RĂZBOAIELE ARABO – ISRAELIENE

Preludiu – Mandatul britanic în Palestina

Conform înţelegerii realizată cu prilejul Conferinţei de la San

Remo (april.1920) marile puteri învingătoare în Primul Război
Mondial (1914-1918) stabileau introducerea sistemului
mandatelor în fostele posesiuni ale Imperiului Otoman din
Orientul Mijlociu.

Încă din perioada premergătoare Primului Război Mondial

problema împărţirii sferelor de influenţă a dominat agenda
relaţiile franco-britanice. Elementul central al acestora l-a
reprezentat aşa-numita moştenire a Imperiului Otoman în
condiţiile disoluţiei din ce în ce mai accentuate a acestuia.
Implicarea otomană în Primul Război Mondial (1914-1918), în
alianţă cu Germania, a accentuat aceste preocupări
contribuind la încheierea unor înţelegeri vizând împărţirea
post-belică a teritoriilor aflate sub autoritatea Imperiului
Otoman (ex. Acordul Sykes-Picot, 1916). Concretizarea
acestor tendinţe nu s-a realizat, însă, în formele clasice ale
colonialismului aceasta datorită în mare măsură implicării
Statelor Unite ale Americii în procesul de negociere postbelic.
Liniile directoare ale acestor aranjamente vor fi stabilite în
cadrul Conferinţei de la San Remo (aprilie 1920) unde puterile
învingătoare vor stabili jaloanele viitoarele sfere de influenţă.
Din această perspectivă, după război s-a optat pentru
implementarea unui sistem de guvernare sub coordonarea
Ligii Naţiunilor prin intermediul căruia diferite teritorii din
cadrul Imperiului Otoman sau ale puterilor europene învinse
(cazul Germaniei) erau încredinţate spre administrare
puterilor europene învingătoare, în special Franţa şi Marea
Britanie. Aspectul esenţial al acestui sistem era acela că
obiectivul mandatului astfel încredinţat viza susţinerea de
către statul mandatar a procesului de construcţie
instituţională care să preia, în cele din urmă,
responsabilitatea propriei guvernări. Criteriul de stabilire a
tipului de mandat era acela al gradului de dezvoltare a
teritoriului în cauză în strânsă corelaţie cu obiectivul
menţionat. Din această perspectivă se stabileau 3 tipuri de
mandate. Mandate de tip A, care se aplicau teritoriilor din
cadrul Imperiului Otoman care întruneau condiţiile pentru
recunoaşterea independenţei provizorii fiind plasate, totuşi,
sub controlul administrativ al unei puteri mandatare. În
această categorie se înscriau: Siria, Liban, Palestina şi Irak
care vor fi încredinţate Franţei şi Marii Britanii. Mandatele de
tip B, vizau fostele colonii ale Germaniei (Tanganika,
Togoland, Camerun şi Rwanda). Se considera că nivelul de
dezvoltare al acestora nu permitea proclamarea
independenţei într-un orizont de timp mai apropiat.
Responsabilitatea pentru aceste teritorii a fost încredinţată
Franţei, Marii Britanii şi Belgiei. Mandatele de tip C
cuprindeau fostele posesiuni ale Germaniei care urmau să fie
gestionate de puterile mandatare ca parte integrantă a
propriului teritoriu (Africa de sud-vest – Africa de Sud; Noua
Guinee-Australia, Samoa de Vest – Noua Zeelandă; insulele
din centrul Pacificului – Japonia; Nauru – Australia-Marea
Britanie – Noua Zeelandă). Derularea mandatelor implica şi o
procedură de monitorizare, prin intermediul Comisiei
Permanente a Mandatelor. De asemenea, puterile mandatare
erau obligate să prezinte rapoarte anuale asupra evoluţiilor
din teritoriile pentru care erau responsabile. În cazul
Mandatelor de tip A toate statele vor obţine independenţa
într-un interval de timp relativ scurt. Astfel, în 1932 Irakul
devine independent deşi prezenţa britanică va rămâne una
consistentă. În condiţiile celui de-al II-lea Război Mondial
(1939-1945) Siria şi Libanul devin independente (1941). De
asemenea, în 1946 emiratul Transiordaniei creat prin
separarea din cadrul Mandatului britanic (1920-1948) pentru
Palestina a teritoriului de la est de Iordan, devine
independent. Este urmat de Israel care îşi declară
independenţa în 1948.

În acest sens, Marea Britanie primea mandatul pentru

Palestina şi Irak în timp ce Franţa pentru Siria şi Liban.
Precedentele acestei înţelegeri existau încă din primii ani ai
conflagraţiei mondiale când Franţa şi Marea Britanie încheiau
Acordul Sykes-Picot (mai 1916) prin care se împărţeau sferele
de influenţă în Orientul Mijlociu. Aflată încă din 1917 sub
ocupaţia britanică prin prezenţa trupelor conduse de
generalul EdmundAllenby, Palestina rămâne sub administraţie
militară până în 1920 când se introduce administraţia civilă.
Prin Articolul 22 al Convenantului Ligii Naţiunilor, la 24 iulie
1922 Palestina era plasată oficial sub Mandatul Marii Britanii.
Obiectivul acestuia îl reprezenta administrarea Palestinei
până în momentul în care condiţiile ar fi permis trecerea
acesteia la statutul de independenţă. În cadrul Mandatului
britanic pentru Palestina se regăseau şi obligaţiile pe care
Londra şi le asumase în timpul Primului Război Mondial faţă
de mişcarea sionistă prin intermediul DeclaraţieiBalfour
(nov.1917), anume crearea unui „Cămin naţional pentru
poporul evreu în Palestina”. De asemenea, se preciza explicit
necesitatea acomodării angajamentelor făcute de diplomaţia
britanică în aceeaşi perioadă faţă de lumea arabă, prin
intermediul aşa-numitei „Corespondenţe Hussein-
McMahon”. Aceste prevederi vor fi reconfirmate curând după
introducerea mandatului britanic în Palestina, prin
intermediul Cartei Albe din iunie 1922, cunoscută şi sub
numele de „Carta Albă Churchill”, după numele Secretarului
Colonial din acea perioadă, Winston Churchill (1874-1965).
Din perspectivă teritorială, formula geografică asupra căreia
se aplica administrarea mandatului viza fostele sanjak-uri
otomane Nablus şi Acra, vilayet-ul Beirut şi mutaşarifat-ul
Ierusalimului. La 16 septembrie 1922, din această entitate a
fost separat teritoriul de la est de râul Iordan care va deveni
Emiratul Transiordania, plasat, de asemenea, sub protectorat
britanic. Din punct de vedere juridic, Marea Britanie
administra Palestina în numele Ligii Naţiunilor. Era în
totalitate responsabilă pentru sistemul judiciar, relaţii externe
şi managementul economic. În acelaşi timp avea obligaţia de
a asigura liberul acces la Locurile Sfinte din Palestina, în
special cele din Ierusalim. De asemenea, în vederea
îndeplinirii obligaţiilor ce decurgeau din DeclaraţiaBalfour,
Marea Britanie trebuia să coopereze cu Organizaţia Sionistă
Mondială. În baza acestor prevederi, Marea Britanie a
implementat un sistem de administrare similar cu cel utilizat
în coloniile pe care aceasta le deţinea. Rolul central era
reprezentat de Înaltul Comisar care beneficia de atribute
extinse în coordonarea întregului set de domenii, poziţie
relativ similară cu cea de guvernator. Avea sediul la Ierusalim
fiind asistat de un Consiliu ai cărui membrii erau numiţi direct
de el. Această funcţie începe să fie exercitată de la 1 iulie
1920, primul Înalt Reprezentant britanic în Palestina fiind
Herbert Samuel (1920-1925). A fost urmat de Herbert Plumer
(1925-1928), John Chancellor (1928-1931), Arthur Wauchope
(1931-1938), Harold MacMichael (1938-1944), Alan Gordon
Cunningham (1945-1948). Decizia Marii Britanii de a renunţa
la exercitarea mandatului în Palestina a condus la desfiinţarea
acestei poziţii. Deşi introducerea mandatului a fost salutată
de evrei în cazul arabilor din Palestina situaţia s-a dovedit a fi
diferită, aceştia resimţind un puternic sentiment de frustrare
faţă de neîndeplinirea angajamentelor asumate de Marea
Britanie. Politica britanică în Palestina s-a plasat până în
perioada premergătoare celui de-al II-lea Război Mondial
(1939-1945) în susţinerea imigraţiei evreieşti în Palestina, în
acest interval înregistrându-se creşteri semnificative ale
populaţiei evreieşti. Acest aspect a fost de natură să
contribuie la accentuarea ostilităţii comunităţii arabe la
nivelul, favorizând, totodată, ascensiunea unor elemente
radicale după cum este cazul muftiului Ierusalimului, Haj
Amin al-Husseini (1897-1974). Deşi s-a încercat coagularea
unor formule de auto-guvernare prin cooptarea comunităţilor
existente în Palestina, perioada mandatului a fost marcată de
un şir aproape continuu de violenţe între arabii palestinieni şi
evrei (1920, 1922, 1929). Această evoluţie atrage constituirea
unei Comisii de anchetă (1930 - Comisia Shaw) ale cărei
recomandări vor fi preluate în cadrul Cartei Albe, adoptate în
octombrie 1930. Prinn intermediul acestui document se
introduceau primele măsuri de limitare a imigraţiei evreieşti
şi de achiziţionare a terenurilor de către evreii din Palestina.
Reacţia vehementă a mişcării sioniste a condus, în cele din
urmă, la anularea acestor măsuri. Momentul de cotitură a
fost reprezentat de Revolta arabilor palestinieni (1936-1939),
coordonată de Înaltul Comitet Arab, sub conducerea lui Haj
Amin al-Husseini. Intensitatea violenţelor din Palestina
generată în această perioadă a condus la convocarea unei noi
Comisii de anchetă (Comisia Peel, 1937) care recomandă
împărţirea Palestinei în două state (arab, evreu) Ierusalimul
urmând să rămână sub mandat britanic a contribuit în mod
semnificativ la schimbarea politicii britanice în Palestina, în
sensul limitării drastice a imigraţiei evreieşti. Concluziile
adoptate de diplomaţia britanică au fost de natură să
accentueze nivelul de instabilitate din Palestina în condiţiile
refuzului categoric al comunităţii arabe de a accepta acest
plan. Revolta arabă, deşi înăbuşită de trupele britanice, s-a
adăugat considerentelor de ordin geopolitic de care Londra
trebuia să ţină cont în perioada premergătoare celei de-a II-a
conflagraţii mondiale (1939-1945), în sensul menajării
atitudinii statelor arabe. Din această perspectivă, în mai 1939,
Parlamentul britanic adoptă o nouă Cartă Albă care
abandonează planul de împărţire a Palestinei. De asemenea,
imigraţia evreiască era limitată la 75.000 de persoane, timp
de 5 ani fiind introduse restricţii în ceea ce priveşte
achiziţionarea de terenuri de către populaţia evreiască. În
ciuda protestelor vehemente ale mişcării sioniste şi a situaţiei
dramatice a evreilor din Europa, supuşi programului de
exterminare în masă promovat de regimul nazist, autorităţile
britanice nu acceptă flexibilizarea poziţiei instituind o
adevărată blocadă asupra Palestinei. Contradicţiile între
angajamentele asumate şi realitatea post-belică au fost de
natură să contribuie din plin la accentuarea instabilităţii în
Palestina, pe fondul antagonizării celor două comunităţi
principale (arabă şi evreiască). În paralel, se intensifică
acţiunile organizaţiilor de apărare evreieşti (Haganah, Irgun,
Grupul Stern) derulate împotriva prezenţei britanice. Printre
acestea se numără: încercările de asasinare a Înaltului
Comisar MalcolmMacMichael (1882-1969), derulate de
Grupul Stern între 1940-1944; asasinarea ministrului britanic
din Egipt, lordul Moyne (1880-1944), de către membrii
Grupului Stern; dinamitarea, de către Irgun, a Hotelului
Regele David din Ierusalim (1946). Suplimentar acţiunilor
antibritanice, în perioada celui de-al II-lea Război Mondial se
dezvoltă în mod semnificativ imigraţia ilegală a evreilor în
Palestina. Pe acest segment se înregistrează, însă, şi episoade
dramatice generate de refuzul britanic de a accepta
debarcarea evreilor de pe vasele surprinse de blocada
instituită de administraţia din Palestina (ex. 1940-naufragiul
navei Patria; febr.1942-naufragiul navei Struma). Situaţia
explozivă determină decizia Marii Britanii de a renunţa la
exercitarea mandatului în Palestina solicitând implicarea
Naţiunilor Unite (febr.1947). Comitetul Special pentru
Palestina, creat de Naţiunile Unite ca urmare a solicitării
britanice formulează, în mai 1947, un plan de împărţire a
Palestinei în două state (arab şi evreu) Ierusalimul urmând să
fie menţinut sub autoritate internaţională. Adoptarea
acestuia de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite
(Rezoluţia 181/ 29 noiembrie 1947) a generat ample reacţii
de protest la nivelul opiniei publice şi politice arabe din
Orientul Mijlociu. Impactul asupra situaţiei din Palestina a
fost devastator, în condiţiile în care statele arabe ameninţă cu
intervenţia militară în cazul aplicării Planului de împărţire.
Ambele comunităţi se pregătesc pentru conflictul ce se
anunţa inevitabil în timp ce autorităţile britanice sunt
depăşite de situaţie. Incapacitatea britanică de a menţine
controlul asupra situaţiei din Palestina a contribuit la
accelerarea declanşării aşa-numitului Război civil din
Palestina (1947-1948) derulat între organizaţiile evreieşti de
apărare şi diferite grupări armate arabe. La 14 mai 1948,
trupele şi administraţia britanică se retrag din Palestina
punând capăt mandatului. Aproape simultan cu retragerea
britanică este proclamat statul Israel urmată de invazia
statelor arabe care contribuie izbucnirea primului Război
arabo-israelian (1948-1949).

Războiul civil din Palestina

(nov.1947- mai 1948)

Conflict izbucnit în timpul Mandatului britanic în Palestina

(1920-1948), imediat după adoptarea la nivelul Adunării
Generale ONU a Rezoluţiei 181/30 nov.1947 care viza
divizarea Palestinei în două state (arab şi evreu). Adoptată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 29 noiembrie 1947
cu 33 de voturi în favoare, 12 împotrivă şi 10 abţineri. Textul
acesteia cuprindea Planul de Împărţire a Palestinei elaborat
de Comisia Specială a Naţiunilor Unite pentru Palestina,
creată la 15 mai 1947 la solicitarea Marii Britanii vizând
identificarea unei soluţii pentru viitoarea formă de guvernare
a Palestinei. Din această perspectivă, Rezoluţia 181 prevedea
crearea a două state în Palestina (arab, respectiv, evreu)
conectate prin intermediul unei uniuni economice. De
asemenea, se recomanda crearea unei zone internaţionale în
jurul Ierusalimului. În ceea ce priveşte perspectivele
Mandatului britanic în Palestina (1920-1948), Rezoluţia
recomanda încetarea acestuia până la data de 1 august 1948,
urmând ca în termen de maximum 3 luni cele două state să
fie create. Statele arabe au votat împotriva adoptării
Rezoluţiei, avertizând, totodată, asupra riscului declanşării
unui conflict în cazul aplicării prevederilor acesteia. În acelaşi
timp, rezultatul votului a fost primit cu entuziasm de
comunitatea evreiască din Palestina şi mişcarea sionistă în
timp ce arabii palestinieni şi-au manifestat opoziţia virulentă

În baza acestor prevederi, Marea Britanie decidea, o lună mai

târziu, retragerea, până la 14 mai 1948, a administraţiei şi a
celor aproximativ 100.000 de militari din Palestina. Sub
aceste auspicii, relaţiile tensionate dintre cele două
comunităţi escaladează, degenerând într-un adevărat război
care va prefaţa, practic, izbucnirea primului Război arabo-
israelian (1948-1949). În acest context, forţele de securitate
britanice şi-au limitat semnificativ implicarea în gestionarea
situaţiei evitând, totodată, să adopte măsurile necesare
pentru implementarea Rezoluţiei 181. Practic, obiectivul
prioritar al administraţiei britanice viza crearea condiţiilor
pentru asigurarea retragerii în termenul stabilit. În acelaşi
timp, opoziţia statelor arabe faţă de împărţirea Palestinei,
exprimată şi la nivelul Adunării Generale ONU, se accentua
semnificativ în sensul formulării unui răspuns militar pentru a
împiedica un astfel de deznodământ. Pe aceste coordonate,
în perioada imediat următoare sprijinul statelor arabe pentru
comunitatea arabă din Palestina se consolidează, inclusiv prin
trimiterea de voluntari care vor participa în toate etapele
conflictului. Tabăra arabă includea un număr de grupări,
alcătuite din voluntari proveniţi din majoritatea statelor din
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord al căror număr se plasa în
jurul a 25-30.000 de luptători. Principala grupare era
reprezentată de Armata Arabă de Eliberare, creată şi
susţinută de Liga Arabă. Aceasta va acţiona, cu precădere, pe
malul vestic al Iordanului. Suplimentar, în perimetrul
Ierusalim-Ierihon, opera Armata Războiului Sfânt, grupare
aflată sub controlul fostului muftiu al Ierusalimului, Haj Amin
al-Husseini (1897-1974), alcătuită din voluntari palestinieni.
Cea de-a treia entitate importantă era reprezentată de
voluntarii egipteni, membri ai Frăţiei Musulmane, care vor fi
implicaţi în confruntările din sudul Palestinei. Alături de
aceste entităţi principale, mai existau o serie de grupări
armate de mici dimensiuni. De cealaltă parte, tabăra
evreiască prezenta mult mai multă coeziune, structura de
apărare având ca element central organizaţia Haganah ale
cărei efective (40-45.000 de voluntari) căpătaseră de-a lungul
existenţei caracteristicile unei armate regulate. Suplimentar,
mai existau două organizaţii evreieşti de dimensiuni mai mici,
Irgun şi Grupul Stern. Efectivele acestora se ridicau la
aproximativ 3.000. Dispunerea geografică a forţelor evreieşti
viza, cu precădere, perimetrul învecinat oraşului Tel Aviv.
Obiectivele divergente ale taberelor aflate în conflict vizau
prevederile Rezoluţiei 181. Din această perspectivă, acţiunile
forţelor evreieşti erau orientate spre securizarea teritoriului
alocat viitorului stat evreu prin intermediul Rezoluţiei şi
ocuparea poziţiilor strategice din care să se poată respinge
iminentul atac al statelor arabe (Planul Dalet). De cealaltă
parte, obiectivul principal al acţiunii grupărilor arabe viza
împiedicarea unui astfel de deznodământ. Pe aceste
coordonate, centrul operaţiilor derulate de ambele tabere a
fost plasat asupra asigurării controlului rutelor de
comunicaţii. Pentru prima parte a conflictului (dec.1947 –
mart.1948) grupările arabe reuşesc să se impună în sudul
Palestinei (Negev) şi în perimetrul Ierusalimului, izolând,
practic, comunitatea evreiască de aici. La începutul lunii
aprilie 1948, forţele evreieşti lansează contraofensiva în urma
căreia reuşesc să spargă blocada arabă asupra Ierusalimului.
De asemenea, reuşesc să avanseze în nord şi est, preluând
controlul în perimetrul Haifa-Tiberias-Safed. Astfel, în
momentul finalizării procesului de retragere a prezenţei
britanice din Palestina, forţele evreieşti reuşiseră să
securizeze majoritatea teritoriului alocat prin intermediul
Rezoluţiei 181. Tabloul confruntărilor a inclus,din
păcate,numeroase incidente soldate cu victime în rândurile
populaţiei civile a celor două comunităţi după cum este cazul
evenimentelor derulate în Deir Yassin şi Ierusalim. De
asemenea, în contextul conflictului s-a declanşat problema
refugiaţilor arabi care se va accentua în perioada următoare
ca urmare a intervenţiei statelor arabe şi, subsecvent, a
generalizării conflictului. Principala consecinţă a succesului de
forţele evreieşti în cele 5 luni de confruntări a fost
reprezentată de proclamarea, la 14 mai 1948, a
independenţei statului Israel. Imediat, trupele statelor arabe
din vecinătate declanşau invazia, declanşându-se, astfel,
primul Război arabo-israelian.

1947-1948

Războiul arabo-israelian (1948-1949)

Conform Rezoluţiei 181, adoptată de Adunarea Generală a

Naţiunilor Unite la 29 noiembrie 1947, care prevedea
împărţirea Palestinei în două state-arab, respectiv, evreu la 14
mai 1948 se declara, la Tel Aviv, independenţa statului Israel.
Alan Cunningham (1887-1983), ultimul Înalt Comisar britanic
părăsea Palestina punându-se capăt, astfel, Mandatului
britanic (1920-1948). La scurt interval, Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Sovietică recunoşteau existenţa noului
stat proclamat. În ceea ce priveşte atitudinea statelor arabe
aceasta s-a plasat pe coordonate ostile faţă de perspectiva
creării unui stat evreu în zonă. Situaţia din Palestina reflecta
pe deplin această atitudine. Lungul şir de tensiuni şi violenţe
care au marcat existenţa Mandatului britanic au culminat
imediat după apariţia Rezoluţiei 181 într-un adevărat Război
civil antrenând cele două comunităţi, arabă, respectiv,
evreiască. Pe aceste coordonate, în proclamării statului Israel,
statele arabe lansează atacul împotriva noului stat. Acţiunea
acestora s-a derulat pe 3 direcţii: nord (Liban şi Siria), centru
(Iordania, prin intermediul Legiunii Arabe la care se adăugau
forţe irakiene), sud (Egipt). Forţele coaliţiei arabe se aflau sub
comanda regelui Abdullah I bin Hussein (1882-1951) al
Iordaniei. Acestora li se adăugau alte grupări arabe care
acţionau deja în Palestina, după era cazul „Armatei Arabe de
Eliberare”, susţinută de Liga Arabă. În plus, „Fraţii
Musulmani”, alcătuită din voluntari susţinuţi de Egipt,
acţionau în sud, în timp ce „Armata Sfântă de Eliberare”,
aflată sub influenţa muftiului Ierusalimului, Haj Amin al-
Husseini (1895-1974), opera autonom în perimetrul
Ierusalimului. De celaltă parte, forţele de apărare israeliene
proveneau în mare măsură din rândurile celor două
organizaţii de apărare, Haganah şi Irgun. Acestora li se
adăugau membrii organizaţiei Grupul Stern (LEHI). Acestora li
se adăugau contingente alcătuite în urma decretării
mobilizării generale. În scopul consolidării capacităţii de
apărare, la 31 mai 1948, primul ministru al Israelului,
DavidBen-Gurion (1886-1973), emite decretul de înfiinţare a
armatei israeliene care va îngloba membrii acestor organizaţii
numărând aprox. 40.000 de militari grupaţi în 9 brigăzi. În
ciuda relativei parităţi numerice a celor două tabere, existau
o serie de disparităţi. În primul rând este vorba despre
potenţialul de mobilizare, palier pe care statele arabe se aflau
într-un avantaj semnificativ. Înzestrarea forţelor combatante
reprezenta o altă zonă în care statele arabe excelau mai ales
în ceea ce priveşte puterea de foc, dublată de capacităţile
aeriene, acestea din urmă aproape inexistente în tabăra
israeliană. În aceste condiţii, principalul obiectiv al Israelului,
concretizat în aşa-numitul „Plan Dalet”, viza securizarea
statului în graniţele stabilite prin intermediul Rezoluţiei 181,
inclusiv comunitatea evreiască din partea vestică a
Ierusalimului supusă încă din perioada premergătoare
izbucnirii războiului asediului derulat de trupele Legiunii
Arabe. De cealaltă parte obiectivul afirmat al statelor arabe
viza distrugerea noului stat evreu. Planurile coaliţiei arabe
includeau lansarea dinspre Gaza, a unui atac puternic al
forţelor egiptene de-a lungul litoralului mediteranean având
ca obiectiv ocuparea oraşului Tel Aviv. În nord, ofensiva
siriano-libaneză avea ca punct terminus portul Haifa punct
strategic de aprovizionare al forţelor israeliene, în timp ce
forţele iordaniene urmau să ocupe partea centrală a
Palestinei, inclusiv Ierusalimul.

Prima etapă (15 mai – 11 iunie 1948) s-a caracterizat printr-o

amplă serie de lupte în cadrul cărora forţele israeliene au
rezistat cu succes presiunii arabe. Confruntări puternice s-au
derulat pe frontul Ierusalimului în încercarea disperată a
forţelor israeliene de a restabili conexiunea cu evreii din acest
perimetru. Confruntate cu trupele Legiunii Arabe (de departe
cea mai bine pregătită forţă din cadrul coaliţiei arabe) forţele
israeliene au încercat în repetate rânduri să străpungă asediul
arab. În acest context s-a distins contribuţia colonelului
Daniel DavidMarkus (1901-1948), fost ofiţer al armatei
americane, care a contribuit la reluarea legăturilor cu evreii
din Ierusalim prin intermediul unei soluţii ingenioase vizând
construcţia unei şosele rudimentare pe un teren extrem de
accidentat. În paralel cu desfăşurarea ostilităţilor, la nivel
internaţional s-a încercat medierea unui acord de încetare a
focului în scopul iniţierii procesului de pace. În acest sens, la
20 mai 1948, contele suedez FolkeBernadotte (1895-1948)
este numit mediator al Naţiunilor Unite. În urma
demersurilor sale, la 10 iunie 1948, intră în vigoare un acord
de încetare a focului valabil pentru 4 săptămâni. Perioada a
fost folosită de Israel cu maximă eficienţă pentru
consolidarea poziţiilor în interiorul şi consolidarea forţelor
proprii ale căror efective cresc la aprox.50.000 de militari. În
paralel se derulează o febrilă activitate de achizionare de
arme şi muniţie (în special din Cehoslovacia) reuşindu-se
întărirea semnificativă a capacităţii militare a Israelului
(inclusiv piese de artilerie şi aviaţie). În tabăra arabă acordul
de încetare a focului a marcat punctul de cotitură în
derularea războiului, reprezentând sfârşitul ofensivei arabe,
lipsa de coeziune a coaliţiei adâncindu-se pe fondul
dezamăgirii faţă de nereuşita militară dar şi ca urmare a
intereselor divergente ale statelor arabe.

Cea de-a doua etapă a luptelor (9-18 iulie 1948), reluate

imediat după expirarea acordului de încetare a focului, a
consemnat lansarea ofensivei israeliene pe toate fronturile.
În nord trupele israeliene înregistrează progrese
semnificative, reuşind să ocupe oraşul Nazareth. Pe frontul
Ierusalimului israelienii obţin o serie de câştiguri teritoriale
dar nu reuşesc să depăşească rezistenţa Legiunii Arabe,
neputând astfel să intre în partea estică a Ierusalimului. Nu
de acelaşi succes beneficiază acţiunea israeliană în sud
nereuşindu-se penetrarea linia de apărare a forţelor egiptene
din deşertul Negev. În acest moment presiunea internaţională
vizând stoparea luptelor se intensifică graţie eforturilor
personale ale contelui Bernadotte care reuşeşte să obţină un
nou acord de încetare a luptelor care intră în vigoare la 19
iulie 1948. Noul acord găsea Israelul pe poziţii net superioare
celor de la începutul războiului în timp ce la nivelul coaliţiei
arabe moralul trupelor era din ce în ce mai scăzut.

Ultima etapă a conflictului debutează în august 1948

consemnând superioritatea forţelor israeliene. Luptele se
concentrează cu precădere în sud, împotriva forţelor
egiptene, în timp ce pe celalte fronturi situaţia se menţine pe
traseul anterior. La 30 noiembrie 1948, Israelul şi Iordania
încheie un acord de suspendare a luptelor acceptându-se,
astfel, statu-quo-ul creat în urma confruntării. Eforturile
internaţionale de mediere a conflictului suferă un regres
puternic în urma asasinării la Ierusalim de către membrii
grupării evreieşti LEHI a contelui Folke Bernadotte (17
septembrie 1948). În locul acestuia este numit RalphBunche
(1903-1971). În ciuda încercărilor repetate, Israelul nu
reuşeşte să intre în partea estică a Ierusalimului care continuă
să fie apărat cu succes de Legiunea Arabă. Această situaţie se
permanentizează prin decizia regelui iordanian, Abdullah I,
care se proclamă rege al „Uniunii Iordaniei cu Palestina
Arabă” – West Bank şi estul Ierusalimului (1 decembrie 1948).
În nord, Israelul reuşeşte să respingă forţele siriano-libaneze
obţinând chiar câştiguri teritoriale în sudul Libanului.
Progresele înregistrate favorizează încheierea unui acord
similar (30 noiembrie 1948). Pe frontul egiptean, trupele
israeliene reuşesc să obţină controlul asupra deşertului
Negev restabilind, astfel, legătura cu aşezările evreieşti din
această zonă. Forţele egiptene sunt izolate prin lansarea unei
ofensive israeliene în Sinai ceea ce a condus la încheierea
unui acord israeliano-egiptean la 7 ianuarie 1949. Acesta din
urmă consemnează încheierea de facto a primului conflict
arabo-israelian. În perioada următoare, Bunche reuşeşte să
aducă ambele tabere la masa negocierilor şi, ulterior, să
obţină semnarea armistiţiilor între Israel şi statele arabe (24
februarie 1949 – Egipt, 23 martie 1949 – Liban, 3 aprilie 1949
– Iordania, 20 iulie - Siria). Prin aceste acorduri linia frontului
devine, practic, graniţa dintre Israel şi statele arabe. În
interiorul acestor frontiere, Israelul reuşise să-şi extindă
teritoriul cu aproximativ 50% din suprafaţa alocată prin
Rezoluţia 181. De asemenea, Israelul devenea unul dintre
principalii actori militari din zonă, situaţie demonstrată în
contextul următoarele conflicte arabo-israeliene ce vor marca
Orientului Mijlociu. Nu în ultimul rând, evenimentele din
1948-1949 au generat o altă problemă care grevează asupra
situaţiei de securitate din Orientul Mijlociu, anume aceea a
refugiaţilor palestinieni. Astfel, în condiţiile conflictului cât şi
în urma semnării acordurilor de armistiţiu, sute de mii de
arabi palestinieni se refugiază în statele vecine stabilindu-se
în aşa-numitele tabere de refugiaţi numărul acestora
ajungând, în prezent, potrivit datelor Agenţiei Naţiunilor
Unite pentru Asistenţa Refugiaţilor (UNRWA), la aprox. 5
milioane. Acest aspect va deveni unul dintre subiectele de
maximă preocupare pentru comunitatea internaţională fiind,
în egală măsură, unul dintre aspectele cele mai delicate ale
procesului de pace din Orientul Mijlociu.

1956

Derulată în contextul escaladării tensiunilor dintre Egipt şi

coaliţia alcătuită din Marea Britanie, Franţa şi Israel.
Elementul central al evenimentelor asociate crizei l-a
reprezentat controlul asupra Canalului de Suez, punctul
culminant fiind atins în momentul adoptării de către Egipt,
sub conducerea preşedintelui Gamal Abdel Nasser (1918-
1970), a deciziei de naţionalizare a Canalului de Suez (26 iulie
1956). Acţiunea liderului egiptean se înscria în contextul mai
larg al politicii sale vizând creşterea profilului Egiptului în plan
internaţional şi, în special, la nivelul Orientului Mijlociu. În
plan extern, opţiunea sa politică viza şi apropierea de
Uniunea Sovietică şi statele blocului comunist în scopul
contrabalansării influenţei vestice. În mod particular, Nasser
viza consolidarea capacităţii militare a Egiptului ceea ce va
reuşi prin semnarea, în septembrie 1955, a unui acord cu RS
Cehoslovacia privind livrarea de armament. În ceea ce
priveşte relaţiile cu statul Israel, Nasser făcea parte din
generaţia de ofiţeri egipteni care luptaseră în timpul
Războiului arabo-israelian (1948-1949) susţinând necesitatea
revanşei arabe faţă de înfrângerea suferită. Perioada
premergătoare deciziei de naţionalizare a Canalului de Suez
fusese marcată de numeroase incidente între trupele
egiptene şi cele israeliene în perimetrul Sinai-Gaza. În paralel
cu discuţiile privind livrarea de armament, Nasser se afla în
negocieri avansate cu Marea Britanie, SUA şi Banca Mondială
privind obţinerea unei finanţări pentru construcţia unui baraj
pe Nil, la Aswan. Oscilaţiile politice ale lui Nasser au
contribuit la respingerea de către comunitatea vestică a
sprijinului faţă de acest proiect, Banca Mondială retragându-
şi oferta. În replică, Nasser decide naţionalizarea Canalului de
Suez, în care o serie de state vest-europene deţineau un
pachet semnificativ de acţiuni. Acestea ar fi urmat să fie
despăgubite în timp ce administrarea Canalului ar fi trecut în
subordinea directă a guvernului egiptean personalul străin
urmând să fie înlocuit de cel egiptean. În paralel, preşedintele
egiptean adoptase o serie de măsuri restrictive pentru vasele
israeliene acestora fiindu-le interzis accesul în Canal,
strâmtoarea Tiran şi a Golfului Aqaba violându-se, astfel,
legislaţia internaţională şi chiar prevederile armistiţiului
egipteano-israelian din 1949. În faţa acţiunii unilaterale a
conducerii egiptene, Marea Britanie şi Statele Unite ale
Americii decid convocarea unei conferinţe internaţionale care
se va desfăşura la Londra (16-23 august 1956). Încercarea de
mediere eşuează, însă, în condiţiile opoziţiei preşedintelui
egiptean. Reluarea discuţiilor în cadrul unei noi Conferinţe
desfăşurată la Londra (19-21 septembrie 1956) în cadrul
căreia SUA lansează o nouă propunere vizând constituirea
unui organism internaţional care să asigure managementul
Canalului de Suez şi, implicit, să poată garanta libertatea de
circulaţie a navelor precum şi transportul petrolului. Şi în
cazul acestei propuneri preşedintele Egiptului refuză să
accepte ideea unei administrări internaţionale a Canalului.
Opoziţia Uniunii Sovietice în cadrul Consiliului de Securitate
ONU face ca propunerea să nu poată fi adoptată. În aceste
condiţii, opţiunea intervenţiei militare este asumată de
Marea Britanie care iniţiază negocieri cu Franţa şi Israel în
urma cărora este încheiat un acord între cele trei state pentru
organizarea unei acţiuni militare împotriva Egiptului. Sub
aceste auspicii, în după amiaza zilei de 29 octombrie 1956,
Israelul atacă poziţiile egiptene din Sinai obţinând progrese
semnificative (Operaţia „Kadesh”). A doua zi, Marea Britanie
şi Franţa ordonă mobilizarea generală şi lansează un
ultimatum celor două părţi solicitând încetarea focului şi
retragerea forţelor la o distanţă de aproximativ 10 km de
malurile Canalului de Suez. De asemenea, autorităţile
egiptene sunt solicitate să accepte prezenţa trupelor franco-
britanice în aceste zone în scopul asigurării securităţii
traficului. Refuzul predictibil al Egiptului determină lansarea,
în 31 octombrie 1956, a ofensivei franco-britanice, cunoscută
sub numele de Operaţia „Muşchetarul”. În cursul nopţii sunt
lansate puternice bombardamente aeriene urmate de
paraşutări ale trupelor franceze (zona Port Fuad) şi britanice
(Port Said) care reuşesc extrem de rapid să preia controlul
asupra Canalului de Suez. În paralel, navele aparţinând celor
două state părăsesc bazele din Malta şi Algeria cu destinaţia
Egipt. În Sinai luptele se reiau cu intensitate, trupele
israeliene reuşind să preia controlul total al Peninsulei Sinai.
Simultan cu operaţiile terestre, se derulează în apropierea
litoralului israelian o serie de confruntări navale soldate în
urma cărora forţele egiptene suferă pierderi. Cu toate
acestea, în mijlocul confruntărilor egiptenii reuşesc să
scufunde opt nave în şenalul navigabil al Canalui de Suez ceea
ce blochează navigaţia pe ambele sensuri. Impactul
evoluţiilor conflictului încep să fie resimţite din plin în Vestul
Europei unde rezervele de petrol încep să scadă dramatic. La
2 noiembrie 1956, Adunarea Generală ONU adoptă Rezoluţia
nr.997 prin care se lansa un apel la încetarea luptelor şi
încheierea unui armistiţiu. Prevederile acesteia nu vor fi
respectate, în intervalul 5-6 noiembrie trupele franco-
britanice debarcând în Egipt. În acest moment, Uniunea
Sovietică lansează un ultimatum ameninţând cu represalii
împotriva celor trei state. De menţionat faptul că simultan cu
evenimentele din Egipt, trupele sovietice invadau Ungaria
pentru înlăturarea conducerii politice instalate în urma
mişcărilor de protest faţă de regimul comunist. Din această
perspectivă, Uniunea Sovietică lansa SUA o propunere de
intervenţie comună împotriva forţelor care atacaseră Egiptul.
Într-o manieră echilibrată, Preşedintele american Dwight
D.Eisenhower (1890-1969) lansează un avertisment faţă de
ameninţările sovietice dezavuând, totodată, acţiunea franco-
britanico-israeliană. Profund nemulţumite de acţiunile
aliaţilor săi europeni, SUA încep o amplă campanie de
presiuni diplomatice pentru încetarea luptelor şi retragerea
trupelor celor trei state. La 7 noiembrie se anunţă încheierea
unui armistiţiu mediat de ONU urmat de iniţierea procesului
de retragere a trupelor franco-britanice. Locul acestora va fi
luat de o misiune de ONU care se În Sinai retragerea forţelor
israeliene se finalizează în cursul lunii martie 1957 o lună mai
târziu Canalul de Suez fiind redeschis traficului internaţional.
Din perspectiva implicaţiilor pentru evoluţia Orientului
Mijlociu, Criza din Suez reprezintă unul dintre momentele de
cotitură. Eşecul înregistrat de Marea Britanie şi Franţa în
anularea deciziei egiptene a consemnat, practic, diminuarea
radicală a rolului şi influenţei celor două state în Orientul
Mijlociu. De asemenea, intervenţia franco-britanico-israeliană
a generat ample reacţii negative la nivelul SUA, relaţiile
acestora cu statele implicate în atacul asupra Egiptului fiind
sensibil afectate. Din această perspectivă, Criza din octombrie
1956 a generat o schimbare radicală a atitudinii SUA faţă de
evoluţiile din perimetrul Orientului Mijlociu. Astfel, la
începutul anului 1957, preşedintele Eisenhower anunţa noile
coordonate ale politicii americane faţă de această zonă care
va fi cunoscută sub numele de „DoctrinaEisenhower”. În plan
regional, deznodământul Crizei a contribuit la consolidarea
poziţiilor preşedintelui Nasser a cărui politică de extindere a
influenţei Egiptului se va dezvolta în perioada următoare
contribuind la izbucnirea a numeroase tensiuni şi conflicte în
perioada imediat următoare. Acţiunile şi proiectele politice
promovate de Nasser au continuat să beneficieze de sprijinul
consistent al Uniunii Sovietice care devine din acest moment
o prezenţă constantă în ecuaţia de securitate a Orientului
Mijlociu. În ceea ce priveşte Canalul de Suez, Egiptul a plătit
în perioada 1957-1953 aproximativ despăgubiri acţionarilor
în valoare de 81 milioane USD ca urmare a deciziei de
naţionalizare. În ciuda garanţiilor privind accesul navelor
israeliene, în perioada următoare Nasser a continuat să
utilizeze Canalul de Suez ca pe o armă, culminând cu
închiderea acestuia după Războiul arabo-israelian din iunie
1967.

1967

Cunoscut şi sub numele de „Războiul de 6 zile”, conflictul s-a

derulat între 5-10 iunie 1967. Principala cauză care a stat la
originea acestuia l-a reprezentat dorinţa de revanşă a statelor
arabe faţă de deznodământul Războiului arabo-israelian din
1948-1949. În intervalul de timp dintre cele două conflicte,
starea de tensiune dintre cele două tabere s-a accentuat în
timpul Crizei din Suez (octombrie 1956) în cadrul căreia Israel
participă, alături de Franţa şi Marea Britanie, împotriva
Egiptului. De asemenea, perioada anilor premergători
izbucnirii conflictului a cunoscut schimbări majore la nivelul
Orientului Mijlociu care aveau să influenţeze evoluţia
conflictuală. În prim-plan se plasează manifestările Războiului
Rece care au antrenat şi statele arabe din zona imediat
învecinată Israelului, acestea căutând să speculeze
oportunităţile generate de rivalitatea dintre cele două blocuri
politico-militare. În majoritatea cazurilor, apropierea unor
state arabe de Uniunea Sovietică a fost de natură să includă şi
o componentă consistentă privind conflictul cu Israelul, mai
precis obţinerea sprijinului politic şi militar sovietic în
contrapondere la susţinerea acordată de Statele Unite ale
Americii statului evreu. Cazul Egiptului este de departe cel
mai relevant, regimul lui Gamal AbdelNasser (1918-1970)
promovând relaţii apropiate cu URSS în contextul cărora a
reuşit obţinerea susţinerea propriului program de înarmare.
La rândul său, Uniunea Sovietică a căutat să speculeze
ostilitatea dintre Israel şi statele arabe pentru a crea tensiuni
suplimentare SUA, la acea vreme puternic angajate în
Războiul din Vietnam (1955-1975). Din această perspectivă,
rolul URSS în izbucnirea acestui război este încă supus
dezbaterilor istorice dar există elemente istoriografice
concrete care atestă faptul că diplomaţia sovietică a fost
implicată în influenţarea atitudinii egiptene prin furnizarea de
informaţii false potrivit cărora Israelul ar fi masat trupe
împotriva Siriei şi Egiptului. Asupra gradului în care aceste
demersuri s-au reflectat în deciziile adoptate de statele arabe
este dificil de estimat. Ele s-au suprapus peste ostilitatea
arabă la adresa Israelului ca revanşă pentru înfrângerea din
1948-1949. În cazul Egiptului, regimul de la Cairo condus de
preşedintele Nasser se afla într-un proces de redefinire a
propriei politici şi de refacere a bazei de susţinere în condiţiile
eşecurilor înregistrate cu proiectul pan-arab vizând crearea,
alături de Siria, a Republicii Arabe Unite (1958-1961), urmată
de implicarea Egiptului în Războiul civil din Yemen (1962-
1970), o experienţă extrem de costisitoare. În aceste condiţii,
exploatarea cărţii conflictului cu Israelul prezenta oportunităţi
semnificative pentru refacerea capitalului politic în condiţiile
sensibilităţii majore a opiniei publice arabe faţă de acest
aspect. Evidenţa acţiunilor întreprinse de Nasser în perioada
premergătoare războiului atestă din plin aceste evaluări.
Astfel, la 15 mai 1967, Nasser solicită ONU retragerea
contingentului dislocat în Peninsula Sinai după Criza Suezului
masând în locul acestora efective importante. De asemenea,
la 22 mai 1967, liderul egiptean adoptă o decizie care va
afecta ireversibil evoluţia situaţiei din zonă. Conştient de
implicaţiile acestui gest decide închiderea Strâmtorii Tiran
pentru navele comerciale israeliene, act care contravenea
profund legislaţiei internaţionale reprezentând un casus belli
în condiţiile în care Israelul avertizase încă din 1957 asupra
faptului că blocarea accesului navelor sub pavilion propriu va
fi considerat un act de război. Toate aceste acţiuni au fost
însoţite de o retorică fervent belicoasă a liderului egiptean,
discursurile anti-israeliene ale acestuia fiind de natură să
întărească opinia potrivit căreia Egiptul se pregătea de război.
Propaganda egipteană a fost însoţită de măsuri concrete în
ceea ce priveşte coordonarea acţiunilor militare egiptene cu
cele ale Siriei şi Iordaniei (20 mai 1967, Iordania şi Egipt
semnează un pact de apărare urmat de un demers similar
între Egipt şi Siria). În acelaşi timp, o serie de state arabe
încep să funizeze asistenţă cu trupe (Irak trimite 1 divizie
infanterie şi 1 escadron de aviaţie în Iordania; în mod similar,
Arabia Saudită trimite contingente în Egipt în timp ce Liban şi
Kuweit masează forţe la graniţe. Similar cu situaţia din Egipt,
relaţiile dintre Israel şi Siria se menţineau la parametrii
conflictuali ridicaţi, în special în perimetrul Înălţimilor Golan
unde trupele siriene atacau în permanenţă aşezările evreieşti,
împiedicând lucrările agricole şi proiectul israelian de
construcţie a unui baraj în această regiune. În ceea ce
priveşte Iordania, situaţia era la fel de tensionată, ca urmare a
acţiunilor anti-israeliene lansate de grupările teroriste
palestiniene care-şi aveau bazele pe teritoriul statului arab.
Confruntat cu acţiunile ostile, Israelul trece la măsuri de
pregătire a propriilor forţe ordonând, la 19 mai 1967
mobilizarea totală a rezervelor. Era evident faptul că o acţiune
rapidă ar fi înclinat decisiv balanţa victoriei în conflictul ce
ameninţa să izbucnească. Totalul forţelor israeliene se putea
ridica la aprox. 75.000 de militari, peste 1.000 de tancuri şi
aproximativ 250 de avioane. De cealaltă parte, statele arabe
din vecinătatea Israelului deţineau peste 2.500 de tancuri şi
550 de avioane. În ceea ce priveşte nivelul efectivelor
avantajul era zdrobitor în favoarea statelor arabe a căror
capacitate de mobilizare depăşea cu mult statul Israel. În plan
internaţional, Preşedintele SUA, Lyndon Johnson (1908-
1973), a încercat în mod repetat să obţină din partea
Egiptului abandonarea politicii agresive, demersuri rămase
fără nici un rezultat. În acelaşi timp, Uniunea Sovietică a optat
pentru acordarea de garanţii Egiptului în cazul unei intervenţii
străine ceea ce anula, practic, toat încercările de mediere
internaţională. Inevitabilul se produce în dimineaţa zilei de 5
iunie 1967 când Israelul lansează atacul aerian împotriva
Egiptului. „Operaţia Focus”, după cum avea să fie denumită
acţiunea trupelor israeliene, era coordonată de MosheDayan
(1915-1981), ministrul apărării din acea vreme şi Yitzhak
Rabin (1922-1995), şeful de stat major al armatei israeliene.
Extrem de bine organizată, inclusiv din perspectiva
valorificării factorului surpriză, acţiunea israeliană a
înregistrat un succes maxim, aproape întreaga flotă aeriană
egipteană fiind distrusă. Simultan, Israelul avertizează
Iordania de a se abţine de la orice formă de intervenţie. În
ciuda anunţului israelian, trupele iordaniene bombardează
partea vestică a Ierusalimului ceea ce atrage replica
israeliană. Practic, în aceeaşi zi avioanele forţelor aeriene
israeliene care operau pe frontul egiptean distrug întreaga
flotă aeriană a Iordaniei şi Siriei. Lovitura fulgerătoare
executată de Israel împotriva celor 3 state arabe a asigurat
supremaţia aeriană deplină pentru statul evreu ceea ce a
permis lansarea acţiunilor terestre desfăşurată simultan pe
cele 3 fronturi. În toate cazurile acţiunile armatei israeliene
au fost încununate de succes, între 5-8 iunie 1967 acestea
ocupând Peninsula Sinai şi Fâşia Gaza (în sud), în centru West
Bank, inclusiv Oraşul Vechi cu o semnificaţie aparte pentru
religia şi istoria poporului evreu. De asemenea, armata
statului evreu reuşeşte să respingă forţele siriene ocupând, în
nord, Înălţimile Golan. Toate acestea în ciuda sprijinului masiv
din partea URSS constând în transporturi de echipamente
militare trimise încă din a doua zi de conflict (potrivit
estimărilor aprox. 50.000 de tone de echipamente militare).
Victoria Israelului după câteva zile de lupte era totală. Statele
arabe pierd în luptă aproximativ 400 de avioane, 500 de
tancuri la care se adaugă distrugeri masive de echipamente
militare. De cealaltă parte, pierderile suferite de Israel erau la
un nivel mult mai redus (20 avioane, 60 tancuri). Acelaşi
raport se menţine şi în ceea ce priveşte numărul pierderilor
umane. Potrivit estimărilor, statele arabe au pierdut
aproximativ 20.000 de militari în timp ce Israelul doar 700. În
urma războiului, Israelul extinde propriul control asupra unui
teritoriu de trei ori mai mare decât suprafaţa sa, ajungând la
aproximativ 50 km de Amman, 60 km de Damasc şi 110 km
de Cairo. Pentru statele arabe impactul înfrângerii a fost
devastator, preşedintele Nasser prezentându-şi demisia la 9
iunie 1967. Va reveni asupra deciziei în zilele următoare
datorită marilor manifestaţii de sprijin derulate în marile
oraşe din Egipt. La 8 iunie 1967 ONU solicită, alături de SUA şi
URSS, încetarea focului. Luptele se opresc abia pe 10 iunie
desăvârşind victoria deplină a Israelului. La 22 noiembrie
1967 Consiliul de Securitate ONU adoptă Rezoluţia 242 prin
care se introducea principiul „teritoriu contra pace” ca reper
pentru normalizarea situaţiei de securitate din Orientul
Mijlociu. Dincolo de supremaţia evidentă demonstrată de
forţele armate ale Israelului consecinţele războiului aveau să
depăşească cu mult dimensiunea clasică a unui simplu
conflict militar afectând pentru câteva decenii evoluţiile din
Orientului Mijlociu. În prim-plan se plasează problema
refugiaţilor care cunoaşte noi evoluţii prin cucerirea de către
Israel a perimetrului West Bank, înregistrându-se noi exoduri
ale populaţiei arabe în statele din imediata vecinătate.
Amplitudinea fenomenului refugiaţilor palestinieni, accentuat
în urma Războiului din iunie 1967 a făcut ca problema
palestiniană să devină parte integrantă a procesului de pace
din Orientul Mijlociu. În strânsă legătură cu problema
refugiaţilor palestinieni, în perioada imediat următoare
războiului se constată o amplificare a activităţii organizaţiilor
radicale palestiniene, acestea asumându-şi deschis ca
platformă de acţiune lupta împotriva Israelului (ex.
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei adopta în iulie 1968
Charta Naţională ale cărei elemente principale vizau lupta
împotriva statului Israel). La nivelul statelor arabe impactul
înfrângerii dezastruoase a condus la radicalizarea atitudinii
acestora, dorinţa de revanşă crescând exponenţial, ceea ce va
conduce la reluarea, aproape imediat, la un nivel mai redus, a
ostilităţilor între Egipt şi Israel în cadrul aşa-numitului „Război
de uzură” (1967-1970). În acelaşi tendinţă, trei ani mai târziu
izbucneşte un nou conflict de amploare între Israel şi statele
arabe. Expresie a acestei opţiuni asumate de statele arabe o
constituie Rezoluţia Summit-ului Ligii Arabe de la Khartoum (1
septembrie 1967) prin care se adoptă ca linie de conduită
pentru atitudinea statelor arabe în relaţia cu Israelul celebra
formulă a celor „3 NU” (NU păcii cu Israelul, NU recunoaşterii
Israelului, NU negocierii cu Israelul).

1967-1970

Conflict derulat, în principal, între Israel şi Egipt. Declanşarea

acestuia se înscrie în cadrul politicii anti-israeliene promovată
de preşedintele egiptean, Gamal AbdelNasser (1918-1970)
după înfrângerea severă a statelor arabe de către Israel în
Războiul din iunie 1967. Scopul acţiunii egiptene a vizat, în
primul rând, slăbirea poziţiilor israeliene din Peninsula Sinai
în perspectiva reluării ostilităţilor. În acelaşi timp, acţiunea lui
Nasser venea ca un răspuns la aşteptările opiniei publice
interne vizând o ripostă la zdrobitoarea înfrângere
administrată de Israel coaliţiei arabe din 1967. Obligaţia lui
Nasser era cu atât mai mare în condiţiile în care decizia sa de
a demisiona după dezastrul din iunie 1967 fusese respinsă de
opinia publică internă. Principala problemă era aceea a
refacerii capacităţii militare egiptene puternic afectată de
înfrângerea din iunie 1967. Acest lucru nu ar fi fost posibil în
absenţa sprijinului extern care s-a concretizat într-un amplu
program de asistenţă din partea Uniunii Sovietice vizând
livrări masive de armament şi echipamente militare, dublate
de prezenţa instructorilor sovietici. Graţie acestui sprijin,
Nasser a reuşit ca în mai puţin de 1 an să refacă potenţialul
armatei egiptene la peste 70% din cel existent înainte de
Războiul din iunie 1967. Primul incident ce a condus la
reluarea ostilităţilor s-a derulat în octombrie 1967 când un
distrugător israelian este atacat şi scufundat de forţele navale
egiptene. Epicentrul confruntărilor s-a localizat, însă, în
perimetrul Canalului de Suez. Pe malul drept al acestuia
Egiptul instalează baterii de rachete care atacă în permanenţă
poziţiile israeliene amplasate pe celălalt mal. În acelaşi timp,
forţele egiptene lansează tiruri de artilerie cea mai intensă
perioadă înregistrându-se între septembrie - octombrie 1968.
Toate aceste acţiuni sunt urmate de incursiuni ale forţelor
israeliene în teritoriul egiptean vizând distrugerea instalaţiilor
de apărare antiaeriană. Între octombrie 1968 - martie 1969
se înregistrează o perioadă de acalmie în care Israelul
construieşte pe malul stâng al Canalului de Suez un sistem de
fortificaţii cunoscut sub numele de „Linia Bar-Lev”. Din 8
martie 1969 egiptenii reiau atacurile orientate de data
aceasta împotriva fortificaţiilor israeliene urmate de
incursiuni puternice ale forţelor terestre şi aeriene ale
Israelului care distrug, practic, apărarea antiaeriană egipteană
ceea ce permite lansarea unor raiduri aeriene împotriva unor
obiective din apropiere de Cairo. În acest moment se
consemnează intervenţia Preşedintelui SUA, Richard Nixon
(1913-1994), care propune încheierea unui acord care să
stipuleze explicit limitele de amplasare a instalaţiilor
antiaeriene egiptene, dublate de iniţierea negocierilor de
pace dintre Egipt şi Israel. Iniţiativa americană venea pe
fondul creşterii riscului escaladării conflictului prin implicarea
directă a instructorilor sovietici din Egipt în luptele aeriene cu
piloţii israelieni. Riscul unui conflict între Israel şi URSS
devenea extrem de ameninţător ceea ce a condus la iniţierea
unei ample campanii diplomatice din partea SUA pentru
susţinerea acestei iniţiative care va fi agreată, în cele din
urmă, de către ambele părţi. Cu toate acestea, prevederile
acordului nu vor fi respectate de Egipt ceea ce a condus la
menţinerea ostilităţilor. Moartea neaşteptată a liderului
egiptean la 28 septembrie 1970 pune capăt războiului,
succesorul său, Anwar Sadat (1918-1981) nefiind un
simpatizant al acestui curs de acţiune. Fără a fi un conflict de
amploarea celor precedente, „Războiul de uzură” a
reprezentat un moment important pentru întârirea capacităţii
militare a Egiptului ceea ce îi va permite lansarea unui nou
război anti-israelian trei ani mai târziu (octombrie 1973).
Pentru Israel a reprezentat o perioadă cu un impact negativ
semnificativ atât din perspectiva pierderilor suferite, cât şi din
punct de vedere economic. În mai puţin de trei ani, Israelul a
fost silit să efectueze nu mai puţin de 5.000 de operaţii de
diferite anverguri ceea ce a contribuit, în primul rând, la uzura
morală a armatei israeliene. În acelaşi timp, deşi centrul
luptelor s-a găsit pe frontul egiptean, în această perioadă
conflictul a inclus şi sectoarele sirian şi iordanian. Astfel, în
nord forţele israeliene s-au confruntat cu acţiuni ostile
lansate atât de trupele siriene, cât şi de organizaţiile
extremiste palestiniene, inclusiv Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei, prezente în pe teritoriul Libanului. De
asemenea, în perimetrul West Bank s-au derulat acţiuni
similare lansate de organizaţiile palestiniene Fatah şi Frontul
Popular pentru Eliberarea Palestinei. Din perspectiva acestor
acţiuni, armata israeliană a fost la fel de solicitată. O
consecinţă directă a luptelor de pe frontul iordanian şi,
implicit, a acţiunilor israeliene de ripostă a reprezentat-o
decizia suveranului hashemit, Hussein I (1935-1999), de a
pune capăt activităţii grupărilor palestiniene pe teritoriul
Iordaniei (septembrie 1970 – Septembrie Negru).

1973

Cel de-al IV-lea război dintre Israel şi statele arabe învecinate

acestuia (după războaiele din 1948-1949, 1967, 1967-1970)
fiind, totodată, şi ultima confruntare de amploare. Izbucnit în
mare măsură ca urmare a dorinţei de revanşă a statelor arabe
în urma înfrângerii înregistrată în urma Războiului arabo-
israelian din iunie 1967. Ca şi în cazul celorlalte conflicte,
Egiptul a reprezentat elementul de coeziune al noii coaliţii
arabe care va lansa ostilităţile. Noul preşedinte egiptean,
Anwar al-Sadat (1970-1981) a optat pentru reluarea
ostilităţilor cu Israelul în scopul revizuirii configuraţiei
teritoriale generată în urma conflictului din 1967 prin care
Egiptul suferise pierderi teritoriale importante (Peninsula
Sinai şi Fâşia Gaza). În egală măsură, raţiunile de ordin politic
intern îl determinau pe Sadat să opteze pentru o astfel de
soluţie sprijinită de majoritatea cercurilor politice din Egipt.
După tipologia utilizată în războaielor precedente, regimul lui
Sadat s-a orientat către întărirea coordonării cu Siria, aflată la
acea vreme sub autoritatea regimului condus de Preşedintele
Hafezal-Assad (1970-2000). În acelaşi timp, se bucura de
sprijinul a numeroase state arabe precum: Algeria, Libia,
Iordania, Arabia Saudită precum şi al emiratelor din Golful
Persic. Acestora li se adăugau grupările palestiniene, în frunte
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, condusă din 1969 de
YasserArafat (1929-2004). În contextul perioadei marcată de
Războiul Rece, regimul lui Sadat continua să beneficieze de
sprijinul Uniunii Sovietice al cărei rol în susţinerea capacităţii
militare egiptene era determinant. Practic, Moscova
devenise, încă din 1956, o prezenţă constantă în cadrul
conflictului arabo-israelian prin asistenţa acordată statelor
arabe, mai ales Egipt, atât în ceea ce priveşte furnizarea de
echipamente militare, cât şi în plan diplomatic, URSS fiind
unul dintre susţinătorii constanţi ai poziţiilor anti-israeliene
susţinute de statele arabe. Toate aceste aspecte erau de
natură să favorizeze demersurile preşedintelui egiptean de a
recrea un front arab comun capabil să genereze o reacţie
militară adecvată împotriva Israelului. Astfel, în ianuarie 1973
forţele siriene şi egiptene sunt plasate sub o comandă unică
ceea ce a permis planificarea eficientă a acţiunilor ofensive.
De celaltă parte, Israelul se găsea într-o postură de relativă
„relaxare” faţă de pericolul lansării unui nou atac din partea
statelor arabe. Mult prea încrezător în sistemul de fortificaţii
construit în perimetrul Canalului de Suez (Linia Bar-Lev),
Israelul a neglijat, inclusiv din perspectiva serviciilor de
informaţii proprii posibilitatea unui atac semnificativ al
statelor arabe. Practic, întreaga campanie de pregătire a
ofensivei arabe a fost neglijată de statul evreu momentul
atacului luând prin surprindere forţele israeliene. În aceste
condiţii, în dimineaţa zilei de 6 octombrie 1973, Siria şi
Egiptul atacau simultan în Sinai, respectiv, Înălţimile Golan.
Momentul atacului a fost extrem de bine ales, în acea zi în
Israel celebrându-se cea mai importantă sărbătoare a
iudaismului, Yom Kippur (Ziua Ispăşirii) prilej cu care un
număr important de cadre ale forţelor israeliene se aflau în
permisie. Întregul sistem defensiv israelian de pe cele două
fronturi este depăşit de forţele arabe. În două zile Egiptul
reuşeşte să penetreze Linia Bar-Lev avansând 30 km în
interiorul Peninsulei Sinai. În mod similar, trupele siriene
reuşesc să avanseze semnificativ în nordul Israelului,
ameninţând oraşele Haifa şi Tel Aviv şi chiar existenţa statului
per se. Surpriza totală a generat întârzieri majore în
mobilizarea forţelor israeliene care abia la 8 octombrie
reuşesc să-şi facă simţită prezenţa în mod efectiv. Între 8-12
octombrie forţele terestre israeliene reuşesc să oprească
înaintarea siriană trecând la o contraofensivă puternică care
avansează adânc în teritoriul sirian, până în apropiere de
Damasc. Înaintarea israeliană este oprită ca urmare a
necesităţii masării de efective suplimentare pe frontul
egiptean. În acest perimetru luptele luaseră o turnură
dramatică, trupele egiptene consolidând capul de pod realizat
pe malul Canalului de Suez ceea ce a permis lansarea unei noi
ofensive (11 octombrie 1973). Încercările aviaţiei israeliene
de a prelua controlul spaţiului aerian au eşuat capacităţile
antiaeriene de producţie sovietică de care Egiptul dispunea
dovedindu-se a fi extrem de greu de depăşit. Pierderile
înregistrate în două zile de luptă (30 de avioane) determină
reducerea drastică a acţiunilor aeriene israeliene.
Disponibilizarea trupelor israeliene de pe frontul sirian va
face diferenţa permiţând stoparea celei de-a doua ofensive
egiptene din Sinai. În acest context, este de menţionat
asistenţa acordată Israelului în regim de urgenţă de către
Statele Unite ale Americii. Din 13 octombrie preşedintele
Richard Nixon (1913-1994) lansează „Operaţia Nickle Glass”,
un adevărat covor zburător de aprovizionare a Israelului cu
tehnică şi armament. Ziua de 14 octombrie va fi decisivă
pentru frontul din Sinai confruntarea dintre cele două părţi
fiind câştigată decisiv de Israel care reuşeşte să producă
pierderi însemnate forţelor egiptene, în special în tehnică
blindată. În zilele următoare, forţele israeliene conduse de
generalii Ariel Sharon (1928-2014) şi Avraham Adan (1926-
2012) lansează o amplă ofensivă prin care străpung frontul
egiptean căutând să izoleze cele două grupări de forţe
egiptene – Armata a II-a şi a-III-a. Pentru a susţine
angajamentul militar al statelor arabe, Organizaţia Statelor
Exportatoare de Petrol (OPEC) a instituit, la 17 octombrie,
embargoul asupra livrărilor de petrol pentru statele care
susţineau Israelul, producând prima criză energetică majoră
din perioada de după cel de-al doilea Război Mondial (1939-
1945). Simultan, diplomaţia americană trece la negocieri
directe cu Uniunea Sovietică în scopul încetării focului. Textul
acordului va fi negociat la Moscova de secretarul de stat SUA,
Henry Kissinger (1973-1974) şi preşedintele URSS, Leonid
Brejnev (1964-1982). Acordul prevedea iniţierea negocierilor
egipteano-israeliene în baza Rezoluţiei 242/1967 fiind
acceptat de ambele părţi ceea ce permite intrarea acestuia în
vigoare la 22 octombrie 1973. Cu toate acestea, luptele
continuă datorită încercării Israelului de a prelua controlul
malului estic al Canalului de Suez. Riscul escaladării
conflictului prin implicarea Uniunii Sovietice care ridică
nivelul de alertă gest însoţit de un demers similar din partea
SUA, a generat cel de-al doilea Acord de încetare a focului
care intră în vigoare la 24 octombrie 1973. Pe frontul sirian
luptele continuă la o intensitate redusă până în 1974 când
este negociat un acord prin care Israelul se retrage din
teritoriile ocupate în Siria, păstrând controlul Înălţimilor
Golan. Din punct de vedere militar, Războiul din octombrie
1973 a subliniat, încă o dată, superioritatea Israelului dar a şi
grave erori înregistrate atât la nivelul serviciilor de informaţii,
cât şi în ceea ce priveşte filosofia acţiunilor de luptă. Reuşita
iniţială a atacului arab a reliefat ineficienţa tacticii războiului
de poziţii, adoptată de Israel după Războiul din iunie 1967,
total neadecvată poziţiei acestui stat în Orientul Mijlociu care
impunea o abordare ofensivă menită să menţină conflictele în
afara propriului teritoriu. Toate aceste aspecte au făcut
obiectul unei anchete (ComisiaAgranat) lansată imediat după
terminarea războiului, în urma căreia s-au înregistrat o serie
de demisii în rândurile conducerii armatei israeliene. De
celaltă parte, victoria, deşi dificilă, a Israelului a pus capăt
tendinţelor statelor arabe de a mai lansa conflicte de
anvergură împotriva statului evreu, capacitatea militară a
statelor arabe fiind ireversibil afectată de această nouă
înfrângere. Paradoxal, Războiul din octombrie 1973 a
reprezentat un moment de cotitură în procesul de pace din
Orientul Milociu. Conflictul a creat o fereastră de
oportunitate aşteptată de ambele părţi. Astfel, Sadat devine
unul dintre liderii importanţi ai vremii, puternic angajat în
negocierea păcii cu Israelul, realizată prin vizita sa istorică la
Ierusalim (1977) şi, ulterior, semnarea Acordurilor de la Camp
David (1978).

1982

Cunoscut şi sub numele de „Războiul din Liban”, sau Operaţia

„Pace pentru Galileea” a antrenat trupele israeliene
împotriva grupărilor extremiste palestiniene staţionate în
Liban, precum Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Abu
Nidal, Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei etc.
Beneficiind de condiţiile particulare ale situaţiei din Liban,
măcinat de Războiul civil (1975-1990), acestea reuşesc să-şi
creeze un adevărat fief în regiunea sudică de unde lansează
atacuri împotriva Israelului. Este cazul raidului din 11 martie
1978 în urma căruia sunt ucişi 35 de cetăţeni israelieni ceea
ce determină cabinetul condus de Menahem Begin (1977-
1983) să lanseze „Operaţia Litani” (14 martie 1978), ofensivă
majoră prin care 25.000 de soldaţi israelieni intră în sudul
Libanului angajând lupte intense cu forţele palestiniene (300
de activişti palestinieni sunt ucişi). Acţiunea israeliană este
puternic condamnată internaţional în perioada imediat
următoare fiind adoptate Rezoluţiile 425 şi 426 prin care
Israelul era somat să se retragă ceea ce se va întâmpla la 22
martie 1978. Poziţiile ocupate de trupele israeliene sunt
preluate de forţele libaneze creştine care aveau să devină
Armata Libanului de Sud. Acestea controlau o fâşie de
aproximativ 30 km lăţime, la graniţa de nord a Israelului,
dublată de prezenţa unei misiuni ONU (UNIFIL) care-şi începe
activitatea simultan cu retragerea israeliană. Cu toate
acestea, atacurile palestiniene au continuat ceea ce a generat
cea de-a doua fază a conflictului iniţiată prin decizia Israelului
de a reintra în Liban (6 iunie 1982) cu scopul de a elimina
prezenţa grupărilor teroriste palestiniene. Ofensiva israeliană
atinge Beirutul, zonele aflate sub controlul palestinian fiind
supuse unor puternice bombardamente (iulie-august 1982).
În urma intervenţiei internaţionale, Israelul acceptă încetarea
focului (12 august 1982), în condiţiile obţinerii garanţiilor
privind retragerea OEP din Beirut (se refugiază în Yemen şi
Tunisia). Aceasta se derulează sub protecţia internaţională. În
paralel, trupele israeliene încep retragerea dar procesul este
oprit după asasinarea preşedintelui libanez, Bashir Jumayyil
(14 septembrie 1982). În aceste circumstanţe care ameninţau
să readucă situaţia din Liban la parametrii anteriori acţiunii
israeliene, guvenul Begin adoptă decizia reocupării poziţiilor
din Beirut. La mijlocul lunii septembrie 1982 se derulează un
incident dramatic în taberele de refugiaţi palestinieni din
Sabra şi Shatila, aflate în zona ocupată de Israel, în care sunt
implicate indirect şi forţele statului evreu. Atacului lansat de
miliţiile creştine (falangiste) asupra taberelor le cad victime
un număr mare de refugiaţi palestinieni (estimările variază
între 800-1.500 de victime), incident care va beneficia de
atenţia opiniei publice internaţionale. În acelaşi timp, opinia
publică israeliană cere demisia şi cabinetului Begin şi, în
special, a ministrului apărării, Ariel Sharon (1928-2014). La
sfârşitul lunii octombrie 1982 forţele israeliene se retrag din
Beirut menţinându-se în sudul Libanului în aşa-numita „Zonă
de Securitate” până în 22 mai 2000 când guvernul condus de
Ehud Barak (n.1942) obţine aprobarea Knesset-ului pentru
retragerea totală din Liban.

2006

Declanşat ca urmare a atacurilor derulate, în perioada 2000-

2006, împotriva Israelului de organizaţia teroristă Hezbollah
aflată în Liban. Punctul culminant a fost atins în 12 iulie 2006
când Hezbollah atacă un post de pază israelian, în urma
căruia sunt ucişi 3 soldaţi iar alţi 2 sunt luaţi ostateci. A doua
zi riposta israeliană s-a concretizat într-un puternic
bombardament asupra poziţiilor organizaţiei din sudul
Libanului. În replică, aceasta a lansat un puternic atac cu
rachete (potrivit estimărilor aprox. 4.000 de rachete)
împotriva oraşelor israeliene din nord. Duelul de artilerie
durează până în 22 iulie fără a se înregistra un succes notabil
pentru vreuna dintre părţi ceea ce determină guvernul
israelian condus de Ehud Olmert () să decidă lansarea
ofensivei terestre (n.1945). Din acest moment se derulează o
intensă campanie de lupte cu activiştii Hezbollah, ciocnirile
alternând cu raidurile aeriene israeliene şi tirurile de rachete
lansate din Liban. La 11 august Consiliul de Securitate ONU
adoptată Rezoluţia 1701, acceptată de Israel, prin care se
solicita încetarea focului, retragerea trupelor israeliene şi
lansarea unei misiuni de menţinere a păcii (Forţa Interimară a
Naţiunilor Unite din Liban - UNIFIL). În acelaşi timp se stabilea
preluarea controlului asupra perimetrului sudic al Libanului
de către armata libaneză şi eliberarea celor doi soldaţi
israelieni (abia în 2008 cadavrele celor doi au fost returnate
Israelului). Rezultatul indecis al luptelor a generat ample
reacţii la nivelul vieţii politice israeliene, premierul Olmert
convocând o comisie de anchetă care să investigheze
eficienţa acţiunilor israeliene. Raportul acesteia s-a dovedit
extrem de critic la adresa modului în care s-au derulat
operaţiile israeliene în special în ceea ce priveşte cunoaşterea
terenului de luptă.

Procesul de pace arabo-israelian

Încă din primele momente ale conflictului arabo-israelian au

fost consemnate numeroase iniţiative vizând normalizarea
relaţiilor între Israel şi statele arabe. Fiecare etapă a
conflictului a consemnat un set de astfel de iniţiative care nu
au reuşit, însă, să întrunească consensul părţilor implicate în
ciuda implicării de substanţă a comunităţii internaţionale în
întregul său. În ciuda acestui eşec, perioada războialelor
arabo-israeliene (1948 - 1973) a degajat acordul tacit asupra
principiilor unei viitoare reglementări. Acestea vizau, în
esenţă, retrocedarea teritoriilor ocupate de Israel în timpul
războiului din 1967, consolidate în 1973, mai precis,
Peninsula Sinai şi Înălţimile Golan. Un astfel de demers ar fi
trebuit urmat de încetarea stării de război şi, implicit,
recunoaşterea statului Israel. Momentul de debut al
procesului de pace îl reprezintă vizita istorică a preşedintelui
egiptean Anwar Sadat (1918-1981) la Ierusalim (19 nov. 1977)
eveniment care a deschis perspectivă nouă asupra viitorului
relaţiilor dintre statele din zonă. Beneficiind de susţinerea
internaţională, în special a Statelor Unite ale Americii şi
Uniunii Sovietice, demersul lui Sadat a beneficiat de
dezvoltări suplimentare prin semnarea, după 12 zile de
negocieri egipteano-israeliene, a Acordurilor de la Camp
David (17 septembrie 1978) prin care se avansa se stabilea
cadrul general al procesului de pace. Progresele înregistrate
astfel vor fi consolidate la mai puţin de un an distanţă prin
semnarea Tratatului de pace israeliano-egiptean (martie
1979) prin care formula „teritoriu pentru pace” devine
realitate. Conform prevederilor Tratatului, Israelul accepta
retragerea totală din Peninsula Sinai, zonă care devenea un
perimetru demilitarizat, în schimbul normalizării relaţiilor
între cele două state. Poziţia Egiptului nu a beneficiat de
susţinerea lumii arabe care s-a coalizat în a critica vehement
cursul politic asumat de Sadat. Asasinarea preşedintelui
egiptean la 6 octombrie 1981 nu a afectat normalizarea
relaţiilor dintre Egipt şi Israel, cadrul stabilit la Camp David
servind drept fundament pentru extinderea dialogului între
statul evreu şi ceilalţi vecini arabi. În acest context se plasează
„Iniţiativa de pace” lansată de Israel în 1989 prin care se
dorea normalizarea relaţiilor cu celelalte state arabe într-o
manieră similară cu tipologia procesului Camp David. Deşi nu
s-a bucurat de un succes notabil, iniţiativa israeliană a fost
transferată în plan internaţional prin implicarea SUA şi URSS
în crearea unui forum de dialog între statele arabe şi Israel.
Această opţiune se concretizează prin organizarea Conferinţei
de la Madrid (30 oct. 1991) în cadrul căreia s-au desfăşurat
primele runde de dialog între Israel şi statele arabe învecinate
(Siria, Liban şi Iordania). Conferinţa a inclus şi o componentă
semnificativă privind problema palestiniană, dimensiune
asupra căreia perioada imediat următoare va aduce
concretizări prin semnarea Acordului de la Oslo (13 sept.
1993). Practic, momentul Madrid a reprezentat ultimul reper
al evenimentelor internaţionale asociate procesului de pace
din Orientul Mijlociu care a mai abordat problema
palestiniană în conjuncţie cu cea privind relaţiile dintre
statele arabe şi Israel. Din acest moment, cele două aspecte
vor fi tratate separat ceea ce a contribuit din plin la
înregistrarea unor progrese semnificative pe ambele
dimensiuni. Este cazul dialogului dintre Israel şi Iordania care
a culminat, în iulie 1994, prin semnarea, de către regele
Hussein Ibin Talal (1935-1999) şi premierul Yitzhak Rabin
(1922-1995), a „Declaraţiei de la Washington” care va
permite încheierea Tratatului de pace israeliano-iordanian (26
oct. 1994) prin care starea de război dintre cele două state
lua sfârşit. Suplimentar, era prevăzută iniţierea unui dialog
consolidat între cele două state în scopul identificării unor
modalităţi de dezvoltare a unor iniţiative de cooperare
economică. Spre deosebire de progresele înregistrate în cazul
Egiptului şi Iordaniei, dialogul israeliano-sirian a cunoscut,
curând după Conferinţa de la Madrid, un blocaj semnificativ,
aplicarea principiului „teritoriu pentru pace” în cazul
Înălţimilor Golan dovedindu-se extrem de dificil de realizat.
Din această perspectivă, starea de război dintre cele două
state continuă să se menţină oficial. Un caz cu totul aparte îl
reprezintă procesul de pace israeliano-libanez. Pe această
dimensiune evoluţia negocierilor iniţiate prin intermediul
Conferinţei de la Madrid a fost influenţat negativ de acţiunile
împotriva Israelului derulate de grupările teroriste de pe
teritoriul Libanului (ex. Hezbollah). Nici retragerea israeliană
din Liban (mai 2000) nu a favorizat deblocarea procesului de
pace în condiţiile menţinerii atacurilor teroriste din
perimetrul libanez. Reacţiile israeliene faţă de aceste atacuri
s-au concretizat în acţiuni militare vizând distrugerea bazelor
teroriste din Liban, culminând cu Operaţia „Fructele mâniei”
(aprilie 2006) soldată cu numeroase victime în rândul
populaţiei civile din Liban. Din această perspectivă, dialogul
dintre cele două părţi nu a cunoscut evoluţii semnificative
ceea ce nu a permis încheierea unui Tratat de pace israeliano-
libanez. Până în prezent, doar Egipt şi Iordania sunt singurele
state arabe din Orientul Mijlociu care au relaţii diplomatice cu
statul Israel.