Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Istoria Bisericii Romane
Curs Istoria Bisericii Romane
CURS
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
MITROPOLIŢII UNGROVLAHIEI
IACHINT (1352-72)
HARITON (1372-81)
ANTIM (1381-1401)
TEODOR (1403-12)
EFTIMIE I (1412- )
IOSIF (1464-77)
MACARIE I (1477-87))
ILARION I (1487-1502)
NIFON (1503-5)
MAXIM (1505-8)
MACARIE II (1512.21)
TEODOR (1521-23)
ILARION II dela Râmnic (1523-26)
MITROFAM (1526-34)
VARLAAM (1534-44)
ANANIA de la Buzău(1544-58)
EFREM (1558-66)
DANIIL (1566-68)
EFTIMIE II de la Râmnic (1568-76)
SERAFIM (1576-85)
MIHAIL I de la Râmnic (1585-89)
NICHIFOR (1589-92)
MIHAIL II (1592-94)
EFTIMIE III (1594-1602)
LUCA de la Buzău (1602-29)
GRIGORIE (1629-36)
MITROPOLIŢII SEVERINULUI
ANTIM (1370-81)
ATANASIE (1381-1403)
DOMNII MOLDOVEI
PRECUVÂNTARE
Prin volumul de faţă, intitulat astfel prin preluarea unui inspirat titlu al unei alte cărţi
scrisă spre a fi citită pe nerăsuflate, carte a eminentului om de cultură, Neagu Djuvara ,
încercăm o abordare a istoriei noastre bisericeşti din unghiuri oarecum mai puţin cunoscute.
Toată lumea este unanim de acord că istoria se face pe baza documentelor, dar tot
astfel trebuie să recunoaştem că istoria se reconstituie şi pe baza surselor orale, de ce să nu
spunem, pe baza unor tradiţii consemnate ele însele în timp şi, devenite astfel document. Până
mai ieri, aşa am fi fost tentaţi să considerăm, dacă, mai nou, nu ar fi apărut o serie de volume
privind istoria imaginarului, istoria mentalităţilor, istoria prin loviturile de stat, istoria
românilor prin cultura lor şi aşa mai departe. Perspectivele istorice ne pun la îndemână o
teribilă şi variată gamă de subiecte.
De ce să nu încercăm o istorie a românilor prin Biserica lor? Am da un răspuns acelora
care, până mai alaltăieri, – azi convertiţi subit la bine – încercau să producă o separaţie netă
între istoria Naţiei şi istoria Bisericii ei, ca şi cum Biserica n-ar fi fost implicată în
evenimentul istoric al Naţiei pe care o păstorea. S-a încercat pentru multă vreme, din fericire
fără sorţi de izbândă, eliminarea Bisericii din toate domeniile, dar mai ales din propria sa
Istorie. Istoria Românilor se scria fără nici o referire la istoria Bisericii lor. Este limpede azi
pentru oricine că, a vorbi despre istoria Naţiei noastre, fără referire la istoria evoluţiei
creştinismului ei întru Ortodoxie, devine un demers nefericit şi lamentabil. Nici un istoric
„întreg la minte” nu poate ignora azi puterea lui Dumnezeu în istorie, începând cu propria Sa
pogorâre la noi, fără însă a încerca să o determine, deşi suntem din ce în ce mai conştienţi că
întreaga cultură a lumii este una bazată pe tipare (nu clişee!) creştine. Dumnezeu nu încearcă
să determine istoria, dar se vrea facând parte din ea. Iar la a noastră Istorie, a Românilor,
Dumnezeu a luat parte. În general, la istorie...
Aşadar, vom încerca o Istorie a Românilor împreună cu Dumnezeul lor sau explicabilă
prin El.
INTRODUCERE
Se înţelege prin cele de mai sus că istoria pe care ne pregătim s-o înfăţişăm o vom
face-o şi din perspectivă teologică, oprindu-ne asupra temelor mari pe care propria nostră
existenţă istorică ni le pune la îndemână. Nu vom obosi cititorul cu definiţii ale Istoriei , dar
vom atrage atenţia tinerilor ce vor începe să citească asupra distincţiei ce trebuie făcută între
istoria ca fapt (sensul obiectiv) şi istoria ca înfăţişare a acestor fapte (sensul subiectiv) şi
asupra faptului că nu întotdeauna între cele două există concordanţă. Adică, studiul istoric –
istoria de faţă - este întotdeauna perfectibil, funcţie de informaţia care apare spre a se
reconstitui faptul istoric în sine, la a cărui analiză trebuie să se ţină cont de documente, scrise
sau nescrise, de naraţiunea martorilor, de mentalităţile din epocă (de pildă, Evul Mediu
românesc, considerăm a fi fost tributar eshatologicului). În ultimul ei sens, istoria devine o
disciplină de studiu, din care vom încerca să desprindem câte ceva.
Şi mai trebuie spus ceva. Istoria noastră proprie nu se poate vedea izolat de istoria
popoarelor ce ne-au fost şi ne sunt vecine, ba chiar şi de istoria celorlalte popoare europeene,
fie ele mai îndepărtate, ce ne-au influenţat în cultura noastră, în artă, în modul de a vedea
lucrurile, în genere. Este evident azi, pentru oricine se ocupă de mentalitatea poporului nostru,
de cultura sa, că românii sunt un popor aparte prin istoria lui. Remarca o făcea, cu ceva
decenii în urmă, marele istoric, Gheorghe Brătianu , pentru care formarea poporului român –
latin şi ortodox – constituia un miracol şi o enigmă, în formula aceasta .
Deschidem astfel un capitol în care vom încerca să schiţăm modul în care a evoluat
istoriografia românească de-a lungul secolelor, etapele pe care a trebuit să le traverseze
aceasta, de la primele tentative de istorie savantă, ştiinţifică, adică de pe la Dimitrie Cantemir
încoace.
Cu toate acestea, preocuparea pentru istorie nu a lipsit din cadrul general al
preocupărilor, cu mult înainte ca ea să înceapă să se producă în mod organizat sau ştiinţific.
Cronicile bizantine de dinaintea sau de după Căderea Bizanţului aveau să inspire pentru multă
vreme caracterul scrierilor istorice de la noi. Astfel, aveau să apără primele cronici în
Moldova, aşa zisele Letopiseţe, care nu sunt altceva decât atari descrieri istorice ce aveau să
facă începutul istoriografiei româneşti.
BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XIII.
BIZANŢUL, VLAHII ŞI ŢARATELE BULGARE
Înţelegem din cele expuse până acum că devenirea românilor în istorie, dar şi evoluţia
creştinismului lor este oarecum legat de al popoarelor care au trecut pe teritoriul actual al ţării,
dintre care, am văzut, cei mai importanţi par a fi slavii şi bulgarii, pentru secolele VI-VIII, şi
pecenegii (de und ne-a rămas numele comunei Peceneaga, jud. Buzău) ori cumanii (care au
dat numele localităţii Comana sau numele de Coman) pentru secolele IX-XIII. Primii sosiţi au
fost pecenegii, numiţi de bizantini paţinachii sau bisseni, împărţiţi în triburi precum uzii sau
berindeii. Pe la mijlocul secolului XI, pecenegii au fost alungaţi de cumani la sudul Dunării,
aceştia din urmă stabilindu-se la întorsura Carpaţilor, adică în sudul Moldovei şi estul
Munteniei. Au reuşit să domine zona până la 1241, dată la care doar invazia tătară i-a mai
putut face să părăsească aceste teritorii. După această dată îi putem găsi în Transilvania unde
ceruseră voie să se aşeze regelui ungar, iar de acolo aveau să revină în Muntenia ca şi
conducători pentru noul Principat. Însuşi Tocomerius sau fiul său, Basarab I, erau cumani, de
unde ne vine şi celebrul mit al lui Negru Vodă. Probabil că
În anii din urmă, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut fericita inspiraţie de a
propune canonizarea unor mari personalităţi ale istoriei noastre bisericeşti şi naţionale, şi
niciodată nemeritat. Au fost luate în discuţie cazurile unor personalităţi ce au marcat istoria
naţională şi s-au impus, ca atare, în conştiinţa naţională, dar şi cazuri ale unor mai puţin
cunoscute personalităţi, din punctul de vedere al receptării de către ceea ce numim îndeobşte
„conştiinţa naţională”. Cu toţii ştim că unul dintre criteriile care ajută Biserica să recepteze
astfel de cazuri şi mai apoi să propună canonizarea este tocmai această conştiinţă generală a
unei naţii. Dar asta nu înseamnă că sfinţenia depinde doar de aşa ceva. Sunt trăitori întru
Hristos de care „conştiinţa” unei naţii n-are cunoştinţă. Spunem aceasta întrucât, în genere,
pentru a se impune în conştiinţă-memorie, o personalitate se identifică prin anumite semne:
trăirea curată, corectitudinea mărturisirii sau, spunem noi, ortodoxia credinţei, eventuala
mărturisire în condiţii de oprimare (martiriul), toate acestea adăugându-se memoriei colective
a unei naţii sau a unei Bisericii naţionale. Sau se impune în conştiinţă datorită unor astfel de
semne.
Avem în faţă cazul unui ierarh, Iachint al Vicinei, devenit al Ungrovlahiei sau Ţării
Româneşti, în condiţii extrem de interesante. Nu s-a impus în conştiinţa naţională, nu avem
elemente cu care să putem contura un profil biografic şi, ca urmare, nu cunoaştem nimic din
trăirea sau ortodoxia credinţei sale, nu cunoaştem fapte ale păstoriei sale identificabile din
punctul de vedere al impunerii într-o oarecare conştiinţă. Şi atunci, să devină greu să gândim
la o canonizare a sa? Credem că elemente pentru conturarea unui profil se pot găsi indirect,
din aprecieri, fie ale contemporanilor, fie ale celor care au cercetat epoca în care a trăit
Iachint. De aceea, argumentaţia de faţă nu va semăna argumentărilor ce se fac în mod obişnuit
atunci când Biserica gândeşte să înveşnicească numele vreunei personalităţi, ci va fi oarecum
atipică, datorită lipsei informaţiilor directe. Vom deduce din documentele ce ne stau la
dispoziţie fapte în legătruă cu numele marelui ierarh, fapte ce-l pun în situaţia binemeritată a
neuitării pe care i-o datorăm.
Ce ştim despre Iachint?
Iachint este o figură prea puţin cunoscută în afara mediului istorico-teologic. Prea
puţini din afara acestui mediu cunosc câte ceva despre ierarhul începător al vieţii bisericeşti
instituţionale.
Când spunem aceasta nu ne referim la aceea că viaţa bisericească de-abia acum
începea. Cu Iachint se făcea începutul unei epoci noi în istoria vechii Bisericii româneşti.
Cunoaştem că urme ale unei vieţuiri creştine pe teritoriul ţării noastre datează din epoca
apostolică. Nu trebuie, cred, să reamintim că există o Biserică românească ce se confundă cu
începuturile creştinismului. Iar dacă ar trebui s-o facem, nu se poate trece uşor peste faptul că,
în secolele V-VI, Dobrogea beneficiase de o organizare bisericească autentică şi instituţională.
Multe din siturile arheologice creştine conservă până azi urmele unei vieţuiri creştine despre
care s-a tras concluzia că nu puteau fi excentrice unei organizări bisericeşti. Creştinismul nu s-
ar fi putut conserva fără o ierarhie secondată de un cler. Pentru secolul al XIII-lea, avem din
nou un set de informaţii preţioase cu privire la existenţa unei vieţi religioase instituţionale.
Este vorba despre celebra scrisoare a papei Grigore IX, din 14 noiembrie 1234, prin care ni se
confirmă existenţa unor „pseudo-episcopi” de rit grecesc, falşi episcopi, din perspectivă
papală, pentru că erau ortodocşi ce atrăgeau la „rătăcire” – aşa erau calificate tainele ortodoxe
– pe mulţi dintre catolicii din episcopia cumană a Milcoviei sau din alte părţi unde stăpânirea
ungară se manifesta şi prin privilegii de natură bisericească acordate cavalerilor ioaniţi (a se
vedea şi diploma regelui ungar Bela din 2 iunie 1247). Asta nu însemna decât că, în secolul
XIII, aveam o ierarhie ortodoxă capabilă să se contrapună propagandei catolice, deşi vorbim
despre o vreme în care de-abia începeau să se simtă diferenţele. Credem noi că disputele s-au
purtat mai mult în jurul chestiunii care vizează influenţele sau lupta pentru influenţă. De aici,
şi chestiunea confesiunii primilor domni români despre care vom mai aduce aminte, dar şi
chesiunea orientării acestora către Constantinopol. De ce a fost aşa, explică foarte bine
Nicolae Iorga1, şi vom reveni pe parcurs în scopul construcţiei noastre.
Unde rezidau aceşti pseudo episcopi? În nici un caz mai departe de curţile voievozilor
menţionaţi în diploma cu pricina. Ba mai mult, la Curtea de Argeş s-au identificat urmele unei
curţi domneşti din centrul căreia nu lipsea o biserică – şi nu era un simplu paraclis,
demonstrează cercetători avizaţi – biserică ale cărei începuturi se duc către prima parte a
secolului XIII (chiar foarte aproape de 1220-1235) şi în care trebuie să fi rezidat un ierarh 2.
Mai tîrziu, chiar în timpul lui Iachint, biserica aceasta, refăcută integral de domnii de atunci,
va căpăta menirea clară a unei biserici mitropolitane3, adică aceea a unei biserici-catedrală4.
Cine îi hirotonea pe aceştia? Foarte probabil mitropoliţii de la sudul Dunării, fie de la
Târnovo, fie de la Vidin, fie de la Silistra.
Am făcut acest mic excurs nu din nevoia unei mai bogate paginaţii, ci ca să putem
trage concluzia că Iachint nu venea să fie ierarh peste un pustiu, din punct de vedere
duhovnicesc. Existau antecedente, iar el, vom vedea, avea să fie doar transferat la Argeş, căci
Argeşul era de mult capitală duhovnicească a românilor, de acum uniţi sub un singur sceptru,
acela al lui Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364), fiul unificatorului, Basarab Întâiul sau
Întemeietorul.
1
Vezi Condiţiile de politcă generală în cari s-au întemeiat Bisericile Româneşti, în veacurile XIV-
XV, Bucureşti, 1913.
2
Cine, altfel, să fi atras pe catolici la ortodoxie, în 1234?
3
Vezi câteva interpretări asupra chestiunii la Daniel Barbu, Pictura murală în Ţările române în sec.
XIV, Bucureşti, 1986; de asemenea, Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi
confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara
Românească”, Bucureşti, 1993, p.p. 42-62; N. Constantinescu, Le residénce d’Arges des voïvodes roumains
de XIIIémé et XIVémé siècle, “RESEE”, I, 1970.
4
Καθεδρικός ναός este biserica de catedră, adică biserica - sediu episcopal.
Iachint avea să fie adus de domn, la 1359, din scaunul mitropoliei de Vicina asupra
identificării căreia nu insistăm, întrucât considerăm chestiunea nerezolvată, chiar dacă
argumentele pentru oricare dintre locaţii sunt dintre cele mai serioase 5. Trebuie doar să mai
spunem că la Vicina exista o mitropolie din secolul XIII, ultimul mitropolit fiind acest Iachint
(1348-1359), după el activitatea ei încetând cu totul, mai ales din cauza foarte deselor
incursiuni tătare6.
În ce-l priveşte pe Iachint, singurele informaţii directe sunt conţinute în cinci
documente din arhiva Patriarhiei Constantinopolului, dar şi acolo sunt descrise situaţii în care
mitropolitul a fost pus şi la care a trebuit să răspundă şi nicidecum nu ne sunt puse la
îndemână informaţii care să ajute la construirea unui profil, după cum am mai precizat. Deşi
în lipsa acută a unor date concrete şi directe cu privire la persoana întâiului mitropolit român,
putem avea câteva deducţii care să pună persoana sa într-o lumină nouă şi astfel apărând să
fim convinşi de necesitatea canonizării sale. Pentru aceasta, însă, va fi necesar să vedem care
interpretarea
este contextul general în care a păstorit Iachint. De asemenea, vom încerca
documentelor existente, ca să putem revela aspecte ale personalităţii mitropolitului, utile
demonstraţiei noastre.
În ce condiţii a ajuns Iachint mitropolit al Ungrovlahiei?
Se ştie că la 1330, Basarab I câştiga o situaţie mai bună pentru ţara sa, după ce tatăl
său Tocomerius (Tihomir) unificase cnezatele şi voievodatele a căror menţiune se făcea în
Diploma cavelerilor ioaniţi, desigur nu fără luptă. Suntem încredinţaţi că Thocomerius este
una şi aceeaşi persoană cu legendarul personaj Negru Vodă7.
5
A se vedea studiile despre Vicina: Gh. Brătianu, Vicina II. Nouvelle recherches sur l’histoire et le
toponimie medievale du littoral roumain de la Mer Noire, în „RHSEE”, an XIX, 1, 1942. Petre Diaconu,
Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, 3, 1970.; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, în „Byzantina”, tom 8,
Tesalonic, 1976; Petre Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina ţi ţărmul de Apus al Mării Negre în lumina
unui portulan grec, în „SCIV”, VIII, 1957; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina,
„Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia
Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii
istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Trebuie oricum ca Vicina să se fi aflat în Dobrogea, dar
prea puţin probabil la Păcuiul lui Soare, locaţie aflată la numai 18 km de Silistra, vechi sediu mitropolitan.
6
Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în
ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi,
1977. Vitalien Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire et la prise de la ville par les tartares, „RHSEE”,
XXIII, Bucureşti, 1946; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische
Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976.
7
Unii cred că Basarab ar fi cel care a căpătat acest supranume şi asta pentru că a învins pe tătarii negri
care locuiau în fosta Cumanie Neagră (vezi Nicolae Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche
preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în „Constituirea statelor feudale româneşti”,
Basarab a rămas una dintre cele mai însemnate figuri ale istoriei naţionale prin aceea
de a fi întemeitorul statalităţii româneşti, dar şi, mai mult, prin crearea cadrului politic necesar
dezvoltării naţiei, căci „statul este garanţia optimă a dezvoltării unui popor” 8.
Dacă Basarab I a întemeiat Statul român, Nicolae Alexandru, fiul său, îi dă Biserica de
care are nevoie ca să se dezvolte spiritual.
Nicolae Alexandru Basarab se înscrie şi el în pleiada domnilor de excepţie pe care
românii i-au avut în secolul XIV. Dacă tatăl său căpătase o oarecare autonomie faţă de regatul
ungar, Nicolae Alexandru va dori s-o întărească prin înfiinţarea unei unităţi ecleziastice. Că
aceasta avea să depindă de Constantinopol, s-a datorat mai multor factori, combinaţi. Oricum,
gestul său rămâne unul de o profundă semnificaţie politică, înainte de a fi unul vecin cu
evlavia. Şi acestei semnificaţii i se asociază numele lui Iachint.
La numai câţiva ani de la preluarea puterii, deşi era asociat la domnie dinainte de
1345, Nicolae Alexandru se va adresa în mai multe rânduri9 Patriarhiei de Constantinopol
pentru a cere numirea lui Iachint la Argeş, unde deja se pare că mitropolitul fusese chemat
anterior şi răspunsese chemării10. Şi cert este că domnul nu l-a dorit decât pe Iachint pentru
scaunul ţării sale, iar în acelaşi timp dădea asigurări Patriarhului că va rămâne în continuare
Editura Academiei, Bucureşti, p. 163, cf. Neagu Djuvara, Tocomerius-Negru Vodă, Un voievod de origine
cumană la începuturile Ţării Româneşti, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 114-115. Alţii cred că s-a numit
aşa din simplu motiv că ar fi fost negricios la faţă – vezi ibidem, p. 117 et passim.
8
„Poporul care nu izbuteşte să întemeieze un stat sau care nu e în stare să şi-l păstreze îşi riscă însăşi
fiinţa sa etnică” ne mai spune Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţie îngrijită de Dinu Giurescu,
Edit. All, Bucureşti, 2000, p. 302.
9
Documentul ieşit din cancelaria Patriarhului Calist precizează faptul că domnul se adresase nu o dată,
ci în mod repetat, înspre a obţine, în mai 1359, numirea sau mai bine zis mutarea lui Iachint, din scaunul Vicinei
în cel al Argeşului: „ο ευγενέστατος μέγας Βοϊβοδας και αυθέντης πάσης Ουγγροβλαχίας....εζήτησεν ου μόνον
άπαξ, αλλά και πολλάκις διά γραμμάτων αυτού...” – vezi Hotărârea sinodală din mai 1359 prin care Sinodul
patriarhal aprobă mutarea lui Iachint, de la Vicina în scaunul de Argeş, în FHDR, IV, p. 198, în traducerea prof.
Teodor Teoteoi. Vom ataşa lucrării noastre documentele în cauză, în traducerea d-lui profesor Teoteoi, precum şi
câteva facsimile.
10
“...διό και πρό τινος ήδη καιρού προσκαλέσατο πλησιάζοντα αυτώ τον ιερώτατον μητροπολίτην
Βιτζίνης, υπέρτιμον, αγαπητόν κατά κύριον αδελφόν και συλλειτουργόν της ημών μετριότητος, κύρ Υάκινθον,
και εδέξατο ασμενέστατα την ευλογίαν αυτού και έδειξε προς αυτόν την προσήκουσαν υποταγήν και ευλάβειαν
και εζήτησε μετά πολλής παρακλήσεως, ίνα κατά μέν το παρόν μετατεθή όδε ο ιερόατατος μητροπολίτης
Βιτζίνης, απόδεκτος φανείς κατά πολύ τω τοιούτω μεγάλω βοϊβόδα εις την Εκκλησίαν πάσης Ουγγροβλαχίας...”
(fapt pentru care acum câtva timp ela şi chemat la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe prea sfinţitul
mitropolit al Vicinei, având rang de hipertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al semreniei noastre,
kir Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa, arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi
evlavie şi a cerut cu multă rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea sfinţit mitropolit al Vicinei, care
pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la Biserica a toată Ungrovlahia...) – ibidem, p. 198-199.
sub oblăduirea Marii Biserici, ne spune documentul în continuare 11. Ce înseamnă aceasta? Ca
să înţelegem importanţa dorinţei domnului, ar trebui să facem o paralelă cu ceea ce avea să se
întâmple nu departe de această epocă. Să nu uităm, aşadar, că domnii obişnuiau să cheme spre
a fi secondaţi spiritual, ei şi casele lor (a se citi neamul) oameni cunoscuţi pentru viaţa lor
excepţională. Este cazul chemării, pentru început a sfântului Nicodim, ziditorul Tismanei.
Sau, dacă nu a fost chemat, a venit poate din pricina vreunei legături cu sângele românesc,
ceea ce-l făcea să se simtă bine la noi, şi a fost oricum bine primit în Ţara Românească, chiar
în timpul lui Iachint şi al domnului Vladislav (1364-377), deopotrivă de implicaţi în ceea ce
cunoaştem că a lăsat Nicodim aici. Ştim deja ce a însemnat Nicodim pentru începuturile
culturii noastre12. Aşijderea s-a întâmplat cu Sfântul Nifon II, fost Patriarh al
Constantinopolului, în două rânduri, adus de Radu cel Mare - iată un alt domn de anvergură –
spre a păstori Biserica din ţara sa. Nifon, se ştie n-a trecut efemer prin istoria noastră, căci de
la el supravieţuiesc până azi cele două episcopii de Râmnic, respectiv Buzău. Maxim
Brancovici, urmaş al lui Nifon, a fost canonizat de Biserica sârbă. Acestuia i-a urmat în scaun
Macarie, secondându-l atât de fericit pe Neagoe Basarab în acţiunile sale de ridicare a faimei
Bisericii româneşti, după ce, mai întâi, dădea românilor primele tipărituri, la numai 68 de ani
de la apariţia tiparului prin Gutenberg13.
Din păcate, repetăm, nu ştim nimic despre Iachint, dar urmărind „bunul obicei” ai
domnilor ulteriori, putem deduce că, şi-n cazul lui Iachint ar fi putut exista acelaşi
raţionament care făcea şi pe domnii de după Nicolae Alexandru să aducă aşa oameni. Drept
urmare, Iachint nu putea fi dorit de domn în această funcţiune decât pentru motive dintre cele
mai serioase. Şi apoi să nu uităm că era plină epocă isihastă.
1359 era anul în care trecea în veşnicie Sf. Grigore Palama. Aş îndrăzni să cred că nu
este deloc întâmplătoare aducerea lui Iachint pe scaunul mitropolitan al ţării, ci cred că este
foarte posibil ca el însuşi să se fi aflat în legătură cu isihaştii din vremea sa. Înşişi patriarhii
ce-i erau contemporani, Calist şi Filotei Kokinos, erau amândoi ucenici direcţi ai Sfântului
Grigorie14.
De aceea, întărim aserţiunea că domnul Nicolae Alexandru nu putea chema decât un
om foarte cunoscut al vremii sale. Şi prin ce se putea face un călugăr cunoscut, dacă nu prin
sfinţenia vieţii sale, într-o vreme în care gândirea politică a domnilor era una eshatologică, în
imediată relaţie cu Dumnezeu? Duhul acesta reiese puţin mai târziu din „Învăţăturile
11
Ibidem.
12
Vezi pentru Nicodim numărul aniversar al revistei „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2006.
13
Liturghierul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512) sunt primele tipărituri la români, după
ce Nicodim ne lăsase celebrul său Tetraevanghel (1404-1405) în formă manuscriptă.
14
Redactarea biografiei sfântului se datora lui Filotei Kokinos.
domnului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce l-a făcut pe academicianul
Gheorghe Mihăilă să spună că sub mantia de împărat a domnului se ascundea o rasă de
călugăr, asta reieşind din comparaţia pe care autorul menţionat o făcea între opera domnului
român şi contemporana „Il Principe” a lui Machiaveli, operă care avea să alimenteze gândirea
politică occidentală cu falsul reper: „scopul scuză mijloacele”15.
Acesta era spiritul epocii în care domnii chemau ierarhi din rândurile celor mai
vrednici monahi. Iachint trebuie, cu siguranţă, să fi fost unul dintre ei.
Trebuie spus că numirea lui Iachint se producea la numai cinci ani de la numirea de
către Patriarhie a unui mitropolit pentru întreaga Rusie, cu sediul la Kiev. Este vorba despre
Alexie pe care Biserica Rusă l-a canonizat deja, încă din secolul XVI.
De ce s-a adresat domnul Patriarhiei constantinopolitane şi nu Bisericii sârbe sau celei
bulgare?
Este exclus ca domnul să se fi adresat iniţial Bisericii Romane cum încearcă să
sugereze mai nou domnul Neagu Djuvara 16, reluând interpretări mai vechi făcute de
profesorul Daniel Barbu17.
Deşi pare că ne îndepărtăm de subiect, nu e lipsit de interes să insistăm puţin asupra
aserţiunii potrivit căreia primii noştri doi domni ar fi fost catolici, Nicolae Alexandru fiind
primul care va balansa spre Ortodoxie. Pe ce considerente se bazează aceste teorii, respinse de
majoritatea istoricilor, ce le consideră pure speculaţii, chiar dacă par construite într-un mod, la
prima vedere, infailibil? Vom înţelege din toate acestea că domnul a fost dintru început
ortodox, iar chemarea mitropolitului Iachint la Argeş şi orientarea voievodului spre
Constantinopol nu sunt rezultatul unei întoarceri de ultimă oră a acestuia, ci sunt, aşa cum am
mai spus, rezultatul unei acţiuni politice reieşită din nevoia legitimării noului stat apărut pe
harta Europei. Şi de ce domnul s-a orientat către Constantinopol, vom vedea mai jos.
15
Vezi Originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în
„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Versiunea originală”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti,
1996, p. LXXVI. Pentru a dovedi aplecarea eshatologică a domniei, Maria Magdalena Szekely şi profesorul
Ştefan Gorovei au scris, cu privire la Ştefan cel Mare, un studiu ale cărui concluzii se pot aplica în mai toate
cazurile domnilor din acele veacuri: „Semne şi minuni” pentru Ştefan Voievod. Note de mentalitate
medievală, în vol. „Ştefan cel Mare şi Sfînt, 1504-2004. Portret în istorie”, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 67-
85.
16
Thocomerius-Negru Vodă, p. 195-208.
17
Pictura murală; idem, Sur le double nom de prince de Valachie Nicolas Alexandre, în „RRH”,
XXV, oct.-dec., 1986 şi în „Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au
Moyen Age”, Bucarest, 1998.
Aşadar, pentru a se argumenta presupusa catolicitate a domnului Nicolae Alexandru,
s-a pornit de la aceea că familia Basarabilor ar fi de origine cumană 18, fapt ce constituie ţinta
întregii demonstraţii a maestrului Neagu Djuvara. Se mai ştie cum pentru cumanii stabiliţi pe
teritoriul ţării noastre, regatul ungar, în alianţă cu Biserica Romei, au numit episcopi cu sediul
la Milcovia, al căror rost era atragerea acestor noi veniţi la confesiunea apuseană. Pe de altă
parte, cavalerii, fie teutoni, fie ioaniţi, pripăşiţi pe la noi, au fost folosiţi de către regatul ungar
cu rostul pe care îl aveau altădată foederati din Imperiul Bizantin. Ca urmare, aceştia aveau să
construiască cetăţi (vezi Câmpulung) pe versanţii Carpaţilor, cu rostul de a se constitui în
mărci de apărare, mai ales faţă de pericolul tătar. Pentru aceşti cavaleri se emitea celebra
Diplomă a regelui Bela IV (1235-1270).
Pe linie de concluzie, dacă Basarab era cuman, atunci era şi catolic. Dl. Daniel Barbu
consideră că primul voievod al Ţării Româneşti a fost convertit la catolicism înainte de 1
februarie 1327, deoarece Papa Ioan XXII i se adresa ca unui „princeps devotus catholicus”.
Iar într-o scrisoare din 17 octombrie 1345, papa Clement VI enumeră printre „nobiles viri”
care contribuiseră la răspândirea credinţei catolice pe Alexandru Bassarati 19.
Nicolae Alexandru ar fi căpătat de la tatăl său confesiunea catolică, dar pentru a-şi
păstra independenţa, va trece la ortodoxie, numelui catolic Alexandru, adăugându-i-l, prin
botezul ortodox, pe acela de Nicolae.
Pe de altă parte, ne spune autorul partizan al catolicismului primilor domni, privit din
Bizanţ, în mai 1359, se numea doar Alexandru. După 1360, a purtat un dublu nume şi a
început construcţia bisericii domneşti de la Argeş. În altă parte, se contrazice, demonstrează
Pavel Chihaia, spunându-ne că a căpătat dublul nume abia în ultimul an de viaţă. La fel, dl.
18
Îmi însuşesc părerea d-lui Dan Ioan Mureşan de la Paris, ucenic al marelui învăţat Petre Ş. Năsturel,
părere potrivit căreia dl. Djuvara trece cu vederea sau ignoră cu bună ştiinţă că o trupă cumană a luptat în 1330 la
Posada în ... armata ungară şi că a fost zdrobită de Basarab. Ar fi făcut aceasta dacă ar fi fost cuman ? Numele nu
este poate cel mai bun argument. Recent, ungurii au insistat ca numele tatălui lui Iancu de Hunedoara, Voicu,
este un vechi nume maghiar. Sf. Ştefan se chema înainte de creştinare tocmai... Vajk. În concluzie, spune dl.
Mureşan, ei deduc că si Iancu de Hunedoara şi tatăl lui au fost... maghiari ! Evident că în faţa documentelor
unanime asupra originii lor române, acest argument - similar cu cel al Dlui Djuvara ! – nu are şanse să reziste.
Numele sunt mode sau se dau după moda vremii. În fine, dl. Djuvara declara că ar fi primul care vorbeşte de
cumani la noi, dar trebuie să amintim că ceva mai înainte, Victor Spinei atingea această problemă în cărţile sale.
Trebuie să mulţumesc pe această cale d-lui Dan Ioan Mureşan cu care am putut schimba idei pe tema
aceasta, idei pe care, iată, i le citez aici şi care chiar mi-a propus ideea unui simpozion privind cei 650 de ani de
la întemeierea mitropoliei, care se vor împlini în 2009.
19
Pictura murală, p. 15.
Daniel Barbu se mai contrazice atunci când spune că Hariton de la Cutlumuş cunoscuse,
înainte de noiembrie 1362, pe voievod sub ambele sale nume20.
Un altul dintre argumentele pe care le avansează în sprijinul tezei sale, argument pe
care îl preia şi dl. Neagu Djuvara în paginile lucrării sale, este acela al picturii votive -
Deisisul - din tinda bisericii domneşti de la Argeş, scenă cu totul neobişnuită - în care în locul
Prodromului apare Sf. Nicolae. Explicaţia ar fi tocmai trecerea domnului la ortodoxie.
Autorul ne oferă şi un motiv care l-ar fi determinat la un astfel de gest: „voievodul
catolic, împiedicat de suzeranul său maghiar să stabilească relaţii directe cu Avignonul şi pus
în situaţia de a asista la dubla integrare – instituţionlă şi religioasă – a ţării sale în sistemul
politic angevin, îşi deschide accesul la o nouă sursă de legitimitate”21. Produsese, de bună
seamă, supărare şi faptul că, scrisoarea de la 1345 a papei Clement către Nicolae Alexandru,
pe atunci asociat la domnie tatălui său, fusese poprită de Ludovic de Anjou.
Acestor teze le răspunde Pavel Chihaia, cum deja am anunţat22.
Dacă Basarab ar fi fost însă catolic, cum se explică faptul de a fi pus temeliile unei
biserici ortodoxe, Sf. Nicolae Domnesc din Argeş şi că a fost înmormântat într-un locaş
ortodox din Câmpulung, după ce fusese şi aici ctitor? Aceeaşi situaţie o va avea şi fiul său
care după moartea părintelui făcea danii la Câmpulung ca voievod ortodox.
Apoi, în două documente, din 1352, regele Carol Robert menţionează pe „Basarab
schismaticul, ... fiul lui Thotomer, răzvrătit, trădător...”23. Revenind la scrisoarea patriarhului
din 1359, vedem cum i se recomnadă domnului „să păstrezi nestrămutat învăţăturile
mărturisite şi moştenite de la părinţi”, îndemn care ar fi fost fără sens dacă domnul ar fi fost
catolic24.
Apoi, în ceea ce priveşte dublul nume al voievodului, evocarea Marelui Nicolae în
scrisoarea ctitoricească a lui Vladislav către Cutlumuş, dar şi acel Deisis, toate acestea nu pot
să vădească decât că Nicolae este numele său de botez, în timp ce Alexandru este numele
voievodal25. Iar Iorga ne spune că numele dublu era un obicei sârbesc26.
20
Vezi Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor
voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti,
1993, p. 34.
21
Pictura murală, p. 12.
22
Despre biserica domnească.
23
Ibidem, p. 33.
24
Ibidem.
25
Vezi aici idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1976, p. 213-214.
26
Istoria românilor, III, p. 160.
Cu privire la motivul de natură politică care l-ar fi animat pe domn să recurgă la gestul
reconvertirii sale, trebuie să recurgem din nou la documente. Aceeaşi scrisoare patriarhală din
1359 redă faptul – să nu uităm - că Nicolae Alexandru ceruse de mai multe ori numirea lui
Iachint pentru scaunul de la Argeş, dar mai spune şi că îl chemase de mai multă vreme acolo,
ceea ce ar putea duce la presupunerea că biserica domnească era deja sfinţită 27.
Existenţa unei episcopii ortodoxe în Ţara românească înainte de întemeierea
mitropoliei naruieste argumentul principal al lui Daniel Barbu: anume că presupusa convertire
la ortodoxie a lui Nicolae Alexandru ar fi legată de întemeierea mitropoliei. Dimpotrivă,
această informaţie concordă perfect cu acelaşi Carol Robert de Anjou, informat mai bine
decât orice istoric contemporan, şi care vorbeşte clar de "schismaticul Basarab". Un domn
schismatic trebuia sa aibe un episcop "schismatic" în preajma lui. În fine, este clar ca
episcopia valahă este moştenitoarea directă a “pseudo-episcopiilor” de rit grecesc atestate de
documentul din 1234. O alta va fi fost tocmai Vicina, înainte de a fi ridicată la rang
mitropolitan28.
Iachint a asistat la năruirea deplină a centrului de la Vicina şi ar fi putut să plece pur şi
simplu acasă. Însă, tocmai în acest moment de maximă slabiciune, el a ştiut să intre în graţiile
lui Nicolae Alexandru şi să atragă Ţara Românească în jurisdicţia patriarhală 29. Şi bineînţeles
că domnul a dorit să i se înalţe chiar episcopul pe care-l avea alături, aşa cum s-a încercat şi în
Moldova. Aşa, „Nicolae Alexandru s-a înscris în istoria neamului său nu prin întemeierea, ci
prin canonicizarea vlădiciei argeşene – spune Iorga – care numai prin hotărârea Patriarhului
şi a soborului său putea fi ridicată la rangul de mitropolie”30.
Aşadar, nu exista nici un motiv serios pentru ca domnul să se adreseze în acţiunea sa
Romei. De ce, însă, nu s-a adresat Bisericii Sârbe sau celei Bulgare, am promis că vom
răspunde.
În 1354 murise ţarul sârb Ştefan Duşan, „cea mai mare figură a Serbiei medievale”,
după aprecierea marelui Iorga fiica lui Nicolae Alexandru avea să ajungă ţarina sârbilor prin
căsătoria cu Uroş, fiul lui Duşan. Din nefericire, moştenirea acestui mare ţar avea să se
împrăştie din cauza slabei autorităţi a lui Uroş. Sub Ştefan Duşan, sârbii căpătaseră şi o
Patriarhie cu sediul la Ipek sau Peci, în 1347, Patriarhie a cărei creaţie o contestase Bizanţul
27
Chihaia, Despre biserica domnească, p. 36.
28
Concluzia aparţine aceluiaşi D. I. Mureşan dar se regăseşte şi la Lydia Cotovanu, în studiile
menţionate de mine la bibliografie.
29
Acelaşi autor consideră teza istoricului Neagu Djuvara drept un şir de speculaţii, făcute în pofida
documentelor cum nu se poate mai clare. Aceste documente spun “expressis verbis” că Ioan Basarab a fost
valah: o spune – am văzut mai sus - chiar regele Carol Robert de Anjou !
30
Istoria Românilor, III, p. 161
cu vehemenţă. Era de presupus că Ţara Românească ar fi putut intra sub înrâurirea acesteia,
date fiind şi legăturile existente acum între casele domnitoare. Nu a fost aşa din cauza
exercitării influenţei ungare. Sârbii nu au îndrăznit să-şi extindă înrâurirea asupra noastră din
simple motive politice: Duşan a avut grijă asupra relaţiei cu vecinul său de la Nord, care se
visa în fruntea unei cruciade de dezrobire a Balcanilor. De altfel, ungurii aveau să biruie pe
urmaşul lui Duşan, în 1356. Ca urmare, orice amestec sârbesc în treburile bisericeşti de peste
Dunăre ar fi reprezentat o provocare la adresa Ungariei, ce ţinea sub suzeranitate Ţara
Românească.
În ceea ce-i priveşte pe bulgari, spune tot N. Iorga, „ei nu erau în stare să încerce
dincolo de Dunăre, în forme ierarhice bisericeşti, o supremaţie politică” 31. Mihail Şişman al
Bulgarilor, căsătorit acum cu fiica lui Andronic Paleologul, a văzut în noul stat românesc ce
se constituise la nordul Dunării un potenţial aliat împotriva sârbilor a căror putere o dorea mai
mică. De aceea, s-a recurs la o alianţă foarte obişnuită pentru acele timpuri, căsătorind pe
nepotul său Alexandru cu fiica lui Basarab I-ul. Singurul ierarh care ar fi putut pretinde
organizarea Bisericii româneşti ar fi fost Patriarhul de Târnovo, pe atunci Teodosie, pe lângă
care ucenicise legendara figură a Bisericii bulgare, patriarhul Eftimie. Însă chiar şi aşa,
Biserica bulgară n-avea forţa unui protectorat, mai ales după ce ţarul Alexandru a renunţat la
mariajul cu fiica lui Basarab, sora deci a lui Nicolae Alexandru.
Singura în discuţie rămânea Patriarhia de Constantinopol, drept singura în măsură să
poată supraveghea o atare acţiune. Care era de fapt situaţia acesteia în contextul politic
general şi cum a fost posibilă numirea lui Iachint, ne explică admirabil Lydia Cotovanu de la
Paris, în trei dintre studiile sale de maximă competenţă32.
În prima jumătate a sec. XIV Imperiul Bizantin se afla sfărâmat de crize interne
generate de ameninţarea otomană, certurile cu ţările balcanice, dintre care Serbia se afla în în
plină ascensiune, mai ales după declararea patriarhatului ei în timpul lui Ştefan Duşan (1331-
1346, împărat de la 1346-1355), dar şi din cauza crizei economice, a certurilor pentru putere
31
Condiţiile de politică, p. 6.
32
«Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux cas
parallèles? Quelquès précisions autour de relations ecclésiastiques des Russes et des Roumains avec
Byzance crépusculaire (XIVémé s.), în „Închinare lui Petre Ş. Năsturel, la 80 de ani”, Brăila, 2003, p. 531-554;
idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de
Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIV émé siècle), I, în
„RRH”, XLII, 1-4, Bucarest, 2003, p. 19-60; Idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée
aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens
(deuxième moitié du XIVémé siècle), II, în „RRH”, tome XLIII, nr. 1-4, 2004, p. 11-56.
şi a crizei isihaste. Această din urmă criză consta din aceea că umaniştii bizantini, orientaţi
către Occident şi spre unirea cu Biserica apuseană, aveau ca opoziţie partida isihastă 33.
Clerul bizantin înţelesese că graniţele Imperiului nu mai coincideau cu cele ale
Bisericii. Patriarhia de Constantinopol, în ciuda tuturor felurilor de crize, rămânea instituţia cu
cea mai mare influenţă în Imperiu. În tot acest context, foarte vizionarii patriarhi Calist (1350-
53, 1355-63) şi Filotei Kokkinos (1353-54, 1364-76) aveau în vedere o vastă acţiune de
centralizare a lumii ortodoxe în lurul Marii Biserici şi de asemenea extensia frontierelor
„Bizanţului Bisericii”. Două au fost căile prin care se urmărea realizarea acestui deziderat:
instituţionalizarea prin supunere a Bisericilor naţionale direct autorităţii Patriarhului
Ecumenic şi omogenizarea canonică, liturgică şi culturală corespunzătoare noii ideologii
isihaste34.
Prezenţa occidentalilor în Levant, afirmată prin supremaţia comercială a veneţienilor
şi a genovezilor, dar şi aceea a Otomanilor în cea mai mare parte a teritoriilor bizantine din
Balcani, constituiau realităţi irevocabile pentru bizantini, faţă de care reabilitarea statului
bizantin de altă dată lua pentru înaltele autorităţi politice şi ecleziastice contururi utopice.
Pentru a-şi asigura supravieţuirea, Biserica avea de ales între două chestiuni: tiara sau
turbanul.
Atât conservatorii, reprezentaţi de partida isihastă, cât şi aşa zisa partidă umanistă,
prooccidentală, au înţeles că în lupta de combatere a otomanilor era necesar ajutorul
occidentalilor. Dar implicarea acestora în lupta antiotomană impunea convertirea în masă a
bizantinilor, fapt inacceptabil pentru partida conservatoare35.
Efortul de a coopta prinţii balcanici la lupta antiotomană nu va da rezultate din cauza
luptelor pe care statele lor le aveau de dat sau a certurilor interne pentru putere.
În ce priveşte pe români, aceştia erau preocupaţi de a pune pe picioare tinerele lor
principate, profitând de atenţia grecilor în scopul legitimării puterii lor. Mai rămânea
organizarea rezistenţei ortodocşilor din interior pe bazele forţei tradiţiei ortodoxe.
La sfârşitul sec. XIV, Ortodoxia se întindea din Asia Mică până la Adriatica şi Marea
Baltică, bine administrată de Patriarhie prin reprezentanţii ei sufragani.
Patriarhia ecumenică, în încercarea ei de a deveni centrul lumii ortodoxe, se va orienta
spre întreţinerea unei relaţii speciale cu puterea seculară din Principate sau din Rusia, dar şi
spre întărirea instituţilor sale din interior36.
33
Idem, Deux cas, part I, vezi nota 3, p. 20.
34
Ibidem, nota 6 şi 7, p. 20-21.
35
Ibidem, p. 22.
36
Ibidem, p. 23.
Din documente se poate constata acţiunea clerului grec de peste tot – să nu uităm că la
Constantinopol în frunte era partida isihastă-conservatoare – în scopul conservării integrităţii
Bisericii Ortodoxe şi întăririi Patriarhiei. Este de notat că patriarhii utilizau strategii diferite
pentru a pune în practică politica lor bisericească de centralizare, potrivit zonei în care
trebuiau aplicate. Aşa, în sec. XIV, numărul mitropoliilor va creşte consistent în regiunile
ocupate de otomani. De altfel, otomanii manifestau o toleranţă, bine cunoscută oficialităţilor
bizantine. Doar pe această cale ecleziastică Bizanţul mai putea să administreze regiunile
îndepărtate. Doar situaţia bisericilor sârbă şi bulgară diferea oarecum, fapt pentru care vor fi
tratate într-un mod particular. Şi aici ne referim la situaţia autodeclarării celor două Biserici
patriarhate, contrar voinţei Marii Biserici37.
Se ştie că Sinodul a excomunicat pe Ştefan Duşan, iar convorbirile de reconciliere au
început abia după dezastrul de la Mariţa, din 1371.
Mai mult, cucerirea otomană a permis grecilor recuperarea diocezelor cucerite altădată
de Duşan38.
În Bulgaria, în 1375, patriarhul Filotei va reuşi să impună un apropiat al său, pe
Eftimie de Târnovo. După 1393, patriarhatul bulgar desfiinţat va rămâne la rang de mitropolie
supusă patriarhiei ecumenice (nota 23, 24, 25)39.
O situaţie aparte a constituit-o relaţia cu Biserica rusă, precum şi cu Bisericile din cele
două Principate.
Caracterul centralizat al puterii seculare a ţărilor ortodoxe ridica probleme clerului
constantinopolitan, preocupat să asigure controlul şi adiminstrarea bisericilor pe care le dorea
incluse în sistemul centralizat al Patriarhiei. Termenii primatului constantinopolitan au fost
formulaţi iniţial de Fotie, pentru ca mai apoi să se instituţionalizeze prin Sintagma lui Matei
Vlastares, din 1335. După Sintagma acestuia, Patriarhul era singurul în măsură să asigure
actul de justiţie şi să reprezinte legea divină40.
Patriarhul se punea deasupra puterii temporale, iar împăratul primea ungerea direct de
la Dumnezeu, prin mâinile patriarhului. Aceste precizări ale raporturilor cu puterea erau
necesare în scopul conturării raporturilor cu celelalte noi unităţi ecleziastice. De aceea, clerul
constantinopolitan va avea în vedere să traducă Sintagma în slavonă, chiar în 1342.
Conţinutul Sintagmei nu va avea trecere la români şi la ruşi decât într-o manieră
condiţionată de interese reciproce, compromisuri şi lungi dispute între clerul
constantinopolitan şi autorităţile politice locale.
37
Ibidem, p. 24.
38
Ibidem, p. 25.
39
Ibidem, p. 26.
40
Ibidem, p. 28.
Ceea ce avea să dea câştig de cauză Patriarhiei era principiul Oikonomiei (principiu
politic bizantin care permite în caz de necesitate tarnsgresiunea unei legi sau canon, fără a-i
anula validitatea, în scopul câştigării unei situaţii considerate pierdute) 41.
Aşa a fost cazul deciziei sinodale din 1354, prin care Filotei accepta alegerea unui
ierarh rus pentru Kiev, cu condiţia ca următorii ierarhi să fie trimişi de Constantinopol. Era
vorba despre Alexie, canonizat de Biserica rusă în sec. XVI !
Cinci ani ani târziu, o aceeaşi decizie se lua şi în cazul mitropoliei Ungrovlahiei.
Astfel, Patriarhia îşi întărea dreptul de a alege şi ordona mitropoliţi dintre oamenii săi de
încredere. Cu Moldova situaţia a fost puţin diferită, dar să nu uităm că după Iosif Muşat,
următorii ierarhi au fost greci42.
Aici, în Ţara Românească, trebuie să nuanţăm că nu este vorba, credem noi, despre o
efectivă creere a unei noi unităţi ecleziastice. În cazul lui Iachint, nu este vorba decât despre o
întărire, iar în ce priveşte mitropolia ea nu se consideră ca existând. Iorga are aici o aserţiune
ce ni se pare a fi foarte viabilă. El spune că jocul politic făcut de domn, în complicitate cu
Patriarhia a fost acela de a produce aparenţa doar a unei mutări de ierarh şi nu senzaţia creerii
unei mitropolii, ceea ce ar fi putut supăra pe Ludovic al Ungariei, posibil şef de cruciadă şi
ajutăror al Constantinopolului. Oricum, ridicarea Bisericii Valahe la rang mitropolitan şi
supunerea directă Patriarhiei de Constantinopol conscrau independenţa statului faţă de
Coroana ungară înainte de toate43. Aşadar, mitropolitul de Vicina, păstrându-şi rangul şi locul
în ierarhia constantinopolitană (scaunul Mitilenei şi mai apoi al Amasiei, în vreme ce Antim
Kritopoulos va deţine pe cel de Nicomidia) 44, avea să fie doar mutat la Argeş, pentru ceea ce
se numeşte „Biserica a toată Ţara Românească”45. Aceasta însemna că lui Iachint avea să i se
supună tot clerul, dar şi mănăstirile ţării. Însuşi actul sinodal de la 1359 poruncea ca „toţii
clericii din această ţară şi toţi ceilalţi câţi fac parte din cinul ecleziastic, fie ei monahi sau de
mir, să-i dea ascultare şi să i se supună”46. Aşadar, era de datoria nu doar a clericilor de mir
să fie sub ascultare, ci şi a monahilor, care, desigur, nu lipseau. Să ne amintim de un călugăr
41
Ibidem, p. 29.
42
Ibidem, p. 30.
43
Iorga, Condiţiile de politică, p. 387-411; C. Marinescu, Înfiinţarea Mitropoliilor din Ţara
Românească şi Moldova, „AARMSI”, s. III, 2, 1974, p. 247.268; Daniel Barbu, Sur le double nom, p. 106, cf.
Lydia Cotovanu, «Alexis de Kiev et de toute la Russie», p. 542.
44
Jean Darrouzes, Le Registre synodal du Patriarchat byzantin au XIVémé siècle, Paris, 1971, p.
276.
45
Iorga, Istoria Românilor, III, p. 162.
46
„ Όθεν οφείλουσιν οι τε εν αυτή κληρικοί και οι άλλοι ιερωμένοι, μοναχοί και λαϊκοί, υπείκειν και
υποτάττεσθαι τούτω, όσα και γνησίω αυτών ποιμένι και πατρί και διδασκάλω και δέχεσθαι προθύμος και
αποπληρούν” - FHDR, IV, p. 201.
Fudulu care făcea parte din comunitatea Sf. Grigorie Sinaitul, pe la 1347, în ţinutul Paroriei,
la Kalifarevo47, ceea ce ne ajută să tragem concluzia că monahii români aveau apetenţă spre
isihasm, în chiar acel secol. Nu mai vorbim despre dovezile indubitabile asupra existenţei
unui monahism cu asprime în Ţara Românească. Despre toate acestea Patriarhul trebuie că a
avut cunoştinţă.
Aici trebuie să facem o legătură care pune în lumină o latură despre care s-a vorbit
mai puţin. Mă refer la aceea că, în timpul lui Iachint, Ţara Românească avea să găzduiască o
altă mare personalitate, anume pe celbrul Nicodim de la Hilandar, înveşnicit în istoria noastră
drept Nicodim de la Tismana. Om cu vocaţie ctitorială, ziditor al unor mănăstiri înspre ţara
natală, Vratna şi Manastiriţa, va fi implicat la noi în zidirea a două lăcaşuri de rezonanţă,
Vodiţa şi Tismana. El va da o nouă dimensiune monahismului românesc, dar, în mod sigur,
nu fără sprijinul mitropolitului Iachint. Nicodim trecuse la noi puţin după 1365, aşa încât l-a
putut prinde pe Iachint în ultimii săi şapte ani de viaţă. Nu este de conceput o reorganizare a
monahismului, de tipul celei despre care ne place să vorbim, fără sprijinul necondiţionat al
mitropolitului, care –să nu uităm – el însuşi pare a fi venit din anturajul unor isihaşti ca
Patriarhul Calist, ori Filotei. Personal, cred că isihasmul era deja o o practică atât de curentă în
rândurile monahilor de atunci, încât este imposibil ca Iachint, dacă însuşi n-a fost isihast, să
nu fi simpatizat cu isihasmul. Nicodim, cu siguranţă era un asfel de călugăr, mai cu seamă că
venise de la Athos, în vremea în care duhul izvorât din personalitate Sf. Grigorie Palama era
foarte prezent. Găsesc cu dreptate ca lui Iachint să-i fie adăugată şi această calitate de
corganizator al monahismului românesc sau de instituţionalizare a sa.
Cine va fi spovedit mulţimea stareţilor şi monahilor din mănăstirile care începeau să se
înmulţească, dacă nu mitropolitul? Cine va fi sfinţit toate aceste mănăstiri sau noi biserici care
sau construit?
Şi aici ar trebui menţionat încă un episod cpontemporan mitropolitului, chiar dacă nu
are imediată legătură cu el. La 1369, domnul Vladislav emitea celebra sa scrisoare
ctitoricească către mănăstirea Cultumuş de la Athos. Scrisoarea venea în urma insistenţelor lui
Hariton, stareţ al mănăstirii athonite, care, personal, venise de cam şapte ori în Ţara
Românească în scopul acesta, aşa cum descrie în testamentul său. Insistenţele aveau în vedere
solicitarea stareţului către voievod de a reface sau de a sprijinii refacerea Cutlumuşului. Se
ştie că domnul a pus condiţia ca pentru călugării români regimul de chinovie să fie schimbat
cu unul de idioritmie. Refuzat fiind de către Hariton, domnul a refuzat să-şi îndrepte sprijinul
către mănăstire, până ce Hariton nu şi-a dat acordul faţă de cererea domnului. Aşa avea să
47
Vezi D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în „Filocalia”, VIII, 1979, p. 557-
562.
devină Cutlumuşul „Lavră a Ţării Româneşti” sau „Lavră a Domniei mele” cum imperial se
exprimă Vladislav în documentele sale. Şi aici, trebuie spus că nu există o implicare directă a
mitropolitului, deşi, ipotetic, nu se poate exclude o prezenţă a sa în această acţiune. Este
practic imposibil de crezut ca mitropolitul să nu fi ştiut de această acţiune şi să nu se fi sfătuit
cu domnul pe această temă, aşa încât parte din decizie să nu i se fi datorat 48.
Hariton avea să ajungă mitropolit după moartea lui Iachint (în 1372) ceea ce dovedeşte
aserţiunea noastră de mai înainte că domnii aveau grijă să cheme pe tronul duhovnicesc al
ţării oameni al căror nume avea rezonanţă. Astfel, trebuie să se fi întâmplat şi cu chemarea lui
Iachint.
Începuturile statalităţii româneşti nu pot pune decât într-o lumină favorabilă pe acest
străin (grec), care a secondat atât de bine pe domnul care-l chemase la această mare cinste.
O ultimă chestiune pe care ar trebui s-o luăm în discuţie este aceea a partiţiei
mitropoliei care are drept sursă o acţiune politică concertată a clasei politice de atunci, dar
care s-a sfârşit tot în favoarea Patriarhiei. La 1370, partea occidentală a ţării avea să fie pusă
sub oblăduirea unui alt mitropolit, Antim Kritopoulos.
Se pare că această nouă creaţie s-a datorat tendinţelor autonomiste ale boierimii din
vestul ţării. De altfel, din chiar actul de numire a lui Antim Kritopoulos desprindem
precizarea făcută de patriarh, potrivit căreia numirea se făcea la cererea boierilor din acea
regiune49.
Crearea mitropoliei de Severin a fost legată, însă, şi de evenimentele care s-au derulat
la sudul Dunării în 1369. E vorba despre conflictul ce opunea pe Ludovic cel Mare al
Ungariei lui Vladislav I al Ungrovlahiei, pentru regiunea Vidinului. Acest conflict se înscrie
într-un context mai larg al unei alianţe pe care Ungaria o făcuse cu Polonia, între 1350-1360,
în scopul stăvilirii expansiunii Hoardei de Aur în spaţiul sud-est european. Retragerea tătarilor
peste Nistru a oferit posibilitatea lui Ludovic cel Mare şi lui Cazimir al Poloniei (1333-1370)
să-şi întindă autoritatea către est, în scopul deschiderii unui drum către Marea Neagră. Aşa,
Polonia va ocupa Haliciul, Volnia şi Podolia şi-şi va manifesta suzeranitatea asupra Moldovei,
din 1387. De cealaltă parte, Ungaria va ocupa Vidinul, în 1365 50. Prinţul român va păstra
Banatul de Severin, cu confirmarea oficială a lui Ludovic, pe care deja îl avea din 1365.
48
Am demonstrat în altă parte, că oferirea ajutorului către Locurile Sfinte era exclusiv privilegiul
domnilor. Este adevărat că pe acte poate exista semnătura mitropolitului, dar aceasta neînsemnând cumva că
decizia este a acestuia din urmă. Domnul ajuta întotdeauna Locurile Sfinte din dorinţa de a se legitima în faţa
Oikoumenei – vezi lucrarea mea Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos
(1653-1863), ediţia a III-a, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2007.
49
FHDR, IV, p. 208-209.
50
Lydia Cotovanu, Deux cas, p. 33.
Vladislav i-a smuls lui Ludovic şi mai vechile posesiuni din timpul bunicului său, Amlaşul şi
Făgăraşul.
Aşa înţelegem cum crearea mitropoliei Ungrovlahiei occidentale se prezenta şi ca o
ripostă a Marii Biserici la expansiunea catolică.
Legat de aceasta este documentul de numire a unui mitropolit pentru jumătatea
occidentală a ţării, numită a Severinului, sau dinspre Severin, document care merită citat
pentru atitudinea mitropolitului Iachint, cu prilejul acesta. Iniţial, totul pornise de la o acuză –
nu ştim exact ce i se reproşa – care a declanşat o anchetă condusă de dikeofiloaxul patriarhal,
Daniil Kritopoulos. Întrucât acesta din urmă se pare că era suspicionat de dorinţa d a-i lua
locul lui Iachint, a fost pus de Patriarh să semneze o declaraţie că nu va picinui niciun neajuns
mitropolitului, după e acesta răspunsese Constantinopolului vizavi de acuzele ce i se aduceau.
Nu ne spune cu exactitate ce i se reproşa, dar spune că nu poate să ascundă suferinţa ce i-a
pricinuit-o bănuiala nesupunerii canonice, adăugată faptului că deja era destul de slăbit,
bolnav şi bătrân51.
Dar şi mai important în actul acesta este atitudinea sa în faţa acestei situaţii: el propune
patriarhului numirea lui Daniil ca mitropolit al Ungrovlahiei, arătându-şi disponibilitatea să
demisioneze. Este, credem noi, o atitudine demnă de un bărbat al Bisericii, o atitudine care
denotă şi bărbăţie şi smerenie, în acelaşi timp.
Patriarhul n-a dat curs anchetei, lămurindu-se probabil de netemeinicia acuzaţiilor, iar
Iachint a putut rămâne în scaun până la moarte, în schimb fiind numit Antim pentru jumătatea
vestică a ţării ce avea să conţină regiunile reluate de voievod regelui: Amlaşul şi Făgăraşul,
lucru ce avea să atragă după sine lipirea acelei calităţi de exarh al plaiurilor, neexcluzându-se
până azi faptul ca acesteia să i se circumscrie calitatea de supraveghetor al ortodocşilor din
Transilvania.
Concluzii:
Suntem puşi în faţa posibilităţii ca primul ierarh român să fie canonizat şi, am spus, nu
nemeritat. Avem în faţă un precedent: primul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii,
Alexie, avea să fie canonizat de către Biserica Rusă din secolul XVI.
La doar cinci ani după numirea acestuia, Ţara Românească avea să primească un
mitropolit, tot de la Patriarhia Constantinopolului, în condiţiile pe care le-am văzut. Acesta
trebuie să fi fost unul din anturajul patriarhilor isihaşti, care aveau în vedere păstrarea
51
Vezi FHDR, IV, p. 207.
influenţei ortodoxiei într-o lume în care propaganda catolică încerca să facă din Roma un
centru de influenţă pentru întreaga Europă, o Europă ce încerca să se redefinească, în timp ce
ameninţarea otomană se profila tot mai serios.
În aceste condiţii, domnul ortodox de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, avea să
cheme la Argeş, locul în care aşezase şi curtea domnească, pe Iachint, mitropolit al Vicinei.
Considerăm că este un act politic de însemnătate majoră, la împlinirea căruia a participat
personal mitropolitul. Acesta este de fapt semnarea adevăratului act de independenţă al Ţării
Româneşti. Considerăm, de asemenea, că mitropolitul Iachint nu putea fi decât una din
personalităţile vremii, căci este imposibil ca un domn precum Nicoale Alexandru, atât de
vizionar, şi care va îndrăzni să se autointituleze „mare voievod şi domn”, αυθέντης, adică
„domn de sine stătător” a toată Ungrovlahia, să nu fi adus pentru Biserica sa un om cu
greutate, aşa cum vor face urmaşii săi, atunci când adus pe Nifon II sau pe un Macarie
ieromonahul, sau, mai târziu, pe un Luca de Cipru. Şi exemplele pot continua. Este cunoscut
că oamenii mari au rămas în istorie, ca atare, şi datorită oamenilor de valoare cu care au ştiut
să se înconjoare. Cu siguranţă, Iachint va fi fost unul dintre aceştia, aceasta dacă ţinem cont şi
de faptul că personal trebuie să fi sprijinit şi întărirea monahismului din Ţara Românească.
Considerăm acestea ca fiind suficiente argumente pentru ca Biserica noastră să-i
acorde cinstea ce i se cuvine şi pe care şi-a câştigat-o şi să-l aşeze la loc înalt, vrednic de
închinare.
La 14 nov. 1234 şi mai apoi la 2 iunie 1247, două documente afirmau existenţa
anumitor formaţiuni politice, cât şi a unor biserici, arhiepiscopi şi episcopi pentru actualul
teritoriu al Munteniei. Primul dintre ele era o scrisoare a papei Grigorie IX către principele de
coroană Bela, fiul şi coregentul lui Andrei II al Ungariei, din care reiese atitudinea Romei faţă
de situaţia confesională din teritoriile extracarpatice sau chiar de la întorsura Buzăului, căci
acolo se afla deja o episcopie catolică pentru cumanii mai nou veniţi. Indignarea papei venea
din aceea că pseudoepiscopii ortodocşi din zona amintită atrag foarte mulţi catolici la credinţa
lor (a valahilor). Următorul document ne descrie o situaţie geografico-politică a zonei de la
sudul Carpaţilor. Adică ne sunt redate întocmai formaţiunile politice ale vremii, cu precizarea
că acestea aveu în frunte conducători locali: Litovoi (stăpânea Valea Jiului, din Ţara
Haţegului până la Dunăre), Farcaş (probabil zona Vâlcei), Ioan (teriroriul fostului jud.
Roamanţi) şi Seneslau (cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din actualele judeţe Argeş,
Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi poate parte din Prahova). Aşadar, pentru această dată avem
atestată deja existenţa unor formaţiuni politice în Muntenia, ai căror conducători locali erau
dublaţi de episcopi ortodocşi.
Pentru 1324, în locul acestor formaţiuni exista un singur stat, un singur conducător –
BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52), fiul lui Tihomir.
Întemeierea Ţării Româneşti s-a datorat voievozilor de la Câmpulung sau Argeş, unui
Radu Negru (mit?!), probabil Tihomir sau Tocomerius, ori chiar un predecesor al acestuia,
voievozi care au început acţiunea de unire a cnezatelor şi voievodatelor.
În istoriografia românească s-a vorbit ani de-a rândul de o „descălecare”. În anii din
urmă, s-a punctat că nu este vorba de o descălecare, ci de o unire rezultată din lupta celui mai
puternic dintre voievozi, împotriva celorlalţi voievozi atestaţi în diploma de la 1247, emisă de
regele Bela IV al Ungariei către cavalerii ioaniţi, chemaţi să apere hotarele regatului. În ce
priveşte sensul cuvântul „descălecat”, învăţatul român Petre Năsturel ne spune că acesta avea
să capete în timp cuprinsul semantic cu referire la întemeierea unui nou teritoriu, unei ţări.
Deci, a descăleca înseamnă a întemeia . Din acest punct de vedere, Basarabii sunt
„descălecători”, dat fiind că tot mai mulţi istorici optează pentru ipoteza că neamul lor trebuie
să fi fost unul de origine cumană, de unde poate şi numele de „Negru Vodă”, şi anume din
pricina faptului că această stirpe era una asiatică, cu membri mai întunecaţi la faţă.
Desăvârşirea unităţii a făcut-o Basarab I, supranumit Întemeietorul, care la 1330
înlătură suzeranitatea maghiară, prin lupta cu Carol Robert de Anjou al Ungariei (dinastia
Angevinilor), la Posada (după unii, între Câmpulung şi Bran, după alţii: prin Loviştea) şi
câştigă independenţa pentru noua sa ţară – Ţara Românească.
În 1352 Basarab I se stingea, fiind înmormântat la biserica Negru Vodă (iată!) din
Câmpulung.
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ
REŞEDINŢELE MITROPOLIEI
Cei mai mulţi istorici socotesc că, după 1330, reşedinţa a fost la Câmpulung (în 1330,
Argeşul fusese pustiit de oştile lui Carol). Argeşul avea să apară ca reşedinţă abia sub
Vladislav I - Vlaicu Vodă, primul act emis la Argeş fiind din 1369.
La Argeş a slujit drept catedrală domnească biserica Sf. Nicolae ce se pare a fi fost
începută chiar de Basarab I, deşi alţii o consideră ctitoria lui VLADISLAV I (1364-77).
Concluzia finală reieşită în urma cercetărilor este aceea că în actuala sa formă ea a fost
începută de Nicolae Alexandru şi terminată de Vladislav Întâiul, deşi, într-adevăr acolo
existase încă înainte de 1300, adică sub Tocomerius, o biserică, înonjurată de case domneşti,
biserică înglobată ulterior noii construcţii.
La 1439 VLAD DRACUL (1436-42; 43-46), tatăl lui Vlad Ţepeş ridica o nouă
biserică cu scopul de a deveni mitropolitană (hram Adormirea Maicii Domnului) la 2 km de
Argeş, având de fapt o triplă semnificaţie: funerară, dinastică şi cruciată, ca centru al luptei
antiotomane.
Către sfârşitul secolului XV este posibil ca ierarhii să se fi mutat la Dealu, pentru ca
mai apoi, pentru foarte puţin s-o vedem la Gherghiţa (1482), la 1483 la Târgovişte, în 1494 şi
1508 la Bucureşti, iar din august 1517, biserica de la Târgovişte, începută de RADU CEL
MARE (1495-1508) şi terminată de NEAGOE BASARAB (1512-21), avea să fie
găzduitoarea mitropolitului până pe la 1668, când rolul de reşedinţă şi catedră a mitropolitului
ţării va fi preluat de actuala biserică a Sf. Constantin şi Elena de la Bucureşti, începută de
Constantin Şerban Basarab, pe la 1658, şi terminată de Radu Leon.
Despre mitropolitul IACHINT (1359-1372) avem ştiri abia din 1369, când era amintit
într-o scrisoare ctitoricească a lui Vlaicu Vodă – Vladislav I către mănăstirea athonită de la
Cutlumuş. Este vorba de o cerere a protosului Hariton către domn prin care îi solicita acestuia
să se implice în reconstrucţia mănăstirii. Domnul accepta cu condiţia acceptării de către
Hariton a trecerii românilor de la Athos la regimul idioritmic.
A doua oară apărea la 1370, când Iachint fusese pârât la Patriahie de unii răuvoitori
drept „călcător şi dispreţuitor”. Drept urmare, Patriarhul Filotei (1364-76) a trimis imediat pe
DANIIL CRITOPULOS, dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, pentru a cerceta pricina pentru
care fusese sesizat. Acesta a constatat însă netemeinicia acuzaţiilor. Mitropolitul Iachint se
dezvinovăţeşte şi-i propune Patriarhului Ecumenic să sfinţească pe Daniil ca mitropolit.
Localizarea Vicinei
Mitropolia Vicinei luase fiinţă între 1204-1261, iar în ce priveşte ierarhii acesteia,
avem ştire de un TEODOR, la 1285 şi 1292, de LUCA, la 1302, MACARIE, la 1337-1338,
CHIRIL, la 1347 şi, în fine, IACHINT, la 1348.
Localizarea ei a ridicat probleme şi încă până azi doar bănuim unde vor fi funcţionat
ierarhii de a căror existenţă documnetele fac vorbire:
1. Măcin - N. Dobrescu
2. între Isaccea şi Tulcea – N. Iorga
3. în satul Niculiţel – Constantin Brătescu
4. în locul Mahmudiei pe braţul Sf. Gheroghe – G.I. Brătianu
5. Isaccea de azi – N. Grămadă, C.C. Giurescu, Gh. Moisescu
6. pe ostrovul dunărean din faţa Isaccei – P.Ş. Năsturel
7. pe ostrovul dunărean de la Păcuiul lui Soare – Petre Diaconu.
MITROPOLIA SEVERINULUI
JURISDICŢIA ŞI REŞEDINŢA
În actul de numire, Antim era numit mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia. Mai
târziu, urmaşul lui Antim era numit în documente „mitropolit al Severinului” sau „dinspre
Severin”, iar eparhia sa se numea „a Ungrovlahiei dinspre Severin”, cuprinzând teritoriile din
dreapta Oltului, având reşedinţa la Severin, potrivit părerii majoritşţii istoricilor, deşi există
formulate şi unele îndoieli: Severinul se afla la graniţa a patru ţări – o poziţie dezavantajoasă
şi departe de reşedinţa domnească, fapt ce a avut drept urmare chiar ocuparea Severinului
între 1375-76 şi 1383-84 de către unguri.
Sau poate că reşedinţa să fi fost doar la început la Severin, deşi nu pentru multă vreme.
Oricum, prin numele de „Mitropolia Severinului” (apare în documente astfel de la Mircea cel
Mare) se înţelege „ţara Severinului, regiunea” şi nu neapărat locaţia în care poate va fi
funcţionat ea la început.
O altă ipoteză a fost aceea de a situa reşedinţa la Câmpulung, reşedinţa voievodală şi
mitropolitană a începuturilor de ţară.
În ce priveşte aşezarea acesteia la Râmnic, ar putea explica de ce pomelnicul episcopal
începe cu BASARAB I precum şi de ce a primit denumirea ulterior de Episcopia
RÂMNICULUI ŞI A NOULUI SEVERIN, dar şi de ce s-a aflat printre cele două noi unităţi
ecleziastice epicopale înfiinţate între 1503-1505 de mitropolitul muntean Nifon I, fost Patriarh
al Constantinopolei.
În august 1372 a fost emis un act sinodal prin care se numea ca mitropolit al
Ungrovlahiei Hariton, fost egumen la mănăstirea Cutlumuş din Sf. Munte Athos. Să ne
amintim, hariton fusese acel egumen care solicitase înainte de 1369 domnului Vladislav I
(Vlaicu Vodă) ajutor pentru refacrea mănăstirii sale. După ce domnul a înzestrat-o bogat, dar
refăcând-o întru totul mai întâi, şi Hariton a fost numit Protos, adică conducător al
ansamblului monahal de la Muntele Athos. Se vede că n-a stat mult în această poziţie, căci
curând avea să fie chemat de domnul ţări, căci numai aşa se putea ajunge mitropolit, adică
doar prin voinţa domnului, tot aşa cum îl chemase pe Critopol pentru cealaltă jumătate.
Numirea lui Hariton, poate el însuşi un vlah din cei mulţi care mai trăiau şi trăiesc încă
în Balcani, a fost determinată de trecerea la cele veşnice a lui Iachint, la 1372, şi îngroparea sa
la Argeş.
Din actul de numire rezultă că a fost numit pentru acea jumătate pe care o deţinuse
Iachint, având să-şi păstreze în continuare prerogativele pe care le avusese predecesorul său.
Hariton fusese hirotonit la Constantinopol, după care a venit la Argeş.
Mai avem ştiri despre el în 1378, pe când se afla din nou la Athos pentru o cercetare.
În acelaşi an îşi făcea cel de-al III-lea testament din care reieşea că şi-a păstrat şi funcţia de
„protos” al mănăstirilor de la Athos.
La 1380 îl găsim participând la şedinţele sinodului Constantinopolitan, iar, pentru că
la 1381 Mitropolia Ungrovlahiei era reprezentată în sinod numai de Antim, s-ar putea
concluziona că Hariton e posibil să fi murit, iar Antim să fi trecut în locul său.
Cert este că între 1381 şi 1383 semnătura lui Antim apare în actele sinodale
constantinopolitane, iar la 1382 semna şi ca locţiitor al scaunului de Nicomidia.
Pe la 1388-89 se afla la Constantinopol şi a fost lovit de o boală grea, fapt în urma
căruia avea să îmbrace marea schimă monahală sub numele de Timotei. Însănătoşindu-se însă,
sinodul a hotărât să-şi reia locul.
La 1392, într-un hrisov domnesc, în fruntea divanului apărea, lângă Antim şi
mitropolitul ATANASIE de Severin. Tot astfel era consemnat la aceeaşi dată într-un alt act al
lui Mircea către Cozia. Este întâlnit în actele sinodale până prin 1402-3.
Şi se pare că tot el a întâmpinat moaştele muceniţei Filofteia, aşezate la Argeş.
A păstorit şi-n primii ani ai secolului XV, el fiind acel „mitropolit al Ungrovlahiei şi
exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor” căruia îi scria patriarhul Matei (1401).
Mitropolitul Atanasie de Severin (1381-1403) avea să fie urmaşul lui Antim.
Prima dată este amintit în noiembrie 1387 în actele Patriarhiei, iar în iulie 1389 semna
ca „celălalt al Ungrovlahiei”. Semna fie cu „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei”, fie cu al
„Ungrovlahiei despre Severin”.
După Atanasie, vreme îndelungată, nu mai întâlnim nici un mitropolit la Severin,
pentru că după 1403 mitropolia Severinului avea să se desfiinţeze.
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI
ÎN SECOLUL XV
Secolul cel mai sărac în izvoare. Ierarhii apar rar în documente – nu mai făceau parte
din divan.
Reşedinţa domnească se mută de la ARGEŞ la TÂRGOVIŞTE.
Vitalien Laurent susţine că, după moartea lui Antim şi a lui Atanasie, scaunul
mitropolitan ar fi fost ocupat de mitropolitul de Mitilene (insula Lesbos) – unul din cei trimişi
în Moldova în 1395 să ridice anatema asupra clerului şi a poporului.
Ca urmare ar fi fost trecut în scaun în 1403 numindu-se TEODOR (!)
1412 – în 2 acte de donaţie apare EFTIMIE, mitropolit al Ungrovlahiei.
Peste o jumătate de veac este consemnat IOSIF ca martor în fruntea boierilor într-un
act de danie al lui RADU CEL FRUMOS (1462-75), în (28 octombrie 1464).
S-ar putea să fi fost egumen la Cozia (acest nume se întâlneşte acolo în 1451 şi 1457).
Ar fi primul mitropolit român cunoscut şi a păstorit până pe la 1477.
ILARION (1487/88 – 1502) – fost egumen la Cozia. În 1488 de abia mai este pomenit
un egumen – Visarion. Ilarion ajunsese în scaun. Este pomenit prima oară în pisania schitului
Babele – 1493. A păstorit până prin 1502, când RADU CEL MARE (1495-1508) aduce pe
NIFON pentru reorganizarea Bisericii Ţării Româneşti.
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI
ÎN SECOLUL XVI
NIFON (1503-5) este una dintre personalităţiledespre care istoria Bisericii vorbeşte cu
plăcere şi a cărui viaţă e consemnată de un contemporan al său, Gavriil Protul: „Viaţa şi traiul
sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului” .
S-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, prin anii 1435-40 şi a învăţat carte
grecească şi slavonească. A fost apoi călugărit cu numele Nifon, în locul numelui de botez,
Nicodim. A stat un timp în Albania, la despotul Gheorghe Skanderbeg, apoi s-a stabilit la
mănăstirea Dionisiu.
La 1483 a ajuns mitropolit la Tesalonic, iar, în 1486, Patriarh Ecumenic. A fost
îndepărtat din scaun în 1488 de sultanul Baiazid II (1481-1512) şi s-a retras în mănăstirea Sf.
Ioan Prodromul, zidind acolo un schit cu hramul Sf. Nicolae.
Avea să fie reales pe la 1496, dar numai pentru doi ani, pentru că la 1498 era din nou
exilat, de data aceasta la Adrianopole. Pare-se că faima i-a precedat, de vreme ce Radu cel
Mare (1495-1508) al Ţării Româneşti l-a chemat pe tronul mitropolitan al ţării sale. Este
posibil ca faima să şi-o fi dobândit poate chiar înainte de căpătarea funcţiilor ierarhice ce le-a
deţinut, fiind unul dintre atoniţii al cărui nume a ajuns probail pe buzele monahilor din spaţiul
românesc. De altfel, după retragerea sa din scaunul mitropolitan al valahilor, s-a retras la
mănăstirea Dionisiu de la Athos, către care şi Rdu cel Mare, dar şi urmaşul său, Neagoe
Basarab, aveau să îndrepte atâtea danii bogate. Pentru trupul său sfinţit, Neagoe Basarab a dat
poruncă să se făurească un chivot ce azi este una dintre piesele de cea mai mare valoar la
Muntele Athos.
Ajuns mitropilit în Ţara Românească, Nifon a convocat toţi egumenii la reşedinţa
domnească din Târgovişte. Tot atunci, pare-se a fi hirotonit şi doi episcopi, dându-le eparhii:
probabil a Râmfnicului în locul celei de Severin şi a Buzăului, dar pentru aceasta nu există
dovezi.
Rolul lui Nifon s-a exagerat în reorgnizarea Bisericii. Cel mai mare rol l-au avut
domnit orii: Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi şi Radu Paisie.
1505 – pleacă din ţară în urma unora conflicte cu domnul şi se stabileşte la Vatoped.
La 11 august 1508 NEAGOE BASARAB (1512-21) îi aduce osemintele în ţară,
aşezându-le la mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare. Apoi le-a înapoiat
mănăstirii Dionisiu, iar pe locul mormântului, Neagoe a zidit biserica cu hramul Sf.Nifon.
Călugării de acolo au trimis apoi rămăşiţe din moaştele sfântului păstrându-se azi în
catedrala din Craiova. Canonizarea sa a avut loc în ziua sfinţirii mănăstirii Argeş (prima în
ţară).
MAXIM BRANCOVICI (1505-1508)
neam sârb, din familia despoţilor Brancovici.
1459 – Serbia cade sub turci şi el va pleca acu fratele său mai mare Ioan prin Ungaria.
S-a acălugărit la mănăstirea Kuzinic sub numele de Maxim.
Hirotonit preot de mitropolitul Sofiei.
- c. 1503 – vine în Ţara Românească şi se pare că printre cei doi episcopi aleşi de
Nifon se afla şi Maxim (la Râmnic).
1505 – mitropolit al Ungrovlahiei.
A contribuit la încheierea păcii între Radu cel Marae şi Bogdan III cel Orb.
1507-8 – se pare a fi trimis de domn într-o solie la Vladislav II al Ungariei şi la saşii
din Transilvania.
1508 – MIHNEA CEL RĂU (1508-9) îl trimite la acel rege să-l înştiinţeze de urcaraea
sa pe tronul Ţării Româneşti. De-atunci nu s-a mai întors în ţară.
A trăit la Cruşedol până la 18 ianuarie 1516 – când moare.
Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor.
Scaunul mitropolitan a rămas apoi vacant 4 ani.
Sub domnii: MIHNEA CEL RĂU (1508-9), MIRCEA (1509-10), VLAD CEL
TÂNĂR (1510-12).
MACARIE II (1512-21)
Gavriil Protul ne informează că domnul puse mitropolit pe Macarie.
Cei mai mulţi istorici susţin identitatea acestuia cu tipograful Macarie. Acest Macarie
era originar din Muntenegru, a învăţat meşteşugul la Veneţia, iar în 1493-96 a tipărit 6 cărţi
slavone la Cetinie: Octoihul în 2 părţi (1493-94), Psaltirea (1495), Molitvelnic (1496).
A ajuns la curtea lui Radu cel Mare; devine primul tipograf în Ţările Române.
c. 1512 – mitropolit.
Hirotonia întru arhiereu a fost probabil săvârşită de Maxim şi cei 2 episcopi. Poate că
a fost ales mitropolit din îndemnul lui Maxim şi al doamnei Despina Miliţa, soţia domnului
Neagoe.
Apre în singurul document (în care-i apare numele) – Gavriil Protul: cu prilejul
sfinţirii mănăstirii Argeş (15 august 1517) printre participanţi era şi „Macarie mitropolitul
ţării”.
17 august 1517 – scaunul mitropolitan se mută de la Argeş la Târgovişte.
Numele mitropolitului Macarie – amintit şi-n pisania cataedralei mitropolitane din
Târgovişte (hram Înălţarea) – ctitoria lui Neagoe Basarab.
Apare şi-n „Învăţăturile lui Nicolae Basarab către fiul său Teodosie” (capitolul III).
Întrucât a fost ocupat să orânduiască viaţa Bisericii Ţărilor Române nu a mai avut timp
să se ocupe de tipar.
Trebuia să se ocupe şi de ridicarea mănăstirii Curtea de Argeş.
În plus, poate că n-a avut oameni pricepuţi în acest meşteşug – n-a mai tipărit.
El tipărise în 1508, 10, 12 un Liturghier, Octoih şi Tetraevanghel.
15 septembrie 1521 – îşi încheie păstoria.
TEODOR (1521-23)
A fost ales în împrejurări politice dificile, în carae viaţa bisericească n-a putut
prospera – timpul lui RADU DE LA AFUMAŢI (1522-23; 24; 24-25 şi 1526; ucis 1529.
Este menţionat de-abia în timpul lui VLADISLAV III (1523-25).
MITROFAN (1526-34)
1533 – era pomenit în scaun ultima oară.
VARLAAM (1534-44)
Aprilie 1535 – un hrisov de la VLAD VINTILĂ (1532-35)
apare în hrisoave sub RADU PAISIE (1535-45).
- pomenit în pisania mitropoliei din Trgovişte, terminată de Radu Paisie, în pisanita
bolniţei de la Cozia (1542).
Către sfârşitul păstoririi sale s-a reluat activitatea tipografică la Târgovişte prin
DIMITRIE LIUBAVICI.
1544 – încheie păstoria.
EFREM (1558-66)
DANIIL (1566-68)
SERAFIM (1576-85)
vine de la Râmnic
pomenit în hrisoave de la Mihnea.
Retras 1589
Moare între 4 august 1591-7 martie 1592
NICHIFOR (1589-92)
12 ianuarie 1589 – atestat ca mitropolit
1590 – pomenit într-un hrisov de la Mihnea Turcitul (1585-91)
1592 – pomenit de ŞTEFAN SURDUL (1591-92).
1592 – silit să părăsească scaunul de către ALEXANDRU CEL RĂU (1592-93).
1617,1621 – ÎNTÂLNIT ÎN ACTE – PROIN MITROPOLIT.
Moare în bisericaa Izvorani.
MIHAIL II (1592-94)
pomenit numai în 2 acte de la MIHAI VITEAZUL (1593-1601) în 1594.
GRIGORIE I (1629-36)
Grec de neam, fusese adus de ALEXANDRU ILIAŞ (1627-29) în epoca de deplină
pătrundere a influenţei greceşti, dar şi de opoziţie împotriva ei. Pe fondul acestui conflict avea
să ajungă donm Matei Basarab.
Grigorie fusese tuns în monahism în mănăstirea athonită a Iviriţilor, la care să nu
uităm fusese ascuns, dar şi trimis să înveţe carte domnul Radu Mihnea. A venit apoi în Ţara
Românească după 10 februarie 1613, când acelaşi Radu Mihnea închina mănăstirea Radu
Vodă din Bucureşti mănăstirii care altădată îl găzduise şi ai cărei călugări îl trimiseseră şi la
Veneţia pentru a se educa. Tocmai la această mănăstire a venit egumen Grigorie între 1614-
1629.
La 1629 avea să fie ales mitropolit în Muntenia. În această calitate s-a îngrijit de
refacerea bisericii mănăstirii Stelea din Bucureşti (azi dispărută), metoc al mănăstirii Radu
Vodă şi ruinată în timpul campaniei lui Sinan Paşa împotriva lui Mihai Viteazul, la 1595,
sfârşită ruşinos la Călugăreni.
La 1632, conform mai vechilor uzanţe, mitropolitul avea să fie trimis de LEON
VODĂ în Transilvania pentru a sfătui pe boierii munteni pribegiţi să se întoarcă. Apoi în
decembrie 1632 – Grigorie I şi Teofil de la Râmnic au mers la sultan într-o solie, cerând ca
domn pe MATEI BASARAB (1632-54).
În timpul lui s-a tipărit un „Molitvelnic slavon” (1635).
S-a retras în 1636 şi a murit în septembrie, fiind– se retrage.
Moare în septembrie 1636 şi a fost înmormântat la Stravopoleos.
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI
ÎN SECOLUL XVII
După primele trei decenii ale secolului XVII (timp în care au păstorit doi ierarhi
greci), urmează o perioadă fecundă pentru Biserica românească. Această stare de înflorire o
cunoaşte Biserica Ortodoxă Română în timpul domniei lui MATEI BASARAB (1632-1654)
şi a urmaşilor lui: CONSTANTIN ŞERBAN BASARAB zis CÂRNUL (1654-58), MIHNEA
III RADU (1658-1659), GHEORGHE GHICA (1659-60), GRIGORE GHICA (1660-64) şi
RADU LEON (1664-1669).
De aici înainte scaunele nu mai sânt ocupate de vlădicii greci.
este urmaşul lui Teofil, fiind român de neam, din Râmeşti-Vâlcea, unde a ctitorit o
biserică.
Se pare că a fost acopist la mănăstirea Bistriţa, apoi s-ar fi călugărit la Tismana,
ajungând egumen.
Cultura sa aleasă şi viaţa sa curată, numai ele pot explica alegerea în scaunul
mitropolitan, sărindu-se peste episcopia de Râmnic şi de Buzău.
Ştefan a continuat şi desăvârşit acktivitaatea cultural tipografică, fiind sprijinitor al
acurentului românesc, în detrimentul celui slavon, al cărui exponent era Udrişte Năsturel.
Sub el tipografia a lucrat numai la Târgovişte.
1649 – se tipăreşte u n TRIOD–PENTICOSTAR.
1650 – diaconul MIHAI din Târgovişte a scos de sub tipar „CARTEA CE SE
CHIAMĂ POGRIBANIA PREOŢILOR MIRENI ŞI A DIACONILOR”, cu tipicul în
româneşte şi rugăciunile în slavonă.
1651 – se tipărea „MISTRIO” sau „SACRAMENT”, tălmăcită de mitropolit,
cuprinzând rânduiala slujbei primelor două taine: Botezul şi Mirungerea. Tipicul era în
română iar slujba în slavonă.
1652 – apare „PRAVILA CEA MARE” sau
„ÎNDREPTAREA LEGII” în 800 pagini.
Era nu numai un cod bisericesc, ci şi politic.
A fost tălmăcită din greceşte de „Danil Andreanul monahul din Ţara Panonşiei” (adică
Transilvania), ajutat de dascălii greci Pantelimon Ligaridis şi Ignatie Petritzis.
Cartea are două prefeţe, una e traduc., alta a mitrop.
Pravila are două părţi mari şi un apendice.
Partea I – 417 capitole (glave);
314 capitole sânt extrase din Nomocan. Lui Manuil Malaxos. Celelalte 103 capitole
cuprind „Pravila lui Vasile Lupu” (carte aromânească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti) tipărită la Iaşi- 1646.
Partea II: se numeşte „Nomocanon”, cuprinzând aproape întreaga colecţie acanonică a
lui Alexie Aristen (secolul XII) şi comentariile lui, apoi canoane din Sf.Părinţi şi din Nichifor
Mărturisitorul.
Apendicele – 54 capitole – estek format din întrebările şi irăspunsurile lui Anastasie
Simaitul (secolul VI).
„Pravila de la Târgovişte” era destinaştă şi românilor transilvăneni.
1652 – mai tipăreşte „TÂRNOSANIA” tradusă din greacă şi slavă.
De la mitropolitul Ştefan ne-a mai rămas unş şmanuscris slavo-greco-român –
„SLUJEBNIC”.
Faptul că în timpul lui Matei Basarab apar cărţi în româneşte, slavonă şi bilingve ne
dovedeşte că între cele două curente era o luptă. Introducerea limbii naţionale în cult putea fi
considerată de unii erezie, mai ales că în Transilvania calvinii făceau propagandă în acest
sens.
Marele merit al mitropolitului Ştefan e acela de a fi deschis porţile pentru pătrunderea
limbii române în cult.
După 1652 au loc evenimente dramatice:
1653 – are loc răscoala seimenilor împotriva lui Matei Basarab.
În această situaţie mitşropolia a pactizat cu răsculaţii ceea ce aa dus la înlăturarea sa.
La cererea lui Basarab, Patriarhul ecumenic Ioachim a caterisit pe Ştefan, aprobând în
acelaşi timp numirea ca mitropolit a lui Ignatie de la Râmnic (1636-53).
fusese preot de mir la Nicopole.
Era unul din cei care l-au ajutat pe Matei Basarab să ia domnia Ţărioi Româneşti.
Drept recunoştinţă Maatei Basarab l-a adus pe Ignatie în Ţara Românească, iar în 1636
l-a ridicat în scaunul de la Râmnic.
Noiembrie 1653 – a întâmpinat pe patriarhul MACARIE al Antiohiei care umbla prin
Ţările Române însoţit de fiul său Pavel de Alep (între anii 1653-54 şi 1656-58).
22 mai 1654 – Matei Basarab moare, fiind ales Constantin Şerban Basarab (Cârnul)
(1654-58).
Noul domn l-a trimis într-o solie în Transilvania la Gheorghe Rakockzy, în mai 1655,
pentru a-i cere ajutor împotriva seimenilor şi dorobanţilor răsculaţi.
Ierarhul şi-a rezolvat cu succes misiunea.
1655 - Domnul a reabilitat pe ŞTEFAN, redându-i scaunul, fiind convins de
nevinovăţia lui.
Ignatie a depus „peretisis”, îndemnat de domn.
S-a retras în Oltenia, la Râmnic sau la Cozia.
După moartea lui Matei Basarab (1654) au urmat mai multe domnii scurte şi
neânsemnate. Au avut loc lupte necontenite între Cantacuzini şi Băleni. Lucrurile s-au potolit
după aşezarea în scaun a lui ŞERBAN CANTACUZINO (1678-88).
După moartea mitropolitului Şatefan, TEODOSIE va fi ales la 20 mai 1668.
Teodosie era de la mănăstirea Argeş; cu prilejul alegerii, el a rostit pentru prima oară
Crezul în româneşte (vezi Condica Sfântă).
8 iunie 1668 – RADU LEON (1664-68) dispune mutarea scaunului mitropolitan de la
Târgovişte la Bucureşti, unde va rămâne până azi.
Biserica Sf.Împăraţi a fost declarată catedrală mitropolitană.
Până la declararea acesteia drept catedrală, vlădicii au folosit în acest scop alte
biserici: Radu Vodă, ctitorită de ALEXANDRU II (1568-77), biserica Stelea – ctitoria
spătarului Stelea din secolul XVI, refăcută de mitropolitul Grigorie I şi biserica Sf.Gheorghe
Vechi, ctotoria unui vornic Nedelcu (secolul XVI).
Despre originea lui Teodosie:
Lupaş şi istoricii transilvăneni susţineau că Teodosie s-ar fi născut la Veştem lângă
Sibiu.
N.Şerbănescu: Teodosie s-ar fi născut pe la 1620 într-un sat din Vâlcea sau Argeş.
M.Păcurariu: S-ar afi născut în Râmnic.
1677-80 – a ridicat la Râmnic o biserică cu hramul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil –
schitul Cetăţuia.
TISMANA
Vodiţa a fost cuprinsă din 1376 în Banatul Seferinului ocupat de catolici maghiari.
Ca urmare se construieşte Tismana, care s-a bucurat de ajutoare materiale din partea
cneazului Lazăr.
1424 – hrisov care aminteşte data sfinţirii bisericii (1378) şi data morţii lui Nicodim
(+1406)
3 oct.1385 – prima menţiune despre Tismana într-un act de cancelarie.
Cel care a început ridicarea mânăstirii a fost RADU I (+1383), continuând sub fiul său
DAN I. Aceştia au înzestrat-o .
1387 – document care precizează că lucrările s-au încheiat sub Mircea.
Nicodim este amintit în mai multe hrisoave:
Pentru Cozia – 1389
Pentru Tismana – 1387, 91, 92, 99.
Într-un hrisov din 1387 se prevedea pentru Tismana princip. Samovlastiei.
1406 – cele două mânăstiri primeau sate din Serbia din partea cneazului ŞTEFAN
LAZAREAVICI.
Tismana devine cea mai însştărită mânăstire din Ţara Românească.
10 iul.1464 – Mânăstirea Vodiţa, amintită pentru ultima oară.
Conform tradiţiei, Sfântul Nicodim ar fi ridicat : mânăstirea Topolniţa, Coşuştea
Crivelnic, Vişina, Prislop; Pimele mânăstiri din Moldova ar fi ctitorite de ucenicii săi.
Actitivatea cărturărească:
Corespondenţa cu Eftimie al Târnovei (2 scrisori se cunosc)
1404-5 – caligrafiază un “Tetraevanghel” on slavă - primul manuscris cu dată sigură
de la noi.
“Această sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al VI-
lea al prigonirii lui!… 6913 de la F.L.” (1404-5).
S-a crezut că a fost scris la Prislop sau Vodiţa.
23 nov.1406 – pomenit într-un hrisov de la Mircea .
+ 26 dec.1406 – înmormântat la Tismana canonizat.
În locul lui a fost ales egumen AGAFTON.
COZIA – ctitorie voievodată din a II-a jumătate a secolului XIV neckropola lui
Mircea.
Prima neţiune documentară despre mânăstirea Cozia – 20 mai 1388 - “ Mircea a
ridicat “din temelie o mânăstire pe locul numit Călimăneşti de Olt”. Îi dăruia o serie de sate şi
îi făcea multe danii materiale.
Să se respecte principiul samovlastiei.
Toate aceste danii - Cozia , a II-a după Tismana. Egumenul de atunci era
AGAVRIIL. I-au urmat SOFRONIE (1406+18) şi IACOB (1421).
Vechimea : ar fi fost începută de RADU I şi continuată de DAN I.
Părerile acele mai raecente: prima aşezare mănăstirească este cu mult anterioară lui
RADU I.
Se presupune că fiind lăcaş la Cozia, ale cărei ruine se văd azi lângă mânăstire ,
datează din prima jumătate a secolului XIV.
Numele : COZ (turc) - nucă: regiunea era plină de nuci – NUCET – COZIA
1388 – apare într-un hrisov cu numele acesta.
Schimbarea numelui de NUCET în COZIA s-a făcut pentru că în judeţul Dâmboviţa
mai era un lăcaş numit tot Nucet. – Nucetul de Dâmboviţa era mult mai vechi şi această
mânăstire din Dâmboviţa era foarte bogată.
Sub dependenţa Coziei se afla mânăstirea COTMEANA (apare lângă Cozia în
hrisovul (20 mai 1388). Pomelnicul ei începe cu Vladislav Voivod, urmat de Radu, Dan,
Mircea şi alt Dan.
SNAGOV în mijlocul lacului Snagov.
1408 – hrisov de întărire a unor danii.
Nu se cunoaşte ctitorul; s-au găsit monede de la VLAICU VODĂ – este din timpul lui.
Poate că Mircea a ridicat o nouă biserică s-au a mărit-o pe cea veche.
STRUGALEA – ctitor ( )
BOLINTIN – hram Bunavestire
Ctitor – un logofăt al lui Mircea: FILOŞ devenit FILOTEI MONAHUL – autorul unor
priceasne de la slujbele utreniei, vecerniei.
VISINA (azi în ruine) – ctitor – DIONISIE ( ucenic al Sfântului Nicodim)
Datată: a II-a jumătate a secolului XIV
Situată la ieşireaa Jiului din defileul Bumbeşti-Livezeni
BRĂDET (jud.Argeş) – ctitorită de Mircea.
În biserică, Mircea e înfăţişat în tabloul ctitorilor, alături de soţia sa MARA ( ) (…
RA)
DEALU – are ca posibil ctitor pe MIRCEA.
1431- ALEXANDRU ALDEA (acea mânăstire nişte danii pentru “veşnica pomenire a
sfântului răposatului meu Mircea Voievod şi a domniei mele”.
GLAVACIOC – tot din timpul lui Mircea.
1507 – hrisov de la Radu cel Mare care ne arată că Mir4cea o înzestrase.
COSUŞTEA CRIVELNIC – sec.XIV
În documente abia la 1493
Conform tradiţiei, ctitor – Nicodim
CELE MAI VECHI BISERICI DE MIR
DROBETA TURNU SEVERIN
CURTEA DE ARGEŞ – biserica San Nicoară- o biserică sub Sf.Nicolae Domnesc
CÂMPULUNG – “Negru Vodă” – hram “Adormirea Maicii Domnului”; Aici au fost
înmormântaţi BASARAB I şi NICOLAE ALEXANDRU BASARAB - ridicată înainte de
1352.
În ultimii ani ai lui Basarab I s-a început construcţia Sf.Nic.Djomnesc – Curteaa de
Argeş.
SECOLUL XV
VODIŢA şi TISMANA s-au bucurat de numeroase privilegii şi-n timpul urmaşilor lui
Mircea. La înflorirea Tismanei au contribuit şi stareţii:
AGAFTON (1407-1428), GHERASIM )1444), MATEI (1479-90), IOANICHIE
(1491-1503).
COZIA – s-a bucurat de o stare materială excepţională. Se crede acă trei dintre
egumenii ei sunt IOSIF, MACARIE şi ILARION.
COTMEANA – existenţă mai modestă;
A devenit metae al Coziei.
SNAGOV – întâlnită în foarte multe hrisoave la Mircea de la DAN II (1428), VLAD
DRACUL (1441) , VLADISLAV II (1453).
Tradiţia : VLAD ŢEPEŞ înmormântat acolo ( )
Hrisoave: BASARAB C TÂNĂR (1482), VLAD CĂLUGĂRUL (1487) şi RADU cel
MARE (1500).
DEALU – socotită ctitorie a lui Radu cel Mare, căci el a zidit biserica existentă azi,
dar e mult mai veche datând din primele decenii ale sec.XV.
Radu cel Mare a început construcţia bisericii în 1500.
Sfinţirea – dec. 1501
Zugrăveala a fost făcută sub Neagoe Basarab
Radu cel Mare – înmormântat aici, în pronaus.
După unii, aici ar fi fost instalat şi atelierul tipografic al lui Macarie
GLAVACIOC (hram Bunavestire)
- hrisov
datează din timpul lui Mircea (v.hrisov 1507)
mânăstirea nu mai apare în documente până la Vlad Călugărul (1482-95)
Fiul său Radu cel Mare a isprăvit biserica.
GOVORA – (hram Adormirea Maicii Domnului) refăcută total de Radu cel Mare,
existând poate din timpul lui Mircea.
Documentar apare numai sub Vlad Călugărul
4 feb.1488
3 mai 1502 – act de confirmare a posesiunilor ei.
Avea o situaţie foarte bună.
Cu timpul unele au dispărut:
Mânăstirea de la BOLINTIN cu hramul Bunavesktire (dispărută la mijlocul sec.XV)
pomenită prima oară – 15 mart.1433.
ctitorie a lui FILOS (FILOTEI MONAHUL)
COMANA (hram Sfântul Nicolae) – ctitor Vlad Ţepeş
RÂNCĂCIOV (Muscel)
Iul.1498 – apare în document.
A fost refăcută în sec.XVII şi XIX
Azi e biserică de mir.
TÂNGANU – ctitor Radu cel Frumos (1462-75)
BABELE (dispărut) – ctitor Vlad Călugărul (1482-95)
TUTANA (argeş)- pomenită în 1497
SFÂNTUL NICOLAE din TÂRGŞOR – în 1447 (Ploieşti)
OSTROV (hram Naşterea Maicii Domnului)- datează din prima jumătate a secolului
XV.
în Călimăneşti.
Schitul IEZER (sat Cheia) – amintit 1501
VALEA – document 1506 – ridicată şi înnoită de monahia ”MAGDALINA”
CRICOV – 1486 - hrisov de întărirre a unor posesiuni
Ctitorită de “jupân DRĂGHICI” (sec.XV). Mai târziu s-a numit MĂRGINENI sau
DRĂGHICEŞTI.
NUCET (Dâmboviţa) - la sfârşitul secolului XV pârcălabul GHERGHINA şi soţia sa
NEAGA au ridicat aici un nou lăcaş.
BISTRIŢA – ctitoria boierilor CRAIOVEŞTI
Existenţa ei – atestată în 1491-92 – hrisov de la Vlad Călugărul.
1494 – hrisov în fruntea căruia se afla şi ILARION mitropolitul Ungrovlahiei (1487-
1502).
Înainte de a fi refăcută de Craioveşti, fusese distrusă la 1509 de MIHNEA cel RĂU.
Aici se află moaştele sfântului GRIGORIE DECAPOLITUL.
Biserica are bolniţă cu hramul Schimbarea la Faţă, hram foarte frecvent în aceaa
vreme, când irihasmul era în floare – poseda 180 moşii ( )
SECOLUL XVI
CURTEA DE ARGEŞ (1514-17) – ctitor NEAGOE BASARAB – sfinţită 15
aug.1517 de către patriarhul ec. TEOLIPT.
A devenit gropniţa familiei ctitorului )Neagoe, d-na. Despina, Radu de la Afumaţi şi
soţia sa Ruxandra, sora ei Stana şi alţi 3 copii ai lui Neagoe).
NEAGOE BASARAB a mai ctitorit.
biserica Mitrop. din Târgovişte (zugrăvită de Radu Paisie)
biserica Sf.Gheorghe Târgovişte
schitul Ostrov- Călimăneşti, pe locul unuia mai vechi (în 1520-21)
a zugrăvit bis. Mânăstirea DEALU şi GLAVACIOC
reface biserica mare de la SNAGOV şi TISMANA
VLAD ÎNECATUL (1530-32):
VIFORITA
RADU PAISIE (1535-45):
Schit. VALEA-ARGEŞ (1535), mânăstirea MISLEA (Ptr.) (1536-37)
Bolniţa mânăstirii COZIA (1542-43)
MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59)
CURTEA VECHE – Bucureşti ( Sf.Anton) – aici a fost îngropat
Reface IEZERUL
ZNAGOV
Sf.NICOLAE din Câmpulung (1565-66)
Alte mânăstiri:
VIEROS - Iordache Golescu
COBIA – Badea Stolnicul
BUCOVAŢUL VECHI (COŞUNA) în Craiova – refăcută 1572
STELEA ( Târgovişte)
Mânăstireas SF.IOAN – Bucureşti (distrusă) - Stelea Spătarul
MĂRCUŢA (Bucureşti) ( 1588-92)
BANU (Buzău)
PANAGHIA (Drobeta)
HOTĂRANI (Romanaţi , OH)
CREŢEŞTI , STRÂMBA, FLĂMÂNDA
Mânăstirea CERNICA - Cernica Ştirbei (1600)
Fraţii BUZEŞTI refac :
STĂNEŞTI şi CĂLUI
SURPATELE
Ridică biserica mânăstirea MAMUL
LUCA DIN CIPRU – mânăstirea IZVORANI (sfârşitul sec.XVI)
Epis.Râmnic EFTIMIE şi MIHAIL
Schitul OLTENI
Egum. AMFILOHIE – paraclisul ADORMIREA (Cozia)
A MAI ZIDIT:
CATEDRALA EPISC.BUZĂU; RÂMNIC;
BIS. SĂRINDAR
BIS.SF.APOSTOLI - Bucureşti
BIS.SF.DUMITRU – Craiova (1651)
BIS.SF. ÎMPĂRAŢI
BIS. SF.NICOLAE – Androneşti
BIS. SF.APOSTOLI (Ploieşti) (1639) etc,
ÎN AFARĂ:
SOVEJA (1644-45) – Moldova
TURNU ROŞU (Sibiu)
SVIŞTOV şi VIDIN (Bulgaria )
SF.MIHAIL SINADON (Sf.M-te)
SECOLUL XVI
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie
cel dintâi moment propriu de teologie dogmatică, morală şi de spiritualitate creştină şi
prima colecţie de rugăciun i.
Lucrări istorice
LETOPISEŢUL DE LA PUTNA – 2 variante (din timpul lui Ştefăniţă Vodă (1517-27)
I – 1359-1526
II – 1359-1518
CRONIACA lui MACARIE – episc. de Roman (1531-48; 51-58)
ucenic la mitr. Teoctist II
2 variante:
I 1504-1542
II 1504-1551
stil panegiric
Macarie a fost însărcinat de Alexandru Lăpuşneanul cu traducerea „Sintagmei lui
M.Vlastares”
CRONICA lui EFTIMIE – ep. de Rădăuţi (1558-61)
continuă cronica anterioară, exprimând faptele de la 1541-54, când domnea
Lăpulmeanul.
AZARIE – a III-a cronică slavă care acontinuă versiunea II a cronicii lui Macarie, de
la 1551-1574.
ISAIA – prima colecţie de cronici moldoveneşti (la mânăstirea Slatina) înainte de
1561.
Cuprinde Letopiseţul Putna I, cronica I lui Macarie şi cronica lui Eftimie.
În Ţara Românească prima ckronică a fost „Viaţa şi traiul Sfinţiei sale părintelui
nostru Nifon, patriahul Ţarigradului” scrisă de GAVRIIL PROTUL.
Primele manuscrise româneşti
CODICELE VORONEŢEAN
PSALT. SCHEIANA
PSALT. VORONEŢEANĂ
PSALT. HURMUZAKI
TETRAEVANGHEL (1512)
25 iun. 1512
cuprinde cele 4 Evanghelii în ordine canonică cu indicarea pe margine a pericopelor ce
trebuie citite.
Însemnătatea: prima tipăritură de acest gen pentru toţi credincioşii care foloseau slava
în cult.
Cel mai izbutit dintre tipăriturile macakriene.
Conţine nenumărate frontispici, înflorituri, suprapuneri de culori, care dau impresia de
manuscris.
1546 – reeditat la Sibiu de Filip Moldoveanul
Caracteristicile acestei cărţi:
limba slavă medio lenlgară – limba liturgică
frontispiciile
iniţialele ornate - o estetică remarcabilă
Prin măiestria execuţiei egalează orice tipăritură europeană.
Locul tipăririi acestei cărţi: Târgovişte sau Dealu (au mai existat păreri cum că n-ar fi
fost tipărite aici, dar acestea sânt infirmate.
Ornamentele, hârtia de provenienţă felurită ne arată că ne aflăm în faţa unor opere
locale . Deasemenea, aspectul tipografic mai puţin îngrijit se putea produce numai într-o
tipotrafie începătoare.
Prezenţa stemei Ţării Române - ( ) au fost tipărite la Târgovişte.
Activitaatea tipografică a lui Macarie a încetat după 1512, când se pare că a fost ales
mitropolit (1512-21). A fost preocupat de reorganizarea Bisericii Ţării Române şi nu a mai
tipărit şi nici nu şi-a format ucenici.
Abia peste 3 decenii este reluată activitatea tipografică în timpul domniei lui Radu
Paisie (1535-45) şi a mitropolitului Asania (1544-58) – prin DIMITRIE LIUBAVICI şi
călugărul MOISE.
D.LIUBAVICI tatăl său tipărise în Serbia un „Liturghier”, „Psaltire” şi „Molitvelnic”
(1519-23, apoi Dimitrie Liubavici – „Octoih” (1539).
În ŢARA ROMÂNĂ
MOLITVELNIC SLAVON – 1545
CONŢINE PRIMA PRAVILĂ DIN ŢĂRILE ROMÂNE – făcută de MOISE cu
literele lui D.Liubavici,”în cetatea ade scaun Târgovişte”.
Avea ca anexă o „Pravilă” - prima din Ţara Românească.
FILIP MOLDOVEANUL
în prima parte aa dec.XVI la Sibiu – o tipografie cu litere latine şi slave – aceasta aa
fost prima tipografie din Transilvania, întemeiată la 1528.
Aici a funcţionat o secţie slavo-română sub conducerea lui Filip Pictor (Moler),
menţionată peste 50 ori între 1521-54, în actele magistraturii sibiene.
1555 - postul de „scriitor la cetate” este ocupat de fiul lui Filip, IOACHIM.
Opere:
PRIMA TIPĂRITURĂ ROMÂNEASCĂ
1544 – CATEHISM ROMÂNESC – la Sibiu (azi pierdut)
conţinea principalele regăciuni şi învăţături creştine: cele 10 porunci, crezul, Tatăl
nostru.
Se remarcă prin aceea că este prima tipăritură română.
1546 – TETRAEV.SLAVON – reeditarea celului lui Macarie
are stema Moldovei pe faţa filei (289) - legăturile tipografului cu ţara sa de origine
şi că această tipăritură ar fi reaclizat pentru moldoveni, ca şi „Apostolul” lui D.Liubavici.
prima tipăritură împodobită cu xilogravuri
la începutul Evangheliilor apar simbolurile celor 4 Evanghelii, ca şi cu sfârşitul cărţii.
CORESI
ORIGINEA Târgovişte
Învaţă tiparul în atelierul lui Liubavici
Amintit prima oară împreună cu Oprea, în epilogul „Octoihului slavon” de la Braşov
(1556-57). Tot aici sânt amintiţi principii Transilvaniei, domnii Ţării Române şi Moldovei. În
frontispiciu, cartea avea stema Ţării Române.
Tipăreşte a II-a saa carte la Târgovişte: + 10 icemoco: TRIOD PENTICOSTAR
(1557-8) – în limba slavonă , tipărit din porunca lui Pătraşcu cel Bun (1554-57).
Însemnătatea: - prima carte de acest sfel la noi
11 xilogravuri în lemn
frontispicii
1559 – se stabileşte la Braşov
Acum activitataea tipografiei din Târgovişte încetează pentru 90 ani.
În jurul bisericii Sf.Nicolae din Schei – a luat naştere un adevărat centru cultural
românesc sprijinit de preoţii de aici, fiind oameni de carte.
Aici Coresei avea o întreprindere tipografică proprie. Aici a făcut el literele cu care a
lucrat, însă a adus cu sine pe ucenicii de la Târgovişte.
Opera:
ÎNTREBARE CRAEŞTINEASCĂ 81559) – ROMÂNĂ
Are numai 11 foi din cele 14.
Nu se cunoaşte data şi autorul. Se pare că-i Coresi după caracterele folosite,
asemănătoare cu ale altor tipărituri ale lui.
Anul, majoritataea istoricilor - 1559, dar mai recent – 1560.
A fost tradusă din slavonă „cu ştirea episc. SAVEI al Ţărei Ungureşti”, fiind închinată
mitrop. Efrem (1558-66).
Ar fi o nouă ediţie a „Catehismului” Sibian (1544).
Textul expres sub forma a 28 întrebări şi răspunsuri privitoare la cele 10 porunci,
Simbolul credinţei, Tatăl nostru, Botez, Împărtăşanie.
Toate acestea sânt de factură protestantă pentru că se pare că editorul cărţii era
german.
2.TETRAVEVANGHEL (1560-61) – românesc
246 foi (a durat tipărirea 9 luni)
la baza ediţiei au stat vechile traduceri româneşti ale Sf.Scripturi.
în epilog: „S-a tipărit să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s
creştinii”.
Are 4 frontispicii la începutul Evangheliilor.
ÎNSEMNĂTATEA TIPĂRITURILOR
Opere de acolaborare transilvano-munteană
De roadele muncii sale s-au putut împărtăşii credincioşii români şi slavi de
pretutindeni.
Primul cărturar acare a luptat în mod conştient pentru introducerea limbii române în
biserică.
Prin opera sa s-a şfăcut simţită încă odată unitataea de limbă, credinţă, origine a
românilor.
Tălmăcitorii au avut conştiinţa romanităţii,ceea ce se vede în epilogurile cărţilor.
Este momentul introducerii limbii naţionale în cult.
Contribuie la crearea unei limbi româneşti unitare.
MACARIE
În Serbia În Ţara Românească
Octoih (în 2 părţi) Liturghier (1508)
Psaltire 1493-96 Octoih (1510)
Molitvelnic Tetraevanghel (1512)
FILIP MOLDOVEANUL
1544 Catehism românesc
1546 Tetraevanghel slavon
1551-3 Tetraevanghel slavo-român
CORESI
1557 Octoih slavon (cu Opraea)
1557-8 Triod Penticostar
1559-60 Întrebare acraeştinească
1560-61 Tetr4aevanghel românesc
1563 Apostol
1567 Tâlcul Ev. + Molitvelnic
Sbornic
1574-75 Octoih
1577 Psaltire slave
1578 Triod
1579 şi 83 Tetraev
1580 Sbornic
Psaltire şi Liturghier
1570-80 Praviloă Sf.Părinţi
1581 Cazania
UCENICI:
CĂLIN
CORINŢ
ŞERBAN
MARIAN
O renaştere a vieţii bisericeşti a aavut loc în primele decenii ale secolui XVI, dat. lui
Radu cel Mare şi Neagoe Basarab.
Patriarhul Nifon a convocat un sinod în care s-a hotărât înfiinţarea a 2 eparhii noi:
Râmnic şi Buzău.
(Sf.Izvor pentru susţinerea acestor ipoteze –( Gavriile Protul)..
Deasemeneaa nu se pomeneşte de o participarae a episc. de Buzău şi Râmnic la
sfiinţaraea mânăstirii Argeş.
Izvoarele dome.int. nu pomenesc nici un episcop de Buzău până în 1535 - aceasta ne
face să privim cu rezervă afirmaţia lui Gavriil Protul despre înfiinţareaa aceslor eparhii.
Se crede că aceste eparhii au fost întradevăr înfiinţate la 1503, dar pentru că Nifon a
stat foarte puţin la noi, nu a fost timpul necesar organizării lor canonice. Acest lucru s-a făcut
numai sub Neagoe Basarab şi urmaşi.
EPISCOPIA RÂMNICULUI
ÎN SECOLUL XVII
este acela pomenit în „Letopiseţul Cantacuzinesc” care a făcut leşgătura între Matei
Aga din Brâncoveni şi Abaza Paşa din Rusciuc. Pentru serviciile aduse, noul domn, MATEI
BASARAB, a adus pe Ignatie, care era apreot de mir la Nicopole, în Ţara Românească.
Rămânând văduv, a fost făcut episcop la Râmnic, în 1636.
DIONISIE (1653-57)
fost egumen la Cozia.
1666 – era amintit în nişte actea ca „răposat”.
IGNATIE GRECUL (1657-68)
grec de neam (apelativul de „Grecul” îl întâlnim chiar din timpul vieţii sale; el se
iscălea greceşte).
S-a îngrijit de bunăstarea materială a eparhiei sale.
A murit în primele luni ale lui 1668.
SERAFIM (1668-70)
fost egumen al schitului Deleni, situat în satul cu acelaşi nume, pe lângă Slatina.
1648 – a ajuns episcop al Buzăului, până la 1668.
1668 –mutat la Râmnic. (primul act din „Condica Sfântă” pomeneşte mutarea lui).
Serafim a ctitorit schitul Strihareţ (început în 1664).
4 aug.1668 – îşi închina ctitoria mitropoliei din Bucureşti cârmuită atunci de Teodosie.
1670 – s-a retras din scaun, îmbrăcând marea schima monahală (Silvestru) la schitul
său.
+ 1672(3) şi îngropat acolo.
ŞTEFAN (1673-93)
călugărit probabil la Sadova, pe acare a şi cârmuit-o ca egumen între 1655-73.
15 ian.1673 a fost ales la Râmnic datorită calităţilor sale de gospodar.
A păstorit 20 de ani.
1668 - fusese printre candidaţii propuşi pentru a deveni mitropoliţi.
1680 – a ridicat clopotniţa mare a episcopiei, cu banii săi (refăcută în 1742 de Climent
şi în 1882 de Iosif Bobulescu).
În incinta episcopiei a ridicat chilii de piatră.
Ştefan e ctitorul mânăstirii Sărăcineşti, împreună cu monahia Marta, sora cloucerului
Radu Păuşescu şi fiul ei Tănase.
A refăcut schitul Dobruşa – Vâlcea şi s-a îngrijit de toatae celelalte din eparhie.
Ştefan a obţinut şi un hrisov de la GHEORGHE DUCA (1673-78), la 9 apr.1676 prin
care se rânduia ca preoţii să plătească bir o dată pe an.
La sfârşitul vieţii Ştefan a îmbrăcat marea schimă monahală , sub numele de „Sava
arhieroschimonahul” retrăgându-se la Sărăcineşti.
Moare la 1693.
ILARION (1693-1705)
18 iunie 1693 – se făcea alegerea unui nou episcop (Ilarion).
A fost ca şi înaintaşul său un bun gospodar.
Fusese egumen la Bistriţa – Oltenia.
La îndşemnul său, ca episcop, s-a refăcut schitul Iezerul . O inscripţie de la acest schit
arată că e ctitorit de MIRCEA CIOBANUL şi d-na. CHIAJNA în 1553, fiind refăcut apoi de
Ilarion episcopul şi ajutat de Antonie monahul, care trăia într-o peşteră la schit de 28 ani.
Ilarion era preocupat şi de probleme cărturăreşti, căci un dascăl cu numele
ALEXANDRU a tradus un „TRIOD”, un „PENTICOSTAR” şi o „PSALTIRE ACU TÂLC”,
la îndemnul episcopului.
1705 – fiind învinuit că este schismatic, pentru că îngăduise catolicilor să zidească o
biserică în Râmnic, patriarhul POSITEI al Ierusalimului a convocat un sinod în care s-a
horărât scoaterea aepiscopului din scaun şi trecerea sa în rândul monahilor.
După părerea unor cercetători, Ilarion păstrându-şi rangul de episcop a ajuns stareţ la
Snagov (actele din 1707, 1712).
Nu se ştie când şi unde a murit.
EPISCOPIA BUZĂULUI
SECOLUL XVI
Se crede acă înfiinţarea aacestei eparhii a avut loc odată cu cealaltă, la 1503.
Episcopia Buzăului – o continuatoare firească a unor vechi stări de lucruri („pseudo-
episcopii” pomeniţi de parpa GRIGORIE XI activau undeva în schiturile din Munţii
Buzăului).
Într-un pomelnic al schitului Agafton este pomenit arhiepiscop DOSITIE – un posibil
episcop pe vremea lui Neagoe Basarab ( ) .
PAISIE ( ) ( 1543)
8 SEPT.1525 – pomenit într-un hrisov de la Radu de la Afumaţi (1521-23; 24; 24-25;
29 ucis) prin care episcopului i se făceau nişte danii.
15 nov.1530 – într-un act de întărire a unor moşii.
7 iul.1546 – act care aminteşte de episcopul Paisie, dar se pare că data este o greşală,
întrucât la 1543 este pomenit ca episcop ANANIA (7 sept.1543) (în slavonă, „1546”
înseamnă cu „1543” - este vorba de acest an din urmă).
ANANIA (1543-44)
7 SEPT.1543 – Radu Paisie (1535-45) emite acest hrisov din care reiese numele
noului episcop şi juristicţia episcopiei: „jud Buzău, Rm.Sărat, Brăila şi jud. Săcuimei”.
- mitropolit până la 1558
moare la 1580.
IEREMIA (1544-58)
10 apr.1550 – pomenit într-un act de întărire „prea acinstitului şi prea sfinţitului
părinte episcop ... Ieremia al Buzăului”...
Se craedea că a urmat lui Anania – 1544.
Se credea că a fost unul din cei 2 episcopi ucişi (el şi Paisie de la Râmnic) de Mircea
Ciobanul la 5 martie 1558.
ILARION (1558-68) ( )
A păstorit sub Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr (1559-68)
Îndepărtat probabil de Alexandru II (1568-77).
ATANASIE (1568-83)
A creat o puternică bază materială episcopiei.
Păstoreşte sub Alexandru II şi Mihnea Turcitul (1577-83)
Amintit în aproximativ 12 acte interne.
RÂMNIC
MAXIM
ILARION– 1523 - mitropolit (1523-26)
LEONTIE (1523-34)
PAISIE (1534-58)
EFTIMIE II (1559-68) – mitropolit (1568-76)
MIHAIL I (1568-85) – mitropolit (1585-89)
EFREM ( 1585-93)
TEOFIL I (1593-1600)
BUZĂU
DOSITIE
PAISIE ( - 1543)
ANANIA (1543-44) – mitropolit (1544-58)
IEREMIA (1544-58)
ILARION (1558-68)
ATANASIE (1568-83)
LUCA de Cipru (1583-1602) – mitropolit (1602-1629
EPISCOPIA BUZĂULUI
ÎN SECOLUL XVII
numele lui apare în mai multe tipărituri din timpul lui Matei Basarab:
„CEASLOVUL” slav de la Govora (1638); „EVANGHELIA CU ÎNVĂŢĂTURĂ” de la
Govora (1642) şi ceaa de la Dealu (1644), toate tipărite cu blagoslovenia” mitropolitul Teofil,
a episcopi. Ignatie de la Râmnic şi Ştefan de la Buzău.
1639 – ia parte la adunarea obştească în care se hotăra ca nici una din mânăstiri să nu
mai fie închinată.
1644 – participă alături de mitropolitul Teofil şi episcopul Ignatie la soborul convocat
de Varlaam al Moldovei
moare la 1648.
GRIGORIE (1668-91)
EPISCOPIA STREHAIEI
1672 – apare o nouă episcopie în Ţara Română, a Strehaiei cu reşedinţa la biserica de
acolo, zidită de Matei Basarab.
Noua eparhie a avut un singur titular: DANIIL identificat cu acel „DANIIL
ANDREAN monahul din Ţara Panoioniei”, care a tradus „Îndreptarea Legii” de la Târgovişte
(1652).
1659-1662 – junul din cei patru principi, care se luptau pentru putere în Transilvania, a
adus pe Daniil din Ţara Românească – în Transilvania pentru a-l pune mitropolit la Alba Iulia.
Păstoria sa a fost de scurtă durată, căci Sava a reuşit să-şi ocupe scaunul.
Este posibil aca acest Daniile să fie tot cel aşezat de Mihail Apaff, la 1662, ca episcop
ortodox în Ţara Făgăraşului. De aici a trecut în Moldova, aşezându-se la schitul Babele, cu
hramul Sf.Ioan Bogoslovul, metoh al bisericii Soveja.
12 ian. 1668 – un act de la ILIAS ALEXANDRU îl pomeneşte aca „fost mitropolit la
Bălgrad”.
Soveja era zidită de Matei Basarab.
Probabil GRIGORIE GHICA (1660-64; 1672-73) a creat pentru Daniil o nouă
episcopie la Strehaia, pentru că Daniil îi era un apropiat.
Acest lucru s-a întâmplat în vara 1672, când fusese scos din scaun şi Teodosie
mitropolitul, acăci la 24 dec.1672 Daniil participa la alegerea lui Varlaam al Râmnicului ca
mitropolit al Ţării Române, iar la 15 ian.1673 la alegerea egumenului Ştefan de Sadova ca
aepiscop al Râmnicului.
Episcopia efemeră a Strehaiei a fost defiinţată de Şerban Cantacuzino, prin 1679, când
i s-a redat scaunul mitropolitului Teodosie.
Pe Daniile l-a numit „năstavnic” al ctitoriei sale de la Cotroceni (pomenit între 29 nov.
1679-21 ian.1682).
1681 – a fost închinată la Sf.M-tea. Athos.
Daniil s-a retras în Moldova la schitul Babele, prin 1682.
1685 – venea din nou în Bucureşti la hirotonia mitropolitului Varlaam al Ardealului.
Moare la 1688 în schitul Babele.
A hirotonit un mitropolit grec (1391) – TEODOSIE care n-a fost primit de credincioşi.
Al II-lea hirotonit (1392) – IEREMIA (tot grec) a fost şi el izgonit.
MITROPOLIŢII MOLDOVEI
SECOLUL XV
Prima confirmare a autocefaliei Bisericii Moldovei se află în „Prafila cea Mare” sau
„Îndreptarea legii” (1652) („întâistătătorul ei, v.....Ohrideanului nu se pleacă
uice ...Ţarigrădeanului”), iar apoi în 1723.
SECOLUL XVI
TEOFAN II (1564-1572)
ales la 23 sept.1564; venea de la mânăstirea Râşca (începută de Petru Rareş) unde se
pare că a fost egumen conform unei însemnări pe un „Tetraevanghel” slavon.
DIONISIE RALLY (1600 mai-sept.) a fost pus în locul lui Gheorghe Movilă.
Era venit de la Târnova
Era din neamul Paleologilor
A fost însărcinat să convoace un Sinod în care să’ hotărască soarta celor fugiţi.
2 iul.1600 – hotărăşte depunerea celor plecaţi. Sunt aleşi 2 episcopi: FILOTEI la
Roman şi ANASTASIE CRIMCA la Rădăuţi.
Sept.1600 – Mihai pierde domnia şi se reântoarce Ieremia Movilă.
GHEORGHE MOVILĂ – a III-a oară (sept.1600 – 1605) revine împreună cu foştii
episcopi.
În 1602 era pomenit în pisania mânăstirii Secu, pe care probabil a sfinţit-o.
Înmormântat la Suceviţa (mort la 1605).
BISERICA MOLDOVEI IN
SECOLUL XVII
Aug.1593 – tronul Moldovei ocupat de Ieremia Movilă care domneşte până la 30 iunie
1606 (+) cu întrerupere de la 1600, când în Moldova intra Mihai Viteazul.
După moartea lui au urmat:
SIMION MOVILĂ (1606-1607) şi CONSTANTIN MOVILĂ (1607-11)
ŞTEFAN TOMŞA II (1611-15)
ALEXANDRU MOVILĂ (1615-16)
RADU MIHNEA ( 1616-1619)
GAŞPAR GRAŢIANI (1619-20)
ALEXANDRU ILIAŞ (1620-21)
ŞTEFAN TOMŞA II (1621-23)
RADU MIHNEA (1623-26)
MIRON BARNOVSCHI (1626-29)
ALEXANDRU COCONUL (1629-30)
MOISE MOVILĂ (1630-31)
ALEXANDRU ILIAŞ (1631-33)
MIRON BARNOVSCHI (1633)
Moise movilă (1633-34)
În ciudaa faptului că au fost atâtea schimbări de domnie, scaunul mitropolitan n-a fost
prea afectat de o asemenea politică, fiind ocupat pe aproape toată această perioadă de un
singur mitropolit ANASTASIE CRIMCA (1608-29) urmându-i lui TEODOSIE
BARBOVSCHI (1605-1608).
ACTIVITATEA SA:
La îndemnul lui VASILE LUPU (1634-1653), Varlaam s-a îngrijit de înfiinţarea unei
tipografii la Iaşi.
1637 – cere ajutor ţarului Moscovei, dar nu s-arată nimic.
1640 – Petru Movilă trimite la Iaşi primele matriţe şi meşteri tipotrafi de la Kiev
(SOFRONIE POCIAŢKI).
Dec.,1642 – iese de sub tipar o „Scrisoare de mulţumire” a deleşgaţilor greci la
Sinodul de la Iaşi (1642) către Vasile Lupu, precum şi o hotărâre de anatematizare a
„Mânăstirii” de credinţă pusă sub numele lui CHIRIL LUCARIS (decedat la 1638)
1642 – apare un „CATIHZISIS”slav.
Cazania DIN 1643 – Prima carte românească tipărită în Moldova (Iaşi).
Se numea: „Carte de învăţătură la duminicile de peste an şi la praznice împărăteşti şi
la sfinţi mari”.
Are 506 file
Cartea are o „Prefaţă” – Cuvânt introducjtiv al lui Vasile Lupu adraesat la toată
seminţia românească.
Apoi un „Cuvânt către cetitoriu” scris de Varlaam, arătând motivele care l-au făcut s-o
tipărească.
„Cazania” are două părţi:
I : 54 Cazanii la Duminici ( 13 Triod, 9 Penticostar, 32 Octoih)
II: 21 cazanii la sărbători împărăteşti şi sfinţi.
Cazania parae aa fi o traducere a uneia tipărite la Kiev sau Lvov.
S-a stabilit că izvorul principal al Cazaniei este „Cartea intitulată Comoara” a lui
Damaschin Sinodul (sec.XVI).
În „Cazanie” sânt traduse şi prelucrate 20 cuvântări ale lui Damaschin.
„Cazania” este opera mai multor tălmăcitori.
Vvarlaam a adunat numai tălmăcirile vechi făcute de unii cărturari moldoveni şi
ardeleni. El are meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii traduse sau prelucrate
din greceşte sau slavoneaşte, le-a stilizat şi tipărit.
„Cazania” prezintă cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima
jumătate a secolului XVII.
A cunoscut o largă răspândire în 1643, chiar şi-n Transilvania. Se cunosc numeroase
copii făcute în manuscris în Transilvania.
SAPTE TAINE –1644 – a doua cartea a lui Varlaam apărută la Iaşi.
340 pagini
la tălmăcire a lucrat logofătul EUSTRATIE
este o explicarae aa Tainelor sub formă catehetică: întrebări şi răspunsuri.
Cartea aeste menită să apere Ortodeoxia la atacurile protestanţilor care nu recunoşteau
cele 7 Taine.
S-ar fi folosit opera „Cele 7 Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu din Philadephia
(decedat la 1616), care apăruse într-o versiune slavă la Kiev.
RĂSPUNS LA CATEHISMUL CALVINESC – 1645
În 1640-42 se tipărise la Alba Iulia cu aprobaraea autorităţilor un „Cataehism”
calvinesc în româneşte.
Un exemplar a aajuns şi-n biblioteca învăţatului Udrişte Năsturel, frataeale d-nei.
Elvira, soţia lui Matei Basarab.
Varlaam a citit exeamplarul la Târgovişte, găsindu-l „plin de otravă şi moarte
sufletească”. Varlaam a convocat un sobor al ierarhilor din Ţara Română şi Moldova pentru a
lua atitudine. Soborul a avut loc poate la 1644-45, la Iaşi. S-a aprobat aici un „RĂSPUNS”al
lui Varlaam, fiind astfel tipărit la 1645: „CARTEA CARAE SE CHIAŞMĂ RĂSPUNSUL
IMPOTRIVA CATIHISMUŞULUI CALVINESC”.
Textul lucrării dezvolta atât doctrina calvină, cât şi cea ortodoxă susţinută numai de
citatae din Sf.S.
Problemele de carea se ocupa „Răspunsul”:
1.D. Sf.S.
D. Credinţă şi faptele bune
D. Predestinaţie
D.împăcaraea cu Dumnezeu şi răscumpăraraeaa omenirii prin patimile şi moartea lui
Hristos;
D.Biserică şi Taine
D. Închinaraea la sfinţi şi icoane
1693: - Culegere ade cuvântări din mai mulţi Sf.Părinţi (după textul neogrec al
colecţiei de cuvântări patristice tipărită la Veneţia).
Toate acestea sunt traduse în slavo-rusă.
Dosoftei a început să traducă şi „Expunerea credinţei ortodoxe a lui Ioan Damaschin,
traducând numai patru capitole din cartea I.
13 dec.1693- Dosoftei moare.
El rămâne primul poet naţional, primul traducător din literatura dramatică universală,
primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, având un preţios aport la
dezvoltaraea limbii literare române.
URMAŞII LUI DOSOFTEI
TEODOSIE (de la Roman) (1674-75) – a fost cel care a luat locul lui Dosoftei în
urma refugierii în Polonia a lui ŞTEFAN PETRICEICU.
Fusese episcop la Rădăuţi şi apoi Roman.
1 sept.1675 – dăruia un „Liturghier” mânăstirii Bogdana.
Când Dosoftei ar fi reaşezat în scaun, TEODOSIE a fost închis un timp la mânăstirea
Sf.Sava din Iaşi.
S-a retras apoi în sudul Moldovei, unde-l întâlnim în diferite acte alături de episcopii
SERAFIM de Rădăuţi (1667-69; 71-85) şi de episcopul SAVA al Romanului (1685-89).
Acest mitropolit a ctitorit şi câteva schituri: Brazi, Crucea, Zăbrăuţi.
A trăit până după 15 aug.1694.
CALISTRU VARTIC (1686-1689)
A condus mitropolia ca locţiitor, după Dosoftei. Fusese preot de mir la Văratic,
călugărit apoi la Neamţ, a ajuns episcop la Huşi pe la 1676, iar către 1682 a a fost silit să se
retragă. A trăit la abiserica Tălpani din Iaşi.
SAVA de la Roman (1689-1701(2)
În timpul lui au apărut în tipografia domnească de la Iaşi câteva cărţi teologice şi
„Tâlcuirea Sf.Liturghii” tradusă din greacă în română de IEREMIA CACAVELA (1697).
Ajutat de d-na. Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca Vodă, a terminat biserica Stretenia din
Iaşi. În jurul bisericii Stretenia a zidit o reşedinţă pentru mitropolit.
1 martie 1698 – a participat la o adunare convocată de ANTIOH CANTEMIR (1695-
1701) pentru a desfiinţa văcăritul.
1701(2): s-a retras din scaun; s-a aşezat probabil la Putna, unde a murit la 14
octombrie 1717.
MISAIL (1702-8)
venea de la Roman: fusese călugărit la Secu
este amintit în multe ale vremii;
1703 – Mihail Racoviţă (1703-1705) – hrisov pentru scutirea preoţilor de dări.
1704 – vizita lui Dosoftei al Ierusalimului (s-a stabilit acum ca danie trebuiau să
plătească m-rile închinate Ierusalimului).
1 aug.1708 – se retrage, urmându-i în scaun GHEDEOM de la Rădăuţi.
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ
SI SINODUL DE LA IAŞI
PETRU MOVILĂ se trăgea din familia Movileştilor. S-a născut la Suceava la 21 dec.
1596, ca afiu a lui Simion Movilă. (Simion Movilă era fratele lui Ieremia şi a lui Gheorghe,
mitropolitul).
A început să înveţe în casa părintească, apoi în şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov.
1627 – a fost călugărit.
6 sept.1627 – a fost ales arhimandit, egumen al mânăstirii Lavra Pecerska.
Păstoria lui ca egumen a căzut în timpuri grele, într-o situaţie politică grea:
În 1569, Polonia se unea cu Lituania. Întinsele teritorii de la Marea Baltică la Marea
Neagră au fost alipite Poloniei. Acestei teritorii erau locuite de ucrainieni şi ruşi albi. Polonia
voia ca în aceste teritorii să întărească catolicismul. Totuşi ortodoxia era puternică: (1539) –
se înfiinţase episcopia ortodoxă la Lvov, iar în marile oraşe s-au întemeiat „frăţii ortodoxe”
pentru apărarea ortodoxiei.
Pe de altă parte şi propaganda iezuită era foarte puternică, fiind încurajată de
Sigismund al III al Poloniei.
O bună parte din preoţii şi ierarhii de aici au fost siliţi să accepte unirea cu Roma –
Brest-Litovsk la 1596.
Bisericile ortodoxe au început să fie dărâmate sau vândute celor din alte confesiuni.
Credincioşii au fost siliţi şi ei să îmbrăţişeze uniaţia.... S-au înfiinţat multe colegii iezuite.
Dar cea mai mare parte a credincioşilor a rămas statornică în vechea credinţă.
În aceste împrejurări Petru Movilă ajungea egumen la Lavra Pecerska, care rămăsese
în stăpânirea ortodocşilor. Aici fusese înfiinţată şi o tipografie din care au ieşit nenumărate
cărţi de slujbă şi de apărarae a Ortodoxiei. Înaintaşul lui Petru Movilă înfiinţase şi o şacoală în
biserică punând bazele unei „frăţii” ortodoxe la Kiev.
Petru Movilă – personalitate excepţională – a izbutit să ridice biserica la un prestigiu
deosebit.
1631 – puneş bazele unui colegiu la Lavră, mutat apoi la mânăstirea Bratska din care
s-a dezvoltat vestita Academie de la Kiev – la 1633.
1632 – a avut loc alegerea noului rege polonez.
Petru Movilă a fost unul din cei care au reuşit să impună pe Vladislav IV (1632-1648).
În acest fel au fost câştigate: libertatea de cult a Ortodoxiei, recunoaşterea legală a
mitropoliei de Kiev, dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici, tipografii şi spitale,
restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev etc.
2 martie 1631 – a fost ales în scaunul de mitropolit al Kievului.
La alegerea sa au tras în cumpănă mai multe lucruri: originea sa domnească, relaţiile
sale, pregătirea pe care o avea.
Alegerea sa a afost întărită de rege la 12 martie 1633 şi recunoscută de patriarhul
ecumenic Chiril Lucaris.
28 apr.1633 – a fos hirotonit întru arhiereu în catedrala Adormirea Maicii Domnului
din Lvov.
Noul mitropolit s-a remarcat pe toate tărâmurile. Pe cel gospodăresc este de remarcat
refacerea şi înfrumuseţarea unor biserici şi mânăstiri din Kiev. A fost înnoită biserica
principală a mânăstirii Pecersca.
El a contribuit la întărirea disciplinei bisericeşti, luând măsuri în acest sens. A numit
protopopi şi a instituit vicari.
În ce priveşte activitatea culturală:
a purtat de grijă Academiei Kievene, cu limba de predare latină. Academia kieveană
este cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodocşi. După modelul ei s-a
organizat Academia domnească de la Trei Ierarhi, în 1640, alta la mânăstirea Sf.Andrei din
Moscova.
Prin aceste şcoli se urmărea formarea unui cler cult.
Activitataea tipografică:
Pe lângă tipografia din Lavra Pecerske, a pus sub supravegherea sa directă şi
tipografiile din Lvov şi Vilna
Se cunosc aproximativ 50 tipărituri scoase de el (cărţi de slujbă, evlavie, apărare a
ortodoxiei).
Cea mai însemnată carte deslujbă a fost „EVHOLOGHIONUL” (sau Trebnicul), cu
peste 1500 pagini, tipărit în 1646. El îndreaptă o serie de greşeli din cărţile de cult ale vremii,
ce erau infertate de inovaţii catolice. În felul acesta era un precursor al cunoscutei reforme a
patr. Nicon al Moscovei (1652-1666).
Cărţi de învăţătură:
„Capitolele parenetice ale diaconului Agapet” (1628)
„Aşezămintele ascetice ale lui Dorotei” (1628)
„Omiliile Sf.Macarie Egipteanul” (1632)
„Patericul Sfinţilor care au strălucit la Pecerska (1634)
„Cazania” tradusă din greacă şi tipărită la Kiev (1637)
Principala lucrare de polemică împotrivaa catolicilor a fost „LITHOS”(Piatra aruncată
din praştia aadevărului), Kiev, 1644. Era un răspuns la învinuirile aduse Bisericii Ortodoxe de
reenegatul Casian Sakovici. Lucrarea, apărută în limba polonă, combătea „filieque” şi
„primatul papal”.
Expunerea avea caracter irenic şi obiectiv.
La alcătuirea ei au contribuit, cu siguranţă, mai mulţi teologi ai vremii, căci lucrarea
are un volum prea mare de informaţii ca să poată fi alcătuită de unul singur.
MĂRTURISIREA ORTODOXĂ
MOLDOVIŢA – atestată din oct. 1402 , când Alexandru cel Bun îi făcea mai multe
danii. La fel în 1410.
Rezultă deci că în 1402 mânăstirea exista deja, fiind ridicată de alt domn, refăcută de
Alexandru cel Bun.
Actuala mânăstire - ctitoria lui Petru Rareş.
BISTRIŢA – ctitorită de Alexandru cel Bun în locul uneia mai vechi (terminată în
1407).
1407 – a fost împreunată cu cea de la Neamţ sub conducereaa egumenului
DOMETIAN.
Danii: iul.1415, 1428, 1431 – una din cele mai bogate .
Aici au fost îngropaţi: Alexandru cel Bun (decedat la 1432), soţia sa Ana (decedată la
1418) şi alţii.
Restaurată de Ştefan cel Mare (de la el – turnul clopotniţă), Petru Rareş, Alexandru
Lăpuşneanu.
BISERICI:
VOLOVĂŢ – ctitor DRAGOŞ VODĂ
Mutată de Ştefan cel Mare la Putna după tradiţie (dar nu poate fi adevărat pentru că
lemnul n-ar fi rezistat până azi).
MIRĂUŢI (Suceava)
Exista în 1402, când au fost depuse aici moaştele Sf.Ioan cel Nou.
nu se cunoaşte data şi ctitorii – ipoteze: Petru Muşat despre care ştim că a fost primul
care şi-a avut reşedinţa la Suceava; de la el datează şi primul act emis la Suceava.
SECOLUL XVI
REUSENI (1504) – terminaştă de BOGDAN III (1504-17)
Catedrala mitropolitană SF.GHEORGHE (Suceava) (1514-22)
Terminată de ŞTEFĂNIŢĂ
Sfinţită de TEOCTIST II (1508-1522)
1589 – au fost aduse aici moaştele Sf.Ioan cel Nou (Gh.Movilă) (1588-91)
Ctitoriile lui PETRU RAREŞ:
Din timpul lui se păstrează picturile exterioare la Probota, Humor, Moldoviţa,
Bălineşti, Arbore, Voroneţ.
PROBOTA – în apropierea veachii bisericii Sf.Nicolae din Poiana Sjiretului.
Aici au fost înşmormântaţi – Oltea (mama lui Ştefan) (în biserica construită de
Ştefan); Evdochia (moartă la 1467) – prima soţie a lui Ştefan.
A III-a biserică este cea ridicată de Rareş, existentă şi azi, în 1530.
A devenit necropolă domnească, în locul Putnei.
MOLDOVIŢA (1532)
atestată la 1402, dar ceaaa veache
pictura – 1537
sfinţită la 1532 de Teofan I (1530-46)
RÂŞCA (1542) – ridicată la îndemnul episcopului MACARIE II al Romanului,
terminată de ILIAŞ RAREŞ (1550).
AGAPIA – se pare că prima biserică aici a fost zidită de Rareş şi doamna Elena.
ADORMIREA din BAIA (1532)
SF.DUMITRU (1534-35) – Suceava (îngropat fiul său Bogdan)
SF.DUMITRU (1540) – Hârlău
Catedrala episcopală ROMAN (1542-50) – hram Cuvioasa Paraschiva – la îndemnul
lui Teofan I.
D-na. Elena a ctitorit:
Biserica DOAMNEI
Biserica SF.GHEORGHE Botoşani
Biserica ÎNVIERII – Suceava (1551-2)
Bisericile PARHAUŢI (Suceava) – NicolaeHâra
Alexandru Lăpuşneanul
Biserica HUMOR – ctitor vornicul OANĂ
pomenită în 1415
eraa printre mânăstirile mari, cu tradiţii culturale (aici a fost egumen viitorul episcop
de Rădăuţi EFTIMIE cronicar)
SLATINA
a lui ALEXANDRU LĂPUŞNEANU
sfiinţită la 1552 de mitropolitul GRIGORIE II de la Neamţ
Aici aa activat călugărul ISAIA, viitor episcop Rădăuţi. A fost „jefuită” de DESPOT
VODĂ (1561-3) şi de IOAN VODĂ CEL VITEAZ.
A devenit necropola lui Lăpuşneanu.
PÂNGĂRAŢI (lângă Piatra Neamţ).
Aici ar fi existat o aşeazare de sihaştri veniţi de la Bistriţa, întemeiată de SIMION din
timpul lui Ştefan.
1560 – Lăpuşneanu ridică aici o biserică de piatră.
VÂNĂTORI – (lângă Piatra Neamţ)
hram Schimbarea la Faţă
ctitor Alexandru Lăpuşneanu
1600 – distrusă
IEREMIA MOVILĂ o reface şi dăruie danii.
SF.NICOLAE „din ţarina Iaşilor” – ctitor Alexandru Lăpuşneanu
Tot Alexandru Lăpuşneanu reface total BISTRIŢA (1554).
Adaugă un pridvor la SF.NICOLAE din Rădăuţi (1559).
Soţia sa, d-na.RUXANDRA ridică biserica PRECESTAMARE din Rjoman (1568-9)
AGAPIA din DEAL – PETRU ŞCHIOPUL (1574-79; 82-91) – ridică aici o nouă
biserică în 1587, care azi nu mai există.
GALATA din Iaşi – ctitor PETRU ŞCHIOPU (1582-83)
HLINCEA – ridicată de MARIA, fiica lui Petru Şchiopu la sfârşitul sec.XVI.
ARONEANU – ridicată de ARON TIRANUL (1591-95).
SUCEVIŢA – ctitor familia MOVILEŞTILOR
Zidirea a început înainte de 1583 (1578 – biserica Învierii – ridicată de Gheorghe
Movilă).
1601– datează pictura exterioară şi interioară, făcută de IEREMIA MOVILĂ.
SECU – în a doua jumătate a sec.XVI, ZOSIN vistiernicul ajutat de Lăpuşneanu a
ridicat un schit de lemn pe Valea Secului.
– NESTOR URECHE şi soţia MITROFANA ridică o nouă biserică exsistentă şi azi.
A devenit un important centru de viaţă călugărească şi cărturărească. De aici s-a
ridicat mitropolitul VARLAAM ş.a.
Biserici:
GOLIA (Iaşi) - Ioan Golia
BALICA - din sec.XVIII - FRUMOASA , ctitorită de MELENTIE BALICĂ
EPISCOPIA ROMANULUI
SECOLUL XV
Prima atestare documentară a episcopiei a afost în 1445.
Melchisedec Ştefănescu considera că a fost înfiinţată înaintea lui Alexandru cel Bun,
iar aceasta a fost numai o organizarea a ei. Alţii consideră ca întemeietăro al episcopiei pe
Alexandru cel Bun.
Oraşul ROMAN – precede întemeirea statului.
Construirea cetăţii actuale se datorează însă lui ROMAN MUŞAT (1391-94). Aici a
ridicat viserica Sf.Vineri, unde a fost înmormântată d-na. Anastasia, soţia sa.
16 sept.1408 – Alexandru cel Bun o înzestrează cu nişte sate.
Acest document ar putea fi din perioada întemeierii episcopiei, căci un document de la
Ştefan cel Mare (4 aprilie 1488) spune că dania din 1408 s-a făcut pentru „Sf.biserică a
Mitropoliei din târgul Romanului”.
Interpolaţia lui MISAIL CĂLUGĂRUL la „Letopiseţul” lui Grigore Ureche
precizează că a fost făcut un al doilea episcop după mitropolit, la Roman.
Întrucât în timpul lui Alexandru cel Bun au fost condiţiile cele mai favorabile pentru o
organizare bisericească, în mod sigur acum s-au întemeiat şi cele 2 episcopii.
Se crede că întemeierea episcopiei Roman a fost în jur de 1408.
Primii ierarhi, până la 1445, nu ne sânt cunoscuţi. S-ar putea ca primii să fi fost IOAN
şi SAMUIL , întâlniţi în pomelnicul mânăstirii Bistriţa, început în 1407.
În timpul luptei între cei doi fraţi ILIAŞ şi ŞTEFAN, episcopia Romanului a fost
ridicată la rang de mitropolie de către Ştefan II.
30 iulie 1437 – un raport al unui medic menţiona pe atunci doi arhiepiscopi.
Mai ştim că la Feorara Florenţa, Moldova a avut doi reprezentanţi: Damian al Sucevei
şi protopopul Constantin, locţiitor al scaunului „Moldovlahiei de Jos”.
Această situaţie – până în 1442, când Ştefan a arămas singur domnitor.
Cu toate acestea episcopia Roman e întâlnită în acte în continuare cu titlul de
Mitropo9lie.
CALIST (1445-51) – primul atestat documentar într-un hrisov (30 sept.1445) prin care
Ştefan II dăruia „prea sfinţitului mitropolit Calist al Romanului, un tătar, anuma Paşca de la
Neamţ...”
31 iulie 1451 – hrisov dat de Bjogdan II (1449-51)
erau dăruiţi mânăstirii Neamţ doi tătari : Paşco şi Petrică – Paşco s-ar putea să fie acel
Ppaşca de la 1445 – Calist, ori nu mai era în viaţă, ori că dăruise mânăstirii pe acel tătar,
înainte de moarte.
La mânăstirea Neamţ s-a descoperit o piatră de mormânt cu numele episcopului
CALIST – cea mai plauzibilă părere este că ar fi acest Calist episcop-mitropolit la Roman.
Se presupune că ar fi fost egumen la Neamţ.
12 apr.1458 – nouă ştire despre Episcopia Roman.
Hrisov privitor la episcopie
TARASIE – avem ştire despre el de-abia la 1464 , aceasta neânsemnând , însă, că şi-a
început păstoria acum. N-ar fi exclus să fie urmaşul imediat al lui Calist.
Pomenit în peste 10 documente interne ale lui Ştefan cel Mare.
„Letopiseţul de la Putna” şi cel al lui „Grigore Ureche” amintesc de episcopul Tarasie
ca fiind parte din soborul care a Sfiinţit mânăstirea Putna (3 sept.1470).
pomenit ultima oară în 14 oct.1473.
VASILE – pomenit prima oară la 1484 într-o scrisoare de răspuns către Gherasie al
Moscovei.
Eraa vorba de o problaemă dogmatică; cu prilejul sfinţirii bisericii Uspeniaa din
Moscova, soborul înconjurase biserica împotrivaa cursului soarelui, pentru care cneazul s-a
supărat. Atunci VASILE al Romanului este întrebat în această problemă pe care o şi
lămureşte - mitropoliţii vecini aveau cunoştinţă despre învăţătura sa.
Amintit în multe documente: 1488, 1499
12 iulie 1499 – figurează alături de IOANICHIE de Rădăuţi, de mitropolitul
GHEORGHE I şi alţi boieri în tratatul încheiat cu Ioan Albert.
- moare la 31 aug.1499 (acum ştim atestat documentar – ultima dată).
Episcopia Rkjomanului avea o oarecare prioritate înainteaa celorlalte (de la Roman era
de obicei promovat mitropolitul).
Episcopul de Roman aveaa anumite privilegii faţă de ceilalţi
ROMAN – SEC.XVI
În acest secol s-au remarcat puţini ierarhi, datorită vremurilor grele ce au făcut ca ei să
fie des schimbaţi.
Noua episcopie a Huşilor a schimbat configuraţia teritorială a celorlalte mitropolii.
Cuprindea ţinuturile Iaşi, Neamţ, Hârlău şi Cârligătura. Romanul cuprindea Rjoman, Vaslui,
Trotuş, Bacău, Adjud, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui.
Rădăuţi: ţinutul Rădăuţilor, partea de Nord a Sucevei, Dorohoi, Teţina, Hotin.
Huşi: Fălciu (până către Dunăre, iar în stânga Prutului codrul Tigheciului până către
Hotarul Bugeacului), Lăpuşna, Orhei, Soroca.
EPISCOPIA ROMANULUI
ANASTASIE CRIMCA (1606-1608)
Urmează lui AGAFTON (1600-1606)
În 1608 Anastasie devine mitropolit
MITROFAN de la Secu (1608-1613)
întâlnit documentar la 15 iunie 1608 şi 9 sept.1612
1613 – se retrage sau este îndepărtat, dar mai târziu ajunge episcop la Huşi şi din nou
la Roman.
PAVEL (1613-1616 – Huşi (1619-20; 1622-26)
S-a retras din Scaun şi s-a aşezat la Neamţ.
Mai târziu ajunge episcop la Huşi.
ANASTASIE (1616-1629 – Rădăuţi (1613-1616=
fost egumen la Bistriţa şi apoi episcop la Rădăuţi.
Întâlnit în peste 20 acte ale vremii
1629 – mitropolit în locul lui A.CRIMCA
DIONISIE (1629-1633) Rădăuţi – (1627-29)
1633 – s-a retras, sub domnia lui Moise Movilă (1633-34) la mânăstirea Dragomirna,
unde se pare că a fost îngropat.
BENEDICT (1633-34)
1631 – Se afla în satul Budişor în zona Bisktriţei.
1832 – se afla la Suceviţa.
23 ian.1634 – dintr-o plângere către MOISE MOVILĂ rezultă că ocupase locul lui
DIONISIE.
MITROFAN (1634-39) – Roman (1608-13), Huşi (1616-19), Huşi (1620-22).
El mai păstorise la Rkoman în 1608-1613 şi apoi în trei rânduri la Huşi.
11 iul.1634 – atestat documentar prima oară
1639 – s-a retras la Secu (moare la 1641).
DOSOFTEI (1639-1641)
Fost egumen la mânăstirea Tazlău
Moare în februarie 1641
EPISCOPIA RĂDĂUŢILOR
SEC.XV
EFTIMIE (1558-61)
17 dec.1556 – egumen la Humor
8 apr.1558 – un egumen la Voroneţ Eftimie ( ..)
se crede că episcopul Eftimie este cel pomenit la Humor căci în 1562 era acolo unul cu
numele de IOASAF.
Amintit într-un act de daniea către Vatoped la 20 aug.1560.
Grigore Ureche îl aminteşte citind molitvele de domnul.
El este acela care a scris o „Cronică” ce-i poartă numele (I.Bogdan).
Iorga: cronicarul Ieftimie ar fi fost de la Neamţ, deşi nu este întâlnit în documente un
egumen cu acest nume.
ŞTEFAN (1644-46)
este trecut într-un Pomelnic al episc.Rădăuţi copiat în 1780.
EPISCOPIA HUŞILOR
Înfiinţarea episcopiei Huşilor a avut loc în 1598, în timpul lui IEREMIA MOVILĂ
(1595-1600) când mitropolit era GHEORGHE MOVILĂ.
De-abia la 15 dec.1598 este menţionat şi episcopul Huşilor, într-un hrisov domnesc.
Până la acea dată nu erau menţionaţi în acte decât trei ierarhi.
Data înfiinţării se situează între 6 mai şi 15 dec.1598.
Biserica cu hramul Sf.Apostol Petru şi Pavel din Huşi – ctitorie a lui Ştefan cel Mare,
a devenit catedrală episcopală.
IOSIF (1608-11)
după 1611 scaunul de Huşi a intrat într-o vacanţă de 5 ani.
- se pare că a fost înlăturat de Ştefan II Tomşa, la 1611
Roman (1608-1613) - MITROFAN (1616-19) – prima oară
apare în multe acte ale vremii.
Roman (1613-16) PAVEL (1619-20) – prima oară
ridicat în scaun de Gaşpar Graţiani (1619-20)
MITROFAN (1620-22) - a doua oară
reaşezat de noul domn ALEXANDRU ILIAŞ (1620-21)
PAVEL (1622-26) - a doua oară
reaşezat de ŞTEFAN TOMŞA II (1621-23) şi şi-a păstrat scaunul şi sub RADU
MIHNEA (1623-26)
1626 – s-a aşezat la mânăstirea Neamţ ; a fost îngropat aici (în pridvor).
Din nou MITROFAN (1626-34) - Roman (1634-39)
este întâlnit în mai multe acte ale lui MIRON BARNOVSCHI
GHEORGHE (1634-45)
1629 – era un egumen la Secu, probabil acest episcop sub el , Vasile Lupu a acordat
mai multe scutiri episcopiei. Gheorghe a participat şi la sinodul de la Iaşi – 1642.
1645 – probabil s-a retras.
SOFRONIE (1674-76)
CALISTRU VARTIC (1676-82)
1682 – a fost silit să se retragă
1686-89 (..) a devenit locţiitor de mitropolit, căci Dosoftei plecase în Polonia.
În aceeaşi perioadă a fost şi locţiitor al propriei sale eparhii de Huşi
MITROFAN (1682-86)
de la mânăstirea Bisericani
este vorbaa de ucenicul tipograf allui Dosoftei căruia i-a tipărit : „Psaltirea slavo-
română (1680), „Molitvelnicul de-nţeles” (1681), „Viaţa şi petrecerea sfinţilor” (1682-86).
La rugămintea lui DOSOFTEI al Ierusalimului, Mitrofan a făcut o tipografie la
Cetăţuia lângă Iaşi, tipărind: „Despre primatul papii” a lui Mectarie al Ierusalimuluil.
1682, „Dialog contra ereziilor” a lui Simeon al Tesalonicului (1683) şi „Slujba
Sf.Serghie şi Vach” (1685)
1686 – când Dosoftei a plecat, Mitrofan a fost şi el înlăturat
A trecut în Ţara Românească şi s-a pus în slujba lui Şerban Cantacuzino, care l-a
numit conducător al tipografiei domneşti din Bucureşti.
1691 – a ajuns episcop al Buzăului, înfiinţând aici pentru prima oară o tipografie.
1686-89 – episcopia a fost condusă de CALISTRU VARTIC care ţinea şi locul
mitropolitului.
VARLAAM (1689-1708)
1689 – a fost ales Varlaam care nu s-a preocupat mai deloc de interesele episcopiei.
Totuşi a ridicat schitul de la Brădiceşti cu hramul Bunavestire.
A murit la 1712.
În general s-a remarcat o instabilitate a acestei eparhii în sec.XVII, datorită deselor
schimbări de domni.
TRANSILVANIA
GENERALITĂŢI. INTRODUCERE.
MITROPOLIA DE LA FELEAC
MITROPOLIA TRANSILVANIEI
IN SECOLUL XVI
Aşa cum am văzut Transilvaniaa avea încă din secolul XIV o ierarhie bine delimitată,
cunoscând un prim ierarh din documentele arheologice pe GHELASIE, la 1377, apoi IOAN
DE CAFFA (1456), IOANICHIE (1479), urmaţi de mitropoliţii de Feleac: DANIIL,
MARCU, DANCIU, PETRU.
EPISCOPIA VADULUI
1489 – Ştefan cel Mare a primit din partea lui Matei Corvin cetatea Ciceiului de pe
Someşul Mare şi Cetatea de Baltă de pe Târnava Mică (lângă Blaj).
1529 – I s-au recunoscut lui Petru Rareş drepturile de stăpânire asupra aacestor cetăţi,
dăruindu-i-se şi alte două oraşe: Bistriţa şi Rodna.
Se pare că în satul Vad, situat pe malul stâng al Someşului, foarte aproape de Ciceu,
exista o mânăstire ortodoxă încă de prin seacolul XIV. Mulţi cercetători consideră pe Ştefan
drept ctitor al unei biserici de la Vad.
Se crede că tot Ştefan împreună cu mitropolitul său GHORGHE (1477-1508) au aşezat
la Vad şi un episcop ortodox. Ştiri despre primii episcopi de aici nu avem.
1523 – Preoţii MATEI, ŞANDRU şi PETRU au cerut magistratului Bistriţei
permisiunea de a ridica o mânăstire în locul alteia mai vechi. Li s-a îngăduit s-o facă între
satele Hordou şi Telciu.
14 februarie 1533 – Într-un act privitor la această mânăstire era pomenit episcopul
Layr Iowan. Se pare că Laryr” este de frapt Ioan, dacă ar fi să ne luăm după faptul că
mitropolitul Ioanichie din 1479 apare într-un act latin cu numele Iowannychik, iar într-o
inscripţie de la biserica Strei Sfântul Ioan apare scris Iovan.
Nu poate fi vorba de Ilarion aşa cum sunt de părere unii cercetători (Augustin Bunea),
căci Ilarion din Peri apare în unele acte din 1494 şi 1498 ca Hilarius.
De aceea socotim pe IOAN ca prim episcop de Vad cunoscut cu numele.
1529 – Este amintit episcopul ANASTASIE, moldovean, om de încredere a lui Petru
Rareş.
1531 – Vlădica Anastasie dăruia bisericii episcopale din Vad o icoană cu ferecătură.
1538 – anul în care este amintit ca uneltind împotriva lui Rareş, refugiat atunci la
Ciceu, pentru a-l da pe mâna lui Ştefan Lăcustă (1538-1540).
Anastasie s-a retras în Moldova, se pare, la Putna, făcând acestei mânăstiri două danii.
20 iulie 1546 – Este ales ca episcop TARASIE.
5 IANUARIE 1550 – Iliaş Vodă trimite ca episcop pe GHEORGHE probabil fost
egumen la Putna (pomenit într-un hrisov la 11 aprilie 1546).
În timpul stăpânirii lui Ferdinand de Habsburg (1551-1556), legăturile episcopiei
Vadului cu Moldova sunt tăiate, lucru care-l face pe actualul episcop să plece în Moldova,
devenind probabil episcop de Rădăuţi.
1556 – Revine Ioan Sjigismund Zapolya, fiind sprijinit de domnii ţărilor române. În
urma acestui fapt la Vad este numit ca episcop MARCU (9 aprilie 1557).
După retragerea din scaunul mitropolitan a lui Eftimie, în locul său a fost numit
Hristofor (6 iunie 1574), iar Vadul a intrat sub ascultarea episcopului SPIRIDON – prima
oară.
Abia în ultimii ani ai secolului XVI mai întâlfnim un alt episcop: IOAN CERNEA.
23 sept.1605 – Principele Ştefan Bocskay a pus din nou pe SPIRIDON dându-i şi
dreptul de „superintendent” suprem peste toate bisericile româneşti din Transilvania şi peste
„părţile ungureşti”.
21 februarie 1615 – Principele Gabriel Bethlen a numit ca episcop pe TEOFIL din
mânăstirea Prislop.
Urmaşul său pare a fi fost AUGUSTIN şi după aceea DOSOFTEI, care între 1624-
1627 a ajuns episcop la Alba Iulia.
11 iunie 1623 –Principele întărea numirea lui EFTIMIE ca episcop de Vad.
Cu acesta se încheie şirul episcopilor de Vad.
4 decembrie 1628 –Mitropolitul GHENADIE II se intitula „arhiepiscop al Bălgradului
şi al Vadului şi al Oradiei şi a Sătmarului şi a toată ţara Ardealului şi celelalte”.
De aici înainte nu mai avem ştiri despre episcopia Vadului, dar cunoaştem totuşi
încercări de reocupare a acestui scaun.
De pildă la 1631 un episcop cu numele Benedict trimitea pe diacul său Teodor la
mânăstirea Suceviţa cu nişte daruri şi cu rugămintea de a fi hirotonit pentru Vad.
Mai există o menţiune despre un oarecare Sava episcop al Maramureşului cu sediul la
Vad (Sic) a cărui jurisdicţie se întindea peste comitatele: Solnocul dinlăuntru, Solnocul de
mijloc, Sătmar, Chioar şi Maramureş.
Acestui Sava, principele i-a fixat un program – calvinizant în şapte puncte, fiind pus
sub ascultarea superintendentului calvin. Numirea lui a fost determinată de trecerea
episcopului PETRU PARTENIE al Muncacsului la Unirea cu Biserica Romei.
După neînţelegeri cu principele, Sava a trecut pe la 1651 în Moldova.
Din cele expuse se desprinde că episcopia Vadului a fost întemeiată de Ştefan cel
Mare şi considerată mult timp ca o eparhie moldovenească. Ulterior, episcopilor de aici li s-a
acordat jurisdicţie şi peste alte comitate din nordul Transilvaniei.
Ca şi mitropoliţii de la Alba Iulia episcopii de Vad au avut de înfruntat propaganda
calvină, care nu putea să ducă decât la dezbinarea naţională.
MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI
AL XVII-LEA.
Urmaşul lui Ioan de la Prislop a fost mitropolitul TEOCTIST, care este pomenit pentru
prima oară în martie 1606 în „Cronica” protopopului Vasile de la biserica Sfântul Nicolae din
Scheii Braşovului şi mai târziu în „Istoria” acelei biserici scrisă de Radu Tempea II (1690-
1742). Ştiri despre acest mitropolit ne mai dă cronicarul sas Andreaqs Hegyes în însemnările
sale în care notează că la 26 august 1615 „vlădica din Bălgrad” a mers la Braşov pentru a
soluţiona nişte neânţelegeri între preoţii Constantin şi Stan de la biserica mai sus menţionată.
O altă ştire ne-o oferă o piatră de mormânt cu o inscripţie slavonă descoperită în zidul
bisericii Alba Iulia – Maieri, biserică construită în jur de 1715. În textul inscripţiei se arată că
piatra a fost pusă de un preot Gheorghe în timpul episcopului Teoctist şi se menţionează data
ade 26 decembrie 1622, lucru din care rezuzltă că mitropolitul Teoctist a păstorit până după
această dată.
Urmaşul său a fost mitropolitul DOSOFTEI, originar din Moldova sau din
Transilvania, fiind călugărit în Moldova . Dintr-o însemnare pe o Evanghelie slavonă
(manuscris) cu data de 21 aprilie 1622 reiese că acest Djosoftei a fost un timp „exarh al
mânăstirilor” din Moldova, apoi episcop de Vad şi Maramureş şi n-ar fi exclus să fi fost chiar
vicarul lui Teoctist. Se pare că a ocupat scaunul vlădicesc în 1623-24.
Avem o menţiune despre el la data de 1 ianuarie 1625, când trimite un preot în
Moldova la domnitorul Radu Mihnea şi la mitropolitul Anastasie Crimca, ducând o scrisoare
a principelui Gabriel Bethlen (1613-1629). Deasemenea, mai este menţionat prin prisma altor
legături cu Moldova.
10 noiembrie 1627 – Adresează o scrisoare egumenului Nil de la Bisericani.
4 iulie 1627 – Convoacă un „sinod” la Alba Iulia în care s-au luat mai multe măsuri
privitoare la viaţa morală a preoţilor şi a credincioşilor. Printre altele stabileşte un număr mai
mare de sărbători, urmărind prin aceasta reducerea timpului de lucru pentru iobagii
transilvăneni. Totodată fixează amenzi pentru preoţii care nu se comportau potrivit cu slujirea
pe care trebuiau să o îndeplinească şi pentru cei care nu respectau tipicul şi rânduielile
ortodoxe.
La scurt timp după acest sinod Dosoftei a fost înlăturat, deoarece sinodul convocat de
el nu a convenit principelui (calvin) şi mai ales nu au convenit hotărârile prin care se urmărea
întărirea ortodoxiei.
Potrivit relatărilor cronicarului Gheorghe Brancovici, Dosoftei ar fi fost chiar
întemniţat.
Urmaşul său a fost nobilul preot GHEORGHE de Brad (cel pomenit în inscripţia de la
Alba Iulia – Maieri).
Se presupune că a fost hirotonit la Târgovişte de către mitropolitul Luca din Cipru.
Este atestat documentar ca mitropolit la 17 octombrie 1627.
4 decembrie 1628 – Da o carte de întărire în slujbă protopopului Ianăş din Hunedoara,
act în care se intitula pe sine: „Preasfinţitul arhiepiscop chir Ghenadie al scaunului
Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi al întregii ţări a Ardealului şi celelalte”.
Nu se cunoaşte nici o abatere a lui de la credinţa ortodoxă. Ba mai mult a întreţinut în
permanenţă legături cu domnii şi ierarhii Moldovei.
Gabriel Bethlen a scris patriarhului ecumenic Ciril Lucaris (mort la 1638) cerându-i
încuviinţarea pentru trecerea românilor ortodocşi la calvinism.
Se cunoaşte răspunsul patriarhului la scrisorile principelui şi din acest răspuns se
cunosc şi argumentele în sprijinul încetării sale de a-i trece pe români la calvinism: anume că
s-ar putea împărtăşi de lumina cărţii şi că trecerea lor la calvinism ar fi salutată cu satisfacţie
de regele Suediei şi de alţi principi potestanţi.
Patriarhul constantinopolitan combate cu multă demnitate toate aceste argumente. El
spune: „Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări (Moldova şi Ţara Românească) nu vor îngădui
aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele cel puţin cu îndemnuri
tainice”. Este un lucru din care rezultă că şi străinii erau conştienţi de unitatea de credinţă, de
limbă şi de origine a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
Cu aceasta s-a încheiat şi încercările acestui principe de a atrage pe români la
calvinism, însă ele au fost continuate de următorul principe Gheorghe Rakoczy I (1630-1648).
9 aprilie 1638 – Întăreşte un decret dat de Betheln, la rugămintea lui Ghenadie, prin
care preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de fisc. Din acest decret
mitropolitul român era pus sub ascultarea intendentului calvin.
1640 – Teofil al Ungrovlahiei a fost trimis de Matei Basarab în fruntea unei solii la
Alba Iulia pentru a duce tratative cu principele. În acest timp Ghenadie a rugat pe mitropolitul
muntean să scoată o ediţie pentru Transilvania „a Pravilei de la Govora”.
Ghenadie a izbutit să pună bazele unei tiparniţe la Alba Iulia.
A reuşit să obţină un ajutor preţios şi din partea mitropolitului Teofil.
În această tipografie a apărut reproducerea lucrării diaconului Coresi: „Evaghelia cu
învăţătură” (1641).
1640 – Se tipăreşte în satul Prisasc cunoscutul „Catehism calvinesc”, care avea să
primească un celebru „Răspuns” din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei.
Ghenadie n-a avut nici o ştire despre tipărirea cataehismului, care era împărţit după
cele trei virtuţi teologice, explicând Simbolul, cele 10 Porunci şi Tatăl nostru.
3 septembrie 1640 – Moare mitropolitul Ghenadie.
Acestuia îi urmează ILIE IOREST, ales dintre mulţi candidaţi:
Meletie Macedoneanul de la Govora şi protopopul din Haţeg.
Septembrie 1640 – Este data de la care datează o corespondenţă din care reiese că
superintendentul a fixat viitorului mitropolit o listă cu 24 de condiţii, ce urmau să fie
respectate. Acceptarea lor ar fi dus la o completă calvinizarea a Bisericii Române.
În ciuda condiţiilor vitrege vlădica Ştefan nu s-a înstrăinat de credincioşii săi, căutând
în permanenţă să ţină trează conştiinţa ortodoxă şi românească în sufletele acestora. Ca
dovadă sunt cele două tipărituri: „Noul Testament”(1648) şi „Psaltirea” (1651).
Noul Testament a fost tradus pentru prima oară în româneşte la 1648, lucru care se
încadrează în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba lui.
Ediţia are două prefaţe. Prima prefaţă – „Predoslovie” – este semnată de Simion
Ştefan „arhiepiscop şi mitropolitul scaunului Bălgradului şi a Vadului şi Maramureşului şi a
toată Ţara Ardealului”. Se aduceau mulţumiri principelului Racoczy pentru ajutorul dat la
tipărire deşi adevărul este că s-a tipărit cu banii încasaţi de la preoţii români. Autorul acestei
prime Predoslovii se pare că este unul dintre fruntaşii calvini de atunci. Nu este exclus să fi
fost redactată în ungureşte şi apoi tradusă în româneşte, iar mitropolitul să o fi semnat numai
pentru a i se conferi tipăriturii o mai mare autoritate.
A doua prefaţă prezintă un interes deosebit. Se spune că, acest Testament „l-au început
a izvodi ermonah Selivestru...” care se pare că era originar adin Ţara Românească. Se
presupune că acesta a tipărit la Govora „Sinaxarul” din „Psaltirea slavonă cu Ceaslov” (1638-
1641).
Acest Silvestru era un călugăr cu aleasă pregătire cărturărească, dobândită probabil
într-una din mânăstirile ţării sau poate la Academia lui Petru Movilă de la Kiev.
În continuare, reiese şi contribuţia altor cărturari români la revizuirea şi îndreptarea
traducerii lui Silvestru. Se preciza că nu s-a folosit un singur „izvor”, ci toate câte am putut
afla”.
Se pune întrebarea, cine au fost continuatorii lui Silvestru
La întrebare se poate răspunde că ostenitorii la revizuirea şi completarea traducerii au
fost preoţii români, cărturari ardeleni. Ca dovadă stă frecvenţa ardelenismelor în textul tradus.
Nu excludem posibilitatea ca alături să fi fost şi cărturari din Ţara Românească.
O altă problemă pusă în a doua prefaţă este aceea a îmbogăţirii limbii literare
româneşti. Traducătorii preocupaţi de redarea exactă a textului, constată că în limba română
nu există termeni corespunzători pentru toate noţiunile. Soluţia găsită a fost aceea de a lăsa
netradusea cuvintele fără corespondent în limba noastră, îmbrăcându-le într-o haină fonetică
şi morfologică românească. Ca urmare, au intrat în limba noastră o sserie de neologisme
provenind din greacă: sinagogă, filozofi, iotă, areopag, etc.
Cea mai însemnată problemă se referă la necesitataea unei limbi literare unitare, pe
care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de unitatea etnică a românilor, autorul
Predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii, indiferent că aceştia aveau „graiuri”
distincte datorate provincialismelor (a nu se înţelege că aveau limbi diferite).
Autorul celei de a doua Predosloviii nu este cunoscut pentru că aceasta nu este
semnată. Oricum, stilul Predosloviei ne arată că nu este acelaş autor ca al primei Predoslovii.
Se crede că, autorul este chiar mitropolitul Simion Ştefan, sau dacă nu el, un cărturar român
ortodox din anturajul său. Oricum, chiar dacă nu este el autorul trebuie admis că s-a scris sub
îndrumarea sa. Faptul că mitropolitul n-a semnat prefaţa poate fi interpretat şi ca o abilitate a
acestuia, voindu-se astfel evitarea neplăcerilor cu principele şi superintendentul.
Textul propriuzis al Noului Testament este împărţit în „Capete”, iar acestea în
„stihuri”, fiecare capitol avându-şi rezumatul său. Fiecare pagină are un spaţiu în care se fac
trimiteri la alte capitole sau versete. Există apoi, şi scurte comentarii la unele versete.
O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648
este aceea a celor 23 de predoslovii, căci aproape toate cărţile (în afară de Filimon, Epistolele
II şi III Ioan, Apocalipsa) au câte o scurtă „predoslovie”. Aproximativ 55 de pagini le
constituie aceste introduceri (din cele 672)
De notat că în aceste „predoslovii” se face amintire şi de unii sfinţi Părinţi şi scriitori
bisericeşti, fapt ce ne dovedeşte că autorii nu au fost calvini, ci români ortodoxi.
Noul Testament cuprinde astfel zeci de pagini care pot fi considerate ca primul
„manual de introducere şi de exegeză biblică” din teologia românească. Trei dintre
„predoslovii” (Marcu, Luca şi Ioan) au fost reproduse în Biblia de la Bucureşti (1688) şi de
Noul Testament de la Bucureşti, din 1703, tipărit de Antim Ivireanul.
Psaltirea de la Alba Iulia (25 daecembrie 1651)
Ca şi tipărirea anterioară, Psaltirea avea două „predoslovii” nesemnate, una adresată
principelui Gheorghe Racoczy II, alta „Către cititori”. Fondul şi forma de expunere a primei
prefeţe sunt asemănătoare cu ale primei prefeţe a Noului Testament, ceea ce ne face să
afirmăm că sunt scrise de acelaşi autor calvin, întâi în ungureşte şi apoi în româneşte. A doua
prefaţă, lămurea că Psaltirea s-a tradus din evreeşte şi din greceşte. Se pare că, au fost utilizate
la traducere şi „Psaltirea Scheiană”, cât şi „Psaltirea” lui Coresi (1570).
Mitropolitul Simion Ştefan a murit în iulie (..) 1656, pentru că la 22 mai 1656 este
atestat pentru ultima oară.
Cei 13 ani de păstorie ai mitropolitului Simion Ştefan au fost ani de necontenite
zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei stră+moşeşti în faţa teribilei propagande
neortodoxea.
Dar, vlădica Ştefan a ştiut să treacă peste toate aceste obstacole rămânând în istoria
culturii româneşti prin marea sa operă – „Noul Testament” de la 1648, situându-se astfel lângă
marii săi contemporani: Ştefan al Ungrovlahiei, Varlaam al Moldovei şi Petru Movilă al
Kievului.
După moartea lui Simion Ştefan, în scaunul mitropolitan a fost ales protopopul văduv
SIMION BRANCOVICI din Ineu. Amănunte despre viaţa sa aflăm la cronicarul Gheorghe
Brancovici, care îi era frate.
Mitropolitul se trăgea dintr-o familie sârbeaască din Herţegovina. Unul din unchii săi
Longhin Brancovici fusese arhiereu pentru credincioşii din părţile Lipovei Ineului, hirotonit
fiind de către Ciril Lucaris. Tatăl său, Ioan fusese în tinereţe ostaş.
Simion Brancovici pe numele de călugărie Sava s-a născut în 1620 învăţând carte în
casa părintească, apoi la mânăstirea Comana, unde era retras unchiul său Longhin. De aici s-a
reântors acasă, căsătorindu-se.
Întâmplându-se să moară Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, credincioşii de
acolo l-au sfătuit să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu. Ca urmare, a plecat în Ţara
Românească la unchiul său care a insistat pe lângă Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească
preot. După aceaasta s-a reântors la Ineu. A fost preot până în 1656.
În 1656 soborul de preoţi şi mireni ortodocşi de la Alba Iulia l-a ales mitropolit al
Ardealului. A fost hirotonit în Ţara Românească după ce a fost călugărit cu numele de SAVA.
28 dec.1656 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe
Racoczy II, acordându-i-se o jurisdicţie cum n-a avut nici unul dintre înaintaşi: Transilvania,
Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului. În plus, nu se afla
sub dependenţa superintendentului calvin şi nici nu i s-a impus cele 15 puncte calvine ca şi
înaintaşului său. Acest lucru îl explică personalitatea sa, cât şi legăturile pe care principele le
avea cu domnitorii celorlalte două ţări române.
Păstoria sa, îndelungată, a fost totuşi tulburată de acţiunea prozelitistă calvină dusă
printre românii ortodocşi.
Cunoscut este, că văduva principelui Gheorghe Racoczy I făcuse noi încercări pentru
atragerea românilor la calvinism.
2 aprilie 1657 – Rânduieşte nişte „vizitatori” care să cerceteze toate parohiile
româneşti din Ţara Făgăraşului , să se intereseze de activitatea preoţilor de aici. Cheltuielile
acestor inspectori le suportau preoţii români.
3 aprilie 1657 –Principesa semnează un decret de înfiinţare a unei şcoli calvine
româneşti în Făgăraş, decretul fiind însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizaraea
şcolii. Din lectura acestora reiese clar că nu se urmărea decât calvinizarea viitorilor preoţi şi
învăţători din Ţara Făgăraşului şi prin ei a tuturor credincioşilor români.
Cu toate scopurile de calvinizare şi maghiarizare trebuie să recunoaştem că şcoala s-a
numărat printre cele dintâi şcoli sistematice româneşti, dând până la 1700 mai multe generaţii
de cărturari români.
Pe plan politic:
1657- Gheorghe Racoczy II porneşte o expediţie în Polonia, expediţie terminată cu
înfrângerea sa.
Tot atunci Poarta otomană foloseşte schimbaraea principelui.
2 noiembrie 1657 – Este ales Francisc Redey, dar nu este recunoscut de Poartă.
Este reales Gheorghe Racoczy II în urma apelului făcut către armata austriacă, lucru
ce a provocat o teribilă expediţie de jaf a turcilor în Transilvania. Turcii au impus acum ca
principe pe Acaţiu Bercsai (august 1658 – 31 decembrie 1660), fost ban al Lugojului şi
Caransebeşului.
O altă Dietă întrunită la Târgu Mureş şi-a declarat fidelitatea faţă de Racoczy. Ca
atare, existau acum doi principi, Transilvania devenind teatrul unor lupte generate de ambiţiile
personale.
Mai 1660 – Racoczy este înfrânt pe Someşul Mic şi rănit grav va muri luna următoare.
Ianuarie 1661 – Este ales principe în locul lui Barcsai , Ioan Kemeni, fostul comandat
al trupelor lui Racoczy care continuă politica antiotomană.
1661 – Turcii intră din nou în Transilvania, impunându-l ca principe pe Mihail Apaffi.
În asemenea împrejurări şi păstoria mitropolitului Sava nu a fost lipsită de agitaţie. De
pildă, în cursul expediţiei turceşti de la 1658 au fost arse, distruse o serie de biserici şi chiar
catedrale din Alba Iulia.
Acaţiu Barcsai, voind să-şi consolideze poziţia prin câştigaraea preoţimii ortodoxe, dă
în ianuarie 1659 o diplomă de confirmare lui Sava, acordându-i în plus jurisdicţie şi asupra
Ţării Făgăraşului.
15 martie 1659 – Barcsai, scuteşte pe preoţii români de îndatoririle fiscale.
20 martie 1659 – Un decret deosebit acordă aceleaşi scutiri preoţilor din Ţara
Făgăraşului, accentuând obligaţia pe care aceştia o aveau de a-l asculta pe Sava.
În ciuda acestor privilegii, Sava înclina spre politica antiotomană a lui Racoczy.
Iulie 1659 – Sava nu mai era în scaunul mitropolitan căci Barcsai intrase în Alba Iulia.
Locul său fusese luat de GHENADIE III
Prin decretul de confirmare a lui Ghenadie (15 februarie 1660) noul mitropolit era
obligat să respecte nişte condiţii asemănătoare celor impuse lui Simion Ştefan. De acum
fiecare principe îşi avea mitropolitul său: Racoczy pe Sava, iar Acaţiu pe Ghenadie (la Sibiu).
1660 – Sava este trimis de Racoczy într-o misiune la cazacii din Ucraina şi de acolo la
Moscova, dar datorită morţii principelui nu a mai ajuns.
21 septaembrie 1660 – Este menţionat într-un act întărind o singhelie protopopului
Ianăş din Hunedoara.
Cele trei pomelnice cunoscute ale mitropoliei Transilvaniei pomenesc şi pe un vlădică
DANIIL, identificat de istorici cu traducătorul Pavilei Mari de la Târgovişte (1652)
(DANIILE PANONEANUL sau ANDREEAN).
D esigur, păstoria lui a fost efemeră, date fiind condiţiile în care principii şi
mitropoliţii se schimbau de la o zi la alta; rezista aacel cu personalitatea cea mai puternică şi
aceasta era Sava.
20 aprilie 1662 – Daniil era numit de Mihail Apaffi, ca „episcop” peste bisericile
româneşti din Ţara Făgăraşului.
Octombrie 1672 – Daniil ajunge episcop la Strehaia, neştiindu-se cât a păstorit la
Făgăraş. Moare în 1688 (epis. Întem. În 1672; a fost unicul ei titular.
14 septembrie 1661 – Mihail Apaffi este ales principe, iar aceaasta însemna pentru
Sava o nouă luptă pentru menţinerea scaunului vlădicesc.
12 martie 1662 – Dintr-o scrisoare a protopopilor români reese rugămintea acestora
către principe de a-l ţine în scaun pe Sava.
23 aprilie 1662 – Sava primeşte diploma de confirmare; Ţara Făgăraşului estea scoasă
de sub jurisdicţia sa.
1 seaptembrie 1663 – Apaffi întăreşte decretul lui Barcsai din 15 martie 1659. Sava
Brancovici a mai avut drept grijă refacerea catedralei mitropolitane.
Nu peste mult timp Sava ajunge la neînţelegeri cu principii calvini.
1667 – Principele porunceşti unor protopopi filocalvini să ceară socoteală
mitropolitului de toate veniturile înmcasate şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi
reînfiinţarea tipografiei.
Deşi, într-o situaţie grea vlădica Sava obţinuse dreptul de a face o călătorie în Rusia,
pleacă din Alba Iulia în 1668, cu o scrisoare de raecomandarea cu data de 18 ianuarie 1668.
Era însoţit de fratele său Gheorghe, arhidiaconul Ioan, diaconul Stoica, doi nepoţi şi 6
slujitori. Ajuns în Polonia, primeşte o scrisoare din partea aregelui Ioan Cazimir către ţarul
Rusiei.
31 mai 1668 – Este primit de ţăar, dându-i acestuia o icoană, nişte cruci şi multe altea
daruri, fapt pentru acare şi el va primi daruri în obiecte şi bani.
August 1668 – Părăseşte Moscova.
Sfârşitul anului 1668 soseşte la Alba Iulia. Ajuns la Alba Iulia este din nou supus unor
asupriri din partea principelui.
Cea mai grea îndatorire era aceea de a fi pus sub ascultaraea superintendentului calvin.
Deasemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, să
publice cărţi noi.
Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Române, prin ele nu se urmărea
decât calvinizarea ei treptată.
1670 – Savaa a făcut un drum în Ţara Românească, unde Antonie Vjodă (1669-1672)
i-a întărit o danie anuală de 6000 aspri (act 25 aprilie 1670).
1672 – Mitropolitul Sava sfinţeşte mânăstirea Moisei din Maramureş.
1675 – Se afla la Braşov pentru soluţionarea unor neînţelegeri între preoţii Bisericii
Sf.Nicolae.
14 iunie 1674 – Apaffi porunceşte din nou, ca toată ierarhia, clerul şi credincioşii, să
fie puşi sub ascultarea noului superintendent.
Mitropolitul era îndatorat să ceară sfatul întotdeauna acestuia, dar acu abilitaatea sa,
mitropolitul a traecut şi peste aceste noi umilinţe.
1675 – Sava convoacă un sinod la Alba Iulia la care au fost chemaţi juraţii scaunului
şi protopopii. S-au luat o serie de hotărâri care se împart în patru grupe:
Măsuri privitoare la slujbele bisericeşti;
Măsuri pentru disciplinaareaa apreoţilor;
Măsuri pentru înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor.
Măsuri impuse credincioşilor: să înveţe Tatăl Nostru, Crezul, Cele 10 porunci, să
ceraceteze biserica, să se împărtăşească, să-şi trimită copii la cataehizare.
1675 – Fratel său Gheorghe Brancovici este numit capuchehaie (ambasador) la Poarta
otomană din partea lui Mihail Apaffi. De acest fapt va profita şi Sava.
30 decembrie 1675 – Principele dă o diplomă prin care repune abisericile şi
credincioşii sub jurisdicţia lui Sava.
12 august 1677 – Printr-un decret preoţii luterani erau opriţi de a mai lua dijmă de la
acei români.
23 octombrie 1678 şi 4 octombrie 1679 – Un nou decret recunoaşte toate drepturile
arhiereşti ale lui Sava.
1679 – 1680 – Se întocmeşte „Zaconicul” – un statut de organizare al Bisericii
Ortodoxe din Transilvania.
Îmsî această situaţie nu va dura mult, căci din nou relaţiile între mitropolit şi principe
se strică datorită unui complot în care se afla şi Gheorghe Brancovici. Acest lucru i-a agravat
şi mai mult situaţia lui Sava.
2 iunie 1680 – S-a constituit un scaun de judecată la Alba Iulia, pronunţându-se
sentinţa de destituire a mitropolitului învinuit de ducerea unei vieţi imorale şi de neglijaraea
mitropoliei şi a tipografiei. Tot în aceaastă zi Apaffi va cere imediata sigilare a bunurilor
avute de cei doi fraţi.
După judecată, vlădica Sava a fost închis îndurând acolo mai multe torturi.
S-au făcut multe încercări pentkru eliberarea lui. Fratele său Gheorghe a plecat în Ţara
Românească pentru a cere sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin
Brâncoveanu, trimisul său la Poartă a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi
în care se prevedea că în cazul înlăturării lui să se dea libertate credinţei ortodoxe în
Transilvania, iar Sava să fie eliberat şi să fie reintegrat în vechea slujbă.
Desigur, Apaffi nu a rămas străin de toate aceste uneltiri. Cu toate acestea însă l-a
eliberat pe Sava pentru a înlesni în felul acesta o apropiere de Şerban Cantacuzino.
Bătrân şi bolnav, Sava s-a stins în aprilie 1683. Sava Brancovici a păstorit astfel
aproape un sfert de veac în împrejurări din cele mai grele.
Ţinându-se seama de viaţa lui curată Sfântul Sinod al B.O.R. în şedinţa din 28
februarie 1950 a hotărât ca mitropolitul Sava să fie cinstit ca sfânt mărturisitor. Canonizarea
sa a avut loc în mod solemn pe 21 octombrie 1955 la Alba Iulia.
Urmaşii lui Sava Brancovici
Înainte de 24 iunie 1680 soborul protopopilor alege ca mitropolit pe IOSIF BUDAI
din satul Pişchinţi. Eraa călugărit în Moldova şi a fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către
Teodosie al Ungrovlahiei (23 august 1680).
23 decembrie 1680 – A avut loc confirmarea lui, când i s-au impus 19 îndatoriri
calvine.
Din activitaatea sa acunoaştem că a făcut unele vizite canonice în părşile Bistriţei în
ianuarie- februarie 1681.
Următorul mitropolit a fost IOASAF, grec de neam, impus de Şerban Cantacuzino,
întrucât era sigur acă acesta nu va accepta nici o abatere de la credinţă, ceeaa ce s-a şi
întâmplat.
Martie 1682 – Apaffi îl numeşte.
2 aprilie 1682 – Este hirotonit de către mitropolitul Teodosie.
Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului a produs
nemulţumiri în rândul preoţilor la care se adăuga şi nemulţumirea superintendentului calvin,
întrucât Ioasaf respingea orice încercare de acalvinizare a bisericii ortodoxe.
Odată înscăunat la Alba Iulia, Ioasaf a încercat să pună ordine în biserică, înlăturând
nouă protopopi pentru felurite abateri sau pentru filocalvinism.
În urma acestor lucruri mişcarea împotriva sa s-a accentuat.
12-13 iulie 1682 – Este convocat un sobor de judecată la Alba Iulia.
Sunt audiaţi 16 martori, răspunzând la opt întrebări. Ca urmare mitropolitului i s-au
adus mai multe învinuiri.
Cu toate acestea el şi-a continuat activitatea pentru că majoritatea preoţilor erau de
partea sa.
20 mai 1683 – Se întruneşte un sobor las Sighişoara la caare participă 223 preoţi,
punându-se din nou problema mitropolitului Ioasaf. Majoritatea acaestora îl cereau ca
mitropolit, dar nu a mai fost pentru mult timp mitropolit întrucât la sfârşitul anului 1683 trece
la cele veşnice.
Urmaşul său este SAVA III din Veştem, ales de cătresoborul protopopilor din 24
ianuarie 1684. A fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către Teodosie.
1685 – Se stinge din viaţă.
Îi urmează mitropolitul VARLAAM, cu toate că Şerban Cantacuzino îi recomandase
lui Mihail Apaffi ca mitropolit pe preotul Ieremia. Dar soborul preoţilor a ales pe Varlaam.
Acestaa va fi hirotonit la 1685, decembrie.
Varlaam s-a remarcat prin câteva fapte de seamă.
Este ştiut că la 1687 Transilvania a fost ocupată de trupele austriece, iar la 9-10 mai
1688 dieta proclamă anexaraeaa Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, rămânând în această
stare până la 1918.
Varlaam sprijină în aceste condiţii tipărirea unor cărţi în limba română, osteneala
editării lor revenind protopopului Ioan Zoba din Vinţ, un preot român filocalvin.
1683 – Tjipăreşte la Sebeş cartea intitulată „Sicriul de aur”, conţinând 15 predici
funebre.
1685 – Ioan Zoba împreună cu protopopul Gheorghe din Daia, au pus sub tipar un
„Ceaslovăţ”.
1689 – Se tipăreşte la Alba Iulia un „Molitvelnic” tradus din slavoneşte de Ioan din
Vinţ.
Varlaam s-a preocupat şi de soarta preoţilor săi, făcând vizite canonice. Astfel în 1689
este întâlnit în nordul Transilvaniei.
1692 – Varlaam moare.
Îi urmekază mitropolitul TEOFIL.
Noul întâistătător era un preot văduv numit Toma. A fost hirotonit la 18 septembrie
1692 la Bucureşti tot de către Teodosie.
18 decembrie 1692 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea guvernatorului cu
obligaţia respeactării celor 19 puncte.
1693 – Face vizite canonice în epaqrhie.
Din 12 iulie 1697 – Datează testamentul său, prin care lăsa mitropoliei toate bunuri8le.
A murit la scurt timp după această dată.
Teofil a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Biserica Romei. S-a supus chiar, că
sub acest mitropolit s-a şi întocmit actul de unire, însă informaţia este eronaştă.
Iulie-septembrie 1697 – Moartea îl surprinde , scăpându-l de uneltirile iezuite.
Din cele expuse se desprinde concluzia că B.O.R. din Transilvania a avut de luptat în
secolul XVII cu acţiunea prozelitistă calvină, dar aceasta s-a izbit de puternicul scut al
credinţei strămoşeşti, reprezentată de mitropoliţii enunţaţi mai sus care pentru viaţa lor curată
au fost chiar acanonizaţi (Ilie Iorest şi Sava Brancovici).
VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN BANAT, ARAD ŞI BIHOR PÂNĂ
LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XVII.
BANAT
Avem ştiri sărace şi confuze.
Poatea că episcopul URSUS al „avariţienilor” participant la lucrările Sinodului VII
Ecumenic (787) a păstorit peste credincioşii din Banat, stăpânit atunci de avari, avându-şi
poate reşedinţa la Morisena.
În prima jumătate a secolului X exista în Banat un voievodat condus de GLAD, iar în
primele decenii din secolul XI de AHTUM.
1002 – Ahtum, după ce s-a botezat la Vidin, a zidit la Morisenaq bisericas ortodoxă
Sf.Ioan Botezătorul.
1028 – În urma trădării lui Chonadinus sfetnicul său, în Sf.Ioan au fost aduşi călugări
latini în frunte cu episcopul GERARD, iar călugării greci au fost mutaţi la Sf.Gheorghe din
Maidan.
Deşi Banatul a fost ocupat de maghiari, au continuat să existe aşa zisele districte
româneşti în locul cnezatelor şi voievodatelor.
După dezastrul din Câmpia Mierlei de la 1389 o mare masă de sârbi au emigrat fie în
Ungaria , fie în Banat. Aici au intrat în contact cu românii ortodocşi.
Timp de câteva secole nu avem ştiri sigure despre existenţa unor ierarhi ortodocşi în
Banat. În schimb avem ştiri despre existenţa uşnor kbiserici şi mânăstiri în Banat, ctitoriţi de
cneji, preoţi şi credincioşi. Ştiri despre existenţa unor ierarhi avem după 1552, când Banatul
vestic e transformat în paşalâc, cu sediul la Timişoara.
Către Sfârşitul secolului XVII s-a început eliberarea treptată a acestor teritorii, care
însă au fost ocupate apoi de habsburgi până în 1918.
1557 – Se înfiinţează Patriarhia de Ipek cu sprijinul vizirului Mohamed Socolli, fratele
patriarhului Macarie de la Ipek. Noua patriarhie şi-a extins jurisdicţia şi asupra Banaktului,
având o episcopie la Timişoara.
Sânt cunoscuţi ca ierarhi la Timişoara: NEOFIT (1608-1613), mitropolitul IOSIF zis
cel Sfânt (1650-53), MIHAIL (1686), VASILE (1688) şi alt VASILE (1692).
Dar cel mai însemnat a fost IOSIF – probabil un vlah sud-dunărean, trăitor la Athos.
S-a retras apoi la Partoş, lângă Timişoara, între 1653-56).
A fost canonizat în 1956.
Pe de altă parte mai întlnim şi episcopi la Vârşeţ care păstoreau pe românii din aceste
locuri: PARTENIE, TEODOR (1594), SIMION (sf.secolului XVI), ANTONIE (1622-23),
TEODOSIE (pe la 1662) care va rămâne în Rusia, iar în 1666 va fi numit aici mitropolit.
Răsăritul Banatului au ajuns în stăpânirea principilor Transilvăneni între 1541-68 şi
1688-99. Asupra acestor locuri îşi întindeau jurisdicţia şi mitropoliţii Transilvaniei.
1562 – Ioan Sjigismund Zapolya acorda jurisdicţie asupra Caransebeşului
mitropolitului SAVA din Lancrăm.
1656 – Gheorghe Rakoczy II extindea jurisdicţia lui SAVA BRANCOVICI şi asupra
Severinului.
Banaktul a fost confruntat şi cu prozelitismul calvin susţinut de principii de la Alba
Iulia.
Credincioşii români din Croaţia.
Din cauza expansiunii turce, numeroşi credincioşi valahi din Peninsula Balcanică s-au
refugiat spre nord, stabilindu-se în Croaţia. Au format un ţinut „Valahia mică” în care şi-au
constituit propria organizaţie politică şi bisericească, în frunte cu un voievod şi un episcop –
Maxim Petrovici. Mânăstirile de Croaţia în care vieţuiau călugări valahi au fost ajutate de
Vasile Lupu şi alţi domni.
1663 – SAVA I al Moldovei hirotonea un episcop al vlahilor din Croaţia – Gavriil
Miakici. Mai târziu aceştia aau fost trecuţi la uniatism forţat.
Viaţa bisericească a românilor din Arad.
Este atestată de ruinele unor kbiserici ortodoxe din seacolul XV sau mai vechi , la
Lipova, Şiria, Hălmakgiu, Dezna etc.
Ştiri despre vlădici nu avem decât în secolul XVI.
Probabil până atunci preoţii din părţile Aradului şi Zarandului erau hirotoniţi de
mitropoliţi transilvăneni sau vlădicii slavi din sud. De abia după 1557, când s-a înfiinţat
patriarhatul de Ipek, s-au putut aşeza vlădici nu numai în Banat, ci şi în teritoriile din draeapta
Mureşului.
Reşedinţa lor era fie la Ienopole (Ineu), fie la Lipova, fie la mânăstirea Hodoş.
Cjonform unei tradiţii, turcii ar fi ucis un episcop în Lipova , prin 1551-52.
1553 – un episcop Daniil încerca să-şi cumpere casă în Lipova.
În a doua jumătate a secolului XVI s-a aşezat la Ienopole Gheorghe Brancovici. A fost
îngropat în biserica ortodoxă din Şiria. Avram, fiul lui Gheorghe a avut un fiu, Moise care
murindu-i soţia s-a călugărit ajungând episcop al Ieenopolei sub numele MATEI. Fiul său,
Solomon, şi el s-a călugărit, ajungând episcop la Ineu. A păstorit mai bine de două decenii.
1628 – A fost hirotonit un nou vlădică al Ineului Longhin Brancovici, nepot al lui
Sava. Fratele său Ioan va fi tatăl viitorului mitropolit al Ardealului Sava Brancovici.
Şi-a părăsit scaunul retrăgându-se la Cjomana în Ţara Românească, ctitoriaw lui Radu
Şerban.
Moare la 1656.
Urmaşul său a fost SOFRONIE cu reşedinţa la Hodoş.
1664 – Este amintit ŞTEFAN din Lipova.
Ultimul episcop al Ienopolei a fost ISAIA DIACOVICI, care, în 1706, a mutat scaunul
episcopal la Arad.
Viaţa bisericească a românilor din Bihor.
Ştefan cel Sfânt (997-1038) înfiinţase o episcopie latină la Bihorea, probabil în locul
uneia ortodoxe pe care cea latină venea s-o desfiinţeze.
Organizarea Bisericii catolice de aici a adus multe neajunsuri românilor, căci aceştia
au devenit iobagi pe fostele lor moşii. Pentru a-şi păstra proprietăţile parte din cneji şi
voievozi români de Bihor s-au catolicizat, apoi survenind şi maghiarizarea lor.
În ciuda acestor condiţii, aici a pulsat totuşi o intensă viaţă ortodoxă.
Se cunosc nume de preoţi şi protopopi români încă din prima jumătate a secolului
XIV.
De obicei Bihorul cădea sub incidenţa duhovnicească a Albei Iulia.
1556 – Episcopia latină de Oradea a fost desfiinţată.
După acest fapt ia amploare propaganda calvină.
În acest context mulţi preoţi s-au calvinizat şi apoi maghiarizat.
După 1660 prozelitismul încetează, odată cu trecerea acestei zone sub stăpânirea
otomană.
1695 – este amintit ca episcop al Oradiei Efrem Banianin unit cu Roma după 1700 şi
apoi Petru Hristofor.
PERIOADA DE LA 1700
Această activitate culturală a lui Neofit, pe prim plan a stat formaraea clerului.
Pentru cele 4 seminarii din ţară, mitropolitul a trimis tineri peste hotare pentru a se
pregăti să devină cadre didactice.
În timpul lui, activitatea tipografică a fost mai redusă.
Activitataea sa politică a fost echivocă flirtând cu ruşii.
În timpul Revoluţiei (1848), A DEPUS JURĂMÂNTUL PE Constituţie (15 iunie);
după care a doua zi a acceptat să intre ca preşedinte în noul guvern provizoriu.
Când s-a zvonit că vor veni trupe străine pentru a înăbuşi revoluţia, guvernul
provizoriu s-a raefugiat la Târgovişte; dar Neofit a rămas anunţând că „rebelii” au fugit şi că
a numit o locotenenţă domnească. În ziua următoaraea populaţia s-a răsculat şi a alungat
locotenenţa, iar mitropolitul a fost nevoit să retracteze şi să jure din nou pe Cjonsştituţie.
1849 – A cerut Patriarhului Ecumenic să-i primească demisia şi apoi şi-a prezentat-o şi
domnului BARBU ŞTIRBEI (1849-56) c are i-a şi primit-o.
Moare în iaşnuarie 1850 la locuinţa sa de la bisericaa Icoanei.
În locul său, domnitorul a rânduit pe NIFON SEVASTIAS (1850-75) care până atunci
a condus eparhia Râmnic.
14 septembrie 1850 – Administraţia Obştească a ales titulari pentru toate cele 4 scaune
vacante.
NIFON a devenit mitropolit.
era adin familie macedo-română (născut la 1789).
Călugărit la Cernica.
Diacon şi preot la Brisop , apoi econom laa Râmnic (1827), egumen la Cozia (1839),
vicar al Mitropoliei (1841), arhiereu titular de Sevastia (1843), episcop provizor la Râmnic
(1848)..
1851 – redeschide seminariile, închise din 1848
1852 – înfiinţează o tipografie bisericească.
A refăcut cu cheltuiala sa câteva lăcaşuri.
S-a înfiinţat la propunerea lui Dositei Filitti, găsindu-se cu cale că pentaru o mai bună
administrare a mitropoliei ar fi bineş să se mai înfiinţeze o episcopie căreia să i se arondeze
judeţele Argeş şi Olt.
Primul episcop avea să fie aici românul cărturar IOSIF SEVASTIAS (1793-1820)
Motivele înfiinţării:
iniţial, în anafrana mitropoliei erau invocatea ca motive depărtarea prea mare a
judeţelor Argeş şi Olt.
Adeavăratele motive: Dositei voia să lase la aBuzău ,în locul său, pe nepotul său,
Constandie Filitti. Dar partida boiekrilor îl doraea pe Iosif la Buzău. De aceea Dşositei va
propune înfiinţaraea unui nou scaun (la Argeş) pe carae l-a dat lui Iosif, iar pe Constandie l-a
pus la Buzău.
17 noiembrie 1793 – Patriarhul ecumenit NEOFIT dă aprobarea stră+mutării lui Iosif
din scaunul Sevastiei în al Argeşului.
13 deacembrie 1793 – s-a făcut alegerea canonică a lui Iosif, semnând mărturisirea de
credinţă în „Condica Sfântă”.
23 februarie 1794 – ALEAXANDRU MORUZI dă un hrisov oficial de înfiinţare a
noii eparhii. În acest hrisov se dădea o întâietate de onoare episcopului Iosif între ceilalţi
episcopi.
IOSIF
Născut în satul Malaia – Vâlcea.
Părinţii lui s-au călugărit la bătrâneţe (Arsenie şi Marta).
De mic , el a intrat în schitul Turnu, ctitoria mitropolitului Varlaam, apo s-a dus la
Cozia, să înveţe carte şi l-a avut dascăl pe Rafail, chiortositorul cărţilor tipărite la Râmnic în
seacolul XVIII.
Episcopul Chesarie al Râmnicului l-a luat pe lângă sine şi l-a hirotonit diacon. Apoi
Filaret l-a hirotonit ieromonah. I-a înceredinţat egumenia mânăstirii Sf.Dumitru – Craiova,
metoc al Episcopiei Râmnicului.
1783 – tipărea pentru prima oară în română SINOPSIS sau „Vjiaţa Sf.Atanasie cel
Mare”.
Apoi au mai fost tipărite şi alte cărţi la îndemnul său.
Activitatea sa l-a impus în ochii episcopului Filaraet care l-a propus pentru ridicarea în
treapta episcopatului. Patriarhia ecumenică şi-a dat consimţământul pentru a afi ales în
scaunul Sevastiei. Şi apoi a ajuns episcop de Argeş.
S-a remarcat la Argeş, în primul rând prin acctivitatea cultural-tipografică. Neavând
însă o tipografie la Argeş a tipărit în alte acentre.
A purtat corespondenţă cu negustorul Hagi Pop din Sibiu, care trimisese material
tipografic în multe rânduri la Râmnic.
1795 – Hagi Pop scria lui Iosif, propunându-i să retipărească Mineiele de la Râmnic.
Ca rezultat, Mineiele (cele 12) au fost retipărite în 1804-5, după ediţia din 1776-1780,
la Buda prin purtarea de grijă a medicului IOAN PIUARIU MOLNAR, fiul preotului cu
acelaş nuşme, zis Tunsu din Sadu. S-au tipărit 2 rânduri, unele pentru Transilvania, unele
pentru Ţările Române.
Următoaraea ediţie a Mineielor a fost dată la Neamţ (1830-32) şi apoi Sibiu (1853-
56).
1806 – Iosif tipăreşte la Sibiu „Slujba Sf.Nifon”.
Iosif dorea să tipărească la Sibiu şi „TÂLCUL EVANGHELIEI”a lui Teo9filaet al
Bulgariei tradus de Gherontie şi Grigorie din Moldova.
Întrucât cartea aavea „multea cuvinte împotriva latinilor” nu s-a putut tipări în Ardeal,
ci numai la Iaşi, mai târziu, în 1805.
1811 – „OCTOIH” tipărit la Pesta cu ajutorul dr.Ioan Pinariu Molnar.
În prefaţă se arăta că traducerea Octoihului mic a făcut-o episcopul DAMASCHIN al
Râmnicului, iar traducerea slujbelor din zilele de rând un arhimandrit GHENADIE. Teaxtul
era îndreptat de nişte acălugări de la Neamţ, desigur GRIGORIE şi GHERONTIE.
1816 – s-a tradus şi tipărit la Neamţ o lucrare de peste 500 pagini având un titlu foarte
lung: „ARĂTARE SAU ADUNARE PE SCURT A DUMNEZEEŞTILOR DOGME ALE
ACREDINŢEI....A LUI Atanasie din Paros... şi Întrebările cu răspunsurile teologhiceşti ale
lui At.cel Mare.... şi Cuvânt despre purcederea Sf.Duh... a ieromonahului Macarie Macri.
Din „Prefaţă” rezultă că traducereaa au făcut-o cei 2 călugări Gherontie şi Grigorie.
1818 – s-a tipărit la Neamţ cu ajut6orul episcopului Iosif „NOUL TESTAMENT”.
1819 – APOLOGIA – o nouă ediţie apărută la Neamţ, tradusă de Gherontie.
1820 – ŞASE CUVINTE PENTRU PREOŢIE ale lui IGA tradusă de Graigorie şi
tipărită la Bucureşti.
1820 – PENTICOSTAR.
Acelaşi interes a manifestat episcopul Iosif şi faţă de şcoli.
1797 – a înfiinţat o şcoală pentru pregătirea candidaţilor la preoţie la amănăstirea
Antim.
1812 – a încercat, împreună cu episcopul CONSTANDIE al B2 să deschidă o şcoală
de muzică psaltică la Mitropolie, urmând să aibă dascăl pe ieromonahul Macarie. Dar planul
lor nu s-a putut realiza. Dar Iosif mai avea a3 şcoli: una pe lângă Episcopie, la Argeş, una ala
Piteşti şi una la Slatina.
La începutul seacolului XIX el a restaurat şi biserica ctitiroită de Neagoe Basaraab,
ridicând în jur şi ceva case noi, cât şi un paraclis cu hramul Sf.Nifon.
În plus, episcopul Iosif s-a ocupat şi de zidirea aaltor biseraici: Corkbii de Piatră
(Argeş), Galeş, Sălişte (Argeş);
1807 – a actitorit o biserică în satul natal – Malaia (judeţul Vâlcea) cu hramul
Sf.Nicolae şi Sf.Paraschiva.
1811 – ceaa mai importantă ctitorie a sa: Valea Danului, hram Sf.Nicolae.
La îndemnul său s-au mai ridicat biserici: biserica Stânişoara, reafăcută de nişte
ciobani din Sibiu.
1808 – face catagrafia abisericilor, mănăstirilor, preoţilor şi călugărilor din Eparhie.
1809 – exarhul Gavriil Bănulescu a numit pe Iosif „efor” al mănăstirilor din Ţara
Românească.
După plecarea lui IGNATIE de Arta, Iosif a cârmuit Mitropolia până la alegerea lui
NECTARIE.
1818 – i s-a dat lui Iosif, pentru meritele sale, mănăstirea Cozia cu toate mektoacele
sale.
Moare la 27 octombrie 1820 , înmormântat laa mănăstirea Toţi Sfinţii mektoc al
Episcopiei Argeş.
CLIMENT (1850-62)
originar din Pantelimon – Bucureşti
fost diacon de mir
IOASAF (1708-1716)
ales în locul lui DAMASCHIN DASCĂLUL care fusese mutat la Râmnic.
Era proegumen al mănăstirii Argeş
Se parea că aa ctitorit schitul Scăueni (Vâlcea)
MISAIL (1732-39)
mitropolitul NEOFIT CRETANUL îi dăduse îngăduinţa ca la slujbe să poarte saros
ca şi mitropolitul.
17 octombrie 1739 – a păstorit ţara, fiind luat de oştile ruseşti care se retrăgeau de la
noi.
Moare la 1740 la Kiev.
METODIE /1741-48)
Scaunul a afost cârmuit pentru o vreme de arhimandritul SOFRONIE, egumen la
Argeş.
METODIE are maraele merit de a fi repus în funcţie tipografia episcopiei care nu mai
lucra din 1704.
A tipărit: ACATISTUL CĂTRE PREA SFÂNTA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU
CEASLOV
APOSTOL toate în 1743
CATAVASIER
MOLITVELNIC (1747)
A acordat atenţie celor două şcoli din incinta episcopiei, una grecească, una
slavoneaască.
1746 – a înfiinţat o şcoală grecească la Fjocşani.
Ctitor de lăcaşuri sfinte:
Biserică nouă la Cislău
Alta la mănăstirea Menedic (ctitorită de Vintilă Vodă)
20 ianuarie 1742 – obţine un hrisov de la MIHAI RACOVIŢĂ (1741-1744) prin care
se recunşoşteau Ejpiscopiei toate metocurile închinatae anterior.
Moare la 23 martie 1748
ANTIM (1753-56)
De la mănăstireaa Mărgineni – Prahova (închinată Muntelui Sinai)
Grec de neam
31 august 1756 – s-a întrunit la Bucureşti un sinod prezidat de mitropolitul Filaret
împreună cu alţi 6 arhierei greci şi cu GRIGORIE SOCOTEANU de la Râmnic, luând în
dezbatere cazul lui Antim ce se făcuse vinovat de nişte abataeri.
Antim , singur, a depus „paretisis”, neputând dovedi contrariul.
S-a retras la mănăstirea Sf.Ecaterina din Sinai de unde se plângea patriarhului
Aleaxandriei, MIHAI PSALTUL, unui vizir şi capuchehaiei d-lui CONSTANTIN
MAVROCORDAT.
RAFAIL (1756-63)
Septembrie 1763 – participă ca „proin Buzău” la alegerea urmaşului său la Buzău.
Ca om de cultură:
1814 – IOAN CARAGEA (1812-1818) l-a numit în fruntea Eforiei şcolilor, alcătuită
în scopul reorganizării şcolii domneşti greceşti.
S-a îngrijit şi de şcoala greaacă de la Episcopie care era sub directa sa îndrumare.
Doc. 1817 – o „anakfora” cereaa să se rânduiască învăţători români în toate aoraşele şi
satele din cuprinsul ţării.
Episcopul a contribuit şi la înfiinţarea unui teatru în limba greacă.
A tipărit:
PSALTIRE şi LITURGHIER (1817) la Râmnic, pentru că la Buzău tipografia nu mai
funcţiona de aproape jumătate de secol.
Activitatea socială:
Iniţiator al înfiinţării spitalului Filantropia împreună cu doctorii CONSTANTIN
CARACAŞ, CONSTANTIN DARVARI şi fratele său SILVESTRU FILITTI.
A purtat de grijă spitalului Gârlaşi din Buzău fondat la 1792 de Maria Minculescu.
Fiind grec de neam, a luat parte la lupta de eliberare a neamului jsău de sub jugul
otoman, făcând parte din comitetul revoluţionar elenic de la Bucureşti. Şi tot de aceea aa
manifestat o atitudine filo-rusă.
1794 – semna refuzul ţării de a trimite zaharele la CP.
1806 – alături de mitropolitul Dositei, a scăpat Bucureştiul de un foc pe care-l
pregăteau turcii.
1819 – d-l. ALEXANDRU ŞUTU (1818-1821) a pus câţiva vlădici să semneze o
plângere împotriva lui Constandie şi poruncea marelui logotăt Alexandru Ipsilanti să facă
inventarul Episcopiei.
În aqceastă situaţie, Constandie şi-a înaintat demisia la 27 iulie 1819 şi s-a refugiat la
Mehadia, unde a şi construit o bisericuţă. Însă, consulul Rusiei a intervenit pentru el şi i s-a
îngăduit să se întoarcă la Bucureşti, dar n-a mai putut să-şi ocupe scaunul de Buzău, pentru că
a doua zi după demisia sa, a şi fost ales în locul său arhimandritul GHERASIM RĂTESCU.
După retragere, ex-episc. a stat un timp la Chişinău, apoi la Braşov şi s-a stabilit în
cele din urmă la Bucureşti . Moare la 8 seaptembrie 1827 - îngropat în biserica Sf.Dumitru.
CHEASARIE (1825-46)
născut în 1784.
A avut 2 fraţi: Gherasim ajuns arhimandrit la Buzău şi Ana călugărită la bătrâneţe la
Răteşti.
Încă de mic, tânărul Constantin (numele de laic) a fost încredinţat episcopului Iosif al
Argeşului carae l-a dat la şcoala greacă de la Domniţa Bălaşa condusă de maraele Lambru
Fotiadis.
Tuns în monahism şi ajunge arhidiacon al lui Iosif.
1820 – iconom al mănăstirii Antim, metocul episcopiei de Argeş
1823 – iconom laa Mitropolie
1825 – episcop
1828 – Un fapt de seamă petrecut sub el aa fost alipireaa teritoriilor aparţinătoarae
fostei mitropolii a Povilaviei la Episcopia Buzăului.
Se poate remarca intensa aactivitatae tipografică a episcopului Chesarie.
Se ştie că în 1768 activitataea tipografică la Buzău încetase.
Se reluase numai la 1832 datorită mitropolitului Grigorie.
1832- ceruse mitropolitului Neofit cele necesare tiparului atunci când venise din exil.
Dar ca să poată înze4stra bisericile cu cărţi Chesarie a mai cumpărat o tipografie de la
Buda.
1834-46 – s-au tipărit aici mai bine de 60 cărţi: de slujbă, de învăţătură.
7 ianuarie 1839 – apare la Buzăuz primul ziar bisericesc: „Vestitorul bisericesc”.
Era redactat de ieromonahul DIONISIE ROMANO, profaaesor la Buzău şi Gavriil
Munteanu, inspectorul seminarului de acolo.
Potrivit „Regulamentului organic” s-a deschis la Buzău un seminar cu 4 ani de studiu.
La deschidere a participat ca delegat din partea episcopului învăţatul arhimandrit EUFROSIN
POTECA.
Chesarie s-a îngrijit şi de recrutaraea unor acadre didactice corespunzătoare.
A mai înfiinţat şi o şcoală de cântăreţi, având ca dascăl pe renumitul GHELASIE
BASARABEANUL, apoi o şcoală de iconari sub conducerea lui Nicolae Teodorescu. Printre
ucenicii acestuia aa fost şi nepotul său de soră, GHEORGHE TATARĂSCU – pe care
Chesarie l-a trimis în Italia să înveţe pictura.
1833 - a luat fiinţă aici şi o şcoală desculptură.
Pe de altă parte a adepus eforturi pentru restauraraeaa şi ridicarea de biserici.
A ridicat o nouă reşedinţă episcopală din zid.
Deasemenea a ridicat pentru seminar o nouă clădire funcţională şi azi.
Aa ridicat biserica ade la mănăstirea Cjiolanu, schitul Cjoziei , schitul Cislău, biserica
mănăstirii Suzana ş.a.
Aproape toate au fost zugrăvite de N.Teodorescu.
Moare la 30 noiembrie 1846.
FILOTEI (1850-60)
EPISCOPIA BUZĂULUI
Episcopul Dionisie nu şi-a arătata calităţile de patriot numai prin acaestea, ci şi prin
sprijinireaa reformelor lui Cuza.
A făcut şi o însemnată donaţie Bibliotecii Academiei Române.
A donat toate cărţile din biblioteca maraelui bibliofil Constantin Cornescu
Olteniceanu, cumpărată de el. Erau 80 de titluri de cărţi (sec.XVI-XVII), care au reprezentat
primul fond de carte al BAR.
1868 – Societatea academică l-a ales pe Dionisie ca membru onorar.
După moaretea sa, întreaga sa bibliotecă a intrat în patrimoniul BAR: peste 150
manuscrise de maximă importanţă şi aproximativ 7000 cărţi.
Moare la 1873.
INOCHENTIE CHIŢULESCU (1873-93)
fiu de preot din Bucureşti
seminarul din Bucureşti, colegiul Sf.Sava
trimis la Pesta, împreună cu Atanasie Stoenescu
reîntors, a fost numit profesor la şcoala pentru preoţi din mănăstirea Glavacioc, apoi la
Seminarul din Bucureşti.
1861-68 – egumen la Dealu.
Păstoria lui nu s-a remarcat prin fapte prea de seamă, dar a ajutat cu bani mai multe
acţiuni filantropice: cumpărarea de cărţi pentru copiii săraci, burse pentru studenţi teologi,
înzestrarea fetelor de la azilul D-na Elena Bucureşti, a dat bani pentru spitale ş.a. Moare la
1793.
A urmat VALERIAN ŞTEFĂNESCU (1893-94) fratele lui Melchisedec Ştefan, iar
apoi a fost ales DIONISIE CLIMESCU (1894-1921).
EPISCOPIA RÂMNICULUI
ÎN SEC.XVIII ŞI ÎNCEPUTUL SEC.XIX
INOCHENTIE (1727-1735)
de la Brâncoveni
- confirmat la 11 mai 1728
hirotonit la Belgrad şi instalat la Râmnic de către episcopul Timişoarei.
27 aprilie 1729 - s-aa dat un decret prin care se cerea o situaţiea acât mai amănunţită a
mănăstirilor din Oltenia.
Se prevedea ca averile mănăstirilor închinate să fie preluate de fisc, iar preoţii şi
diaconii erau scutiţi de ploconul care se daa episcopului.
În schimb erau îndatoraţi la impozite către fisc.
Decretul a stârnit indignarea episcopului şi aq clerului, încât INOCHENTIE a înmânat
curţii un memoriu, semnat de el şi alţi 14 egumeni.
1733 – a făcut un drum la Viena pentru a înfăţişa aceste plângeri.
1731 – a trimis o circulară clerului continuând o serie de îndemnuri privitoare la
misiunea preoţească.
Pe de altă parte, s-a îngrijit şi de tipărirea unor cărţi: „MOLITVELNIC”(1730),
„CEASLOV SLAVO-ROMÂN (1731” şi alte cărţi bisericeşti.
El a purtat de grijă şi credincioşilor din Braşov şi Ţara Bârsei care refuzaseră să
recunoască pe episcopii uniţi din Transilvania.
20 ianuarie 1728 – credincioşii de acolo fuseseră trecuţi de către austrieci sub
ablăduirea episcopiei de Râmnic.
Moare la 1 februarie 1735.
CLIMENT (1735-48)
confirmat la 1 octombrie 1735
călugărit la Hurezi, egumen la Polovragi şi Bistriţa.
1736 – începe războiul ruso-turc, iar în 1737 austriecii adeclară şi ei război Turaaciei.
Turcia câştigă şi austriecii sânt nevoiţi să părăsească Oltenia.
Şi Climent a fost nevoit să se refugieze în Munţii Lotru sfătuit de CONSTANTIN
MAVROCORDAT, Climent a făcut act de supunere turcilor pentru a scăpa ţara de jaf. A şi
mijlocit pe lângă un paşă în acest sens.
18 septembrie 1739 – pacea de la Belgrad – Oltenia a revenit Ţării Româneşti.
Prima grijă a episcopului după reântoarecerea la Râmnic a fost raefacerea catedralei şi
a întregii reşedinţe arse de turci atunci. În plus a mai ridicat şi o bolniţă (1745).
Din banii săi a mai ridicat câteva schituri: Pietrarii de Jos, Pătrunsa, Colnic şi biserici:
Bodeşti, Bărbăteşti, Goranu.
1746 – ia parte la acţiunea de desfiinţare a rumâniei.
a tipărit foarte multe acărţi din cele traduse de Damaschin: ANTOLOGHIOM ,
OCTOIH, EVANGHELIAR PENTICOSTAR.
A retipărit „CAZANIA lui Varlaam” (1748).
A mai tipărit câteva cărţi scrise de el:
CAPETE ADE PORUNCĂ LA TOATĂ CEATA BISERICEAASCĂ (1743)
Cuprindea 12 porunci adraesate preoţilor, privind îndeplinirea slujbei lor.
ÎNVĂŢĂTURI BISERICEŞTI PESCURT PENTRU ŞAPTE TAINE (1746)
În toată aceaastă activitate a fost ajutat de ieromonahul LAVRENTIE de la Hurezi,
diostositor, autor de prefeţe, chiar tălmăcitor şi de tipografii DIMITRIE PANDOVICI şi fraţii
MIHAI şi CONSTANTIN ATANASIEVICI.
8 mai 1748 – s-a retras din scaun din cauza vârstei.
Moare la 31 ianuarie 1753.
PARTENIE (1764-1771)
originar din Mihăieşti – Vâlcea
eclesiarh la Episcopie şi apoi egumen la Tismana
s-a dovedit un bun gospodar şi a continuat activitatea tipografică, tipărind mai multe
acărţi de cultură.
NECTARIE (1793-1812)
grec din Morcea
arhimandrit al Episcopiei
a tipărit câteva cărţi:
1809 – PANIHIDĂ (autor:DIONISIE COZIANU, ecleziarhul Mitropoliei).
1811 – OCTOIH - prin osârdia lui Iosif al Argeşului.
1806 – CHIRIACODROMION în bulgară –prima carte tipărită la noi în această limbă.
1812 – ajunge mitropolit, oferind o mare sumă de bani domnului IOAN CARAGEA
(1812-1818).
În schimbul acestei sume a izbutit să asigure la Râmnic alegerea nepotului său:
GALACTION (1813-1824)
FOST EGUMEN LA Govora
A tipărit câteva cărţi
1819- ajungând la conducerea mitropoliei Dionisie Lupu a încercat să-l înlăture pe
Galaction, dar el a reuşit să-şi păstreze scaunul prin mită.
1821 s-a refugiat la Sibiu şi după potolirea mişcării s-a reântors la Râmnic.
18 aprilie 1824 – demisionează
NEOFIT (1824-40)
1829-33 – aq acârmuit Mitropolia ca locţiitor
1825 – tipografia şi-a încetat activitatea
1837 – şi-a deschis cursurile seminarul, având ca direcktor pe RADU TEMPEA AVI
1840 – mitropolit.
Abia în 1848 a fost trimis aici NIFON SEVASTIAS pentru administrarea treburilor
eparhiei.
1849 – este desemnat ca locţiitor al Mitropoliei continuând să păstoraească la Râmnic.
1850 – ales un nou titular CALINIC de la Cernica.
După moartea lui Calinic administraţia eparhiei a fost încredinţată lui INOCHENTIE
CHIŢULESCU (1868) , hirotonit arhiereu abia în 1872.
1873 – este ales ATANAKSIE de la RJOMAN (1865-73)
originar din Bucureşti
învăţase la seminarul Râmnic
studii la Pesta
1857 – deputat în Divanul ad-hoc
Moare în februarie 1880 – îngropat la Cernica
1917 – autorităţile germane i-au stabillit domiciliul forţat la Cheia, apoi la schitul
Peşteraa Ialomicioara şi în urmă la Căldăruşani.
1918 – pus în libertate, a plecat la Iaşi şi şi-aa dat demisia. S-a reântors apoi la
Bucureşti.
Moare la 1923.
Şi-a lăsat biblioteca Seminarului Nifon.
În timpul exilului său, germanii au pus pe
MELETIE DOBRESCU GĂLĂŢEANU
1918 – S-A FĂCUT ALEGEREA DE EPISCOP LA Iaşi unde se aflau autorităţile
româneşti: ANTIM PETRESCU (1918-19) - jfost preot de mir la Craiova.
A urmat ALEXIE ŞERBAN CRAIOVEANUL (1919-20)
Şi VARTOLOMEU STĂNESCU BĂCĂUANUL (1920-21)
NICHIFOR (1740-50)
GAVRIIL CALIMACHI (1760-86) este pus în scaun de fratele său, domnul TEODOR
CALIMACHI (1758-61). Gavriil se trăgea dintr-o familie veche de răzeşi – Călmaş. A învăţat
carte şi s-a călugărit la Putna. Fratele său, după o şedere îndelungată la CP şi-a schimbat
numele în Calimachi şi a ajuns mare dragoman al Porţii. În această calitate a aajutat pe
afratele său să ajungă diacon la Patriarhia Ecumenică şi apoi mitropolit la Tesalonic (1745).
Noul mitropolit, Gavriil, nu a dezlegat în continuare blestemul aruncat de Iacob şi a
căzut în dizgraţia afratelui jsău. Toată această opoziţie l-a făcut pe domn să renunţe la darea
văcăritului, dar a introdus o alta nouă – „ajutorniţă”.
1768-74 – războiul ruso-turc. În acest context, mitropolitul a avut o atitudine filo-rusă.
El a cerut dărâmarea cetăţilor turce Bender şi Brăila, principalele baze de atac ale
tătarilor din Bugeac. A întreţinut o intensă corespondenţă cu împărăteasa Ecaterina II.
1769 – trimite o delegaţie la Petersburg, având în frunte pe episcopul INOCHENTIE
al Huşilor.
Activitatea culturală:
1765 –67 – Domnul GRIGORE III GHICA (1764-67) a reorganizat Academia greacă
din Iaşi, iar mitropolitul a fost pus în fruntea epitropilor ei.
El a căutat să îmbunătăţească sistemul de învăţământ din Moldova, dar n-a neglijat
nici activitaatea tipografică, tipărind o serie de cărţi bisericeşti şi cărţi pentru luminarea
preoţilor: 1768 – ÎNDREPTAREA PĂCĂTOŞILOR (tradusă din greacă), 1771 –
ALCĂTUIRE ÎNAURITĂ (tradusă din greacă, lucrare polemică), 1777 – CATIHISIS sau
PRAVOSLAVNICĂ MĂRTURISIRE, 1784 – PRĂVILIOARĂ cu cele 7 Taine pentru preoţi,
1781 – PASTORALĂ ÎMPOTRIVA LUXULUI, 1765 – ÎNDREPTARAEA PĂCĂTOSULUI
CU DUHUL BLÂNDEŢELOR (tipărită la Iaşi în slavonă şi română). Tipărită cu
binecuvântarea mitropolitului sârb Pavel Nevadoviciul Carloviţului, fiind „aşezată” în cele 2
limbi de episcopul Timişoarei, VINCHENTIE. Se pare că sub mitropolitul GAVRIIL s-a
tipărit la Iaşi şi o GRAMATICĂ ROMÂNĂ (1770).
Colaboratori: GRIGORIE STAN BRAŞOVEANUL, protopopul MIHAIL
STRILBIŢCHI care se intitula „exarh” al mitropoliei Moldovei. Acesta se trăgea dintr-o
veche familie de gravori polonezi. În 1785 , acesta a înfiinţat o tipografie proprie, în care a
tipărit în româneşte diverse lucrări: un CALENDAR pe 112 ani (1785).
Sub îndrumarea mitropolitului Gavriil s-a ridicat noua catedrală mitropolitană din Iaşi
cu hramul Sf.Gheorghe începută încă din 1761. Azi, în interiorul bisericii se mai păstrează din
acel timp numai catapeteasma.
1775 – Bucovina a ajuns sub stăpânire austriacă, episcopia Rădăuţilor devenind
sufragană mitropoliei de Carlovitz.
Mitropolitul Gavriil a fost un sprijinitor al stareţului PAISIE.
1763 – când Paisie a venit de la Athos cu cei 64 de ucenici ai săi, i s-aa dat mănăstirea
Dragomirna, iar în 1775 când Bucovina fusese ocupată, Paisie şi ucenicii săi au primit
binecuvântarea mitropolitului de a se aşeza în mănăstirea Secu, pentru ca în 1779 să i se
încredinţeze egumenia amănăstirii Neamţ.
GAVRIIL moare la 20 februarie 1786, fiind îngropat în ctitoria sa, biserica
mitropolitană Sf.Gheorghe din Iaşi.
URMAŞII SĂI
1829 – tratatul ruso-turc la Adrianopol prin care ruşii au cerut turcilor să recunoască
cele 2 Regulamente administrative pentru Moldova şi Ţara Românească.
1828-34 – Principatele rămân sub ocupaţie rusă.
1829 – Generalul Kiseleff a fost numit preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Ţării
Române şi Moldovei.
În timpul lui s-au lucrat cele 2 Regulamente, aproape identice, ce aveau să devină
prima Constituţie.
În Ţara Românească Regulamentul a fost aplicat din 1/13 iulie 1831, iar în Moldova
din 1/13 ianuarie 1832.
Potrivit regulamentelor organizarea în stat pe baza principiului separării puterilor.
Puterea aexecutivă era a d-lui ales de Adunarea obştească extraordinară. Era ajutat de
Sfatul administrativ extraordinar, format din 6 miniştri.
Puterea legislativă o avea o Adunare obştească cu 42 deputaţi în Ţara Română, 35 în
Moldova, având pe mitropolit ca preşedinte.
Regulamenteale au avut un rol însemnat în pregătirea unirii, prin organizarea identică
pe care o aclădeau celor 2 ţări.
În ambele ţări, prin Regulament s-a instituit un fel de Minister al Cultelor.
Deasemenea, Regulamentele prevedeau ca vlădicii să fie aleşi numai dintre pământeni.
Alegerea lor o făcea Adunarea obştească a ţării. Mitropolitul se alegea adintre episcopii în
funcţie , având să primească întărire de la C.P.
Regulamentul prevedea ca hirotoniile să se facă numai pe baza unei anaforale a
logofătului bisericii (ministrul cultelor) către domn, iar preoţii să fie absolvenţi de siminar.
Abataerile duhovniceşti erau judecate ade o dicasterie sau un consistoriu.
O atribuţie ace revenea preoţilor acum eraa ţinerea actelor de stare civilă (până la
1864).
Se mai prevedea înfiinţarea ade seminarii teologice, în Muntenia, pe lângă fiecarae
eparhie, în Moldova menţinerea celui de la Socola.
În ce priveşte situaţia materială a clerului, aceştia aerau scutiţi de orice dări sau
obligaţii. În plus, preoţii primeau o sumă anuală de la Stat, plus ofraandele credincioşilor.
Bisericilor trebuia să li se dea o întindere de pământ.
Reglementările aduceau schimbări menite să înlăture abuzurile din trecut: toate
averile nemişcătoare ale eparhiilor şi mănăstirilor erau arendate pe 3 ani înaiintea Adunării
obşteşti şi se prevedea aca mănăstirile de acum să verse o sumă reglementată prin lege în
visteria statului.
S-a hotărât ca pe viitor să nu se mai facă împrumuturi pe seama eparhiilor şi a
mănăstirilor fără ştirea domnului şi a Adunării.
Deci, Regulamentele au avut menirea să pună în ordine neorânduielile şi abuzurile din
Principate.
În Moldova, MIHAIL STURZA (1834-49) a încercat să treacă administraţia tuturor
averilor bisericeşti sub controlul unei autorităţi laice. După retragerea lui Veniamin, a ţinut
scaunul vacant 2 ani, însărcinând totuşi cu treburile eparhiei pe arhiereul FILARET
BELDIMAN APAMIAS.
1844 – a fost ales MELETIE ABRANDABURUL . Fusese călugărit de Iacob Stamati.
1803 – ajunge episcop la Huşi.
Odată cu alegereaa sa s-a hotărât crearea unui Departament al avearilor bisericeşti. S-a
mai hotărât ca egumenii să fie numiţi pe viaţă. La hirotonie să fie primiţi numai absolvenţii de
seminar.
Sub Meletie, însă, nivelul candidaţilor a acrescut pentru că s-au redus anii de studiu de
la Seminar. Apoi el hirotonea preoţi fără nici o pregătire.
1848 – Meletie s-a aflat totuşi lângă patrioţii care au semnat memoriul către domnitor,
prin care erau înfierate abuzurile , corupţia şi neorânduielile de tot felul.
Moare la 20 iunie 1848.
Domnitorul a numit succesiv pe MELETIE STAVROPOLEOS, BURDUJANUL
(hirotonit necanonic la 1821 pentru Episcopia Huşilor) şi apoi pe MARDARIE APAMIAS
(1849-51)
numai români
EP.ROMANULUI
după retragerea episcopului LAVRENTIE (decembrie 1706) scaunul a fost ocupat de
un călugăr venit din obştea mănăstirii Neamţ – ieromonahul PAHOMIE (1706-1713)
originar din părţile Bistkriţei, fiu de preot
călugărit prin 1697, apoi ales eclesiarh şi apoi egumen al mănăstirii.
La 2 ani, după alegerea ca egumen, a plecat în Rusia, atras de faimaa Sf.Dimitrie al
Rostovului. L-a cunoscut şi însoţit pe Sf.Dimitrie. Aici a strâns o serie de cărţi slave şi ruseşti,
de slujbă sau învăţătură creştină pe care le-a lăsat mănăstirii Neamţ sau Episcopiei
Romanului.
La întoarcere s-a aşezat în Muntele Chiriacului, aproape de mănăstirea Neamţ.
Câţiva boieri moldoveni care s-au bătut pe acolo l-au cunoscut şi l-au recomandat lui
ANTIOH CANTEMIR (1705-1707) pentru episcopie.
Ca aepiscop a adat dovadă de alese însuşiri cărturăreşti şi gospodăreşti.
S-a ocupat de mănăstirea Neamţului, refăcând biserica şi chiliile.
- daevine domn NICOLAE MAVROCORDAT şi este uns de Pahomie, pentru că
mitropolitul Ghedeon fugise de frica turcilor.
1713 – Pahomie depune cârja şi s-a retras în sihăstria sa din Muntaele Chiriacul, unde
pusese deja temelia unui schit cu hramul Acoperământul Maicii Djomnului (9 octombrie).
1716 – câţiva aboieri au început să uneltească împotriva adomnului MIHAI
RACOVIŢĂ (1715-26), fiind sprijiniţi de autorităţile habsburgice.
A fost chiar trimisă în Moldova o oaste austriacă, dar adomnitorul, ajutat de tătari îi
înfrânge.
Din pricina tătarilor care au ajuns până în Transilvania, Pahomie a fost nevoit să
pribegească şi a aajuns în Polonia.
Mai 1717 – revine la schitul său, dar pentru că era bănuit de complot s-a văzut din nou
nevoit să plece, de data aceasta în Rusia.
A murit la Lavra Pecerska – 1724 , unde a şi fost îngropat.
În testamentul său rânduia ca la Pocrov să se ducă o viaţă duhovniceaască cu port,
rugăciune şi muncă şi să nu fie nimeni călugărit decât după 3 ani de noviciat.
După ridicaarea lui Veniamin Costachi în scaunul mitropolitan a fost ales aici
GHERASIM CLIPA BARBOVSKI (1803-1826).
Eraa din neamul Barbovski din care făcuse parte şi mitropolitul TEODOSIE (1605-8)
călugărit la Putna
d...... la Slatina
trimis de Leon Gheucă la studii în Germania. Un frate al său mai mic, Sjofronie,
fussese trimis la studii la C.P.
1796 – Gherasim devine episcop la Huşi, după Veniamin.
1803 – la Roman
1821-22 – s-a retras în Bucovina, încredinţând conducerea treburilor eparhiei unui
ieromonah MELETIE.
Când au intrat turcii în Moldova, Gherasim a fost înlăturat din scaun, iar Meletie
trimis la Târnovo.
1822 – odată cu inaugurarea domniilor pământene Gherasim s-a reântors în scaun .
Moare în 1826.
1826 - MELETIE LEFTERR de la Huşi
1844 – a fost ales mitropolit, iar episcop la Roman devine VENIAMIN ROSET de la
Doljeşti.
fuse4se ierodiacon şi arhimandrit sub Veniamin.
Înfiinţase cu banii săi o şcoală la Doljeşti.
1845 – când Romanul a afost nimicit de un incendiu a venit în ajutorul locuitorilor,
dând o mare sumă şi intervenind pe lângă cei înstăriţi să ajute.
1846 – se deschid la Roman şi în alte oraşe din eparhie „şcoli catehetice”.
1868 – semnează şi el memoriul împotriva adomnitorului fapt pentru care a fost
surghiunit la mănăstirea Soveja. A numit în locul său pe CHESARIE RĂZMERIŢĂ
SINADON
1849 – Surza pierde scaunul şi Veniamin se reântoarce.
Moare la 1851.
După moartea sa aau urmat zile grele pentru biserică, întrucât Ministerul Cultelor în
înţelegere cu domnul a prelungit vacanţa scaunului episcopal numindu-se numai locotenenţi.
Primul a afost IUSTIN CRIVĂŢ de Edessa.
1852 – domnitorul dărâmă reşedinţa episcopală
1856 – moare IUSTIN Şşi este pus NECTARIE SOTIRIUPOLEOS, fost egumen al
mănăstirii Lipova.
1852 – Ministerul cultelor a înfiinţat un seminar la Roman.
1857 – Nectarie şi maarele logofăt Alecu Balş au fost singurii care au votat împotriva
unirii Principatelor.
Moare la 1864 la Neamţ.
ATANASIE STOENESCU TROADAS (1865-68)
1864 – locţiitor
1865 – decretat episcop
1868 – îşi idă demisia, iar mai târziu a fost ales episcop la Râmnic
CALIST IALOMIŢEAANUL
1912 – ales la Argeş
EPISCOPIA RĂDĂUŢILOR
CALISTRU (1708-28)
a urmat lui Ghedeon
ANTONIE (1728-29)
MISAIL (1729-35)
EPISCOPIA HUŞILOR
Au urmat:
IOREST (1713-27) - egumen la Secu
IEROTEI (1743-52)
de la Putna
1752 – şi-a prezentat paretisisul din cauza bătrâneţii.
Caa fost episcop aa participat la adunarea convocată de Iacob Putneanul – 1 ianuarie
1752 – când s-a hotărât ca în scaunele episcopale să nu mai fie niciodată aleşi ierarhi de alt
neam.
INOCHENTIE (1752-82)
de la Putna
remarcat de Iacob Putneanul, a făcut, de tânăr, dichiu la Episcopia de Rădăuţi.
Probabil, tot la recomandarea sa a fost ales episcop la Huşi.
În cei 30 ani s-a adovedit un gospodar priceput, un patriot şi om de cultură.
A rezidit din temelie catedralaa episcopală de la aHuşi ctitorită de Ştefan cel Mare .
Lucrările au fost făcute cu susţineraea domnului MATEI GHICA (1753-56).
Inochentie la îndemnat pe CONSTANTIN RACOVIŢĂ CEHAN (1756-57) să
înfiinţeze spitalul Sf.Spiridon din Iaşi.
S-a ocupat îndeaproape de averea Episcopiei, căutând să o sporească pentru că era
asingurul mijloc de întreţinere. Pe abaza averii ekpiscopiei a reuşit el să refacă reşedinţa şi
catedrala , jefuite în 1767.
1756 – a luat parte la divan, alături de ceilalţi vlădici, pentru a hotărâ desfiinţareaa
dării vădrăritului.
1769-70 – a condus o delegaţie moldoveană în Rusia la curtea ţarinei Ecaterina II
(1762-96) pentru a prezenta adoleanţele ţării.
Din delegaţie mai făceau parte: VARTOLOMEU MĂZĂREANU de la Solca şi
Benedict Teodorovici de la Moldoviţa.
În timpul şederii la Petersburg, Inochentie a îndemnat pe arhimandritul Vartolomeu să
traducă „Liturghiaa arhierească”.
– Inochentie s-a reântors în ţară, iar cei 2 egumeni au mai rămas un timp pentru a
primi de la împărăteasă veştminte, cărţi şi obiecte liturgice.
Moare la 10 octombrie 1782 – înmormântat în catedrala aepiscopală.]
EPISCOPIA HUŞILOR
După alegerea lui Gherasim Clipa la Roman, la Huşi vine MELETIE LEFTER (1803-
26).
1812 – Rusia ţaristă a ocupat teritoriile din stânga Prutului;
eparhia Huşiului a rămas numai cu ţinutul Făleiului.
Din această cauză ţinutul Vaslui a fost luat de la Roman şi alipit Huşiului.
1826 – ales în locul lui Gherasim Clipa la Roman, iar în locul său a fost ales
SOFRONIE MICLESCU de la Neamţ.
1846 – se înfiinţează la Huşi o nouă şcoală catehetică.
1851 – devine mitjropolit, în locul său fiind ales egumenul mănăstirii Slatina
MELETIE ISTRATE, fost diacon al mitropoliei Veniamin.
1852 – s-au deschis cursuri8le seminarului de la Huşi.
a mai înfiinţat o şcoală de muzică bisericească.
1856-57 – episcopul Meletie a fost atras în partidaa antiunionistă de către frataele lui,
Nicolae fapt ce l-a îndepărat de clerul şi poporul său. Acest lucru i-a aadus o adâncă supărare,
care i-a grăbit sfârşitul .
Moare la 1857.
După moartea sa aau fost numiţi ca locotenenţi:
GHENADIE ŞENDRAEA TRIPOLEOS,
CALINIC MICLESCU, MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU
DIONISIE ROMANO.
19 IUNIE 1865 – DUPĂ CE Dionisie trecuse la Buzău a fost ales IOSIF
GHEORGHIAN (1865-79).
1879- la Dunărea de Jos
1886 – devine mitropolit primat.
A urmat: CALINIC DIMA (1879-86) şi apoi SILVESTRU BĂLĂNESCU (1886-
1900)
originar din Neamţ
studii: Socola, Kiev
1873 – profesor, şi în 1876 director al Seminarului Central Bucureşti.
A mai avut 3 funcţii: preşedinte al Comitetului de redacţie al revistei „BOR”, profesor
şi decan al Facultăţii de Teologie Bucureşti (1881), arhiereu locotenent cu titlul „Piteşteanul”
(1879).
Ca episcop la Huşi a înfiinţat 2 şcoli de cântăreţi: Huşi şi Bârlad.
A fost unul dintre ierarhii cărturari ai secolului trecut. A tradus foarte mult din ruseşte.
Dreptul, Dkjogmatica aau fost tradusse după autori ruşi. A publicat o serie de studii şi
în BOR .
Moare la 1900.
Şi-a lăsat acasele Facultăţii de teologie.
8 februarie 1902 – CONON ARĂMESCU DONICI
1912 – devine primat.
1912 – ale3s tânărul arhiereu NICODIM MUNTEANU care mai târziu avea să devină
mitropolitul Moldovei (1935) şi patriarh (1939).
1923 – s-a retras de la Huşi la mănăstirea Neamţ.
MOLDOVA
Mănăstirea Precista (Focşani) – a lui Nicolae Mavrocordat
Mănăstirea Frumoasa (Iaşi) – hatmanul Melentie Balică. (sfârşitul secolului XVI,
refăcută de Gr.II Ghica.
Sf.Spiridon (Iaşi) (1752-63) – Ştefan Bosie
1757 – Constantin Racoviţă aa dat un hrisov pentru întemeierea unui spital.
Vărateac – prima aşezare monahală aici ar fi luat fiinţă prin strădania maicii
Olimpiada de la schitul Topoliţa,. O altă maică Nazavia ar fi ridicat o a II-a biserică, din lemn.
1808 – actualaa biserică ctitorită de stareţa Olimpiada şi duhovnicul Iosif.
Sachituri:
Schitul Pocrov – episcopul Pahonie al Rjomanului, în apropierea Neamţului
Agafton – Botoşani (1729)
Vorona – Botoşani, Grorovei – Dorohoi
Sihăstriaa (1740-42), lângă Secu
1825 stareţul Domektian ridică biserica actuală Sihla (1813).
Vovidenia a(1749-51) – episcopul Ioanşichie al Romanului (lângă Neamţ)
Tarcău (Neamţ) (1828-33)
Mitropoliţi:
1580 – era menţionat GAVRIIL, dar păstoria lui aici e îndoielnică.
1590 – în actul de aprobare a înfiinţării Patriarhiei Ruse între acei peste 100 de
semnatari era şi NECTARIE „fost al Proilavului”.
1621 – în actul de alegere ca patriarh al lui CHIRIL LUCARIS semna, şi un
GRIGORIE al Proilavului (nesigur).
1643 – într-un act al patriarhului PARTENIE I (1639-44) este menţionat MELETIE.
Era un act prin care biserica Adormirea Maicii Domnului din Ismail era închinată
Sf.Mormânt iar mitropolitul Meletie nu avea voie să intervină în treburile acelei biserici.
1699 – CALINIC II patriarh ecumenic – reânnoia calitataaea de stavropighie a acelei
biserici.
1644 – mitropolitul MELETIE al Proilaviei a făcut o acălătorie la Moscova pentaru a
cere aajutor pentru eparhia sa. Avea aasupra sa scrisori de recomandare din partea patriarhului
Partenie, a lui Matei Basarab şi a „fraţilor” din mănăstirea Sf.Nicolae din Brăila.1649 –
Meletie purta discuţii la Târgovişte cu Arsenie Suhanov, călugăr rus de la Moscova.
1655 – a fost caterisit, fiindcă şi-a făgăduit semnătura în faţa unui tribunal turcesc.
În locul său a fost ales GHERASIM.
1658 – Gherasim este ales la Târnova.
1668 – Patriarhul ecumenic METODIE III (1668-71) a dat mitropolia în grija fostului
patriarh ecumenic, PARTENIE IV (a păstorit de 5 ori între 1657-85).
Partenie a rămas în această mitropolie până la 1671.
1671 şi 1672 – se întâlneşte în actele Sinodului Patriarhiei de la CP ca mitropolit al
Proilaviei LAVRENTIE.
1680 – pomenit NECTARIE, ales în locul unuia care fugise în insula Craeta.
Într-o listă, înainte de 1700 este pomenit CALINIC şi un alt mitropolit GRIGORIE
semna şi el această listă.
Un ierarh cu o păstorire foarte lungă la Brăila este IOANICHIE, întâlnit pentru prima
oară la 1715 şi se pare că a rămas în scaun până pe la 1743.
Septembrie 1743 – era hirotonit CALINIC.
născut la 1713 în oraşul Zagora (Tesalia)
a studiat la CP! Şi a afost hirotonit preot şi a devenit protosinghel la 1741.
1743-48 – a acârmuit mitropolia Proilaviei, după care a demisionat.
1757 – devine Patriarh ecumenic sub numele CALINIC IV. La ascurt timp este exilat
în insula Lemnos, apoi la Muntele Sinai.
Moare la 1791.
A fost un bun cărturar. A luat parte la disputaa care a tulburat biserica din CP
privitoare la rebotezare.
FILOTEI care se pare a fost cataerisit prin 1751
Filotei obţinuse un firman din partea sultanului prin care raiana Hotinului era anexată
la eparhia sa. Boierii şi vlădicii Moldovei au stăruit pe lângă domnitor să ceară sultanului un
nou firman prin care Hotinul să rămână în continuare alipit Moldovei, ceea ce s-a şi obţinut.
În urma acestui lucru, Filotei a aruncat anatemă asupra acestora. Acest lucru ar fi dus la
„caterisireaa” sa. Dar de fapt, se pare că n-a afost o caterisire, ci o depunere.
1751 – DANIIL a fowst mitropolit de Sidis.
Se cunosc 6 biserici zidite cu binecuvântarea sa. El însuşi a zidit una în târgul Căuşani.
10 octombrie 1768 – a afost închinată Mitropolia Proilaviei şi biserica Sf.40
Muncenici din Iaşi.
Se pare acă Daniil era român de neam.
1768-74 – războiul ruso-turc.
În această perioadă ambele Principate se aflau sub ocupaţie şi administraţie rusă.
10 ianuarie 1771 – GAVRIIL CALIMACHE, mitropolitul Moldovei, hotărăşte
trecerea teritoriilor aparţinătoare Mitropoliei Proilaviei laa eparhiile ţării: Hotinul la Rădăuţi,
iar teritoriile din stângaa Prutului la Huşi.
Acest lucru l-a rânduit GRIGORIE al Ungrovlahiei încât parohiile din raiana Brăilei să
fie date eparhiei Buzăului.
10 aprilie 1774 – Pacea de la Kaciuk – Kainayl: ruşii au fost nevoiţi să părăsească
ţările române, iar turcii au ocupat vechile raiale.
Astfel, Mitropolia Proilaviei şi-a continuat existenţa.
1773 – Daniil moare şi este ales IOACHIM caare păstoreşte până pe la 1780.
1781 – CHIRIL
1786 – era şi el invitat, pe lângă ceilalţi ierarhi moldoveni, de către Patriarhul
ecumenic să+ procedeze la înscăunarea lui Leon Gheucă la Iaşi.
1787-1791 – un nou război ruso-turc aruncă iar Moldova sub ocupaţie rusă în timp ce
Ţara Românească se afla sub ocupaţie austriacă (1789-91).
1788 – moare Leon Gheucă şi este adus ca exarh, arhiepiscopul AMBROZIE
SEREBRENICOV al Ecaterinoslavului, având ca avicar pe arhimandritul GAVRIIL
BĂNULESCU-BODONI.
1791 – în sudul Basarabiaei s-a format o eparhie nouă, a cetăţii Albe şi a Nistrului sub
conducerea episcopului vicar Gavriil Bănulescu.
Decembrie 1798 (..!) - pacea de la Iaşi - de ajunge din nou în situaţia anterioară.
1793 – a afost numit pentru mitropolia Proilaviei PARTENIE care se pare că era un
membru marcant al Sinodului Patriarhal încât în septembrie 1806 apare şi ca locţiitor al
patriarhiei ecumenice.
1810 – ajunge mitropolit la Drama în Grecia.
În locul său e ales CALINIC.
1813 – un alt CALINIC care a păstorit până la 1821.
1806-1812 – un nou război ruso-turc care a dus la ocuparea ţărilor române de către
ruşi.
Martie 1808 – printr-un ucaz al ţarului, GAVRIIL BĂNULESCU a fost numit exarh
al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei.
1813 – Mitropoliaa Prolaviei s-a contopit cu cea a Dristrei.
1821 – Calinic al Proilaviei a făcut schimb cu ANTIM al Didiinotihului, în Grecia.
ANTIM a păstorit până pe la 1828.
1822 – a primit la areşedinţa sa adin Silistra primii domni pământeni: IONIŢĂ
SANDU STURZA al Moldovei şi pe GRIGORE GHICA al Ţării Româneşti.
1828 - al IV-leaa război ruso-turc.
Trupele ţariste ocupă Iaşii şi Bşucureştii şi asediază Brăila pe care dealtfel a şi distrus-
o.
Antim s-a aretras în Rusia.
Aici, Mitropolia Proilaviei disparae pentru totdeauna din isjtorie.
Septembrie 1829 – pacea de la Adrianopol prin care toate acetăţile din stânga Dunării
au fost restituite Ţărilor Române.
EPISCOPIA HOTINULUI
1711 – în urma luptei ruso-turce de la Stănileşti turcii au ocupat Hotinul.
– turcii au ocupat şi ţinuturile înconjurătoare.
1715 - au ocupat o porţiune dincolo de Prut în ţinutul Cernăuţilor.
Din aceste teritorii s-a constituit raiana Hotinului.
Conflictul dintre Filotei al Proilaviei şi moldoveni asupra Hotinului a dus la
înfiinţaarea aacestei noi episkcopii. Nu se ştie cine a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii şi
nici timpul înfiinţării ei. Se presupune numai că acest lucru s-a întâmplat înainte de august
1758.
Lipsa unor episcopi laa Hotin până la 1767 se explică prin aceeaa că se găsea greu
cineva caare să cârmuiască ţinuturi expuse tuturor răutăţilor.
1766 – DANIIL al Proilaviei trimitea o scrisoare către un ieromonah NEOFIT, preot la
biserica Sf.Gheorghe Nou – Bucureşti, chemându-l să preia noua episcopie. Dar Neofit, grec
din Moreea, a preferat să plece ca preot al companiei greceşti din Sibiu.
Până la urmă scaunul a fost încredinţat unui călugăr român foarte învăţat:
AMFILONIE – 1767.
A căpătat darul arhieriei prin punerea mâinilor arhiereilor ANANIA al Sevastei,
PARTENIE al Dristrei şi DANIIL al Proilaviei.
Este posibil să fi studiat la Academia din Kiev. Cunoştea 5 limbi străine.
1768 – războiul ruso-turc.
1769 – oştile ruse intşră în Iaşi şi ambele ţări sânt ocupate de ruşi.
1770 – şi pentru că fusese cucerit şi Hotinul, hirotoniile pentru aceaastă eparhie a
început să le facă DOSITEI al Rjădăuţilor.
Teritoriul fostei eparhii intşră sub jurisdicţia episcopului DOSITEI până la 1775, când
Bucovina este ocupată de austrieci şi Hoztinul ajunge sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei.
Amfilohie moare la 1800 (..!)
MITROPOLIA DISTREI
1417 – în urma expediţiei turce împotriva lui Mircea acel Bătrân, Dobrogea a fost
cucerită de turci.
În cursul celor 460 ani de stăpânire turcă s-au creat câteva eparhii ortodoxe sub
jurisdicţia Patriarhiei ecumenice.
Primul mitropolit cunoscut aici a fost CALIST care a participat la lucrările Sinodului
Fesvara – Florenţa (1438-39).
1564 – PARTENIE semna o sentinţă de înlăturare a patriarhului ecumenic Ioasaf.
1581 – era amintit la Silistra un „episcop de rit grec” fără să i se dea numele.
1615 – avem ştire de un mitropolit IOACHIM. Într-un act de închinare a mănăstirii
Stăneşti patriarhul de Alexandria.
1638 şi 39 – e pomenit ANTONIE.
1653 – MACARIE trimis să instaleze pe IGNATIE SÂRBUL ca mitropolit al
Ungrovlahiei.
În timpul său GRIGORIE GHICA (1660-64; 1672-73) a ridicat o nouă catedrală la
Dristra.
1679 – un nou mitropolit METODIE – era de faţă la adunarea convocată de Şerban
Cantacuzino pentru a se hotărâ reaşezarea mitropolitului Teodosie.
1680 – urmează PARTENIE
1706 – apare în acte ATANASIE
1710 – ACESTA TIPĂREŞTE LA Târgovişte lucraraea „Panoplia dogmatică” a lui
Eftimie Zigaben.
Urmaşul său a fost marele cărturar IOAN-IEROTEI COMNEN
născut la 1657 în Heracleea Traciei. A studiat la marea şcoală a Patriarhiei din CP,
apoi la Universitatea Padova. A venit în Ţara Rjomânească şi a afost mekdicul lui Constantin
Brâncoveanul şi profesor la Academia de la Sf.Sava.
1701 – a tipărit la Snagov , în greceşte, „PROSCHINITARUL SF. MUNTE ATHOS”
Au mai rămas de la el şi câteva lucrări în manuscris: „Viaţa împăratului Ioan
Cantacuzino”, traducerea „Tâlcuirii Evangheliilor” a lui Teofilact al Ohridei.
1711 – ajunge mitropolit al Dristrei cu numele IEROTEI.
Se cunoaşte de la el o bogată coraespondenţă pe care a purtat-o cu patriarhul
HRISANT NOTARA al Ierusalimului şi cu primul domn fanariot NICOLAE
MAVROCORDAT.
Moare la 1719.
Au mai urmat: SERAFIM (1720/21-24), CALINIC (pomenit la 1732),
VARTOLOMEU (pomenit la 1748 şi 1757), CHIRIL (1764), PARTENIE (între 1768 şi
1779).
În ultimele decenii ale secolului XVIII au păstorit:
CHIRIL (1780), CALINIC (1784, 1787).
1812 – se afla la Bucureşti fostul mitropolit de Dristra CHIRIL.
1813 - Mitropolia Silistrei s-a contopit cu cea a Proilaviei noul mitropolit CALINIC,
avându-şi reşedinţa la Brăila.
1821 – face schimb cu ANTIM de la Didimotih
1836 – ales aca mitropolit de Silistra GRIGORE
1840 – IERONIM şi apoi un alt GRIGORIE
MITROPOLIA DE LA TULCEA
După desfiinţarea mitropoliei Proilaviei s-a constituit cea a Tulceai pentru teritoriul
din nordul Dobrogei.
Primul titular cunoscut a afost PANARET.
1839 – sfinţeaa biserica din Nalbant
Urmaşul său a fost DIONISIE
1877-78 – acesta a încredinţat eparhia unui alt episcop NICHIFOR din Creta.
1860 – începe lupta pentru separarea Bisericii bulgare de Patriarhia Ecumenică.
11 martie 1870 – printr-un firman al sultanului ABDUL AZIZ s-a aprobat crearea unui
nou exarhat bulgar, scos de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Noul exarhat n-a fost
recunoscut şi între cele 2 biserici s-a produs o schisma care a durat până la 1945.
1874 – Sinodul Patriarhiei a aprobat înfiinţarea unei episcopii româneşti la Măcin.
1878 – Cjongresul de la Berlin a făcut ca România să primească înapoi judeţele Tulcea
şi Constanţa, caare au fost înglobate eparhiei de la Dunărea de Jos, înfiinţată la 1864, cu
sediul la Galaţi.
În secolul XVIII, mai ales XIX, numeroşi ciobani din părţile Sibiului şi Braşovului au
treacut cu turmele lor în Dobrogea, punând bazele unor noi aşezări şi întărind elementul
românesc aici.
Era necesar acest lucru, căci mare parte din Dobrogea în timpul celor 460 ani de
ocupaţie fusese mahomedenizată.
Mitropoliţii greci de la Dristra şi Tulcea s-au întreţinut încasând o taxă anuală numită
jitră sau vlădicia.
Pe la mijlocul secolului XVIII încep să apară în Dobrogea nişte şcoli româneşti, în
localităţile mari.
Înainte de 1878 aqu lucrat pentru propăşirea învăţământului românesc cărturarul
NIFON BĂLĂŞESCU, originar din Sibiu, care a înfiinţat peste 20 de şcoli şi preotul
DIMITRIE CHIRESCU tatăl marelui compozitor I.D.Chirescu.
La începutul secolului XIX s-au întemeiat şi 2 mănăstiri: TAIŢA şi COCOŞ.
Taiţa la poalele Măcinului a fost întemeiată de călugări moldoveni.
1833 – Cocoşul este întemeiat de 3 călugări: VISARION, ISAIA şi GHERONTIE.
În prima jumătate a secolului XIX s-a întemeiat şi mănăstirea Celic-Dere , iar la 1846
schitul Saon.j
Martie 1856 – Tratatul de pace (Paris) în urma războiului Crimeii: Rusia trebuia să
retrocedeze României 3 judeţe, dincolo de Prut: Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Ca urmare, s-au impus măsuri noi pe plan bisericesc.
Februarie 1857 – Sofronie Miclescu a încredinţat pe FILARET SCRIBAN, reactor al
Seminarului Socola şi pe TEOCTIST SCRIBAN să preia cele 94 biserici existente peste Prut.
Filaret s-a reântors nu peste mult timp la seminarul pe care-l condusese.
17 noiembrie 1864 – se întiinţează printr-un decret Episcopia Dunării de Jos cu
reşedinţa la Ismail, având în jurisdicţie judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui (luate de la
episcopia Huşilor) şi Brăila (luată de la episcopia Buzău).
Noua eparhie era sufragană Moldovei. A fost numit ca „locotenent” Melchisedec
Ştaefan, care este titularizat la 10 mai 1865 prin decret.
1878 – în urma păcii de la Berlin din urma războiului ruso-turc, cele 3 judeţe s-au
realizat Rusiei. De aceea scaunul episcopal şi seminarul s-au mutat la Galaţi.
1879 – Meldisedec a murit la Roman, iar în locul său vine IOSIF GHEORGHIAN de
la Huşi.
Prin acelaşi tratat au fost atribuite României judeţele Tulcea şi Constanţa luate de la
turci. Acestea au fost alipite noii episcopii.
Iosif Gherorghian a avut mult de lucru în aceste 2 judeţe lipsite foarte mult timp de o
cârmuire bisericească consecventă.
8 iunie 1878 – Iosif a încredinţat vicariatul lui IERONIM ŞTEFĂNESCU, fratele lui
Meldisedec. MCercetând Dobrogea, vicarul a constatat existenţa a 117 biserici, cu 152 preoţi
total nepregătiţi. Erau 3 mănăstiri: Cjocoş şi 2 mănăstiri cu numele Celic.
Arhimandritul Ieronim a propus acordarea unor ajutoare dea la stat, aducerea preoţilor
la protopopiat pentru a învăţa rânduielile bisericeşti.
În anii ce au urmat situaţia s-a îmbunătăţit. Mănăstirile Celic şi Dere s-au contopit
într-o mănăstire pentru călugăriţe. Călugării au fost mutaţi la schitul Saon (1881), aproape de
Isaccea.
S-au mai construit biserici, s-au înzestrat cele existente cu obiecte de cult.
1886 – Iosif Gheorghian devine primat şi în locul său este ales PARTENIE
CLINCENI (1886-1902) care la 1902 este ales mitropolit la Moldova.
Sub Partenie s-a ridicat un mare palat episcopal, cu cancelarii, cu paraclis.
Sub urmaşul său PIMEN GEORGESCU PITEŞTEANUL (1902-1909) s-a ridicat
actualaa catedrală.
1893 – prin Legeaa clerului mireaan, Seminarul a fost desfiinţat.
1908 – este reânfiinţat sub numele „Sf.Andrei”.
1909 – Pimen devine mitropolit la Iaşi.
Ultimul întâistătător al Dunării de Jos a fost NIFON NICULESCU (1909-1921), mare
protopslalt.....!
fost preot la Biserica Albă – Bucureşti
mult timp arhiereu locotenent şi vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei.
1921 – se retrage.
Moare la 1923.
1796-1810 – s-au înaintat Curţii numeroase memorii pentru numirea unui episcop.
25 mai 1796 – vicarii şi protopopii cereau numirea unui episcop român. Memoriile s-
au repetat deci şi au avut ca iniţiatori nume ca: IOAN POPOVICI, NICOLAE HUŢOVICI,
ISAIA BALOŞESCU, NICOLAE PANOVICI.
25 mai 1809 – s-aa admis numirea unui episcop român.
Septaembrie-octombrie 1810 – s-a întrunit la Turda Sinodul electoral format din
protopopi şi au propus 3 candidaţi: protopopul NICOLAE HUŢOVICI, preotul VASILE
MOGA din Sebeş şi arhimandritul NESTORIOANOVICI din Făgăraş.
Guvernul transilvan a întărit pe Vasile Moga şi împăratul l-a numit – 21 decembrie
1810.
născut la 1774 – era aoriginar dintr-o familie de preot.
A ănvăţat carte la gimnaziul evanghelic luteran din Sebeş, la liceul rom-catolic din
Alba şi apoi laa cel din Cluj.
1798 – hirotonit preot celib. La Arad de către episcopul Pavel Avacumovici.
1811 – călugărit la mănăstirea Cruşedal şi apoi hirotonit arhiereu la 23 aprilie.
I s-a fixat reşedinţa la Cluj, dar la scurt timp a cerut să-şi fixeze reşedinţa la Sibiu
La Sibiu a închiriat o casă.
În acest fel, după 110 ani de întrerupere , şi-a început activitataeaa noua episcopie
ortodoxă.
Vasile Moga a păstorit 34 ani, însă în condiţii foarte grele.
Prin decretul de numire i se impuneau nişte condiţii umilitoare, în 19 puncte. În acest
fel era obligat să nu se împotrivească răspândirii uniaţiei şi să nu tolereze clerici din şŢara
Românească sau Moldova. Clerul ortodox rămânea tolerat. Nu li sae dădea nici o bucată de
pământ spre a se întreţine. În general i s-au pus toate piedicile acu putinţă, spre a nu putea
progresa.
Şi totuşi s-au înregistrat câteva realizări:
a reuşit să facă o raeşedinţă cu banii strânşi de la preoţi.
1786 – Dimitrie Eustatievici, directorul Şcolilor române din Transilvania, deschisese
la Sibiu un curs de pregătire a viitorilor învăţători ai acelei şcoli. Cursul a fost continuat de
succesorul său Radu Tempea V.
1806 – consistoriul din Sibiu a trimis la Universitatea adin Viena pe Gheorghe Lazăr
(1779-1823) care, după terminarea studiilor, trebuia să se întoarcă să pregătească tinerii
candidaţi la preoţie. Dar când s-a întors Lazăr a plecat la Braşov pentru a găsi o slujbă bine
retribuită.
Dar Moga a reuşit până la urmă să-l aducă la Sibiu unde a predat Dogmatica, Morala,
Cântările bisericeşti şi Tipicul.
În acest timp au existat între el şiepiscop permanente neânţelegeri.
1815 – pleacă din nou la Braşov
1816 – pleacă în Ţările Române.
Episcopul V.Moga a adus în locul lui pe nepotul său MOISE FULEA şi apoi un alt
nepot IOAN MOGA, amândoi cu studii teologice la Viena.
Ei au fost singurii profesori până în 1848.
Ei au fost singurii profesori până în 1848.
Episcopul a mai trimis câţiva tineri la studii în Vien: IOAN POPASU, SAVA
POPOVICI BARCIANU.
El a arătat multă grijă pentru şcolile româneşti primare cerând preoţilor să susţină
înfiinţarea de şcoli.
Deşi mode, şcolile ortodoxe au început să constituie o primejdie pentru stat.
1838 – guvernul a luat episcopiei dreptul de superinspecţie asupra acestor şcoli şi
odată cu aceasta a încetat şi directoratul lui Moise Fulea.
În timpul lui V.Moga au apărut câteva cărţi de slujbă şi învăţătură.
Din punct de vedere pastoral, a lucrat pentaru îmbunătăţireaa vieţii duhovniceşti a
preoţilor şi păstoriţilor săi.
A dat diverse dispoziţii cu privire la săvârşirea slujbelor, la purtarea clerului.
Se pare că era foarte aspru cu preoţii care se făceau vinovaţi de anumite abateri.
L-a suspendat chiar pe fratele său Zaharia Moga acăci făcuse o cununie fără forme
legale.
În acel timp, uniţii duceau o acţiune intensă de corupere a ortodocşilor. Dar prin grija
episcopului Moga, acţiunile lor n-au avut succes.
1874 – după retragerea lui Procopie, Congraesul naţional bisericesc a propus pe Ioan
Popasu de la Caransebeş, dar n-a fost confirmat de împărat.
21 noiembrie 1874 – este ales şi confirmat împotriva voinţei multora.
MIRON ROMANUL (1874-1898)
Născut la 1828
teologia la Arad
secraetar al Episcopiei – Arad, profesor la Institutul de acolo.
O vreme a fost preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi deputat în Parlamentul
din Budapesta (1869).
1870 – episcop la Arad
În general, păstorirea sa a aprodus nemulţumiri.
1881 – a redactat programul „partidei constituţionale române” ce a servit ca îndreptar
Partidului Moderat Român, înfiinţat în 1884 sub conducerea sa sub presiunile cercurilor
guvernamentale din Budapesta.
Cu toate acestea, mitropolitul MIRON a luptat pentru apăraraea aautonomiei Bisericii
şi a şcolilor confesionale româneşti.
- condusese la Viena o delegaţie, prezentând împăratului un protest împotriva unui
proiect care preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale româneşti.,
1882 – a protestat în Parlament împotriva unor proiecte ce aveau să priveze şcolile de
subvenţiile venite din România.
10 aprilie 1896 – dă o pastorală cu ocazia „miteniului aşezării ungurilor în Câmpia
Panonică, în care arăta că românii nu pot participa la o asemenea sărbătoare.
- a combătut în Parlament legea de maghiarizare a numelor de localităţi.
Alte încercări de românizare a scaunelor arhiereşti din Banat s-au făcut şi în anii 1848-
49.
4 mai 1848 – Adunarea ade la Lugoj a cerut deplina autonomie bisericească prin
separarea de Biserica sârbă.
15 iunie 1848 – a II-a Adunare la Lugoj insista aasupra acestui lucru, asupra înlăturării
ierarhiei sârbe, românizarea învăţământului, a slujbelor. Au fost aleşi 2 vicari pentru scaunele
bănăţene: protopopul Dimitrie Petrovici la Timişoara şi protopopul Ignatie Vuia la
Caransebeş.
1849 – Revoluţia din Imperiu este înăbuşită, iar ierarhia sârbă din Banat sse
restabileşte.
Ignatie Vuia a fugit iar Dimitrie Petrovici a fost condamnat la 12 ani de temniţă, din
care a afăcut numai 3 ani. Peste 70 preoţi au fost închişi atunci din dispoziţia episcopului
Timişoaraei, Pantelimon Jivcovici , care înainte fusese alungat.
Oricum lupta românilor nu s-a oprit aici.
De acum lupta lor a fost continuată de marele Andrei Şaguna şi s-a încheiat la 1864-65
când s-a reânfiinţat vechea aepiscopie română a Caransebeşului, care împreună cu episcopia
Aradului au devenit sufragane mitropoliei Ardealului.
8 iulie 1865 – printr-o diplomă imperială se fixa teritoriul Episcopiei Aradului care
avea să includă şi judeţele Timiş şi Toronotal, care până atunci aparţinuseră episcopiei de
Timişoara. În schimb parohiile sârbeşti din dreapta Mureşului treceau la episcopia sârbă.
Tot la acea dată s-a înfiinţat episcopia Caransebeşului carae includea toate parohiile
româneşti ce ţinuseră de episcopia sârbă a Timişoarei şi Vârşeţului.
Apoi Mitropolia Ardealului a mai reânglobat mănăstirea Hodoş-Bodeag, deşi Şaguna
ceruse sârbilor şi Bezdin , Sângeorge şi Mesici, căci erau româneşti. Pentru acestea,
Mitropolia s-a judecat mult timp cu sârbii, ajungându-se până la „Tabla regească” din
Budapesta (forul suprem de judecată).
După moartea lui Şaguna, Consiliile naţionale bisericeşti au mai propus înfiinţarea
unor noi episcopii la Timişoara, Oradea şi Cluj, lucru ce s-a raealizat numai după 1918.
EPISCOPIA ARADULUI
În locul său vine la Arad pentru câteva luni MIRON ROMANUL, ales imediat după
plecarea lui Procopie mitropolit.
I-a urmat la Arad IOAN MEŢIANU, om gospodar. Prin grija lui s-a refăcut clădirea
Institutului teologic, iar mai târziu a ridicat aici o alta mai mare (1886). Sub el s-au înfiinţat
peste 100 şcoli confesionale.
1879 – cumpără pentru episcopie o tipografie pe banii săi.
1877-1948 – a fost scoasă foaia oficială a Episcopiei: „Biserica şi Şcoala”.
1899 – IOSIF GOLOIŞ îi va lua locul.
fost profesor la Arad, vicar din 1892. A publicat „datinitatea limbii române”.
Moare la 1902.
Sinodul alege pe VASILE MANGRA, dar împăratul îi refuză recunoaşterea.
1903 – este ales protosingher IOAN PAPP, deşi mitropolitul Ioan Meţianu îl voia pe
arhimandritul Augustin Hamsea, stareţul de la Hodoş-Bodrag.
Sub el s-a raefăcut şi pictat catedrala episcopală. A arătat mare grijă pentru şcolile
confesionale. S-a îngrijit de acumpărarea unor terenuri şi case pentru episcopie.
1 decembrie 1918 – a fost ales copreşedinte al MAN de la Alba Iulia.
Moare la 21 ianuarie 1925 – înmormântat în biserica aridicată de el în satul natal.
EPISCOPIA CARANSEBEŞULUI
Primul cârmuitor a fost IOAN POPASU.
După terminarea studiilor la Sibiu, Cluj, Viena a funcţionat ca secretar aal lui V.Moga.
1837 – preot şi protopop la Braşov.
1848 – a participat activ la lucrările aduşnării de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.
A fost unul din cei mai devotaţi acolaboratori ai lui Şaguna.
1865 – a fost propus de Şaguna pentru eparhiaa Caransebeş.
S-a remarcat ca bun organizator şi gospodar.
1874 – s-a craeat un Institut teologic-pedagogic după modelul celui din Sibiu şi a
trimis tineri la studii în afară pentru a craea acadre noi.
A cumpărat casă pentru reşedinţă, o tipografie acu librărie.
Moare la 1889 – înmormântat în biserica Sf.Ion Bjotezătorul.
I
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA, BIHOR ŞI MARAMUREŞ
ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XVIII ŞI PRIMA AA LUI XIX
Urmaşii lui Inochentie Micu au fost numiţi de către împărat, în calitataea sa de patron
al Bisericii unite dintre 3 candidaţi.
1777 – s-a înfiinţat o nouă episcopie unită cu sediul la Oradea.
4 noiembrie 1751 – sinodul electoral a propus Curţii 3 candidaţi: Petru Pavel Aron,
Gr.Maior şi Silvestru Caliani.
A fost ales P.P.Aron, originar dintr-o familie română din Bistra, fost vicar al lui
Inochentie Micu.
- ca vicar a făcut un recensământ cu exagerări evidente.
Îndată după numire, a fost chemat la Viena, unde i s-a cerut să accepte mai multe
condiţii. Cea mai grea aera ţinerea în continuare a taeologului iezuit. I se cerea ca atunci când
va lua o decizie să ceară încuviinţarea teologului şi a episcopului romano-catolic de la Alba.
P.P.Aron a arefuzat să le semneze şi atunci Curtea a raenunţat la ele cu excepţia
păstrării teologului.
P.P.Aron însă a protestat şi aici şi a trimis o plângere papei, dar nu a primit un răspuns
pozitiv.
În cele din urmă a semnat, în primăvara anului următor.
1754 – a fost hirotonit de episcopul rutean MANUIL OLSZOVSKI şi apoi instalat la
Blaj.
În zilele următoare a întrunit sinodul protopopilor şi a aşezat ca vicar pe Gherontie
Cotorea.
În tot timpul păstoririi sale a fost în relaţii încordatea cu teologul iezuit.
Sub el s-au deschis primele 3 şcoli în Blaj:
1754 – şcoala elementară condusă de CONSTANTIN DIMITRIEVICI.
şcoala latinească din carae s-a dezvoltat liceul, condusă de Gr.Maior.
şcoala de praeoţie sau seminarul condusă de Silvestru Caliani şi Al.Rednic.
Numărul elevilor a ajuns repede la 300, între care şi ortodocşi.
Pe lângă biserica Sf.Treime din Blaj , P.P.Aron a mai înfiinţat biserica Buna Vestire
(în curtea reşedinţei sale).
1760 – deschide un nou seminar în această biserică. Conducerea lui a dat-o lui
At.Rednic.
Între clericii acestui seminar s-aa aflat şi Samuil Micu.
Dar raegimşul aspru de viaţă din seminar a făcut ca elevii să se retragă.
1765 – guvernul a interzis fiilor de iobagi să mai frecventeze cele 2 seminarii.
P.P.Aron s-a îngrijit de înfiinţarea unei tipografii laq Blaj. Primul tipograf care a lucrat
aici a afost Dimitrie Pandovici, care lucrase în Ţările Române, urmat de Ioan Râmniceanul şi
apoi un Vlaicu.
S-au tipărit mai multe cărţi de slujbă cu conţinut ortodox. Se reproduceau dealtfel
aediţiile cărţilor de cult tipărite în Ţările Române şi Moldova.
Aron a tipărit şi cărţi cu alt conţinut şi cărţi de propovăduire a uniaţiei.
Tot de la el ne-aa rămas o traducere a Bibliei după Vulgata.
În timpul păstoririi sale au avut loc marile mişcări de mase care au culminat cu
răscoala condusă de Sofronie de la Cioara – 1759-61.
Moare la 1764, îngropat la Blaj.
După moarteaa sa, sinodul a propus 3 candidaţi. A fost ales ATANASIE REDNIC
(1764-72). Originar din Gjiuleştii Maramureşului, cu studii de teologie la Viena, apoi profesor
la Blaj, vicar al lui P.P.Aron. Hjirotonit la Muncaci.
Odată instalat, ap pornit la prigonirea contracandidaţilor săi, Gheronte Cotorea afiind
surghiunit la mănăstirea Strâmba, Silvestru Caliani la mănăstirea Măgina şi Gr.Maior laa
Murcaci.
Ca episcop a fost un aspru prigonitor al ortodocşilor, alungând preoţi, răpind odoare
bisericeşti...
încât mulţi au fost siliţi să fugă.
Moare la 1772.
I-a urmat GRIGORIE MAIOR care făcuse studii la „De propaganda fide” şi a fost
hirotonit preot la Roma.
1771 – numit cenzo9r5 al cărţii româneşti şi slave care se tipărea la Viena.
– hirotonit arhiereu la Viena, în capela Curţii de un episcop croat.
Îndată după hirotonie a luat parte la conferinţa episcopilor uniţi din Imperiu, unde s-a
stabilit ca „Crezul” să fie rostit fără „Filioque”.
Între Liturghierele recomandate erau şi cele de laBucureşti (1747), Iaşi (1759), Blaj
(1756).
Un fapt îmbucurător a fost desfiinţarea ordinului iezuit – (21 iulie 1773).
Astfel episcopii de la Blaj au scăpat de contşrolul teologului iezuit.
Sub.Gr.Maior au fost contopite cele 2 seminarii de la Blaj (1781).
Înfiinţându-se la Viena un seminar apentaru uniţi, Gr.Maior a obţinut 9 locuri pentru
tinerii din eparhia sa şi 6 pentru cei de la Oradea.
A fost la fel de zelos ca şi înaintaşul său, trecând cu forţa la unire numeroase sate.
1781 – Edictul de toleranţă al lui Iosif II - numeroase sate din Ţara Haţegului şi a
Făgăraşului revin la Ortodoxie.
În cele din urmă a ajuns în conflict cu nobilii maghiari protestanţi şi cu guvernul ceeaa
ce a făcut Curtea să-i ceară demisia (1783).
S-a retras şi s-a aaşaezat în mănăstirea Alba Iulia Maieri.
Moare la 1785.
Sub toţi aceşti episcopi a continuat activitatea tipografică, tipărind foarte multe cărţi de
cult cu rânduiala ortodoxă.
S-a mai tipărit: „Vieţile Sfinţilor Pahomie, Dorotei şi Teodor Studitul” (1768),
„Bucoavnă” (1777).
După retragerea lui Gr.Maior, împăratul a numit pe celo cu voturi mai puţine: IOAN
BOB (1782).
Instalat (1784). A trăit între anii 1739-1830 şi a păstorit până la moarte, adeci 1784-
1830.
Este pomenit mai ales în legătură cu neînţelegerile pe care le-a aavut cu cei trei corifei
ai Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gh.Şincai, Petru Maior.
Ioan Bob a fost şi el implicat în alcătuirea memoriului din martie 1791 – SUPPLEX
LIBELLUS VALACHORUM.
Când memoriul a fost trimis în Dietă spre cercetare, I.Bob care era singurul român
acolo, având datoria să susţină doleanţele naţiunii sale, a aavut o atitudine condamnabilă.:
declarând că Suplexul s-a făcut cu consimţământul său, cerând ca românii să se bucure de
drepturile pe care le au celelalte naţikuni , dar fără să ceară ca aei să constituie a IV-a naţiune.
El a plecat la Viena cu memoriul mai mult presat de sinodul protopopilor
Sub el s-au introdus acele mai multe înnoiri caqtolicizante în Biserica unită.
A început să conducă treburile eparhiei după bunul plac, să nu mai îngăduie divorţul, a
încurajat celibatul preoţilor.
A organizat un capitlu, un fel de consiliul eparhial din 7 canonici care să-l ajute în
conducere.
A redus rolulo bisericii Sf.Treime.
Petru Maior osândeşte inovaţile liturgice ale lui I.Bob.
Întregul cler era nemulţumit de păstoria lui şi au înaintat o serie de plângeri la
autorităţi, în care i se aduceau învinuiri foarte grave. Toate „înnoirile” au fost condamnate de
Samuil Micu în volumul IV: „Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor”, de Gh.Şincai în
„Hronica românilor” şi Petru Maior în „”Procanonul” (1783) şi „Protopapadichia” (1795)
(amândouă în manuscris azi) cât şi în „Istoria Bisericii românilor” (Buda, 1813).
Toţi 3 au militat pentaru păstrarea rânduielilor în Biserica Ortodoxă respingând orice
schimbare.
În timpul lui I.Bob, Biserica ortodoxă a pierdut zeci de parohii, luate cu forţa.
După moartea lui Bjob, un alt episcop a fost ales abiaa după aproapoe 2 ani, 1832.
IOAN LEMENI, fost profesor la Blaj, protopop la Cluj şi apoi vicar.
1831 – cursurile gimnaziului s-au ridicat de la 5 la 7 ani, iar şacoala se numeaa acum
„lyceum”, iar cursurile de teologie 3-4 ani.
Profesori: Simion Bârnuţiou, Tâmotei Cipariu, Aron Pumnul.
Ori din punct de vedere politic, Lemeni a întreprins acâteva acţiuni împreună cu
colegul său Vasile Moga de la Sibiu pentru obţinerea de drepturi pe seama naţiunii române.
1834 – au înaintat împreună un memoriu către Curte, prin care reânnoiau cererile
formulate în 1791-92.
Ultimii ani ai păstoriei lui Lemeni au fost tulburaţi de neânţelegerile cu profesorii
seminarului şi gimnaziului din Blaj. Mai ales Simion Bărnuţiu era nemulţumit de purtaraea
nevrednică a arectorului Vasile Raţiu.
De altfel, substratul eraa altul: Sjimion Bărnuţiu, ca şi Petru Maior odinioară se
ridicase împotriva tuturor învoirilor şi cerea reânfiinţarea sinodului.
1845 – împreună cu alţi profesori a fost înlăturat şi la afel 12 seminarişti.
1848 – Lemeni a prezidat, împreună cu Şaguna lucrările marii adunări naţionale
româneşti pe Câmpia Libertăţii, dar el a avut o atitudine filomaghiară.
Chiar priintşr-o circulară ataca hotărârile de la Blaj arătându-şi antiromânismul său.
Ioan Axente Sever şi Samuil Bărnuţiu au solicitat organelor austriece demisia lui.
1848 – suspendat, dar îşi dă demisia abia în 1850.
A plecat la Viena, trăind într-o mănăstire. Moare la 1861.
Înfiinţarea Episcopiei unite de Oradea.
Uniaţia din Bihor avea o istorie diferită de cea din Transilvania. În timp ce pentru
unire, în Transilvania, au lucrat5 iezuiţii şi statul catolic şi mai târziu Curtea din Viena şi
armata, în Bjihor această acţiune a patronat-o direct Episcopia romano-catolică maghiară.
În cuprinsul acestei eparhii nu prea eaxistau biserici, parohii romano-catolice pentru că
majoritatea îmbrăţişaseră calvinismul. Şi atunci episcopii latini au încercat atragerea
românilor ortodocşi
1692 – episcopul unit IOSIF CAMILIS al Muncaciului a numit ca vicar la Bihor pe
ieromonahul Isaia venit de la Muntele Athos.
Din pricina propagandei sale unite a fost ucis în Bilad la 1701.
1695 – Camilis a făcut o avizită canonică la Bihor cerând scutirea ade iobăgie a
preoţilor uniţi pe temeiul diplomei date de Leopold I (1692) pentru preoţii ruteni.
ianuarie 1700 –Leopold I a rânduit ca toţi românii bihoreni, fie uniţi, fie „schismatici”
să treacă sub aqscultaraea aepiscopului romano-catolic.
În timpul răscoalei lui F.Rackoczi ortodocşii din Bihor au aavut ca episcop pe PETRU
HRISTOFOR (1708-12).
După el, asupra credincioşilor ortodocşi de aici şi-au impus jurisdicţia episcopii
ortodocşi de la Arad. În acelaş timp şi acatolicii au încercat să şi-i supună, dar rezistenţa
preoţilor ortodocşi a fost foarte puternică.
episcopul catolic Nicolae Csaki a numit ca protopop suprem al românilor din Bihor pe
preotul celib VASILE HATAŞ din Făgăraş, contracandidat al lui Inoch.Micu. Pentru a-i
atraage pe preoţi la unire, a făcut o capelă în Oradea, o casă pentru Hataş, a desschis o şcoală
românească, da preoţilor lefuri mai mari şi îmbrăcăminte.
1746 – el a vrut să-l facă arhiereu pe Hataş, dar acestaa a murit şi a fost înlocuit cu un
preot celib. MELETIE KOVACS (unit).
1748 – Meletie devine arhiereu al scaunului din Tegea. Cu acest prilej a făgăduit
ascultare episcopului PAVEL FORGACH (1748-59), care a urmat lui N.Csaki.
Din pricina încercărilor sale de a răspândi uniaţia în Bihor a ajuns la neânţelegeri cu
episcopul sârb de la Arad SINESIE JIVANOVICI şi cu mitropolitul sârb Pavel Nanakdovici.
Raportându-se împărătesei abuzurile lui Forgach acesta a fost amendat şi mutat, iar
episcopu7lui Sinesie i s-a recunoscut autoritatea apesteortodocşii din Bihor.
După moartea lui Meletie (1775) a fost numit ca vicar aprotopopul MOISE DRAGOŞ
care a reuşit să ia aaprobare de la Curte pentru înfiinţarea unei noi episcopii la Oradea pentru
românii uniţi.
16 iunie 1777 – a obţinut şi aprobaarea Papei dar a subordonat-o Arhiepiscopiei
romano-catolice de la Esstergom.
1781 – Iosif II dă episcopiei un teren foarte mare pentru a se întreţine. În schimbul
acestui domeniu episcopul era obligat să lucreze intens pentru uniaţie.
Spre deosebire de Blaj, Episcopia Oradiei era în serviciul Curţii şi mai târziu al
Budapestei.
Uşor, episcopii, preoţii, profesorii de aici s-au maghiarizat. Ei s-au înstrăinat de
credincioşii lor, au introdus inovaţiile catolice în cult.
După moartea lui Moise Dragoş (1787) Iosif II a numit pe ruteanul MIHAIL
SAVNIŢKI. Dar românii au cerut înlocuirea lui cu un român şi acesta a fost IGNATIE
DARABANT, vicar general al episcopiei de Blaj.
Acestas a fost sincer sprijinitor al cărturarilor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.
1790 – reprezentanţii clerului şi credincioşii români din nordul Transilvaniei, aflaţi
sub jurisdicţia Episcopiei unite rutene, au ţinut o consfătuire la Derşida (judeţul Sălaj), cerând
printr-un memoriu către Leopold II înfiinţarea unei Episcopii româneşti unite la Baia Mare.
Cererea nu s-ak soluţionat.
Ignatie Darabant a fost un sprijinitor al „Suplexului”.
După el a urmat SAMUIL VULCAN prefect de studii la seminarul din Viena. În
timpul păstoririi sale s-a terminat catedrala episcopală. Cu cheltuiala lui s-a tipărit
„Dicţionarul” de la Buda (1825), la care lucraseră cărturari mari: Samuil Micu, Petru Marior,
pr.Ioan Teodorovici.
1828 – El a pus bazele liceului român din Beiuş. A fost însă şi un propovăduitor
neobosit al uniaţiei.
Ultimul episcop de Oradea a fost VASILE ERDELY (1843-1862), cu studii la Pesta şi
Oradea. Manifesta sentimente filo-maghiare.
UNIAŢIA ÎN MARAMUREŞ
3 mai 1848 – una din hotărârile Adunării de la Blaj eraa refacerea unităţii de credinţă a
românilor şi reactivarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei.
Această idee a speriat episcopii uniţi de atunci: Ioan Lemeny de la Blaj şi Vasile
Erdely de la Oradea.
În faţa acestui „pericol” ei au cerut ajutorul episcopului de Estergom, care era primat
al Ungariei.
Erdely spunea într-o conferinţă a greco-catolicilor din 1850 că multe din sate s-au
reântors la ortodoxie.
Pentru apărarea unirii el a propus înfiinţarea aa încă 2 episcopii în Transilvania, iar
Blajul să devină mitropolie.
1850 – s-a întrunit la Blaj sinodul electoral în urma căruia împăratul a decis alegerea
lui ALEXANDRU STERGA-ŞULUŢIU din Şimleu –Sjilvaniei. El a cerut apoi împăratului
ridicarea Blajului la rang de mitropolie.
Noiembrie 1850 – împăratul a convocat o conferinţă la Viena pentru analizarea cererii.
S-a hotărât înfiinţarea a 2 noi dioceze şi Blajul să devişnă mitşropolie.
S-au înfiinţat dioceza Gherlei şi a Lugojului. Cea de la Oradea existaa de la 1777.
Printr-o bulă papală (1853) noua arhiepisşcopie era pusă direct sub jurisdicţia Papei,
fapt care a dus la pierderea totală a independenţei sale.
Istoricii şi teologii uniţi au considerat noua mitropolie urmaşa celei de la 1701.
Şuluţiu a conlucrat cu Şaguna pentru dobândirea de drepturi pe seama românilor
transilvănenşi.
Moare la 1867.
Sinodul electoral a propus 3 candidaţi printre care şi Tim Cipariu, vicarul
Arhidiecezei.
Totuşi împăratul a desemnat pe IOAN VANCEA, episcopul Gherlei (1868).
Moare la 1892.
A fost ales apoi episcopul VICTOR MIHAILI de la Lugoj, dar nefiind agreat de Curte
nu a fost confirmat.
Vicarul IOAN MICU MOLDOVAN a declarat atunci că peste voinţa lor a alegătorilor
nu se va putea trece căci nu vor recunoaşte ca arhiereu decât unul ales de ei.
Atunci a fost recunoscută alegerea sinodului (Mihali).
V.MIHALI păstoreştepână la moartea sa (1918).
Ambii mitropoliţi s-au preocupat de soarta şcolilor româneşti din Arhiepiscopia Blaj.
Vancea a constituit o fundaţie din care au fost ajutaţi tinerii români uniţi.
1879 – Împreună cu Mihali a aprotestat împotriva proiectului de lege al Ministerului
Cultelor din Ungaria prin care se preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile române.
Sub vicariatul lui Ioan Micu s-a ridicat o nouă clădire pentru liceul de la Blaj (1814).
Sub cei 2 mitropoliţi se poate constata o întărire a legăturilor acu ierarhii ortodocşi de
la Sibiu.
Astfel preoţii ortodocşi cu cei uniţi şi-au dat mâna în şmarile acţiuni ce priveau soarta
întregului popor:
1894 – Memorandumul
1 decembrie 1918 – marea aadunare
1911 – când s-au sărbătorit 50 ani de la naşterea Astrei.
În această perioadă, mai ales în timpul lui Vancea care era şcolit la catolici s-au
introdus o serie de schimbkări doctrinare, organizatorice şi în cult.
În acest timp s-a dus o intensă luptă pentru sinodalitate, pentru păstrarea independenţei
Bisericii unite, precum şi a caracterului românesc.
1850 – în sinodul convocat pentru alegerea de ierarhi se declara că „nu se poate
aconstitui decât după pravila şi datina cea veche a Bisericii răsăritene”.
Sinodul a înaintat un memoriu către împărat, în care se preciza că unirea nu constă
decât în recunoaşterea celor 4 puncte. Totodată s-a impus noului episcop „să păzească şi să
apere Biserica noastră în vechea ei libertate”.
Totuşi noul mitropolit, Aleaxandru Sterca Şuluţiu n-a respectat dorinţele sinodului.
De aceea sinodul convocat pentru alegerea unui nou mitropolit, după moartea sa
(1868) a reluat problema sinodalităţii. I s-au impus noului ales mai multe condiţii: unirea cu
Roma să se limiteze la cele 4 puncte, să se respecte autonomiaa constituţională şi sinodală a
Bisericii unite, Sinoadele de alegere să conţină clerici şi mireni.
Pentru apărarea tuturor acestor adrepturi s-a ridicat avicarul Ioan Micu Moldovan, mai
târziu preşedinte al Astrei şi membru al Academiei Române datorită celor 2 volume scrise de
el: „Acte sinodale ale Bisericii unite” (Blaj, 1869-72). Erau publicate cu scopul de a informa
opinia publică unită de primejdia care ameninţa Biserica unită prin influenţa catolicismului. El
apare astfel ca şi continuator al lui Petru Maior şi S.Bărnuţiu.
1869-70 – sfidând dorinţele clerului şi credincio9şilor săi, mitropolitul Ioan Vancea şi
sufraganii lui au luat parte la Conciliul de la Vatican, care a proclamat dogma infailibilităţii
papei.
În anii următori, Vancea a făcut îndrăzneţe încercări de catolicizare a Bisericii unite,
de supunere a aaei papei şi colegiului „De propaganda fide”.
1872 – Vanceaa aa convocat un sinod mitropolitan cu participarea sufraganilor. Actele
sinoadelor le-a trimis spre avizare Congregaţiei.
1882 – a convocat un al II-lea sinod unde mitropolitul a înfăţişat celor prezenţi o
mărturisire de credinţă catolică.
1900– Victor Mihali a convocat al III-lea „conciliu provincial” la Blaj pentru
aniversarea a 200 ani de la unire.
Din mărturisirile de credinţă ale celor 3 concilii constatăm că ele primeau întreaga
învăţătură a Bisericii Romano-Catolice, hotărârile conciliului de la Trident (1545-63), ale
Concilil. T.Vatican.
Intelectualii uniţi au luat atitudine împotriva hotărârilor adoptate fără ştirea clerului şi
a credincioşilor.
Marele Nicolae Densuşianu califica aceste sinoade drept întruniri secrete menite să
schimbe legea şi religia poporului român. Faţă de Atanasie Anghel care atunci fusese
constrâns să accepte unirea fără însă să accepte vreo dogmă catolică, acum de bună voie noii
mitropoliţi schimbau toată legea strămoşească.
Însă această catolicizare nu şi-a însuşit-o poporul, ci numai câţiva teologi şi clerici
şcoliţi de catolici.
Dar tendinţele de încorporare aa Bisericii unite din Transilvania în cea catolică a luat
şi alte căi.
1867 – are loc înfăptuirea monarhiei dualiste austro-ungare. În acest context,
politicienii maghiari s-au gândit la realizarea unei autonomii a Bisericii Romano-Catolice din
Ungaria în care să fie cuprinsă şi Biserica unită din Transilvania.
1869 – arhiepiscopul de Esztergom a convocat un congres la carae invitase şi pe
Vancea, congres ace avea să se ocupe de problema aautono9miei.
Vancea a pus clerul să se pronunţe dacă e bine să trimită deputaţi la acel congres.
Numai 5 protopopiate au votat, iar restul clerului a fost împotriva participării Bisericii
unite la un congres romano-catolic. De aceea la acel congres n-au fost prezenţi decât numai
episcopii de Oradea şi Lugoj cunoscuţi filocatolici.
Diaceza Oradiei a ales 3 deputaţi – unul din cler, şi 2 mireni.
Unul dintre deputaţi a prezentat un „memorandum” prin care arăta că românii uniţi din
Transilvania nu pot participa la un congres acare nesocoteşte drepturile Bisericii unite din
Transilvania. Totodată contestau dreptul episcopului lor de a participa la un asemenea congres
şi apoi au părăsit sala.
În plus ei cereau, într-un fel, aprobaraeaa ca şi Biserica lor să facă un congres prin care
să organizeze autonomia Bisericii unite.
30 martie 1871 – s-a luat o hotărâre confuză privitoare la autonomia Bisericii unite
transilvane, din carea rezulta că romano-catolicii nu o recunosc.
VASILE LADISLAU POP , cunoscut militant pentru drepturile românilor, pe atunci
preşedinte al Astrei, a convocat o conferinţă la Albaa Iulia, înaintând un memoriu împăratului
în care să se aprobe statutul de autonomie pentru Biserica unită. Au mai scris şi mitropolitul
Vancea, declarând că nu vor recunoaşte nici o hotărâre a Congresului catolicilor privitoare la
Biserica românească unită.
1893 – a murit Vancea.
Congresul electoral, întrunit atunci pentru alegerea urmaşului jsău a impus noului
mitropolit să se opună categoric contopirii cu Biserica Romano-Catolică Ungară ce se
preconiza la Congresul catolicilor. Apoi îi impunea să ceară forurilor în drept ca pe viitor
Scaunele episcopale să fie ocupate numai prin alegere, nu prin numire direct de către împărat.
1897 – se ţine un nou Congres catolic în Ungaria pentru aceeaşi problemă a
autonomiei.
Catolicii au cerut ca toţi credincioşii uniţi din Transilvania să voteze pentru alegerea
de deputaţi care să fie trimişi.
Ierarhii români, întruniţi la Blaj sub preşedenţia lui Victor Mihali, au refuzat categoric
acest lucru.
Mitropolitul a înaintat un memoriu prin care protesta împotriva încercării de contopire
a Bisericii române cu cea ungară.
29 iunie 1897 – la Cluj se ţine o adunare a reprezentanţilor aclerului şi credincioşilor
uniţi.
Mitropolitul Victor Mihali a protestat împotriva acestor congrese anuale ale catolicilor
din Ungaria.
1898 – Congresul întrunit la Budapestaa a hotărât înglobarea Bisericii unite române în
autonomia Bisericii Romano-Catolice ungare.
S-au înaintat noi memorii, dar fără rezultat. Din fericire, la scuert timp s-a înfăptuit
Marea Unire (1918) şi s-a pus capăt acestor situaţii.
EPISCOPIA GHERLEI
1894 – în timpul lui Szabo9 a aavut loc procesul Memorandumului la care au fost
condamnaţi preoţii VASILE LUCACIU din Sişeşti şi GHERASIM DAMIDE din Rjodna.
Episcopul aa avut o atitudine condamnabilă suspendându-l pe Vasile Lucaciu.
Acte de arhivă dovedesc că acest episcop era un fel de agent al aguvernului ungar,
care informa asupra mişcărilor româneşti din Transilvania.
O atitudine asemănătoare a avut şi Vasile Hossu.
EPISCOPIA LUGOJULUI
1912 – s-a mai făcut o încercare de înstrăinare măcar parţială a Bisericii unite
româneşti prin înfiinţarea episcopiei de la Hajdudorogh, în Ungaria, unde trăiau români.
Acest lucru reuşise în cazul ..........., care au putut fi maghiarizaţi, precum şi în secuime
se reuşise o astfel de deznaţionalizare.
Acestei episcopii aveau să-i fie supuşi şi foarte mulţi români din Transilvania (Bihor,
Satu Mare).
Văzându-se în faţa unei asemeneaa situaţii, un dictat în acelaşi an s-au întrunit la Alba
Iulia, într-un miting de protest 20000 credincioşi, unde s-a ameninţat cu „rupereaa peceţilor”
de la 1698.
Noua episcopie n-a fost însă retrasă, ci aa fost aşezată sub jurisdicţia arhiepiscopului
de Esztergom.
Preoţii şi credincioşii au refuzat să se supună şi au protestat laa vizitele canonice ale
ierarhului ales, încât acesta trebuia însoţit permanent de jandarmi.
Au fost arestaţi sute de preoţi şi credincioşi ce se opuneau.
În acest timp s-a pornit o acţiune de revenire la ortodoxie a credincioşilor ruteni,
îndrumaţi de un preot călugărit la Athos. În urma acestei acţiuni s-a înscenat un proces de
„trădare a patriei”, în care au fost condamnaţi 32 credincioşi (1913-1914), proces ce a
scandalizat întreaga Europă.
1914 – s-a aruncat o bombă în reşedinţa vicarului din Debreţin, care a ucis pe vicar şi
alţi 2 oameni.
În urma acestor proteste, s-a acerut papei să revizuiască bula de numire a noii
episcopii.
Dar guvernul maghiar a împiedicat orice nouă intervenţie şi apoi a început războiul.
noiembrie 1918 – s-a înfiinţat un „vicariat naţional român”. În urma unei mari adunări
la Carei, Vicariatul avea să înglobeze toate acele 46 parohii româneşti din nordul
Transilvaniei, înglobate în 1912 în acea episcopie.
1919 – Nunţiatura din Viena a dat un decret prin care 42 din aceste parohii erau puse
sub administrarea episcopiei unite D. Radu din Oradea, iar celelalte 4 sub conducerea lui Iuliu
Hossu de la Gherla.
Tot atunci aceste parohii au fost trecute în administrarea Arhiepiscopiei de Blaj.