Gabriela Ivănescu

Despre moarte
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IVĂNESCU, GABRIELA
Despre moarte / Gabriela Ivănescu. - Iaşi : Stef, 2023
ISBN 978-630-324-078-7

821.135.1

Gabriela Ivănescu: Despre moarte

Copyright Gabriela Ivănescu, 2023
Pentru prezenta ediţie în limba română, toate drepturile ediţiei
aparţin autorului. Reproducerea prin orice mijloace, chiar şi
parţială, a textului cuprins în acest volum, fără acordul scris al
autorului, constituie o încălcare a Legii drepturilor de autor şi se
sancţionează potrivit prevederilor acesteia.
Adevăr vă spun vouă

Am fost pe când eram,

Și nu sunt.
Bob de grâu căzut în pământ
Și murind, am rodit.
 Un început

Am învățat de mică să mor;

Din respirația sacadată a celor dragi,
Din spinările cocoșate în biserici,
Din ostenelile de seară ale alor mei.

Am învățat de la alții să mor;

Îi vedeam cum mor în fiecare zi,
Și mă uimeam de ei,
Căci moartea parcă nu era în mine.

Am învățat să mor treptat;

Acea minciună cocoșată a intrat în mine,
Câte puțin, câte puțin,
Cum pui nisipu-ntr-o clepsidră.

Și clepsidra nu s-a mai întors;

Sau s-a întors și nu știu eu
Pentru că moartea e o stare
În care nu mai știi de tine.

Dar toată șmecheria e să crezi că știi,

Să lupți cu morile de vânt,
Să numeri ore, ani, decenii,
Să crezi în viață, cu atât mai mult,
Cu cât ești mort.

5
Am învățat apoi, să separ viața de moarte,
În jocul de-a moartea și în moartea propriu-zisă,
Zâmbetul bunicilor când se jeleau
Și afectarea oamenilor din biserici.

Se duceau în biserici să cunoască moartea,

Să se-nvețe cu ea mai degrabă.
Se tolăneau apoi la firul ierbii,
Știind că moartea nu e nicăieri.

Dar n-au spus la nimeni asta.

Și mulți au uitat, pentru că n-au spus.
Vorbele le erau goale de conținut,
Și au crezut în moarte la nesfârșit.

6
 Cum?

Cum să spun ce e moartea,

Când ea nu există?!
Și cum să spun că nu există,
Când am trăit aproape patruzeci de ani în ea?!

O viață de om, în care am crezut în moarte,

Și ea mi-a fost singura călăuză.
Părinți, bunici, frați sau prieteni,
N-au fost decât pioni în jocul morții.

Așa părea de veșnică și de tăcută,

În orice trecere, doar ea părea că este.
La fiecare puls, era câte o moarte,
La fiecare gând, era toporul care sparge timpul.

Așa părea de veșnică durerea,

Încât o moarte era tot mai bună.
Era acolo și nu se încheia odată,
Cu fiecare oră, cu fiece minută.

7
 Despre iubire

Nu pot să spun nimic despre iubire,

Pentru că viața asta e atât de moartă,
Se scurge ca un șarpe peste mine,
Și peste tot ce îi mai iese-n cale.

Se topesc fulgii pe pământ și mor,

Și apa intră în pământ și moare,
Și soarele e gol, când arde a cuptor,
Și paiul se aruncă-n raza lui și arde.

Nu pot să spun nimic despre iubire-n viața asta,

Pentru că ce-aș spune-i gol de conținut
Și așa pare.
Petreci o oră să-nțelegi nimicul;
Și dacă poți, nimicul pare totul.

8
 Lămuriri

Diavolul este făcut de om,

Ca să aibă cui să-i dea
Orice vină personală.

Diavolul nu are nicio putere,

Cu excepția puterii de a-l convinge pe om
Că diavolul este Dumnezeu.

Și omul se teme de Dumnezeu;

Pentru că dumnezeul lui
Este răzbunător și crud.

Cum ar putea fi altfel,

Dacă dumnezeul lui
Este de fapt diavolul?

Așa cum nimeni nu poate da

Din ceea ce nu are,
Nici diavolul în chip de dumnezeu
Nu poate da iubire sau pace.

Doar omul, când l-a făcut,

Nu i-a dat diavolului altceva
Decât ceea ce nu i-a trebuit lui.

9
Și pe acelea i le întoarce diavolul;
Îi întoarce vina cu care l-a înzestrat omul,
Și frica de pedeapsă.

Dar cum diavolul nu-l poate pedepsi pe om,

Omul se pedepsește singur
Și dă vina pe diavol.

Pentru că nu s-a mai văzut

Ca unul lipsit de putere
Să poată pedepsi pe creatorul lui.

Așa cum omul nu-l poate pedepsi

Pe Dumnezeul cel adevărat,
Nici diavolul în chip de dumnezeu
Nu-l poate pedepsi pe om.

Dacă Dumnezeul cel adevărat

I-a dat omului viață,
Omul s-a gândit că trebuie să existe
Un opus al vieții.

Și a creat moartea.

Cum moartea se aseamănă cu întunericul,

Aceasta nu există
Decât ca o absență.

10
Acolo unde nu e viață,
Se presupune a fi moarte.
După cum acolo unde nu e lumină,
Se presupune a fi întuneric.

Dar oare chiar există

Un întuneric absolut?
Dacă da, atunci poate fi
Și o moarte absolută.

Dar moartea este uitare de sine.

Unii i-au spus diavol acestei uitări,

Ca să-i dea mai multă forță;
Alții i-au spus inconștient
Ca să-l scoată la lumină.

Și atunci cine este de urmat,

Cel ce vorbește de diavol și draci,
Sau cel ce vorbește de inconștientul
Personal și colectiv?

Întotdeauna există a treia variantă,

Dumnezeu cel adevărat.
Dar pentru a-l cunoaște și deosebi de diavol,
E necesar să-l cunoști pe diavol.

Pentru că Dumnezeu cel adevărat

Este tot ce nu poate fi diavolul.
11
 Credința

O credință de-a mea

Nu valorează nimic
Pentru că e ceva
Ce vreau eu să cred.

Nu e ceva real.

Reală e ordinea Universului

Ordinea care, odată înțeleasă,
Creează încredere,
Ce se tâlcuiește „credință”.

12
 Despre diavol

Cică diavolul vrea să credem despre el,

Că nu există;
Să ne prindă mai ușor în capcana lui.

Serios?
Care capcană alta, dacă nu chiar frica?
Cine spune că frica de diavol
Ține omul departe de rele?

Cine spune că vreo frică

Ține omul departe de rele?
Sadismul nu se aseamănă în gravitate,
Oare, cu masochismul?

Iubirea aproapelui n-ar trebui oare,

Să fie „Ca pe tine însuți”?
Unde încape în această iubire
Frica?

Diavolul, dacă n-ar exista cu adevărat,

Ar vrea să credem despre el că există;
Pentru că arma lui cea secretă
Este minciuna.

El nu este;
Dar ne face să credem că este,
Ca să ne fie frică.
13
Dacă ar exista, ar vrea să credem despre el
Că nu este;
Ca să ne poată prinde în mrejele lui.

Dar cum să ne prindă altfel

Dacă el nu există
Decât în mintea noastră?

El trebuie să fie pentru noi,

Ca noi să credem în el,
Și astfel să-i dăm puterea de a fi.

Ați văzut vreun om

Care nu cunoaște frica,
Să se teamă de diavol?

Bine, sunt convinsă că

Nu ați văzut vreodată
Un om care nu cunoaște frica.

Atâta doar, dacă nu cumva,

L-ați cunoscut pe Iisus.

Cu siguranţă, necunoscând frica,

Lui, duhurile rele nu aveau ce-i face.
Și nu ne-a spus nicăieri
Că noi nu putem fi Fii ai Lui Dumnezeu.

14
Dar n-a spus nici că suntem;
Pentru că nu ne recunoșteam a fi
Din moment ce cunoșteam frica.

Și frica e arma diavolului;

Nu cea secretă, ci cea declarată.

Pentru că cea secretă, fiind minciuna,

Frica ia forme dintre cele mai greu de recunoscut
Pentru o minte înfricoșată.

Frica ia forma rușinii și a vinovăției,

A dorinței, a furie și a mândriei.

Pun pariu că nu v-ați gândit

Că un om furios este un om fricos.
Sau că un om, care se rușinează,
Se rușinează pentru că îi e frică de pedeapsă.

Pun pariu că nu v-ați gândit

Că un om mândru
E un om care se teme
Să nu-și piardă prestigiul.

Sau că un om care se simte vinovat

Se teme la rândul lui
De respingerea tribului
Din care face parte.

15
Pun pariu că nu v-ați gândit
Că un om gelos
Se teme că ar putea fi
Prea puțin.

Sau că un om care poftește

Se teme că are prea puțin.
Peste tot este frica,
În toate formele ei.

Diavolul nu există;
Dar dacă ar exista,
Ar dori să știm că nu există
Pentru a ne putea răpi pe furiș.

Dar neexistând,
El nu ne poate răpi
Decât dacă ne intră în minte
Odată cu ideea că el este.

De acolo din minte,

Ne poate lovi, dând vina pe noi
Că ne-am fi lovit singuri
Dar păstrând îndoiala că el este.

El este, în frică;
Ne lovește cu minciună.
Ne răpește cu minciuni
Ca să-i fim slujitori.
16
 În ordine nu există suferință

Ordinea este mereu acolo;

Dar morții nu o văd;
De aceea ei trebuie,
Să se muncească.

„Lasă morții
Să-și îngroape morții lor,
Tu urmează-mi”
A spus Iisus.

Nici n-am știut

Că-l urmez.
Pur și simplu
Am găsit calea.

Însă până s-o găsesc

Sufeream.
Și nu știam că suferința
Nu există.

Credeam în durere
Și vedeam că durerea este.
Dar suferința, deși n-o vedeam,
Credeam în ea.

17
Toți morții cred în suferință
Și moartea lor e veșnică,
Cum e și suferința.

Iar calea învierii...

Ei, asta-i altă vorbă,
Care nu se spune,
Pentru că morții n-o pricep.

18
 Morții

Există două categorii de morți:

Morții de pe Pământ,
Și morții de dincolo.

Singurul lucru care-i desparte

Este existența fizică.
Însă și unii și alții
Se cred pe Pământ stăpâni.

Și dacă te crezi
Singura ființă ce contează,
Cum ai putea să te simți altfel,
Decât stăpân la tine-acasă?

Centru lumii lor

Începe cu ei;
Și asta nu-i neapărat
O minciună.

Centru Universului
Este în fiecare punct al lui
Minciuna este să nu recunoști
Că toate punctele sunt centrul.

19
Mortul se teme să admită asta;
Pentru că el crede că dacă altul
Este centru lumii,
El este exclus de la a mai fi centrul.

Și ceea ce crede
Este mort, prin simpla lui
Credință în moarte.

Morții din trup și

Morții fără trup,
Sunt morți pentru că
Se zbat să nu moară.

Și în zadar se zbate peștele

Aruncat deja pe mal,
El, prin zbaterea lui,
Dovedește că trăiește moartea.

20
 Stăpânul acestei lumi

Când îți moare moartea din tine,

Ești ca sămânța cea de grâu,
Care, pentru a rodi,
Trebuie să moară.

O spaimă cumplită o cuprinde

Pe sămânța cea de grâu,
Când se gândește numai,
La putregaiul ce o paște în pământ.

Să stea în siloz
Cât mai mult ea ar vrea.
Dar știe că va deveni pâine.

Și admite până și asta,

Numai să nu încolțească,
Pentru că nu are încredere
În pământul care a rodit-o.

Sunt măcinați oamenii

Ca pe grâu.
Sunt educați pentru societate.
Dar nu sunt pregătiți pentru viață.

Stăpânul nostru, societatea,

O burtă mare și flămândă,
Care înghite multe pâini.
21
 Noua ordine mondială

Sincronicitatea
E Ordinea Universală
A lui Dumnezeu.

Nu poți face o ordine mondială,

Alta decât cea oferită de
Sincronicități.

Numai morții își fac

Propria lor ordine mondială;
Care la ei e mereu alta.

Mereu nouă, pentru că,

Ordinea lor cea veche
E mereu moartă.

Din păcate pentru ei,

Morții nu pot face
Decât o ordine mondială
Moartă.

22
 Lumea ca iluzie

Lumea aceasta e o lume moartă;

De aceea se și spune
Că se va sfârși.

Pentru că ce are început și sfârșit

Nici viață nu are,
Pentru că viața e veșnică,
Iar moartea nu are viață într-însa.

Are doar iluzie.

O iluzie care,
Pentru a părea vie,
Se desface în multe, multe,
Iluzii mai mici.

Fiecare detaliu al acestei lumi

Este o iluzie.
Dar fiecare iluzie, care servește
Scopului divin,
Capătă viață veșnică.

Iluzia unui început,

Iluzia unui sfârșit,
Apoi iluziile dintre
Cele două iluzii.

23
 A fi sau a nu fi

Scopul divin
Este scopul vieții veșnice;
O lumină care nu arde,
Dar care pătrunde totul,
Și-i dă viață totului,
Atât cât acesta voiește
Să aibă.

Unele părți din tot

Se simt a fi părți
Și se mândresc cu asta.
Iar din mândria de a fi,
Se naște frica de a nu fi,
Și lupta nebună cu o moarte
Care nu există.

Așa se naște moartea,

Și în fiecare minte separată
De Dumnezeu,
Ea crește și se dezvoltă.
Ca o umbră, ca o ceață
Care întunecă
Mintea lui Dumnezeu.

24
 Bucățică de Divinitate

Nu te entuziasma!
Ai prins o bucățică
De Divinitate.

Dar Ea, fiind Totul,

Cum ai putea
Să te entuziasmezi,
Pentru o bucățică din Ea?

Nu-i așa că trăiești

În moarte,
Și crezi mai mult
În ea?

Sigur că da!
Pentru că dacă ai fi în viață,
Ai fi parte din Divinitate;
Și nu te-ai mira
De faptul că undeva
În afara ta, ai perceput,
O bucățică din Dumnezeu.

Ești acest Tot,

Iar fără acest Tot,
Nici iluzia din tine
N-ar fi.
Dar tu crezi mai mult,
În iluzie.
25
Ce valoare are iluzia din tine,
Care s-a născut din uitare de sine,
Ca să salveze aparențele,
În fața fricii de a nu fi?

26
 Criminalul

Crime vechi și crime noi

Se repetă, într-o cerere disperată
De a fi oprite.

Fiecare „eu” repetă crima

Ca și cum ar fi nouă,
Dar e aceeași, a străbunului.

La fel ca străbunul,
Gestul criminal
E un țipăt de ajutor!

Criminalul nu mai primește

Odată ajutor!
Nu mai vede mântuirea,
Nici la un pas de el.

Și-o repetă, și-o repetă,

Pentru că nu mai vrea
Să fie carne, și-atât!

O carne, care ucide

O altă carne,
Pentru că și-ar ucide
Cu asta,
Propria-i carne!

27
Seamănă moarte,
Cerând moarte.
Cerând moartea sufletului
Care nu vrea să fie carne.

Criminalul vrea mântuire

Și o cere ucigând,
Pentru că nu știe cum altfel
Să ceară ceva ce nu poate fi spus.

„Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face!”

Nu știe cum să ceară
Și atunci ucide.

Pentru că Dumnezeu, în mărinimia Lui,

Știe că și crima e un fel de
Rugăciune, care vine din Iad.

Criminalul trebuie să treacă

Toate vămile Iadului
Pentru a obține mântuire;
Și le va trece pe toate.

Atâta timp cât ucide,

Nu va trece însă niciuna.
Doar va ucide, cerând prin asta
Un semn.

28
 Iubirea

Iubirea nu încape
În moarte,
Sau moartea în
Iubire.

Aici pe Pământ
E al naibii de greu
Să iubești.

Pentru că moartea
Zace în noi,
Nu ca și cum ar fi moarte,

Ci ca și cum ar fi ceva.
Un ceva, sau o ceva,
Care nu te lasă să trăiești.

Dar nici să mori.

Și când vine iubirea,
Sau, mă rog,
Îndrăgosteala,

Dacă asta o mai fi

Iubire,
Începe războiul,
Între iubire și moartea din noi.

29
Războiul, ca războiul,
Dar după război,
Mulți viteji
Se-arată.

Și asta nu-i la mișto;

Numai moartea din noi
Face mișto.

Iubirea însă,
Oferă supraviețuitorului
Un trofeu.

Nu învingătorului,
Ci supraviețuitorului.
Învingătorul, aici,
Primește darul morții.

Primește un partener,
Sau o parteneră,
Cu care să-și ducă zilele,
Pentru că nu poate singur.

Învingătorul, aici,
Pe Pământ,
Este dependent
De iubire.

30
Un toxicoman care,
Își injectează în vene
Persoana iubită
În fiecare zi.

Supraviețuitorul însă,
Primește trofeul iubirii;
Lui nu-i mai trebuie,
După o vreme,
Doza de persoana iubită.

Persoana iubită se transformă

Într-un fluid care,
Se recirculă, prin vene,
Prin artere.

Persoana iubită este

Pompată și repompată,
De inima supraviețuitorului
Din iubire.

Și supraviețuitorul
Primește viață veșnică
De la iubirea
Primită o dată și bine.

31
Pe când învingătorul
Primește o moarte lentă,
Alături de trofeul
Care îmbătrânește și moare și el.

Iuirea este opusul morții,

Ea nu e o persoană,
Dar se exprimă
Printr-o persoană.

E bine să păstrezi
Exprimarea,
Nu persoana.

Persoana este cât este;

Și mai ales într-o continuă
Schimbare.

Iubirea Este.
O exprimare eternă,
Care trece din om în om,

Și unde intră în vene,

Dacă este primită
Cu bucurie,
Rămâne.

32
Dacă este primită
Cu avariție și dependență,
Iubirea se pierde,
Își caută sursa.

Nu stă unde
Nu este primită
Ca ceea ce este.

33
 Sincronicitate

Te uiți pe rând,
În câte trei locuri,
Și pe rând vezi
Același lucru.

N-au nicio legătură

Cele trei locuri,
Dar sunt legate cumva
De tine.

Ești ca un zeu
Ce creează lumea
Dar zeul creează
O lume, dormind.

Și în vis, te miri:
Deschid cartea,
Și citesc acolo
Ce mi s-a întâmplat azi.

Deschid televizorul
Și crainica de la știri
Îmi spune despre
Un caz similar cu al meu.

34
Sună telefonul
Și cineva îmi cere
Să-i ofer ceea ce
Mă gândeam deja să ofer.

Și zeul se miră,
Pentru că doarme
Și cumva visează,
Dar visul îl visează pe el.

Îl poartă prin orașe

Populate cu oameni
De care avea neapărată nevoie,
Dar nici nu-ndrăznea să spună.

35
 O lume

Se spune că trăim
Vremurile de Apoi.
Posibil.

Posibil ca aceste vremuri

Să dureze mult
Și bine.

Se spune că Dumnezeu
Nu mai face minuni
Pe Pământ.

Cred că trebuie să fii

Orb și surd
Ca să poți crede asta.

Poate că trăim
O epocă a orbilor
Și a surzilor.

Sau poate doar

Au devenit orbii
Mai lipsiți de
Călăuză.

36
Și se conduc singuri
Prin bălării,
Pentru că dacă nu văd minuni,
Pentru ei, ele nu există.

Cum Doamne, altfel,

Ar putea să mai fie
O lume,

Fie ea și o lume rea,

Fără minunile care
O fac să fie?!

Răutatea nu e
Decât o absență.
Pentru ca lumea să fie,
Trebuie să fie și o Prezență.

Peste tot e o Prezență

În această aparentă
Absență.

Când absența e extinsă,

Prezența e miraculoasă;
Apare în toată strălucirea ei,
Pentru a opera reparații.

37
Prezența este
Un șir nesfârșit
De miracole.

Sau minuni;
Cum vrea fiecare
Să le spună.

38
 Forma și esența vieții

Schimbarea formei
Nu presupune schimbarea
Conținutului ei.

Esența care umple

O formă umană
Nu doar că e veșnică,

Dar nu e tot una

Cu forma,
Ci poate da formei
Aspectul de umbră a esenței.

Ca atunci când într-un vas

Ai avut lapte acru,
Și când laptele a fost scos,
Vasul păstrează arome și urme de lapte.

Nu putem spune că vasul

Este tot una cu ceea ce
Conținea el.

Dar putem spune că vasul

E inutil gol.
Și abia când e plin
Își găsește utilitate.

39
Așa și corpul omului,
Fără energia vieții
Este inutil.

Și cu energia vieții
Își găsește
Toată utilitatea.

40
 Copacul

Odată, mi-a spus un copac

Că lumea lui e pe moarte.
M-am uitat la el;
Un fag sănătos, cu coaja lucioasă.

Și punând mâna pe el,

Palmele mele auzeau
Vaietul unui copac muribund.

Chiar nu-mi venea să cred.

Era prima oară când simțeam asta.

Mai pusesem mâna pe

Trunchiuri de copaci
Și toți până atunci
Îmi vorbiseră de iubire.

Atunci am înțeles că iubirea

Sau durerea nu sunt personale
Decât la animalele care
S-au desprins de Dumnezeu.

Dincolo de eul personal

Este lumea reală.
Iar copacii vorbesc
Despre ea.

41
Dacă ființele din lumea reală
Au început să plângă,
Înseamnă că este adevărat
Că suntem în vremea Apocalipsei.

Sfârșitul lumii
Nu e neapărat ceva rău.
Dar cruzimea, distrugerea,
Ura, frica, furia,
Care însoțesc acest sfârșit,
Pot face să fie un sfârșit rău.

Nimeni nu e fericit
În fața morții,
Decât dacă e convins
Că acea moarte este o înviere.

Cu cât sunt mai mulți

Care cred în moarte
Și nu cred în înviere,
Cu atât sfârșitul lumii
Va fi mai rău.

Victime colaterale,
Ființe nebăgate în seamă
De stăpânul acestei lumi,
Copaci, animale, oameni.

42
Cu toții plâng,
Pentru că stăpânul acestei lumi
Este furios și nu e dispus
Să moară.

El distruge viața
Pentru că viața lui e amenințată.
Dar viața lui e o iluzie,
Pe când viețile victimelor lui
Sunt reale.

Stăpânul acestei lumi,

Egoul personal,
Plânge pentru sine.

Copacul care mi-a vorbit

Era un fag sănătos,
Care plângea pentru specia lui,
Nu pentru sine.

Simțea morțile tuturor copacilor doborâți

Și toată furia egoului personal
Care ucide fără să se uite.

Simțea ce poate face egoul personal

Al animalului numit om,
În inconștiența lui,
Doborând de-a valma
Mulțime de suflete.
43
A fi om înseamnă
Să te îndoiești,
A fi animal înseamnă
Să fii ignorant.

Copacul plângea, simțind

Ignoranța omului,
Care nu avea curajul să fie om.

Și se mulțumea cu
A fi un animal cu drepturi depline
În această lume.

Cine acordă drept de viață și de moarte,

Unui ignorant?
Mai devreme sau mai târziu,
I se va lua omului acest drept.

Și copacul plângea pentru pierderea vieții

A milioane și milioane de arbori,
Și pentru pierderea dreptului omului
De a mai fi stăpânul acestei lumi.

44
 Să primești o veste

Să primești o veste!
Ce bucurie!
Orice veste este o bucurie!

Este dovada faptului

Că viața curge nestingherit
Și independent de voința
Egoistă a oamenilor.

Oh, ce bucurie este

În orice schimbare!
Este mersul firesc
Al energiei vieții.

Ea nu are niciodată
Alt scop, decât acela
De creștere și dezvoltare.

Nu e moarte în ea,
Pentru că nu e moarte
În viață.

Și energia vieții
E viața care mișcă lucrurile,
Aduce vești, aduce surprize,
O, ce bucurie este,
În orice veste!
45
E dovada vie,
A evidenței
Lui Dumnezeu!

46
 O glumă bună

Vestea unei morți

Este o glumă bună.
Orice veste este
Dovada existenței vieții.

Vestea morții cuiva

Este o glumă
Cu tâlc.

Vezi, cutare nu mai este,

S-a dus dincolo,
S-a lepădat de corp,
Și-a terminat treburile
Pe aici.

Nu-nțeleg de ce
Se omoară oamenii
Cu vaiete îndelungi,
La moartea cuiva?!

Pentru că e o veste,
Este clar că nu a murit nimeni!

Cât de mort poți să fii,

Încât să nu pricepi,
Că orice veste,
Chiar și vestea că cineva
47
A părăsit această lume,
Nu este o veste despre moarte,
Ci tot una despre viață?!

Cât de mort să fii,

Încât să-ți fie frică
Să primești o veste?!

Cât de mort să fii,

Încât să-ți fie frică
De viață?!

48
 Moartea trupului

Totuși, desprinderea de corp

Nu-i o treabă ușoară.
Viața înseamnă durere,
Viața fizică, vreau să spun.

Nașterea înseamnă durere,

Moartea înseamnă durere,
Asta e oarecum clar.

Deși, la naștere simțurile

Învață să fie,
Pe când la moarte, simțurile
Învață să nu fie.

Nu sunt prea multe de spus

Despre asta.
Fizic, oamenii mor la fel,
Deși diferit în felul lor.

Ultimul simț perceptibil, auzul.

Vocile sunt doar voci fără sens
Și-apoi, totul e greu, sau greoi,
Ca și cum te-ai lipi de pământ.

Ca de-un val uriaș,

Te simți măturat,
Și controlul umorilor
Este luat.
49
Gura se usucă
Și nările se lipesc.
Și te simți aruncat,
Pe un țărm însorit, nisipos și arid.

Aerul nu mai este;

Niciun vânt nu mai bate,
Și în piept intră greu,
Iese lung, șuierând.

Capul se lasă pe spate,

Sau ochii,
Și în inimă trei picături
De sânge.

Pentru fiecare inspiri lung,

De trei ori,
Și o noapte fără stele
Se lasă.

Plăcută și odihnitoare,
Neagră și fără niciun gând.
Te afunzi în această noapte,
Convins că e un somn plăcut.
Și din noapte,
Cerul acela se face lumină.

50
 Noaptea neagră a sufletului

Noaptea neagră a sufletului

E ca o depresie căreia îi lipsește
Ignoranța.

Sufletul se pregăteşte să moară,

Deși trupul e viu.
Cel ce moare e eul
Și, înainte de a muri, suferă.

Sufletul vede negru și știe

Că e lumină după acea
Întunecime.

Eul tremură și se supune,

Se pregătește de moarte,
Nu se opune.
Dar nu știe unde merge.

Și această neștiință
E mortală pentru el.
Totul se topește
Lipsit de orice înțeles.

Iar sufletul caută drumul

Cu înfrigurare.
El știe că ea e acolo
Și-i dă înainte.
51
Eul suferă și se vede
Deja în coșciug,
Și nu știe încotro merge,
Cine-l mână, sau mai degrabă
Cine-l trage înainte.

Se va duce muribund
După cel ce-l conduce.
Noaptea neagră a sufletului
E o căutare lipsită de orice speranță.

Singurul lucru care o deosebește

De depresie,
Este faptul că este o căutare lucidă
A ceva nemaivăzut.

52
 Depresia

Depresia e o încăpățânare
Dusă la extrem.
Este un refuz de a merge
Înainte, dar și înapoi.

Depresia este voința de a sta,

Însoțită de voința de a fugi.
Este dorința de a trăi în moarte,
Sau de a muri în viață.

Depresia este un nonsens

Căruia oricând i se poate lipi
Un sens.

Depresia e frică de viață

Și credință în moarte.
Depresia este necunoașterea iubirii
Și foamea de iubire.

Depresivul este mortul

Care se pregătește să învie,
Dar înainte de a învia
Întâmpină viața cu frică
Și moartea cu dorința de a fi.

53
Depresivul vrea Luna de pe cer
Deși e conștient că în inima lui
Nu mai este niciun Soare.

Cum nu se uită Luna

La un Soare stins,
Nici Soarele cel stins
Nu are rază să atingă Luna.

Depresivul nu este
Decât în mintea depresivului,
Dar corpul lui
Este nevoit să creadă ce-i dictează mintea.

54
 O naștere

Și nașterea în această lume

E nimic altceva decât procesul
Invers al morții.

Moarte impropriu spus;

Pentru că e o mare confuzie
De termeni, pe acest Pământ.

Spunem moarte la ceva

Ce se schimbă,
Când nașterea este de asemenea
O schimbare, ca și moartea.

Viața este de asemenea

O schimbare.
Am putea-o numi moarte,
Pentru că, schimbare fiind,
Nu pare a fi veșnică.

Dar nu e veșnic elementul,

Sau elementele care se schimbă.
Procesul schimbării fiind veșnic
Îl numim, pe bună dreptate, Viață.

55
Nașterea este un proces ca și moartea
Mai întâi e aerul
Cu care sufletul nu-i obișnuit
Ca un vânt care-l duce;
Ca-ntr-un balon cu aer în care stă sub presiune.

Mama are imediat senzația de îmbalonare

Burta e plină cu aerul pe care
A venit noul suflet.
Deși nu pare a fi nimic acolo,
Un embrion are greutate
Pentru că e invadat de aer.

Apoi vine arderea

Pe care o trăiește embrionul,
Ca și cum s-ar usca.
Flăcări dansează într-însul
Și doare toată arșița asta.

Dar un val uriaș îl trage în mare

Umorile potolesc arșița
Fătul nu mai e pe uscat, e în mare
Și înoată ușor, sau plutește.

Însă n-are consistență

Sau nu știa că are,
Până când brațe, picioare,
Atârnă grele, se mișcă,
Părți ale corpului.
56
Din pământ, corpul se mișcă,
Parte din el, greu ca și el,
E purtat de val,
Ars de arșița interioară,
Ca un foc, în care suflă vântul,
Necontenit, ritmic, sacadat,
În bătăile inimii.

Mama face legătura lui cu lumea,

Îi dă din arderea ei
Puterea să ardă.
Și se formează o ardere în plus,
Personală, pe care o numim persoană.

57
 Omul furnică

E atât de simplu
Să te uiți la viață
Ca la ceva nesfârșit!

Și totuși nu este
Această viață, nesfârșită.
Este o curgere cu răspântii.

Cu devieri pe care le poți numi

Liber arbitru, sau hazard,
Sau destin.

Și niciuna din acestea trei

Nu înseamnă același lucru,
Să fie clar.

Viața este pentru fiecare altceva

Și fiecare crede că percepția lui
Este cea reală.

Viața ca liber arbitru

Este, dar la nivelul sufletului
Care alege, nu la nivelul
Persoanei care se crede a fi.

58
Destinul este același lucru
Cu liberul arbitru;
Deși poate părea ciudat
Iar sensurile celor două
Sunt percepute ca fiind diferite.

Destinul omului este liberul arbitru

De care dispune sufletul omului.
Dar sufletul omului este mai mult
Decât omul care, în egoismul lui,
Se crede el a fi mai mult decât sufletul.

Și dintr-un punct de vedere

Omul este mai mult decât sufletul,
Pentru că omul e făcut
Din detaliile vieții lui de zi cu zi,
Iar acestea pot părea multe.

Dar nu sunt decât repetări

Ale aceleiași teme, până când,
Cursul vieții este schimbat
Într-o altă direcție, de către
Planificarea sufletului.

Nu e nimic nou
Ceea ce ți se întâmplă.
Dintr-un anumit nivel
Al ființei tale
Știi asta.
59
Pentru că timpul nu e liniar,
E ca o plasă
Iar tu te afli pe un ochi de plasă.

Dar sufletul nu se încurcă în acea plasă,

Sufletul e țesătorul ei,
O privește din față
Și-i cunoaște toate ochiurile.

Cum ar putea oare sufletul

Să se încurce în propria plasă?
Doar nu e o furnică
Ce se mișcă pe un fir al ei,
Cum e persoana ce crede că-i mai mare
Decât sufletul țesător.

Omul furnică merge pe firul timpului

Și din greșeală, cine știe cum,
Pășește odată alăturea
Și schimbă firul.

Iar viața lui se schimbă radical.

Păi normal, se află pe un alt ochi de plasă
Și se mișcă pe un alt fir,
Și acel fir se numește viață.

60
 Despre moarte

Despre moarte îmi place să vorbesc

Pentru că am învins-o.
Cine nu a învins moartea,
Probabil va urî această carte.

Învinsă, moartea e doar un fenomen,

Care nu se petrece cu adevărat
Decât atunci când ființa învie.

Da, am înviat,
Deși încă mai cred
Că pot avea pierderi,
Și încă mă mai tem de ele.

Dar le accept, și teama

Devine resemnare.
Resemnarea fără bucurie
Are însă o disperare în ea.

O încredere în moarte,
O frică de viață,
O resemnare mincinoasă,

În care stai în genunchi

Dar te agăți cu degetele
De iarba care iese din pământ.

61
Aceea e o resemnare mincinoasă,
Nu e reală.
Există două resemnări,
Cum există și două morți,
Una reală și una falsă.

Resemnarea reală e încredere,

E pace, e bucurie.
O enormă bucurie,
Care vine din credința
Că nu există moarte.

Dacă moarte nu există,

Nici resemnare ca depresie
Nu există.

Pe când moartea reală

Nu e legată de trup,
Pentru că trupul
Nu este o persoană.

Numai un nebun poate

Personifica un obiect.
Așa este și cu trupul.
Cum să-i dai trupului valoare de eu.

Eu sunt mâna care

Șterge fruntea?
Nu, eu am o mână
Cu care șterg fruntea.
62
Și din start eu nu sunt
Nici mâna, nici fruntea.
Acestea sunt obiecte
Pe care le am în folosință.

Atunci ce sunt eu,

Și ce e moartea reală?

Moartea reală este

Moartea eului.
Dar ce este eul?
Și care e diferența
Dintre el și Mine?

Eul e ceva care moare

Dar și trupul e ceva care moare
Pentru că ambele au fost construite
În această lume care moare.

Deci tot ce trece, moare.

Bucuria vine din descoperirea
Că doar murind primești ceea ce nu moare.

63
 Despre iubire

Suntem legați
Câte doi și câte fiecare
Cu un grup.

Avem o groază de rupere a legăturilor,

La fiecare decuplare suferim
Și încercăm să facem față suferinței
Cumva.

Cu furie sau cu frică,

Protestăm la orice aparentă
Rupere a legăturilor.

Nu facem cu furia
Sau cu frica noastră,
Decât să adâncim hăul
Dintre noi.

Deși tânjim după iubire

Și apropiere,
Suntem creaturi ciudate,
Aș putea spune nebune.

Și cum am putea fi buni,

Când acționăm exact pe dos
Decât intenționam.

64
Când vrei iubire
Urli și ucizi,
Sau te supui cu groază
În fața oricărui abuz.

Iar celălalt face la fel:

La abuzul tău
Se îngrozește,
La groaza ta
Te disprețuiește.

Unde-i iubirea pe care

Ai căutat-o?

Nu e,
Pentru că iubirea
Nu se caută,
Iubirea este.

Tăcută, constantă, mereu acolo,

Conștientă de faptul că
Nimic altceva înafară de ea
Nu există.

Iubirea așteaptă ca și tu să fii

Iubire.

Dar alegi să vrei să fii iubire,

Ca și cum n-ai fi,
Și să exprimi ce crezi cu adevărat
Că ești: furie, frică, gelozie.
65
 Panica

Panica e ca o fleașcă
Care se lasă peste mine,
E lipicioasă și gelatinoasă,
Mă imobilizează.

Cu tentacule ciudate,
Îmi scormonește în creier
Și scoate de-acolo
Rotițe.

Vreau să fiu coerentă,

Să mă concentrez pe ceva,
Și nu pot pentru că
Îmi lipsesc piese din mecanism.

Parcă aș fi un ceas bătrân

Și defect, care rămâne în urmă,
Sau o ia ca nebunul înainte,
Sau pur și simplu se oprește.

66
 Ce sunt

Nu-i așa că nu sunt om?

Atât de om am fost
Încât m-am săturat să fiu.

A fi om înseamnă a te îndoi.
Cine vrea să fie într-o îndoială continuă?
Nici nu se poate să te îndoiești
De toate și mereu, pentru că obosești.

Oboseala se naște în primul rând

Din teama că te-ai înșelat.
Îndoindu-te mereu,
Trăiești cu teama că tot ce este nu este.

Cine vrea să trăiască așa?

Evident, nimeni.
Așa că ai două opțiuni
Înafară de opțiunea de a fi om.

Una dintre ele este să fii animal.

Asta-i mai simplu, oarecum,
Pentru că nu ți se cere decât
Să fii ignorant.

Animalul funcționează pe încredere,

Și când nu are încredere
Este la voia întâmplării,
Adică ignorant.
67
Sigur, ignoranța se plătește,
Uneori cu viața,
Dar omul nu urăște să fie ignorant
Pentru că se teme să nu moară.

Fiind ignorant, perspectiva morții

Este și ea ignorată.
Din ignoranță însă se naște iluzia.

Iluzia unei lumi în care omul

Se vede stăpân.

Cealaltă opțiune
La alternativa de a fi om,
Este de a fi semizeu.

Asta e ciudat:
Jumătate zeu
Și cealaltă jumătate
Ce este?

Probabil cealaltă jumătate

Este pământ.

Când te trage pământul,

Înaintea morții,
Și simți greutatea trupului
Cum se lipește ca un magnet,
De orice suprafață pe care îl așezi.
68
Atunci, cealaltă jumătate moare
Și semizeul se pregătește
Să devină zeu.

Pentru că Dumnezeu
Nu are greutate.
Iar atunci când are,
Este semizeu.
O jumătate de zeu.

69
 La război, ca la război

Cel care luptă,

Crede că trăiește;
Și dacă n-ar lupta,
Ar crede că a murit.

E un paradox în faptul,
Că, cel care luptă, este deja mort.
Așa cum într-o luptă
Ambii combatanți au doar de pierdut.

Ei nu fac decât să-și asume pierderea,

Cu satisfacția faptului că celălalt
A pierdut mai mult.

Pentru ce se bat ei?

Cu siguranță, orice-ar fi,
Obiectul fizic pentru care luptă
E doar un simbol al adevăratului trofeu.

Trofeul este viața însăși.

Și viața asta nu contează
Câte vieți sacrifică.

Viața asta este conceptul de a fi

În eternitate.

70
Dar din moment ce lupți
Pentru eternitate,
E clar că nu crezi în ea
Ca fiind eternă.

Lupta se duce pentru ideea de eternitate,

Pe când „a fi”, pentru combatant,
Nu este nicicum un „a fi” etern.

Fiecare vrea să aibă un „a fi” mai mare,

Fiecare se teme că ar putea avea
Un „a fi” foarte scurt.

Și ce e eroare de bază în luptă,

Este ideea de a avea un „a fi”
Mai lung decât al celuilalt.

Dar și învingătorul este în

Exact aceeași situație.
Pentru că pune mâna pe avuția materială
A învinsului,
Și aceasta îi va aduce poate prosperitatea,
Dar și sfârșitul.

Pentru că ce a obținut
A fost o glorie presărată cu vină,
Iar câștigul va fi un măr otrăvit.

71
Măruntaiele unui popor vor fi arse
Cu mărul otrăvit al
Prăzilor de război.

Fiecare pradă își va chema stăpânul,

El nu va veni, pentru că e mort.
Iar prada, credincioasă,
Se va duce după stăpân,
Murind odată cu noul „stăpân”,
Devenit și el, slugă a prăzii lui.

Doar dacă învingătorul

Recunoaște starea de „a fi” a celui învins,
E singura garanție de a fi.
Aceea de a recunoaște că și combatantul,
Este și are dreptul de a fi în eternitate.

E practic singura garanție a propriei eternități,

Aceea de a admite eternitatea dușmanului.

Trăind în eternitate, nu ai motive de luptă,

Nici tu, nici combatantul.
La război, ca la război,
Toată lumea moare.

La sfârșit de război,
Ca la sfârșit de război,
Toată lumea trăiește.

72
 Obsesiv compulsiv

Mă tem că diavolul e-n mine,

Și aranjez pe rând obiecte,
Le pun perfect, la locul lor.
Un loc desigur inventat de mine,
Ca să nu-l las pe diavol
Să facă dezordine.

Și un ceva, care își spune cineva,

Provoacă diavolul din mine.
Le aranjează alandala,
Lasă dezordine în cale-mi,
Ca să se bucure Satan din mine
Și să înceapă să arunce lucruri,
Ceva-uri care-și spun că sunt
Un cineva.

Aș putea să rup capul cuiva,

Să așez măruntaiele în ordine,
Pe o poliță curată,
Pentru că după mizerie trebuie să fie
Ordine și curățenie.
Așa mă liniștesc eu.

73
 Anxios

Mă tem că diavolul e undeva,

Ascuns în fiece lucru
Care mă înconjoară.

Așa că încui ușa,

Trag obloanele,
Și încep să cred că
Diavolul a intrat deja în casă.

O zvârcolire deprimantă,
O zbatere de aripi,
Sunt muribundă cred
Dar încă n-am murit.

Sau poate am murit?

O, dacă aș muri,
Poate ar fi mai bine,
Sigur ar fi mai bine.

E cineva afară la fereastră

Și nu mai pleacă.
E diavolul în jurul casei, undeva,
Sau a intrat?

74
 Depresiv

E atât de obositor să fii,

Că mai bine n-aș mai fi.

Nu are rost,
Nimic nu are rost,
Ceva ar fi avut rost,
Dar acel ceva a murit.

Dumnezeu a murit,
Și eu sunt.
Este atât de greu să fii,
Când Dumnezeu a murit!

E total fără rost.

75
 A fi mort

A fi mort e un fel de a fi
Nefiresc.
Nu ești, dar simți chestii.

Într-o lume a iluziei,

Toate sunt iluzii.
Toate nu sunt.

Moartea e Crăiasa Zăpezii;

Ninge peste case și oameni
Cu cioburi de sticlă
Dintr-o oglindă fermecată.

Și toată lumea devine

O lume pe dos.
Toate lucrurile moarte
Sunt nespus de vii și frumoase.

Și toate lucrurile vii

Sunt negate.

76
 Trecere

Nu trecem cu vederea
Durerea revărsată peste lume.
E multă, se amplifică,
Se simte-n largul ei aici.

Muribunzii se uită
Spre tot ce poate lumina,
Chiar dacă lumina e pală,
Umbrită și ea de durere.

Ce fericit este acela care

Vede lumina divină
Aici pe Pământ!

77
 Lumea morților vii

E o goană sinistră
A morților, după funcții.
Ei vor să demonstreze că sunt
Pentru că se-ndoiesc de asta.

Vor să meargă la cel mai renumit medic,

Să fie înmormântați de preoți profesori,
Dar fiecare va primi ajutorul
Pe care îl merită.

Și la rândul lor, ajunși pe o funcție,

Vor face funcția, după chipul lor.

E o goană sinistră
A morților,
Să dovedească că sunt,
Știind în sinea lor că nu sunt.

Tot ce vor este să pară că sunt.

Dacă tot mai mulți morți
Recunosc existența lor,
Atunci ei există.
Dar nu pot exista decât într-o lume
A morților.

78
 Despre războiul albilor

Un conservator rus
Va fi întotdeauna înregimentat.
Un conservator american
Va fi întotdeauna rebel și liber.

Un modern rus
Va fi întotdeauna rebel și liber.
Un modern american
Va fi întotdeauna corect din punct de vedere politic.

Un sclav rus
Va fi întotdeauna liber și înregimentat.
Un sclav american
Va fi întotdeauna legat și rebel.

Un sfânt rus va fi întotdeauna

Egal cu un sfânt american.
Un sfânt american va fi întotdeauna
Egal cu un sfânt rus.

Un sfânt rus va fi întotdeauna

Dușmanul poporului rus.
Un sfânt american va fi întotdeauna
Dușmanul statului american.

În Rusia, țarul se ascunde întotdeauna

În spatele poporului.
În America, poporul se ascunde întotdeauna
În spatele președintelui.
79
 Sfârșitul lumii

Haosul care se instalează

Nu este decât sfârșitul lumii.
De acum nu se mai luptă
Comuniștii cu naziștii.

Nu mai caută nimeni Adevărul.

Adevărul a fost revelat.
Oamenii nu mai sunt
Victime colaterale.

Sunt chiar ținte,

În războiul forțelor,
Care luptă
Cu puterea divină din om.

E o comedie sinistră
În care forțele răului
Nu se mai mușcă între ele.

Capetele balaurului
Nu se mai mușcă între ele,
Pentru că odată răul revelat,
Ele trebuie să apere balaurul,

80
De lumina cunoașterii
Care pătrunde în om,
Și care de-acolo se revarsă
Și luminează lumea așa cum este.

Cei patru călăreți ai Apocalipsei,

Sunt cele patru dimensiuni de depășit;
Și care au și fost depășite.

Apocalipsa unui oarecare Ioan

Este cuvântul răului
Strecurat în Biblie.

De ce crezi cuvântul răului

Strecurat în Biblie?
Pentru că nu crezi în Dumnezeu,
Ci în absența Lui.

Credinciosul creștin
Se va duce la Evanghelie
Ca să afle povestea
Și pildele lui Iisus.

Necredinciosul creștin
Se va duce la Apocalipsă,
Să cunoască răul,
Ca și cum el ar exista.

81
Și astfel se împarte
Binele și răul
Și fiecare va trece
De-a dreapta sau de-a stânga.

Dar cu toții vor crede

Că dreapta e de partea lor
Însă necunoașterea
Nu încape în cunoaștere.

Și numai cine nu vrea să audă,

Acum, nu va auzi
Și nu va ști.
Și i se va face voia.

Capetele balaurului sunt multe

Și nu se taie cu sabia
Ci cu Dumnezeu Cuvântul.

Căci Cuvântul,
Deși este la Dumnezeu,
A fost dat Omului,
Ca acesta să nu moară în veci.

Iar Omul a fost dar lumii,

Ca aceasta, crezând în el,
Să aibă viață veșnică și să nu moară.

82
Sfârșitul negurei
Care acoperă lumea,
Nu e sfârșitul lumii
Ci doar a caprelor îndărătnice din ea.

Caprele, servind balaurul,

Iar balaurul fiind stăpânul
Acestei lumi,
Lumea lui va muri odată cu el.

Și doar acei ce erau în lume,

Fără să facă parte din ea,
Vor trăi și vor avea viață veșnică.

Ca un semn pe norii cerului,

Tot așa, s-a revelat Lumina,
Venind pe negura balaurului.

Cei ce stăteau sub nori,

Să nu-i ardă soarele,
Nu vor vedea lumina
Din cauza negurei.

Cei ce s-au ridicat

Deasupra norilor,
Lăsându-și doar trupurile
Să umble pe pământ,

Aceia se bucură
De Împărăția Cerurilor
Chiar înainte ca Ea
Să fi coborât pe pământ.
83
 Telefonul

Când pui mâna pe telefon

Și dai să suni.
Dar, binevoitor, îți răspunde robotul:
Bine-ai venit!
Momentan, numărul alocat,
Nu este disponibil.

Bine. Îți spui. Te liniștești.

Pe loc repaus, cum s-ar spune.

Fiecare are fricile lui

Și între ele, binevoitoare,
Este tehnologia.

Ea poate să-ți dea un răspuns

Când celălalt s-a oprit din a mai fi.

Momentan. Deci nu e pentru totdeauna.

Vine un robot să-ți spună
Cum stă treaba, momentan.

84
 Eul animal

Într-o zi de luni,
Cu siguranță iarba crește
Pentru că iarba n-a avut
O duminică nebună.

Oamenii au făcut legi strâmbe

După legile sfinte
Pentru că nu le-au înțeles
Pe cele sfinte.

Știați că a început
Epoca de piatră a cimpanzeilor?
În curând or să-i ajungă din urmă
Pe oameni.

Dar nu-i problemă,

Odată cu evoluția lor,
Va crește în ei și eul
Care va spune:
Nu e nicio lege acolo.

Pentru că eul nu o vede

Și ce nu vede el,
Pentru om,
Ca și pentru maimuță,
Nu există.

85
 Dinamic

Este interesant
Cum totul este înfrânat,
Sau demarat,
De nu se știe ce putere sau forță.

Aici este diferența:

Înfrânarea este adesea
Rezultatul unei forțe.
Pentru că forța nu are putere,
Ea se forțează să aibă.

Demararea este cursul

Natural al lucrurilor.
De aceea în ea stă
Toată puterea.

Lucrurile se vor întâmpla

Cu siguranță,
Așa cum trebuie să se întâmple.
Poți să le înfrânezi,
Dar nu le poți opri.

Universul nu e făcut să stea;

Așa cum o mașină
Nu a fost construită
Pentru expoziție.

86
 Despre

Peste război, molimă

Și încălzirea globală,
Este planul lui Dumnezeu
În care mintea omului
Cu greu poate pătrunde.

Cu un exercițiu de cunoaștere
Se poate.

Cunoașterea însă este

Să fii obiectul de cunoscut
Nu să înveți despre El.

Și e mai greu pentru om

Să fie Dumnezeu.
Deși este tot la fel
De ușor.

87
 Înfrânare

Orice cataclism
Este o înfrânare,
Pe care unii ar numi-o
Dorință de moarte.

Dacă asta dorești,

Facă-se voia ta.
Pentru că Dumnezeu
E democrat.

Era o vreme când

Dumnezeu era considerat autocrat.
Acum nu mai este
Oricât s-ar strădui autocrații să fie.

Acum autocrații sunt

Forțele înfrânării.
Doresc să nu mai fie
Ceea ce este.

Pentru că Dumnezeu
S-a revelat norodului.

Cum să obții ceea ce dorești,

Când dorința ta
Contrazice ceea ce este?

88
Ceea ce este nu poate
Să nu fie.
După cum ceea ce nu este
Nu poate să fie,
Oricât de mult și-ar dori.

Nu așa se obține statutul de a fi.

Dorința nu este îndeajuns.
Pentru că dorind să fii,
Ești conștient de faptul că nu ești.

Doar fiind ești conștient

De faptul că ești.

Și orice cataclism
Este o înfrânare,
O dorință de moarte,
Pentru a fi în acord
Cu credința sa de a nu fi.

89
 Încredere

Am o părere destul de proastă

Despre lume.
Fără resentimente,
Doar pentru că-mi permit.

Și îmi permit pentru că

Stăpânul acestei lumi
Este lipsit de putere.

Iar lumea există

Pentru că Dumnezeu
O ține.

Conștiința faptului că e ținută

Îmi dă speranță și mă amuză.
Numai idioțenii se întâmplă în lume,
La tot pasul.

Și Dumnezeu desface fiecare idioțenie

Și o pune la locul ei.

E ceva veșnic,
Care nu se va sfârși.
Dar lumea se va sfârși
Când va fi desfăcută toată
Și pusă pe un făgaș mai bun.

90
 Lumini și umbre

De ce ești ahtiat după rău?

Pentru că binele suprem
Este scos la suprafață
De răul absolut.

Este în natura omului

Să se orienteze după adevăr
Chiar dacă orbecăie.

Orbecăie, orbecăie, până îl găsește.

Și îl găsește dacă nu confundă
Binele cu răul.

Cel mai adesea îl confundă

Dacă e un rău mai căldicel,
Impregnat cu intenții bune.

Dar răul absolut nu are scuză

Nici n-o mai caută.
Minte cu neobrăzare
Și cu tupeu,
Bazându-se pe faptul că omu-i orb.

Dar omul nu-i orb.

Are doar vederea slăbită
De la atâtea minciuni.

91
Dacă era cu adevărat orb,
Era cu adevărat mort.
Așa, văzând umbre,
Se încrede în ele.
Deși umbrele sunt răul pe pământ.

Însă când răul acesta

Devine terifiant și întunecă brusc vederea,
Abia atunci omul constată
Că tot ceea ce exista
Și făcea ca umbrele să existe
Era lumina.

Prin urmare,
Dacă ești ahtiat după rău,
Ești ahtiat după umbre
Cât mai întunecoase.

Până întâlnești umbra aceea

Cu atât de puțină lumină într-însa,
Încât să te convingă de faptul
Că trebuie să fii ahtiat după lumină.

92
 Țăranul

Țăranul, tot țăran;

Crede că poate,
Crede că se descurcă,
Se sperie numai puțin,
Se bate dacă-i nevoie.
Crede în Dumnezeu,
Despre El nu prea discută,
Că ce-i de discutat?!
Dumnezeu e.
Restul e relativ
Și nu știm sigur
Dacă e și cât e.

Așa că țăranul
E tot țăran.
Nu cade-n picioare ca pisica,
Pentru că el nu cade;
Numai se pleacă oleacă,
Cât să nu dea cu fruntea
De grinda raiului,
Pe sub care trece,
De câte ori intră
Într-o casă de oameni,
Sau în propria casă.

93
Țăranul are și țară,
Are și pământ.
Numai că nu trăiește din ele
Ci pentru ele.

De mâncat și de băut
Nu-i mai dau pământul
Sau țara, dar îi dă
Dumnezeu.
Pentru că țăranul trăiește
Pentru țară și pământ.
Deci își are rostul lui.
Și toate care-și au un rost
Sunt vii.
După cum cele fără de rost
Sunt moarte.

94
 O supă cu de toate

Sunt într-o supă cu de toate

Și tot ce am nevoie este
Să am încredere în supa asta
Care se numește viață.

Toate ingredientele ei sunt moarte,

Dar la un loc devin vii
Pentru că primesc un scop:
Sensul vieții este viața însăși.

Ingredientele ei n-au niciun scop

În afara supei numită viață.
Eu nu am niciun sens,
Eu nu exist decât în supă.

La supa asta nu există niciun după,

Cum nu există niciun început.
Este o supă care se hrănește pe sine din sine
Și folosește ingredientele sub altă și altă formă.

Tot ce se schimbă este forma,

Tot ce se schimbă este timpul,
Poate chiar locul să se schimbe,
Pentru că toate: formă, spațiu, timp, nu sunt.

Nu e decât o supă cu de toate.

95
 Nefiind

O carte despre moarte

Ar trebui să descrie
Ceea ce nu este.

Dacă nu este, nici n-a fost

Și nici nu va mai fi.
Dar ceea ce nu este
Vrea să fie.

Cum ar putea să fie nefiind?

Ar putea să se dividă.
Un nimic divizat în 12
Este ceva, pare ceva.

Dacă sunt 12,

Fiind mai mult decât unul,
Un alt nimic care nu este
Una cu unul, vrea să fie 12.

Le râvnește pe cele 12,

Pe cele 24, pe cele 48,
Creând ideea de infinit
Și înlocuindu-L astfel
Pe Dumnezeu care e Unul.

96
 Să dai suflet unei case

Să trăiești într-o țară

În care fiecare familie
Are propriul său sanctuar.

Ca și cum dumnezeul meu

Și al tău sunt vecini.

Ca și cum casa mea

E biserica mea.
Și casa ta
E biserica ta.

O restrângere ciudată
La câțiva metri pătrați
Care mă țin
Și la care mă-nchin.

Ca un melc
Aș putea să plec
Cu casa-n spinare.

Cu o durere nespusă
Mă duc de pe-aici
Și mă-ntreb cui
Voi lăsa eu casa.

97
Să trăiesc într-o țară
În care casele trăiesc
Mai mult decât oamenii.

De aceea oamenii cred

Despre case
Că sunt nemuritoare.

Dar știu că nu este așa.

Ele pot muri.
Întrebarea e când?
În ce secol?

Și speranța e că poate
Nu vor muri niciodată.
Poate nu a mea;
Și neamul meu va trăi prin ea.

98
 Tovarășa Elena Ceaușescu

Dacă vă spun că nu există rău,

Sau pedeapsă, sau suferință!

M-am întâlnit în vis cu

Elena și Nicu Ceaușescu.

Erau tineri și imperiali,

Iar eu grăbită și umilă.
Aveam în mâini o plasă
Și un bucher de flori.
Probabil le primisem.

În plasă aveam bomboane;

O cutie sau două.
Dar pe mine mai mult mă încurcau.

Era iarnă, frumos, totul alb,

Și ei tot coborau și urcau
În câte o mașină.

Mergeau puțin pe jos; doar puțin.

Eu mergeam mai mult,
Practic, eu mergeam doar pe jos.

Tovarășa Elena m-a strigat;

Era convinsă că sunt emoționată
Și am uitat de ce mă aflam acolo.
99
În filmul ei, eu venisem,
Să-i dăruiesc ei flori;
Și m-a strigat să-mi amintească.

M-a întrebat ce fac cu florile.

Eu mergeam pe drum, în fața lor,
Și m-am întors spre ei.

Am înțeles ce vrea și, cum

Voiam să scap de flori,
I-am oferit buchetul.

Toată lumea a fost fericită

În filmul ei.

Nimeni nu a fost pedepsit

Pentru nimic,
Nimeni nu s-a simțit vinovat
Pentru nimic.

Și ei erau tineri și frumoși,

Cu un aer imperial,
Coborau din câte-o mașină
Și făceau câțiva pași pe jos.

Iar eu, se întâmpla să fiu acolo,

Mergând pe același drum,
Din care ei făceau doar
Câte-o bucățică.
100
Cu un aer că au făcut destul,
Apoi urcau într-o mașină,
Cu un aer preocupat,
De a merge spre nicăieri.

Pentru a coborî iar

Dintr-o mașină și a face
Câțiva pași pe jos.

În închipuirea lor,
Erau pași cu foarte mult rost.

În închipuirea mea,
Erau pași fără niciun rost.

Pașii mei, dimpotrivă,

Aveau o destinație,
Spre care nici florile,
Nici bomboanele
Nu-mi erau de vreun folos.

Erau chiar neimportante;

Un balast care era un scop
Pentru tovarășa Elena Ceaușescu.

101
 Putea fi altfel

Putea fi altfel,
Dar trebuia să fie grandios.
Să ridice la cer
Călinul roșu.

Din albele flori

Trebuiau să se ridice
Fructele roșii.

Să moară ucrainienii sângerând,

Pentru ca Dumnezeu, pe toți,
Să-i primească în Împărăția Cerurilor.

Putea fi altfel,
Dar ucrainienii au ridicat la Cer
Călinul roșu.

Pentru ca poarta Cerului să se deschidă

Și să coboare pe Pământ
Împărăția Cerurilor.

102
 Despre rugăciune

Am crezut că
Să fii prieten cu îngerii
E lucru mare.
Încă mai cred.

Pentru asta e necesar

Să te rogi pentru
Un înger căzut.

M-am rugat o săptămână

Și s-a înălțat la Cer.
Și acum e prietenul meu.

Dar eu cred că
Îngerii necăzuți
Sunt prietenoși oricum.

Îngerii căzuți
Trebuie ajutați
Să se înalțe.

103
 Răsturnare de situație

În lumea aceasta
Omul mort e viu
Și omul „viu” e mort.

Omul mort e urât de cel „viu”,

Dacă mortul mai umblă încă
Și mai respiră pe Pământ.

Omul „viu” e compătimit

De cel mort,
Pentru că e mort și nu știe.

Omului mort i se aduc vini

Imaginare, pe care le-ar fi comis
În vremea când era și el „viu”.

Pentru că în timpul prezent

Nu i se poate aduce nicio vină
Care să nu se poată dovedi
A fi falsă.

Cine se pune cu omul „viu”

Care e mort și nu știe,
Devine și el mort
Și-și închipuie că e viu.

Și începe dansul vieții lumești,

Cu drame, pierderi și câștiguri
Imaginare.
104
 Somnul

Visul seamănă cu o moarte

În care sufletul se zbate să fie
Dar nu este.

Somnul este o moarte.

În felul acesta vedem
Cât de efemeră e moartea.

Pentru că după noapte vine zi

Și după starea de somn,
Vine starea de a fi treaz.

Totuși somnul e doar o repetiție

Pentru moarte.

Totuși, cu atâtea repetiții,

Omul tot nu e pregătit
Să moară.

Când ești tânăr, mori ușor;

Pentru că ai convingerea
Că te vei trezi.

Când ești vârstnic mori greu;

Pentru că ai convingerea
Că nu te vei mai trezi.

105
 Despre moarte

Dacă tu crezi deja în moarte

Nu mori.
Pentru că ești deja mort.

Moartea este inconștiență

Nu conștiență de sine.

Și prin asta se dovedește

Că moartea nu există.

Pentru că nici inconștiența

Nu există.

Fiind o iluzie,
Tot ce se lipește unei iluzii
Devine iluzie.

Așa cum frica se lipește

De viitor, care este
Un timp care nu există.

Prin urmare nici frica

Nu există.

106
Așa cum regretul se lipește
De trecut, care este un timp
Care nu există.

Deci nici regretul nu există.

La fel și moartea, nu există.

Pentru că e starea
De a fi inconștient.

Toate au conștiință pentru că,

Dacă nu ar avea,
Nu ar fi.

Sunt conștient,
Deci exist.
Sunt inconștient,
Deci nu exist.

Paradoxul este că în om
Există ambele stări.
Dar numai una dintre ele
Este adevărată.

107
 Despre moarte 2

Moartea pe care o numim noi moarte

Este o curgere continuă a vieții,
Fără niciun fel de atașamente.

Omul se atașează de lucruri,

De oameni, de poziții sociale,
Și crede că astfel oprește moartea.

Dar tocmai astfel reușește omul

Să oprească viața din cursul ei
Și asta este moartea reală.

Încremenirea împotriva Universului

Te face să fii un fir de praf
Care i-a intrat în ochi
Lui Dumnezeu.

108
 Iubire interzisă

Dacă ți-e frică de suferință,

Această frică se numește
Suferință.

Deci, de ce ți-e frică,

Nu ai cum să scapi.

Pentru că ai chemat la tine

Obiectul pe care zici că vrei
Să-l respingi.

Asta e iubire interzisă,

De aceea e cu du-te-vino.

Iubești suferința!
Și ar trebui să strig asta,
De pe cel mai înalt munte,
Ca să ajungă și la urechea ta!

109
 Schizofrenia

Schizofrenia este starea

De a trăi într-o lume paralelă.
E o fugă de realitate,
Într-o lume aparent mai bună.

Dacă-i așa, toți am fi schizofreni,

Dar e musai ca realitatea
Să fie apăsătoare,
Mai apăsătoare ca moartea.

Orice evadare din realitate

Presupune evadarea într-o lume
Mai bună decât realitatea.

Dar dacă realitatea

Te ucide,
Ești obligat să-ți faci alta,
În care să trăiești măcar.

Schizofrenia se diagnostichează
Când lumea paralelă în care trăiești
Este un coșmar.

Pentru că preferi coșmarul

Morții.
Și asta este o alegere.

110
 Trecerea

Elementul pământ
Se retrage în elementul apă,
Ca o insulă care se scufundă.
Corpul este greu și lipsit de putere.

Corpul se scufundă în pământ

Sau așa pare,
Cere să fie una cu el,
Ne trage pământul.

Agregatul formei se dizolvă.

Devenim slabi și fragili.
Mintea se agită
Pentru că-și pierde trupul.

Pierde controlul asupra lui

Și nu vrea;
Dar dacă i-a venit ceasul
N-are încotro.

Apoi mintea cedează

Și devine somnolentă.

Elementul apă
Se retrage în elementul foc,
Ca o planetă
Care își fierbe mările.
111
Nasul curge fără sens,
Poate chiar și saliva din gură,
Ochii se usucă în orbite,
Gura se strânge, uscată.

Nările se strâng,
Limba nu se mai mișcă,
Gâtul devine cleios, îmbâcsit,
Senzațiile se închid sau se dilată.

Acum e durere, acum e plăcere,

Nu are niciun sens.
Acum e cald, acum e frig,
Nu are niciun sens.

Mintea devine confuză,

Frustrată, iritată și nervoasă.
O apă ne mătură
Ca pe o creangă căzută dintr-un copac.

Elementul foc
Se retrage în elementul aer,
Ca o răsuflare a lui Dumnezeu
Care stinge lumina vieții pământești.

Gura și nasul
Se usucă complet,
Căldura corpului
Începe să se scurgă.
112
Se retrage în inimă
Unde e cald și bine.
Iar din creștet
Se ridică un abur călduț.

Suflarea e rece
Când trece prin gură
De parcă plămânii
Ar fi înghețați.

Mintea e clară,
Apoi e confuză.
Acum știm de toate,
Acum nu mai știm nimic.

Scântei roșii licăresc

Deasupra unui foc,
Precum licuricii.

Elementul aer
Se dizolvă în conştiinţă,
Ca un vânt potolit brusc
În ochiul unei furtuni.

Gâfâim, horcăim,
Inspirația este scurtă,
Respirația-i lungă,
Ne topim.

113
Intelectul se pierde
Cu fiecare suflu,
Mintea-i confuză,
Nu mai percepe, aproape nimic.

Viziuni Cerești
Cu prieteni și ființe dragi
Care-au plecat înaintea noastră,
Ne aduc pace și fericire.

Dar dacă viața ne-a fost rea,

Cu dușmănii, frici și vinovății ascunse,
Halucinații terifiante
Vin să ne ia.

Sângele se adună în centrul inimii,

Câte-o picătură,
Pentru fiecare respirație lungă:
Unu, doi, trei și gata.

Emoțiile și gândirea
Se dizolvă.
Conștiința devine
Extrem de clară.

Esențele vieții se strâng

În centrul inimii,
Toate furiile și dorințele
Se topesc.
114
Totul e negru
Ca un cer cufundat
În bezna cea mai adâncă.

Niciun gând nu străbate

Această noapte neagră,
Și plăcută.

Apoi, încet, încet,

Răsare Lumina,
Ca un cer fără urmă
De nori.

Mintea Luminii
Clare a morții,
Este Hristosul,
E starea de Buddha.

E tot ce rămâne
Dacă sufletul renunță
La lume.

115
 Așteptând

O așteptare a morții
E mai grea decât moartea.
Un sentiment al inutilului
Pe Pământ.

Ce folos au toate,
Dacă în urma ta
Rămâne praful,
Se așterne tăcerea?

Cineva va stinge lumina aici

Pe Pământ.
Și asta e tristețea unui om
Obișnuit cu lumea aceasta.

Poate că înălțarea e bună

Dar cine mai rămâne jos?
În păduri, copacii rămân
Și noi plecăm.

Pe rând, nici nu mai știm

Care e fiul și care e tatăl.
Parcă nu mai e nicio diferență,
Ambii sunt parcă la fel de bătrâni.

116
În așteptarea morții,
Cineva trăiește ceas de ceas
Aici.

Iar când ceasul devine inutil,

Sensul lui se scurge
De pe perete, în jos.

Așteptarea morții
E mai grea decât moartea
Aici.

117
 Reconstituire

Să reconstruim timpul
Din merele căzute demult,
Sau din perele dulci.

Din merele mari, făinoase,

În care nu puteau intra
Decât cu greu,
Colții de copil.

Din perele răpănoase,

Dulci și tari,
Ce cădeau din păr
Când îl scuturam

Din vântul și soarele

Care trecea peste deal,
Măturând casa noastră
Cu ogradă și grădină.

Să reconstruim timpul,
Din zmeura din spatele casei,
Din ciupercile găsite prin iarbă,
Din ceapa bunicii și pătrunjelul de pe strat.

118
Din balta călduță,
În care se scăldau
Niște copii hominizi,
Cu care nu te puteai înțelege.

Din pârâul de munte

Care sălta vesel,
Mereu, mereu,
Cu zgomot neobosit.

Din drujbele mari, sovietice,

Care mușcau
De dimineața până seara
Buștenii selectați.

Din atitudinea serioasă

A muncitorilor hominizi,
Care păreau că sunt
Agenți de securitate, peste pădure.

Să lăsăm biserica.
S-o punem acolo:
Locul acela în care
Se aduna tot satul.

Era o semnare de condică

Cu privirea.
A venit și cutare, și cutare,
Deci a venit cine mai trăiește.
119
Sigur, și morții sunt prezenți,
Colea lângă biserică, în cimitir.
Numai morții vii nu-s prezenți
Și cei care-s prea vii pentru astă lume.

Să reconstituim trecutul
Din dealurile arse de vânt,
Cu iarba pletoasă, în smocuri
Și borte lăsate de vite.

Cu ciuperci, brazi, băligi pe drum

Și multe noroaie,
Dar mai ales cu piatră;
Multă piatră, pe drum.

Ici apa cu pietre în râu,

Ici drumul cu pietre
Ca o albie de râu,
Și oameni ca piatra.

Nu știu clar, ori la minte, ori la suflet.

Să-i lăsăm să vină la biserică.

Un miros de moarte este
În curtea bisericii
Și viii se scaldă în el firesc.

120
Nu-i mirosul lor
Dar vin aici să-l simtă
Ca pe un drog de care
Sunt dependenți.

Obișnuindu-te cu mirosul morții,

Ești convins mereu că tot ce faci
E total inutil aici;
Va ajunge putreziciune peste putreziciune.

Morții stau unii peste alții în cimitire

Și nu par să fie deranjați de asta,
Dar stai să vezi deranj,
Când ultimul mort va stinge lumina.

Cine va mai mirosi moartea din cimitire

Ca și cum ar fi veșnică,
Într-o curgere continuă?

Nimeni.
Să reconstruim trecutul
Din nopțile care seamănă
Cu ultima moarte.

Acel întuneric fără de lună și stele,

În care iarba pare udă,
Greierii tac,
Și bezna este totală.

121
Atât de totală încât
Dacă pui un pas după altul
Habar nu ai că mergi;
Pare că stai pe loc.

Întinzi mâinile și nu știi

Că le-ai întins;
Închizi ochii și nu știi
Că i-ai închis.

Singura dovadă că ești viu

Este bătaia vântului în plete.
Ce iubești acea bătaie de vânt!
E singura dovadă că ești.

Să reconstruim trecutul
Din lipsa luminii din odaie,
Din conturul nedeslușit al ferestrei
Care se ivește după o lungă holbare în gol.

122
 Murind

Mortul nu poate muri

Pentru că deja este mort,
Pentru că se teme de moarte
Neștiind că ea nu există.

Mortul nu poate muri

Pentru că el crede în moarte,
Crede în boală, în suferință,
În tot ce înseamnă de fapt moartea.

Crezând în acestea crede în moarte.

Crezând în moarte, o ține aproape
Și are parte de tot ce înseamnă ea:
De boală, de suferință, de frică.

Dac-ar ști mortul

Că poate tot ce-și dorește,
Ar învia.
Dar e atât de groasă ceața minții...

Dac-ar ști mortul

Că poate tot ce-și dorește,
Ar trece prin moarte
Cu moartea pe moarte călcând.

123
 A fi

Sunt în două lumi.

Într-una joc,
Pentru că e o piesă de teatru,
În alta trăiesc
Pentru că Sunt.

Eu Sunt Cel ce Este,

A spus Domnul,
Și Fiii Domnului
S-au tot gândit.

Până s-au răzgândit.

Au făurit piese de teatru,
În care jucând,
Au spus că sunt.

Dar nu pot fi altfel

Decât ca Domnul.
El e Tot
Și ei sunt actori.

Sunt actori
În piese de teatru
Pe o scenă
Care e Tot.

124
Eu sunt în două lumi,
Sunt scena și actorul deopotrivă,
Din când în când joc
Dar cel mai adesea sunt peste tot,
Numai personaj în piesă nu.

125
 Lumina lumii

Ca un chior
Privesc în jur
La toate.

Știu că e ceva
De văzut,
Dar nu cu ochii ăștia.

Ochii ăștia văd umbre,

Sunt ochi de mort,
Văd tot ce e ca ei.

Din același lut,

Din aceeași carne,
Din aceeași materie.

Obiceiul ăsta de a mă holba

În gol,
Îl am, de când
Mă știu.

De atunci caut să văd.

Știu că ochii nu m-ajută.
Cred că am știut mereu.

126
Ce nu am știut poate
Este cum să mă folosesc
De ochiul minții.

Cum să mă folosesc de el
Fără să mă mintă,
Pentru că mintea e expertă
În mințit.

Ochiul minții
Poate și el minți
Nu-i așa?

Logica-mi spune
Că minte.
Dar logica nu mi-a spus
Că mai e Ceva.

Un Ceva ce conduce lumea,

Eram să spun din umbră,
Dar greșeam,
Asta e treaba minții.

Să conducă lumea
Din umbră.

Mai e Ceva ce
Conduce lumea
Din lumină.
127
Și lumina pare umbră
Aici pe Pământ,
Pentru că ochiul meu
Vede umbre.

Ochiul meu este o umbră,

Cum e tot trupul,
Cum e și mintea.

El vede înafară
Numai umbre,
Pentru că vede înăuntru
Numai umbre.

Ochiul minții știu

Că poate fi antrenat.
Mai întâi mintea învață
Că mai e Ceva.

Ceva care e viață

Și nu moarte,
Pentru că mintea știe
În felul ei, că mai e Ceva.

Dar vrea să creadă că ea

E singura lumină a lumii
Și atunci, acel Ceva, după ea,
Ar trebui să fie umbra.

128
Dacă mintea admite că ea
Lucrează cu umbra,
Rezultă că ea este umbra.

Atunci ceea ce consideră mintea

Că e umbra,
Nu e umbra,
Ci chiar Lumina.

129
 Minciuna

Sunt lucruri pentru care

Nu ești pregătit
Dacă te obișnuiești
Cu hazardul.

Oamenii nu se obișnuiesc
Cu hazardul;
Refuză asta,
Pentru că involuntar, știu
Că hazardul nu există.

Dacă e ceva de care

În mod natural
Se ferește un om,
Acel lucru este minciuna.

Nu există nimic
Mai de speriat
Ca minciuna.

Toți tindem să credem

Că ne temem de moarte.
Dar nu-i adevărat,
Nu de moarte se teme omul.

130
Ci de minciună.
Cum moartea, așa cum o știm,
Este o minciună,
În fața ei ne îngrozim.

Pentru că nu am aflat adevărul,

Nu l-am adus în conștiință,
Să ne desfătăm cu el.

Dacă omul ar ști ce e moartea

Nu s-ar mai teme de ea.

Teama de moarte este de fapt

Teamă de necunoscut
Și teamă de pierderea controlului.

Teama de faptul că poate,

Nu am avut niciodată control,
Din moment ce nu știm,
Ce e moartea.

Și ce e mai grav,
Dacă recunoaștem că
Nu știm ce e moartea,
Suntem dispuși să învățăm.
Și vom învăța cumva.

131
Dar dacă avem în minte
Minciuna despre moarte,
În sinea noastră știm
Că e o minciună.

Trăind în minciună,
Suntem una cu minciuna;
Suntem o iluzie,
Este dovada că nu suntem.

Ideea de a nu fi
Este terifiantă.

Crezând în moartea
Pe care ne-o predă lumea,
Nu numai că suntem morți,
Dar nu am existat niciodată.

Nici urmă de noi

Nu va mai rămâne,
Nimic din dovada
Vreunei existențe.

Singura noastră existență reală

Este cea de dinainte de a crede
În moartea pe care ne-o predă lumea.

132
Iar acea perioadă
Din existența noastră,
Nu o recunoaștem noi
Ca existând vreodată.

Este lucrul pentru care

Nu ești pregătit.
Să fi fost când n-ai fost
Și să nu fii când credeai că ești.

Mintea moare odată cu trupul,

Și neexistând pentru noi nimic
În afară de minte și trup,
Trăim într-o eternă minciună,
Minciuna de a fi mort.

Acesta este cel mai terifiant lucru.

Pentru că moartea nu există
Și atunci suntem nefiind.

Iar perspectiva unei veșnicii

De neființă,
În care ești crezând că nu ești,
Este cel mai de speriat lucru.

133
 Sentimentul de a fi finit

Moartea e o noțiune imposibilă,

Ca multe altele.
Recunoaștem noțiunile imposibile
După emoția pe care o generează.

Moartea există doar

Într-un singur context,
Atunci când ne referim
La moartea eului.

Când egoul moare,

El suferă o vreme,
De aceea există suferința.

Recunoaștem egoul ca fiind

O noțiune imposibilă,
După emoția pe care
O generează.

Nu moartea lui
Generează suferință,
Ci egoul generează
Suferință.

Prin neacceptare
A morții,
Și prin sentimentul
De a fi finit.
134
 O alergare în cerc

De ce e bărbatul
Superior femeii?
Chiar serios!

Pentru că întrebarea asta

Nu s-a pus niciodată
La modul serios.

S-au găsit răspunsuri

Neserioase,
Misogine sau
Feministe.

Dar faptul că trăim

Într-o lume a bărbaților,
Înseamnă că merităm
Să trăim într-o lume a bărbaților.

Un lucru care nu este bun

Nu rezistă în timp.
Nu știe nimeni pe lumea aceasta
Cum arată exact, o lume a femeilor.

De atâta timp trăim

Într-o lume a bărbaților,
Înseamnă că nu e neapărat
Un lucru rău.
135
Poate că e răul cel mai mic;
Pentru că așa e lumea asta,
Cu organizări imperfecte.

Dar o organizare mai perfectă

Decât aceasta, nu s-a găsit,
Încă.

Nu mă întreb de ce
Am fost cândva
Într-o lume a femeilor.
Probabil atunci meritam asta,
Iar acum nu mai merităm.

Iar dacă omenirea evoluează

Și nu involuează,
Înseamnă că organizarea feminină
E depășită.

E depășită pentru că
S-au făcut greșeli.
Cu ce ar fi putut greși
O femeie?

Printre altele pe care

Nu le știm sigur,
Cum ar fi excesul de putere,

136
Greșeala capitală
A unei femei
Este minciuna.

Ascunsă în spatele
Emoțiilor,
Pentru că femeia gândește
În emoții.

Și asta într-un fel

E greșit.
Chiar dacă în emoție
Este pusă sămânța vieții.

Bărbatul merită să fie

Stăpân în lumea aceasta,
Pentru că e rațional și logic
Iar rațiunea este superioară emoției.

De ce e superioară?
Pentru că nu minte.
Pe când emoția minte.

Minciuna este
Ieșirea de sub protecția
Lui Dumnezeu.

137
Dar mai presus de rațiune
Este iubirea;
Și femeia este capabilă
Să iubească.

Tocmai pentru că e emoțională,

Iar dintre emoții,
Iubirea este singura
Care nu minte.

De aceea poate, cândva,

Femeia a fost stăpâna
Acestei lumi.

Pentru că iubea
Și nu se îndoia
De faptul că este
Iubită.

Când a apărut îndoiala,

Au apărut celelalte emoții,
Care au devenit pentru femeie,
Unelte cu care cerșea iubirea pierdută.

Dar cerșetorul
Rămâne cerșetor,
Iar emoțiile celelalte
Nu sunt raționale.

138
Pentru că rațiunea
Nu e emoție,
E adevăr.

Adevăruri în lumea asta

Sunt doar emoțiile pozitive
Care se bazează pe iubire:
Acceptarea, curajul, încrederea.

Încrederea este credință,

Deci unde e încredere
Este credință.

Unde e îndoială
Nu e credință,
De aceea femeile
Nu mai conduc lumea.

Bărbatul fuge de emoții

Pentru că nu le poate stăpâni.
Îi vine greu să mintă
Iar când minte, se minte.

Se autodistruge.
Nu era nevoie să fie detronat
De la conducerea lumii.
Demisionează singur.

139
Există femei raționale,
Care preiau controlul
Lumii.

De acestea, bărbații se tem;

Pentru că nu încap
Două săbii într-o teacă.

Dacă femeia devine rațională,

Bărbatul tinde să devină
Emoțional
Și se teme de femeie.

Dacă femeia iartă,

Ceea ce este atributul ei,
Atunci ea este
Stăpâna Lumii.

Deci lumea cândva

Era mult mai dispusă
Să ierte.

De aceea era condusă

De femei.

Apoi femeile n-au iertat

Și s-au supărat,
S-au speriat
Și au rămas speriate.
140
Au început să mintă,
Ca să se apere
Și au ajuns
Sexul slab.

Bărbatul i-a explicat logic:

-Măi femeie!
Lucrurile stau într-un fel.

Femeia: Nu, nu stau

Cum zici tu!

Pentru că m-ai speriat

Și cred că ar trebui
Să-mi fie frică
De tine.

Numai femeia care iartă

Admite că lucrurile
Stau într-un fel.

Și că niciun pericol
Nu este în prezent.

Deocamdată femeia nu iartă

Și, pentru asta, nu conduce lumea
Încă.

141
 Să trăiești în Samsara

Să trăiești în
Samsara,
Și să ai intuiția
Nirvanei.

Samsara, această lume

Lineară, materială,
Moartă, pe care o duce
În spate Nirvana.

Este bagajul ei,

Avuția ei,
Cu care Nirvana
Călătorește.

O traistă pe care,
Din când în când
O pune jos
Să se odihnească.

Sau să mediteze,
La călătoria ei,
Printre alte
Universuri.

142
Nirvana e un Univers,
Cu bagajul ei,
Samsara.

Să trăiești în Samsara,
Înseamnă să fii
Un obiect, în bagajul
Nirvanei.

Nirvana e o fată
Care călătorește
Mereu, mereu.

Și din când în când

Își pune bagajul jos,
Să se odihnească.

Iar în bagaj,
Se poate isca
Război sau molimă.

Pentru că Samsara
Nu știe să-și poarte de grijă,
Dacă nu e Nirvana
Să-i dea un rost.

Tot rostul pe care

Și-l face Samsara
Este acela de
A muri.
143
 Neștiința

Unele lucruri sunt

Pentru că sunt.
Dar specia umană
Nu e ignorantă.

Acesta e atributul
Animalului.
Să fie ignorant.

Pentru că lucrurile
Sunt,
Pentru că sunt.

Atributul omului
Este îndoiala.
El se îndoiește de faptul
Că lucrurile sunt
Pentru că sunt.

E un de ce
Fără răspuns
În fiecare om
Care nu e animal.

Pentru că știi,
Există și oameni,
Care nu-s oameni.
Și nu e nicio greșeală
În a fi animal.
144
 Cum

Vrei să știi
De ce ești?
Sau te îndoiești
De faptul
Că ești?

Îndoiala doare,
Ea nu e știință,
E doar sete
De știință.

Îndoiala doare
Pentru că animalul
Din om
Nu o poate suporta.

El știe că este
Pentru că este.
Dar îndoiala
Întreabă: De ce?

Nu e întrebarea corectă.
Un De ce?
Anulează animalul
Care nu vrea să știe de ce.

145
Nici Cu ce scop?
Nu e întrebarea
Corectă.

Ce animal s-ar întreba

Despre viitor?

Animalul nu se întreabă
De unde vine
Sau unde se duce.

De aceea continuă
Să rămână ignorant.

Ca să iasă omul din ignoranță

Și să scape de îndoiala
Care doare,

Ar trebui să-și pună întrebarea

Cum?
Așa s-ar uita în prezent
Fără a fi ignorant.

Și ar afla cum este

Nu de ce este.
Sau pentru ce este.

146
 Apocalipsă

Nu ești pregătit acestor vremuri

Dacă le-ai trăit din plin
Pe cele de dinainte de
Apocalipsă.

Vremurile de apoi
Sunt vremuri pe care
Suflete sfințite
Le-au așteptat cu bucurie.

Au pierdut vremea
Trăirilor lumești
Pentru aceste vremuri
De cernere și lupte.

Nu-i mai mare bucurie decât

Să nu lupți, ci să calci
Pe norii Cerului
Chemând cât mai multe suflete
La tine.

Nu-i mai mare bucurie decât

Să nu te compari cu nimeni,
Să nu urăști pe nimeni,
Să nu-ți pară rău de nimeni.

147
Numai să privești,
Cum se cerne lumea,
Cum se strâng oile,
De-a dreapta Tatălui,
Fără regrete.

Ca frați și surori,
Deși nu-și spun,
Se recunosc când se văd,
Acestea sunt vremurile
Cele de pe urmă.

În curând vor veni

Singurele vremuri
Care-au fost vreodată.

Nu-i mai mare bucurie decât

Să vezi cum se topeşte
Iluzia.

Răul se exprimă?
Și ce? Să se exprime.
Aștept exprimarea lui,
Pentru că astfel se dezvăluie.

Unde nu-i nicio teamă

Nu poate fi luptă.
Unde luptă răul
Înseamnă că e multă teamă.
148
 Depunem toate eforturile

Cea mai dureroasă problemă

Este problema personală.
Stai în ea ca-ntr-o mlaștină
Și nici măcar nu înoți spre mal

Care mal? Unde-i malul?

Ai putea crede la un moment dat
Că malul e moartea,
Iar mlaștina e viață.

Așa că mai bine nu.

Mai bine stau aici,
Dând disperat din mâini și din picioare,
Doar ca să mă mențin la suprafață.

Fericit cel ce plutește,

Fericit cel ce se zbate
Ca un pește, dacă încă plutește.

Nici nu mai faci diferență

Între unul și altul
Amândoi pare că plutesc,
Doar că unul înoată, iar
Altul se zbate să înoate.

149
Numai unul dintre ei
Depune toate eforturile.
Altul, care depune prea mult efort,
Se îneacă înainte de vreme.

150
 Adevărul

Bucuria revelației
Nu poate fi împărtășită
Încă.

Stă ascunsă unora

Dar se dezvăluie
Altora.

Nu știi cui, nu știi cât,

Pentru că Adevărul
E infinit.

Și noi, nefiind infiniți

Încă,
Recunoaștem Adevărul
Ca prin ceață.

E greu să vezi
Totalitatea,
Când tu ești o parte
Din ea.

În cel mai fericit caz,

Vezi partea ta
De Adevăr.

151
Ea neapărat trebuie să fie
Complementară
Cu partea altuia de Adevăr.

Împărtășind Adevărul
În forma cunoscută de tine,
Și altul în forma cunoscută
De el,

Cele două părți de Adevăr

Se suprapun și devin Una.
Ce bucurie, să colecționezi
Mai multe părți de Adevăr!

Care toate sunt Una.

Sunt aceeași piesă
Dar punând, piesă peste piesă,
Peste piesă.

Imaginea Adevărului se fixează

În memoria ta încețoșată,
Și vălul se dă la o parte,
Pentru că Adevărul se repetă pe Sine.

De atâtea ori
Până când
L-ai înțeles.

152
Ce bucurie!
Să cunoști, să fii
Una cu cunoașterea Ta
Care e Una cu cunoașterea oricui!

153
 Revelație

Neadevărul se revelează
Ca „urâciunea pustiirii”
La loc de cinste.

În comunitate poate fi
Greu de stat,
Dacă aceasta are un șef.

Pentru că șeful acela

Va deveni repede
Antihrist.

Și toți șefii vor deveni

Antihriști,
Fără să știe,
Servind fiara.

Și când aceasta se
Va dezvălui,
Și ea se și dezvăluie,

Bucuria celor drepți

Este mare,
Pentru că dezvăluirea
Este moarte pentru Antihrist.

154
Vorba lui e minciuna,
Strălucirea lui e întuneric.

Vederea minciunii
Și întunericului
E lumină.

Pentru că lumina ochilor tăi

Pătrunde în întuneric, împrăștiindu-l
Și arde minciuna, mistuind-o.

De aceea dezvăluirea
Neadevărului
E bucurie.

155
 Netrăind

Știu, e imposibil
Să trăiești viața altuia.
Unii vor s-o trăiască
Pe-a altora.

Pentru că le e frică
Să o trăiască
Pe a lor.

Alții cred că nu le e
Permis
Să-și trăiască
Propria viață.

Ca și cum s-ar fi născut

Pentru a trăi în locul
Altuia.

Pentru că aceluia,
I se pare prea greu
Pentru el,
De trăit.

Oricum ai da-o,
Ambele situații
Poartă numele
De dependență.
156
Este relația aia bolnavă,
Dintre călău
Și victima lui.

În care nici-unul
Nu-și trăiește
Propria viață.

Victima trăiește
Viața călăului,
Iar călăul,
Pe una imaginară.

Pentru că nu-i place

Viața lui.
E prea grea,
Sau așa i se pare.

Toate astea ar trebui

Să se încheie
Aici pe Pământ.

Pentru că altfel,
Cum au trăit,
Așa mor.

Într-o relație
De dependență
Unul față de altul.
157
Călăul fiind invidios pe victimă
Pentru că pare că poate trăi
Pentru doi.

Iar victima fiind convinsă

Că nu poate trăi
Nici măcar pentru unul.

În fond, amândoi
Gândesc la fel.
Dar au nevoie să-i ofere celuilalt
Spațiu, să existe în locul lui.

158
 Dilema

Se așează zilele
Cum vor ele.
Fiecare zi e o surpriză
Pentru Om.

Pentru că nu de la el
Își așterne zilele,
Ci de la Unul
Care-și spune Eu Sunt.

E nefiresc să-i spunem

Dumnezeu,
Pentru că în același timp
Este și Dumnezeiță.

Să-I spunem Spirit Sfânt,

Ar fi poate prea puțin.
El face zilele Omului
Care se arată mulțumit.

Iar zilele omului

Care se arată nemulțumit,
Sunt adesea lăsate
În grija nemulțumitului.

159
Omul nemântuit
Este nemulțumit
De ceea ce primește.

Aşa că,
I se permite,
Să-și facă singur zilele,
Cum voiește.

Nemulțumitului i se ia darul,
Și i se oferă „libertatea”
De a fi singurul în Univers.

O libertate iluzorie,
Ca și dorința nemulțumitului.
Pentru că singurătatea unei părți
Este o iluzie.

Și nemulțumitul e nemulțumit,
Pentru că dorința sa
Nu are sens.

Unicitatea lui e pusă la îndoială,

De unicitatea altuia.
Și a altuia, și a altuia,
Și așa începe războiul.

160
Pentru că doar Unul există
Și nemulțumitul vrea să fie el,
Acela.

Dar se izbește de limita

Pielii lui, care-l înfășoară,
Îl delimitează și-i arată,
Că mai este ceva dincolo.

Nu este el Unul.
Vai ce dramă!

Cel ce caută să-și salveze viața,

O va pierde.
Iar cel ce e dispus să o piardă,
O va salva.

161
 Eu Sunt

Există limite,
Așa credem mereu,
Că undeva aici,
Este limita.

Dar nu e decât
O linie imaginară,
Creată de noi,
Cu mintea noastră.

Fiecare cu limita lui.

Există limite pozitive
Și limite negative.

Singura diferență între

Cel ce o ia în sus
Și cel ce o ia în jos,
Este una fundamentală.

Este diferența între

A fi viu și a fi mort,
Deși, moartea nu există.

Și atunci cel ce
Se pare a fi mort,
Poate fi atât de mort,
Încât să se creadă viu.
162
În timp ce acela
Care alege să fie viu,
Își dă mereu seama
Că nu e destul de viu.

Singura diferență între ei

Este una fundamentală,
Este diferența dintre
A fi sau a nu fi treaz.

Dintr-o perspectivă,
Răul și binele
Par nelimitate.

Singurele lor limite

Sunt acelea pe care
Le fixăm noi.

Dar cum se face

Că două opuse
Sunt ori amândouă adevărate
Ori amândouă false?

Binele și răul
Pot fi amândouă
Adevărate.

163
Și atunci se echilibrează
Unul pe altul,
Împiedicându-se reciproc
De a fi absolute.

Sau pot fi amândouă

False,
Pentru că dacă unul
Nu există,

Nici celălalt
Nu-și mai găsește
Utilitate.

Singura identitate
Care mai poate exista atunci
Este identitatea Lui
Eu Sunt.

164
 Nimic eroic pe frontul de vest

Nu e nimic eroic
În războiul ăsta.
Care, la fel ca alte războaie,
A bătut îndelung
La ușa Europei.

A urlat decenii
Într-o colindă macabră,
Cerând colaci
Pe la uși închise.

Și pentru că nimeni
Nu i-a deschis,
El s-a dus acasă
Și s-a pregătit.

Cu un repertoriu bogat,
Cu ideologie și ideologi.
Cu texte, multe texte,
Și cu multă gălăgie.

Apoi a dat jos

Ușa Europei,
Țipând că America

165
Doar America e de vină,
Europa nici nu există.
Europa sunt eu,
Spune războiul acesta.

Și între timp, Europa

Se trezește
Că nu-i poștașul
La ușă.

Ci e războiul
Ruso-Ucrainean.

Bă! E nebun?
Până acum n-ai văzut
De ce e în stare Putin?

L-ai lăsat să crească

Rânza-n el!
Pune naibii lanțul
La ușă!

Și stinge lumina!
Nu suntem acasă!

166
 Ceva s-a schimbat

Ceva e putred în fiecare țară.

Știu, ceva a fost putred
În fiecare țară,
Dintotdeauna.

Dar acum se vede.

Nu mai este autoritate,

Numai proștii plâng după ea
Și n-o mai găsesc nicăieri.

Pentru că a venit vremea,

Ca fiecare om
Să se descurce pentru sine.

Cu ce face
Și cu ce i se face.

Așa era și până acum în teorie,

Dar în practică, nu era așa,
Pentru că era autoritate,
Și popoarele știau de frică.

Acum frica s-a risipit

Și singura care se mai teme
Este autoritatea.

167
Dar ce autoritate e asta,
Care să se teamă de popor?

Așa a fost mereu autoritatea,

Temătoare de popor,
Dar a avut leac fricii
Prin despotism sau spectacole.

Acum niciun popor

Nu mai are „leac”.
Unii se tem, alții nu,
Dar frica nu mai este peste ei.

E ca o aripă rănită
Care zace flendurită
Peste popor.

Nu poate acoperi
Nici de vânt, nici de ploaie.
I-au zburat fricii penele
Și lumea nu se mai poate înveli cu ea.

168
 Despre viață

Dacă vreau să scriu despre moarte,

Invariabil voi scrie despre viață.
Dacă vreau să scriu despre viață,
Invariabil voi scrie despre moarte.

Așa că scriem azi despre viață,

Adică despre moarte,
Pentru că viața pe care o știm
Seamănă izbitor cu moartea.

Toți oamenii sunt coborâți

În frecvențele ignoranței,
Mai mult sau mai puțin.

Toți oamenii se mint pe ei

Și apoi pe alții,
Și alții îi mint apoi pe ei
Într-un cerc al morții.

Cu diferite grade de sedare,

Visul morții, numit aici
Visul vieții,
E luminat de undeva de-un reflector.

Pentru că moartea-i o scenă

Pe care se desfășoară iluzii,
Iar înlănțuirea acestor iluzii
Noi o numim viață.
169
 Dianei

În timp, nu mai ești

Cine trebuia să fii;
Pentru că nici cine trebuia să fii
Nu era o variantă bună a ta.

Erau străbunii tăi

Și familia ta, în tine,
Înglobând tipare de comportament
Deranjant de absurde și inutile.

Treptat, poți fi cine voiai să fii,

Cea mai bună variantă a ta,
Pe care ai îndrăznit vreodată
Să o visezi.

Ai răbdare și nu te grăbi,
Nu te duce într-un mâine
Care nu este,
Nici într-un ieri care nu este.

Vezi că nicio sabie

Nu stă atârnată deasupra capului
Și sunt lucruri și situații și oameni,
Care sunt atât cât le dai voie să fie.

Sunt prea puțin,

Pentru că trebuie
Să încapă toate
Într-o singură zi.
170
 Iubire

Ai învățat să oferi iubire

La schimb cu siguranță de sine.
Și asta e frustrant.

Dar atât de frustrant

Încât să arunci iubirea
Pe fereastră?

Atât de frustrant încât

Să nu mai vrei să iubești
Și să numești asta
Iubire falsă?

Una care pare să fie cu sens unic?

Iubirea nu e niciodată
Cu sens unic.

Doar că ea nu trece
În același timp
În ambele sensuri.

Iubești azi, ești iubit mâine.

Așa e iubirea aici pe Pământ,
Lipită de un timp fals,
În care oameni falși
Se derulează, iubind distorsionat.

171
Așa e iubirea aici pe Pământ,
Inegală, cu manifestări ciudate,
Care se confundă adesea cu altceva.

Și numim acel altceva ură,

Frustrare, frică, durere.
Dacă sunt toate astea,
Atunci nu poate fi iubire.

Așa gândim și aruncăm

Iubirea pe fereastră.
Apoi nu mai rămânem
Cu nimic.

Pentru că tot ce era fals,

Erau de fapt ura, frustrarea,
Frica și durerea.

Iar noi am păstrat acestea,

Care nu sunt,
Și am aruncat iubirea,
Care este.

Nimicul se așterne-n jur

Ca faldurile unei rochii lungi.
Ne uităm la el
Și spunem: O.K.

172
E bine și așa,
Dar ne dăm seama
Că nu e bine.

După o vreme
Suntem tot acolo,
Cu faldurile rochiei în jur,
Păstrând distanța de orice altceva.

Și nu-i O.K.
Unde-i iubirea?
Era acolo, în ură,
Frustrare, frică și durere.

Nu le-am vrut
Dar le-am păstrat;
Și am urât și ne-am temut
Să mai iubim.

Pentru că iubirea cu sens unic

Nu există.
Așa e, dar noi n-am văzut
Celălalt sens al ei.

173
 Două lumi

Moartea e în noi,
E aici prezentă
Peste tot.

Așa cum prezentă

Este viața în noi,
Peste tot.

Cele două creează

Iluzia dualității.

Nu există nicio dualitate.

Este un singur aspect al vieții,
Care se transformă,
Murind.

Pe fiecare transformare
O numim moarte,
Și ea devine moarte
După cum o numim.

Unii, puțini,
Numesc transformarea viață
Și transformarea devine
Ceea ce ei o numesc.

174
E atât de simplu!
Unii sunt vii,
Alții sunt morți.

Și viii cu morții
Nu se-nțeleg;
Pentru că nu vorbesc
Aceeași limbă.

Morții se înfurie
Pentru că se simt ignorați
De cei vii
Și lumea lor anulată.

Indiferența e cea care

Anulează o lume.

Iar indiferența doare

Cel mai mult,
Pentru că e pecetea morții.

175
 O idee

Când vrea,
O pisică
Obține ce vrea.

Tot așa și omul

Și orice altă vietate
Care are scopul de a trăi.

Singurul lucru care se termină

E scopul de a trăi.
Și scopul ăsta
Nu-i un obiect pe care să-l apuci.

Nu, e o idee
Care se cere împlinită.

Singura modalitate
De a ucide o idee
Este să o anulezi.

Uitarea e un truc,
Prin care ideile
Se împlinesc,
Atunci când devin interzise.

176
Uite-așa!
Cineva-ți spune,
Poate chiar tu îți spui:
- N-ar trebui să fac asta!

Dar n-ar trebui

Nu înseamnă nu vreau
Să fac asta.

Așa că nu-i mai bine

Să uiți ce ți-ai dorit?

Așa, n-o să-ți mai spună nimeni

Că n-ar trebui să faci asta.
Nici măcar tu.
Pentru că nu mai știi ce-ai dorit.

E o șmecherie
Prin care ideile
Supraviețuiesc.

Pentru că sunt și ele vii.

Au viață și se tem
Să nu moară.

Ideile se cer împlinite

Dacă nu le anulezi.
Moartea lor
E răzgândirea.
177
Când vrea,
O pisică poate muri
Pentru că s-a răzgândit
Și nu mai vrea să trăiască.

Tot așa și omul

Și orice altă vietate.

Sentimentul că faci umbră

Pământului degeaba
E ultima idee.

La care nu vrei să renunți,

Sau ea nu vrea să renunțe
La tine.

178
 Produsul unei generații

Produsul intern brut

Al unei generații
Este frica
Devenită iubire.

O generație care nu are

Noțiunea de tată.
Creșterea copiilor
Este atributul femeii.

Pentru că și nașterea
A fost atributul ei.

Și când tații nu există

Decât cel mult niște fantome
Prin casă,

Mamele devin tați

Apoi despot principal
Pentru că nu pot fi
Și blânde și ferme, deopotrivă.

Fermitatea presupune
Să știi ce vrei.

179
Cum să știi ce vrei
Din moment ce te măriți
Cu o fantomă?!

O fantomă e o chestie
Care nu te bate.
Cel puțin așa crezi.

Dacă nu face,
Nici nu desface.

Deci produsul intern brut

Al unei generații
N-ar trebui să fie frica
Ci nimicul.

Dar cum nimicul

Nu există,
Acesta e înlocuit
De frică.

Frica de abandon.
Tatăl meu e-o fantomă
Care cel mult
Umblă prin casă.

180
Iar mama mea
Nu e mamă,
Pentru că a vrut
Să fie tată.

Și la fel ca un catâr
Care n-a reușit să fie cal,
Mama n-a reușit
Să fie bărbat.

Pentru că un bărbat
Nu bate, nu inspiră frică,
Acela e o fantomă
Care vrea să arate că există.

181
 Continuare

Nu-i așa că a fost

O poezie grea?
Cea de dinainte,
Nu asta.

Asta revine
Cu picioarele pe Pământ.
El ți-e mamă
Și Soarele ți-e tată.

Dacă reușești să integrezi

Și să depășești,
Apartenența la Pământ
Și dependența de Soare,
Poți merge mai departe.

Poți sfida legile fizicii

Devenind frate sau soră
Cu Pământul, cu Soarele,
Cu Luna și alte corpuri cerești.

În calitate de frate sau soră,

Alta îți este paternitatea
Sau maternitatea.
Aici se depășește dualitatea.

182
Dumnezeu este și Dumnezeiță,
Este o divinitate androgină
Iar tu ai tendința să devii
După chipul și asemănarea ei.

183
 De frică

Cum e când ți-e frică

Fără motiv
Și te aștepți la atac
Pentru că exiști.

E ciudat, nu-i așa?

Dar în lumea asta duală,
Unii au ales să lovească
De frică să nu fie loviți.

Iar alții au ales

Să nu lovească,
Dar au învățat
Să fie loviți.

Poate e karma,
Sigur asta e.
Și e pentru
A-ți depăși karma.

Dar tot îți mai sare

Inima din piept,
Când trece partenerul tău
Pe lângă tine.

184
Pentru că așa cum el
A învățat să fie arici
Pregătit de atac,

Tu ai învățat să fii îngrozit

De clipa în care se va uita
Înspre tine,
Și va deschide gura.

O întrebare zvâcnește
În cap:
Ce-am făcut?

Uneori te străduiești
Să nu faci nimic
Ca să nu greșești.

Cine nu muncește
Nu greșește;
Dar nici nu trăiește.

Și cu ultima suflare
De rațiune,
Îți spui, doar pentru tine:
Dar n-am greșit cu nimic.

Cui îi pasă de asta?

Acest gând e perceput
Ca un atac.
185
Tocmai pentru că nu greșești,
În lume poți fi lovit.

Pentru că-i amintești păcătosului

Că nu este perfect
Și asta doare și-l invită
La atac.

186
 Apartenență

Cel mai bine este

Să te obișnuiești
Cu excluderea.

Nu ești aici
Pentru că ești
Un pericol
Pentru existența altuia.

E bine; pentru că altul

Nu vrea cu adevărat
Să te elimine,
Ci doar să te subordoneze.

Dar din exces de zel

Îți oferă atâtea motive
Să pleci,
Până când ajungi să te obișnuiești.

Dacă te obișnuiești
Cu excluderea
Pentru că nu înțelegi
Subordonarea,

Devii de nesubordonat.
Cine te mai poate supune
Dacă ești singurul om
De pe Pământ?
187
Niciun om.
Asta e clar.
Dar cineva trebuie
Să te includă.

Ca să nu vrei să te duci
După toată lumea
Pe care-ai lăsat-o să se ducă.

Și singurul om
De pe Pământ,
Nu e singur,
E cu Dumnezeu.

Întotdeauna,
Cei mai singuri oameni
De pe Pământ,

Sunt cei ce se ascund

În mulțime,
Și se raportează
La alții.

Altul va fi întotdeauna
Fals,
Ca o hologramă
Care poate oricând să dispară.

188
Dacă te raportezi la altul,
Te raportezi la nimic.
Dacă te raportezi la alții
Te raportezi la mai multe nimicuri.

Un nimic, de oricâte ori

L-ai multiplica,
Își păstrează proprietatea
De a nu exista.

Dacă te raportezi la alții

Ești singur,
Doar dacă te raportezi la Tot
Exiști.

Dacă te raportezi la Tot,

Un nimic sau mai multe nimicuri
Te vor huli,
Pentru că se vor teme de puterea Ta.

Tu ești Tot,
Iar ei sunt nimic,
Iluzia cade și nu există
Lovitură mai mare.

Chiar dacă scopul tău a fost

Să exiști,
Nu uita că și scopul lor este
Să existe.
189
Dacă tu găsești Calea
De a exista,
Ei negăsind-o,
Vor crede că sunt excluși.

Și nu se pot obișnui
Cu asta,
Pentru că nu acceptă
Să nu mai fie aici.

190
 Îndoiala

Cea mai dureroasă

Emoție a omului
Este îndoiala.

Ea îl face pe om
Necredincios din credincios,
Mort din viu,

Și cel mai mult

Și mai mult,
Îi lasă impresia
Că este, nefiind.

Sau că nu este
Fiind.
Și-l mută
De la Ana la Caiafa.

Răstignirea e dovada morții,

În urale triumfale,
Nu contează ce și cum.

Moartea a învins,
Am scăpat de îndoială,
Toată lumea-i fericită
Să moară pe cruce.

191
Dacă Dumnezeu e mort,
Toți suntem morți,
Și fericirea constă în faptul
Că odată cu noi a murit și îndoiala.

Acea suferință perpetuă

Între a fi sau a nu fi,
Neștiind niciodată clar
Cât suntem și cât nu suntem.

Ce suntem și ce nu suntem.
Îndoiala a înviat
Odată cu învierea lui Hristos.

Și toată lumea care se liniștise

A tras o înjurătură zdravănă.
Nu se poate așa ceva!
Îndoiala murise odată cu trupul!

Dar trupul a înviat!

Și îndoiala s-a întors
Pe Pământ.

Și Dumnezeu a adormit
Trupul lui Adam
Pentru a o face pe Eva
Din coasta lui.

192
Și nicăieri nu stă scris
Că Adam s-a trezit
Vreodată.

Încă mai visează

Visul îndoielii
De a fi fără a nu fi.

193
 Omul

Pământul
Ascultă de oameni.
Era o vreme,
În care oamenii
Ascultau de Pământ.

Dacă perseverează,
Omul poate obține orice.
Chiar și ceva
Care e împotriva lui.

Ca un copil care se dă
Cu fundul de pământ,
Pentru că nu primește
Jucăria pe care a primit-o
Și ieri.

Era o vreme în care

Oamenii au făcut un calendar
După anotimpuri.

Dar pentru că nu era exact,

Sau treptat, calendarul lor
Nu a mai fost
După starea Terrei,

194
Terra, mărinimoasă,
A început să-și schimbe starea
După calendarul oamenilor.

Și n-a mai nins niciodată

În septembrie sau octombrie;
Nici măcar în noiembrie.

Dacă voi ați vrut să nu plouă

Ca să puteți ieși din case,
N-a mai plouat
Toată vara.

Doar când spuneți voi,

În două luni pe an,
În aprilie,

Și nici atunci prea mult,

Să vă puteți duce de Paște
La rude sau la biserică,

Și în octombrie,
Dar nici atunci prea mult,
Pentru că n-ați terminat
Curățenia de toamnă.

195
Sau strânsul recoltei,
Sau pur și simplu
Vă displace să vă ude
Ploaia, când vă duceți cu
Copiii la școală.

Totul se reorientează
După voia omului
Pentru că prea a fost
Insistent.

Mai lipsește acum

Ca omul să știe
Cu adevărat
De ce are nevoie.

Pentru că de cerut
Știe să ceară
Și obține;
Mai devreme
Sau mai târziu.

196
 La tocător

Dacă vorbim despre strămoși

Ne dăm seama că ei
Nu sunt morți,
Ci trăiesc prin toate tiparele noastre.

Sunt învățături pe care le iubim

Pentru că le-am învățat
Fără să le gândim.

Fibra noastră, buretoasă,

A absorbit lecții,
Învățate de bunicul
Sau de unchiul,

Pe care nici măcar

Nu i-am cunoscut
Dar i-au cunoscut
Tata sau mama și a fost destul.

Unele învățături sunt

Adevărate boli.
Bunicul a fost orfan
Și fiul lui s-a purtat
Ca și cum ar fi fost orfan.

Bunicul a fost,
Dumnezeu să-l odihnească,
Dar a ajuns să fie,
Fără ca măcar să dorească asta.
197
A ajuns să fie în urmași,
Nu așa cum și-ar fi dorit să fie,
Ci așa cum a fost,
Cu frământarea lui de copil orfan.

Copilul orfan a fost crescut

De o altă familie.
Dar el, înăuntrul lui
A rămas un orfan,

Care-și aștepta moartea

Ca să se întâlnească
Cu părinții lui,
Deși aici existau unii
Care-l creșteau în continuare.

Copilul orfan a urât

Și iubit moartea.
Mai întâi a urât-o
Foarte tare.

Pentru că i-a luat părinții.

Apoi a crezut în ea
Ca-ntr-o putere supremă
Care înghite suflete.

Și a trăit toată viața

Furios că va fi înghițit
De moarte.

198
Crezând că moartea
E un tocător de oameni
Și că el va fi deasemenea
Tocat și transformat în nimic.

Cum explici că fiul lui

A urât moartea
Și a crezut în ea la fel?

Un fiu care nu și-a putut

Iubi îndeajuns părinții,
Pentru că lecția tatălui
Se așezase în genetica lui

Un fiu care nu e orfan

S-a purtat toată viața
Ca un orfan,
Disprețuind viața.

Viața nu era nimic

Decât drumul spre moarte,
Moartea era totul
Pentru el.

Într-o zi a găsit-o
Cum și-a găsit-o și tatăl,
Dar oare dincolo
Chiar să nu fi găsit nimic?

199
 Iadul pe Pământ

Dacă diavolul e
Un înger căzut,
Atunci a căzut
Pe Pământ.

Neputință e numele lui

Și suferință și moarte.
Nu se mai poate înălța,
Și atunci se târăște.

Din om în om,
Din vietate în vietate,
Creează percepția
Supraviețuirii sale.

Omul e mai aproape

De diavol,
Decât de Dumnezeu.

Îi sunt atât de familiare

Trăirile, credințele și necredințele,
Se identifică cu ele
Și se leapădă de ele în zadar.

200
Sunt aici în fiecare clipă,
La mai puțin de un pas.
Pe când Raiul,
Sau Împărăția Cerurilor,
E la un pas distanță.

Un pas, atât ar trebui

Să faci,
Ca să scapi.

Dar la mai puțin de un pas,

E iadul;
Ceea ce înseamnă că e ceva.

Ce rost ar avea
Pentru om,
Să caute
Împărăția Cerurilor,

Când el are deja ceva,

Aici, pe Pământ?
Oferta diavolului,
Care-i întreține iluzia
Că există.

În iad nu contează
Cum ești.
Contează să fii.

201
Înduri orice,
Doar pentru garanția
De a fi.

În iad, dovezile că exiști

Sunt multe.
Fiecare suferință,
Fiecare durere,
Sunt dovezi în sine.

Oferta diavolului este următoarea:

Dacă nu te doare nimic,
Înseamnă că ești mort.

202
 Disoluția lumii

O disoluție a unei realități

Pe care-am construit-o
Cu migală,
Încă de la Grecia antică.

Asta trăiește omenirea

Astăzi.
Și nici măcar atât.

Pentru că țări precum

China, Coreea, Indonezia,
Nu au avut o Grecie antică
La bază.

Iar disoluția lumii lor

Este ca și a noastră,
O disoluție a valorilor:
Ar spune oricare om.

Dar nu-i de fapt

O disoluție a valorilor,
Ci o disoluție
A reprezentărilor acestor valori.

Nu mai e templu,
Sau biserică,
Sau ritual,
Care să nu fie pângărit.
203
Cu bună intenție,
Deși oamenii nu știu
Ce fac.

Se dezintegrează lumea,
Pentru a se construi
Una nouă.

Pentru că nicio piatră

Și niciun ritual
Nu sunt infinite.

Ele se petrec în timp,

Iar timpul,
Dacă mănâncă ceva,
Înseamnă că acel ceva
Nici n-a fost.

Va veni o vreme în care

Nu va rămâne
Piatră pe piatră,
Din toate acestea.

Și acea vreme
A și venit.

204
Noul Ierusalim
Nu poate fi clădit,
Până ce vechiul Ierusalim
Nu se dărâmă.

Dar asta nu înseamnă

Că noi suntem dărâmați
Odată cu el.

Ce se dărâmă e
Realitatea noastră,
Pe care am construit-o
Ca să ne țină loc de Adevăr.

205
 Secretul

Oare ne tragem cu toții

De la Egiptul antic?
Așa se spune.
Nu ucideți mesagerul.

Toată lumea prezentă

Își revendică rădăcinile
De la cei ce se închinau
Zeilor Isis și Osiris.

România are un oraș

Închinat zeiței Isis.
Orașul Iași.

Care e zeița fertilității,

Devenită la greci Diana
Și la traci Bendis.

Isis și Osiris au zămislit

Pe Horus, care e fiul născut de Isis
După ce l-a înviat prin magie
Pe soțul său ucis, Osiris.

Înviat din iubire și pentru procreere,

Osiris s-a mutat în lumea celor morți,
Devenind regele
Lumii de dincolo.
206
În timp ce fiul lui,
Horus, este,
Un nou început
Pentru lume.

Horus și soția lui, Hator,

Au făcut lumea nouă.

Hator este casa lui Horus,

După cum Ceahlăul,
Este Casa Coloanei.
Iar coloana este Panaghia.

Hator, ca și Isis,
Este Maica Domnului,
Iar Horus, este Hristosul.

Horus a fost născut de Isis,

Care era virgină.

Isis a adunat părțile

Din trupul lui Osiris,
Pentru a-l învia,
După moarte.

Dar penisul i-a fost

Aruncat în Nil,
De ucigașul Seth,
Care era fratele lui Osiris.
207
Lumea a fost refăcută,
Prin magia zeiței Isis,
Iar rolul ei a fost continuat
De Hator, soția lui Horus.

Din Egipt a plecat Iisus,

Un alt început
Pentru lume.

Despre care se spune

C-ar fi fost ajutat
De două preotese
Din cultul lui Isis.

Două Marii.
Maria, maica Lui,
Și Maria, fiica
Mariei din Magdala.

Cu toții au fost
Și sunt,
Slujitorii Preaînaltului
Zis Ra.

Devenit la români
Raza, care s-a făcut trup
În Zalmolxis.

208
Și cum un rege Zeu
E prea puțin,
Pentru că aparține
Unui popor,

S-a născut un rege

Surghiunit de popor,
Care a devenit Iisus,
Nicio întâmplare cu Isis.

Cel ce trage spre lumină,

Nu un popor,
Ci o lume.

Așa cum strămoșul

Pe linie maternă, Horus,
A fost zămislit să fie,
Dintr-o mamă virgină.

209
 La mama Rusia

Faptul că trăim
Într-o lume duală,
Nu este o noutate.

Noutatea constă în faptul

Că bubele acestei lumi,
Din când în când plesnesc.

Iar puroiul se revarsă

Într-o splendoare grotescă
Peste lume.

Atunci nu știi
Dacă să te bucuri
Sau să te întristezi.

Priveliștea este înspăimântătoare,

Dar durerea profundă,
Care zvâcnea în buboi,
S-a ușurat.

Ce dacă mor oameni?

Nici nu se putea altfel
La ce durere purulentă
Era dedesubt.

210
Să mă refer la Putin?
Vai, dar câți ca el
N-au suferit și-au transformat
Suferința lor în război?!

Un orfan nerecunoscut de tată,

Poate fi bărbat
Doar printr-o minune.

Iar minunile
Nu se întâmplă
La cel ce-și asumă singur
Propria soartă.

Mai exact,
Cel fără de Dumnezeu
Se descurcă cum poate;
Pentru că nu-l are pe Dumnezeu Tatăl.

Dar ce e cu nația
Care ridică orfanul
La rang de Mesia?

Ce-a pierdut acel popor,

De se zbate atât de mult
Să recupereze?

211
Un popor fără Dumnezeu,
Fără tată și fără mamă,
Înfiat de un petec
De pământ înghețat.

Mama Rusia îi e doică,

Crăiasa Zăpezii,
Care-a vrut să pună mâna
Pe oglinda fermecată.

Și oglinda s-a spart

În mii de cioburi
Și a căzut peste case și oameni.

Și pentru că era
O oglindă fermecată,
În care toate lucrurile
Se vedeau pe dos,

Oamenii au început
Să vadă
Totul pe dos.

Iar Crăiasa Zăpezii,

O zână cu inima de gheață,
A adoptat poporul
Fără nume și fără părinți.

212
Și poporul care vede
Totul pe dos
Vrea să pună mâna
Pe tot.

Precum Crăiasa a vrut

Să pună mâna
Pe oglinda fermecată.

Prima dată, poporul

A pus mâna pe numele
Cu care să se prezinte în lume.

A furat numele
De la vecini
Și s-a intitulat:
Poporul rus.

A adus ofrandă numele

Mamei adoptive, Crăiasa.
Și Crăiasa a devenit
Mama Rusia.

Și așa, poporul rus

Și-a făcut o dumnezeiță
Stăpânitoare peste oameni
Și pământul lor.

Atunci a fost
Începutul acumulării
De puroi.
213
Sub forma unor iluzii
De mărire,
Dintr-un complex
De inferioritate.

Când poporul
A făurit o oglindă
Fermecată.

În care fiece lucru bun

Părea rău.
Pentru ca toate lucrurile
Pe care el le vedea rele
Să-i pară bune și frumoase.

Dar din nordul înghețat

Al pământului acestui popor,
O zână cu inima de gheață,

Vrând să pună mâna

Pe oglinda fermecată,
A scăpat-o și a căzut
Peste case și oameni.

Înfăptuind astfel
Însăși dorința
Acestui popor.

214
 O realitate paralelă

Ce așteptări ai
De la această lume?
O, Doamne, ce greșeală
Fatală, să ai așteptări!

Speranțe da,
E neapărat să ai,
În definitiv,
Speranța moare ultima.

Dar așteptările
Și speranța
Nu sunt totuna.

Așteptările sunt limitări;

Și ca orice limitări,
Sunt greșeli,
Pe care poți să le numești păcate.

Deși, ține minte,

Păcatul e o invenție
A egoului uman,

Prin care el îți garantează

Că nu vei putea fi iertat
Niciodată.
Și vei fi un păcătos toată viața.
215
Poți să-i spui egoului ăstuia,
Diavol, pentru că e totuna.
Și noțiunea de diavol,
Tot egoul a inventat-o.

Ca să nu pară în ochii tăi

Un amărât,
Pe care tu l-ai făcut,
Nu el pe tine.

Egoul știe că nu te-a făcut.

Până acolo nu poate să mintă.
De aceea îl urăște pe Cel
Ce te-a făcut.

Pentru că Cel ce te-a făcut

Nu are totul,
Ci este Totul.

Îți dai seama, o aroganță

Mai mare ca aceasta,
A lui Dumnezeu?

Să fie El Totul?
Și egoului, sau diavolului,
Cum vrei să-i spui,
Ce i-a mai rămas?
Nimicul?

216
Adică Dumnezeu ce vrea
Să spună cu asta?
Că eu nu exist?
Că eu sunt nimic?
Și El este Totul?

Iată de ce, eul

Personal sau colectiv,
Care pentru supunerea ta,
A fost numit diavol,

Și pentru îmblânzirea ta
Când te arăți nesupus,
A fost numit ego,

Îl urăște atât de mult

Pe Dumnezeu.

Și tu, în această lume,

A eului personal
Și a eului colectiv,
Ai așteptări?

De la cine?
De la diavol?
Sau de la Dumnezeu?

217
De la Dumnezeu
Nu poți avea,
Pentru că El nu împarte
Dreptatea.

Asta e menirea diavolului,

Să spună: Tu, pe soclu!
Tu în ghena!

Dumnezeu nu împarte
Dreptatea,
Pentru că El este
Dreptatea.

Și dreptatea,
Când se oferă,
Se oferă toată,
Nu pe bucăți.

O așteptare e o bucată,
Ceea ce presupune
Că ai repulsii,
Lucruri la care
Nu vrei să te-aștepți.

Ei, tocmai pe alea

Le poți obține
Dacă ai așteptări.

218
Pentru că Dumnezeu
Se oferă Tot;
Pe când egoul
Îți ia tot.

Iar tu, dacă ești

Una cu Dumnezeu,
Ești Dumnezeu
Și ești Tot.

Mai mult decât

Orice așteptare.

Iar dacă ești

Una cu eul tău
Personal, ți se ia tot.

Pentru că nu ești Tot,

Ești chiar opusul;
Și opusul la Tot
Este nimicul.

219
 Existența

Și a trăi în moartea asta,

Numită viață,
E destul de complicat.

De exemplu adesea
Îmi fac datoria
Și pun o întrebare.

Pentru că e de datoria mea

Să știu răspunsul.
Dar datoria asta
E în două faze.

Faza unu presupune

Să știu să pun
Întrebarea.

Faza doi, să înregistrez

Răspunsul
Care mi se transmite.

Și e complicată
Viața asta
Numită moarte.

220
Uneori ratez să pun întrebarea,
Alteori ratez să ascult răspunsul.
E ca și cum cele două faze
Se contrazic între ele.

Când pun întrebarea,

Înseamnă că ofer atenție.
Când ascult răspunsul,
Înseamnă că primesc atenție.

Uneori nu vreau
Să acord atenție;
Atunci, întrebarea
Nu vine în minte.

Nu se leagă.
Ca o legumă,
Tâmpă,
Privesc interlocutorul.

Dar de fapt,
Stau,
Mă odihnesc
În mine.

Să îmi spună
Cineva sau ceva;
Ar trebui să mă scoată
Din mine.
221
Alteori nu primesc atenție,
Pentru că nu cred că merit
Răspunsul.

Da, știu, pot fi tipare

De comportament,
De pe vremea când
Învățam să fiu.

Când întrebările mele,

Dacă îndrăzneau să fie,
Ca atenții adresate
Mamei,

Primeau răspunsul:
Curioșii mor devreme!
Sau: Nu-i treaba ta!

Și asta doar dacă

Atenția mea era
Prea insistentă.

Pentru că adesea
Nu primeam
Niciun răspuns.

Ca unei himere
Care nu există,
Dar care se preface
Că este.
222
Foarte bine, dacă nu exist.
Deși, ceva este acolo.
Pot să mulțumesc
Pentru frânturile de existență.

Pentru întrebările pe care le pun,

Chiar dacă nu primesc răspunsuri,
Sau pentru răspunsurile pe care le primesc
La întrebările nespuse.

Mai ales acestea din urmă,

Mi se par niște miracole,
Pentru că nu am știut
Să pun întrebarea,

Și Cineva a știut
Că întrebarea
Există.

Întrebarea este
Dovada că
Exist.

Răspunsul e miracolul
Că nu exist
Degeaba.

223
 Țesături

Am interpretat
Și apoi am uitat
Tot adevărul.

Mintea asta bolnavă,

Când prinde un fir,
O idee, ceva,
Țese cu el fantezii.

Fiecare țesătură
E o poveste falsă,
Care mă duce
Tot mai departe.

În bălării,
Cum se spune.
Și adevărul
Stătea pe un fir.

Firul vieții noastre

E unul singur,
Nu o țesătură
Întreagă.

Țesătura e ceea ce face

Mintea noastră bolnavă.
Și e atât de bolnavă,
Încât țese mereu.
224
Diverse țesături
Care, unele,
Se asortează între ele,
Altele nu.

Dar mintea le ia
La refăcut,
Până când nuanțele lor
Se potrivesc între ele.

Se completează
Parcă perfect,
Dar nu sunt
Decât minciuni.

Care ne țin departe

De adevărata țesătură,
Din care face parte
Și firul vieții noastre.

225
 Reset

Am văzut ceva
Foarte frumos,
Care mi-a dat
Fericire.

Sau mi-a stimulat

Fericirea
Care stătea ascunsă
În mine.

Nici nu știu ce e
Acel ceva.
Deși mintea mea bolnavă,
Vrea neapărat să știe.

Pare o meduză
Care se ondulează
În mare.

Dar meduza asta

E mare
Și luminoasă.

Mintea mea îi spune

Creatură minunată
A acestei planete.

226
Și mai mult decât atât
Apoi îi spune
Meduză.

Și cu asta
Am încheiat
Socoteala.

Dar oare chiar așa e?

Ia să desfac
Țesătura acestei
Povești.

Mai bine spun

Că am văzut ceva
Care a stimulat
Fericirea din sufletul meu.

Oh, cât de greu e

Să nu spui
Ce este acel ceva!

Trebuie ea, mintea,

Să știe.
Și dacă nu știe,
Inventează.

227
Mintea mă minte
Într-un fel
Profesionist.

O face de mult.
Pot spune de multe
Mii de ani.

Pentru că o port cu mine

Și o resetez,
De câte ori
Am nevoie de ea.

Ce-ar fi mintea să tacă

Acum!
Și să nu spună ce este
Acel ceva.

Pentru ca acel ceva

Să apuce să se prezinte
Singur.

Ar putea fi orice.
Nu neapărat
O creatură miraculoasă
A acestei planete.

228
 Minciunile

Minciunile
Au început
A se dezvălui.

În toată splendoarea
Lor grotescă,
În toată neputința
Lor sinucigașă.

Se repetă în speranța
Că nu vor muri,
Dar minciunile
Își dau duhul.

Se reinventează,
Dar după cum se știe,
Orice invenție
Este o minciună.

Nimic din ce
Nu e veșnic
Nu poate fi
Real.

229
Minciunile mor
Pe limba lor,
Ca păsările care țipă
Și nimeni nu le-nțelege.

Nimeni nu vrea
Să le-nțeleagă,
Pentru că n-au scuză,
Nu mai au motivație.

Li s-au terminat
Minciunilor anii
Și se zbat
Să se reinventeze.

230
 Antihrist

S-a construit o lume

Impotentă,
Cu soldați și comandanți
În spatele lor.

O lume în care
Cei din urmă
Au ajuns
Cei dintâi.

Dar nu pe valoare
Ci pe ambiția
De a fi mai important
Decât aproapele.

Antihristul a știut
Să răstălmăcească
Vorbele Domnului.

Nu are cuvinte proprii

Pentru că nu are
Conștiință
Care să le poată emite.

231
Dar folosește cuvintele
Lui Hristos,
Ca să justifice
Propria voință.

Cine nu e cu noi,
Comuniștii,
E împotriva noastră.

Cine nu e cu Mine
E împotriva Mea,
Cine nu adună cu Mine
Risipește.

Le stau cuvintele-n gât,

Și totuși le scot
Pe acestea,
Pentru că altele n-au.

Nu este pe Pământ
Unul, care să poată vorbi
Alte vorbe decât
Cele spuse de Domnul.

Toată înșelăciunea
Stă în înțelesul lor.
În tăierea de sensuri
Până rămâne un ciot.

232
Sensul animalului,
Acela de a supraviețui.
Iar pentru animal,
Bogăția materială este totul.

Doar că mai jos de ea,

La mai puțin de-un pas,
Este inconștiența, rămășiță,
Din ignoranța unui animal.

Dacă în ignoranță
Stă supraviețuirea,
În inconștiență
Stă moartea.

O lume moartă
S-a construit pe sine
Și s-a simțit mândră
De creația sa.

Așa că a început
Să i se închine,
Deși ea nu era.

233
 Mândria

Mândria
E o piatră de moară
Pe care se macină
Sufletul omului.

Dar până se face

Sufletul omului, făină,
Omul mândru
Duce piatra cu el.

Încercând să fie
Ce nu poate fi,
Încercând să oprească
Timpul.

Timpul nu se va opri;
Dar piatra de moară
Poate fi dusă în brațe
Sau în spate, și-o viață.

Creatură ciudată e omul.

Când se macină pe piatra
De moară, numită mândrie,
Când nu se lasă măcinat.

234
Și atunci cruță piatra,
Crezând că se cruță
Pe sine.

Nici el nu se macină,
Nici piatra nu se tocește,
Dar e al naibii de greu,
Cineva trebuie să cedeze.

Ori omul, ori mândria lui.

Amândouă merg o vreme,
Dar unul din doi
Sfârșește până la urmă măcinat.

235
 Nefiind

Un cuvânt
Te poate face
Să mori.

După cum
Un cuvânt
Te poate face
Să fii.

Cuvântul descurajării
Rostit într-o seară
De oboseală,

Pe care nu
Ți l-ai mai retras
Niciodată.

Pentru că
Nu l-ai retras,
El rămâne
Lipit de tine.

El vrea să fie
Și tu i-ai dat
Existență.

236
Te invadează
Cu egoismul
Și disperarea lui
De a fi.

Și devii el,
Cuvântul,
Pe care l-ai rostit
Într-o seară.

Cuvânt de disperare,
De descurajare,
De convingere
Că ești mort.

Cuvânt prin care,

Sfidezi viața,
Fiind nefiind.

De atunci
Trăiești
Nefiind.

Până-ntr-o zi
În care se pune
Punct.

237
 Supraviețuire

M-am gândit
Că nu voi avea liniște
Până când călăul lumii
Nu moare.

Nu pentru că e un om rău,
Ci pentru că împrăștie moarte
Și prin viața lui
Viața din jur este moartă.

M-am gândit să aștept

Moartea lui,
Ca să pot trăi apoi
Și eu.

Ar mai fi o soluție.
Să-l ucid.
Dar cine sunt eu
Să decid că trebuie să moară acum?

Așa că am ales.
Voi aștepta.
Nu voi putea trăi
Până ce el nu moare.

238
Tot ce am de făcut
Este să supraviețuiesc
Și să am răbdare.

Viața mea va fi
Mai încolo,
Când călăul lumii
Va fi murit.

239
 Divergent

Pământul e o sferă
Scufundată
În supa dualității.

Aici orice idee

Are sens dublu
Și divergent.

Unii văd răstignirea

Ca pe o crimă,
Alții văd învierea
Ca pe învierea morților.

Unii văd moartea eului

Și suferă.
Alții văd înfrângerea egoului
Și sunt fericiți.

Același eveniment
Poate avea
Două denumiri.

Sau aceeași denumire

Poate fi folosită
Cu două sensuri opuse.

240
Cum unii văd moarte
Și alții văd viață
În răstignire,

Unii se tem să fie umili

Ca și cum asta ar fi
O situație rușinoasă.

Iar alții speră să fie umili

Ca și cum asta ar fi
O stare de grație.

Totul se reduce la valori

Și raportarea la
Câte un alt stăpân.

Ambii stăpâni
Promit libertate,
Și slujitorii
Fac tot efortul.

241
 Despre adevăr

Două opuse
Sunt amândouă
Adevărate, sau,
Sunt ambele false.

Depinde în ce tabără
Te afli.
În cea lineară
Sau în cea a energiei veșnice.

Energia veșnică
Nu-și contrazice
Emergența,
Care este lumea lineară.

Dar lumea lineară,

Ca un copil răzgâiat,
Își poate contrazice
Părinții.

Și atunci, tot ce emite,

Împotriva vieții,
Este fals.

Și atunci, opusele,
Sunt ambele, invenții,
Ale linearității.
242
Cum ar fi
Comunismul și
Capitalismul.

Ce treabă are Dumnezeu

Cu ele?

Dumnezeu are treabă

Doar cu tot ce susține
Viața, prin ele.

Dar în esență,
Ambele sunt
False.

Cum false sunt

Și timpurile
Care nu mai sunt.

Și acelea care
Nu sunt încă.

Două opuse sunt

Amândouă adevărate
Sau amândouă false.

După cum este adevărat

Că sunt,
Și adevărat
Că nu sunt.
243
O parte din mine
Va muri într-o zi
Și aceea nu este.

O parte va rămâne
Și aceea este.

244
 Petrecere

Pentru o noapte
De poveste
Am nevoie
De îngeri.

Uneori par absenți,

Toată lumea e fericită
Degeaba.

Îngerii nu au motiv
Să se bucure
Când văd focuri
De artificii.

Undeva, focurile de artificii

Sunt bombe,
Și ploaia de stele,
O amenințare.

Când stelele cad

Din cer,
Cu dâre lungi
De foc,

Undeva, toată lumea

Fuge;
Aici doar câinii
Se mai sperie.
245
Și îngerii
Privesc impasibili,
Așteptând
Să fie bine.

Nu e bine;
Dar dacă ne prefacem
Că este,
Poate fi.

Pentru o noapte
De poveste,
Am nevoie
De îngeri.

246
 Urme

Tatăl meu
Iubea crinii.
Și pentru că-i iubea,
Turna moloz peste ei.

Da, pentru că în lumea asta

Nebună,
Nici el, nici crinii
Nu aveau ce căuta.

Mama mea
Mușca din mere
Și continua să fie
Nemulțumită.

Pentru că niciun măr

Nu-i dădea
Ce căuta.

Nimic nu e aici
Din ceea ce cauți,
Nici măcar nu are rost
Să te cerți cu cineva.

247
 Rezultate

Bunicii mei
Au murit
Într-o zi.

Și umblau
Prin grădină
Bucuroși.

Așteptau
Ca trupurile lor
Să se stingă.

Ei se stinseseră
Demult
Și stăteau așa,

Niște trupuri
Care mai au
Ceva de făcut
Pe aici.

Nici ei nu știau ce.

Dar pentru că erau morți
Nici nu se întrebau,
Nici nu sufereau.

Așteptând să vină timpul

Să plece cu totul,
Nu mai aveau decât grija
Unor trupuri încă vii.
248
Un început .................................................................................................. 5
Cum? ............................................................................................................. 7
Despre iubire ............................................................................................ 8
Lămuriri ...................................................................................................... 9
Credința.................................................................................................... 12
Despre diavol ......................................................................................... 13
În ordine nu există suferință ........................................................... 17
Morții......................................................................................................... 19
Stăpânul acestei lumi ......................................................................... 21
Noua ordine mondială ....................................................................... 22
Lumea ca iluzie ..................................................................................... 23
A fi sau a nu fi ........................................................................................ 24
Bucățică de Divinitate ........................................................................ 25
Criminalul ............................................................................................... 27
Iubirea ...................................................................................................... 29
Sincronicitate......................................................................................... 34
O lume ....................................................................................................... 36
Forma și esența vieții ......................................................................... 39
Copacul ..................................................................................................... 41
Să primești o veste .............................................................................. 45
O glumă bună ......................................................................................... 47
Moartea trupului .................................................................................. 49
Noaptea neagră a sufletului ............................................................ 51
Depresia ................................................................................................... 53
O naștere.................................................................................................. 55

249
Omul furnică .......................................................................................... 58
Despre moarte ...................................................................................... 61
Despre iubire ......................................................................................... 64
Panica ........................................................................................................ 66
Ce sunt ...................................................................................................... 67
La război, ca la război ........................................................................ 70
Obsesiv compulsiv ............................................................................... 73
Anxios ....................................................................................................... 74
Depresiv ................................................................................................... 75
A fi mort ................................................................................................... 76
Trecere ..................................................................................................... 77
Lumea morților vii .............................................................................. 78
Despre războiul albilor...................................................................... 79
Sfârșitul lumii ........................................................................................ 80
Telefonul .................................................................................................. 84
Eul animal ............................................................................................... 85
Dinamic .................................................................................................... 86
Despre....................................................................................................... 87
Înfrânare .................................................................................................. 88
Încredere ................................................................................................. 90
Lumini și umbre ................................................................................... 91
Țăranul ..................................................................................................... 93
O supă cu de toate................................................................................ 95
Nefiind ...................................................................................................... 96
Să dai suflet unei case ........................................................................ 97
Tovarășa Elena Ceaușescu ............................................................... 99
Putea fi altfel ........................................................................................ 102
Despre rugăciune ............................................................................... 103
Răsturnare de situație ..................................................................... 104
250
Somnul .................................................................................................... 105
Despre moarte .................................................................................... 106
Despre moarte 2 ................................................................................. 108
Iubire interzisă.................................................................................... 109
Schizofrenia .......................................................................................... 110
Trecerea ................................................................................................. 111
Așteptând .............................................................................................. 116
Reconstituire ....................................................................................... 118
Murind .................................................................................................... 123
A fi............................................................................................................. 124
Lumina lumii ........................................................................................ 126
Minciuna ................................................................................................ 130
Sentimentul de a fi finit ................................................................... 134
O alergare în cerc ............................................................................... 135
Să trăiești în Samsara ....................................................................... 142
Neștiința................................................................................................. 144
Cum .......................................................................................................... 145
Apocalipsă ............................................................................................. 147
Depunem toate eforturile............................................................... 149
Adevărul ................................................................................................ 151
Revelație ................................................................................................ 154
Netrăind ................................................................................................. 156
Dilema ..................................................................................................... 159
Eu Sunt ................................................................................................... 162
Nimic eroic pe frontul de vest ...................................................... 165
Ceva s-a schimbat .............................................................................. 167
Despre viață ......................................................................................... 169
Dianei ...................................................................................................... 170
Iubire ....................................................................................................... 171
251
Două lumi .............................................................................................. 174
O idee ...................................................................................................... 176
Produsul unei generații................................................................... 179
Continuare ............................................................................................ 182
De frică ................................................................................................... 184
Apartenență ......................................................................................... 187
Îndoiala .................................................................................................. 191
Omul ........................................................................................................ 194
La tocător .............................................................................................. 197
Iadul pe Pământ.................................................................................. 200
Disoluția lumii ..................................................................................... 203
Secretul .................................................................................................. 206
La mama Rusia .................................................................................... 210
O realitate paralelă ............................................................................ 215
Existența ................................................................................................ 220
Țesături .................................................................................................. 224
Reset ........................................................................................................ 226
Minciunile ............................................................................................. 229
Antihrist ................................................................................................. 231
Mândria .................................................................................................. 234
Nefiind .................................................................................................... 236
Supraviețuire ....................................................................................... 238
Divergent ............................................................................................... 240
Despre adevăr ..................................................................................... 242
Petrecere ............................................................................................... 245
Urme ........................................................................................................ 247
Rezultate ................................................................................................ 248

252