Primii strămoşi ai poştaşilor români, cei care astăzi sunt nelipsiţi din peisajul

cotidian chiar şi al celui mai izolat cătun, se numeau ”olacari”, după mijloacele
de transport pe care le foloseau, şi se aflau în slujba domnitorilor. Cel mai vechi
document care sugerează existenţa curierilor pe teritoriul ţării noastre este un
hrisov întocmit de Mircea cel Bătrân, în 1399. Dacă istoria lumii vorbeşte despre
existenţa unor curieri încă din antichitate, pe teritoriul ţării noastre este dovedită
istoric existenţa unei activităţi asemenea serviciului postal din zilele noastre printr-un
document de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. În acea vreme, majoritatea curierilor
călare erau în subordinea domnitorilor şi aveau rolul de a transmite porunci sau de a
aduce veşti inclusiv din alte ţări. La începutul secolului, Constantin N. Minesc, autorul
lucrării ”Istoria poştelor române”, lucrare publicată în 1916, vorbea despre strămoşii
poştaşilor de astăzi ca despre ”curierii Domnilor”.

”Odată cu formarea noilor state şi organizarea lor administrativă, se simţi nevoia de a

se înfiinţa curieri călări, cari să transporte poruncile domneşti în cele mai îndepărtate
părţi ale ţării şi să aducă ştiinţele necesare unei bune administraţiuni. Curierii
Domnilor, pentru transportul lor, se slujeau de caii pe cari populaţiunea satelor şi
oraşelor, prin cari treceau, era obligată a le pune la dispoziţie: iar mai târziu, când
circulaţiunea acestor curieri s-a dezvoltat mai mult, s-a simţit nevoia de a se înfiinţa
de sate şi oraşe mici cărucioare, numite olace, în cari trebuia să se facă transportul
curierilor de la localitate la alta”, scrie Constantin N. Minescu, în ”Istoria poştelor
române”.

Pentru asigurarea rapidităţii circulaţiei curierilor, satele prin care treceau aceştia erau
obligate să asigure cai de schimb odihniţi. Această sarcină a locuitorilor satelor
tranzitate de curieri a fost impusă prin lege, se pare, în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân în Ţara Românească. Statul, prin dregătorii săi, se ocupa de organizarea
curieratelor, prin alegerea traseelor şi fixarea locurilor unde se schimbau caii. Cel mai
vechi document care atestă existenţa unui serviciu poştal, chiar şi într-o formă
primitivă, este un hrisov din anul 1399, emis de domnitorul Mircea cel Bătrân, prin
care satul Pulcăuţi era scutit, printre altele, de cai de olac, olacul fiind căruţă uşoară cu
rol de mijloc de transport pentru bagaje, pachete şi altele. De altfel, chiar curierii erau
numiţi în acele vremuri ”olacari”.
Iată conţinutul hrisovului prin care se scutea de cai de olac satul Pulcăuţi, publicat de
B.P. Hasdeu în ”Arhiva istorică a României”, vol. I, pag. 97: ”Eu, în Hristos
Dumnezeu, prea pios şi de Hristos iubitor şi autocrat Ioan Mircea Voievod, etc ... am
binevoit ca satul Pulcăuţi, închiriat de către jupânul Galea mănăstirii Strugalea, să-l
emancipăm şi Domnia-mea de oerit, de porcărit, de albinărit, de găletărit, de
vinăriciu, de gloată, de cai de olac, de boi de cărat, mai pe scurt de toate slujbele şi
dările mari şi mici, cari să rămână în profitul acelei mănăstiri, precum îl emancipăm
şi de legea de a pescui morun trei zile pe an pentru Domnia-mea, lăsând şi aceasta în
folosul mănăstirii, ba încă şi de la Curtea domnească să aibă mertic, pe tot anul câte
15 găleţi de grâu şi câte două buţi de vin”.

Existenţa curierilor era vitală, în contextul geopolitic al momentului: ”Domnii au ţinut

mai întâi relaţii de prietenie, apoi de încuscrire cu şefii ţărilor slavone de peste Dunăre
şi cu regii Poloniei. Cu aceştia, Domnii români erau în schimb de corespondenţe prin
curieri speciali, iar unii din ei făceau acest lucru şi cu papii de la Roma, cari căutau să-
i atragă către biserica catolică”.

”Mărirea teritoriului, precum şi o mai bună organizare a ţării, făcută în timpul acestui
domnitor, multiplicară afacerile de Stat, cari se tranşau prin curieri şi, odată cu
aceasta, se mări şi obligaţiunea satelor şi oraşelor de a procura cai, olace şi cele
trebuincioase pentru transporturile curierilor. De la această obligaţiune, în natură, nu
erau scutiţi decât acei cărora Domnul le acorda o favoare specială, întărită prin
hrisoave”, explică autorul lucrării ”Istoria poştelor române”.

Potrivit istoricilor, cu ajutorul curierilor călare, Mircea cel Bătrân reuşea să se implice
în politica regiunii, care intrase deja în aria de influenţă a turcilor.

”Mircea, încă înainte de bătălia de la Cosova (Kosovo), intrase în relaţiuni cu mai

mulţi principi din Asia Mică, în scopul de a-i face să se revolte în contra Sultanului
Amurat, pentru ca acesta să fie nevoit a-şi împărţi armatele şi ca atare să opună lui
Mircea şi aliaţilor săi o mai mică forţă armată. Tot prin acel timp, Mircea încheiă
tractate de alianţă cu regii Poloniei şi ai Ungariei, preschimbate şi prelungite de mai
multe ori, în cursul lungii sale domnii, după cum dictau împrejurările, precum şi cu
vecinul său Alexandru cel Bun, Domnul Moldovei, care fusese ridicat pe tronul acelei
ţări prin stăruinţa lui Mircea”, scrie Minescu în ”Istoria poştelor române”.

Curierii călare mai erau utili pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrâni, dar şi în
epocile care au urmat, la intermedierea activităţilor comerciale. Se făceau exporturi de
miere, ceară, blănuri, oi, vite şi cai. Importurile constau în obiecte de lux, mătăsuri,
catifea, arme şi lucruri de băcănie, cumpărate prin intermediul negustorilor genovezi,
care înfiinţaseră ”contuare” în Crimeea, Cetatea Albă, din Basarabia, la Giurgiu şi la
Calafat.