Funcţiile comunicării

Potrivit lingvistului Roman Jakobson, cele şase funcţii ale comunicării se asociază
componentelor actului de comunicare. În orice act de comunicare, funcţiile coexistă, dar importanţa
lor diferă după scopul comunicării (de exemplu: informativ, persuasiv etc.). Structura verbală a unui
mesaj depinde de funcţia predominantă.

CONTEXT
Funcția referențială

EMIȚĂTOR
MESAJ RECEPTOR
Funcția emotivă
Funcția poetică Funticția conativă

CANAL
Funcția fatică

COD
Funcția metalingvistică

1.Funcţia emotivă (expresivă) a comunicării constă în evidenţierea stărilor afective sau a

reacţiilor sufleteşti ale emiţătorului la contactul cu o anumită realitate. Mărcile lingvistice sunt:
interjecţii, unele forme verbale, expresii, adjective cu valoare de epitet, mijloace stilistice.
2.Funcţia conativă (persuasivă/ retorică) se referă la efectul de convingere pe care mesajul
trebuie să-l aibă asupra destinatarului, de la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de răspuns
(verbal, comportamental). Modul im - perativ este specific funcţiei conative.
3.Funcţia poetică este centrată asupra formei mesajului, şi nu asupra conţi - nutului
comunicării. Spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care con tea - ză cu precădere conţinutul
mesajului, limbajul poetic pune accentul pe expresie.
4.Funcţia referenţială este axată pe:
- referentul mesajului (obiectul comunicării: despre ce element al realităţii se vorbeşte);
- contextul (situaţia) în care are loc transmiterea mesajului
5.Funcţia metalingvistică se manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenţia asupra
codului utilizat în cadrul comunicării. Utilizarea explicaţiilor, a gesturilor sau a tonului indică
receptorului sensul în care trebuie decodificat mesajul.

6.Funcţia fatică are în vedere stabilirea şi menţinerea contactului între emiţător şi receptor,
controlul bunei funcţionări a canalului. La începutul unei convorbiri telefonice se rosteşte acel ,,Alo!”,
prin care se deschide comunicarea, iar pe parcurs se verifică menţinerea contactului prin întrebări
precum: ,,Înţelegi?”, ,,Mă auzi?”, ,,Ai înţeles?”. O funcţie asemănătoare au formulele de salut sau
gesturile, confirmări vebale sau mişcări ale capului. Jocul privirilor confirmă păstrarea contactului,
acordul – dezacordul, interesul – dezinteresul, atenţia – neatenţia, dorinţa de participare sau plictiseala,
oferindu-i vorbitorului posibilitatea de a-şi regla ,,din mers” discursul.