Universitatea Tibiscus din Timișoara

Facultatea de Psihologie
Pupăzan(Neagu) Maria-Georgiana

NATURA, ESENŢA ŞI CONŢINUTUL SISTEMULUI CATEGORIAL AL ETICII

În conformitate cu natura epistemologică a eticii, demersul etic este un demers sintetic şi

conceptualizat, finalizat prin elaborarea unui sistem de categorii proprii, cu un conţinut specific.
Logic, (gr. kategorein = a afirma) categoriile sunt noţiunile cu cea mai largă sferă de cuprindere; ele
exprimă determinări de ordinul maxim de generalitate, fiind genuri limită, indefinisabile; definirea lor
se face prin descriere, analogie, opoziţie sau enumerare; ele fundamentează şi explică noţiunile unei
clase.
Filosofic, categoriile sunt un sistem conceptual ce reprezintă arhitectura unei concepţii filosofice;
punctul de vedere filosofic este mai puţin riguros decât cel logic, acceptând noţiuni cu grade diferite
de generalitate, unele chiar în raport de subordonare.
Geneza şi conţinutul sistemului categorial al eticii
Din punctul de vedere al eticii, sistemul categorial al eticii este un sistem unitar de noţiuni prin
intermediul cărora se reţin şi se exprimă particularităţile imperative ale raporturilor interumane din
perspectivă morală.
Sistemul categorial al eticii este rezultatul grupării sale în jurul unei categorii centrale: BINELE.
Sursa acestei categorii este proiectarea gândirii umane asupra sensului existenţei sub multiple aspecte.
Din această proiecţie, gândirea umană a decantat cel puţin trei categorii fundamentale, care
caracterizează umanitatea în încercarea ei de a-şi asigura perenitatea:
 ADEVĂRUL –categorie supremă a cunoaşterii.
 FRUMOSUL – categorie supremă estetică.
 BINELE – categorie supremă morală.
Aceste trei categorii au reprezentat miezul discursului filosofic al antichităţii, îndeosebi la marii
gânditori ai antichităţii greceşti, Socrate, Platon şi Aristotel şi au rămas permanenţe ale temelor
filosofiei, până astăzi.
Determinarea naturii, esenţei şi conţinutului binelui presupune investigarea sferei vieţii morale şi
desprinderea, pe această bază, a problematicii fundamentale eticii:
 Necesitatea şi libertatea morală.
 Idealul şi realitatea morală.
 Sensul vieţii morale, ca sens al vieţii, în general.
Această problematică, transpusă în investigaţie teoretică, determină constituirea categoriilor eticii,
având drept categorie de referinţă, Binele.
Alături de această categorie şi subordonate ei stau celelalte categorii, pe care le vom grupa după
afinităţile de semnificaţii şi rang, astfel:
1. Categorii ale sentimentului moral: sensul vieţii, libertatea, fericirea, dreptatea etc.
2. Categorii ale aprecierii morale: virtutea morală, demnitatea, onoarea, cinstea, sinceritatea,
modestia etc.
3. Categorii ale normativităţii morale: datoria, responsabilitatea, deontologia etc.
Gruparea de mai sus nu este una exhaustivă, după cum nu sunt nici enumerările. Sistemul categorial al
eticii fiind un sistem deschis, trecerea în rândul acestuia a unor categorii de graniţă, cum sunt curajul,
cumpătarea, răbdarea, caritatea, loialitatea, înţelepciunea etc. este dependentă de opţiunea
cercetătorilor, de măsura în care aceştia fixează nivelul exigenţelor conceptuale. Ceea ce este însă de
acceptat este că morala, aşa cum am precizat în cursul anterior, are deschideri şi influenţe deosebit de
profunde şi sensibile la interpretare spre toate domeniile umanului.
Particularităţile sistemului categorial al eticii
Identificarea unor particularităţi ale categoriilor etice ne ajută să înţelegem multiplele valenţe ale
acestora, ale eticii ca ştiinţă şi ale moralei ca domeniu al umanului.
1. Caracterul tridimensional : gnoseologic –axiologic –normativ. Categoriile eticii sunt obiect al
cunoaşterii ştiinţifice, sunt obiect al aprecierii, dar şi obiect al reglementării, între cele trei dimensiuni
fiind o strânsă interdependenţă. Nu putem concepe lumea morală decât ca o lume a valorilor, în baza
cărora se instituie principiile şi normele morale, ca sistem diriguitor al comportamentului.
2. Caracterul polar, antinomic. Această caracteristică rezultă din polaritatea valorilor, în genere,
valorii ataşându-i-se, inevitabil, după T. Vianu, nonvaloarea sau, după H. Rikert, valorii pozitive
ataşându-i-se valoarea negativă. Semnificaţia celor două puncte de vedere este importantă, deoarece,
dacă acceptăm punctul de vedere al lui T. Vianu, atunci nonvalorile nu aparţin lumii valorilor, deci
polaritatea este doar una de asociere, în timp ce dacă acceptăm punctul de vedere al lui H. Rikert,
atunci polaritatea este proprie lumii valorilor, care cuprinde deopotrivă valoarea pozitivă (binele) şi
valoarea negativă (răul). Întrucât aici vorbim de categorii şi nu de manifestările concrete ale acestora,
considerăm că punctul de vedere al lui H. Rikert este de acceptat.
3. Caracterul ierarhic. Este indiscutabil faptul că binele şi răul reprezintă cuplul categorial de
referinţă în etică. Sub cupola acestuia reprezentăm toate celelalte categorii. Grupându-le după un
anumit criteriu, vom descoperi că şi în interiorul unor clase de categorii se poate institui o ierarhie.
Astfel, sensul vieţii cuprinde fericirea, datoria cuprinde responsabilitatea, virtutea cuprinde onoarea
ş.a.m.d.
4. Caracterul social şi istoric. Relaţia abstract-concret în instituirea categoriilor eticii este una
particulară. Toate categoriile eticii au ca referenţial concret omul şi societatea. Datoria, onoarea,
cinstea etc. nu pot fi detaşate de om şi societate. Ele sunt impuse de colectivitate individului, în afara
oricărei conceptualizări, iar aducerea lor în planul cunoaşterii este un fapt secundar. Această
caracteristică este cea care îi determină pe unii filosofi să considere valorile morale ca unele exterioare
conştiinţei, exterioare lumii sensibile (Kant şi neokantienii de la Baden, Hegel, Max Scheler, N.
Hartmann, R. La Senne, L. Lavelle ş.a.). Istoricitatea categoriilor eticii este una mai degrabă legată de
modul în care acestea se materializează prin asociere cu lumea reală, decât una de natură conceptuală.
Funcţiile categoriilor etice
Sistemul categorial al eticii este produsul maturizării acestei ştiinţe, atât sub aspectul demnităţii
filosofice, cât şi sub aspectul funcţionalităţii sale sociale. De aici rezultă şi influenţa pe care categoriile
eticii, prin maturizarea pe care au căpătat-o îndeosebi sub aspectul semnificaţiilor, o exercită asupra
randamentului social al moralei. Principalele funcţii ale categoriilor eticii sunt următoarele:
1. Funcţia cognitivă. Categoriile etice sunt instrumente cu care se operează în procesul transmiterii
valorilor şi normelor morale, precum şi în procesul educaţiei morale formale, nonformale sau
informale. Ele sunt nume pentru valori, norme, comportamente, aprecieri. Aşa cum observă I.
Grigoraş, încă Socrate şi Platon “condiţionau fiinţa (împlinirea) binelui de cunoaşterea acestuia, ceea
ce pe ultimul (Platon) l-a determinat să compare cunoaşterea binelui cu lumina soarelui”… (2, p. 81)
2. Funcţia de generalizare. Categoriile etice oferă modele optime pentru conduita şi acţiunea umană,
conţinutul lor exprimând întotdeauna deziderativul pur, perceput ca ideal de viaţă.
3. Funcţia apreciativă. Cu ajutorul lor se evaluează judecăţi, fapte, atitudini, se acordă recompense şi
sancţiuni.
4. Funcţia proiectiv-constructivă. Prin conţinutul lor teoretic, categoriile indică sensul perfectibilităţii
morale, gradul de moralitate de atins, idealul de urmat, mijloacele de punere în valoare a potenţelor
morale ale subiectului.
Este de reţinut faptul că, deşi au o expresie valorică, este greşit să identificăm categoriile etice cu
valorile etice. Categoriile sunt, aşa cum am precizat, nume pentru valori şi nu valorile, însele. Faptul
este remarcat de I. Grigoraş, care face distincţie între statutul metafizic şi cel axiologic al conceptelor
morale. (2, p. 80)
Bibliografie:
1. T. Cătineanu, Elemente de etică, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.30-31, 283-300
2. Ioan Grigoraş, Probleme de etică, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, p. 80-101.
3. Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997, p.59-87.
4. Bernard Williams, Introducere în etică, Editura Alternative, 1993, p. 48-62
5. Valorile şi adevărul moral, Selecţie, traducere şi note de Valentin Mureşanş Editura Alternative, 1995, p. 90-108
6. Nicolae Bellu, Morala în existenţa umană, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 94-104.
7. Nikolai Losski, Condiţiile binelui absolut, Editura Humanitas, 1997, p. 69-83.
8. Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 24-51, 72-74
9. Marietta C. Moraru, Valoare şi etos, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 133-140
10. Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 73-74