Istoria evreilor—

până în Evul Mediu

Elevi Negoi Karina
Ghița Calin
 Pentru fiecare perioadă a
istoriei evreiești, interacțiunile
cu non-evrei au fost esențiale
pentru formarea culturii și
identității evreiești. Primii
israeliți făceau sacrificii
animalice la Templu și se
distingeau de restul
popoarelor levantine, fiecare
venerându-și zeitățile locale.
• Panou dintr-un altar Tora
din Sinagoga Ben Ezra din
Cairo, Egipt, sec. XI, lemn
(de nuc) cu urme de
vopsea și poleială de aur,
87.3 x 36.7 cm (The
Walters Art Museum,
S.U.A.). Modelele de viță
de vie și diamante arată
influența artei islamice.
Evul Mediu
În diasporă, grupurile de evrei au trăit în zone dominate de musulmani
și de creștini. Comunitățile locale aveau tradiții distincte, dar
diferențele erau mai pronunțate între cei veniți din zonele musulmane și
cei din zonele creștine. Evreii care-și pot trasa originile în Europa
Centrală și de Est, se numesc evrei așkenazi, iar cei care vin din lumea
islamică sunt cunoscuți astăzi ca și evrei sefarzi. Aceștia din urmă, tehnic
vorbind, își au originile în Peninsula Iberică, dar evreii din teritoriile
musulmane din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (numiți evrei mizrahi
și, respectiv, magrebi), au fost comasați cu sefarzii contemporani din
moment ce împărtășesc multe dintre aceleași obiceiuri. Aceste etichete
nu au fost utilizate pe scară largă până în anii 1960, când evreii din țările
islamice au migrat spre Europa, Statele Unite și Israel. La scară globală,
aceste distincții nu erau relevante înainte de sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial.
Atât în comunitățile așkenazilor, cât și cele ale sefarzilor, evreii din Evul
Mediu trebuiau să plătească taxe în schimbul autonomiei comunale. Pe
măsură ce au adoptat limbile vorbite de non-evreii în jurul cărora trăiau,
aceștia au adoptat și stilurile arhitecturale, muzicale, culinare și literare
ale vecinilor l
 Sinagogile din teritoriile dominate de creștini par câteodată anoste la exterior, dar sunt foarte
ornate pe interior. Sinagogile din teritoriile musulmane au domuri și arcade care mimează
arhitectura islamică, precum o face Santa Maria la Blanca din Toledo, Spania sau Sinagoga Mare
din Alger, Algeria.
În Europa, persecuția evreilor a început după ce împăratul roman Constantin s-a convertit la
creștinism. În secolele XI și XII, grupări cruciate au masacrat evrei pe tot întinsul Europei. Cruciații
dădeau vina pe evrei pentru crucificarea lui Iisus, o acuzație care a fost extinsă pentru a pretinde
că evreii comiteau uciderea ritualică a copiilor creștini, cunoscută ca și calomnia sângelui.
Evreii care trăiau în Europa erau ținte ușoare pentru cruciați, din moment ce musulmanii, de la
care sperau să cucerească Pământurile Sfinte, erau departe de casă. Pe parcursul secolelor XIV și
XV, evreii din Spania au fost supuși unor forme violente de anti-iudaism. Inchiziția spaniolă a
convertit forțat și a expulzat mulți evrei care locuiau în Peninsula Iberică.
Diaspora
Cu toate că nu există vreo dovadă arheologică, Biblia evreiască descrie un Templu în Ierusalim
ridicat de către regele Solomon, probabil undeva în timpul secolului X î.e.n. Biblia creștină descrie și
ea construcția Templului de către babilonieni 500 de ani mai târziu. Odată cu distrugerea primului
Templu, evreii s-au împrăștiat prin Levant și Mesopotamia, creând culturi aflate în competiție.
Cărturarii rabini au realizat că ar fi necesar să fie scrise interpretările orale—și au creat fundația
pentru generațiile următoare care vor dezbate și interpreta legile evreiești. Cel mai cunoscut
cărturar rabin a fost Hillel (70 î.e.n.–10 e.n.). Hillel a dezvoltat metode de interpretare a Bibliei
evreiești care erau flexibile. De la începuturile sale, iudaismul a fost supus contextului și
interpretărilor ritualice ale unei comunități.
Un nou Templu a fost construit la câteva secole după ce primul a fost distrus, când niște evrei s-au
întors în Țara lui Israel. În anul 70 e.n, în timpul asediului roman al Ierusalimului, evreii s-au
împrăștiat prin nordul Africii, Orientul Mijlociu și zona Mediteranei. Această dispersie pe scară largă
a evreilor în afara Țării lui Israel se numește diasporă.
Cataramă din Yemen (The Walters Art Museum, S.U.A.)
Spatele este lipsit de decorații, cu excepția unei
ștampile arabe cu numele și data conducătorului
musulman, Imam al-Mansur al-Husayn și o inscripție
gravată în ebraică care numește argintarul, Yahya Tayyib
 Viața evreilor din țările islamice a fost, prin comparație, relativ liniștită. În zonele dominate de către musulmani,
evreii din Evul Mediu erau tolerați ca și "dhimmi" —un popor al cărții. Spre deosebire de lumea creștină, evreii nu
erau singurii locuitori non-musulmani (existau și creștini, zoroastrieni, hinduși, budiști etc.). Evreii erau integrați în
economie și erau lăsați să-și practice religia. Evreii făceau afaceri cu non-evrei în timpul Evului Mediu, iar
asemănările din artă, muzică și gastronomie stau mărturie pentru interacțiunile dintre aceștia. Dar viețile lor
comunale au rămas relativ separate—legile alimentației evreiești (kașrut) însemnau că evreii aveau proprii lor
măcelari, brutari și chiar producători de vin. Șabatul săptămânal însemna și că neguțătorii și țăranii evrei se abțineau
de la muncă, în timp ce comerțul creștin și musulman putea continua. Iar legea evreiască interzicea căsătoriile în
afara religiei lor, întărind astfel granițele dintre evrei și vecinii lor—granițe care, în anumite cazuri ulterioare, au
devenit ghetouri îngrădite în cadrul cărora evreii erau forțați să trăiască.