian, op. cit., p. 129.
[51] Monica Gheroghe, Dreptul individual al muncii, op.cit, p. 292
7. Căile extraordinare de atac împotriva hotărârilor prin
care se soluţionează litigiile de muncă
Dacă se respinge sau admite apelul și reține cauza spre rejudecare, hotărârea se poate contesta
numai prin căi extraordinare de atac [1]. Art. 456 din Codul de procedură civilă prevede căile
extraordinare de atac: recursul, contestația în anulare şi revizuirea [2]. Recursul este singura cale
de atac, fiind exclus apelul, în litigiile de muncă ale funcționarilor publici, în timp ce contestația
în anulare şi revizuirea, pot fi utilizate extrem de restrictiv în soluționarea conflictelor (litigiilor)
de muncă”[3]. În doctrină s-a apreciat că „nici Codul muncii şi nici legea nr. 62/2011 nu fac
referire la posibilitatea pârților unui conflict de muncă de a exercita toate căile de atac
extraordinare de atac. În consecință, sunt aplicabile, ca drept comun, dispozițiile în materie ale
Codului de procedură civilă” [4], deoarece considerăm noi că sunt incidente în această situație
dispozițiile art. 275 din Codul muncii, dispozițiile privitoare la jurisdicția muncii „se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă”. Căile de atac, după cum s-a menţionat
în literatura juridică „asigură îndeplinirea principiilor procesuale civile, îm special a dreptului la
apărare, partea interesată având la dispoziţie un intsrument procesual care săi permită cenzurarea
hotărârii, fie în faţa instanţei superioare, fie chiar şi a instanţei emitente a actului vătămător”[5]
În materia conflictelor de muncă sunt posibile [6]căile extraordinare de atac împotriva hotărârilor
prin care se soluţionează litigii de muncă, prevăzute în dreptul comun. Hotărârile judecătoreşti
pronunţate în soluţionarea conflictelor de muncă, definitive, sau, după caz, irevocabile, vor putea
fi atacate, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale prin contestaţie în anulare, revizuire sau recurs
în interesul legii[7]. În literatura de specialitate s-a subliniat că „ar fi necesară chiar reglementarea
prin legislaţia muncii, datorită specificului căilor extraordinare de atac, a stabilirii în concret a
unor reguli ce rezultă din particularităţile conflictelor de muncă” [8]. De menţionat că potrivit
legii, căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, însă nu pot fi exercitate atât
timp cât este deschisă calea de atac a apelului. În conformitate cu dispoziţiile art. 83 alin. 3, din
Noul Cod de procedură civilă „la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în
exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub
sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat”, ar alin. 4 „în cazul contestaţiei în anulare şi al
revizuirii, dispoziţiile articolului 83 alin. 3 se aplică în mod corespunzător”. Astfel. şi în
litigiile de muncă unde pot fi utilizate aceste căi extraordinare de atac, salariatul va trebui sa
recurgă la serviciile unui avocat. Cu privire la aecst aspect, Curtea Constituțională [9] a decis că
„nu există un raport rezonabil de proporționalitate între cerințele de interes general referitoare la
buna administrare a justiției şi protecția drepturilor fundamentale ale individului, dispozițiile
legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente...Condiționarea
exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară,
drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiții excesive
pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport
cu cheltuielile efectuate de cetățean pentru plata serviciului justiției.... măsura reprezentării şi
asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de
legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi
libertăților fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din
Constituție... Astfel, se creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la
apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă,
firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituționalitatea dispoziţiilor din Codul de
procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. 2 teza a doua, art. 83 alin. 3, precum şi în art. 486 alin. 3
cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs
prin avocat.”
Contestaţia în anulare sau revizuirea, nu se menţionează în dispozitivul hotărârii „tocmai pentru
că sunt căi de atac extraordinare de care nu depinde definitivarea hotărârii, neputând fi prevăzută
exercitarea lor, oricum izvorul lor aflându-se în lege” [10]. În materia căilor extraordinare de atac,
textele legale nu reglementează expres[11] regula non reformatio in pejus, motiv pentru care în
literatura de specialitate s-a arătat că, „în principiu și prin definiție, căile extraordinare de atac de
retractare având ca scop, în cazul admiterii lor, obținerea unei «noi hotărâri» (exceptând, desigur,
revizuirea pentru contrarietate de hotărâri) se poate spune că ele sunt străine de domeniul
principiului non reformatio in pejus, autorul căii de atac, prin exercitarea ei, asumându-și a
priori riscul unei noi hotărâri care i-ar putea agrava situația”[12].
Cu privire la recursul în interesul legii, reglementat în articolele 514-518 din Codul de procedură
civilă, trebuie menţionat că poate privi şi litigiile de muncă dacă, problemele de drept care
formează obiectul judecaţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti
definitive. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunțate în soluționarea recursului în
interesul legii pot fi apreciate cel puțin ca „izvor de drept ajutător” [13] şi aceasta în contextul în
care hotărârile instanței supreme sunt considerate ca reguli de ghidare a instanţelor inferioare.
Desigur, se știe că aceste hotărâri au mai mult un caracter interpretativ, privind anumite norme
de drept preexistente. Recursul în interesul legii (art. 514-518 C. proc. civ.) - este admisibil
numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost
soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii [14]. De
altfel, se pot enumera suficiente decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care
s-au admis recursuri în interesul legii cu privire la litigiile de muncă[15].
Astfel, Decizia nr. 2/2016[16] privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul
de conducere al Curții de Apel Suceava cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a legii în ce
privește calitatea procesuală pasivă în cauzele privind reconstituirea vechimii în
muncă/constatarea încadrării activității desfășurate în grupele I și/sau a II-a de muncă, în situația
în care fostul angajator nu mai există, a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de
conducere al Curții de Apel Suceava şi a decis că
- În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 279 alin. 2 din Codul muncii, pentru acțiunile
privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură
civilă actual/același text de lege cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b și art. 36 din Codul de
procedură civilă, pentru acțiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de la momentul
intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă și în continuare; art. 111 din Codul de
procedură civilă din 1865 pentru acțiunile privind constatarea încadrării activității desfășurate în
grupele I și a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei reglementări/art. 35 cu referire la art.
32 alin. (1) lit. b și art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru același tip de acțiuni, formulate
după intrarea în vigoare a codului actual, în toate ipotezele, atunci când angajatorul nu mai există
din punct de vedere juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele
teritoriale de pensii, în situația în care nu există documente primare.
- În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. 5 și art. 40 alin. (2) lit. h din Legea nr.
53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire
la art. 18 din Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996, republicată, în cazul existenței
documentelor primare, persoana interesată, care nu posedă dovezi privind vechimea în muncă
sau activitatea desfășurată în anumite grupe de muncă, are deschisă calea unei acțiuni în realizare
- obligație de a face - având ca obiect obligarea deținătorului de arhivă de a elibera adeverința
constatatoare a vechimii în muncă/încadrării în grupele superioare de muncă.
- În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 1 din Codul de procedură civilă din
1865/art. 32 alin. (1) lit.a și art. 56 alin.1 din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 136 din
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, art.
180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență,
angajatorul desființat în urma procedurilor de insolvență, finalizate cu radierea din registrele
specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosință, iar fostul
lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă.
Decizia nr. 9/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de
conducere al Curții de Apel Constanța cu privire la încadrarea în grupa I și a II-a de muncă a
activității desfășurate anterior datei de 1 aprilie 2001[17] a stabilit că ,,în interpretarea și aplicarea
unitară a dispozițiilor pct. 6-8 și 12 din Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr.
50/1990, instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară, ulterior
abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie
2001, după caz, în grupele I sau II de muncă”.
Decizia nr. 12/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție având ca obiect posibilitatea
constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activității desfășurate în
condiții deosebite sau speciale de muncă, după 1 aprilie 2001 [18] a admis recursul în interesul
legii și, în consecință, a stabilit că:
1. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările
ulterioare, art. 29 alim. 1 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. 2, art.
3,4,11,12,15,16 și 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și
metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și
completările ulterioare, respectiv art.1-4, art/ 7-9, art. 13 alin. 4 și art. 13/1 din
Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de
încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările
ulterioare, nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor
deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie
2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în
aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit
avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții.
2. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin, 2 și 3 din Legea nr. 19/2000, cu
modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 și art. 2 alin.2 din
Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, raportate
la prevederile art. 2-6; art9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind
metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții
speciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin.
(1) lit. e din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce
privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt
întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în
anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr.
263/2010, cu modificările și completările ulterioare.
Decizia nr. 21/2016 a ICCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și,
în consecință, a stabilit că: ,,în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. 6 și art. 48 alin.
(1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. 1, art. 6 alin. 1 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. 5 din Legea nr. 285/2010 și art. 8 din anexa nr. 5 a Legii
nr.63/2011 au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după
intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009”[19].
Decizia nr. 9/2017[20] a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al
Curții de Apel Constanța și, în consecință a decis că în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34
din Legea nr. 330/2009, art.30 din Legea nr. 284/2010, art.7 din Legea nr. 285/2010 și a art.
11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o
procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect
obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute
prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale
la acestea din urmă.
Decizia nr. 10/2017 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
art. 22, art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor şi
demnităților publice[21] a decis că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22, art. 23 şi art.
24 din Legea nr. 176/2010, instanţa competentă să soluționeze acțiunea în constatarea nulității
absolute a unui contract de muncă sau a unui contract civil, formulată de Agenția Națională de
Integritate ulterior întocmirii raportului de evaluare prin care s-a constatat existenta conflictului
de interese, se determină în raport cu natura juridică a contractului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, a
soluționat un recurs în interesul legii, fiind pronunțată următoarea soluție: Prin Decizia nr.
23/2018, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecință, stabilește că: ,,în interpretarea şi
aplicarea unitară a dispozițiilor art. 43 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind
răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, raportat la art. 109 din
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, litigiile având ca obiect acțiuni în anularea deciziilor de imputare și a
hotărârilor comisiilor de jurisdicție a imputațiilor constituite la nivelul ministerelor și
autorităților publice centrale, promovate de militarii nominalizați de art. 7 din Ordonanța
Guvernului nr. 121/1998, de militarii aflați în misiune în afara granițelor țării prevăzuți de art. 9
din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 și de funcționarii publici din structura instituțiilor
publice prevăzute la art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, sunt de competența
tribunalului – secția contencios administrativ şi fiscal”[22].
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25/2018, a admis recursul interesul legii
formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Iaşi şi, în consecință, a decis
că: ,,dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condițiile
de obținere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist şi
ale art. 122 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu derogă de la regula privind
obligativitatea efectuării în natură a concediului de odihnă, reglementată de art. 1 alin. (2), art.
144 şi art. 149 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, în situația în care asistentul maternal profesionist asigură continuitatea activității de
creștere, îngrijire şi educare a copiilor în perioada respectivă, acesta nefiind îndreptățit la plata
unei despăgubiri echivalente cu indemnizaţia de concediu.”[23]
Decizia nr. 15/2019 privind examinarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul
legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
și, în consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 318 alin. 6 lit. c din Codul
de procedură penală, stabilind că: ,,în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect
sau inculpat minor care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi dispusă față de acesta obligația
prestării unei munci neremunerate în folosul comunității”[24].
Prin Decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii
formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constantă şi, în consecință, a decis că: ,,în
interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003
privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi
12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art.
211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare,
respectiv a art. 2526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt
organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa
pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a
unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a
acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”[25].
Decizia nr. 21/2019 privind examinarea recursului în interesul legii[26] a decis că ,,în interpretarea
și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 11 alin. 1 din anexa nr. VII - Familia ocupațională de
funcții bugetare "Apărare, ordine publică și siguranță națională" la Legea-cadru nr.
284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și
completările ulterioare, intervalul de timp cuprins între data acordării gradului militar și data
absolvirii instituției militare de învățământ se ia în calcul la stabilirea de gradații, în măsura în
care, anterior începerii studiilor sau în timpul desfășurării acestora, a fost acordat un grad militar
în condițiile legii”.
Prin Decizia nr. 24/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii
formulat de Avocatul Poporului şi, în consecință, stabilește că: ,,în interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi
prelevarea organelor şi țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, locurile de
muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi
prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de
histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în
categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei
prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a
locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările şi completările ulterioare şi, respectiv,
de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a
locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce
privește criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite”[27].
Contestaţia în anulare[28] este o cale extraordinară de atac retractare prin intermediul căreia părţile
sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute
de lege, ce poate fi exercitată în scopul retractării hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea
unor norme procedurale, dar şi pentru netemeinicie. Noul Cod de procedură civilă,
reglementează contestaţia în anulare în articolele 503-508, care „introduce o serie de reguli noi
referitoare la reconfigurarea celor două forme ale contestaţiei şi a temeiurilor care le pot
legitima, la extinderea obiectului contestaţiei speciale care include şi hotărârile instanţelor de
apel care nu pot fi atacate cu recurs, etc.”[29] Codul de procedură civilă reglementează[30] o
contestaţie, anulare obişnuită, de drept comun (art. 503 alin. 1 ) şi o contestaţie în anulare
specială (art. 503 alin. 2). Contestaţia în anulare oferă părţilor un mijloc procedural eficient
pentru a obţine o nouă judecată în cazul existenţei unei importante neregularităţi procedurale, de
natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialităţii.
Contestaţia în anulare obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri
judecătoreşti rămase irevocabile, în timp ce contestaţia în anulare specială poate fi exercitată
numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs şi de judecătorii în ultimă
instanţă. Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin
intermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cazurile
prevăzute de Cod procedură civilă, dar numai dacă motivele care o legitimează nu au putut fi
invocate pe calea apelului sau recursului. Persoana care exercită aceasta cale de atac se numesc
contestator, iar persoana împotriva căreia se îndreaptă, intimat. Motivul contestaţiei în anulare
obişnuite este când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a
avut loc judecata. Acest motiv de contestaţie în anulare are în vedere nesocotire dispoziţiilor
procedurale privitoare la citare: partea nu este citata la domiciliul indicat, citaţia nu cuprinde
elementele esenţiale, s-a considerat în mod greşit că partea are termenul în cunoştinţă, agentul de
procedură nu a înmânat citaţia în condiţiile legii, citarea prin publicitate s-a făcut cu rea credinţa
etc.[31]
Contestaţia în anulare este admisibilă şi în ipoteza în care a fost neregulat îndeplinită atât
procedura de citare pentru termenul când a avut loc judecata, cât şi procedura de comunicare a
hotărârii, ori când termenul de recurs curge de la pronunţare, deoarece aparent suntem în
prezenţa unei hotărâri irevocabile şi această aparenţă trebuie sfărâmată, provocându-se
rejudecarea procesului în fond[32]. Ea nu este admisibilă în cazul în are comunicarea hotărârii s-a
făcut legal deoarece partea are deschisă calea recursului [33]. Potrivit art. 504 alin. 1, contestaţia în
anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. 1 putea fi invocat pe calea
apelului sau a recursului. Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a
fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de
fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat
în fond.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de retractare ce se poate exercita, în
cazurile expres prevăzute art. 503 alin.2 din Codul de procedură civilă, numai împotriva
deciziilor pronunţate de instanţele de recurs dacă:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu
încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia
corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; Acest motiv se
referă la încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a competenţei generale, a celei
materiale şi a competenţei teritoriale exclusive. Pentru a se putea însă invoca acest motiv
este necesar ca în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă să se fi ridicat şi respins excepţia
de necompetenţă absolută.
2. dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale (nu greşeli materiale ca în vechiul
text), vizează erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării
recursului, ca respingerea greşită unui recurs ca tardiv, anularea greşită ca netimbrat sau
ca făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu
este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Greşelile materiale vizate
de textul de lege sunt greşeli evidente, involuntare realizate prin confundarea unor
rezultate importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei care să fi determinat soluţia
instanţei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa privind plata taxei de
timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal[34].
3. instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să
cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen. Acest motiv,
poate fi invocat numai în cazul în care recursul a fost respins sau admis în parte [35]. Ca
urmare, dacă casarea este totală partea nu are deschisă calea contestaţiei în anulare,
deoarece cu prilejul rejudecării în fond va putea invoca aspectele omise.
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
De lege ferenda s-a propus ca ,,în lipsa unei alte căi extraordinare de atac, care să îndrepte
erorile de judecată propriu-zise, în cazuri concrete, trebuie reevaluată contestația în anulare
specială. Textul ne permite de vreme ce art. 503 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ. prevede că ,dezlegarea
data recursului (sau apelului) este rezultatul unei erori materiale… se impune admisibilitatea
contestației în anulare specială şi pentru îndreptarea erorilor de judecată... soluționarea
contestațiilor în anulare specială ar trebui dată în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
cu denumirea, eventual de recurs în casație...”[36]. S-a mai arătat şi că ,,este admisibilă contestația
în anulare şi pentru îndreptarea erorilor de judecată”[37], în lipsa unei căi extraordinare de atac
prin care să fie îndreptate hotărârile eronate. S-au exprimat rezerve în doctrină pentru o
asemenea opinie, deoarece ,,erorile materiale, la care se referă art. 503 alin. 2 pct. 2 din noul
Cod de procedură civilă, nu pot fi caracterizate în niciun mod ca erori de fond, ci de ordin
procedural. De altfel, o examinare de rigoare a dispozițiilor art. 503 din noul Cod de procedură
civilă, text ce enunță cinci temeiuri de contestație în anulare, ne scoate în evidență faptul că toate
acestea sunt rezultatul unor erori de ordin procedural, iar nu de fond... orice interpretare ce tinde
la transformarea contestației în anulare reglementate de art. 503 alin. 2 pct. 2 din noul Cod de
procedură civilă într-o cale ordinară de atac ori într-un mijloc procedural menit să permită
reexaminarea fondului unei cauze este inadmisibilă/”[38]
În conformitate cu dispoziţiile art. 504 alin.3, o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia
în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o noua contestaţie în anulare, chiar dacă se
invocă alte motive. Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată de mai multe ori, partea fiind
obligată[39] potrivit regulii generale, să o exercite pentru toate motivele odată. Judecata
contestaţiei în anulare se face după regulile de la instanţa de fond, iar dacă este vorba de o
decizie a instanţei de recurs potrivit regulilor aplicabile în faţa acestor instanţe. Competenţa de
soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei hotărâre se atacă. Cererea pentru
exercitarea contestaţiei va trebui să cuprindă toate elementele de identificare a pârtilor, pentru ca
acestea să poată fi citate, arătarea hotărârii contestate, a motivelor contestaţiei şi a semnăturii
contestatorului. La cerere, instanţa poate acorda suspendarea executării hotărârii atacate, dar
numai sub condiţia dării unei cauţiuni.Depunerea întâmpinării este obligatorie şi se depune la
dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În privinţa termenului de exercitare al
contestaţiei în anulare art. 506 alin. 1 Cod procedură civilă a statornicit un termen subiectiv de 15
zile, care începe să curgă de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen
obiectiv, de un an, ce se calculează de la data când hotărârea a rămas irevocabilă [40]. Potrivit art.
507, instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cârei anulare se cere, sub condiţia darii unei
cauţiuni. Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului
termen de judecata. Contestatorul va lua cunoştinţa de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei.
Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere, instanţa se pronunţă printr-o hotărâre
de admitere sau de respingere. Potrivit art. 508 alin. 3, dacă motivul de contestaţie este întemeiat,
instanţa va pronunţa o singura hotărâre prin care va anula hotărârea atacata şi va soluţiona cauza.
Daca soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de
anulare a hotărârii atacate şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o noua hotărâre.
În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacata separat. Potrivit art. 508 alin. 4 C.
proc. civ., hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată. În
tăcerea legiuitorului, calea de atac se va exercita în acelaşi termen, şi va începe să curgă de la
acelaşi moment, ca şi în cazul hotărârii atacate.
Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac, fiind reglementată în art. 509-
513, Cod procedură civilă. Are ca obiect numai hotărâri definitive şi irevocabile şi aceeaşi
finalitate cu contestaţia în anulare, putând fi folosită şi în materia conflictelor de muncă[41]. Aşa
cum s- a arătat în literatura juridică[42], în noul Cod de procedură civilă se elimină termenul
„definitive” în privinţa obiectului revizuirii şi realizează distincţia clară între motivele pentru
care se poate exercita această cale de atac şi împotriva hotărârilor care evocă fondul. Revizuirea
este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, comună şi nesuspensivă de drept de
executare. Spre deosebire de recurs, care are în vedere în primul rând erorile de drept, revizuirea
vizează îndreptarea erorilor de fapt. Cu alte cuvinte, ea urmăreşte retractarea hotărârii în care
starea de fapt stabilită nu corespunde adevărului obiectiv[43]. Tocmai de aceea, cele două căi de
atac pot fi promovate concomitent, exercitarea revizuirii nefiind condiţionată de exercitarea
recursului[44].
Pot constitui obiect al revizuirii[45]: hotărârile pronunţate în primă instanţă prin care s-a analizat
fondul pretenţiei dedusă judecăţii, şi care au rămas definitive prin neapelare, prin anularea sau
respingerea apelului în temeiul unei excepţii procesuale ori prin perimarea apelului – în aceste
cazuri este susceptibilă de revizuire sentinţa, pentru că instanţa de apel nu a schimbat situaţia de
fapt reţinută de prima instanţă; hotărârile pronunţate în apel, care evocă fondul, adică acelea prin
care s-a admis apelul şi, fie s-a anulat sentinţa şi s-a judecat fondul prin aceeaşi decizie, fie s-a
schimbat sentinţa – întrucât în etapa apelului s-a dat o altă soluţie asupra fondului, atunci decizia
instanţei de apel este cea care poate fi atacată cu revizuire; hotărârile pronunţate de instanţa de
recurs prin care s-a admis recursul şi s-a modificat hotărârea atacată pe chestiuni de fapt [46],
precum şi hotărârile date în fond după casarea cu reţinere – dacă instanţa de recurs a decis să
caseze cu trimitere, atunci se va verifica dacă hotărârea dată de instanţa de apel, la care s-a
dispus trimiterea după casare, este sau nu atacabilă cu revizuire. În situaţia în care instanţa de
recurs admite recursul şi, casând cu reţinere, respinge apelul, dar nu ca efect al reaprecierii
probelor administrate şi schimbării situaţiei de fapt, ea nu a evocat fondul. Numai dacă apelul
este admis după analiza probelor şi schimbarea situaţiei de fapt, instanţa de recurs pronunţă o
hotărâre susceptibilă de revizuire; hotărârile pronunţate în revizuire şi contestaţie în anulare, prin
care s-au admis căile de atac şi s-a şi rejudecat fondul – în aceste cazuri, pentru a verifica dacă s-
a rejudecat sau nu fondul, trebuie avute în vedere cele menţionate anterior, distinct după cum
hotărârea atacată a fost dată în primă instanţă sau într-o cale de atac. În cazul în care, după
admiterea contestaţiei în anulare sau a revizuirii, s-a fixat termen pentru rejudecarea fondului,
hotărârea nu este susceptibilă de revizuire, după cum, nu este susceptibilă de revizuire hotărârea
prin care s-a respins contestaţia în anulare sau revizuirea. Admisibilitatea revizuirii este
condiţionată de împrejurarea că hotărârea atacată evocă fondul. Se consideră că hotărârea primei
instanţe evocă fondul, dacă: hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare, prin anularea
recursului, respingerea acestuia pe baza unei excepţii procesuale sau perimarea
recursului.Hotărârea instanţei de recurs este susceptibilă de revizuire dacă instanţa a admis
recursul, a casat sau modificat sentinţa, pronunţându-se asupra raporturilor juridice deduse
judecăţii, ceea ce înseamnă că a evocat fondul[47]. Aşadar revizuirea se poate exercita nu numai
împotriva hotărârilor irevocabile, ci şi împotriva unor hotărâri definitive.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele
limitativ[48] prevăzute în art. 509 C. proc. civ.
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru
cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
În doctrină s-a arătat că „textul are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală,
accesorie sau incidentală, nu şi atunci când nu a fost analizată o cerere de probatorii, o excepţie
procedurală sau un motiv de apel.”[49] În practica judecătorească[50] s-a decis că în sensul art. 322
pct.2 din Codul de procedură civilă prin „lucru cerut” se înţeleg numai cererile care au fixat
cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii supus judecăţii,
care se reflectă în dispozitiv.
2. obiectul pricinii nu se afla în fiinţă;
În situaţia în care prin hotărârea judecatorească intrată în puterea lucrului judecat s-a decis
anularea măsurii desfacerii contractului de muncă şi reintegrarea în postul deţinut anterior,
împrejurarea că între timp, postul în care urma a se efectuta integrarea s-a desfiinţat, nu
justiufică[51] admiterea cereri de revizuire pe motiv că obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă
3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv
pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris
declarat fals în cursul ori în urma judecaţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia
pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o
hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra
existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va
fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;
4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-
credinţa sau grava neglijenta, daca aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţata în
cauza;
5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnica
sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; În
practica judecătorească s-a decis „cerinţele legale ce determină admisibilitatea unei cereri
de revizuire nu sunt îndeplinite în totalitate, deoarece societate revizuientă nu a făcut
dovada îndeplinirii condiţiei ca înscrisurile noi invocate să fi fost reţinute de paretea
potrivnică, astfel încât nu rezultă că acestea nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa părţilor”[52]
În doctrină[53] s-a apreciat că trebuie să nu fie nevoie ca înscrisul prezentat să fie completat cu
alte mijloace de probă şi că nu îndeplineşte cerinţa de act nou, un articol publicat întro revistă
sau o schimbare legislativă, sau înscrisul constatator ulterior. Totodată înscrisul trebuie prezentat
de revizuient, iar nu procurat la solicitarea instanţei.
6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat
hotărârea a cârei revizuire se cere;
7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie
judecătoreasca ori cei puşi sub curatela nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu
viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite,
care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
Aceste condiții „nu vor fi îndeplinite în situația în care hotărârile contradictorii au fost pronunțate
în aceeași cauză „pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac
exercitate de pârți. Ele nu sunt „hotărâri potrivnice în sensul legii. În același spirit s-a statuat:
Hotărârile de casare intermediare prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu reţinere sau cu
trimitere nu fac parte dintre hotărârile care evocă fondul şi a căror revizuire se poate solicita,
cererea de revizuire a unei astfel de hotărâri fiind, prin urmare, inadmisibilă” [54]. S-a menționat
că „dacă hotărârile sunt contradictorii numai cu privire la soluţia dată unui capăt de cerere, cea
de a doua hotărâre va fi anulată doar parţial... revizuirea este admisibilă şi atunci când
contrarietatea există între considerentele hotărârilor, iar nu neapărat între dispozitivele
acestora”[55] Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât [56] că este inadmisibilă revizuirea în
situația în care se pretinde că ar fi potrivnice hotărârile pronunțate în cadrul aceluiași dosar, fiind
vorba doar de cicluri procesuale diferite. Una din condițiile esențiale, necesară pentru
admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este
ca hotărârile așa-zis potrivnice să fie pronunțate în dosare diferite. Așadar, nu se poate ajunge la
hotărâri potrivnice în același dosar, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale soluțiile pot
fi diferite de cele anterioare, pentru că, în final, o singură hotărâre pune capăt judecății.
9. partea a fost împiedicata sa se înfăţişeze la judecata şi să înştiinţeze instanţa despre
aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale
acestei încălcări continuă să se producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut
obiectul acelei excepţii.
Cererea de revizuire[57] se îndreaptă, conform art. 510, la instanţa care a pronunţat hotărârea a
cârei revizuire se cere. În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. 1 pct. 8, cererea de revizuire se va
îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre
instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
cererea de revizuire se va judeca de această instanţă. În cazul în care se invoca motive care atrag
competenţe diferite, nu va opera prorogarea competenţei.
Termenul de revizuire este, potrivit art. 511, de o lună şi se va socoti:
1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii;
2. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 2, de la cel din urma act de executare;
3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoştinţa de
hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de
hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data
când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se
mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii
acestora; 4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat
cunoştinţă de hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu
mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară;
4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce
se invocă; 6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care partea a luat
cunoştinţă de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a
cârei revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a
hotărârii de casare, anulare sau schimbare;
5. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori alta persoana de
drept public a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii
definitive a acesteia; în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătoreasca
sau sub curatela termenul de revizuire este de 6 luni de la data la care cel interesat a luat
cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu sau, după caz, de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la
încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului;
6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei
hotărâri.
În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct .9, termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte
de la încetarea împiedicării. Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. 1 pct. 10 şi 11, termenul
este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a
deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Revizuirea se
motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a
acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Dacă prin aceeaşi cerere se invoca motive diferite de revizuire,
prevederile alin. 4 se aplica în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte. Cererea de
revizuire se soluţionează (art. 513) potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecaţii finalizate
cu hotărârea atacata. Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile
înaintea primului termen de judecata. Revizuentul va lua cunoştinţa de conţinutul întâmpinării de
la dosarul cauzei. Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se
întemeiază. Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte,
hotărârea atacata, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urma hotărâre.
Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.
Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea
revizuită. Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În
cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
recursul este de competenţa Completului de 5 judecători.
Legiuitorul nu defineşte contestaţia la executare, acest lucru fiind făcut de doctrină, ca o cale de
atac specifică peocedurii execuţionale îndreptată împotriva actelor de executare sau a întregii
executari silite în vederea restabilirii legalităţii [58] Contestaţia la executare, reglementată prin art.
711-725 poate fi întâlnită şi cu privire la litigiile de muncă aceasta este de competenţa instanţei
de executare, respectiv a judecătoriei, când se susţine că nu se datorează suma salariului din
hotărârea pusă în executare, iar nu de competenţa instanţei a cărei hotărâre se cere a fi
executată[59].
Noul Cod pe procedură civilă prevede în Capitolul VIII art. 722-724 posibilitatea întoarcerii
executării dacă se desfiinţează hotărârea primei instanţe „cel interesat are dreptul la întoarcerea
executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia”. Aşa cum s-a sibliniat în doctrină, partea
interesată este ţinută a formula o cerere expresă pentru a obţine întoarcerea executării silite,
instanţa neacând posibilitatea de a se pronunţa din oficiu [60]. Este posibil ca în virtutea
caracterului executoriu de drept al hotărârilor când au ca obiect plata salariilor sau a altor
drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă (art.442 alin. 1 pct.2) să se solicite şi să se
obţină plata salariilor de care a fost lipsit salariatul în mod nelegal sau chiar reintegrarea sa în
muncă. Făcând aplicarea art. 723 alin. 1, „În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat
titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi
hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării”. Dacă instanţa care a desfiinţat
hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii
situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune, precizează alin. 2 al aceluiaşi
articol, de instanţa care rejudecă fondul. Este posibil, de cele mai multe ori să nu se solicite de
angajatorul căruia i se admite calea de atac şi restabilirea situaţiei anterioare, situaţie în care,
conform art. 723 alin. 3 „cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare”,
astfel angajatorul respectiv poate solicita întoarcerea executării subsecvent, printr-o cerere
(acţiune) separată, adresată nu „instanţei judecătoreşti competente potrivit legii” (art. 404/2 alin.
3 C.pr.civ.), respectiv, tribunalului „de drept comun” – secţia/completul specializat pentru
soluţionarea conflictelor de muncă, ci judecătoriei ca instanţă de executare, unde „Judecata se va
face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului”. Înalta Curte de Casație și
Justiție a hotărât că ,,scopul instituției întoarcerii executării silite este punerea la dispoziția
fostului debitor, acum însă devenit creditor, a unui mijloc mai facil, cu o procedură de judecată
ce presupune celeritate, pentru ca acesta să nu fie nevoit a apela la procedura mai anevoioasă a
unei acțiuni pe dreptul comun în scopul restabilirii situației anterioare și al recuperării prestației
efectuate către creditorul devenit, la rândul său, debitor. În speță, cererea de întoarcere a
executării, care are ca obiect restituirea unei sume de bani plus dobânda legală până la restituire,
achitată în plus de o societate în baza unei sentințe, modificate ulterior de instanța de apel, este
de competența judecătoriei în circumscripția căreia își are domiciliul debitorul din cererea de
întoarcere a executării"[61].
În practica judecătorească[62] s-a decis că ,,plata efectuată de apelantă a avut un temei, și
anume sentința civilă pronunțată de către Tribunalul Iași, decizia de schimbare a acestei sentințe
ca urmare a promovării căii de atac intervenind după efectuarea plății. În consecință, calea
procedurală de urmat era cea prevăzută de legea de procedură civilă, și anume întoarcerea
executării, pentru că la data plății apelanta avea calitatea de debitor ținând seamă de caracterul
executoriu al sentinței de fond. Împrejurarea că intimatul a ales să ceară executarea unei sentințe
de primă instanță, in condițiile in care se putea declara cale de atac împotriva acesteia nu au nici
un fel de relevanță cu privire la temeinicia acțiunii formulată de apelanta-reclamantă in condițiile
in care, potrivit dispozițiilor legale, hotărârea de primă instanță pronunțată in soluționarea unui
litigiu de muncă este executorie. Prin urmare, intimatul din prezenta cauză, creditor al obligației
de plată stabilită in sarcina apelantei prin sentința civilă pronunțată de către Tribunalul Iași avea
dreptul de a cere punerea în executare a acestei hotărâri judecătorești anterior soluționării căii de
atac formulată împotriva acesteia. De altfel, instituția întoarcerii de executare a fost reglementată
de legiuitor tocmai pentru a se putea remedia situații precum cea de față, în care dispozițiile
titlului pus inițial in executare se modifică în căi de atac”. Înalta Curte de Casație și Justiție a
hotărât[63] că litigiul având ca obiect obligarea la plata unei sume de bani, sumă nedatorată
încasată de pârât de la reclamantă în calitate de angajator, face parte din categoria conflictelor de
muncă, competența stabilindu-se conform Codului muncii. În speță, reclamanta a procedat la
punerea în executare a unei hotărâri judecătorești pronunțate în fond într-un litigiu de dreptul
muncii, însă hotărârea a fost modificată de instanța de apel în sensul că suma pe care trebuia
aceasta să o plătească s-a diminuat, rezultând o diferență de bani achitați în plus de către
reclamantă. Așadar, plata nu s-a făcut în cadrul unei executări silite pentru a fi aplicabile
dispozițiile art. 723 şi urm. C. proc. civ. referitoare la întoarcerea executării, ci pe baza unei
convenții dintre pârți, în care debitoarea are calitatea de angajator, iar creditorul este salariatul
acesteia, fiind, astfel, incidente dispozițiilor art. 256 C. muncii potrivit cărora salariatul care a
încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

NOTE:
[2] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III. Căile de atac, op.cit, .130 şi urm.
[3] Alexandru Ţiclea, Tratat...., op. cit., p. 1038
[4] I.T. Ştefănescu, Tratat...., 2017, op. cit,, p. 1032
[5] Andreea Tabacu, Contestaţia în anulare şi rtevizuirea, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 5.
[7] C. Cǎlinoiu, op. cit., p. 135.
[8] Onica Chipea Lavinia, op.cit., p. 188.
[9] Decizia nr. 462/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24
octombrie 2014.
[10] Andreea Tabacu, op.cit,, p. 13
[11] Elena Crizantema Panainte, art. cit., p. 43
[12] I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, voi. I, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 617.
[13] Mihail Niemesch, op. cit, p. 142
[14] I. Leș (coord), Tratat de drept procesual civil, voi. II, editura Universul Juridic, Bucureşti,
2015, pp. 186-187.
[15] Dan Ţop, Consideraţii privind deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu
privire la raporturile de muncă şi de asigurări sociale în anul 2016, www.juridice.ro
[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016
[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I
1. Reguli speciale de procedură pentru soluţionarea litigiilor de muncă sunt cuprinse

în :
Codul muncii;
Legea nr. 62/2011 privind dialogul social;
atât în Codul muncii cât şi în Legea 62/2011
2. Jurisdicţia muncii este
o jurisdicţie generală;
o jurisdicţie specială;
o jurisdicţie facultativă
3. Aplicarea normelor procedurii civile în soluţionarea litigiilor de muncă, este:
subsidiară;
prioritară;
obligatorie.
4. Litigiile dintre beneficiari şi zilieri se soluţionează de:
judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul desfăşurării activităţii zilierului;
tribunalul prin secția de litigii de muncă;
tribunalul prin secția de contencios administrativ şi fiscal
5. Competenţă teritorială a tribunalului de a soluţiona litigii în legătură cu conflictele
de drepturi, este:
alternativă
exclusivă
facultativă
6. Excepţia de necompetenţă teritorială

poate fi ridicată numai de pârât;
nu poate fi ridicată de părţi;
trebuie pusă în discuţie din oficiu
7. Decizia de sancţionare disciplinară se poate contesta:

în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare;
în termen de 30 de zile calendaristice de la emitere de angajator;
în termen de 45 de zile calendaristice de la comunicare.
8. Cererea de repunere în termen este reglementată de:
Codul muncii;
Legea dialogului social;
Nu este reglementată de legislaţia muncii
9. Nedepunerea întâmpinării în termen
atrage decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepții de ordine
publică;
atrage decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepții în afara
celor de ordine publică;
nu atrage nici un fel de decădere
10. Sarcina probei în conflictele de muncă revine:
reclamantului;
angajatorului;
salariatului
11. Interogatoriul trebuie propus de reclamant:

prin cererea de chemare în judecată:
prin răspunsul la întâmpinare;
prin întâmpinare
12Expertiza, în litigiile de muncă, poate fi solicitată:

numai de reclamant;
doar de pârâ
de instanţă din oficiu
13. Asistenţi judiciari, participă la deliberări cu vor:

consultativ;
deliberativ;
doar semnează hotărârile pronunţate
14.Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, instanţa
poate obliga, din oficiu, la plata cheltuielilor de judecată;
poate obliga la plata cheltuielilor de judecată numai la cererea părții care a câștigat procesul
poate obliga la plata cheltuielilor de judecată numai cu acordul părții care a pierdut procesul
15. Hotărârile pronunţate în fond de tribunal sunt:
definitive;
definitive şi executorii de drept
irevocabile
16. Termenul de formulare a apelului în litigiile de muncă este de:
10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate;
15 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate
30 de zile de la data comunicării hotărârii pronunţate
17. Instanţa de apel are obligaţia de a examina cauza
sub aspectul legalităţii;
sub aspectul temeiniciei;
atât sub aspectul legalităţii, cât şi a temeiniciei
18. Competența soluționării apelului revine Curții de Apel, în complet de:
de doi judecători , fără ca din complet să facă parte şi asistenți judiciari.
de trei judecători , fără ca din complet să facă parte şi asistenți judiciari.
de doi judecători , din complet urmând să facă parte şi asistenți judiciari.
19. Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată

împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile;
numai împotriva hotărârilor rămase definitive;
numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs şi de judecătorii în ultimă
instanţă
20. Revizuirea este o cale extraordinară de atac
de retractare
devolutivă;
suspensivă de drept de executare
21. Întoarcerea executării silite se acordă
din oficiu de instanţă;
la cererea celui interesat;
la cererea celui interesat, dacă se desfiinţează hotărârea primei instanţe

Dreptul Procesual Al Muncii Versus Jurisdicţia Muncii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Procesual Al Muncii Versus Jurisdicţia Muncii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

Dreptul procesual al muncii versus jurisdicţia muncii

6. Căile ordinare de atac împotriva hotărârilor prin care se

1. Reguli speciale de procedură pentru soluţionarea litigiilor de muncă sunt cuprinse

6. Excepţia de necompetenţă teritorială

7. Decizia de sancţionare disciplinară se poate contesta:

10. Sarcina probei în conflictele de muncă revine:

11. Interogatoriul trebuie propus de reclamant:

12Expertiza, în litigiile de muncă, poate fi solicitată:

13. Asistenţi judiciari, participă la deliberări cu vor:

19. Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată

S-ar putea să vă placă și