An.3 - Nr.11-12 1942

BC
U
IA
S I/
CE
NT
RA
L UN
IV
ER
SI
T Y
LI B
RA
RY
BC
U
IA
S I/
CE
NT
RA
L UN
IV
ER
SI
T Y
LI B
RA
RY
BC
U
IA
SI
/C
EN
TR
AL
UN
IV
ER
SI
T Y
LI B
RA
RY
j
RY
ANUL III, Voi. VII, Nr. 11 NOEMBRIE 1942
RA
LI B
Revistă lunară de probleme actuale, literatură și critică
Y
Director: GH. A. CUZA
T
SI
LUI R. C. CUZR LR 85 DE RNI
SUMAR ER
IV
t NICODIM PATRIARH Profesoral A. C. Cuza la S.» ani
A. C. ClIZA......................................... Poezii, Epigrame. Cugetări
UN
t IRINEC MITROPOLITUL MOLDOVEI In slujba științei ți a credinței

I. PETROVICI........................................ La aniversarea iul A. C. Cuza
G. TIITOVEANII................................ Lui A. C. Cuza
N1CHIFOR CRAINIC .... Omagiu lui A. C. Cuza
ARTUR GOROVEI................................ Pentru domnul A. C. Cuza
PETRE STATI........................................ Despărțire. Rugă la schit
IOAN (.II. SA VIN............................... A. C. Cuza ți biserica română
EUSEBIU CAMILAR .... Lina Scutarului
AL
M1IIAI DAVID............................... Profesorul A. C, Cuza

D. FLOREA-RARIȘTE .... Omagiu lui A. C. Cuza
A. C. CIS1N........................................ Doctrina economică naționalistă
CORNEL1U DABIJA .... Zădărnicie
I. LEATRIS........................................ Amintiri...
MAGDA ISANOS................................ Ion
TR
D. IOV................................................ Din pricina iul A. C. Cuza...

I». X. MINCEV ți IOAN MICU (traducere Iubire, iți amlntețti. Solfegiu
G. BEZVICONI................................ Un basarabean despre A. C. Cuza
TAXA MUGUREL................................ Plecare
G. A. CUZA........................................ A. C. ('uza,—omul consecvențelor
OCTAV SARGEȚIU .... Elegie. Singurătate
EN
AUREL GEORGE STINO A. C. Cuza în lupta pentru graiul românesc

HONSARDA CASTRO .... Poarta Cerului. Ametist
GEORGE URSU................................ A. C. Cuza. îndrumător literar al Moldovei
P1MEN (ONSTANTINESCl (traducere) Pe Monte Mario
Dr. HARALAMB VASILID . A. C. Cuza la Botoșani
ALEXANDRll-ION G. CUZ1 . Surghiun
/C
D1MA I. GAVR1LID .... A. C. Cuza ți țărănimea

SERGIU MATEI .NICA .... Cu primele gloanțe în primul sat
CONSTANTIN VÂRTEJ .... Cuget ți creație : A. C. Cuza
EMANUEL FLORENS .... ...Ca dintr’un lanț,,.
CON ST. NONE A „............................... Valoarea morală în epigrama d-lui A. C. Cuza
ȘTEFAN1A STANCA .... Primăvară
1OAN MITRE......................................... Din vremuri de odinioară
SI
A. M. FR1MU........................................ Viața la lăți

DEM.SUTU ........................................ Politica externă a prof. A. C. Cuza
I. FR. BOTEZ (traducere) Cronica iudaică
IA
ÎNSEMNĂRI : M. S. Regele a împlinit la 25 Octombrie 21 ani.—Schița biografică a lui A. C.

Cuza.—Debutul lui A. C. Cuza în literatură.—Aniversarea marșului asupra Romei.—Universitatea ,,Cuza
Vodă".—Moartea doctorului Lazăr.—D-l ministru Ion Marlnescu despie Octavian Goga.—Cuvântul d-lui
prof. Gh. A. Cuza la deschiderea stagiunii Naționalului ieșan —Un director de teztru sui generis.—
..Minciunel, dragu mamii".. —Baghetă de dirijor sau baghetă magică ?—Un bust lui Alexandru Po-
U
gonat.—însemnări economice interne.—Inaugurarea Institutului German.—Conferințele d-lui Gh. A.

Cuza în țară.
BC
RECENZII. - BIBLIOGRAFIE.
IAȘI
RY
RA
CETATEA MOLDOVEI
REVISTA lunara de probleme ACTUALE, LITERATURA Șl CRITICA
înscrisă subt Nr. 1108 din 7 Martie 1941, la Tribunalul lăți, Secfia Ill-a
LIB
APARE LUNAR
T Y
DIRECȚIA : SECRETARIATUL DE REDACȚIE:
SI
Profesor univ. Ch. f\. Cuza Eusebiu Camilar
ER
Iași, str, Codrescu, 5 Iași
Telefon 1664 IV Str, Sâulescu, 19
UN
ADMINISTRAȚIA : DELEGAT CU CONTROLUL:
Prof. Speranța Pascu Dr. Jean /. Chiulea

Iași, str. L. Catargiu, 32 București, str. Răspântiilor, 9
L
Telefon 1432 Telefon 2.73.07

RA
NT
ABONAMENTE
IN ȚARA :
CE
Pe un an............................................. le*
Pe 6 ........................................................ Iei 200
Pe 3 luni............................................. 1 . nnnn
I/
Pentru instituții.................... . . lei

Abonament de sprijin.................................... 2000
S
IN STRĂINĂTATE:
IA
Pe un an lei 1000
U
BC
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază

RY
ANUL III, VOL. VII, Nr. 11 NOEMBRIE 1942
RA
CETRTER MOLDOVEI
LI B
REVISTĂ LUNARĂ DE PROBLEME ACTUALE, LITERATURĂ ȘI CRITICĂ
T Y
SI
PROFESORUL A. C. CUZA LA 85 ANI
ER
IV
In ziua Sfinților Voevozi a anului 1857, se năștea în bă
trâna cetate a Iașilor, dascălul de naționalism înflăcărat și in
UN
transigent al românismului, Profesorul A. C. Cuza.

Acum când Bunul Dumnezeu i-a ajutat a ajunge deplin
sănătos la frumoasa vârstă de 85 de ani, se cade să-i recu
noaștem meritele de netăgăduit pe care Domnia Sa le are la
L
neîntrerupta întreținere a focului sacru al naționalismului ro

RA
mânesc.
Viața sa este o pildă de muncă stăruitoare și de luptă în
cordată în slujba unui ideal: biruința românismului.
NT
Adunându-și zestrea sa științifică, mai întâi în lașul care

l-a născut, iar mai apoi în marile orașe din Apus: Dresda,
Paris, Berlin, Bruxelles, etc., Profesorul A. C. Cuza ajunge da
CE
torită și excepționalelor sale calități, distinsul dascăl de economie

politică al Universității din Iași și membru marcant al Acade
miei Române.
Binecuvântat de Dumnezeu cu o sănătate fizică robustă, cu
I/
un spirit ascuțit și cu o clarviziune a problemelor sociale și po

litice, Profesorul A. C. Cuza este de 50 de ani, neîntreruptul
S
animator și în fruntea curentului și luptei naționaliste.

IA
Crezând cu nezdruncinare în steaua poporului Român, n’a

părăsit niciodată baricada acestui ideal, cu toate suferințele și
necazurile ce a avut de îndurat.
U
Generații întregi de tineri entuziaști au aprins dela el fla

mura încrederii în viitorul de aur al țării; iar timpurile prezente,
BC
RY
142 f Nicodim Patriarh
RA
când acest viitor a intrat pe făgașul unei complete și definitive
realizări, arată câtă dreptate a avut dascălul lor.
Prin cuvântul înaripat fie dela diferitele tribune pe care le-a
LI B
ilustrat — universitate, academie, parlament și minister — fie în
diferitele și numeroasele publicațiuni pe care le-a inițiat sau la
care a colaborat, profesorul s’a dovedit bărbatul de elită și de
Y
mare nădejde al neamului românesc pentru păstrarea neștirbită
a naționalismului nostru în toată puritatea lui.
T
Atitudinea respectuoasă si cinstită pe care totdeauna a
SI
avut-o față de Biserica noastră ortodoxă și nestrămutata dorință
și încredere fățiș manifestată, că principiile ei salvatoare vor
ER
birui și vor reuși să isbăvească neamul nostru din valurile greu
tăților, ne îndrituește ca la împlinirea celor 85 ani, Noi să bi
necuvântăm munca și lupta pe care profesorul emerit, acade
IV
micianul sobru și integru, parlamentarul dârz și neînfricat, mi
nistrul cu orientări precise și neschimbătoare, a purtat-o în slujba
UN
adevărului, dreptății și a progresului, să ne rugăm lui Dumnezeu

ca să-i dea sănătate încă multă vreme, spre folosul neamului
și al țării noastre scumpe, și asigurând pe d. Profesor A. C.
Cuza de toată prețuirea, îi dorim ca să se vadă continuat și în
AL
trecut de iubitul său fiu, și îi trimitem arhierești binecuvântări.

t NICODIM PATRIARH
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Poezii, Epigrame, Cugetări 143
RA
LI B
Y
T
SI
POEZII, EPIGRAME, CUGETĂRI
TE CHIAMĂ... ER
IV
UN
Te chiamă privighetoarea,
Și luna și stelele mii,
Salcâmii își scutură floarea
Și ’n umbră te-așteaptă să vii.
AL
Apari în pervazul ferestei,

TR
Și vino cu umerii goi:

Părtași fericirii acestei
Sântem numai noi amândoi,..
EN
Ce sânt podoabele firii,

/C
Și lună și stele și cânt ?

Lipsească scânteia iubirii
Și tot e pustiu pe pământ.
SI
Căci ea este ’n mirosul floarei

IA
Și ’n razele stelei de sus,

Și ea-i dă glas privighetoarei
U
Și nopților farmec nespus.

Aprilie 1894
BC
RY
RA
LIB
T Y
SI
IDEALISM
ER
Nu dispera,
IV
Și nu spera în bine,
UN
Ci vei lupta,
Nepăsător de tine,
Pentru Ceva,
AL
Ce pururi nu se știe :
Căci viața ta
TR
Nu-ți aparține ție.

EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
RA
LI B
T Y
SI
EROI !...
ER
Mărire ție Gând, din ceas divin,
IV
Puterii tale sfinte mă închin...
Tu îmi arăți să știu ce este-aici,
UN
Noian de răutăți și patimi mici,

Cum toate sânt în „Marele-Nimic“...
Tu m’ai chemat spre cer să mă ridic,
Din întuneric să mă 'nalț mai sus,
AL
Luminii jiumai veșnice supus...

De-atunci am înviat! Voi?... Ați rămas
Aceiași sclavi acestui trist popas,
TR
De-i ziceți „viață", credeți că trăiți,

De-apururi amăgirii osândiți...
Aceasta e ce-mi spune gândul meu,
EN
Ce-a fost, ce este, ce va fi mereu.

Acesta-i tâlcul negrului mister,
A cărui deslegare toți o cer,
/C
Pe care tu în tine l-ai aflat,

Când spiritul s’a fost eliberat,
Biruitor al „Marelui-Nimic",
SI
Cum iarăși, înfruntându-1, eu îi zic...

De-ți ști ce este el, să fiți și voi:
Nu robi vieții voastre, ci Eroi !
IA
U
BC
RY
146 A. C. Cuza
RA
CE-I EPIGRAMA
LI B
Ce-i epigrama, întrebați ?
O spun, să știe fiecare :
In tolba minții căutați
Y
Săgeata ei otrăvitoare.
Și ’n lumea ce vă înconjoară
T
Voi fără milă să loviți,
SI
Căci dela dânsa n’or să moară
Decât doar proștii, otrăviți.
ER
UNUI PARVENIT
IV
Te-ai înălțat atât de sus,
Iubitul meu amic,
UN
încât să nu te miri că-mi pari

De jos... atât de mic.
UNUI MISANTROP
L
Că oamenii sânt toți netrebnici,

RA
Ce tot bârfești ?
Iți recunoaștem cu plăcere
Că om nu ești.
NT
UNUI VÂNDUT
CE
Că te vinzi nu-i de mirare

Breasla ta rușine n’are;
M’am mirat însă cumplit,
I/
Mușteriu că ți-ai găsit.

S
UNUI SLUJBAȘ
IA
Că nu-și păzește slujba lui,

Natura-i vinovată :
U
Și-ar bate capul bietul om,

Dar n’are ce să-si bată.
BC
RY
RA
UNUI PROFESOR DE BOTANICĂ
LI B
De-aceasta nu vă puteți plânge
Că n’are fond sau că-i e lene,
Căci toată ziua bate câmpii
Și capu-i plin de buruiene.
YT
SI
UNUI ADVOCAT
Degeaba te-ai gândit
ER
Să te botezi jupâne,
Căci apa-i trecătoare,
Dar Jidovul rămâne.
IV
UN
PARCĂ
„Mintea mea parcă-i pustie"...

Scrii, în versuri, prea frumos,
AL
Dar, exact de-ai vrea să fie,

„Parcă" — parcă-i de prisos.
TR
MEDICALE
EN
Medicina-i o știință,
Și o artă, fără doară,
Și de-acee-i greu a spune
/C
Care-anume te omoară.
SI
CONTROLORII
IA
Controlori, pe toată ziua

Controlează directorii;
Insă nu văd cine oare
U
Controlează controlorii.
BC
RY
RA
ARTIȘTI
LI B
Artist, în epigrame,
Artist, frizer de Dame —
Acelaș adevăr :
Să nu le tragi de păr.
TY
SI
LUI DAMASCHIN
ER
Toți sântem de o părere,
Se conjugă : a bea ; bere ;
IV
Singur numai Damaschin
Știe verbul: a bea... vin 1
UN
II
Damaschin că-i om cuminte
Ca să crezi cine te roagă?
L
Dar în ce și-ar pune vinul...

RA
Dacă i-ar lipsi vreo doagă ?
III
NT
Damaschin când vede via,

Iute-și scoate pălăria
Și salută cu onoare...
CE
Vinurile viitoare.
CUNOȘTINȚĂ
I/
De-s mulți cari au avut prilejul

S
Să se cunoască ’n conștiință,
Puțini au trebuit să zică :
IA
„Sânt încântat de cunoștință"

U
BC
RY
RA
Naționalitatea e puterea creatoare a culturii umane, cul
tura, putere creatoare a naționalității.
LI B
Cugetările sânt pietre scumpe: ca dânsele, ele nu strălu
cesc decât în lumină.
Y
Știința e ca Saturn: ea singură își sfâșie copiii. Adevărul,
T
ca pasărea Phoenix: pururea mistuit în flăcări, ca să renască
SI
mai luminos din cenușa sa.
ER
Cei mulți aleargă zădarnic după fericire, iar după unii a-
leargă fericirea în zădar. IV
In mitologia antică o femeie reprezintă înțelepciunea, dar
nu trebue să se uite că ea a ieșit înnarmată gata din capul lui
UN
Jupiter tatăl.
Criticii uită prea lesne că nu estetica condiționează ope

rele de artă, ci operele de artă estetica.
AL
Aparențele sânt ceea ce trebue să fie; ele nu ne înșală, —

noi ne înșelăm.
TR
Fiecare avem defectele calităților, dar și calitățile defec

telor noastre.
EN
Partidele politice pe cei mici îi ridică, pe cei mari îi co

boară.
/C
Naivitatea e punctul de întâlnire a celor două extreme :

geniul și prostiea.
SI
Plăcerea e una din condițiile vieții; schimbarea, una din

IA
condițiile plăcerii; nestatornicia, însăși legea firii omenești.
Oamenii de geniu sânt făcliile luminoase, care se aprind

U
în calea omenirii; fără dânșii, ne-am pierde în întuneric.

BC
RY
150 A. C. Cuza
Ceea ce regretăm în femeia care a încetat a ne iubi, nu
RA
e atât persoana ei, pe cât amorul nostru.
In ochii mulțimii, originalitatea trece adeseori drept ne
LI B
bunie, și nebunia, drept originalitate.
A iubi poporul, este a-1 înălța cătră tine, nu a te coborî

cătră dânsul.
T Y
Ambiția femeii se chiamă vanitate, inteligența ei, viclenie.
SI
Răsplata oamenilor îți vine adeseori când nu te mai poți
ER
folosi de dânsa, și laudele lor, când nu mai ai nevoe de ele.
Teoriile noastre sânt mai adeseori urmarea faptelor, decât

IV
faptele urmarea teoriilor.
UN
Politica e o artă, cu al cărei talent ne naștem, nu o ști

ință, pe care o putem învăța. Deaceea marii bărbați politici sânt
tot atât de rari ca marii poeți.
L
Libera cugetare, ca dogmă, e negațiunea cugetării libere.

RA
Mărirea talentului stă în independența lui: nimeni nu poate

să-i dee, nici să-i ia nimic.
NT
închide ochii ca să vezi lumina dreptății.

CE
Ca să se vadă că nu sântem de-opotrivă, se cere să fim

de-opotrivă îndreptățiți.
Sântem o mână de lut — și câtă mocirlă 1

I/
Caracterul este logica personalității — precum logica este

S
caracterul gândirii.
IA
Ideile sânt puteri divine, eterne; idealurile, plăzmuiri ome

nești, efemere.
U
A. C. CUZA
BC
RY
In slujba științei și a credinței 15t
RA
LI B
T Y
SI
IN SLUJBA ȘTIINȚEI ȘI A CREDINȚEI
ER
Domnul prof. A. C. Cuza pășește pe culmea celor optzeci
și cinci ani de vârstă. Patriarhul Naționalismului românesc pri
IV
vește, cu mulțumire, la izbândirea luptelor sale și la realizarea
principiilor ce le-a propoveduit decenii dearândul. România
Nouă se reclădește pe temelia purității naționale, așa cum spi
UN
ritul lui vizionar i-a deschis făgașul, într’o vreme când iterfe-
rentele ideologice alogine păreau că puseseră stăpânire pe su
fletul românesc.
L
Succesul luptei se datorește adevărului propoveduit. „Ade

vărul— după cum spune Domnia Sa — e cosmopolit în stră
RA
lucirea lui, clar național de origine, întocmai ca lumina, care

este universală în răspândirea ei, și solară la origină".
Ca profesor de Economie Politică la Universitatea ieșană,
NT
Domnul A. C. Cuza a instruit și educat pe studenți într’o doc

trină spirituală, spărgând lanțurile materialismului istoric. In
CE
războiul din Răsărit se vede cine a avut dreptate.

Dacă doctrina naționalistă a Domnului prof. A. C. Cuza
nu câștiga sufletul nației noastre, în adâncime, cine știe dacă
lupta în Răsărit pentru dreptatea cauzei românești ar fi fost dusă
I/
cu atâta abnegație, curaj și jertfire de sine?!

In multiralitatea preocupărilor Domniei Sale, Religia creș
S
tină s’a bucurat de o prețioasă adâncire. Cercetările ideologice

IA
l’au dus la formularea devizei: Hristos, Regele și Națiunea, ca

salvatoare a românismului.
Pe tărâmul religios d. A. C. Cuza a plecat inițial dela ne
U
credință și îndoială, trecând apoi la disocierea fenomenului re-

BC
RY
152 j- Irineu Mitropolitul Moldovei
ligios de cel rasial. Pe ambele drumuri s’a găsit, adeseori, ală
RA
turea de concepția Bisericii creștine. Dacă s’a dat naștere la
polemici înverșunate la vremea lor, asta înseamnă că proble
mele ridicate de d. A. C. Cuza prezintau greutate. Un lucru
LI B
rămâne învederat: Domnia Sa voia ca învățătura Mântuitorului
Hristos să „apară într’o perfectă unitate, limpede ca izvorul din
munte, așa ca să o poată pătrunde un copil și totuși atât de
adâncă". Cu mijloace proprii de investigații și pe alte căi decât
Y
cele indicate de Teologie, Domnia Sa a ajuns să formuleze a-
T
devăruri neperitoare. Pentru a ilustra acest fapt, vom cita în
SI
întregime părerea d-lui A. C. Cuza despre valoarea creștinis
mului.
ER
Domnia Sa spune:
— „A pătrunde tot mai mult înțelesul creștinismului, iată
ce se cere mai ales dela noi românii — rămași în urma celor
IV
lalte popoare civilizate — în momentul de fată pe terenul acesta.
La noi s’a pierdut din vedere, că Evanghelia nu este numai
UN
cartea sfântă, pe care preoții o citesc din amvon, ci trebue să

fie carte de învățătură și de meditare continuă, bază a educației
noastre, a fiecărui om, cu pretenții de cultură, abstracție făcând
de concepțiile metafizice satf științifice, ce le poate avea.
AL
Creștinismul, în adevăr, este o concepție morală — noi

zicem, cea mai superioară din câte există — față de care în tot
cazul fiecare are datoria să se lămurească. Și nu poate fi o mai
TR
mare eroare — și mai ridiculă — decât de a crede, că această

concepție aparține trecutului.
Creștinismul nu a fost, și o poate vedea oricine, comparând
EN
idealurile lui cu ceea ce este. El va fi. Și noi, dacă nu e ca

civilizația umană să rămână numai o vorbă deșartă, vom trebui
să devenim: mal creștini.
/C
Creștini însă putem deveni pe două căi diferite: pe calea

credinței și pe calea științei.
Credința, se coboară în noi ca o lumină de sus, prin harul
SI
divin: e renaștere din spirit (Ioan 3,5). Eă nu este dar un act,

ci o stare sufletească, autonomă, pasivă, pe care nimeni nu o
IA
poate impune. Aceasta este calea celor aleși.

Știința, din contra, este un act personal, conștient, al ști
inței noastre de a cunoaște adevărul. Ea se poate dobândi și
U
se poate impune.
BC
RY
In slujba științei și a credinței 155
In lumea morală, creștinismul este nu un adevăr oarecare,
RA
ci adevărul el însuși. Dovada, o putem face oricând.
Această dovadă, este datoria acelor chemați să-l pătrundă,
LI B
și să-l impună, nu prin legi, ci prin spirit.
E dar o parte a propagandei creștine, care stă cu totul în
manele noastre: propaganda științifică. Aiurea, ea există, cu o
bogată literatură; la noi, ea lipsește.
Y
Se cere așa dar, o încordare mai mare, din partea noastră
în domeniul acesta, care își așteaptă lucrătorii cei harnici, ca
T
să dea roade bogate.
SI
Căci nu există, pretindem, popor în sufletul său mai creștin
— fără șă știe ce însemnează — decât poporul românesc. Și a-
ER
ceasta este, desigur, una din slăbiciunile lui.
Când va ști, va fi puternic" h
In aceste rânduri de antologie, d. prof. A. C. Cuza sta
IV
bilește :
a) Valoarea eternă a Evangheliei;
UN
b) Principiile morale creștine ca bază a educației umane;

c) Creștinismul ca factor permanent al civilizației pentru
toate timpurile;
d) Raportul între credință și știință;
L
e) Creștinismul este una cu adevărul suprem și

RA
fț Datoria ca propaganda științifică să fie pusă în slujba

creștinismului, ca omul să fie renăscut în spirit.
Deși alte sunt căile pe care le-a bătătorit cercetările d-lui
NT
A. C. Cuza, rezultatele concordă perfect cu idealul urmărit de

Biserică. Pentru acest motiv, principiile normative de credință
stabilite de Patriarhul Naționalismului sunt acceptate fără rezerve.
CE
•s-
Merită a fi relevate unele din cugetările Domnului prof.

I/
A. C. Cuza referitoare la problema religioasă. Să cităm unele

din ele.
S
Radoriul dintre credință și știință:

„Știința și credința se complinesc, nu se exclud, stăpânind
IA
fiecare provincii deosebite din aceiași împărăție a adevărului.

U
1. A. C. Cuza: Naționalitatea în artă, ed. IlI-a, pg. 254 urm.

BC
RY
154 ț Irineu Mitropolitul Moldovei
Dușmănia dintre dânsele, e războiu civil, — care nu se încinge
RA
decât în imperiile rău organizate" L
Credința e un dar relevat:
„Nu stă credința în puterea noastră, precum stăm noi în
LI B
puterea credinții. Și ea este o revelație. Dar stă în puterea
noastră să ne facem vrednici de dânsa"1 2.
Deosebirea dintre milă și dreptate:
Y
„Mila își are izvorul în partea sentimentală a organizării
noastre sufletești, dreptatea izvorăște din judecata noastră. Mila
T
este mai mult o virtute privată, dreptatea o datorie publică"3.
SI
întunericul superstiției:
„Credința e farul luminător care ne călăuzește pe Marea
ER
viforoasă a existenții, superstiția e întunericul, în care ne pier
dem"4.
Utopia liberii cugetări:
IV
„Libera cugetare, ca dogmă, e negațiunea cugetării libere" 5.
Pe ce temelii se poate forma societatea:
UN
„O singură reformă socială: omul; o singură călăuză:

Crist" 6.
Oamenii mari sunt servitori ai puterii divine:
„Binele, adevărul, frumosul, răsfrângeri ale Dumnezeirii în
L
sufletele oamenilor mari. Deaceea ei se jertfesc pururea înfăp

RA
tuirii acestor idealuri, ca servitori ai puterii divine" 7.

Puterea adevărului:
„De esență divină, adevărul nu recunoaște nici o putere
NT
umană asupra lui, și toate măririle omenești trebue să i se

supună" 8.
• Valoarea cunoașterii mistice:
CE
„ „Mistica — dela „mistes", inițiat — este înțelegerea senti

mentală, superioară înțelegerii mintale a lucrurilor" 9.
1. A. C. Cuza: Poezii - - epigrame, cugetări în proză, ed. III, pg. 58.

I/
2. Ibid. pg. 64.

3. A. C. Cuza : op. cit. pg. 116.
S
4. A. C. Cuza : op. cit. pg. 122.

5. A. C. Cuza : op. cit. pg. 192.
IA
6. op. cit. 205.

7. op. cit. 194.
8. op. cit. 228.
U
9. op. cit. 351.

BC
RY
In slujba științei și a credinței 155
RA
Intre fizică și metafizică:
„Prin esența ei, religia este metafizică, deaceea, fizica,
oricât de perfectă, nu o va putea înlocui niciodată" 1.
LI B
Granițele puterii de cunoaștere:
„In lumea cunoștinței e un hotar: Dumnezeu. El desparte
ca un cerc, cunoscutul de necunoscut. Cu cât cercul e mai
larg, — cuprinzând mai multe cunoștinți — cu atât ideea Dum-
Y
nezeirii ete mai măreață. Așa dar, în fiecare om, concepția
despre Dumnezeu, este proporționată întinderii puterii lui"2.
T
SI
ER
La ospățul duhovnicesc, pe care Românismul de pretu
tindeni îl oferă domnului profesor A. C. Cuza, cu prilejul zbo
rului celor optzeci și cinci de toamne, am găsit potrivit să-i
IV
prezint o vază cu flori, crescute în straturile cultivate de a-
gera-i minte.
UN
Petalele acestor flori vor rămâne nevestejite, căci sunt în

chinate din prisosul credinței explicite Dumnezeului părinților
și strămoșilor noștri.
Sincera noastră dorință este ca bunul Dumnezeu să-i în
AL
mulțească numărul anilor, ca să poată fi pildă de vrednicie și

curățire în domeniul științei și al credinței.
TR
f IRINEU MITROPOLITUL MOLDOVEI

EN
/C
SI
IA
U
1. op. cit. 351.

2. op. cit. 388.
BC
RY
156 I. Petrovici
RA
LIB
Y
LA ANIVERSAREA LUI A. C. CUZA
T
SI
Sunt personalități pe care le conturează pana scriitorilor,
iar altele pe care le fixează dezvoltarea evenimentelor. Nu e-
ER
xistă incompatibilitate între aceste două modalități de fixare, ci
numai variație în privința succesiunii lor. Câteodată fixarea în
scris anticipează pe aceea a evenimentelor, firește sub rezerva
IV
ratificării acestora din urmă. Când însă evenimentele sunt acelea
care desenează definitiv caracterele unei figuri, atunci fixarea
în scris are numai rolul unei simple consemnări. In ipoteza
UN
aceasta scrisul e eliberat de ezitările conjecturii și de incerti-

tudinele anticipării nu deplin verificate, având numai datoria să
fie veridic și cinstit.
L
A. C. Cuza se află de mult în faza când silueta lui vi

guroasă e desenată precis de evenimente și nu are trebuință
RA
de concursul binevoitor al condeiului pentru a apărea în plină

lumină.
Cu prilejul jubileului său de 80 de ani, în mijlocul unei
NT
mulțimi de admiratori, am schițat, copiind de pe natură, liniile

precise ale acestui om excepțional. In curând portretul pe care
CE
i l’am făcut atuncea, într’un discurs de circumstanță, va apărea

în a doua ediție, mult augumentaiă, a volumului meu mai vechi
„Momente Solemne".
N’aș avea nimic să adaug astăzi la cele ce am rostit cu
I/
acea ocazie. Am ținut numai să fiu prezent la această nouă co

memorare, omagiind la vrâsta sa de patriarh, pe acel care Tam
S
admirat totdeauna cu sinceritate, atât pentru însușirile lui rare

IA
și strălucite, cât și înduioșat de amintirea bunăvoinții deosebite

cu care a întâmpinat la Iași, debuturile mele didactice, care au
fost adesea amărîte de oameni răi și invidioși, aparținând tu
U
turor vrâstelor...
I. PETROVICI
BC
RY
Lui A. C. Cuza 157
RA
LI B
T Y
SI
LUI A. C. CUZA
ER
Acum, e noapte-adâncă peste văi:
IV
Dorm codrii toți, și florile ’n răzoare...
Dar colo, sus, pe culmi, e încă soare
UN
Punând cununi pe-o frunte de văpăi...
Și când, în șesuri, zorii cei dintâi,

L
Clipesc din gene lungi, tremurătoare,

RA
De mult, Ceahlău ’și mână la isvoare

Păstorii lui și turmele plăvăi...
NT
Străjer măreț, cu mantie de pară,

De când e lumea, peste-un neam și-o țară
CE
In care-atâtea doruri ni se ’mbină,
Statornic stă de-a-lungul veșniciei,

I/
Nu la hotar, ci ’n mijlocul moșiei,

Scaldat mereu de veșnică lumină.
S
G. TUTOVEANU
IA
U
BC
2
RY
158 Nichifor Crainic
RA
LI B
T Y
SI
OMAGIU LUI A. C. CUZA
ER
IV
Noi cei mai tineri, l-am admirat pe A. C. Cuza, dar l-am
și criticat câteodată. Căci așa sunt copiii: după ce învață dela
UN
părinți să vorbească și să meargă în picioare, se cred îndrep

tățiți să-i mustre că nu țin pasul și nu judecă cu flacăra năbă
dăioasă a tinereții. L-am criticat fiindcă nu se potrivește cu noi
în anumite atitudini teologice. Și l-am mustrat fiindcă așteptam
L
dela el, mai vrâstnicul, să fie mai aprig în luptă decât noi ti
RA
nerii, să ne biciuie și să ne dea brânci către faptă... Astăzi i-am

fi sărbătorit nu numai 85 de ani de viață, dar poate și un sfert
de veac de conducere a unei țări cu adevărat naționaliste.
NT
Dar A. C. Cuza n’a vrut să fie cum l-am fi vrut noi, ci

așa cum l-a ticluit tainica soartă a neamului acestuia, în care se
ascund lucruri ce ne depășesc pe fiecare. Dacă noi l-am fi vrut
CE
om de acțiune, el a știut să rămână un doctrinar. Și nu e fără

însemnătate să remarcăm faptul că însăși mișcarea politică din
jurul său a fost provocată mai mult de ideile sale decât de vo
ința încordată a luptătorului. A. C. Cuza a contemplat această
I/
mișcare mai mult decât a condus-o. Dacă el ar fi vrut s'o con

S
ducă într’adevăr, tragediile care au fost nu s’ar fi întâmplat, iar

astăzi naționaliștii nu l-ar fi sărbătorit ca particulari modești pe
IA
un particular extraordinar. Căci zadarnic ne iluzionăm noi, na

ționaliștii, că A. C. Cuza ar fi un biruitor. Nu! Au biruit ideile
sale, dar omul n’a vrut să biruie. Nici un naționalist din Ro
U
mânia n’a biruit până azi; singur naționalismul tuturor a triumfat.

BC
RY
Omagiu lui A. C. Cuza 159
RA
Știu eu!? Poate, în ce-1 privește pe A. C. Cuza, e mai
bine așa. Omul de acțiune e nevoit să cedeze. Omul de doc
trină, dacă e și om de acțiune, e în primejdie să-și desfigureze
LI B
singur ideile, traducându-le în fapte. Soarta l-a ferit pe A. C.
Cuza de compromisuri și desfigurări. A rămas pur în doctrina
lui marmoreană. Atât de pur încât, din tot neamul nostru, singur
Eminescu îi seamănă.
Y
După toate semnele, era nevoie de un astfel de om. Pasta
T
din care se modelează pătura noastră conducătoare e încă in
consistentă și nesigură. Trebuia în mijlocul ei un cheag, un bloc
SI
menhiric, o stâncă în imperială neclintire: A. C. Cuza ! Prezența
lui categorică e o măsură supremă la care trebuie raportată
ER
orice acțiune menită să-i transpună în fapte ideile.
E mulțumit sau e nemulțumit?
El singur are dreptul s’o spună!
IV
Naționaționaliștilor, dacă n’au putut face altceva, le ră
mâne datoria să-1 admire.
UN
NICHIFOR CRAINIC
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
160 Artur Gorovei
RA
LI B
T Y
SI
PENTRU DOMNUL A. C. CUZA ER
IV
(Amintiri)
UN
Eram elev în Liceul Național din Iași, când prin 1882 —

dacă nu mă înșel — se făcuse un fel de expoziție, în clădirea
de lemn, de pe strada rusească, în care locul de frunte îl aveau
produsele agricole. Azi este acolo un cinematograf.
AL
Pe aceiaș stradă era otelul „Rusia", pe care-1 ținea bă

trânul Jichide, tatăl vestitului caricaturist Costică Jichide, care
TR
mai pe urmă se iscălea: „Jikidi", și cu care eu mă împriete

nisem, și ne întâlneam aproape în fiecare zi.
Jikidi era elev în școala comercială, dar se ducea cam
EN
rar la cursuri, din pricină că se ocupa toată ziua cu pictura,

și făcea caricaturi foarte izbutite.
L-am sfătuit să participe și el la această expoziție. După
/C
multă tărăgăneală a dus un număr de caricaturi mici, cu fi

gurile unor anumite persoane din Iași, al căror nume nu mi-1
amintesc.
Peste câteva zile, Jikidi mi se plânge că lumea care vizi
SI
tează expoziția, nu dă nici o atenție caricaturilor expuse de el,

și că unii îl ridiculizează.
IA
Peste alte câteva zile, mă întâlnește pe stradă. Era vesel,

că domnul A. C. Cuza i-a cumpărat câteva, sau toate carica
U
turile, și i le-a plătit pe șin.

Vârând mâna la buzunar, a scos un pumn de bani, și
BC
RY
Pentru domnul A. C. Cuza 161
RA
ne-am dus în Păcurari ca să cinstim, și pe autor și pe cum
părător, cu o halbă de bere.
Dar cine-i domnul Cuza?
LI B
Jikidi m’a lămurit, și deatunci cunosc acest nume, fără să
fi văzut persoana, care mi se părea extraordinară: un om care
se ocupă de artă și încurajează pe acei care o practică.
Mai târziu am avut norocul să-l cunosc.
Y
Intre Eduard Gruber, Grig. Alexandrescu și între mine,
era o strânsă prietenie. In 1889 mă aflam în Iași, la prietenii
T
mei. Intr’o zi a venit, la noi, Vasile G. Morțun, cu care eu
SI
eram văr. Peste câteva minute intră și A. C. Cuza, pe care
acuma îl cunoșteam. Când îl vede pe Morțun, îl întrebă Cuza:
ER
ce mai face la țară.
Zâmbind, ca de obicei, Morțun îi răspunde:
— Je fais de l’argent.
IV
„Fac bani" — așa i-a spus Morțun, și avea dreptate; cul
tiva moșia rămasă dela tatăl său, pe care-1 năcăjise când scotea
UN
revista „Dacia viitoare" la Paris, și apoi o gazetă politică la

Roman. Căci moșul Iordache — tata lui Vasilică — se temea să
nu-1 puie rău cu Ion Brătianu, a cărui administrație o com-
bătea aprig Vasile Morțun, fiul său.
AL
In acel an, 1889, domnul A. C. Cuza tipărise volumul

Generația dela 48 și Era Nouă, cu motto:
„Noi considerăm „organizarea" acestui stat ca misiune
TR
„a generațiunei noastre, precum „crearea" lui a „fost misiunea

generațiunei dela 48", — cuvinte de ale lui P. P. Carp.
Domnul A. C. Cuza a împărțit cartea prietenilor săi, între
EN
care mă socotea și pe mine. Pe volumul ce mi l-a dat, și pe

care-1 păstrez, ca un lucru prețios, a pus următoarea dedicație,
cu scrisul său subțire și elegant:
/C
Amicului Gorovei, spre amintire

R. C. Cuza
SI
Am plecat din Iași, unde veneam din când în când, pe fugă,

m’am înfundat într’un colț din țara Moldovei, fără să-mi mai
IA
văd cunoștințele și prietenii, pe care pe unii i-am uitat, iar pe alții

nu i-am mai văzut niciodată.
Intre acești din urmă este și domnul A. C. Cuza.
U
Mult mai târziu, în 1932, am început să scriu cronici lite-

BC
RY
162 Artur Gorovei
RA
rare în ziarul Lumea, care apărea în Iași, iar domnul A. C.
Cuza mă învinuia că sunt filosemit, și mă ataca prin ziarele
sale, ceia ce, cu siguranță, nu ar fi făcut, dacă ar fi cunoscut
LI B
activitatea mea, de când aveam numai 18 ani, și când am pu
blicat versuri antisemite în „Foaia Societății Deșteptarea co
merțului și industriei române", a lui I. Polihroniade.
In nr. 19, anul I, din 2 Septembre 1882, redacția ziarului
Y
publică următoarele : „Literatura* : Din „munții Neamțului, acest
loc sfânt al românismului, care ni-a transmis atâtea legende
T
eroice, atâtea fapte neperitoare, astăzi pângărâte de stăpânirea
SI
jidanilor, s’o ridicat un pui de vultur, care cheamă românismul
la deșteptare.
ER
Primele sale accente sunt adresate patriei sale, în fața
căreia, la prima vedere, el plânge, și plânge atât de dulce și
duios, încât nu știm care inimă românească să nu fie mișcată
IV
de cuvintele sale? Și după ce-și răcorește sufletul prin Trei
lacrimi, apoi bărbătește și hotărît se întreabă: Ce vrem ? Și
UN
voința lui este limpede și sănătoasă. El este numai de 18 pri

măveri.
Publicăm mai întâi prima poezie, pentru numărul viitor
vom împărtăși cititorilor noștri pe a doua și pe acea întitulată
L
Ginta Jidană, parodie după Ginta Latină.

RA
Numai sub titlul de curiozitate, am să reproduc cele două

poezii, opera copilăriei mele:
NT
TREI LACRIMI
Cucul cântă în pădurea
CE
înverzită de curând,
Și cu dânsul mii de păsări
Mii de glasuri îngânând,
Și s’adună la copacul
I/
Ce în vale a înflorit,
Și salută primăvara
S
Mult dorită a sosit.

IA
Iar eu, la a lor cântare,

Aplec capul spre pământ,
Mă plec și privesc pământul,
U
Pământul nostru cel sfânt

BC
RY
Pentru domnul A, C. Cuza 163
Și o lacrimă îmi pică
RA
Pe obraz, când m’am gândit,
Că mai multe părți frumoase
De vecini s’au cotropit.
LI B
Iară două lacrimi pică
Pe pământ, când mă gândesc,
Că pământurile acestea
Y
De Jidani se cotropesc.
Bâdillță, 1882.
T
SI
Și poezia a doua:
ER
CE VREM ?
Pe pământul românesc
IV
Să fie românismul,
Nu vrem, nu ni trebuesc
UN
Jidanii, Jidănismul.
De ei sătui cu toți suntem,

Căci vai! ne-au sărăcit;
L
Prăpastia acum vedem

RA
Ce ei ne-au pregătit.
Noi vrem ca draga noastră țară

NT
De dânșii copleșită,
Să fie ca odinioară
De-ai noștri stăpânită.
CE
Căci, zeu, a zis numai în glumă

Că-i țară românească:
Copil orfan și fără mumă
I/
In țară Jidovască.
S
Românul vrea să nu mal fie

IA
Ca slugă la tâlhari,
Căci e crescut în vitejie,
Sub umbră de stejari.
U
BC
RY
164 Artur Gorovei
Românul vrea, și ce mai vrea ?
RA
Curaj și fapte bune,
Și sus, pe cer, a țării stea
Cu urmele străbune.
LI B
Folticeni, 1882.
Așa gândeam eu când aveam 18 ani!

Pe urmă am intrat în magistratură, și am crezut că nu
Y
trebue să-mi manifestez nici sentimente antisemite, nici filose-
T
mite, dar totdeauna am admirat pe domnul A. C. Cuza, și
SI
să-mi fie iertat și mie că domnul A. C. Cuza m’a considerat
un protivnic al principiilor sale statornice.
ER
ARTUR GOROVEI
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Despărțire 165
RA
LI B
T Y
SI
DESPĂRȚIRE 1
ER
In cripta visurilor mele moarte
Voi așeza încă un vers neînflorit:
IV
Tumultul sufletului rătăcit
UN
Pe albia lui seacă, n’a svâcnit

Să 'nalte val pe înălțimi, departe.
L
După o nouă sbatere pustie,

RA
M’am reîntors în mine mai sărac —

Atâta cer... și n’am niciun arac
Să-mi cațăr vrejul vieții spre tărie...
NT
CE
SI/
IA
U
1. Din volumul în pregătire „Hotare albastre*.

BC
RY
166 ■Petre Stati
RA
LI B
TY
SI
RUGĂ LA SCHIT
ER
In strană somnoros un glas îngână
Cucernic strop din carte picurat.
IV
Ferești cu ochi de noapte s’au uitat
La palidul monah cu facla ’n mână.
UN
Rămas de-aseară, singur la icoană,

Prinos de rugăciune lui Isus, —
L
El, ca tămâia, năzue în sus

RA
Odată cu litania din strană.
Trecutul lui de vameș se târăște

NT
Spre Fiul Omului nespus de blând...

Metanii trec pe deget, rând pe rând
Și unduirea împăcării crește !
CE
Cad în genunchi pe lespezi, a iertare,

I/
Păcate de demult ce ’n suflet zac...

Pâlc nevăzut, de umbre din alt veac,
S
Monahii vechi, se ’nchină la altare...

IA
PETRE STATI
U
BC
RY
A. C. Cuza și biserica română 167
RA
LI B
T Y
A. C. CUZA ȘI BISERICA ROMÂNĂ
SI
A. C. Cuza împlinește 85 ani. La această frumoasă vârstă,
ER
atât de bogată în ani și fapte, patriarhul naționalismului român,
în plină vigoare fizică și sufletească, privește cu seninătatea
care l-a caracterizat o viață întreagă, uriașa operă ce a înfăp
IV
tuit, din roadele și afirmarea căreia trăește țara astăzi româ
nească, biruind cele mai grele și mai mari clipe ale existenții
UN
sale. Ce largă satisfacție i-a acordat viața marelui luptător și

doctrinar al naționalismului român! Contestat, atacat, suspectat,
ostracizat, până la suprema ofensă de a fi fost prematur în
L
depărtat dela catedra universității din care el făcuse tribuna

ideilor conducătoare de astăzi, A. C. Cuza este, în clipa de
RA
față, biruitorul necontestat al acelui crez naționalist, pe care,

singur, deatâtea ori, sau în tovărășia câtorva suflete mari, uneori,
NT
suflete, asemenea lui și ca: N. Iorga, Doctorul N. Paulescu sau

Octavian Goga, l-a predicat și l-a aparat, pe care el niciodată
nu l-a trădat, și care, însfârșit, a triumfat, verificându-și ade
CE
vărurile în toate domeniile vieții noastre publice și naționale.

Fiind-că, acesta este marele merit și marele secret al acestei
târzii dar definitive biruinți a lui A. C. Cuza. Doctrina lui nu
a fost o doctrină unilaterală, care să pornească dintr’un singur
I/
domeniu și deacolo să se restrângă asupra celorlalte domenii.

Naționalismul lui A. C. Cuza nu a plecat numai dela un singur
S
aspect al ființii și vieții noastre naționale, după cum acest na

IA
ționalism nu-și are origina și fundamentele numai în conside

rentele rasiale ale antisemitului cuzist. Viziunea lui A. C. Cuza
este multilaterală, ea îmbrățișând tot complexul de ființare și
U
manifestare a neamului nostru, privit sub toate raporturile exis-

BC
RY
168 Ioan Gh. Savin
tenții sale: social, politic, economic, etnic, istoric, cultural și re
RA
ligios. îmbrățișând toată viața noastră națională, și inspirându-se
din toate notele specifice ale acestei vieți, tezele doctrinei na
ționaliste ale lui A. C. Cuza se întemeiază pe adevăr, drept
LI B
singura lor armă de convingere, cum ține să o repete A. C.
Cuza fără încetare, și deaceia ele au și trebuit să biruiască în
numele și prin puterea acestui adevăr, clipele cele mai mari
și cele mai grele ale existenții noastre naționale. Căci verifi
Y
carea tezelor doctrinei naționaliste ale lui A. C. Cuza s’a făcut
T
în toate domeniile vieții noastre: în cel economic, în cel politic,
SI
în cel agrar, în cel cultural, ca și în cel etnic și social. Și evi
dent și în cel religios. Și mai ales în aceasta. A. C. Cuza este
ER
primul om politic dela noi, care a avut curajul să pună fac
torul religios, drept element constitutiv al unei mișcări politice,
mișcare, care era, în fond, o mare transformare culturală, etică
și socială a vieții noastre publice și de stat. Alții au venit după
IV
aceia. Primul a fost însă A. C. Cuza, care, înființând „Liga
Apărării Naționale Creștine" a fixat elementul creștin drept
UN
element fundamental și directoriu al doctrinei sale, al politicii

sale. Când s’a înființat partidul național-creștin, din contopirea
partidului „Național Agrar" de sub conducerea lui Octavian
L
Goga cu „Liga Apărării Național Creștine" de sub conducerea

lui A. C. Cuza, nota și denominațiunea creștină a „Ligii" a
RA
fost aceia care a trecut dela Ligă la partidul Național-Agrar,

unind în aceiași mișcare și aceiași activă conștiință creștină, cele
două partide naționaliste.
NT
S’a zis însă, că creștinismul lui A. C. Cuza n’a fost un

element pozitiv și specific al doctrinei sale, ci mai mult re
versul antisemitismului său. Nimic mai falș ca această afirmație,
CE
fiindcă creștinismul lui A. C. Cuza, ca și ortodoxismul său, e

tot atât de vechi și tot atât de temeinic documentat ca și anti
semitismul său. Creștinismul lui A. C. Cuza nu pornește din
I/
vâltoarea și pasiunea luptei politice care a prilejuit înființarea

„Ligii Apărării Național Creștine". Ci cu mult mai înainte. Și
S
anume, deatunci, decând A. C. Cuza, tânăr, abia întors dela

studiile din străinătate, a înțeles că trebue să se lepede de in-
IA
fluențile pozitiviste, socialiste și ateiste, pe care i le strecurase

mediul din străinătate, cel din Bruxelles mai ales, influențe că
U
rora le-au căzut victimă atâția alți români, plecați la studii în

BC
RY
RA
străinătate, și cărora unii le-au rămas victime întreaga viață,
cum a fost un Conta, bunăoară. A. C. Cuza, verificându-și te
zele teoretice la lumina realităților românești, a eliminat aceste
LI B
influențe nefaste și și-a închegat doctrina-i proprie pe bazele
unor noi convingeri, care au rămas apoi aceleași pentru în-
treaga-i viață. Intre aceste convingeri a fost antisemitismul său,
dar și creștinismul său. Pe ambele le apără cu aceiași energie,
Y
fiecare figurând pe cont propriu în titulatura doctrinei naționa
T
liste, chiar dacă ambele noțiuni se identificau, și adesea se con
topeau, în primejdia comună pe care iudaismul agresiv, disol-
SI
vant și distructiv îl reprezenta deopotrivă și pentru naționalism
ca și pentru creștinism.
ER
Creștinismul lui A. C. Cuza se afirmă și se verifică public
prin intervenirea sa în marea dispută științifică declanșată în
publicistica noastră de către adepții materialismului hekelian
IV
dela noi, profesorii dr. N. Leon, dela Iași și D. Voinov, dela
București, anturați de o serie întreagă de discipoli din aceiași
UN
școală ateo-pozitivistă, aciuați, în special, în preajma Universi

tății Ieșene. Disputa fusese angajată în jurul poziției teiste și
creștine a d-rului N. Paulescu, poziție neagreată de suszișii
profesori, partizani ai Darwinismului hekelian dela universi
L
tățile noastre. Superioritatea și probitatea în această dispută

RA
a marelui nostru savant, dr. Paulescu, constitue unul din cele

mai frumoase aspecte ale științei române. Adevărul cauzei sale
era prea evident, și felul de a-1 prezenta prea elocvent, ca să
NT
nu birue în această discuție. Dar modestia și fina sensibilitate

a d-rului Paulescu riscau să fie invadate de tonul suficient și
gălăgios al pseudo-savanților publiciști din toate taberile demo
CE
cratice și din toate subsolurile presei iudaice, care făcuseră

cauză comună contra convingerilor creștine, finaliste și teiste,
ale d-rului Paulescu. Atunci intervine în discuție spiritul viguros,
incisiv și de necruțătoare ironie a lui 'A. C. Cuza, care pune
I/
la punct toată ceata savanților de carton, care-și găsise refugiul,

S
în special la Iași de unde întrețineau și alimentau disputa și

polemica. „Nespecialistul" profesor de Economie Politică care
IA
era A. C. Cuza a dovedit atunci că nu cu „mișcările convul

sive ale unei biete broaște moarte pusă în contact cu un reactiv
U
oarecare se pot rezolva marile probleme al existenții noastre

și se poate exclude Dumnezeu din lume și finalitatea din ea",
BC
RY
170 Ioan Gh. Savin
RA
cum credeau specialiștii hekelieni, ci că existența spiritului și
prezența lui Dumnezeu în noi și în lume sunt adevăruri ve
rificate prin fenomene mult mai impresionante și mult mai do
LI B
cumentate decât cele culese din câteva crâmpee ale experienței
din laboratoare. Și tot cu acest prilej, A. C. Cuza accentuiază
marele adevăr că știința care exclude spiritul și pe Dumnezeu
din lume nu este știința care servește o națiune și care clă
Y
dește o cultură, ci, din contra, le distruge.
Izbânda lui A. C. Cuza a fost atunci răsunătoare și hotă-
T
rîtoare. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât el o câștiga într’un
SI
domeniu în care ar fi trebuit să se afirme alții, mai apropiați
și, mai interesați de problemele în discuție; în special filosofii
ER
și teologii. Nu au făcut-o atunci nici unii și nici alții; sau, dacă
au făcut-o, intervenția lor a fost fără răsunet și fără izbândă.
Intervenția lui A. C. Cuza dovedea nu numai larga-i pre
IV
gătire în toate problemele de cultură generală, dar și prețul
deosebit pe care dânsul îl dădea problemelor puse atunci în
UN
discuție. Probleme fundamentale ale credinței creștine, ca și ale

spiritualității și culturei române.
Din această convingere a verității adevărurilor creștine, ca
și din convingerea că religia creștină, sub străvechia-i formă a
AL
Ortodoxiei, formează nota specifică a etnicității române, por

nește A. C. Cuza când pune la baza doctrinei sale politice
ideia creștină. La această convingere se adaugă și aceea a to
TR
talei excluderi și a organicei opoziții care există între „iudaismul

distrugător de neamuri și ucigător de oameni dintr’un început"
și religia creștină, a cărui adevăr e în funcție de neadevărul
EN
iudaic și a cărui lumină a împrăștiat demult întunericul mozaic.

In aceasta și constă convergența dintre antisemitism și creștinism,
convergență care la A. C. Cuza are note prea accentuate poate,
/C
dar na neadevărate, sau contrare doctrinei creștine. E drept că

in concepția lui A. C. Cuza se vădește tendința nu numai de a
micșora influența vechiului iudaism asupra creștinismului, ci chiar
SI
de a și elimina această influență. Această tendință contravine

uneori doctrinei creștine, care nu poate fi total separată de pre
IA
gătirea mesianică încredințată vechiului popor iudeu, din sânul

căruia s a năcut Fecioara Maria, cea care a primit în prea-
curatu-i trup pe Fiul lui Dumnezeu, cel născut din Dumnezeu-
U
Tatăl, prin umbrirea Sf. Duh. Această teză a eliminării elemen-

BC
RY
RA
tului semit din filiația mesianică a Mântuitorului caută s-o do
cumenteze A. C. Cuza în lucrarea sa „Naționalitatea în artă",
făcând ca originea Sf. Fecioare să decurgă din Adam pe o linie
LI B
arlcă și nu una semitică, Regele David, strămoșul lui Isus, prin
Fecioara Maria, fiind socotit ca aparținând ramurei arice și nu
celei semitice. Firește teza e forțată și neconcludentă, fiindcă
firul mesianic trece prin Abraham, spre Adam, iar Abraham,
Y
dacă este, după Scriptură, „părinte al multor neamuri" e, în
primul rând, al poporului iudeu. Dar cu toată această încercare,
T
făcută, de altfel, de atâția alții, înainte de A. C. Cuza, ca și de
SI
alții după dânsul, nu are, în felul cum e tratată de doctrinarul
antisemitismului român, nimic ireverențios sau blasfematoriu în
ER
ea, după cum ar vrea să prezinte lucrurile, cei ce au vorbit
cândva de „Cumplitele erezii creștine" ale lui A. C. Cuza. Sim-
patizanți ai iudaismului, care în fond erau adversari ai crești
IV
nismului, s’au găsit și printre preoți, ca și printre teologi, care,
utilizând subsolurile „Adevărului" de tristă amintire, și a dife-
UN
telor publicații democratice, se socoteau obligați să ia atitudine

în numele creștinismului contra antisemitismului anticreștin al
marelui doctrinar dela Iași. „Chibriturilor teologice" ale acestora,
A. C. Cuza le-a opus, „soarele evangheliei", din care nu re
AL
zultă nici o obligație de simpatie față de Iudeii din vremea

Mântuitorului și nici una față de cei de dinainte de dânul, care
TR
„dușmani ai adevărului și ucigători de oameni au fost dintr’un

început, având de tată pe satana și nu pe Dumnezeu și nici
măcar pe Abraham, cum zice Sf. Evanghelie dela Ioan.
EN
împărtășind în cea mai mare parte aprehenziunile asupra

vechiului ca și a noului Testament — și nu numai pentru motivele
arătate de A. C. Cuza, ci și pentru atâtea multe altele, pe care
/C
ni le oferă Noul ca și Vechiul Testament, și pe care le cu

noaștem, în special, noi teologii—un lucru totuși e cert, și dela
care noi, ca creștini și ca români, nu ne putem abate. Acela
anume că: Prin vechiul popor iudeu s’a păstrat, prin cei câțiva
SI
aleși, șirul neîntrerupt al filiației mesianice, din care șir, curată

prin propria ei viață, și purificată prin grația divină, s’a născut
IA
Fecioara Maria, în care s’a întrupat Mântuitorul lumii. Acestei

dogme nu i se poate aduce nici o atingere și după cât știu, din
U
propria mărturisire a perfectului creștin care este A. C. Cuza,

nu s’a gândit nici dânsul să-i aducă vreuna. Atât filiația da-
BC
RY
172 Ioan Gh. Savin
RA
vidică, cât și puritatea Sf. Fecioare rămân în afara cadrului în
tunecat al poporului iudeu, care, dacă și-a avut o misiune îna
inte de ivirea creștinismului, nu-și mai are nici una după ivirea
LI B
lui. Sau dacă are vreuna, aceasta este una de blestem și ispă
șire, după cum spun Scripturile, și după cum trebue să credem
și să mărturisim toți creștinii. In orice caz, între noi Românii,
fii dreptmăritori ai bisericii creștine și între evreii de astăzi, in
Y
vadatori și negatori ai credinței noastre creștine nu sunt po
sibile nici un fel de legături, nici un amestec, nici o convenire,
T
și nici un fel de înțelegere. Așa spun canoanele, așa spun dog
SI
mele, așa spune disciplina creștină. Așa, șl nu altfel, spune A.
C. Cuza însuși. De aceea el s’a și ridicat contra tendinței de a
ER
se semitlza cultura și națiunea română, chemând preoțimea și
biserica la o atitudine militantă, clară și limpede, atitudine care
era cerută și de învățătura dogmelor creștine, ca și de inte
IV
resele supreme ale nației române. Aceasta și explică rolul pro
eminent și hotărîtor pe care A. C. Cuza l-a acordat în crezul
UN
și lupta sa politică bisericii noastre străbune ca și slujitorilor ei,

preoții. Văzând în slujitorii altarului pe cei mai indicați salvatori
ai neamului în lupta lui contra iudaismului, A. C. Cuza nu le-a
predicat acestora metoda violenții, sau a abdicării dela princi
AL
piile Evangheliei. Singura armă a biruinței era pentru toți, ca

și pentru dânsul: puterea adevărului. Și această putere este aceea
TR
care a biruit astăzi. De aceea biserica și teologia română, adu

când astăzi omagiul său lui A. C. Cuza biruitorul, o face fără
schimbări de convingeri și fără adoptări de noi atitudini; ci prin
EN
aceeași înaltă înțelegere a unei doctrini și lupte care a fost fe

cundă pentru biserica ortodoxă română și salvatoare pentru
națiunea română.
/C
IOAN GH. SAVIN

SI
IA
U
BC
RY
Lina Scuiarultii 173
RA
LI B
T Y
SI
ER
IV
UN
LINA SCUTARULUI
I
L
încă n’a fost în sat Ia noi fată din flori

RA
Care să nu fie frumoasă și rumenă.

NT
Odată, una,
Ce-și făcea farmece noaptea la râu
Când răsărea luna,
CE
Ca s’o cruțe maică-sa de sapă, de soare,

A dat-o la târg servitoare.
„Du-te, maică, să șezi la răcoare,
Vara când bate căldura prea tare"...
I/
„Obrăjori ca ai fetei mele nu are nici una"...

S
Așa se fălea maică-sa la gard. «

IA
Și fata s’a dus într’o Joie.

Și-a luat în traistă beteala, urmuzul,
U
Și mergând grăbită prin arșiță,

Mușcata din păr i se vestejea.
BC
3
RY
174 Eusebiu Camilar
RA
Cum i-a bătut inima auzind clopotele târgului...
Cum s’a cutremurat când i-au ieșit înainte
Zidurile...
LI B
„Aici, în teascurile Diavolului,
Se fac banii. Aici
Degete albe șlefuiesc cerceii
Și inele subțiri".
Y
Și cuprinzând-o încă dela poartă
T
Cu toate tentaculele,
SI
Târgul a înghițit-o dintr’odată.
Cerul s'a închis.
ER
Numai grânele galbene
îi mai stăruiau în amintire,
Galbene, gelbene...
IV
II
UN
In sat la noi s’au făcut nunți și botezuri.

Fetele de seama ei erau acum gospodine.
Feciorii cărora le făcuse cu ochiul,
Unii s’au gospodărit, iar alții
AL
Chemați de verdele unor câmpii depărtate,

Plecaseră.
TR
In sat totul se uită afară de dureri.

Căci oamenii din sat n’au alte îndeletniciri
Afară de unelte, grâne și amărăciuni.
EN
Tristețile lor s’amestecă cu rumegările vitelor,

Cu greblele întinse pe pământ,
Asemeni unor coropișnițe ciudate,
/C
Cu plugurile de sub streșini,

Cu clătinarea floarei — soarelui.
In sat au săgetat chiote multe,

SI
Jocuri repezi ca vijelia

S’au încins, roți grele de trupuri.
IA
Scripcile și cobzele și-au plecat gâturile,

Asemeni unor paseri mari, moarte prin somn.
U
Bureții verzi cresc la temeliile caselor umede.

De multeori au întunecat luncile toamnele.
BC
RY
Lina Scutarului 175
RA
...Și într’o zi s’a întors:
Era îmbrăcată ca doamnele,
Cu obrajii spoiți cu nu știu ce fel de culoare.
LI B
Era arămie la față.
Sveltețea mersului de-odinioară
Avea acum ceva de coasă ruginită.
„S’a întors Lina Scutarului"...
Y
Așa spuneau gospodinile
T
Așteptând la poarta satului
în amurg, cârdul de vite ce părea
SI
Pe drumul verde printre ogoare,
O grădină multicoloră în mers.
ER
„S’a întors Lina Scutarului
Și-i îndoită de spinare ca secerea"...
IV
Fetele de seama ei aveau
Copii bucălați care îmbrățișau
UN
Gâturile gâștelor albe.

Făceau mănăstiri din glod la pârău
Și le puneau deasupra ușilor mici
Flori de păpădie galbene
L
Care păreau niște sori, niște steme.

RA
Ea a stat închisă în casă o vreme.

Apoi a încercat să se lege în sfatul
NT
Inserărilor roșii, cu satul.

Avea pe buze vorbe ciudate, pocite.
Se temea de câni și de vite.
CE
Și ’ncepu să se uite tot mai lung, mai adânc

Spre țintirimul de deasupra satului.
Flăcăii, niște țângăi,
O priveau prin gard cu ochi răi.
I/
Fetele, niște copile subțiratece,

Când o vedeau, aveau în ochi priviri sălbatece.
S
IA
Maică-sa o bocea ca pe-o moartă,

Seara la poartă.
„S’a dus fata mamei, s’a dus...
U
Duhul cel rău m’a pus

S’o dau la târg la argăție"...
BC
RY
176 Eusebiu Camilar
RA
III
Lina Scutarului,
LI B
A murit stând pe prispă cu mânile ’n poală.
Au văzut-o vecinii așa
Și credeau că dormea.
Deaceea, poate, cineva a aruncat o piatră
Y
Drept la picioarele ei.
T
Lina Scutarului,
SI
Când au dus-o Ia groapă,
Par’că zâmbea pe năsălie, par’că zâmbea,
Așa de senină era...
ER EUSEBIU CAMILAR
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Profesorul A. C. Cuza 177
RA
LI B
T Y
SI
PROFESORUL A. C. CUZA
ER
La închinarea pe care intelectualitatea românească, de sim
țire neîntinat românească, caută să o facă strălucitului octogenar,
IV
patriarhului Universității ieșene, Alma Mater a culturii româ
nești din părțile răsăritene ale Neamului, ține să împlinească
UN
mărturia, nu a unei neuitări, ci a unei stime și prețuiri ce de-

obicei a păstrat-o și o păstrează marilor înaintași, deschizători
de căi noi în dezvoltarea culturii și destinului românesc.
A. C. Cuza e un mare pioner al gândirii și al simțirii ro
L
mânești. Așa l-a cunoscut și respectat Universitatea ieșană și

RA
așa va trece posterității. Netăgăduit că A. C. Cuza a fost și

încă, din mila lui Dumnezeu, este, marele luptător al cauzelor
naționale și mintea lui scânteetoare de înțelepciune luminează
NT
azi poate mai mult ca oricând căile destinului românesc în prag

de primenire istorică.
In adevăr octogenarul de astăzi a fost înainte de orice un
CE
profesor strălucit al Universității noastre, dar activitatea lui nu

s’a mărginit a umplea un spațiu mare de desvoltare spirituală
a înaltului așezământ de cultură, la sfârșitul veacului trecut și
la începutul celui în care trăim. Căci în Universitatea ieșană
I/
s’au perindat și alți străluciți dascăli, în aceeași vreme, care au

S
lăsat, ce-i dreptul, o dâră de lumină trăitoare, dar numai în cu

prinsul învățământului superior și al științei românești, — să
IA
zicem cu mândrie chiar, pentru unii, și în știința universală.

Dar rari au fost acei ce-au trecut de zidurile universitare și din
dascăli de învățământ superior au devenit dascălii cei mari ai
U
Neamului întreg, așa cum au fost, un Simion Bărnuțiu, un Titu

BC
RY
178 Mihai David
Maiorescu, ori un Xenopol. La aceștia se adaugă cu atâta stră
RA
lucire și A C. Cuza.
Deși nu ne incumbă nouă a vorbi despre o activitate cu
mare răsunet politic, totuși fiindcă viața lui dăscălească e atât
LI B
de strâns legată de viața sa cetățenească, nu am putea să vor
bim de una neglijând pe cealaltă.
Timp de 40 de ani, cu regularitate de ceasornic, emeritul
profesor și-a ținut cu sfințenia oficierilor din altare, prelegerile
Y
sale asupra unei materii, la care numai un „belfer" ar fi putut
T
rămâne la litera strictă a unui curs de Economie Politică Ge
SI
nerală.
A. C. Cuza știa mai bine ca oricine că oficiază într'un
ER
altar al culturii românești și că Patria lui, împinsă eroic în a
doua jumătate a secolului al XlX-lea spre culmile unei civili
zații materiale de mari proporții, avea atâta nevoie pentru gă
IV
sirea căilor, și în viața economică să se înalțe pe drumul cel
mai potrivit în care fiii autentici ai acestui pământ românesc să
beneficieze ei singuri și numai ei, de darurile fericite ale unui
UN
pământ binecuvântat de Dumnezeu.

Lozinca „România numai a Românilor" i-a fost călăuza nu
numai în ținerea prelegerilor la Universitate, dar în întreaga lui
L
viață de cetățean și om politic. Dacă și alții dintre colegii lui

RA
folosesc acest cuvânt, apoi dela Vasile Conta nici unul dintre
aniversitarii ieșeni n’a simțit și n’a dat înțelesul acestei lozince,
mai adânc și mai cuprinzător ca dânsul.
NT
Mi-aduc aminie, mai ales, că în activitatea universitară a

Profesorului A. C. Cuza, se desprindea atâta de caracteristic
partea introductivă a cursurilor sale în care, în „excursuri",
CE
discuta problemele economice și sociale ce se înfăptuiau și la

noi și aiurea dela o ședință la alta de curs. Era, incontestabil,
partea cea mai vitală a carierii lui de adevărat profesor, care
căuta, ca pe lângă cunoștința strictă a unei materii de învăță
I/
mânt, care poate deveni rece și monotonă, să introducă pe în

vățăceii lui în cunoașterea adâncă a vieții reale.
S
Neaparat că, astfel înfățișate, prelegerile lui A. C. Cuza

IA
au fost ascultate cu pasiune. Dar prin felul neobișnuit și prin

preocuparea de căpetenie ce-1 stăpânea și la ținerea acestor
prelegeri colorate atât de evident de ideea promovării națio
U
nalului, a stârnit în cadrul universitar dispute, câteodată chiar

BC
RY
Profesorul A. C. Cuza 179
destul de mari. Era și natural să fie așa. O parte dintre mem
RA
brii acestei universități, mai mari ori mai mici, crescuți într’o
ideologie umanitaristă și care, cu regret trebue să spunem, că
unii din ei înțelegeau să împingă umanitarismul până la sacrifi
LI B
carea nației, fără a pregeta că respectarea umanitarismului
trebue să fie valabil chiar pentru paraziții unui neam, găsiau
în activitatea didactică a neînfricatului naționalist A. C. Cuza
opoziția cea mai temeinică. Deaici adevărate conflicte aca
Y
demice. Nu trebue să uităm că de multe ori A. C. Cuza a ră
T
mas singur, dar totuși neînduplecat în propovăduirea naționa
SI
lismului. Chiar atunci când, mai ales după războiul de întregire
a Neamului, prin 1919 și 1920 răsuna Internaționala pe străzile
ER
lașului din rândul coloanelor nesfârșite ale acelor ce credeau
inconștient, mai mult într’o turmă decât într’un păstor, la ca
tedra de Economie Politică a Universității din Iași, prelungită
IV
cu impetuositate la tribunele publice, vajnicul A. C. Cuza,
aproape singur, propovăduia mai cu tărie ideea națională: „Ro
UN
mânia a Românilor și numai a Românilor".

Deatuncea, Doamne, cum s’au schimbat lucrurile!... Cine
ar mai fi crezut că în complecta stăpânire a democrației inter
naționale și judaice, în care se complăcea să trăiască și Româ
L
nia de eri, și care părea că-i atotstăpânitoare, de neclintit și

RA
de-a-pururi, se va ridica cu atâta vigoare, cu atâta biruință ideea

națională și creștină, pregătindu-ne cu sacrificii enorme, dar cu
hotărîre formidabilă, o intrare triumfală pe căile noi ale istoriei
NT
omenirii. Și neamul românesc în lupta lui pentru dreptatea

cauzei naționale și a Sfintei Cruci și-a împletit atât de strâns
destinul cu acel al marelor popoare ce-au biruit în credința lor
CE
națională, încât de pe drumul acestei redeșteptări n’ar putea

nimeni să ne întoarcă. Păcat că strălucitul octogenar, a ajuns
prea târziu, la bucuria triumfului ideiei pe care, viață întreagă,
a propovăduit-o cu atâta vigoare, cu atâta talent și cu atâta
I/
perseverență! Mai mult ca oricine are dreptul să spuie: mulțu-

mescu-ți, Ție Doamne, că biruit-a gândul dreptății Neamului
S
meu, pentru care m’am trudit viața mea întreagă.

IA
M. DAVID
U
BC
RY
180 D. FIorea-Rariște
RA
LI B
TY
SI
OMAGIU LUI A. C. CUZA
ER
Era pe când nu se făcea lumină
Decât în cugetul Tău clar și dornic
IV
De fot ce e pe lume mai statornic;
Se pogora din sfera lui divină
UN
Etern hulitul Adevăr, — să-ți ceară

Făclia lui s’o porți prin veac aprinsă.
L
Și, zi de zi, mereu tot mai învinsă

Murea minciuna, mistuită ’n pară.
RA
Era pe când prostia și minciuna

NT
Pășeau cu gravitate, mână ’n mână.

Ci biruind lumina ’n veci stăpână,
Și-a spus cuvântul pentru totdeauna...
CE
Mărire Ție, mag, ce-a fost să-ți fie

Stea mai aprinsă ’n cer ca la toți magii!
I/
Mărire și cântare și omagii, ■

Mărire peste veac, mărire Ție !
S
IA
D. FLOKEA-RARIȘTE
U
BC
RY
Doctrina economică naționalistă 181
RA
LI B
T Y
SI
ER
DOCTRINA ECONOMICĂ NAȚIONALISTĂ
IV
Școala economică naționalistă ar părea, după criticile pe
care i le fac detractorii ei, c’ar fi de dată foarte recentă. Toți
UN
acei care nu aprobă această doctrină, caută s’o confunde fie cu

fascismul italian, fie cu național-socialismul german, — mișcări
politice naționaliste din ultimul secol, — înfățișând-o ca o sursă
de ură și de discordie între popoarele lumii, spre deosebire de
L
celelate doctrine: liberală, socialistă ori comunistă, care ar fi

RA
singurele ce și-ar trage principiile din viața de libertate, rege

neratoare de veșnîce energii, a omenirei și care ar avea scopul
să arate căile cele mai sigure de organizare și de întărire ale
NT
acestei omeniri, spre folosul și bunul trai general.

In fapt, doctrina economică naționalistă este tot așa de
veche ca și oricare din celelalte doctrine. Ba, s’ar putea afirma
CE
ceva mai mult: cum nu avem o știință economică propriu zisă

decât din secolul al 18-lea, abia dela această epocă ar fi să se
vorbească de diversele doctrine economice, în timp ce doctrina
economică naționalistă trăiește încă din vremile lumei vechi,
I/
pentrucă viața popoarelor s’a format și a fost trăită conform ne

S
cesităților impuse de instinctul de conservare și de dorința de

a se dezvolta și a se civiliza a acestor popoare.
IA
A' dar, au venit diversele doctrine economice care au vrut

să comande peste aceste necesități. Am avut ca mai proemi
nente între aceste doctrine : școala liberală inaugurată de Adam
U
Smith și școala socialistă a lui Karl Marx...

BC
RY
182 A. C. Cusin
❖ * 4.
RA
Șeful școlii liberale, Adam Smith, susținea că societățile
omenești, indiferent de locul pe care-1 ocupă și de națiunile
LI B
cărora aparțin, se conduc după legi naturale. Aceste legi nu pot
fi schimbate. Ele nasc din raporturile care se stabilesc spontan
între oameni și lucruri. Economistul-legiuitor neavând ce mo
difica din aceste legi, îi rămâne doar numai datoria de a crea
Y
condițiile prielnice pentru desvoltarea lor, de a le controla Jocul,
T
regulând viața societății după ele. Aceasta nu exclude libertatea
indivizilor de a produce și a câștiga, ci din contra. Puterea cu
SI
care un popor produce bogățiile sale, e munca lui. Sarcina e
de a înlesni ca întinderea acestei munci și energia cu care e
ER
prestată, să funcționeze la perfecție și să dea o cantitate de bo
găție cât mai mare. Pentru ca această muncă să-și ridice ran
damentul său la maximum, guvernele trebuie să renunțe la orice
IV
sistem de prohibițiune și de încurajare a industriei, abando
nând-o liberei concurențe, prin aplicarea atât industriei, cât și
UN
comerțului a devizei: laisser faire, laisser passer 1 Astfel, Eco

nomia politică era destinată să devie o adevărată „știință a a-
vuției", propunându-și „să îmbogățească în același timp poporul
și pe suveranul său", cum așa de pregnant definea scopul ei,
L
creatorul acestei teorii, Adam Smith*.

RA
* V 4.
Kari Marx, la rândul său, mult mai târziu, ca șef al școlii
NT
socialismului științific, nu numai că a aprobat preceptele școlii

liberale, fiind și el pentru politica de laisser faire, laisser passer,
dar a mers și mai departe, susținând că faptele de ordin eco
CE
nomic și mai ales cele relative la producție și la tehnica in

dustrială determină faptele sociale. Karl Marx explica astfel că
datorită unor cauze economice am avut evenimente ca venirea
I/
creștinismului, reforma etc., lansând, drept concluzie, vestita

teorie a materialismului economic 1 El socotia că principala cauză
S
a dezordinei sociale rezidă în aceea că concentrarea bunurilor

se face în mânile unui mic număr de indivizi, care asumându-și
IA
puterea de exploatare a masselor, le silesc pe acestea să mun-

1. Adam Smith: Recherches stlr la Nature et Ies causes de la richesse
U
des Nations, Paris, Ed. Francaise, 1802; Torre premier, pag. XXII—XXIII.
BC
RY
RA
ceașcă în profitul lor. Drept corectiv, el reclamă ca proprietatea
privată, formată din rapt, să devină colectivă, dat fiindcă în
treaga istorie a omenirei a fost o istorie a luptelor de clasă, a
LI B
luptelor între exploatați și explotatori, dirijați și diriguitori, pe
orice scară de dezvoltare socială s’ar fi aflat oamenii1.
+
Y
In fața acestor două școli economice, care își dispută și
T
azi preponderența în lume, s’a ridicat școala economică na
ționalistă, al cărei reprezentant autorizat este marele economist
SI
german, Frederic List. Dânsul și-a bazat doctrina sa pe două
puncte esențiale: ideia de naționalitate și protecțiunea vamală
ER
a industriei naționale, sortită aceasta din urmă să ridice la ma
ximum forțele productive ale țării!
Susținând ideia de naționalitate, List arată cum școlile eco
IV
nomice adverse nu se vor putea menține până la sfârșit.
Ele au trei greșeli capitale : un cosmopolitism himeric care
UN
nu vrea să știe de interesele naționale, un materialism fără viață

care pretutindeni nu vede decât valoarea de schimb a bunurilor,
fără să țină seama de interesele morale și politice, un indi
vidualism dezorganizator, care tinde să se schimbe într’o or
L
ganizare de Stat haotică.

RA
Intre indivizi și genul uman, Există însă națiunea cu lim-

bagiul, cu literatura, cu origina și istoria ei, cu obiceiurile ei,
cu legile și instituțiile ei. Orice s’ar zice, o națiune nu poate să
NT
prospere decât ținând seama de toate particularismele sale și

căutând să se bazeze în ascensiunea sa, în primul rând, pe
propriile sale forțe.
CE
Enunțând în celebra sa carte asupra: „Sistemului na

țional de Economie politic ă", că semnul caracteristic al
doctrinei sale economice este naționalitatea, List și-a bazat teo
I/
ria sa nu pe simple speculații filozofice, cum au făcut-o Smith,

înaintea sa, iar Marx, după dânsul, ci pe constatarea istorică,
S
după care toate națiunile de-alungul veacurilor n’au progresat

decât dinamizându-și continuu eul lor național. Numai prin cre
IA
area și desăvârșirea unității lor naționale, națiunile franceză,

U
1. Karl Marx și F. Engels: Le manifeste communiste I și II, pg. 97 și

209; Paris, 1906.
BC
RY
184 A. C. Cusin
engleză,italiană, au devenit mari și puternice, List însuși contri
RA
buind,—prin crearea zollferenului,—la unitatea Germaniei!^
•f
LI B
O revoluție se produsese însă, între timp, în știința eco
nomică. O serie de mari economiști au demonstrat că greșit
se iau ca punct de plecare în viața productivă, avuția, cum fă
Y
cuse Smith, sau munca, așa cum ea fusese concepută de Marx,
întrucât totul pornește numai dela om, dela populația umană și
T
că, deci, aici este și motorul care mișcă întreaga economie a
SI
popoarelor.
Dar, foarte curios, poporația n’a fost tratată ca o problemă,
ER
mai întâi, națională. Ea a fost privită în abstract de însuși de-
baterul cel mai îndărătnic al acestei deorii, Malthus și chiar de
Frederic List, cu toată ideia de naționalitate dela care acesta
IV
din urmă a pornit. Nimeni din acești savanți ai științei eco
nomice n’au știut să pună în concordanță legea poporației cu
UN
legea naționalității și să formuleze teoria complectă a doctrinei

economice naționaliste.
Cel dintâi care a pășit curajos la rezolvarea acestui echivoc
și care, cu o competență fără egal, a dat formula definitivă în
L
materie, a fost A. C. Cuza!

RA
Intr’o lucrare cuprinzătoare, de necontestată valoare in

titulată: „Despre Poporație, Statistica, toria, po
litica ei", marele economist român, care, pentru descoperirea
NT
științifică făcută, trebue socotit printre cei mai autentici repre

zentanți ai științei economice mondiale, îndreptând pe Malthus,
a arătat că tendința constantă a poporației este de a trece ca
CE
număr de limita mijloacelor de existență și că silită de această

tendință, ea caută mereu să lărgească aceste mijloace, perfec-
tându-și însușirile și instituțiile, cuprinzând noi teritorii și intrând
în luptă cu populațiile vecine; iar, înăuntrul limitei acestor mij
I/
loace, individul luptându-se de-adreptul cu condițiile în care este

chemat a trăi, el luptă și cu ceilalți indivizi care trăesc în a-
S
celeași condiții, căutând a-și păstra existența proprie înaintea și

IA
în contra tuturor.
Din această cauză, spune A. C. Cuza, este foarte impor
tant a se ști cine deține în sânul unei națiuni cele mai multe
U
mijloace de existeniă, pentru că dacă e cumva o populație stră-

BC
RY
RA
ină care deține aceste mijloace, atunci să o elimine din corpul
ei social, spre a nu-și diminua rezistența și a-și închide drumul
spre progres.
LI B
Ca să ajungă la acest rezultat, A. C. Cuza a pornit dela
analizarea problemei poporației în propria sa țară, unde popu
lația românească se găsește invadată de evrei și străini, care,
în dauna populației autohtone, ei dețin mijloacele de existență
Y
în cea mai mare măsură. Exemple asemănătoare au fost și în
T
istorie, când Spaniolii și chiar Englejii, azi Germanii, au fost
nevoiți să elimine din sânul lor pe evrei, restabilind echilibrul
SI
între legea poporației și legea naționalității. Dând o măsură la
fel și pentru Evreii din România, A. C. Cuza nu face decât să
ER
urmărească în practică executarea formulei științifice fixată în
teorie de el. IV
+ * *
UN
Este însă întrebarea: dar dacă o poporație de același neam,

compusă numai din băștinașii de același sânge, se înmulțește
totuși pe teritoriul său, în așa măsură încât nu-i mai ajunge
mijloacele de existență, ce se întâmplă?
L
Spre a nu fi silită să încalce, în acest scop, teriritorii

RA
străine, Frederic List susține că ea trebue să-și desvolte la

maximum mijloacele ei de producție pe propriul teritoriu și
să se îndestuleze din surplusul acestei producțiuni. La acest sur
NT
plus, se poate ajunge, spune List, numai prin crearea și des-

voltarea industrială, avantajată de protecția vamală a unui Stat
unitar, cuprinzând toată poporația unui neam de același sânge
CE
și aceiași lege.
Ideia de naționalitate, ca sistem economic, așa dar, implică
neapărat protecțiunea vamală, destinată să ridice industria unei
I/
națiuni și prin ea națiunea însăși. Mai slabă în epoca agricolă,

protecția vamală trebue să devie forte în epoca agricolă și in
S
dustrială a unei națiuni, pentru a trece la libertate în epoca a-

gricolă, manufacturieră și comercială.
IA
In susținerea tezei sale, Frederic List se servește de me

toda istorică și el enumeră exemplele istoriei din care se con
U
stată cum o națiune oridecâteori a avut tendința spre prospe

ritate, independență și putere, a aplicat protecția vamală. Chiar
BC
RY
186 A. C. Cusin
RA
Anglia, contrar de ceea ce ,se crede, a făcut uz de acest sistem,
spre a deveni ceea ce ajunsese.
Spre a nu se crede că prin întărirea industriei ar putea
LI B
părea că doctrina economică naționalistă neglijează avantagiile
desvoltării agricole pentru o națiune, List arată că tăria agri
culturii nu poate veni decât din desvoltarea industrială, care îm
bogățește țara, mărește prețul produselor agricole, prin căutarea
Y
lor continuă în centrele industriale și civilizează însăși viața a-
gricolă prin ridicarea standardului ei la maximum de beneficii
T
și de confort.
SI
*
•j. 4.
ER
Dar iată că s’a întâmplat acest fenomen: Națiunile ger
mană, italiană și japoneză, înmulțindu-și poporațiile la maximum
pe teritoriile lor, pentru a le putea hrăni, au desvoltat prin pro
IV
tecția vamală la maximum producția lor industrială, care, con
form teoriei lui List, le-a creat surplusuri importante de pro
UN
ducție și de venituri, cu care pentru moment și-au putut satisface

necesitățile de viață. Poporațiile având însă tendința constantă
de a trece ca număr de limite mijloacelor lor de existență, s’a
ajuns, după ani de desfrâu întreținut de regimul individualist, la
L
punctul că remediul lui List n’a mai fost găsit suficient pentru
RA
ca ele să-și acopere mai departe necesitățile lor de existență și

atunci, așa cum a formulat A. C. Cuza, aceste poporații au că
utat, împinse de nevoia de a trăi, să cuprindă noi teritorii, în
NT
acest scop, intrând în luptă cu populații vecine. Presupunând că

Evreii vor fi scoși din Europa, ca elemente străine, acapara
toare de avuții și dăunătoare existenții naționale a atâtor po
CE
poare, aceste popoare, mai mici, au totuși frică de a nu fi stân

jenite, dacă nu inundate, de puterea de expansiune, venită din
necesitatea de viață, a popoarelor mai mari, ceea ce ar crea
noui conflicte permanente.
I/
Astfel s’a născut teoria marilor spații vitale e-

S
c o n o m i c e. Intr’o conferință ținută de curând, la București,

asupra „Temeiurilor raporturilor economice între Statele euro
IA
pene", cunoscutul economist german, dr. Heinrich Hunke, a

arătat că noțiunea spațiului vital apare ca un corectiv al doc
trinei economice naționaliste, formulate de List, care va avea ca
U
rezultat desvoltarea unei comunități economice conți-

BC
RY
RA
nental-europene, Această comunitate va asigura, în același
timp, valorificarea forțelor economice proprii fiecărei națiuni și
completarea reciprocă prin realizările economice ale Statelor
LI B
învecinate. Elementul decisiv al concepției germane despre spațiul
vital, este desvoltarea unei astfel de comunități a continentului
european, încât formarea unei noui ordine europene să asigure
tuturor popoarelor spațiul lor vital, prin garantarea conviețuirii
Y
între vecini și prin excluderea odată pentru totdeauna a oricărei
T
influențe din spații străine1.
Creindu-se în lume o serie de spații vitale economice, ele
SI
vor avea să conlucreze la rândul lor, armonic între dânsele,
după reguli, probabil, mai dinainte stabilite și pe baza unor or
ER
ganizații internaționale noui de control, care vor aduce și vor
garanta pacea universală.
Această nouă teorie a spațiului vital economic, va trebui,
IV
de sigur, să fie sacrificată pe teren de fapte care urmează să se
producă într’un timp mai puțin sau mai mult îndepărtat, după
UN
cum actualul război va lua sfârșit.

O epocă de mari transformări economice și sociale, oricum,
o trăim.
AL
Critica doctrinei economice naționaliste a fost făcută, în

special de socialiști, cu toată severitatea.
TR
S'a zis că această doctrină e sectară (bieții socialiști care

nu sunt sectari de loc!) Că ea ține numai la clasele avute I Că
ea limitează interesul economic prea mult la națiune și că pierde
EN
din vedere interesul general, care este acela ca economia mon

dială să nu se simtă cu nimic stingherită, în progresul ei, de
măsurile xenofobe luate de diversele țări în apărarea intereselor
/C
lor, care duc la războaie și la noui cuceriri I

Dar oricât aceste critici ar fi de întemeiate, nu se va putea
nega că umanitatea e compusă din națiuni și că numai dacă
SI
națiunile sunt îndestulate și prosperează, umanitatea va putea

și ea să prospereze. De aceea defectele constatate până în pre
IA
zent sunt în esență rezultat al unei rele organizări a națiunilor,

adică a Statelor în cuprinsul cărora ele trăiesc și care se cere
remediată.
U
1. „Gazeta Comerțului', Anul XIII, Nr. 37 din 14 Septembrie 1942, pag. 9.

BC
RY
188 A. C. Cusin
RA
Replica la criticile făcute doctrinei economice naționaliste,
a fost dată de realizatorii ei actuali, prin crearea Statului na
țional totalitar, aplicat în Italia fascistă și Germania național-
LI B
socialistă.
Concepția noului Stat, „nu mai este ca în Statul demo
cratic, în care națiunea crea Statul, ci de astădată națiunea
este creată prin Stat, care dă poporului, conștient de
Y
propria sa unitate morală, o voință unică și, deci, o existență
T
efectivă". Dreptul unei națiuni la independență „nu este fondat
pe conștiința literară și ideală a propriei sale existențe și mai
SI
puțin încă pe o situație relativ inconștientă și inertă, ci pe o
conștiință activă, pe o voință politică în veșnică acțiune
ER
și gata a-și dovedi în fiecare moment dreptul său la viață".
„Națiunea, ca și Statul, este o realitate etnică, care există
și trăiește in măsura în care ea se desvoltă. Pentru ea a se
IV
opri, este a muri. Statul nu e deci numai o autoritate care gu
vernează și dă forma legală și valoare de viață spirituală voin
UN
țelor individuale, ci el este de asemeni o putere care-și valo

rifică voința sa în afară, făcând-o recunoscută și respectată, adică
dovedind prin fapte universalitatea sa în toate manifestările ne
cesare desvoltării sale. Statul poate astfel să fie asimilat naturii
L
voinții umane, care nu cunoaște limite desvoltării sale și dove

RA
dește infinitul său, realizându-se". Aceasta e doctrina despre

noul Stat al Ducelui Mussolini1.
In ce privește Reichul al III-lea, creat de Fuehrerul Hitler,
NT
el este „continuarea vie a istoriei germane, este ranașterea spe

cificului german". „Reichul al III-lea își datorește puterea acestui
mit, al căror depozitari sunt numai bărbații germani, cari for
CE
mează un ordin masculin. Acest ordin face din Reich nu ade

vărat Volksstaat, adică forma politică a Germaniei noui cuprinde
în structura ei întreaga substanță a acelui Volk specific: Statul
I/
perfect totalitar. Aceasta în scopul de-a grupa organic

și biologic pe toți membrii familiei germanice. Acest Stat care
S
a rupt legăturile cu liberalismul este eminamente autoritar,

membrii lui dându-și osteneala să realizeze ceea ce Rosenberg
IA
numește „stilul vieții rasiste",

„Misiunia lui Hitler este de a face pe germani conștienți
U
1. Mussolini: Le fascisme. Doctrine. Institutions. Paris. 1933, pag. 23-24.

BC
RY
de unitatea lor națională, în sensul vertical, prin desființarea
RA
castelor sociale, cât și’n sensul orizontal, prin unirea întregului
popor german într’un Stat unic"
Noul stat totalitar a fost contra democrațiilor ce-au clasat
LI B
popoarele după numărul mai mic sau mai mare al indivizilor
și contra socialismului care ignora, spre lupta de clase, unitatea
statului, chemat să contopească întreaga națiune într’o singură
Y
realitate morală, socială, politică și economică.
Satul național totalitar vrea“să fie adevăratul stat al armo
T
niei sociale.
SI
Prin acest stat, doctrina econonică naționalistă se crede a
fi câștigat un partener puternic pentru realizările ei viitoare, până
ER
a învinge definitiv lumile liberalismului economic sau ale socia
lismului marxist și a da o organizare economică nouă, legată pe
dreptul fiecărei națiuni de-ași administra pământul și bunurile
IV
după specificul său și ținând seama de colaborea loială și utilă
cu națiunile vecine.
UN
Deocamdată, această acțiune îndeplinindu-se cu titlul de

experiență, iar războiul neîngăduind o lărgime a experienței
pe întreg teritoriul continentului european, nu putem să ne pro
nunțăm științificește asupra eficacității ei.
AL
Dacă Statul național totalitar, așa cum el a fost creat la

Italieni și la Germani, va fi lăsat să se creieze deopotrivă la
TR
toate națiuniile colaboratoare europene și dacă, odată creiate

noile State vor înțelege să-și restecte unele față de altele ființa
lor națională politică, organizând pe anumite legi comune, pre
EN
cise, numai spațiul vital economic continental, în așa fel încât

toate aceste națiuni oricât ar fi mai crește sau s’ar întări, să nu
râvnească în drumul lor ascendent spre desăvârșire, la ființa
/C
organică a vecinilor lor, atunci se va putea căpăta convin

gerea că într’adevăr acest Stat este cel chemat a asigura triumful
doctrinei economice naționaliste.
Dacă nu, — se va vedea! Doctrina nu va pieri, totuși I
SI
Oricum, legea implacabilă formulată de A. C. Cuza, va

rămâne în picioare 1
IA
îndată ce o națiune străină va căuta prin orice mijloace

U
1. D. Radu, Cernea: Adevărul despre Germania național-socialistă. Bucu

rești, 1936, pag. 200—202.
BC
RY
190 A. C. Cusin
să-și facă loc și să acapareze mijloacele de existență ale nați-
RA
unei băștinașe, dominante, de pe teritoriul destinat ei, acea na
țiune străină va intra în conflict cu populația indigenă, care va
trebui să o elimine din corpul ei social, spre a nu pieri!
LI B
La cei 85 de ani pe care îi împlinește acum, A. C. Cuza,
marele învățat român, poate fi mândru că ’n afară de toată
lupta sa dusă pentru mărirea națiunii sale, a dat și tuturor
Y
celorlalte națiuni formula salvatoare de viață, care este în același
timp și un avertisment pentru viitor față de acelea dintre ele
T
care nu vor s'o respecte !
SI
A. C. CUSIN
ER
IV
L UN
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
RY
Zădărnicie 191
RA
LI B
T Y
SI
ER
IV
ZĂDĂRNICIE
UN
Spre câte spații, sbuciumat, tu suflete, prin unde,

Vei rătăci din stea în stea, ocol făcând prin sfere,
Și câte strigăte, pe rând, din pâclă-ți vor răspunde
AL
Chemării, care-acolo ’n gol, e teamă, nu-i durere?

TR
Spre care țărm, de neguri plin, spre câte culmi de astre

Vâslind mărunți, și reci, și goi, și țepeni între besne,
Vom hodini privind năuci prin spiritele noastre
EN
Cum viermii ce-au trăit în noi rod carnea depe glesne ?

/C
Și cerul care tot mai nalt, în cumpăna de ceață,

Vrea spectrul amețit în larg mai sus de el să-l poarte,
Ascunde, risipit în sori, un germene de viață ?
SI
Sau, poate mai adânc în veci, ne-afundă mai în moarte ?

IA
Ajunși la poarta unde noi vedem în Tine fapta

Și universul ca un drum spre veșnicie punte —
U
Tu, cel ce ești la fel cu toți, ne vei lăsa de-a dreapta ?

Sau, pentru cele câte știi vei încrunta din frunte ?
BC
RY
192 Corneliu Dabija
RA
Vezi, Doamne, toate câte ’ncep în noi să fie trudă
Și cântul — așchie de vis — să sângere de gânduri,
LI B
Fărâma asta vie ’n noi, — țărâna asta crudă,—
O nărui sub piciorul Tău și-o rânduești în scânduri.
De-aceea, când striviți în gropi, o vrea prin noi să scurme
Y
Tăișul anilor flămânzi și cârtițele pline,
T
De-acolo, Tu, de unde ești, adună-ne din urme,
SI
Și fă așa cum am mai fost — un chip la fel cu Tine.
CORNELIU DABIJA
ER
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Amintiri... 195
RA
LI B
T Y
SI
AMINTIRI...
ER
Era prin 1898, când am fost prezentat d-lui A. C. Caza
de profesorul meu de drept internațional, Petru Missir, juni
mist de marcă, prieten personal a d-lui A. C. Cuza și care
IV
avea multă bună voință pentru învățăcelul ce era pe atunci
scriitorul acestor rânduri.
UN
In acea vreme d. A. C. Cuza, care fusese deputat și ros

tise între altele, un remarcat și curajos discurs în discuția pro-
ectului de lege a învățământului profesional, discurs care-i atră
sese o replică cu lacrimi din partea lui P. P. Carp, întâmplare
AL
ne mai văzută în viața politică a acestui bărbat de Stat, se

desfăcea din legăturile sale cu junimismul politic și își afirma
TR
personalitatea sa de sine stătătoare.

Auzisem de d-sa ca de un om cu aleasă cultură, cu o
scăpărătoare inteligență, iubitor de frumos, amator de discuții
EN
și de controverse. Din lucrările Domniei Sale nu cunoaștem

decât poeziile în gen eminescian și epigramele sclipitoare de
spirit, cele mai reușite, după modesta mea părere, din câte
/C
avem până acum în literatura română. Ele preludau la epi

gramele în proză de mai târziu, pe care d. Cuza le-a aruncat,
cu atâta îndemânare, în cursul lungii sale cariere profesorale
și politice, colegilor, adversarilor și chiar prietenilor săi.
SI
!ntâlnindu-l după câtăva vreme, d-sa mă oprește, mă în

treabă de îndeletnicirile mele studențești, de lecturile mele.
IA
Cetisem tocmai atunci cartea lui Francesco Nitti, cunoscutul

economist și om politic italian, „La population et le systeme
U
social". Eșisem din această lectură convins, între altele, de fal-

șitatea fundamentală a teoriei lui Malthus. Comunic lectura și
BC
RY
194 I. Leatris
RA
convingerile mele viitorului profesor. Dar d. Cuza îmi spune
că Nitti este cel care greșește și că din contra teoria lui Malt-
hus este, dacă nu în formula ei matematică, cel puțin în esența
LI B
ei, expresia unui adevăr. încerc să apăr convingerea mea cu
argumentele ce găsisem în carte. D-l Cuza adaogă că tocmai
pentrucă teoria lui Malthus este exactă, două popoare nu pot
viețui și nu se pot dezvolta în acelaș timp pe unul și acelaș
Y
teritoriu.
Când între ele există deosebiri etnice prea mari, asimi
T
larea nu este cu putință și nici nu este de dorit. Unul sfârșește
SI
prin a elimina pe celalt. Este în ordinea firească, ca nația au
tohtonă, mai ales când puterea politică se află în mânile ei, să
ER
elimeneze pe cealaltă. Eliminarea trebue să se opereze nu prin
violență și prin vărsări de sânge, ci prin muncă și prin lege...
Astfel mergând, vorbind și ascultând, am trăit câteva mi
IV
nute de înaltă intelectualitate și am ajuns la poarta locuinții
d-lui A. C. Cuza, unde d-sa m’a întrebat deodată:
UN
„Ai cetit lucrările mele?"

Foarte încurcat am trebuit să răspund negativ, făcând ex
cepție pentru versuri. D-sa m’a invitat atunci înăuntru, m’a in
trodus în cabinetul său de lucru, a răscolit puțin în bibliotecă
L
și mi-a înmânat un teanc -de cărți și broșuri, pe care mi le

RA
amintesc și acum: „Generația dela 48 și Era nouă", „Meseri

așul român", „Țăranii și clasele dirigente", „Despre poporație",
precum și câteva discursuri parlamentare. După ce am mulțu
NT
mit și mi-am luat rămas bun, am luat cărțile la subțioară și

am eșit din casa viitorului profesor înălțat și mândru, ca un
elev ce a fost distins la o împărțire de premii.
CE
De pe terasa locuinții sale, d. Cuza mi-a rostit numele.

M’am întors spre Domnia Sa și l-am auzit recomandându-mi
să le citesc cu luareaminte. Ceia ce am promis și am făcut.
I/
4-
* +
S
Cât timp am studiat la Universitatea din Iași, între anii

1896—1900, studențimea se găsea, în marea ei majoritate, sub
IA
înrâurirea ideilor socialiste. Aceasta era moda intelectuală a

timpului. Junimisul se mutase la București după plecarea lui
Titu Maiorescu și mai ales după a lui Iacob Negruzi și numai
U
exercita nici o atracție asupra tinerimii studioase. Era epoca

BC
RY
Amintiri... 195
RA
Contemporanului și se zămislea acea a Poporanismului. Nația
și interesele ei nu erau luate în seamă, ci umanitatea. Numai
uvrierii și țăranii muncesc și produc; burghezia este un parazit,
LI B
care spoliază pe cei dintâi de produsul muncii lor. Cine nu ci
tise „Capitalul" lui Karl Marx era un incult. Cine nu era so
cialist, era un prost. Patriotismul era o vechitură demnă de a
figura numai într’un muzeu de antichități; naționalismul, o in
Y
venție a oligarhiei de stăpânitori și capitaliști; idealismul, un
T
procedeu de amăgire a exploataților. Omul este cetățean al lumii.
Nu există nații, ele tind sau trebue să dispară. Există numai
SI
clase, oprimați și oprimanți, care duc între ele o luptă pe viață
și pe moarte. Materialismul economic stă la începutul și la
ER
sfârșitul oricării activități omenești, individuale sau colective.
Cu un tineret pătruns deasemenea idei, se poate ușor în
chipui ce soartă ar fi așteptat nația română, când problema
IV
destinului ei s’ar fi pus. Economia românească, profesiile libere,
cultura românească, conducerea românească, ar fi fost creația
UN
unei mentalități străine, a unor suflete străine, s’ar fi găsit în

mânile străinilor. Primejdie care s’a și realizat mai târziu în
unele sectoare, și care era pe cale de a se realiza și în altele.
L
La Carpați și la Dunăre ar fi existat un Stat românesc cu nu

mele, în care adică aproape numai emblema ar fi fost româ
RA
nească, dar în care toate celelalte elemente caracteristice ar fi

fost produsele unor suflete străine sau s’ar fi găsit în puterea
străinilor. S’ar fi întâmplat cu societatea politică ceia ce s’a în
NT
tâmplat cu atâtea societăți comerciale „române", în care con

ducerea, gestiunea, capitalul, scopul, erau străine și în care
numai lucrătorii, servitorii și paraziții erau români.
CE
Dar pe la 1900 a venit d. A. C. Cuza ca profesor de

economie politică la Universitatea din Iăși. Cu o competență
superioară, cu o statornicie neobosită, cu o convingere comu
I/
nicativă, a profesat în cursurile sale un sistem de economie po

litică națională și, în discursurile și conferințele sale, un națio
S
nalism rațional, în care se integra în chipul cel mai firesc doc

trina sa economică.
IA
Această nouă lumină proiectată asupra realităților sociale

românești a dovedit tot neantul și toată nocivitatea doctrinelor
U
universaliste și umanitariste, a arătat tineretului studios calea

adevărului, în care el a intrat ca într’o nouă credință și a pășit
BC
RY
196 I. Leatris
RA
înainte cu hotărîre, mereu îndemnat și încurajat de clar-văză-
torul profesor, care îi lămurea Evanghelia dreptății românești.
Câțiva ani mai târziu, un apostolat analog a fost între
LI B
prins, inspirându-se dela Mihail Kogălniceanu și de temeiuri de
istorie politică națională, de profesorul N. Iorga, la Universi
tatea din București.
Astfel s’a închegat doctrina naționalistă română, politică și
Y
economică, care a depășit cadrul universităților, a înrâurit adânc
T
opinia publică și chiar organizațiile politice și a devenit ideo
logia dominantă a epocii noastre.
SI
De aceea când în 1916 a sunat ceasul cel mare al între
girii românești, când în 1941 a sunat al doilea ceas mare al
ER
reîntregirii, tineretul nostru cult a fost la înălțimea clipelor, pre
gătit fiind de noua învățătură pentru a le pricepe rostul și a
consimți la jertfa supremă.
IV
UN
In 1924 se întâmplaseră unele mișcări studențești la facul

tatea de medicină, care duseseră spre sfârșitul anului la închi
derea Universității din Iași. După vacanța de Crăciun, Facultățile
L
fuseseră treptat redeschise, afară de acea de Drept, unde, sau

RA
mai exact: pentrucă la această facultate profesa d. A. C. Cuza,

care era pe atunci și decanul ei. Consiliul facultăței de drept
ceruse rectorului de pe vremuri, dr. Al. Slătineanu, să purceadă
NT
și la redeschiderea acestei Facultăți. Dar rectorul pusese hârtia

în biroul său și Facultatea rămăsese închisă. Consiliul Facultății
făcu atunci o intervenție la Minister în acelaș sens, care de a-
CE
semenea rămase fără rezultat, căci, după cum s’a putut înțelege
mai târziu, rectorul era de conivență cu ministrul. Precum vremea
trecea și menținerea Facultății închisă era dăunătoare învăță
mântului, Consiliul profesoral s’a întrunit din nou, fiind prezenți
I/
la ședință numai profesorii din Iași, căci cei domiciliați în Bucu

rești, cursurile fiind închise, nu înțelegeau să se deranjeze pentru
S
atâta lucru, și a decis, în semn de protest contra nesocotirii in

IA
tervențiilor sale și a intereselor învățământului, demisia colectivă

a profesorilor, care a fost redactată pe loc de Matei Cantacu-
zino și înaintată Ministerului. Acesta însă, în loc să redeschidă
U
Facultatea, face cunoscut după câteva zile profesorilor că le pri-

BC
RY
Amintiri... 197
RA
mește demisiile, și le aduce aceasta la cunoștință tot telegrafic,
ca și cum s'ar fi temut ca ei să nu le retragă.
Rezultatul primirii acestor demisii era, că la Facultate nu
LI B
mai rămâneau decât patru profesori titulari, toți domiciliați în
București. Alt rezultat cu totul paradoxal a fost, că facultatea
s’a redeschis după câteva zile din ordinul ministrului. Demi
sionați nu pentrucă nu voiau să funcționeze, ci pentrucă erau
Y
împiedicați de a funcționa, Ministrul de pe vremuri primește
T
demisiile profesorilor ceea ce implică ideia că nu aprobă redes
chiderea, și aproape concomitent redeschide Facultatea ceea ce
SI
implică ideia că nu era locul să primească demisiile.
Facultatea fiind rămasă aproape fără profesori, s’a sugerat
ER
celor demisionați ideia de a cere în mod individual reintegrarea,
la care aveau dreptul potrivit unui articol din legea învățămân
tului. Profesorii s’au adunat în casele lui Matei Cantacuzino și
IV
au constatat, că întrucât demisia colectivă a avut de obiect re
deschiderea Facultății, care fusese între timp efectuată, demisia
UN
rămânea fără obiect și ca atare ar urma să fie retrasă. Dat fiind

însă că ea a fost primită au hotărît să se ceară reintegrarea,
conform legii în vigoare. Dar, demisia fiind dată în mod co
L
lectiv și primită în această formă, se cerea reintegrarea de a-

semenea în mod colectiv, ca un semn al solidarității între pro
RA
fesorii demisionați și pentru a se împiedica reintegrarea unora

și îndepărtarea altora. S’a decis totodată facerea unei notificări
colective Ministerului în acest sens. Unii profesori însă, sceptici
NT
cu privire la rezultatele practice ale acestei proceduri, au primit

sugestia oficioasă, de care am vorbit mai sus, și, trecând sub
CE
furcile caudine, au fost reintegrați în scurtă vreme la catedrele

lor. S’au creiat astfel două categorii de profesori, deși demi
sionați pentru acelaș motiv și prin aceiași telegramă : unii rein
tegrați și alții rămași pe dinafară: d-nii A. C. Cuza, Florin Sion
I/
și scriitorul acestor rânduri.

Deși ideia demisiei colective nu pornise dela profesorii mai
S
în vârstă, ci dela unul din cei tineri pe atunci, d. Eugen He-

IA
rovanu, cu toate acestea Matei Cantacuzino și A. C. Cuza își

manifestau în toate ocaziile părerea de rău de a se fi pus capăt
fără vreme carierii celor tineri. Matei Cantacuzino, căruia îi
U
plăcea să se exprime în limba franceză, a exclamat odată în fața

mai multor membri ai baroului:
BC
RY
198 I. Leatris
RA
— Mais qui donc aurait pa s’attendre â une telîe goujaterie !
Cei tineri răspundeau, cu mai multă sau mai puțină con
vingere, că sunt mândri de a se găsi alături de un Matei Can-
LI B
tacuzino, de un Alexandru Cuza, întru apărarea drepturilor și
a intereselor învățământului superior.
Roata vremii a continuat să se învârtească. Doctorul An-
gelescu a plecat dela Ministerul Școalelor și în locul său a venit
Y
d. Ioan Petrovici, unul din marii intelectuali ai țării, cunoscut
T
pentru spiritul său de dreptate și pentru marele interes ce poartă
învățământului. Nu cu mult înainte de expirarea celor doi ani
SI
înlăuntrul cărora se putea face reintegrarea, noul ministru a a-
nulat decizia de primire a demisiei colective și a rechemat la
ER
catedre pe d-nii A. C. Cuza, Florin Sion și subsemnatul, pe
ziua primirii demisiilor. In răstimp, Matei Cantacuzino se mutase
în lumea drepților cu amărăciunea acestei ultime nedreptăți.
IV
Astfel s’a terminat acest episod al vieții universitare ieșene.
Explicația lui se află în aceea, că puternicii acelor zile so
UN
coteau că îndepărtarea d-lui A. C. Cuza dela catedră era con

formă intereselor Universității și a Statului.
Ce strâmbă pare astăzi o asemenea judecată și cât de
scurtă înțelepciunea ce a dictat-o! N’a trecut în adevăr multă
AL
vreme și d. A. C. Cuza a primit consacrarea supremă, la care

poate râvni un intelectual român: a fost ales membru al Aca
TR
demiei Române. A primit și o înaltă consacrare politică, care

a deschis naționalismului-creștin porțile Statului, a fost numit
ministru.
EN
Iar în grelele și marile vremi ale zilelor noastre, pe care

le-a cugetat și pregătit printr’o gândire consecventă și o activi
tate neîntreruptă de jumătate de veac, d-sa apare ca spiritul
/C
rector al națiunii române în epoca reîntregirii.

I. LEATRIS
SI
IA
U
BC
RY
Ion 199
RA
LI B
T Y
SI
ION
ER
Ași vrea să cânt liniștea din ograda mea.
Seara când s’aprinde în cireș o stea,
IV
Mă mai uit odată la curechiu și bostani
Că sunt plugar de-atâți amari de ani.
UN
Fața Dumnezeului meu e ’mblânzită.

Când mângâi pe grumaz câte o vită,
Sau când m’aplec să culeg un trifoi
L
Văd urma lui în țarină la noi.

RA
Cea mai frumoasă unealtă e coasa.

Cine-i toarce păpușoiului mătasa ?
NT
Eu cred în Dumnezeul țarinii mele

Printre cartofi dormind ca printre stele.
CE
Nu mă tem de fulgerul lui:

E un amnar.
Dumnezeu ca și mine-i plugar —
Seamănă, pune vie, culege,
I/
Uneori nici n’așteaptă să lege.

S
Și pe mine-o să mă strângă ’ntr’o zi.

IA
Am să mă culc. N’am să mă pot trezi.

Fața lui din nori îmi va zâmbi:
„Ioane, astăzi, nu mai este zi..."
U
MAGDA ISANOS
BC
RY
20Q D. Iov
RA
LI B
T Y
SI
ER
IV
DIN PRICINA LUI A. C. CUZA...
UN
Strădania lui A. C. Cuza nu se poate măsura cu anii*

Patriarhul naționalismului, nu numai dela noi ci din lumea în
treagă, n’are vărsă. Existența lui se confundă cu viața națională
a țării noastre. In fresca marilor figuri, A. C. Cuza, e inco
AL
mod : copleșește pe toți.

Socotesc peste putință a se contura acum personalitatea
TR
acestui luptător de azi, de eri și de totdeauna. Vremea în mă-

cinișul anilor, va limpezi rostul ce l-a avut marele frământător
moldovan în îndrumarea dreaptă dată țărilor care pășesc azi
EN
sub călăuza chibzuitei lui judecăți.

Dar, acum când Nația îl sărbătorește, amintirile răscolesc
spuza așezată peste anii care tulburau, cu mult în urmă, tine-
/C
reța mea.
In anii școlii și mai pe urmă, de nenumărate ori am urcat
strada străjuită de tei ce duce spre Copou, ca s’apuc la dreapta,
spre ulița Codrescu, la casa cuibărită între brazi. Acolo, sub
SI
uralele ce le desfrunzea entuziasmul nostru tineresc, l-am văzut

pe A. C. Cuza între Buicliu, colonelul Manolescu Mlâdian,
IA
profesorul Corneliu Șumuleanu, și mulți alții în fața cărora

ne’nchinam odată cu crengile verzi ale brazilor ce se ploco
U
neau, șoșotind parcă istoria de mâne.

Schimbând șapca școlară pe pălărie și tunica pe un sur-
BC
RY
Din pricina lui A. C. Cuza 201
RA
tuc împrumutat, am împins la trăsura ce urca dela gară pe
strada Arcu, trăsură în care stătea A. C. Cuza și N. Iorga. Și
nu o singură dată. Pe urmă când nevoile m’au îndepărtat de
LI B
Iași, doar scrisul păstra legătura cu acel ce poartă familia Dom
nitorului care a ’nfăptuit Unirea. Și totuși, din ce în ce mai rar,
în trecerea prin capitala Moldovei, îndreptăm pașii spre casa
singurătății să mă ’npărtășesc din sfatul și vigoare niciodată
Y
potolită.
Iată acum c’o întâmplare bate la ușa amintirilor mele. Era
T
prin anii după 1910 când o alegere parțială anima Iașii. Croc-
SI
niam în București, funcționar fiind la o instituție intrată pe
mâna Partidului Liberal. Deși locuiam în ala parte, eram înscris
ER
în colegiul II electoral din Iași, ca unul ce stătusem cândva în
acest oraș.
Alegerea se făcea pentru un loc de deputat la colegiul
IV
II și candidau: un liberal, fiind liberalii la guvern și A. C.
Cuza, din partea naționaliștilor, motiv deci serios să nu lipsesc
UN
dela votare. M’am prezentat șefului meu, c’o zi înainte, ce-

rându-i învoire să plec la Iași. întâi m’a descusut să vadă ce
intențiuni am, apoi m’a dăscălit, socotind că-s dator să sprijin
candidatul guvernamental. Dar nu mi-a dat concediul imediat,
AL
m’a amânat pe după amează.

— Dumneta colaborezi la „Neamul Românesc" a lui Iorga ?
TR
m’a întrebat după amează.

— Da, eu.
N’a mai zis nimic, dar nu mi-a dat voe să plec. A înțeles
EN
ce fel de sentimente nutresc. Și nu s’a înșelat. Colaboram

întruna la ziarul lui N. Iorga și articolele mele, sunt silit s’o
mărturisesc, plăceau mult apostolului dela Văleni. Nu mi-a dat
/C
voe să plec, dar seara eram în trenul de Moldova. In Iași, în

ziua sosirii, era mare fierbere. Străzile oarecum pustii dar îm
prejurul localurilor, forfotă. Eu trebuia să votez la secția din
localul școlii primare din Toma Cozma. Din stradă până la
SI
poarta ogrăzii, deoparte și de alta, studenți care, încet și’n tact,

rosteau, pe melodie : A. C. Cuza, A. C. Cuza.
IA
Pentru mine nu era nevoe de sfat. In ograda școlii și

’năuntru, pe coridoare, agenții guvernamentali mișunau.
U
Peatunci se vota cu niște cartoane pe care erau scrise nu-

BC
RY
202 D. Iov
RA
mele candidaților. Pe cine vroiai să votezi, vârai cartonul într’un
plic, lipiai plicul și-l înmânai președintelui secției de votare.
Am procedat, după sufletul meu. Seara, rezultatul: A. C.
LI B
Cuza, ales.
După o zi, înapoindu-mă la București, m’am ales și eu
cu darea afară din slujbă.
Am mulțămit toată viața acestei întâmplări, pentrucă de-a-
Y
tunci m’am ferit să mai fiu slujbaș și-am trăit până acum liber,
hoinar, cu visurile ’n nouri și gândurile pribege pe căi de
T
unde-am adunat mierea scrisului meu.
SI
D. IOV
ER
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Iubire’ 205
RA
LI B
T Y
SI
ER
IV
IUBIRE
(De Liuba Casârova)
UN
Printre crengi de brazi întunecați,

AL
Printre ulmii falnici din pădure,

Luna toarnă untdelemnu-i alb,
Neguri se alungă fermecate,
TR
Flăcări înserarea își aprinde,

Vântul nopții, ca o harpă, cântă lin.
EN
Liniște cuprinsă de miracol,

/C
Sub tăcute poale de munți albi,

Sub înaltul cer fără hotare,
Ia-mă lângă tine, ca un val,
SI
Și adoarme-mă, în taina ta de veci,

Pe aripa clipelor ce zboară.
IA
U
BC
RY
204 D. N. Mincev și loan Micu
RA
LI B
Y
ÎȚI AMINTEȘTI
T
(Dimcio Debelianov, 1887—1916)
SI
îți amintești de curtea liniștită,
De casa între vișinii în floare ?
ER
Nu-mi străluciți prin mintea chinuită.
Voi amintiri, în neagra închisoare ;
Dureri și amintire îndrăgită,
IV
Eu zac aici uitat după zăvoare,
Și chinul meu e vremea irosită,
UN
Rușinea mea îmi stă ca păzitoare.
îți amintești de curtea liniștită,

De râsetele între vișinii în floare ?
AL
Să nu treziți cântarea strălucită

A îngerilor vremii trecătoare ;
Dureri și amintire îndrăgită,
TR
Eu zac închis sub bolți de închisoare...

Un vis a fost și curtea liniștită,
Un vis au fost și vișinii în floare.
EN
4-
4- 4-
(de Nic. Vas. Rachitin 1885—1954)

/C
întinde noaptea pânza fină

In fund de vale adormită,
Iar în codru — un moșneag — suspină
SI
Dureri de pasăre rănită.

IA
Deasupra codrului stingher

Se plimbă luna prin vâlcele
De firmament, ca un oer,
U
Ce-și mână turmele de stele.

BC
RY
Solfegiu 205
RA
LI B
T Y
SI
ER
SOLFEGIU
(Teodor Traianov)
IV
Iți iubesc sufletul
Când lin se coboară
UN
Cu dragoste umilă,
Seara în rugăciune,
Iar candela curată
L
Pâlpâie minune
Spre suferințe îngropată
RA
In inima ta solitară.
NT
Iți iubesc sufletul

Când poartă priviri
De frumoasă vedenie
CE
Peste orice vină,

Când pe mormântul
Tristei fericiri
I/
cade — fulg după fulg —-

Zăpada molcomă, fină.
S
Traducere de D. N. MINCEV și IOAN MICU

IA
U
BC
5
RY
206 G. Bezviconi
RA
LI B
T Y
SI
ER
UN BASARABEAN DESPRE A. C. CUZA
IV
Astăzi, când întreaga Romanitate sărbătorește pe Profesorul
A. C. Cuza, arunc o privire asupra amintirilor mele, prin care
UN
trece puternica personalitate a acestui mare gânditor al Mol

dovei.
Eram elev, departe de patimile politice, când am aflat nu
L
mele neîntrecutului epigramist A. C. Cuza. Strein versurilor,

singura epigramă care am reținut-o pentru o viață întreagă, de
RA
sigur pentru farmecul umorului ei, este epigrama lui A. C. Cuza :

Te-al ridicat atât de sus,
NT
Iubitul meu amic,

încât să nu te miri
Că-mi part, de jos, atât de mic.
CE
Cumnatul meu, Georgică Uță, împreună cu alți studenți

entuziaști: Olimpiu Constantinescu, Xifta, ș. a., a făcut parte din
prima falangă a luptătorilor tineri naționaliști. Ei au scos, câțiva
I/
ani după Unire, la Chișinău, una din cele mai frumoase reviste
naționaliste-regionale: „Gândul Neamului". De-atunci am cu
S
noscut rostul luptei „cuziste".

IA
Niciodată n’am făcut politică „cuzistă" și totdeauna l-am

admirat pe A. C. Cuza. L-am admirat și ca pe un urmaș al
unor distinse familii boierești, cu înrudiri largi dincolo și din
U
coace de Prut, în întreaga Moldova lui Ștefan cel Mare, din

BC
RY
Un basarabean despre A. C. Cuza 207
RA
care, prin cronicarul Miron Costin, coboară direct Profesorul
A, C. Cuza.
La 1933, am început să public la Chișinău, revista istorică
LI B
„Din trecutul nostru". O trimeteam Profesorului A. C. Cuza, a
cărui bunică — știam — făcea parte din familia Kazimir. Inten
ționam să scriu despre acest neam, cerând date și Profesorului.
Trei-patru scrisori lungi, precise și perfect documentate, mi-au
Y
lămurit întreaga origine: Cuza, Coroi, Kazimir, toate trei .familii
T
ramificându-se în Basarabia. In numerele 17-—20 ale revistei, pe
1935, a apărut scrisoarea care prezintă o încercare importantă
SI
în domeniul genealogiei basarabene. A. C. Cuza m’a felicitat și
el pentru frumoasa lucrare.
ER
Intr’o zi, în străzile Chișinăului, m’a oprit un prieten, stu
dentul Nicolae Glavatinschi.
— Profesorul A. C. Cuza m’a întrebat despre mata! I-am
IV
spus că ești un tânăr de vârsta mea și bătrânul mi-a răspuns,
să nu-i tot vorbesc de prietenii mei: „Bezviconi e un domn cu
UN
o barbă mare, stă la o masă mare și scrie, scrie, scrie"... imită

cuvintele Profesorului, Glavatinschi.
O lună-două mai târziu, l-am vizitat pe Profesor, în ro-
L
mâneasca-i casă din strada Codrescu, din Iași, în care ori de

câte ori am intrat, am găsit aceeași primire, plecând de-acolo
RA
cu aceleași plăcute și puternice impresii.

Cabinetul lui A. C. Cuza este un adevărat muzeu istoric.
NT
Un portret—din cele mai reușite—al lui Alexandru Ioan-Vodă

Cuza; un fel de dulap, splendid lucrat, adus acum peste o sută
de ani, ca zestre, de Antița Kazimir, la căsătoria ei cu postel
CE
nicul Ioniță Coroi; lunca din Mircești, pictată așa de admirabil

de Teodor Buicliu, încât chiar aici, în cameră, cu cât te depăr
tezi, vezi lărgindu-se luminișul între copaci... toate acestea s'au
întipărit în amintirea mea din primul moment. Dulapuri cu cărți,
I/
medalii, fotografii, printre care Gheorghe Asachi, fruntașul mult

apreciat de Profesor. Din fereastra acestei camere, vezi casa
S
marelui Asachi, iar puțin mai departe a locuit istoricul T. Co

IA
drescu. Aici, la Iași, se făcea istoria neamului, se crea spiritua

litatea Românismului, și nimeni, ca Profesorul A. C. Cuza, nu-și
dă seama astăzi de faptul acesta și—tristă constatare—de trep
U
tata decădere a Iașilor de altădată. De aceea, Profesorul ape-

BC
RY
208 G. Bezviconi
RA
lează mereu, să nu părăsim Iașii și Moldova, să renaștem
gloria străbună și viața mai răsărită măcar de acum câteva
decade.
LI B
Multe mi-a vorbit Profesorul. Eram un tânăr de vreo 25
ani, cu multă încredere în sine, datorită și unei stări materiale
asigurate. Auzeam însă multe critici, șoapte, care mă supărau
și... mă supără. Atunci, pentru prima oară, dela un Apostol al
Y
Neamului, am auzit:
„Ne faci cinste românească!"
T
A mai spus-o, mai târziu, N. Iorga și mulți alții, dar A.
SI
C. Cuza, mi-a adresat cel dintâi aceste cuvinte. Nu ie voi uita
niciodată.
ER
Din academicieni, alături de N. Iorga, Ștefan Ciobanu și
matematecianul Gheorghe Țițeică, Profesorul A. C. Cuza a fost
un abonat al revistei mele. Mai mult: a fost un sprijinitor! El
IV
a știut să mă îndrumeze mereu în cercetările trecutului boie
rimii moldovenești, căutând ca studiile mele să obțină acea formă
UN
necesară și definitivă, când într'o redare cu totul obiectivă, să

se stabilească marele adevăr, că Prutul n’a fost, pentru boierii
moldoveni, niciodată hotar. Acest vajnic luptător național n’a
fost, câtuși de puțin șovinist: se interesa de toate familiile locale
L
și împărtășea punctul meu de vedere, că numai din totalitatea

RA
cercetărilor va apare însemnătatea covârșitoare, în viața Basa

rabiei de odinioare, a străvechei boierimi băștinașe, nedreptățite
în timpul din urmă.
NT
Interesant că rudenia îndepărtată, de pildă frații Illiașenco,

unul apreciat compozitor din Bruxelles, iar altul publicist la
New-York, țineau mult la Profesorul A. C. Cuza și la stator
CE
nicia principiilor sale.

Guvernul A. C. Cuza și Octavian Goga, venind la con
ducerea țării, a întors o filă a istoriei. N’a reușit, însă, să se
mențină împotriva avalanșei uneltirilor forțelor oculte. Dar fapt
I/
istoric a rămas.
S
Ca de obiceiu, l-am vizitat pe Profesor, câtva timp mai

târziu. Pentru prima oară m’a întâmpinat supărat:
IA
— De ce nu mi-ai ieșit în drum cât eram la Guvern ?

Mă scuzam, că într’o lună avea Profesorul alte probleme
de rezolvat, dar vedeam un regret sincer că, atunci când a putut,
U
ei n a făcut nimic pentru istoricul boierimii moldovenești. A în-

BC
RY
RA
cercat, și nu odată, să repare și această scăpare din vedere, dar
— probabil — n’am eu norocul necesar!
Mi se pare că la 6 Decembrie 1939, ne-am întâlnit în noua
LI B
locuință a lui Nicolae Iorga. Pentru prima oară, cu această o-
cazie, eram în fața acestor doi mari îndrumătari ai mei, care
cu multă dragoste mă și prezentau unul altuia.,.
Era ultimul Sf. Nicolae I...
Y
Profesorul Iorga glumea, că cineva ar fi considerat palatul
Institutului pentru studiul Istoriei Universale ca aparținându-i.
T
Apoi, povestea despre noile uniforme academice: ele se vor
SI
face din diurnele academicienilor, care —astfel — sunt asigurați
cu mai mulți ani de viață...
ER
Râdea A. C. Cuza, carea avea de câștigat și mai mult din
această socoteală de ani...
La , 28 Iunie 1940, într’un compartiment cu Mihail Catargi
IV
și Pan. Halippa, părăseam Chișinăul. Pe cât timp? »
A doua zi am făcut raportul refugiului nostru lui N. Iorga.
UN
Profesorul mi-a povestit dramaticul Consiliu al Coroanei și m’a

rugat să dau o mână de ajutor Ligii Culturale, care cea dintâi
a venit în sprijinul refugiaților. împreună cu regretatul adminis
trator general Vasile Vasilescu, am alcătuit un frumos plan:
L
s’au împărțit bani și haine; la București și la Vălenii de Munte

RA
au funcționat căminuri; dar mai ales prestigiul numelui lui Iorga,

care a pornit acțiunea, a permis să se realizeze ceea ce s’a făcut.
Seara, eram la gară.
NT
Târziu, sosi un tren.

Pe peronul slab luminat și pustiu, căci publicului nu i se
dădea drumul, am văzut înaintând încet, cu un pardesiu în mână,
CE
pe A. C. Cuza. Părea, că este singur, de oarece Doamna și în

treaga familie îl urmau la câțiva pași. Aceeași primire bună, dar
tristă, a unui copil nevinovat și care suferea pentru vina altora...
Profesorului A. C. Cuza i s’a pus în vedere că nu i se
I/
garantează șederea în Iașii Voevodali! A trebuit să plece, el,

S
A. C. Cuza!
Eram singur, nu departe de drumul profesorului. M’a ob
IA
servat. L’am salutat de departe. A făcut câțiva pași spre mine.

M’am grăbit și eu. Și, fără să spunem un cuvânt, ne-am strâns
U
mâna...
Simțeam că plâng. Bătrânul se’ndepărta. Văzui o altă umbră.
BC
RY
210 G. Bezviconi
RA
Era părintele Ioan Erhan. Noi toți, în zilele acelea, eram ade
vărate umbre. Mi-a adus vestea că sora mea a scăpat și ea din
raiul bolșevic...
LI B
După primele două luni de război, am fost trimis la Iași.
Unsprezece luni am fost reținut în Capitala Voevodală; dinele
prima zi și ultima, am petrecut-o la Profesorul A. C. Cuza.
— Te rog să mă ierți, că nu-ți pot înapoia îndată vizita,
Y
se scuza Profesorul. Oamenii de altădată.
Era sfârștt de Septembrie 1941. Abia câteva zile trecură
T
dela incendierea uzinei electrice. lașul de după începutul răz
SI
boiului producea o impresie jalnică. Intelectualii naționaliști m’au
primit cu multă simpatie. Am scris în ziarele „Moldova" și
ER
„Evenimentul", câteva articole pentru ridicarea orașului. Am
început, apoi, să colaborez, la revista „Cetatea Moldovei". Câte
puțin, spiritul lui A. C. Cuza și tactul distinsului d-sale fecior,
IV
directorul revistei, a strâns în jurul acestei publicații pe toți pri
etenii noștri din fundul Moldovei.
UN
Iarna, Profesorul a fost bolnav. Odată cu primăvara, am

avut plăcerea să-l revăd. îmi povestea despre primele sale im
presii în legătură cu Basarabia, de unde venea mătușa Mar-
ghiolița Kazimir, măritată cu un grec, Criticos.
L
De vreo două-trei ori am asistat la discuțiile lui A. C. Cuza

RA
cu feciorul său, directorul revistei, față de care începeam să simt

aceleași sentimente, ca și față de bătrânul Profesor. Am des-
bătut, în felul acesta, comemorarea predecesorilor scrisului mol
NT
dovenesc, din .28 Iunie 1942. Această impresionantă solemnitate

ne-a dat prilejul să-l vizităm, de dimineață, pe Profesor, care,
cu aceeași hotărîre, ne-a expus principiile sale călăuzitoare.
CE
Grupul scriitorilor basarabeni, AT C. Cuza l-a salutat, ca pe

Moldoveni dintre Moldoveni...
Ne vorbea și de testamentul său...
— Nu e la ordinea zilei I s’auzi deodată din fundul asistenței.
I/
— Dar ce-ai dori, să fie la ordinea zilei? reluă A. C.

Cuza, cu același vechi al său umor parlamentar.
S
Un râs omerjc risipi atmosfera prea oficială și spiritul de

IA
voie bună ce îndrumă mai departe.

La cimitir, în fața mormântului lui Mihail Kogălnicennu,
mi-am adus aminte de romancierul basarabean, cu totul uitat,
U
Dimitrie Moruzi. Cu o aleasă dragoste românească și priete-

BC
RY
RA
nească, A, C. Cuza se îndreptă spre mormântul părăsit. O clipă
puternică, care nu se va uita nici ea. Deasupra acestui mor
mânt, aceleași Profesor a vorbit 28 ani mai înainte...
LI B
Plecând din Iași, regretam că mă despart de Cuzești...
Pe malul Dâmboviței și aiurea, oamenii unor concepții di
ferite, sau înzestrați cu ochelarii străini, pot cerceta în diferite
feluri mentalitatea Moldovei și a Iașilor. Dar e destul să stai
Y
câtuși de puțin la Iași, inima Moldovei, ca să stabilești cu toate
simpatiile sau antipatiile tale, că există o Moldovă și o Cetate
T
a Moldovei, cu o puternică conștiință de redeșteptare, că o stă
SI
pânește un spirit îndrumător al Profesorului A. C. Cuza și o
energie vie care-1 succedă.
ER
G. BEZVICONI
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
212 Tana Mugurel
RA
LI B
T Y
SI
ER
PLECARE
IV
UN
Iubitule, tu știi că plecările toate sunt triste,

Că mutul cuvânt fluturat în batiste,
Adesea e ultimul gând
Ce se sbate să moară,
L
Sau ultimul cânt

RA
Care ’ncearcă să doară,

Pe struna sfârșită ? !
NT
Când timpul te ’nșeală și fulg se topește

In palma întinsă, ce cald mai cerșește
Azi, cel de pe urmă apus de scântee,
CE
Tu nu știi că ’n urmă-ți,
O cruce de aur
înalță un gând de femeie.
I/
Risipă de floare, de vagi mirodenii,

S
Voi pune în candeli de-apururi să ardă.

IA
Smerită cum merge fecioara la denii,

Pe-altar de curată credință
Jertfi-voi și ultima taină :
U
Un gând de căință.
BC
RY
Plecare 213
RA
Căința că nu ți-am vorbit niciodată,
Că ’n inim'așteaptă de veacuri o fată
LI B
Vrăjita legendă,
Ce-acum o ei.
Și nu știi că-i clipa cea mare,
Tezaur ce moare
Y
Al anilor mei.
T
TANA MUGUREL
SI
ER
IV
L UN
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
RY
214 G. A. Cuza
RA
LI B
TY
SI
A. C. CUZA, —OMUL CONSECVENȚELOR
ER
In orice activitate, dușmăniile abundă ca și neghina în lanul
de grâu. Cu cât e mai îndelungă și mai bătăioasă existența, cu
atâta și vrăjmășiile sunt mai neîndurătoare.
IV
Ori, A. C. Cuza are astăzi optzeci și cinci de ani și în
tregul său trecut înseamnă o luptă de fiecare clipă împotriva ră
UN
tăcirilor a două generații. A fost firesc, deci, să ridice pasionate

discuții, să frământe veninul urilor, să stârnească mușcătura
fiarei pe care o zgândărea în bârlog. Și cum întunericul nu cu
noaște spațiul înaltelor convingeri, ci numai cotlonul meschin al
L
conspirațiilor, nu odată A. C. Cuza s’a văzut lovit pe la spate,

RA
cu pumnalul laș al defăimării. I-a fost răscolită viața până în

cele mai ascunse cute ale intimității, i s’au ridicat de către ad
versari castele de acuzații pe nisipul cotidianului, i s’au înscenat
NT
procese acolo unde până și umbra aparențelor lipsea și a fost

izbit cu infama calomnie, în lipsă de altceva.
In deosebi antisemitul nu a fost cruțat căci lumea demo
CE
crației sprijinită și împinsă pe la spate de iudaismul grav ame

nințat, s’a năpustit cu sălbatecă nedreptate, făurind învinuiri unele
mai monstruoase ca altele. Dela slăbiciunile sentimentale pentru
„jidăufcuțe" și casele închiriate la jidani, până la căsătoria fiului
I/
cu o Esteră sau a originilor sale semite, A. C. Cuza a cunoscut

toată gama veninoaselor clăbuciri. A lipsit una singură, acuzația
S
de necinste. Căci, prin deosebire de atâția alții, născut fiind cu

IA
avere, va închide ochii ca unul din cei mai săraci oameni din țară.
Dar măruntele bârfeli de odinioară, pleava căzută din dâr-
monul patimilor efemere, nu interesează. Privite în perspectiva
U
trecutului, ele dispar, anonime și foitoare, ca și autorii lor.

BC
RY
A. C. Guza,—omul conseventelor 215
Ținem să ne oprim o clipă însă la acuzațiile ce se aduc și
RA
astăzi veneratului octogenar și anume inconsecvențele din ca
riera sa politică. Și vom merge până la cele mai îndepărtate,
LI B
privitoare la „socialismul lui A. C. Cuza", deși ar putea fi lăsate
la oparte. Căci nu un vers născut din fantazia fierbinte a juneții
poate cresta slovă nemuritoare pe lespedea personalității, după
cum nici dibuirile inerente adolescenții ce-și caută drumul nă
Y
zuințelor, nu angajează ponderea omului ajuns la maturitate. In
traiectoriile sufletești există o evoluție ca în orice alt fenomen
T
biologic. Esențialul e ca evoluția să se producă în sensul ade
SI
vărului și nu să lunece spre dialecticile întortochiate, aride dacă
nu dăunătoare. Numai cine n’a fost tânăr și n’a cunoscut spasmul
ER
sfintelor rătăciri, numai acela poate svârli piatra. Câți deci s’ar
încumeta să o facă ?
Consecvența nu trebuește judecată după un singur mo
IV
ment și încă după cel mai șubred și inexperimentat. Nu are im
portanță cum ai plecat la drum ci pe unde ai călcat și încotro
UN
te-au dus pașii; interesează capătul stăruințelor tale. Căci el

ascunde deopotrivă, și povoara osândelor și laurii biruinții. Deo
sebirea e enormă între cel care cade din întâmplare într’o zodie
fericită unde culege roadele de alții semănate și acela care numai
L
cu ajutorul pumnilor săi cioplește stânca erorilor ca să desco

RA
pere izvorul de apă vie a adevărului. Una e să fii un pripășit

și alta, omul baștinelor tale; una e să fii un ctitor de familie și
alta, un vesel moștenitor.
NT
De ce oare A. C. Cuza este socotit de obștia românească

ca „patriarhul naționalismului" ? Și de ce însuși ministrul Ger
maniei la București, Ex. Sa Baronul Manfred von Killinger, într’o
CE
recentă felicitare, îl salută ca pe un premergător (Vorkâmpfer)

al antisemitismului din România? Sunt oare niște simple certi
ficate de complezență sau într’adevăr testimonii de adâncă pre
țuire ? Ne place să credem în aceste din urmă, venite cum sunt
I/
de pe tărâmuri unde adulația nu e cunoscută. Și apoi, adulație,

S
pentru ce?
Adevărul e că A. C. Cuza reprezintă în viața politică a
IA
României moderne un exemplar unic de tenacitate și de infle

xibilitate de caracter. Consecvența sa nedesmințită în decursul
U
deceniilor de aprigă luptă naționalistă, e rezultanta unui proces

profund organic, ale cărui rădăcini se resfiră peste întregul spațiu
BC
RY
216 G. A. Cuza
autohton. In acest spațiu, A. C. Cuza nu face decât să înlănțuie
RA
și să amplifice ceeace au lăsat înaintașii.
încă de pe vremea când se afla la studii în străinătate, el
a căutat să reia contactul cu traiul de aici pe care nu mai avea
LI B
de unde-1 cunoaște, plecat fiind din țară încă de copil. In primul
rând, a adâncit limba. Ani de zile a avut drept singură carte
de căpătâi „Letopisețele Țării Moldovei", îngrijite de Mihail Ko-
gălniceanu. Cu fiii acestuia plecase la studii în Germania. II cu
Y
noscuse deci și îi păstra o caldă admirație.
T
Micile scăderi ale lui Kogălniceanu dispăreau subt masiva
SI
contribuție ce o adusese patrimoniului sufletesc al României. Din
cronicile de dânsul tipărite, A. ,C- Cuza a descoperit, ca atâția
alții înamorați de trecutul glorios al neamului, tainele cele mai
ER
afunde ale graiului și datinele sfinte.
Dar, departe de țară, nu avea de unde cunoaște toate tur
pitudinile și voita înstrăinare a clasei dirigente. Nu putea să știe
IV
că, în lumina principiilor umanitariste și libertare, neamul fusese
tot mai robit intereselor jidovești. Dus de ritmul timpului, el
UN
făcea speculații socializante pe inofensive game lirice.

începând cu anul 1881, fiind încă la Bruxelles, A. C. Cuza
se avântă la prima tribună care-i iese în cale, la „Contimpo
L
ranul", unde își publică cele dintâi versuri, monoloagele și mult

discutata poezie „La mormântul meu". Acțiunea sa vremelnică
RA
la această revistă socialistă, își are explicațiile ei. Vor fi fost

desigur și spontaneitățile necontrolate ale tinereții după cum și
vagile reminiscențe ale spiritului umanitarist cules de pe melea
NT
gurile Apusului. Dar în primul rând, prietenia ce-1 lega de V.

G. Morțun și C. Miile alături de care își făcea pe atunci studiile.
CE
Prins de acelaș miraj al depărtărilor, de astădată dela

Paris, începe, la. 1885, colaborarea la „Convorbiri Literare".
Apoi, deabia reîntors în patrie, el se integrează firește, în „Ju
nimea", singura societate literară cu prestigiu nediscutat la care
I/
aderase tot tineretul intelectual al Moldovei. Aici însă începe

a i se clarifica trista situație internă. Față de cutropirea jidă-
S
nească, oamenii politici nu înțelegeau să ia nici o atitudine. Dim

IA
potrivă. Partidele căzuseră la un acord tacit de a protegui iu

daismul, fie de teama amestecului străinătății, fie din simple con
siderente de oportunism și profit al clientelei politice. Ceeace era
U
mai trist, Junimea care se preocupa de toate problemele curente, în-

BC
RY
A. C. Cuza, — omul consecventelor 217
RA
țelege să-și cheltuiască activitatea numai cu specularea ideologiilor
abstracte ale Occidentului, nesocotind stringența realităților locale.
Mai târziu, în prefața „Studiilor Economice Politice" (Buc.
LI B
1930, p. XLII), A. C. Cuza ne aduce următoarea prețioasă
constatare :
„Lipsa simțului istoric — vădită chiar în lipsa oricăror stu
dii istorice în „Convorbiri literare", din primii ani, până la A.
Y
D. Xenopol — este una din caracteristicile Junimii, caracteristică
și ea fatală doctrinei „ideilor de umanitate și liberalism".
T
„Precum ideia de naționalitate, iarăși în mod necesar des-
SI
voltă simțul istoric. Dar fără acest simț, era firesc ca Junimea
să nu înțeleagă trecutul nației românești, și aceasta să nu-i poată
ER
asigura nici viitorul, pe care îl dădea pradă abstracțiilor".
„Aceeași rătăcire, dealtfel, putem zice domină, în genere,
spiritul generației conducătorilor politici de prin anii 1860-1890,
IV
crescuți în țările comopolite, ale economiei politice, ca știință
care ne învață numai cum se produce, se distribue și se con
UN
sumă avuția, după sistemul abstract a lui J. B. Say ; fără nicio

legătură cu nația și cu interesele concrete ale clasei lor".
Constatarea lui A. C. Cuza dela 1930 nu e decât reflexul
mai îndepărtat al unui grav proces de conștiință pe care îl a-
L
vusese cu ani în urmă și care îl dusese în cele din urmă la

RA
părăsirea Junimii literare mai întâi, a celei politice după aceea.

Căci fusese nevoit în cele din urmă să constate cu toată durerea
că era un mare izolat în acea lume a rătăcirilor spoliatoare de
NT
rezistență și duh românesc. Zadarnic căutase să învie enunțările

profetice ale lui Simeon Barnuțiu sau Dionisie Pop Marțian. Ju
nimea nu vroia să-1 asculte. Junimea era dușmană a Barnuțismului,
CE
Junimea își râdea de pretenția obârșiilor noastre romane. Juni

mea nu înțelegea nimic din trecutul țării deci nici de devenirile
sale viitoare.
I/
E adevărat că în societate a găsit câțiva prieteni,—pe Emi-

nescu, pe Conta, pe Creangă, pe Negruzzi și Xenopol, precum
S
și o largă înțelegere din partea tinerilor Junimiști care erau mai

toți antisemiți, după însuși mărturia lui G. Panu reprodusă de
IA
A. C. Cuza în introducerea „Studiilor" sale. Ce folos însă ?

Cei doi șefi, Maiorescu și Carp, fiind indiferenți, ba' chiar
U
vrăjmași antisemitismului, îi zădărniceau afirmația. Și apoi, Ju

nimea era un cerc prea închis, cu preocupații prea speculative
BC
RY
218 G. A. Cuza
pentru a putea deveni tribuna unor vaste enunțări cu rezonanțe
RA
și de proporții reformatoare.
Bucuria de a participa la cealaltă Junime, politică, nu du
rează, și ea, decât o clipă. La 1890, în calitate de ajutor de
LI B
primar al lașului însărcinat cu Starea civilă, A. C. Cuza face
uluitoarea constatare că populația creștină descrește în aceiași
măsură vertiginoasă în care se înmulțește cea jidovească. Așa
Y
dar, enunțarea lui Vasile Conta dela 1879, „dacă nu vom lupta
împotriva elementului jidovesc, vom pieri ca națiune", se vedea
T
justificată pe deaîntregul și numai în decursul unui deceniu.
SI
Constatările făcute atunci de A. C. Cuza îi sunt mai mult
decât un avertisment. Ele îi servesc ca punct de plecare și ar
ER
gumentare al studiului său fundamental „Despre Poporație",
apărut la 1899.
Dar, între timp, se produce și accidentul care a dus la
IV
ruperea sa de Junimism. In camera dela 1892—1895, deși de
putat guvernamental, A. C. Cuza intră în conflict cu primul
UN
ministru Petre Carp în urma discursului rostit la 8 Februarie

1893 în care luase apărarea și izbutise să pună la adăpost șco
lile profesionale de intruziunea elementului jidovesc. Din acest
moment, el își ia deplina libertate de acțiune, socotindu-se com
AL
plect degajat de orice fel de obligație față de o organizație a cărei

conducere se dovedia diametral opusă concepțiilor sale. Intrat
în numele unor credințe, tot în numele lor a părăsit Junimea poli
TR
tică atuncea când și-a dat seamă că ar fi zădarnică orice stăruință.

Dovadă de inconsecvență, vor zice unii după cum au zis-o
detractorii săi de până acuma. Dar este oare aceasta o incon
EN
secvență? Făcând abstracție chiar de argumentele mai sus po

menite^ noi stăruim să vedem în cele două succesive aban
donuri nu numai o cinstită și demnă recunoaștere a unei erori
/C
de tinerețe dar și o splendidă consecvență în lumea adevărurilor

eterne care zvârleau pe plan secundar considerațiile personale
și vremelnice.
SI
De fapt, stima lui A. C. Cuza pentru intelectualitatea lui

Carp s’a păstrat întreagă. Nu însă și pentru capacitatea sa po
IA
litică. Cu tristețe el vedea că tendința deslipirii de tradiție afir

mată de generația dela 1848, se accentuase cu generațiile
ulterioare, dela 1860 și până la 1890. Așa că, din entuziasta
U
pledoarie pentru generația căreia aparține și pe care o opusese

BC
RY
RA
celei anterioare în lucrare sa. „Generația dela 48 și Era Nouă"
apărută la 1889, nu mai rămânea în picioare decât formula în
fruntării „erelor". Căci „triumful nu poate firește să fie decât
LI B
în partea generației tinere care vine să reînoiască puterile or
ganismului nostru de stat" („Era nouă" p. 6).
Așadar, numai după zece ani, e nevoit să constate că între
1848 și 1880 nu există nici o deosebire; că așa numita eră nouă,
Y
este tot atât de veche ca și cea anterioară. In consecință, el îi
aplică aceiași sancțiune. Ce e mort trebue să dispară. Numai
T
clocotul vieții poate umplea golurile, poate da roade. Era nouă
SI
deci trebuia la rândul ei „să lase locul liber unui alt curent de
reforme pentru a cărora ducere la îndeplinire ea nu mai avea
ER
însușirile cerute, dar nici pricepere", precum o observase altă
dată la generația pașoptiștilor. Căci așa-zisa eră nouă pentru
care el își cheltuise focul avânturilor dintâi, se păstra indife
IV
rentă față de noile cerințe ale Statului ce se voia național și
pe care el, A. C. Cuza, le întrevăzuse cu o genială pătrundere
UN
politică.
Din acel moment, în fața adversităților tot mai mari a po-
liticianilor, A. C. Cuza și-a luat drumul apostolatului. L-a luat
de unul singur, precum e scris să fie.
AL
Este aceasta inconsecvență? Și dacă se dovedește a fi, a

fost în avantajul cui ? A omului sau a ideilor sale ? Nici catârul
TR
nu bate potica de dânsul știută dacă peste noapte a fost frântă

de prăpastie. Dar pasă-mi-te încă omul. Oricâtă luciferică pre
zumție ar purta în sine, el e nevoit să-și scruteze conștiința și
EN
să lepede eroarea când o descopere. Dacă A. C. Cuza ar fi

stăruit pe învechitele drumuri, putem afirma cu tărie și fără
de riscul contrazicerii că momentul unic de astăzi ne-ar fi găsit
/C
nepregătiți pentru soluționarea celei mai grave probleme in

terne din câte le-a avut țara până în prezent,—cutropirea iudaică.
Dar așa, împotriva întregii intelectualități românești, hulit,
batjocurit, calomniat, ridiculizat, el a urcat, subt bătăi și scui
SI
pături, drumul Golgotei sale, adăugând zi de zi o pietricică nouă

la edificiul ce urma să nu mai cunoască răsturnare.
IA
In ordinea economică, el a urmărit fenomenul producției,

distribuției și consumației avuțiilor, dar prin deosebire de Say,
U
în legătură cu clasele sociale naționale. Strânsa lor intredepen-

dență le fac pe toate tributare solului național, așa după cum
BC
RY
220 G. A- Cuza
RA
arborele e legat organic de pământ. Clasa rurală e rădăcina care
scoate din adâncuri hrana. Cea de mijloc, întocmai ca și trunchiul,
ridică în spre corolă substanțele nutritoare. La rândul ei, clasa con
LI B
ducătoare, e podoaba neamului, avântată către cerul eternității
sale. După cum pomii nu pot avea trunchiul de o esență, iar
rădăcinile și frunzele de o alta, tot așa clasa de mijloc trebue
să fie autohtonă, — ca și cea de jos, ca și cea dirigentă. Statul
Y
în care comerțul și industria sunt complect înstrăinate e con
damnat peirii, căci clasa de mijloc nu mai este puntea de le
T
gătură ci stratul izolator între cele două extremități ale nației,
SI
îndepărtându-le până la desființare.
In ce privește problema jidovească, după matură și va
ER
riată cercetare, el îi constată o origine religioasă, o actualitate
economică și îi cere o soluționare politică. Pentru a ajunge la
enunțarea aceasta lapidară, a trebuit să străbată domeniile atât
IV
de vaste ale istoriei, ale economiei politice, ale religiei și ale
studiilor rassiste. Ele i-au dat certitudinea verificărilor și entu
UN
ziasmul convingerilor definitive, pornind să lumineze besnele

contimporane, dela noi și de aiurea. Căci, mai presus de toate,
„naționalitatea este putere creatoare a culturii umane, — cul
tura, puterea creatoare a naționalității".
L
In doctrina cuzistă retrăiesc într’o strânsă încătușare logică

RA
toate crâmpeele de gândire și simțire românească de până atunci.

Lozincile lui Bărnuțiu, formulele lui Pop Marțian, enunțările
economice și istorice ale lui Hașdău și Xenopol, clarviziunea
NT
celor politice ale lui A. D. Holban, încălzite de accentele pate

tice ale epicului Eminescian și câteodată chiar de cele populare
ale lui Creangă, — iată stilul gândirii lui A. C. Cuza. înfruntările
CE
le-a păstrat numai pentru înstrăinați, pentru ultramontani și liber-

pansori, însfârșit pentru înfeudații iudo-democrației, bieți vizi
onari naivi sau simple slugi ale finanțelor extranee. Dar în latura
gândirii băștinașe el a înțeles să rămâie pe marea linie a tra
I/
dițiilor și să desăvârșească cele începute ; să transforme licărul

scânteilor în pălălaia torțelor care luminează până nu devin in
S
cendiare.
IA
Cine știe să fie consecvent cu sine, este în mod firesc un

continuator al celor care au văzut sau au întrezărit aceleași a-
devăruri. Continuitatea strădaniilor nu exclude ctitoria. Dim
U
potrivă. Pentru ca piatra să se transforme în temelie și apoi în

BC
RY
RA
palat, trebue să o strângi la un loc și să o clădești apoi până
la înălțimea puterilor tale. Stilul arhitectonic îți va aparține ca
și utilitatea edificiului. Dar în primul rând să crezi tu în nece
LI B
sitatea lui absolută.
A. C. Cuza a crezut ca un fervent, ca un mistic. Odată
ce plăsmuirea gândului a luat o formă definitivă, el a luptat din
răsputeri pentru aducerea lui la îndeplinire.
Y
Dela catedra universitară pe care o ocupă în 1901, el în
cepe a frământa cugetul studențimei pe atuncea în întregime
T
socialistă, începând cu Școala Normală Superioară. Apoi, lăr-
SI
gindu-și cercul aspirațiilor ideologice, pășește pragul revistei
„Făt-Frumos", unde apare pentru prima dată studiul asupra
ER
„Naționalității în Artă", și care îl duce, prin „Sămănătorul", la
întemeierea partidului Naționalist-Democrat dela 1910.
Se va spune, A. C. Cuza s’a despărțit și de N. Iorga,—pre
IV
cum se despărțise mai înainte de cei dela Contimporanul sau
de Junimiști. Desigur. Dar separația și acum ca și altădată, a
UN
fost numai de persoane și ceeace e demn de reținut,—deter

minată de necesitatea de a rămâne devotat idealurilor primor
diale.
Pe acestea le găsim aceleași, nemodificate cu o literă
L
măcar, în cele 49 puncte ale „Partidului Naționalist-Democrat"

RA
dela 1910, în programul „Uniunii Naționale Creștine" înființată

cu neuitatul dr. N. Paulescu, la 1922, în cel al „Ligii Apărării
Naționale Creștine", ctitorită la Iași în 1923 și, în sfârșit, în lo
NT
zincile de guvernământ ale „Partidului Național-Creștin" nă

scut din fuziunea cu Octavian Goga, la 1935.
Rând pe rând, — partid, uniune, ligă, apoi iar partid, miș
CE
carea a rămas „națională", titulatura justificându-se pe dea-

întregul prin conținutul ei ideologic. Iar în anumite momente, ca
la 1923 când se ridică împotriva suprimării articolului 7 din
I/
Constituție, ea desfășoară aripile epice ale revoltelor obștești,

asemătoare cu cele din „Jalba Moldovenilor" dela 1866, sau
S
cu vorbele profetice ale lui Vasile Conta dela 1879.

Aceste etape aparțin deacuma istoriei. Dar privind în urmă,
IA
nu te poți apăra de un sentiment de profundă admirație. In

definitiv ele sunt semănate dealungul unei stăruințe de Jumă
U
tate de veac. Nimeni și nimic n'a putut abate drumul jertfel

nic, — nici infama calomnie, nici hidoasa tentație materială
BC
6
RY
222 G. A. Cuza
RA
și nici amenințarea care câteodată a trecut la atentatul criminal
cum a fost cel săvârșit în 1924 de jidanul Griinspann, la adă
postul și poate chiar din îndemnul partidelor.
LI B
Sunt lucruri care trebuesc spuse mai ales astăzi când în
cepem să trăim într’o cinstită devălmășie românească,.pentru a
ști către cine să ni se îndrepte recunoștința.
Omenirea ca și animalitatea este gregară. Formulele so
Y
ciale cu cât tind la o solidarizare mai perfectă, cu atâta au mai
multi » durabilitate. Dar comandamentele de
» sorti» de izbândă si
T
care ascultă colectivitatea națională trebuesc să fie făurite de
SI
oamenii care să fie de o altă esență decât cea a gregarului. Ei
aparțin numărului restrâns al profeților. Crainici ai destinului
ER
național, purtând facla gândirii, risipind besnele și deschizând
prin pâcle drumul liberator mulțimilor, iată ce sunt acești vizio
nari. Lor li datorește neamul existența și prosperitatea.
IV
Un asemenea izvoditor de idealuri a fost A. C. Cuza. Cu
inegalabilă putere de caracter, cu o perseverență eroică, el a
UN
știut să înfrunte intelectualitatea înstrăinată și să o biruiască

până la urmă, pregătind salvarea țării pentru clipele hotărîtoare
de astăzi.
Desigur, în doctrina lui A. C. Cuza a ieșit învingător în
L
primul rând adevărul. Dar nu mai puțin și caracterul său de

RA
cremene care i-a dat puterea de a-1 răspândi, transformând

negația de până la el într'o realitate salvatoare. Căci adevărul
e ca aurul. Se lasă îndelung căutat și nu strălucește decât după
NT
ce a fost scos din straturile întunecoase în care se ascundea.

G. A. CUZA
CE
SI/
IA
U
BC
RY
Elegie 223
RA
LI B
T Y
SI
ELEGIE
ER
Omagiu domnului prof. A. C. Cuza,
IV ilustrul naționalist.
Sunt trist că nu mai pot avea

UN
Lacrima lunii viorie,

Iar seara vine făr’ o stea,
Crescând în elegie.
L
Iată, toamna ’n frunziș ofilit

RA
Sună anii de vis și ceață.

Amăgiți, n’am mai întâlnit
Frumoasa noastră dimineață.
NT
Holdele ’n arsa câmpie

CE
înscriau odată gamă fină;

Ne-am depărtat de copilărie
Ca de primăvară un codru cu rugină.
I/
Presimt umerii declinul,

S
Inima, — acordul elegiei.

IA
Zadarnic amintirea-și învechește vinul:

Nu mai ajungem banchetul reveriei...
U
BC
RY
224 Octav Sargefiu
RA
LI B
T Y
SI
SINGURĂTATE
ER
Patimă și chiot de izbândă
Cui, de-acuma, inima-mi să fure ?
IV
Te-am pierdut ca doina ’ntr’o pădure
Și ’n zadar mai cerc să stau la pândă.
UN
*
Când, spre ziuă, ninge din luceafăr
Mierea ochilor pătrunși de vis,
L
Simt rămas în ultimul dichis

RA
Trupul tău mereu robust și teafăr.

NT
Pe-albe perne ciobul frânt din lună,

Irizându-și pulberea Iui rece:
Niciun vin nu-i chip, de-atunci să ’nnece
CE
Cana suptă leneș împreună.
Svârle-mi, dulce, creanga de măslin

I/
— Clocotul întoarcerii la mine —

Să închei în cântece depline
S
Logodirea noastră ’ntrun destin.

IA
OCTAV SARGEȚIU
U
BC
RY
A. C. Cuza în lupta pentru graiul românesc 225
RA
LI B
T Y
SI
A. C. CUZA
ER
IN LUPTA PENTRU GRAIUL ROMÂNESC
IV
Nicolae Iorga a publicat în editura „Minerva", 1906, un
volumaș cu titlul sugestiv „Lupta pentru Limba Românească"
UN
— acte și lămuriri privitoare la faptele din Martie 1906"; cartea

nu se mai găsește decât prin fundul bibliotecilor și conține o
mărturie din timpurile afirmării eroice a drepturilor limbii stră
moșești adesea nesocotită.
L
Faptele care au precedat cartea de mai sus a marelui

RA
îndrumător și istoric merită să fie reamintite, cel puțin cât mai

sumar, pentru a forma cadrul necesar acestor rânduiri. Studen
țimea universitară bucureșteană se opusese cu dârzenie unei re-
NT
prezentațiuni franceze pe scena Teatrului Național, organizată

de societatea filantropică „Obolul"; programul cuprindea trei
părți franceze și una românească, gest ce a provocat legitima
CE
indignare a studenților și a cărturarilor timpului. Slavici publică

în „Tribuna" un articol din care se reține cu folos: ,,D-l N. Iorga>
care nu are numai cap, ci totdeauea și inimă și virtute bărbă
tească, a dat pe față simțimântul obștesc, când a protestat contra
I/
acestei îndrăzneli și tinerimea universitară și-a luat hotărîrea

S
din voința tuturora". Cu prilejul reprezentației, în seara de 13

Martie, au avut loc sângeroase și regretabile incidente cu poliția
IA
și armata, întâmplări cu răsunet îndelungat. Fruntașii scrisului

și cugetării românești au luat imediat poziție. Alex. Vlahuță
U
adresă la 15 Martie o „Chemare" către scriitori, prin care se

explicau faptele și se cerea literaților să lucreze „pentru a re-
BC
RY
226 Aurel George Stino
RA
întoarce acest crâmpei răzleț la poporul de care s’a despărțit și
care de mult îl așteaptă cu iubire să-l îmbrățișeze..."; e vorba de
înstrăinații care considerau drept distracție a întrebuița o altă
LI B
limbă decât cea strămoșească.
lașul se ralie acțiunii Bucureștilor ; la 19 Martie avu loc
o mare întrunire la care vorbesc, între alții și Bogrea, apoi N.
Iorga rosti o minunată cuvântarea cu strânsă logică și puter
Y
nice argumente. Se plănui înfințarea „Frăția bunilor Români",
iar aderenții trebuiau să se adreseze profesorului A. C. Cuza,
T
epocalul sărbătorit de astăzi.
SI
încă dela 15 Martie A. C. Cuza, ca președinte, iscăli mo
țiunea studenților ieșeni care protestau contra sângeroaselor
ER
procedee dela București.
La 20 Martie vorbi iarăși fulminant N. Iorga la „Dacia",
în București, menționând că „mișcarea din urmă s’a făcut pentru
IV
limba românească care servă drept veșmânt cugetării românești
și dă astfel naștere liieraturii românești’‘.
UN
Următoarea invitație—semnată de două strălucite nume—

a fost răspândită printre scriitorii și publiciștii de valoare ai
timpului:
L
Stimate Domn,
RA
Avem onoarea a vă invita la întrunirea publică ce se va

ținea în ziua de Luni, 20 Martie, orele 9 seara, în sala Dacia,
din partea scriitorilor și a celorlalți scriitori români, pentru a
NT
dovedi că dânșii pun mai presus de orice deosebiri în vederile

lor estetice, interesele superioare ale limbii și literaturii româ
nești, și, aplaudând mișcarea tinerimii pentru apărarea acestor
CE
interese, reclamă impunerea unui caracter nestrămutat și pro

nunțat românesc tuturor așezămintelor de cultură și întregii
noastre vieți sociale.
N. Iorga, A. C. Cuza.
I/
întrunirea s’a desfășurat într’un cadru unic, iar N. Iorga și

S
B. Delavrancea au rostit memorabile cuvântări.

A. C. Cuza „bolnav în urma emoțiunilor șl ostenelilor'zilei
IA
de ieri", n’a putut participa, „însă răscumpără lipsa sa prin o

telegramă la a cărei frumusețe vă puteți aștepta", iar cel care
a citit-o publicului a fost Emil Gârleanu, unul din participanții
U
cei mai activi ai luptei.

BC
RY
A. C. Cuza în lupta pentru graiul românesc 227
„Rugând să scuzați lipsa mea dela întrunire, sunt în totul
RA
solidar cu voi, pentru a reclama impunerea unul caracter ne
strămutat și hotărât românesc tuturor așezămintelor de cultură
și întregii noastre vieți sociale. Să nu uităm că naționalitatea
LI B
e puterea creatoare a culturii și cultura puterea creatoare a na
ționalității, că ele trăiesc și cad împreună, spre folosul sau pa
guba mare a omenirii. Cine se înstrăinează piere, cine nu se
Y
păstrează, păgubește civilizația umană; sunt dar de două ori
trădători acei care, părăsind limba, lovesc cultura neamului:
T
trădători ai națiunii lor, trădători ai umanității.
SI
Din bătrâna înstrăinata cetate sfântă a Iașilor vă trimit
îmbrățișările mele frățești, salutând cu bucurie în acțiunea vi
ER
tează și înțeleaptă a studențimii române aurora renașterii lite
relor, științei, politicei și economiei naționale.
A. C. Cuza
IV
Iată rânduri săpate în trăinicia granitului, rânduri conținând
o întreagă doctrină dela' dogmele căreia nu s’a depărtat nicio
UN
dată venerabilul și fericitul sărbătorit de astăzi. Cei care se

leapădă de graiul gliei, ne spune A. C. Cuza că de două ori
sunt trădători : ai națiunii lor, căci păgubesc cultura națională,
L
și ai omenirii, căci micșorează astfel o colectivitate în puterea

căreia se află crearea adevăratei opere de artă.
RA
Ne-am depărtat mult de acele timpuri, de 1906, când a

curs sânge întru valorificarea drepturilor limbii ciobanului din
Carpați, dar telegrama scriitorului și luptătorului A. C. Cuza
NT
merită să figureze într’o frescă vie a tot ce s’a scris mai frumos
pentru graiul românesc.
CE
AUREL GEORGE STINO

S I/
IA
U
BC
RY
228 Ronsarda Castro
RA
LI B
Y
POARTA CERULUI
T
SI
Poarta cerului,
ER
Cărarea Mielului,
Cine te-a 'ncuiat
In jar de păcat?
IV
Ești lege, ești cruce?
Steaua la tine nu poate să urce?
UN
Te căutăm peste nourii gri,

Printre violete dantelării...
Credință avem cât un fir de muștar,
AL
Dar prin cortina de cleștar

Nici un ochiu n’a pătruns...
Unde te-ai ascuns?
TR
Doar stânjeneii arămii

Cu lujere în arcuiri sângerii,
Ai măriei sale soarelui,
EN
Se adapă,
Se îngroapă,
/C
In argintiul marelui,
Deslegatului isvor,
Ascuns nouă tuturor.
Pentru ei ai poruncit poate
SI
Să se risipească în ploi miresmele toate.

Noi, vom aștepta...
IA
Când s’o ’ndura Măria Ta

Să ni s’arate.
U
Pân’atunci te purtăm inel de carate.

BC
RY
Ametist 229
RA
LI B
T Y
AMETIST
SI
Volbura sborului — migdal înghirlandat,—
ER
Frământă crinul cu violet brodat.
Oglinzile visului risipesc brădet,
Sfioase încercări de menuet.
IV
UN
Se ’nvoaltă șerpuirea furișe, vicleană...

Răsfățul tremură văratec pe geană.
Muselinile așteptării pluteau în furtună,
L
Diminețile, numele tău îl îngână.

RA
Colanul gândului cu firul de stele

încătușa purpura în verigă de asfodele.
NT
Scânteietor șirag — priviri de algă,—

CE
Caravana zenitului leagănă primii cocori,

Pe creste freamătă alpine tălăngi de miori...
Arcușul încuie povestea în piept de viori.
I/
RONSARDA CASTRO
S
IA
U
BC
RY
230 George Ursu
RA
LI B
T Y
A. C. CUZA. ÎNDRUMĂTOR LITERAR
SI
AL MOLDOVEI
ER
Din întinsa activitate de îndrumător literar a lui A. C.
Cuza, alegem numai un moment însemnat și anume acela al
renumitei reviste bârlădene „Făt-Frumos". Intr'adevăr A. C.
IV
Cuza a avut o influență considerabilă asupra lui Emil Gârleanu,
animatorul acestei publicații, nedesmințită până la sfârșitul scurtei
UN
sale vieți. Cuzismul, adică doctrina naționalistă cu nuață anti

semită, apare mereu, ca înrâurire, în notițele de cronică din
revista „Făt-Frumos", scrise de Gârleanu. Putem face o largă
L
exemplificare a acestei afirmații, care pune în lumină partea

de independență și de originalitate a revistei în viața culturală
RA
de atunci a țării, față de „Sămănătorul" și „Luceafărul’', for

mată tocmai din îndrumarea lui A. C. Cuza, din afirmarea în
literatură a unui grup bârlădean de scriitori și din concentrarea
NT
în jurul lor a aproape întregii vieți literare din Moldova. „Făt-

Frumos" era o revistă reprezentativă a Moldovei, după cum
„Luceafărul" era a Ardealului. Deși „semănătoriste" și în strânsă
CE
legătură cu „Sămănătorul", totuși au avut un rost și o poziție

specifice. însuși Gârleanu își dă perfect de bine seama de a-
ceastă realitate moldovenească a revistei „Făt-Frumos" în arti
I/
colul „O nouă revistă" 1: „Așa au răsărit, pe rând, pe munți,

„Luceafărul", aici în Moldova „Făt-Frumos". Amândouă aceste
S
reviste, inspirate de revista mumă erau chemate : cea dintâi la

IA
primenirea limbii și îndrumarea scriitorilor de dincolo de Car-

pați, cea de-a doua la împrăștierea aerului îmbâcsit de for-
U
!• .Viața Nouă', Făt-Frumos, 1904, Anui I, nr. 19.

BC
RY
A. C. Cuza, îndrumător literar al Moldovei 251
mulele mincinoase ce cotropise Moldova, înlocuindu-le cu rân
RA
durile nepretențioase ale scriitorilor cu suflet senin".
Lucrarea aceasta de îndrumare a vieții sufletești din Mol
dova, care a fost specificul revistei „Făt-Frumos" a făcut-o mai
LI B
ales A. C. Cuza, independent de „Sămănătorul"1; ideologia cu-
zistă, desvoltată în studiul clasic „Naționalitatea în artă", pu
blicat întâi în „Făt-Frumos", răsărise doar din împrejurări spe
cifice ale Moldovei cotropite de străini, în special de evrei, ale
Y
Moldovei însetoșate de o viață spirituală eliberată de orice in
T
fluență eterogenă.
SI
Din primele numere profesorul dela Iași publică articole
ca „Ideea Națională", studiul „Naționalitatea în artă". „Să fa
ER
cem artă și literatură românească, în spiritul și din izvorul ne
secat al geniului nostru popular",2 acesta e îndemnul lui A. C.
Cuza către scriitori. „Arta nu poate să existe decât ca artă na
IV
țională... iar înstrăinarea operei de artă e nimicirea ei",3 a-
firmă iarăși în stilul său lapidar magistrul ieșan.
UN
Studiul „Naționalitatea în artă", după cum ne declară au

torul însuși, stă în legătură cu mișcarea naționalistă pornită mai
de mult dar care ajunsese a se impune de pe la 1904, iar „Făt-
Frumos", apărând la Bârlad dela 15 Martie același an, era unul
L
din organele mișcării fiind pusă sub conducerea lui Emil Gâr-
RA
leanu „care abia plecase dela Iași, însuflețit de aceleași idei" 4.

Mai clar : însuși A. C. Cuza afirmă că a colaborat la „Făt-
Frumos" după dorința lui Gârleanu, de a însemna pentru re
NT
vistă principiile directive ale noei mișcări".

Scriitorii tineri aveau în studiul lui A. C. Cuza un admi
rabil îndreptar : „Literații noștri, să primească impresiile directe
CE
ale mijlocului în care trăesc, să le reproducă sincer după pro

pria lor sentimentalitate-, în limbă curată, nu să-și îmbolnăvească
inspirația lor de reprezentanți ai unui popor în plină tinereță, as
pirând emanațiile miasmatice ale literaturilor senile, în credința
I/
că formele lor decadente sunt producte ale unei evoluții supe

rioare și să întortocheze înțelesul cuvintelor".
S
IA
1. G. Ursu, Istoria literară a Bârladului, 1936, Buc., pg. 23-4, adevăr

în această operă.
2. Făt-Frumos, anul I, pg. 18-19.
U
3. Făt-Frumos, anul II, pg. 22.

4. Prefață la ediția II-a Naționalitatea în Artă.
BC
RY
32 George Ursu
Colaborarea lui A. C. Cuza la „Făt-Frumos", ca îndru
RA
mător literar al revistei, a avut un răsunet deosebit. Criticul
Ion Scurtu, dela „Sămănătorul" scrie cu entuziasm1 despre
studiul care punea problema naționalității în artă cu o logică
LI B
impecabilă:
„In fruntea nr. 3 al revistei Făt-Frumos, din Bârlad, d.
A. C. Cuza continuă cu admirabila sa expunere sistematică a
principiilor naționalității în artă. Nu s’a tratat până acum, la
Y
noi, într’o dezvoltare atât de largă, într’o închegare logicește
T
atât de strânsă, într’o desfășurare așa de luminoasă și cu o
putere de convingere mai deplină, problema asta — numai pentru
SI
alte neamuri definitiv lămurită — a naționalității în artă. Tra
tatul d-lui Cuza, căci e un adevărat tratat de filosofie estetică,
ER
este o contribuție din cele mai prețioase la opera de limpezire
a vieții noastre literare și trebue să ne bucurăm cu toții de cu
vântul plin de autoritate al scriitorului și învățatului celui dintâi
IV
din Moldova, cuvânt menit, prin sinceritatea și vigoarea Iui, a
întări sufletele tuturor scriitorilor legați de acest scump pământ
UN
românesc unde e vremea să.se stârpească toate buruenile rele

ale înstrăinaților de sufletul neamului".
Tot în „Sămănătorul" însuși Nicolae Iorga2 salută studiul
AL
lui A. C. Cuza din „Făt-Frumos":

„Limpezile deducții ale d-lui A. C. Cuza cu privire la Na
ționalismul în Artă, urmează în fruntea revistei. D-l Cuza a
TR
făcut bine că și-a expus pe larg doctrina, fiindcă astfel a folosit

la o mulțime de oameni cum se cade și cu dorința de a se
lumina. Nu cred să fi avut în vedere pe cei ce nu vreau să
EN
înțeleagă, pe cei ce nu pot înțelege sau pe Don Chișoții târâie-

brâu, care, crezând că atacă revistele curentului celui bun, strică
morile de vânt pe care tot ei le-au clădit. Mai fiind și cu totul
/C
lipsiți de cuviință, acești omuleți nu merită ca un om serios să

vorbească de dânșii, fie și pe calea literară".
Chiar Iorga3 recunoaște că revista „Făt-Frumos" a avut,
SI
independent de „Sămănătorul", îndrumarea lui A. C. Cuza:

„Retras în colțu-i ieșan predicatorul din „România Jună" al
IA
1. I. Scurtu „Sămănătorul" dlu 9 Octombrie 1905.

2. N. Iorga „Sămănătorul" din 1904 pg. 916.
3. N. Iorga Istoria literaturii române contemporare București, voi. II.
U
In căutarea fondului.
BC
R
crezului național în viața publică, se manifestase dealtfel, numai
RA
în „Făt-Frumos", dela Bârlad, și lăsase cu totul deoparte „Să-
mănătorul"...
însuși conducătorii revistei, G. Tutoveanu și Gârleanu re
LI B
cunosc că, dela început, au fost ajutați de îndrumările lui A. C.
Cuza. G. Tutoveanu scrie: „la 15 Martie, anul acesta, în to
vărășia părintelui I. Antonovici și a domnilor D. Nanu și E.
Y
Gârleanu, și ajutați de îndrumările domnului A. C. Cuza, am
întemeiat revista „Făt-Frumos" *.
T
De asemenea într’un proces verbal, se recunoaște clar de
SI
către E. Gârleanu, Corneliu Moldoveanu, D. Nanu, Econom
I. Antonovici și A. Mândru, că revista a început „sub îndrumarea
ER
directă a domnului A. C. Cuza, Profesor uniuersitar"12.
Dosebit de interesant este faptul că revista „Făt-Frumos" a
fost boicotată de jidani, din cauza, în deosebi, a articolelor lui
IV
A. C. Cuza. Poetul D. Nanu îi scrie astfel, lui Emil Gârleanu, la
15 Aprilie 1904 :
UN
„Dragă Gârlene,
Ce dracu-i cu Făt-Frumos ? In adevăr Jidanii ne-au boicotat
pe toată linia, atât pe Făt cât și — închipuește-ți! — Paloda lite
L
rară inofensivă, fiindcă avea „Jidanul Păcălit"...

RA
Informații mai ample cu privire la boicotul jidovesc al Făt-

Frumosului, le găsim în gazeta bârlădeană „Vocea Tutovei" într’un
articol „ Mijloace Jidovești"3, semnat V. Suliță. Autorul vrea să
NT
dovedească anume că „jidanii constituesc un infam sindicat de

exploatare și că nu iau absolut nici o parte la năzuințele nea
murilor din sudoarea cărora trăiesc".
CE
După ce se înșiră rosturile revistei și colaborările, se arată

că „primului număr i s’a făcut o primire strălucită, fiind acum
complect epuizat", adică la 4 Aprilie 1904, când se publică
articolul.
I/
„In numărul doi, însă, publicându-se un articol al lui A.

C. Cuza, evreii au luat față de „Făt-Frumos", o atitudine eroi-
S
comică, declarându-i războiu de exterminare. „Făt-Frumos",

IA
1. Scrisul Nostru, anul I, nr. 1, 1929, Bârlad, interview al poetului G.

Tutoveanu și Vocea Tutovei, anul X, nr. 32, Bârlad, 17 Octombrie 1904.
U
2. Paloda, 1904, 28 Oct., nr. 44.

3. Vocea Tutovei, Bârlad, 4 Aprilie 1904.
BC
RY
234 George Ursu
tipul romantic al vredniciei neamului nostru, va trăi desigur în
RA
ciuda tuturor bâiguitorilor talmudici, iar uneltirile neamului ji
dovesc, le dăm la iveală numai să atragem atenția connațio-
nalilor noștri asupra spiritului de solidaritate cu care lucrează
LI B
jidovii în contra noastră. Iată mijloacele boicotului jidovesc:
revista n’a fost anunțată de nici un ziar jidovesc sau jidovit.
Unii librari jidovi primind revista au ținut-o sub tejghea, iar
alții ca Segal și Marcu din Botoșani și O. Lazăr din Tecuci, au
Y
refuzat primirea în comision a revistei. Asta când ziarele jido
T
vești sau jidovite sunt primite de librarii români".
SI
Nuanța antisemită a revistei era așa de limpede încât re
cunoscuta forță iudaică a luat poziție împotriva Făt-Frumosului
ER
cu care nu avea nimic comun.
îndrumarea lui A. C. Cuza a fost fecundă. Cronica iscă
lită la „Făt-Frumos" de Emil Gârleanu mișună de note cuziste.
IV
Astfel în „ziua de 2 Iulie 1904" Gârleanu scria:1 „Ziua de 2
Iulie, este un nou izvor de putere pentru toți care și-au iubit
UN
moșia strămoșească, apărând-o cu brațul și mintea de încălcă

rile armate cu arme sau numai cu șiretenie și trebue să fie o
rechemare dacă sufletul lor o vor mai înțelege-o, pentru toți
acei, prea mult oameni și deloc români, cu sufletul prea larg,
AL
care privesc nepăsători sau cu voință, cum pământul Moldovei

se înstrăinează cu încetul".
In articolul „Ion Creangă și Mihail Eminescu", Gârleanu
TR
vorbind despre prietenia unică ce i-a legat și căutând să-i afle

tâlcul adânc, între alte explicații adaugă nota antisemită cu un
accent care ne face să credem că și-o însușea : „iubitori ai ță
EN
rănimii, de puterile căreia știau că ne leagă întreaga istorie na

țională, toate vitejiile și năzuințele noastre ; disprețuitori a tot
ce e străin și mai cu osebire antisemiți înfocați potrivnici ai acelui
/C
neam care stângea viața românească a Moldovei sub privirile

lor... astfel erau acești oameni". 2
In „Două scrieri" 3, recenzând cartea lui Iorga „Drumuri și
SI
orașe din România", Gârleanu scrie : „Nu știu cum, dar când
citești a treia parte a cărții, în care se descrie Moldova, Mol
IA
dova de altădată a lui Ștefan cel Mare, Moldova de astăzi a

1. Făt-Frumos, nr. 7-8, închinat lui Ștefan Vodă, pg. 115-116.'
U
2. Făt-Frumos, 1904, Nr. 6 pag. 85.

3. Făt-Frumos, 1904, Nr. 1. Pag. 9-10.
BC
R
străinilor, te întrebi singur dacă nu cumva și tu așa de mic și
RA
neînsemnat cum ești ’n’ai contribuit cu ceva la aducerea acestui
loc de vitejie și glorie, în trista stare de acum, dacă nu și tu ai
LI B
lăsat cu neacțiunea ta a se primbla harabalele hodorogite în
goana necinstitului câștig, pe locurile unde altădată alergau dela
un capăt la altul al țării, plăeșii marelui Voevod".
Mihail Dragomirescu, alături de care Emil Gârleanu a stat
Y
vreo trei ani la „Convorbiri critice", în „Pro Domo", sub forma
așa de obișnuită de conversații în empireu între diferiți scriitori
T
asupra unor teme de estetică, înfățișează un Gârleanu, revoltat
SI
la început de faptul că ar putea fi primit în reuniunile scriito
ricești evreul Ion Trivale *.
ER
La București mai târziu, Gârleanu nu uită pe fostul lui
îndrumător, într’o notă despre Naționalitatea în Artă a lui Cuza :
„Un sprijin larg am avut în întreprinderea noastră, și sprijinul
IV
acesta ne-a venit din partea unui rar scriitor, unui luptător
mare, încredințat și bine întemeiat în cele pentru care luptă,
UN
inimă largă, curată și cinstită, o minte ageră, și mai presus de

toate un suflet sincer. Acela a fost profesorul universitar, în
vățatul A. C. Cuza! Pentru noi era o sărbătoare când articolele
sale ne soseau la redacție : fiecare cuvânt al lui era o îmbăr
L
bătare, fiecare scrisoare un sfat... Iar pentru noi care am scos

RA
pe „Făt-Frumos" și care astăzi scriem la această revistă, e un

nou prilej să ne îndreptăm gândul spre călăuzitorul sincer al
simțimintelor adevărate ce a știut să ni le statornicească în
NT
suflet" 12.
Dintr’o scrisoare, fără loc și fără dată, dar care, după
stapila poștei, se constată că a fost trimisă dela București la
CE
Bârlad, Gârleanu trimite lui Tutoveanu știrea că a făcut, în nu

mele celor dela „Făt-Frumos", un manifest către „ Eșeni" pentru
alegerea lui A. C. Cuza3.
Iată prin urmare un îndumător literar al Moldovei — A.
I/
C. Cuza, și un discipol al ideologiei sale : Emil Gârleanu, la

S
celebra revistă de pe vremuri „Făt-Frumos" !

IA
GEORGE URSU
1. Dela misticism la naționalism.

U
2. Conv. critice, 1908, pag. 669.

3. Scrisul Nostru, Bârlad 1930, Nr. 12.
BC
RY
236 Trad. de Pimen Constantinescu
RA
LI B
T Y
SI
CARDUCCI (1855—1907)
PE MONTE MARIOER
IV
Solemni, pe Monte Mario, sub cerul
UN
Tăcut și luminos, stau chiparoșii,

Privind cum pe câmpia cenușie
Mut curge Tibrul,
AL
Privind la vale cum se ’ntinde Poma

Tăcută, și cum ca un păstor un gigantic,
De veghe-asupra turmei, se înalță
TR
Măreț San Pietro.
Turnați, sus pe colina luminoasă,

EN
Turnați vin blond, prieteni, să răsfrângă

Soarele’n el; frumoaselor, surâdeți!
Muri-vom mâine.
/C
O, laurul ce se tot crede veșnic

In codru, Lâlage, nerupt tu lasă-1,
Sau pune-o ramură, să-ți strălucească
SI
In părul negru.
IA
La versul meu ce sboară plin de gânduri

Să-mi vină cupa veselă și floarea
Suavă-a rozei ce mângâie iarna
U
Și’n grabă moare.

BC
Pe Monte Mario 237
R
RA
Muri-vom mâine, precum ieri murit-au
Acei ce i-am iubit; din amintirea,
Din dragostea urmașilor, pieri-vom
Ușoare umbre.
LI B
Muri-vom. Obosit pământul pururi,
Va merge ’n jurul falnicului soare,
Țâșnind cp pe scântei în orice clipă,
Y
Mii de vieți.
T
Vieți în cari va clocoti iubirea,
SI
Vieți în cari vor clocoti noui lupte,
Și imnul viitorului cânta-vor
La idoli noui.
ER
Iar voi, cei nenăscuți, a căror mână
IV
Va duce mai departe facla noastră,
Veți dispărea, strălucitoare șiruri
UN
In nesfârșit.
Pământule, părinte-al cugetării

Și-al trecătoarei mele vieți, adio 1
L
In veci vei perinda în jurul soarelui

RA
Dureri și glorii,
Pân’ va avea sleita omenire,

Un singur om și-o singură femeie,
NT
Atrași la ecuator de-a ta căldură

Tot mai slăbită,
CE
Și cari, trăind prin munții în ruină, ’n codri

Uscați, te vor privi, o, soare, vineți,
Cu ochi sticloși, pe ghiața fără margini,
I/
Cum cazi pe veci!

In limba noastră de PIMEN CONSTANTINESCU
S
IA
Su Monte Mario, din voi. Odi barbare, II.

U
BC
7
RY
238 Dr. Haralamb Vasiliu
RA
LI B
T Y
SI
A. C. CUZA LA BOTOȘANI '
ER
Intr’o frumoasă zi cu soare din Octombrie 1925, mare
zarvă în orașul Botoșani. Lume multă pe străzi, sergenți dând
țignale și alergând încolo și încoace, iar prăvăliile jidanilor fe
IV
recate, de nu se mai zăria picior de jidan prin tot orașul. In
forfoteala aceia se auziau unii întrebând : Ce este ?
UN
— Vine Cuza !
Mare emoție. Eu nu-1 mai văzusem pe „apostol" și mi-1
închipuiam ca pe un zeu, stând undeva, într'un Olimp, de unde
L
slobozia trăsnete spre jidani, și îndrumări studențimei.

Deși, pe când eram elev de liceu, mă bătusem cu jidanii,
RA
acum când eram matur — trecusem de patruzeci — eram straș

nic de emoționat, gândindu-mă : ce se va întâmpla ?
îmi închipuiam că nu era cu putință ca însuși Cuza să
NT
pună piciorul într’un oraș jidovesc, ca Botoșani, fără să ia foc

târgul.
CE
Acesta era sentimentul general pe vremea aceia cu pri

vire la A. C. Cuza.
Lumea se îndrepta spre bariera dinspre Bucecea, din cotro
trebuia să vină marele musafir într'o mașină, însoțit de o suită
I/
de aghiotanți și de studenți. Mă îndreptai deci și eu într’acolo,

dimpreună cu câțiva studenți ieșeni veniți din ajun, și pe care
S
eu îi găzduisem peste noapte.

IA
Acolo, nu după multă așteptare, prin mulțimea înghesuită

și cordonul de polițiști, vedem că-și face loc un camion-auto-
mobil, de cele de cărăușie, cu vre-o zece oameni întrânsul, toți
U
în picioare. De acolo mă auzii strigat pe nume, și făcându-mi

BC
A. C. Cuza la Botoșani 239
R
loc prin mulțime împins de studenți, ajunsei lângă camion, de
RA
unde o mână vânjoasă mă saltă până sus înăuntru. Aici cineva
mă prezintă unui omuleț cu barbișonul cărunt, care cu foarte
multă bunăvoință îmi întinse mâna, spunându-mi: „îmi pare
LI B
bine că te cunosc, domnule doctor".
Va să zică acesta era „marele" Cuza, apostolul, sfântul
nostru ! Nu era deloc așa cum mi-1 făurisem eu în închipuire.
Y
Totuși emoția ce am simțit-o când l’am văzut, nu o uit nici
astăzi.
T
Astfel, împreună cu suita tuturor oaspeților, mă pomenii
SI
și eu alături de A. C. Cuza, în camionul mergând la pas, plim
bat tot orașul, în aclamațjile entusiaste ale celor depe jos, până
ER
la Biserica Sf. Neculai, în curtea căreia era pregătită întrunirea,
și unde răposatul preot Constantin Possa aștepta învestmântat
în odăjdii în ușa bisericii. Câțiva am pătruns înăuntru cu oas
IV
peții, unde după o scurtă slujbă înaintea Altarului și un scurt
cuvânt de bun sosit din partea părintelui Possa, am ieșit cu
UN
toții în curtea bisericii, care era înțesată de lume, și unde pe

un balcon dela o ușă laterală, par’că anume făcut pentru tre
buința aceasta, am luat loc și eu dimpreună cu suita, alături de
A. C. Cuza.
L
Curtea aceia, cât era ea de mare, nu încăpuse pe toată

RA
lumea, care mai umplea și străzile lăturalnice, biserica fiind la

colț, iar prin curțile vecine, peste drum, mulți oameni se ve
deau suiți prin copaci. Ca să-1 audă pe Cuza 1
NT
In adevăr, A. C. Cuza de pe balcon a vorbit, în uralele

mulțimii, mai bine de vre’un ceas. Au mai vorbit și alții. Am
vorbit și eu. Ce voi fi spus ? Dumnezeu poate să știe. Știu atâta
CE
că entusiasmul era fără de margini. Și mai știu că atunci când

ne-am dat jos depe balcon, la despărțire, după ce A. C. Cuza
mi-a strâns mâna, cineva de lângă dânsul mi-a șoptit: „dacă
vrei să faci ceva, să faci repede".
I/
Ce anume trebuia să fac, încă nu-mi dam bine seama.

Dar în momentul acela am simțit, ca o greutate pe umeri, o
S
mare răspundere. Și în adevăr, fără multă zăbavă m'am pus

IA
pe treabă. Cu un mănunchiu de prieteni, pe care din vreme îi

întreținusem cu toate tipăriturile antisemite apărute până atunci,
am pornit și eu prin județ în propagandă, pentru „organizarea
U
L. A. N. C.“. Și am scos și o gazetă, pe care am botezat-o

BC
RY
240 Dr. Haralamb Vasiliu
„Chemarea", după titlul magistralului și răscolitorului manifest
RA
către țară al Președintelui suprem.
Cu aceste mijloace am sculat și eu județul Botoșani, fă-
cându-1 atât de „cuzist", încât ani dearândul în alegeri am bă
LI B
tut guvern după guvern.
A fost desigur muncă, și s’au făcut jertfe, dar în definitiv
opera n’a fost prea grea. Pentru că numele de „Cuza“ a fost
un talisman fermecat, deschizător de drumuri și de inimi.
Y
A fost, și este și astăzi mai mult decât oricând.
T
Și dacă ar fi nevoie — pentru susținerea regimului Mare
șalului, de a reaprinde vâlvătaia înflăcărării și încrederii mulți
SI
milor, mai ales la țară, sunt sigur că în două zile am scula din
nou țara dela un capăt la altul, cu numele acesta sfințit și scump
ER
poporului: fi. C. Cuza.
Dumnezeu să ni-1 ție în viață, sănătos și voinic, încă mulți,
foarte mulți ani!
IV
DR. HARALAMB VASILIU
L UN
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
Surghiun 241
R
RA
LI B
T Y
SI
SURGHIUN
ER
De ce-s departe de ai mei
IV
Și de căminul nostru blând ?
De ce stau singur și plângând
UN
îndepărtat de toți ai mei ?

L
Mi-i dor de casa mea din Iași,

RA
Cu-aleia verzilor castani

Și de bunicii albi de ani
Purtând prin ea trudiții pași.
NT
îndelungatul meu surghiun

CE
Făcut-a temniță din timp ;

îmi stă durerea ’n suflet, ghimp
Și nu mai am cui s’o mai spun...
I/
ALEXANDRU-ION G. CI ZA
S
IA
U
BC
RY
242 Dima I. Gavriliu
RA
LI B
T Y
SI
A. C. CUZA ȘI ȚĂRĂNIMEA
ER
In ciuda tuturor vicisitudinilor tolerate de cei interesați, mai
bine de jumătate veac, prin scrieri cât și în parlamentul țării,
IV
d. profesor A. C. Cuza, cu o sinceritate incomparabilă, s’a o-
cupat continuu de marea problemă a țărănimei sub toate as
UN
pectele ei.
In judecarea obiectivă a stărilor sociale dela noi și a con
secințelor, nimeni altul nu a avut curajul să afirme mai categoric,
să gândească mai cinstit, mai dezinteresat, la cristalizarea unei
AL
situații, care dăinuind mai departe, aducea numai necazuri nației

cu nimic vinovată de blestemul străinismului infiltrat sistematic
în inima poporului român.
TR
Prin premiza celei mai categorice imparțialități, animat de

un înalt spirit de dreptate, gândind cu un extraordinar simț de
prevedere, după Mihail Kogălniceanu, d. profesor A. C. Cuza,
EN
cu cea mai desăvârșită eleganță spirituală, a afirmat convingeri

nedesmințite, profetizând vremurile isbăvitoare pe care începem
să le trăim.
/C
+ * 4
Dela Cantemir încoace, consultând lucrările mai de seamă,
SI
cu caracter social-agrar, pagini de durere și îngrijorare, până la

scrisoarea lui Radu Rosetti Pământul, Sătenii și Stăpânii în
IA
Moldova, m’am documentat asupra raporturilor care au existat

la noi între cei 3 factori economici. Din acele lucrări deducem
că, șerbia la noi a fost inventată și impusă mult mai târziu în
U
provinciile românești.
BC
A. C. Cuza și țărănimea 243
R
RA
La început, membrii aceleiași familii, care constituiau satul,
nu comuna politică, fudulă și goală, au fost primii pioni ai pă
mântului, liberi și nesupuși de nimeni.
LI B
Alcătuirea agrară românească este foarte veche. Feudali
tatea evului mediu, chezașe apărării hotarelor, a creiat primii
șerbi. Bătrânii satului, conducătorii politici și sociali, cu vremea
sunt înlocuiți prin județi și cneji; se naște deci o noblime țără
Y
nească, care ne dădură Voevozii cu îndatorire de a ne apăra
moșia strămoșească.
T
In acelaș timp se născu nobilimea de arme, răsărită pe
SI
câmpurile de bătae dela Posada, Rovine, Podul înalt, Călugă
reai și din alte părți. Boerii strângeau dările și conduceau ță
ER
ranii în războaie. Strălucitele fapte de arme erau răsplătite cu
pământuri, cu moșii întinse; astfel apăru în stat clasa boerilor.
Țăranii rămăseseră liberi, plătind dări în natură și mergând
IV
în războaie. Vasalitatea principatelor față de Turcia, ne impunea
plătirea tributului iar dările apăsau numai pe țărănime, așa că
UN
mulți țărani liberi fură siliți să-și dea pământul pe preț de nimic
că să aibă cu ce împlini birul. Cu încetul libertatea țăranului
dispăru, acesta, devenind șerbul boerilor, atât în silă cât și prin
violență.
AL
Până la Mihai Viteazul își păstrară însă dreptul de a se

mișca de pe o moșie pe alta, rămânând numai câteva sate de
TR
moșneni în Muntenia și de răzeși în Moldova.

Prin reformele lui Constantin Mavrocordat, în Muntenia și
Moldova, se îngăduiră iarăși țăranilor a se mișca, încetând de
EN
a mai face parte formal din inventarul moșiei. Boerii nu se su-

puseră, iar dijma, claca, birurile, deveniră cu totul împovorătoare,
ajungând până la 24 zile de clacă, însă cantitatea socotită de
/C
zi, era echivalentă cu munca pe o săptămână.

Grigore Ghica și Al. Ipsilante, mai micșorară zilele de
clacă, însă în 1827 se smulge Domnitorului o anafora prin care
Statul pierdu orice autoritate asupra boerilor.
SI
Prin regulamentul organic din 1830, dispăru și vechiul drept

de a pretinde pământ atât cât era țăranul capabil să lucreze, el
IA
cu familia și vitele sale, făcând pe boeri proprietari absoluți,

atribuindu-le 2 treimi din proprietate, fixând numărul de zile de
U
clacă la 12, care echivalau realmente la vreo 60, cu îndatoriri

speciale, pentru folosirea pădurii și a pășunii.
BC
RY
In schimb se stabiliră libertatea deplină de mișcare a ță
RA
ranilor ; ea era legată însă de atâtea greutăți practice, încât ță
ranii nu putură face uz de ea.
Aceasta era starea țărănimii în 1848, descrisă de Bălcescu
LI B
în pagini rămase istorice.
Guvernul provizoriu al Munteniei, în proclamația dela 16
Iunie spunea că poporul Român dorește ca săracii săteni plu
gari, hrănitori ai orașelor, care până acuma au purtat toate
Y
greutățile țării prin munca lor și care atâtea veacuri au lucrat
T
moșiile și le-au îmbunătățit șl au hrănit pe strămoșii noștri, să
SI
aibă și ei drept la o bucățică de pământ. Mai departe se arăta
dorința ca să scape pe fratele sătean de robia clăcii, a iobăgiei
ER
și a dijmei.
Drepturile proprietății au început a fi desbătute la București,
în zilele de 9—19 August, de comisia numită de Locotenența
IV
Domnescă, ședințele ținându-se mai mult sub preșidenția neui
tatului agronom Ion lonescu dela Brad.
UN
Nu se putu ajunge la nici un rezultat, proprietarii mari

luând în glumă pretențiunile țăranilor, care în majoritatea cazu
rilor nu se bucurau de o libertate personală și nici de cea e-
conomică.
L
Cu toate intențiunile mărinimoase ale Domnitorului Grigore

RA
Al. Ghica, chestiunea agrară tărăgănea, însă până sub domnia

luminată a lui Cuza, care dimpreună cu marele său sfetnic, omul
dela 2 Mai, învinși amândoi la 11 Februarie, au găsit formula
NT
cea mai potrivită pentru a soluționa covârșitoarea problemă a-

grară, care din pricinile cunoscute nu-și mai găsea deslegare.
Alături de Domnitor, Kogălniceanu a fost singurul om po
CE
litic al țării noastre, care a putut impune prin lege, importanța unei
echilibrări a proprietății rurale, printr’o rațională împărțire a
pământului plugarilor, evitând imorala acumulare de bunuri de
către o restrânsă clasă de profitori.
I/
In anul 1862, în plin parlament, întâiul Prim Mimistru al

României unite, a proclamat tristul adevăr că brațele țăranilor
S
constituiau capitalul proprietarilor.

IA
Frumoasele intenții a lui Kogălniceanu s’au izbit dela în

ceput, de rezistența adunării legislative și în îndeosebi a prim-
ministrului Barbu Catargiu, care considera împroprietărire ca
U
o înăbușire a energiilor individuale în loc ca ea să fie o rezul

tantă a lor.
BC
A. C. Caza și țărănimea 245
R
Acest strălucit adversar al lui Kogălniceanu, boerul Barbu
RA
Catargiu, a plătit cu capul intransigența părerilor sale.
El susținea descătușarea proprietății de orice îndatorire de
a da țăranilor pământ de folosință dar și liberarea țăranilor de
LI B
orice îndatorire de muncă față de proprietari, rămâne ca între
ei să încheie, în viitor tocmeli de bună voie.
+
T Y
Țăranul pălmaș nu avea posibilitatea de a se ridica prin
selecțiune, oricât ar fi fost de valoroasă vrednicia lui. Iar ade
SI
vărata stare a țăranului, nu în poezie și proză măgulitoare cum
s’a scris atât, ci prin cuvinte trezitoare de realism a fost sem
ER
nalată de d. profesor A. C. Cuza în incomparabilul său studiu
„Țăranii și Clasele Dirigente" prin care face o aspră critică
partidelor cârmuitoare și vinovatei lor nepăsări față de pro
IV
blema țărănimii.
Astfel la pagina 214 din studiile Economice-Politice (1890-
UN
1930), a scris că ,,la sate, ascuns prin bordee sub pământ, tră-
ește în cea mai crudă neștiință, pradă unei exploatări neome
noasă, un popor rău îmbrăcat și rău hrănit, secătuit de trudă
șl boli, mâncat de vicii care se stânge“, și mai departe la pag.
L
252 că „Decretul din 15 August 1864, a fost nu numai un act

RA
de dreptate față de țărani dar și un act de mare înțelepciune

politică și de un înalt patriotlsm“.
Referitor la starea de după reformă, d. profesor A. C. Cuza
NT
adaugă : „Aceiași nepăsare pentru interesele țăranilor, aceeași

îngrijire pentru interesele proprii, o manifestă clasale noastre
dirigente în legile pentru tocmeli agricole din 1866 și 1872,
CE
care au înlocuit robia de odineoară, întemeiată pe îndatorirea

proprietarului de a da pământ îndestulător locuitorilor și de a
îngriji chiar de ei la vreme de nevoie, cu o robie mult mai
I/
aspră sub regimul căreia proprietarul sau arendașul, nu are

nicio îndatorire, decât doar aceea de a plăti prețul de nimic
S
cu care a cumpărat munca țăranilor, pe multă vreme înainte și

profitând de nevoile lor cele mai crude“.
IA
Sunt adevăruri dureroase care de nimeni și niciodată nu

vor putea fi contestate.
U
BC
RY
Dela tratatul dela Adrianopole, prin care s’a desființat
RA
monopolul turcesc asupra liberei circulații a productelor pă
mântului nostru, brațele țărănești au fost înrolate și mai avan
în exploatările agricole muncite de țărani, al căror folos era
LI B
tras de proprietari și arendași : Greci, Armeni și Jidani, cu to
tul străini de trecutul și nevoile neamului Românesc.
Cu privire la instrucțiunea satelor, la pagina 257 din stu
diile Economice-Politice (1930), d. profesor A. C. Cuza amin
Y
tește de o lucrare a d-lui Leonescu în care spune că ,,Evrei ex
T
ploatatori de moșie au început pe față lupta contra instrucțiunii
SI
țăranului, compromițând pe învățători fie prin bătae, fie prin
calomniere. Vreo două exemple: în comuna Holboca, jud. Iași,
ER
învățătorul a fost bătut de evrei. In comuna Perieni, același
județ, evreul care exploatase moșia, silind pe țărani de a munci
peste angajament, ei s’au adresat ia învățător să le citească
IV
contractul. Acesta l-a citit cum era scris, nu cum plăcea evreului.
De aici calomnii contra învățătorului șl stăruințe din partea
UN
evreilor de a-l permuta din comună".

Lăsat astfel pradă batjocorii evreilor și a siluiri zilnice
din partea unor primari bețivi și brutali ce a’r să facă învăță
torul nostru, pentru ridicarea culturală a țăranului ?“...
AL
Dar impertinența jidovească a întrecut orice limită, în Sep

tembrie 1864, atunci când s’a pus întrebarea dacă evreii au drept
la împroprietărire. Printr’o circulară, Kogălniceanu arată că
TR
„evreii ce s'ar găsi prin sate, sunt excluși dela beneficile a-

cestei legi".
In Muntenia, multe moșii intrară în posesia arendașilor
EN
Greci, Bulgari și Armeni, iar în Moldova, moșiile cele mai

bune începuseră să fie acaparate de trusturi j'idovești. Inițiatorul
lor era jidanul Marcu Fischer zis Moache sau Mochi, care aca
/C
parase zeci de mii de hectare în paguba unei țărănimi cuminți,

nevoiașe, lipsite de pământ de hrană.
Racila se întindea văzând cu ochii, săpa o adâncă pră
SI
pastie între proprietarii mari de pământ, arendași și țărani,

despre care iată ce spune d. profesor A. C. Cuza în 1895 :
IA
„Cu superficialitatea de gândire caracteristică claselor noa

stre dirigente, liberalii acuzau pe conservatori, în anul 1888, că
ei sunt autorii răscoalelor țărănești, pe care le-ar fi pregătit cu
U
ajutorul unor agenți iconari și jugănari ai unor puteri străine,

BC
R
cu scopul de a-i răsturna pe dânșii. La rândul lor în anul 1893,
RA
conservatorii au învinuit pe agenții colectiviști că ar fi ridicat
satele pentru ca partidul Liberal să vină mai degrabă la putere".
Analizând cauzele răscoalelor, Raclu Rosetti ajunge la con- *
LI B
cluzia că „Adevărații instigatori a-i răscoalelor țărănești, sunt
egoismul, lăcomia, lipsa de scrupul și lipsa de prevedere a
clasei stăpânitoare, a celei vechi ca și celei noi. Asupra lor
Y
cade greutatea răspunderii pentru năpasnica primejdie în care
răscoalele au pus țara: amestecul străinismului, și care a fost
T
scăpată prin credința și simțul de datorie al oștirii".
SI
După răscoala din 1907, guvernul a căutat să normalizeze
raporturile dintre săteni și moșieri prin legea învoirilor agricole,
ER
prin Cassa Rurală, desființarea dijmei și alte reforme care au
dat satisfacție țăranilor doar pentru o clipă.
Toată țărănimea avea o singură tendință: exproprierea,
IV
care avea să se rezolve prin reforma agrară de 1918, în pa
ralel cu emanciparea lor politică prin vot universal.
UN
In vederea acestor mari reforme, d. prof. A. C. Cuza,

iacă din 1895, cere luminarea poporului prin următoarele cu
vinte : „Dacă voim dar să ne apropiem de deslegarea proble
mei care ne preocupă, făcând ca organizația noastră socială să
L
profite massei generale a poporului nostru, cea dintâi condiție

RA
va fi desigur, să desvoltăm însușirile sale prin instrucție".

Acest imperativ al culturii se impunea atunci ca și acum,
în directă legătură cu destinul neamului Românesc. Ignoranța
NT
era simțită și vizibilă pretutindeni din pricina streinismului a-

mestecat în rosturile noastre, cari învederat ne opunea rezis
tență ori unde era semnalat, în târguri sau la țară.
CE
Această nelegiuire organizată preocupă în cel mai înalt

grad pe marele Profesor dela Iași, care denunță opiniei pu
blice românești o stare care ne pregătea din umbră, cele mai
mari nenorociri. Intre alte cuvinte trezitoare de conștiință ro
I/
mânească, ne spune în aceiași valoroasă lucrare amintită mai

S
sus la pag. 283 că „Evreul nu contribue cu nimic la produce

rea directă a bogățiilor dar el este un agent de exploatare ne
IA
întrecut. Pe când muncitorul Român își istovește puterile, pen

tru a produce bunurile, evreul își cruță pe ale sale așteptând
U
numai să speculeze munca producătorului.

Dacă e arendaș, îi cumpără munca sa pe nimic, îi mă-
BC
RY
soară strâmb, îl hrănește cu porumb stricat, îi plătește cu ți-
RA
dulă la crâșmă, supuindu-l astfel unei îndoite exploatări și în-
drumându-l către patima ucigătoare a beției. Dacă e crâșmar
îl așteaptă în coastele satului, cu 2-3 gărăfi de rachiu, cu
LI B
câți-va covrigi colbăiți, îi pune să-i cânte, îl măgulește cu vorbe
frumoase și după ce l-a desbrăcat de tot ce are, îl necinstește,
scoțâiidu-l la marginea drumului, poate chiar cu ajutorul d-lui
Primar, însărcinat cu paza ordinei. Iar în zilele de iarnă, când
Y
țăranul nu are nici o ocupație și nu câștigă nimic, tot porum
T
bul ce i-a mai rămas, tot untul șl brânza, toate păsările și o-
uăle, tot ce ar putea să-i servească de hrană, cu un cuvânt
SI
trece în crâșma jidanului, în schimbul rachiului otrăvit, care
ER
îl omoară pe țăran șt pe copii săi".
Dacă-și zice negustor însfârșit, cu căți-va coți de pânză
proastă de americă, cu câteva mintene de bumbac vătuite cu
căiți sau păr de bou, cu încălțăminte rău făcute din pielea cea
IV
mai rea, cu tulpane și cituri putrede dar bătătoare la ochi, cu
toate aceste fabricate de proastă calitate, și cari nu costă a-
UN
proape nimic — dar despre a căror valoare economică țăranul

nu-și dă seama — el scoate cel de pe urmă ban din punga mun
citorului pe care acesta l-a adunat cu trudă amară".
L
Sunt adevăruri crude, cari ne-au otrăvit nația pe furiș

RA
vreme de secole, în cari jidovimea, în cârdășie cu alți streini

ne-au dictat fie Ia noi acasă, fie din contoarele misiților Dreyf-
fus din Paris, prețul de ocară a roadelor pământului, stropit
cu sudoarea a milioane și milioane de țărani români. D-l prof.
NT
A. C. Cuza, prezent la discuția proectului de lege a ultimei re

forme agrare, a rostit în Camera Deputaților în ședința dela 7
CE
Iunie 1921, cel mai important discurs din acea seziune, D-sa
arătând că, reforma agrară este stăpânită de marea lege a creș
terii populației. „In trecut Domnii și Boerii făceau dreptate ță
ranilor fără presiuni, din proprie inițiativă".
I/
„La 1857, în memorabila zi de 29 Octombrie, a divanu

lui Ad-hoc al Moldovei, când s’a pus chestiunea desființării pri
S
vilegiilor și când s’a pus la vot desființarea lor, toate cele 71

IA
de voturi au fost confirmative".

„Prlviligiații cari au ținut privilegiile timp de 5 secole,
au renunțat la ele, fără ca să mai ceară nimic, de bună voie*.
U
Intre remediile de propășire economică, d. prof. Cuza re-

BC
R
comandă foarte stăruitor cooperația. Tovărășiile țărănești de a-
RA
rendare în țara noastră, s’au semnalat la vre’o 20 de ani după
minunea dela Rochdala, a cinstiților țesători fără de lucru din
ulița broscăriei. Ionescu-Dela-Brad, arată în una din monogra
LI B
fiile sale din 1865, că locuitorii depe moșia Sinăuți jud. Doro-
hoi, s’au întovărășit între ei și au luat în arendă pe seama lor
acea moșie, proprietatea Spiridoniei, alegându-se ca vechil
Y
preotul Dimitrie care era și învățător al satului și pe Gheor-
ghe Foca.
T
In lucrarea „Către un nou avânt al cooperației în Ro
SI
mânia" , d. prof. A. C. Cuza spune : „Așa dar, între coopera
ția dela noi și cea de aiurea, e o deosebire profundă. Și la
ER
noi intermediarii, ca și aiurea. Insă aiurea este chemată să în
lăture intermediarul național; la noi e vorba să scăpăm de ex
ploatarea primejdioasă a intermediarului străin. Aiurea inter
IV
mediarul, care se îmbogățește, sporește cu atâta avuția națio
nală, averea lui circulând între naționali; la noi intermediarul
UN
îmbogățit, sporește numai avuția străină, întrucât banii pe cari

i-a adunat circulă numai între streini, prin căsătorii între dânșii
și în afaceri, dela care noi suntem sistematic excluși".
Prin îndepărtarea radicală a jidanilor din comerț, se cre-
L
iază un climat favorabil cooperației de credit, producere și des

RA
facere în comun și dă perspective tineretului românesc, cari a-

rată sprinteneală în diversele ramuri ale practicei negustorești,
putându-și astfel forma o profesie onorabilă în satele și târgu
NT
rile țării.
Ca încheere, marele nostru îndrumător spiritual, creator
al unui crez economic de esență curat românească, dotată cu
CE
o previziune atât de clară în destinul nației, ne îndeamnă nu

mai în interesul nostru, să pornim îndărăt la agricultură, unde
ne vom regăsi pe noi.
„îndărăt la agricultură, nu în înțelesul părăsirii industri
I/
ilor utile — dacă li se asigură caracterul lor românesc și care

S
merită tot sprijinul, îndeosebi industrii necesare apărării națio

nale și acele care prelucrează materiile prime din țară — ci în
IA
înțelesul încurajării agriculturii naționale: sacrificată astăzi in

dustriilor, în cea mai mare parte parazitare și falimentare
streine". (Studii economice pag. 795 publ. în 1930).
U
D-l prof. A. Cuza, cel mai de seamă economist al țării,

BC
RY
cum îl numește d. prof. Gh. Ionescu-Sineștî — membru al A-
RA
cademiei Române (Politica Agrară, pag. 13), cu acea sinceri
tate deplină, isvorâtă din analiza științifică a evoluției poporului
românesc, a îmbrățișat cauza dreaptă a țărănimii, ca și Măria
LI B
Sa, moșul D-sale. A denunțat țării și lumii întregi pe vrăjma
șul strein și local, care i-a supt țăranului vlaga și l-a ținut în
semirobie vreme de secole, stăvilindu-i prin toate mijloacele
posibile, emanciparea economică și socială.
Y
DIMA I. GAVRILIU
T
SI
ER
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
Cu primele gloanțe în primul sat 251
R
RA
LI B
T Y
SI
VERS DIN RĂZBOI
ER
CU PRIMELE GLOANȚE ÎN PRIMUL SAT
IV
UN
Cu primele gloanțe în primul sat...

Mirosea a pulbere și a sânge uscat,
încă mai vuiau prin frunze ghiulelele,
încă mai suna glasul ca inelele.
L
Fumul sta glugă prinsă de cer,

RA
Degetele purtau încordarea de fier,

Ochii alergau neîmblânziți și avani.
C’o sticlire tăioasă după dușmani.
NT
Buzele arse și frunțile ude

Ne ’mpingeau spre răcoarea ierbilor crude,
Vinele, tâmpla, carnea și dinții
CE
Scurma depărtările, să ne vedem părinții.

Inima asta,— bătută în toate piroanele
Sfărma mitralierele, să-și vadă icoanele.
Gândurile, visul, prăbușirile
I/
Străpungeau zarea, să ne vedem iubirile.

S
Sufletul înfiorat de izbândă,

Sta lângă toate porțile la pândă.
IA
Pasul prăfuit și arma fierbinte

Răscoleau pustietatea înainte,
Numai frunza salcâmului setoasă de ploi
U
Trăgea sufletul țării întregi după noi...

BC
- MPMB. r-
RY
252 Sergiu Matei Nica
RA
Și-a ieșit satul din adâncimi, din amintire,
Din pridvoare de domni, din cimitire...
LI B
Țăranii mei cu zâmbetul caisului pe frunți,
Greoi la vorbă, bucuroși, mărunți,
Femeile aducându-și pruncii în dar
Celor ce au înfipt durerii hotar,
Y
Fetele cu cosiți mirositoare a nucă,
Cu pleoape calde și blajine de duducă,
T
Ne-au dat pită din pământul acesta bătrân,
SI
Ne-au scos mere sânziene din sân.
Și-ar fi vrut să ne îmbrățișeze, să plângă, să ne sărute,
ER
Dacă tunurile nu ne-ar fi chemat așa de iute,
Ar fi vrut să ne poftească, să ne zică
Cum au dus-o un an în așteptări și frică.
IV
Ar fi vrut să ne culce, să ne învelească,
Să ne cânte bucuria moldovenească,
Ar fi vrut să ne deschidă sufletul cuminte,
UN
Dacă nu ne-ar fi chemat tunul înainte...

SERGIU MATEI NICA
L
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
Cuget și creație: A. C. Cuza 255
R
RA
LI B
TY
SI
CUGET ȘI CREAȚIE: A. C. CUZA 1 ER
IV
Unul dintre cei mai profunzi gânditori care-a influențat
enorm contemporaneitatea prin fertilitatea și veridicul ideilor, este
UN
A, C. Cuza. Procesul de mustire a durat 50 de ani, până ce

receptacolul publicului, interesat sau inconștient-rezistent, s'a des
făcut larg ca să primească ca pe o binefacere târzie ideile pe
care acesta le-a propagat cu o perseverență unică. Voit sau ne
L
voit, carapacea ignorării a plesnit, procesul de mustire a luat

RA
sfârșit, pentru a ne evidenția clar, sănătoșenia concepției sale, de-

voțiunea cu care s’a robit ideilor înalte, linia dreaptă pe care-a
mers dela ’nceput și care a dorit să fie impusă. Omul a ieșit
NT
triumfător prin izbândirea concepției sale.

A. C. Cuza se evidențiază tot mai mult ca un rar feno
men pe care providența ni l-a trimis să ne călăuzească pașii în
CE
vremuri tragice. Ideile sale tronează astăzi olimpic și acesta e

cel mai frumos elogiu ce i se poate aduce patriarhului dela Iași,
care scria atât de semnificativ pentru destinul concepției sale:
Sămănați idei, ca să culegeți fapte.
I/
A. C. Cuza e din generația lui Eminescu-Creangă-Cars-

giale (în 8 Noembrie a împlinit 84 ani), singurul junimist în viață,
S
și ca atare, una dintre dominanțele operii sale, e criticismul ex

IA
cesiv, criticism plecat în speță dela Eminescu și Conta, primii

care au văzut naționalitatea ca un organism viu, a cărei deza-
U
1. Fragment din Evoluția poeziei române.

BC
8
RY
254 Constantin Vârtej
gregare e inerentă dacă i se interpun corpuri eterogene, jidanii
RA
în special.
Punctul de plecare rasial a criticii lui Cuza este: națio
nalitatea puterea creatoare a culturii umane, cultura puterea
creatoare, a naționalității, geometrizare a unui adevăr evident,
LI B
care nu recunoaște decât naționalitățile stăpâne pe un teritoriu
determinat, excluzând pe jidanii infertili și fără țară. TVe naștem
Români și nu câștigăm naționalitatea ca pe un bun oarecare și
Y
nici limba, prin interesul ce-i purtăm. Ele sunt organice în noi,
numai ale noastre, jidanii rămânând în afara sferii lor, căci prin
T
botezare, nu dobândesc nimic: „Apa trece... jidovul rămâne".
SI
Naționalitatea se vădește în artă, e oglinda sufletească a
unui neam, iar corpurile eterogene nu vor face decât să știr
ER
bească claritatea imaginii, diformând-o, pericol pentru vitalitatea
unui neam.
Jidanii n’au cultură proprie, sunt infertili, degenerați, și ca
IV
atare, la fel va fi și produsul lor intelectual sau sufletesc. Sin
gura soluție e excluderea lor din organismul nației.
UN
Baza dela care trebue să plece literatura e specificul na

țional, care e ilimitat ca nuanțe, dar impropriu străinilor; acest
specific armonizează produsul unei nații ca pe un cristal curat,
unde ni se structurează idealul de viață al unui popor.
AL
Să ne amintim de admirabila lecție de specific făcută de

marele naționalist în Naționalitatea în artă1; e vorba de subtila
analiză a cuvântului lăcrămioare, clopoței de Mai, crini de vale,
TR
floricică de poiană, etc. singur Românul — în cazul de față

Moldoveanul — spiritualizează sensul: „Floricelele acestea așa de
curate, nu pot fi decât «lăcrămioare» — după supraterestra lor
EN
origine, — prefăcute în flori de pământ".

E o adâncă pătrundere în specificul rassei care în mani
festările sale sufletești tinde spre idealitate, putându-se face astfel
/C
relația dintre astral și terestru prin transcendența divină. Și nu-i

numai un joc al întâmplării că Lucian Blaga a reluat și multi
plicat exemplificația în a sa Trilogie a culturii, mai ales în vo
SI
lumul Spațiul mioritic 2. Blaga vorbește de sublimarea motivelor

la noi, cum e cazul Meșterului Manole, care-și jertfește soția
IA
1. A. C. Cuza : Naționalitatea în arfă, Buc. Ed. Ii, 1915.

2. Lucian Blaga: Spațiul mioritic, Buc., C. R., 1936.
U
BC
R
pentru înălțarea unui lăcaș de închinăciune și nu pentru zidirea
RA
unui pod sau cetăți, cum e la alte popoare.
Rassa își are dinamismul ei propriu în toate posibilitățile
de manifestare, în ceea ce privește exprimarea sufletescului,
LI B
cum e cazul remarcat mai sus: spiritualizarea, marcă de no
blețe a neamului.
Exemplul relevă și alt aspect: intraductibilitatea a ceea ce
este propriu unei nații: lăcrămioare, pentru a rămâne încărcat
Y
de sens, așa cum îl simțim noi, e imposibil de tradus în altă
T
limbă. Așa dar, ceea ce marchează sufletescul specific, nu poate
fi tradus — asta în ceea ce privește fondul, — dar nici formal nu
SI
putem traduce anumite aspecte de limbă, nici prin circom scriere,
căci fiecare limbă își are geniul el, care nu constă numai din
ER
posibilități de topică și angrenare, ci din viața, experiența ei în
decursul veacurilor.
Iată de ce A. C. Cuza se exprimă categoric că traducerile
IV
sunt sterpe: „Față de poeziile originale, traducerile sunt ca flo
rile de hârtie stropite cu parfum, le vezi că-s lucruri moarte".
UN
Cu atât mai mult traducerile sunt fade dacă ele-s făcute

de un străin de limbă, un Adolphe Stern de pildă (!)—care l-a
„tradus" la noi pe Shakespeare — și de care A. C. Cuza se
AL
ocupă în Naționalitatea în artă, evidențiind erorile de limbă.

Este evident dar că nici în literatura „originală" jidanii nu
pot izbuti: Manasse a lui Ranetti Roman e produsul mocirlos
TR
al iudaismului, care dacă nu convine sufletului nostru ca fond,

nici pe departe nu poate fi acceptat ca limbă românească.
Stilul de viață al unui popor e și el tipic: „La origine, stilul
EN
în arhitectură nu-i decât potrivirea zidirilor după necesitățile

climei. In țările calde, s’au născut acoperișule în formă de te
rasă, pe când clima ploioasă a Nordului a dat naștere acope-
/C
remintelor țuguiate, stil flamand.

Și la noi au existat începuturi de stil, în streșinile înaintate,
în forma ridicată a acoperemintelor șindrilite, în cerdacurile
SI
largi, cu stâlpi, din fața caselor gospodărești, în ferestele mici,

care se potriveau atât de bine cu clima noastră deosebită".
IA
Se poate urmări reluarea acestei idei în Spațiul mioritic

și urmărirea sufletescului din stil; Blaga dă un tabel al stilului
de viață la diferite popoare1, și nu numai în aceste laturi e in-
U
1. Op. cit. p. 157.

BC
RY
fluențat de gândirea lui Cuza : Fundamentul operei sale pleacă
RA
dela Naționalitatea în artă și Cugetările în proză, fără ca a-
ceasta să-i știrbească totuși originalitatea, căci el ne evidențiază
alte laturi ale sufletului românesc.
LI B
A. C. Cuza scrie: „In lumea cunoștinței, întinderea întu-
nerecului depinde de strălucirea luminii ce și-o aprinde fiecare".
Această idee o veți găsi și în Pietre pentru templul meu, dar
și în Poemele luminii1 și pe care am analizat-o în altă parte2.
Y
A. C. Cuza e și un prețuit poet, genial epigramist, care
T
— la vârsta când alții își curarisesc obezitățile — își stăpânește
încă măestru Pegasul, dându-ne flori sufletești rare:
SI
Și azi — ascult
ER
Ecoul chinurilor de demult 1
Apusele dureri
îmi amintesc
Vrăjirile de ieri...
IV
E luna lui April,
Liliecii înfloresc
Chemându-te în tainica lor umbră,
UN
Seara,
Don Padil,
Când parcul e pustiu...
Dar unde-i Dona Clara?
L
Știu I
E o poveste sumbră...
RA
își începe activitatea poetică într’o epocă aghesmată de

pesimism, și era natural că tânărul de atunci — purtând în ger
NT
mene graiul — să fie atras de Eminescu. Sub zodia aceasta se

desvoltă o bună parte din activitatea sa poetică; motivele emi
nesciene revin nevoit sub pană, dându-le totuși turnură de sub
CE
tilitate și izvor nou:

Și dorul meu neadormit
Aceleași drumuri bate ;
Așa i-a fost se vede scris,
I/
Mereu să te tot cate.

S
Sufletescul penetrant e trăsătura esențială a poeziei sale,

care ni-1 plasează într’o anumită categorie sufletească de poeți
IA
care fac din artă trăiri și înălțări spre azurul gândirii:
1. Lucian Blaga: Pietre pentru templul meu, și Poemele luminii, Sibiu, 1919.
U
2. Cuget și creație : Lucian Blaga.

BC
R
RA
îngălbenește iarăși frunza
Și cade moartă la pământ,
Ne mână zilele și anii
LI B
Tot mai aproape de mormânt.
Mâhnit e câmpul, și pădurea
Și-așteaptă tristă cântăreții;
Iar voi v’ați dus pentru vecie,
Iluzii dulci a tinereții.
T Y
Fin, subtil în sugerări, devine impulsiv atunci când secu
ritatea națională e amenințată; opera sa e omogenă, ca și cea
SI
a lui Blaga și Goga, fiind și propagarea concepției în artă și
în știință :
ER
Codrule, Codrule voinic.
Nu vezi cum ne-apasă oameni de nimic,?
Și ne vând pe bani,
IV
Asmuțind pe sate cânii de jidani,
Codrule voinic.
UN
Sensibilitatea ascuțită se vădește și în epigramă.

Epigramistul A. C. Cuza ? Dar A. C. Cuza e epigramist
și în replicele sale de știință, în polemici și atunci când discuți
cu dânsul. Afară de argumentația științifică, e stăpân abil pe
AL
cea mai zdrobitoare argumentație : cea epigramatică.

Da să începem... cu începutul: A. C. Cuza publică în „Con
TR
temporanul" următoarea epigramă :

Te-ai înălțat atât de sus,
Iubitul meu amic,
EN

De jos... atât de mic.
O capod'operă unde gândirea și creația se înmănunchează

/C
măestrit. Dumitru Teleor (Consfantinescu) o pastișează sub

forma:
E lucru natural
SI
Iubitul meu amic :

Cu cât te’nalți mai sus,
Cu-atăt te văz mai mic.
IA
Raportul e observat imediat, și printre atacatori e și Ca-

ragiale, căruia i se deschide o vastă perspectivă polemică, ine
U
gală pentru bietul Teleor :

BC
RY
RA
Teleor, dragă țățică.
Te prinsei, mâncați-aș muza,
Și nu cu ocaua mică,
Ci cu ocaua lui Cuza.
LI B
„Binevoitorii", au cercat să compromită originalul prin pu
blicarea unei epigrame germane apărută în „Fliegende Blaet-
ter" (1866) care, după a lor părere, ar fi fost modelul epigramei lui
Y
Cuza, înșelând prin aceasta buna credință a celor care nu știau
nemțește. Și fiindcă istoria a fost reeditată recent de B. Iordan
T
și Lucian Predescu 1, după criticul cu perciuni B. Lăzăreanu,
SI
lăsându-se să se ’nțeleagă că în adevăr așa e, voiu insista asu-
pru acestei chestiuni:
ER
Remarcăm în epigrama germană două idei : acea a înăl
țării prin ajutorul unei schele (ein Geriist) și ideea că în înăl
țime ești și mai mic, prima, naivitate puerilă, cea de a doua,
IV
veche ca și Paradisul, și care n’are comun cu cea a lui A. C.
Cuza, decât factorul epigramatic, adică dinamul ce ’mpinge spi
UN
ritul spre poantă.

Dar câte exploatări diverse nu avem în jurul acestei si
tuații ! A. C. Cuza scrie :
Cugetător ! ?
AL
Tu ? Tact că mor I
Dar liber ești, adevărat :
Că încă nu ai fost legat.
TR
Să mai citez cazul doctorului care omoară pacientul ? Care

epigramist nu l-a exploatat ?
Epigrama sa are un întreit sens: de combativitate, de pur
EN
umor și de lirism curat, ultima fațetă necuprinsă 'n cuprinză-

toarea definiție a epigramei:
/C
Ce-i epigrama ? Ce e ?
Lumină din scânteie.
Pricepeți ce vă zic
Scânteie — sau — nimic
Tu dar ia bine seamă
SI
La scânteierea ei,
Având numai o lege,
IA
A spiritului, rege,
Porunca lui divină :
Prin scânteieri — lumină I
U
1. B. Iordan, Lucian Predescu: Caragiale, Tragicul destin al unui mare

artist) Buc. 1939.
BC
R
Cuget și creație : A, C. Cuza 259
RA
Cele mai multe din epigramele sale sunt arhicunoscute, ca
și savuroasele replici din parlament și cine nu cunoaște măcar
câteva băcăți din clavitura cu Damaschin, sau următoarele:
LI B
Că nu-și păzește treaba lui,
Natura-i vinovată :
Și-ar bate capul bietul om,
Dar n’are ce să-și bată.
Y
*
T
Controlori pe toată ziua,
SI
Controlează directorii;
Insă nu văd cine oare
Controlează controlorii.
* ER
Că nu vrea să-și lase slujba 1
IV
Dovedește că-i cuminte;
Căci te ’ntrebi ce-ar fi, sărmanul,
UN
Dacă n'ar fi președinte?
Cea mai rodnică lăture a activității sale epigramatice e

polemica cu Damaschin, fost călugăr la Vatopeda, profesor pe
atunci și care-i răspundea în „Paloda" Bârladului, și care, da
L
torită lui Cuza, a ajuns, să fie cunoscut de toată țara ; bineînțeles

RA
cunoscut ca chibiț în epigramă, așa cum a fost Teleor pentru

Caragiale, Nigrim pentru Cincinat, Abatele Cottin pentru Boileau
sau Jean Trerou pentru Voltaire.
NT
Pentru marii epigramiști e necesar calul de bătaie, pentru

ca vina spiritului că lase șuvoiul de cristale să-și facă drumul
către posteritate, și A. C. Cuza a utilizat toate spiritele ce se
CE
pot face ’n jurul unui adept al lui Bachus. Citez câteva mai
puțin cunoscute, lăsând cetitorii să citească ’n operă chiar cum
rând pe rând, replicându-i lui Damaschin, clima, „de obște"
I/
când se schimbă vremea; nu simte decât „setea de repaos";

își îndulcește viața „cu pelin"; te muncește „setea eternă"; te
S
„soarbe cu privirea"...:
IA
Damaschin când vede via,

Iute-și scoate pălăria,
Și salută cu onoare...
U
Vinurile viitoare.
*
BC
RY
RA
Damaschin, uscat de sete,
De pe-acum își linge buza,
Căci în cer se vinde vinul
Pe măsurile lui Cuza
LI B
*
Lumea întreagă chiar să fie
Pentru hidroterapie,
N’o să-și lase Damaschin
Y
Terapia lui cu via.
*
T
De folos, gâciți există
SI
Vre o vină ?
Damaschin răspunde ’n dată:
ER
Tescovină I
*
Pe-un călugăr, mi se pare,
IV
Înțelege fiecare
Că e lucru potrivit .
Când îl vezi aghezmuit.
UN
*
Damaschin, că-i om cuminte,
Ca să crezi cine te roagă ?
Dar în ce și-ar pune vinul...
L
Dacă i-ar lipsi vre-o doagă.

RA
Substratul ultimei epigrame e mult mai adânc decât ni se

pare la prima privire.; e ceea ce se numește epigramă cu dublu
NT
efect, făcând aluzie și la relația : cap-stomac, și epigrama e cu

atât mai reușită cu cât angrenează mai mult, și A. C. Cuza îți
place mai mult, cu cât îi citești mai mult epigramele, căci e o
CE
adevărată delectare sufletească să poți ceti printre rânduri, să

întrezărești și alt spirit mai subtil decât cel hărăzit cetitorului
de rând. Și multe din epigramele lui Cuza sunt din această ca
tegorie. Iată una adresată volumului „101 epigrame" :
I/
Că-s „una sută una",

S
Regret întotdeauna :
Ni-ar fi plăcut și nouă
IA
Acea „o sută două“...
unde spiritul e făcut, nu asupra cantității ci a procentajului: la

U
o sută, o epigramă adevărată !

BC
R
RA
A. C. Cuza e cel mai sugestiv dintre epigramiștii noștri,
deci și cel mai de rasă, și nu-i de mirare c’a fost remarcat și
apreciat ca atare încă dela începutul activității sale epigramatice,
LI B
și printre admiratorii săi trebue să-l cităm pe Duiliu Zamfirescu,
care într’o scrisoare către Iacob Negruzzi spune că-i „admira
bilă epigrama lui A. C. Cuza" :
De-s mulți, care-au avut prilejul
Y
Să se cunoască ’n cunoștință,
T
Puțini au trebuit să-și zică :
„Sunt încântat de cunoștință".
SI
încercați s’o spuneți unui cunoscut și veți vedea că dela
ER
prima audiție nu i-a prins sensul! Să nu ne pară dar curios
că cele mai bune epigrame ale sale nu sunt cunoscute, cum e
bunăoară și cea dedicată Marelui Cordon :
IV
Cordonul tău ! E mare !
11 ai ! Văd bine...
UN
De pare
Că te are el pe tine.
Un virtuos al calamburului, făcând și desfăcând cuvintele

cu bageta magică a geniului, singurul care poate stă la baza
L
unei creații sortite posterității. Lui Eugeniu nu-i lipsește decât

RA
geniu, cuvânt e cu-vânt... sau :

Damaschin, c’a fost călugăr,
Singur ar putea să știe,
NT
Nu cumva devine vorba

A chili, dela chilie.
*
CE
„Mintea mea parcă-i pustie*

Scrii, în versuri, prea frumos,
Dar, exact de- ai vrea să fie,
„Parcă* — parcă-i de prisos.
I/
Și ca să complectăm această admirabilă claviatură, voi

S
poposi o clipă asupra lirismului pulverizat pe lângă spirit, din

acea frumoasă Pe-o cartă poștală :
IA
O cartă nu-i o crimă

O vorbă nu-i păcat,
U
Și nu sânt vinovat
Că te găsesc sublimă.
BC
RY
RA
Admir a ta făptură
Și rob voesc să-ți fiu ;
De-aceia rog te ’ndură...
Și lasă-mă să-ți scriu.
LI B
Și numai atâtea epigrame de-ar fi scris — dar cantitativ și
calitativ Cuza e enorm și aici — s’ar putea să-l trecem cu cinste
printre cele mai mari genii ale epigramei, căci în rândul gân
Y
ditorilor mari l-a așezat vremea și evenimentele.
Iar în ceea ce privește posteritatea, să-i dăm cuvântul de
T
adio :
SI
la urma mea,
Mă tem să zic :
ER
Voi nu-ți afla nimic...
Și totuși las
Doar un convoi
In epigrame
IV
Chiar pe azi...
CONSTANTIN VÂRTEJ
L UN
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
...Ca diDtr’un lanț— 263
R
RA
LI B
T Y
SI
...CA DINTR’UN LANȚ...
ER
Vorbiți de mine cu atâta teamă
Dar nu-s mai bun ca voi, nici mai trudit—
IV
In mine alții răsbunarea cheamă —■
De-aceia par mereu nepotolit...
UN
Cu vorba daltă ’n cremenea visării,

Cu visul, vânt cumplit deslănțuit —
Las urme-adânci pe albia cărării,
L
Biet ideal de veacuri ne 'mplinit...

RA
Eu nu-s mai bun — aceiaș rătăcire —

Lucește ’n ochii mei înlăcrămați, —
NT
Trece prin vremi — amară nălucire —

Crescută din ceahlăi nenumărați...
CE
Unit în gând cu tainița pădurii,

Cu viezurii, cu vulturii, cu anii, ■—
Dar nu-s mai bun, în peșterile gurii
S’au măcinat de ură bolovanii...
SI/
Pe albul pletelor — zăpada lunii —

S’așterne greu în horbote pustii...
IA
Priviți cum ciungi se sbat mereu gorunii,

Nepotolite — veșnice — făclii...
U
EMANOIL FLORENS
BC
RY
264 Const. Nonea
RA
LI B
T Y
SI
VALOAREA MORALĂ
ER
ÎN EPIGRAMA DOMNULUI A. C. CUZA
IV
— Intre tată și fiu —
UN
Dintre florile artistice cultivate pe câmpul vast al literelor,

cea mai sobră ca vestmânt și mai amară ca gust este epigrama'
Noțiunea ei, despicată etimologic, Învederează că dincolo de
L
sărăcia stihului se ascunde o puternică scânteiere de gând.

RA
Acțiunea epigramei se desfășoară numai pe plan moral.

Deaceea, această creație literară se cere, în mod necesar, cân
tărită ca valoare morală mai întăi, lăsând pe plan secundar
NT
celelalte soiuri de aprecieri.

Dacă ar fi să căutăm o asemănare a puterii spirituale do
zate în catrenul epigramei, atunci termenul de comparație nu
CE
l-am găsi decât în acele mici pastile de otravă, ce ucid vietățile,

cu precizie și rapiditate impresionantă.
Reliefarea viciului, prin metoda contrastelor, și nimicirea
lui, iată țelul epigramei.
I/
Să nu să se înțeleagă prin viciul biciuit de epigramă numai

S
viciul moral propriu zis, cum ar fi bunăoară beția, furtul, hoția,

etc. Acțiunea epigramei depășește cu mult acest mărăciniș și
IA
atacă umbrele inteligenței subt care se ascunde prostia. Căci

și prostia — contrastul inteligenții — este un 'mare și periculos
viciu. împotriva acestui viciu epigrama duce o luptă neostoită.
U
Creatorul epigramei autohtone, — fără egal până acum — domnul

BC
Valoarea morală în epigrama d-lui A. C. Cuza Î65
R
A. C. Cuza stabilește, ca lege a existenții epigramei, lupta îm
RA
potriva prostiei.
Ce-i epigrama, întrebați ?
O spun, s’o știe fiecare :
LI B
In tolba minții căutați
Săgeata ei otrăvitoare,
Și ’n lumea ce vă înconjoară
Voi fără milă să loviți,
Că dela dânsa n’or să moară
Y
Decât doar proștii, otrăviți.
T
(Ce-i epigrama).
SI
Trebue să se facă deosebire între prostia provenită din
pricina unor anormalități organice, împotriva căreia epigrama
ER
nu ia nici o atitudine — omul neavând nici o vină pentru această
pacoste — și prostia cultivată, ca mărturisirea unei inteligențe
fără conținut. Alternativa secundă reprezintă ținta atacurilor
IV
epigramatice.
Dacă acțiunea epigramei se desfășoară pe plan moral se
UN
înțelege dela sine că elementul trivialității este izgonit din tolba

cu săgeți. «Legea spiritului» îi refuză întrebuințarea.
„Epigramist'' să fii de vrei,
Având numai o lege,
L
A spiritului, rege,
Porunca lui divină :
RA
Prin scânteieri — lumină !

(Ce-i epigrama).
Justificarea atacului epigramatic se întemeiază pe sentința
NT
formulată de Seneca: uivere est militare. Numai că d. A. C.

Cuza îi face altoirea morală:
CE
Insă 'n vălmășagul luptei,

Te ferește a fi cu alții:
Către dânșii te coboară,
Către tine tu înnalți-i
(Sie-și).
I/
Nu e deajuns ca în luptă să te cobori la nivelul adver

S
sarului și să-l ataci, fără să urmărești o îndreptare a lui.

IA
Dimpotrivă, rana spirituală ce i-o produce celui vizat, trebue

vindecată de epigramist prin indicarea răului moral de care su
ferea. Sunt și oameni ce socot posibilitățile drept realități. Auto-
U
prețuirea sau naivitatea le deschid calea lipsei de control și,

BC
RY
266 Const. Nonea
astfel, se trezesc din starea de beatitudine puși pe soclul ri
RA
dicolului,— numai prin intervenția spirituală a epigramistului.
Astfel, pe un parvenit, care s’a cocoțat pe culmea ierar
hiei sociale, în disprețul celei mai elementare îndreptățiri, —
LI B
domnul A. C. Cuza îl străfulgera cu epigrama :
Te-ai înnălțat atât de sus
Iubitul meu amic,
Y
De jos... atât dc mic.
(Unui parvenit).
T
SI
In cazul de față, efectul epigramei se aseamănă cu de-
sumflarea unui balon, la simpla înțepătură a acului. Durabili
tatea unei poziții sociale nemeritată, n’a fost decât iluzorie.
ER
Epigramistul are un ochi foarte vigilent pentru sesizarea
lipsei de conformism între ceia ce pare a fi și ce reprezintă în
realitate. In această lăture, d. A. C. Cuza și-a îndreptat, cu pre
IV
cădere, ținta săgeților sale.
UN
Se știe, bunăoară, că presa românească era tutelată și di

rijată de evrei. Lupta patriarhului naționalismului, pentru des
cătușarea culturii românești din lanțurile străinismului, a fost
fixată pe temeiuri științifice. Pentru toate veacurile viitoare, opera
L
Naționalitatea în artă va rămâne un catehism spiritual pentru

întreaga românime.
RA
Principiile sistemului de cugetare politică ale d-lui A. C.

Cuza, ca adevăruri implacabile, trebuiau să aibă rezonanța și
creația epigramatică. Aici tehnica atacului izbutit e la largul
NT
ei. Cum evreii se înscăunaseră ca diriguitori spirituali ai unei

nații pe care o spoliau — iar în fond o urau de moarte, d. A.
C. Cuza le demască acțiunea nefastă atât în presă cât și în
CE
literatură.
Ca ziarist și bun Român,
Tu zilnic faci minuni:
I/
Idei tăiate împrejur

Și proză cu perciuni.
S
(Unui ziarist).
IA
Lui Adolphe Stern, care a tradus pe „W. Shakespeare în

românește", d. A. C. Cuza îi pune pe portativul epigramei
câteva perle din tălmăcire.
U
BC
Valoarea morală în epigrama d-lui A. C. Cuza 267
R
„Adolphe" nu greșește
RA
Zicând : „în românește".
Er sugt!—dar să vă spui:
In româneasca lui!
LI B
In tălmăcirea lui Stern, eroii lui Shakespeare apar cu niște
Macabei în strai de ritual.
D. A. C. Cuza surprinde pocitele viziuni ale lui A. Stern
și le dăltuește pentru veșnicie.
Y
Traducerea lui Stern...
T
INFERN I
SI
Pocite viziuni :
Othelo cu .perciuni",
Cu „talis" lung, Machbeth,
Bătrânul Rege Lear,ER

Cu „tefillin", Hamlet,
Și el cu „corn" la mir.
IV
Iar în balcon se urcă,
Romeo, cu „samurcă..."
Jargonul jidănesc,
UN
In graiul românesc,
Făcând din drame vii
Sinistre parodii.
Dacă Adolphe Stern ar fi făcut tălmăciri în ebraică sau

L
idiș, atacurile epigramistice nu-și aveau rostul, întrucât omul își

RA
îmbogăția literatura nației lui. Dar pretenția de a da lecții de

limbă românească însăși literaților români, a prilejuit motiv de
atac din partea d-lui A. C. Cuza. Aici se profilează ținuta de
NT
antipatie rasială împotriva străinismului iudaic. Acelaș dispreț

îl arată pentru Congresul „presei latine".
CE
LATINE
Cine ?
Privirea ne spune
Când stai să-i aduni,
I/
O mare minune :
„Latini..." cu perciuni I
S
Antipatia rasială e un corolar al falșității morale care re

IA
pugnă omului de bun simț. Un congres al presei latine ai că

rui reprezentanți sunt evrei ! Fariseismul e o notă caracteris
U
tică poporului iudeu pe care nu a spălat-o curgerea celor două

BC
RY
268 Censt. Nonea
milenii. Epigrama d-lui A. C. Cuza reliefează superb contrastul
RA
moral dintre ce ar fi trebuit să fie un congres al presei latine
și ce reprezenta el în realitate. Deaceea efectul ei este nimi
citor.
LI B
Demnă de relevat este acțiunea epigramei domnului A. C.
Cuza pe tărâmul vieții morale, în înțelesul strict religios.
Pe acest câmp,, desarmonia e mai frecventă, deaceea creș
tinismul pretinde un anumit stil de viețuire, ce nu poate fi re
Y
alizat aidoma principiilor morale. Viața își cere satisfacerea din
plin a feluritelor plăceri. Morala creștină, dimpotrivă, obligă
T
pe credincioși la înfrânare.
SI
D. A. C. Cuza a găsit o țintă bună de exercițiu epigra-
matic în persoana unui călugăr otrăvit, anume Damaschin. Se
ER
vede că acest călugăr în lavra dela Vatoped, pe lângă înde
letnicirile lui spirituale îi plăcea și gustul vinului de Itios. în
tors în țară, a pus mâna pe pană și a atins sensibilitatea ma
IV
estrului A. C. Cnza în ziarul „Paloda" ce apărea la Bârlad.
Din atacul lui Damaschin, d. A. C. Cuza a creat un număr de
UN
58 de epigrame, toate având de scop biciuirea viciului practi

cat de atonit, adică beția. Maestrul nu se atinge de laturea in
telectuală a adversarului sau de misiunea lui socială. Contras
tul vieții morale trebuia relevat. lin monah adept al zeului
AL
Bachus! Și atunci se începe șarja cu această uvertură :

Deaceia cu dreptate,
TR
Amice Damaschin,
Aceste versuri toate
Lui Bacchus le închin,
Căci, dacă el în lume
EN
Nu te-ar fi stăpânit,
Tu n'ai fi cu renume
Nici eu poet vestit.
/C
De cosmogonia lumii nu se prea îndeletnicea Damaschin

întrucât el era preocupat de setea de repaos. .Chiar mersul și
sensul conjugărilor erau oarecum diformate de otonit, deoarece :
SI
Toți sântem într’o părere

Se conjugă: a bea, bere;
IA
Singur numai Damaschin

Știe verbul: a bea... vin 1
Aceste deficiențe morale i-ar putea aduce posesorului și

U
BC
R
ranguri sociale, dacă ar fi apreciat după exercițiul constatat al
RA
viciului.
Dac' ar fi ca să mai fie
LI B
Ranguri, titluri, boierie,
La băut cât ești de harnic,
Să s'arate-odată darnic,
Te-ar numi pe șin Paharnic.
Y
Pe tema patimei beției d. A .C. Cuza iși urmează ascen
siunea atacului, până când își nimicește victima.
T
Damaschin, rămîi cu bine,
SI
Nu mai am ce să-ți mai spun,
Merg pe căi de pocăință...
ER
Văd și eu că vinu-i bun.
După atâtea săgeți, trase în solin, d. A. C. Cuza se arată

generos și iertător, luând calea... pocăinții. In loc ca atonitul
IV
să fie îndemnat pe această cale, epigramistul și-o rezervă sie-și.
De ce? Pentrucâ patima beției îi refuza această scăpare lui Da
UN
maschin. E tocmai contrastul moral speculat de ctitorul epi

gramei autohtone.
Dspariția lui Damaschin depe ecranul vieței morale nu
L
produce nici un regret din partea contemporanilor. Numai

crama, cu ale ei unelte, se află în mare doliu.
RA
Putreziți în fundul cramei,

Teascuri, buți și poloboace !
NT
De privirea lui departe,

Poama nu se va mai coace.
Și pe urma lui de-acuma
CE
Te usucă și tu vie ;
Căci în lumea cu podgorii
Damaschin nu mai învie.
Din buchetul de epigrame înmănunchiat din bogata recoltă

I/
spirituală de d. A. C. Cuza, se poate constata, că elementul moral

stă ca temă permanentă, la izvorul creației acestui gen literar.
S
Fenomenul rasial, intelectual sau cel social unduește pe eterna

IA
valoare morală a urzelei epigramei, întocmai cum spuma alintă

valurile nesfârșite ale mării.
Epigrama, care cultivă reliefarea defectelor fizice sau se
U
pogoară în băltoaca trivialității, nu are durată.

BC
9
RY
270 Const. Nonea
D-l A. C. Cuza a fixat legile organice ale epigramei, ca
RA
legi ale spiritului — deci ale moralei — deaceia, durata epigra
melor ieșite din supla-i inteligență, nu are veac.
LI B
Nu e de prisos să subliniem că talentul epigramic se moș
tenește în familia d-lui A. C. Cuza. Faptul acesta are o mare
Y
valoare psihologică și literară.
D-l prof. Gh. A. Cuza, poetul evlaviei moldave și vistierul
T
nesfârșit al meleagurilor basarabene, cultivă cu aceiași măestrie
SI
epigrama, după legile organice fixate de tatăl său.
Câteva exemple vor întări, peremtoriu, afirmația de mai
ER
sus. Pentru d. Gh. A. Cuza, — Moldova, e cel mai sfânt altar,
iar datina suprema lege a existenții neamului. Datina străbună
subordonează orânduirea civilizatoare, venită subt influență străină.
IV
Deaceea, d. Gh. A. Cuza luptă, vehement și în literatură, îm
potriva străinismului și a pângăritorilor de credință și datină.
UN
Iată cum flagelează pe un ieșan de împrumut, pus în slujba

arginților, de pe vremuri, răsgrămădiți în sipetele de fier ale
băncii Moldova.
AL
CONSILIUL BĂNCII MOLDOVA

Pentru cei de-aici, Moldova,
E cântare din străbuni;
TR
Pentru tine-i numai slova

Unei firme cu perciuni.
EN
Și aici, la fiul d-lui A. C. Cuza, antipatia rasială țâșnește

la lipsa de simț moral al celor ce ar trebui să se jertfească
pentru prosperarea nației lor. In loc de cultul datinei moldove
/C
nești, s’au găsit și oameni care au slujit, ca năimiți, arginților

Moldovei, — dar celei cu perciuni !
Pe această temă se înșiră o serie de epigrame, una mai
delicioasă ca alta. Astfel, cităm la întâmplare:
SI
OMULUI DE ONOARE
IA
Când află că onorabil

Ehrlich pe nemțește-i spune,
La jidanul cu-acest nume
U
El intră pe loc contabil.

BC
R
RA
Atributele onorabil, ehrlich, contabil se unifică, ca prin
farmec, la îmbietoarea perspectivă a îmbogățirii. N’are aface
că există, moralicește, graniți de netrecut între naturalul drept
LI B
de existență al neamului și afacerile lui Ehrlich. O verbală
tălmăcire din nemțește a cuvântului ehrlich îndreptățește pe
om să intre în slujba evreului Ehrlich. Părută îndreptățire,
căci epigramistul Gh. A. Cuza nu-și lasă clientul să-și ascundă
Y
pata morală, urmărind pe Ehrlich până la riviera Tamisei. Atât
Ehrlich cât și umbra lui sunt fixați pentru veșnicie, ca portret
T
spiritual și acțiune:
SI
GHICITOARE
ER
Are case somptuoase
Ochii verzi ca Anny Ondra,
Numai fraze găunoase
IV
Și-un jidan fugit la Londra.
UN
După cum Damaschin, călugărul atonit, era înfierat de

d. A. C. Cuza pentru patima beției, tot așa d. Gh. A. Cuza
aplică fierul roș pe spatele unui arghirofil, la care și coloarea
ochilor se adecvează mediului ambiant acțiunii contabilicești.
AL
Legile morale îs călcate cu nerușinare, iar epigramistul cere

restitutio in integram acestor legi.
Pasiunea dorului de câștig ilicit, moralicește, desfigurează
TR
ținuta spirituală a arghirofilului. Pentru acest ins nu există o

cumpănă a demnității. Vertebrele îi sunt atât de maleabile
încât poate compărea ca boier și ca aprod.
EN
E umil dar și boier

Căci în dumnealui sunt doi:
/C
E aprod la minister
Și la bancă, — șabăsgoi.
Nivelul epigramei d-lui Gh. A. Cuza stă pe acelaș plan de

SI
valoare morală ca și cel al d-lui A. C. Cuza. Scânteerea luminii

străbate norii imoralității, despărțind aparența de realitate.
IA
Opinia publică poate lua cunoștință dintr’o sentință sobră, de

poziția incalificabilă a unor înșelători de profesie. Caracterul
nu se realizează prin maleabilități și absentări de conștiință, ci
U
BC
RY
272 Const. NoDea
prin conduita fermă și rectilinie — așa cum a dovedit, în faptă
RA
și scris, d. A. C. Cuza.
Vei fi tu mic,
Sau mare om,
LI B
Atât îți cer :
Să ai un pic,
Cât un otom
De caracter.
Y
Iar caracterul nu se poate rostui decât pe temelia legilor
T
morale. Așa cum se învederează, în speța literară a epigramei,
cultivată cu aceiași virtuozitate de făuritorul ctitor A. C. Cuza
SI
și continuată de fiul d-sale, Gh. A. Cuza.
ER
CONST. NONEA
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
Primăvară 275
R
RA
LI B
T Y
SI
PRIMĂVARĂ
ER
La noapte, când vor adormi — lalele —
Caetele cu scoarțe cenușii,
IV
Să-ți iei de mână umbra și să vii
Să scuturăm poveștile din ele...
UN
E slova caldă de știuta goană

Prin înfloririle cu hohot mic
In care doarme tot, ori nu-i nimic
L
Din cerul cu găteli de cosânzeană...

RA
Sau sfâșiat mătăsuri de argint

Prin sufletul — corabie săracă —
NT
Nu vine nimeni, nimeni nu mai pleacă

Și-i cântecul mai trist ca un colind...
CE
N’am să-ți împart neliniști și sonete.

— Sunt scrise toate, pentru mai târziu —
Să știi că svonul lor curat și viu
E ca o apă pentru orice sete.
I/
La noapte, când vor adormi — lalele —

S
Caetele cu scoarțe cenușii,

IA
Să-ți iei de mână umbra — și să vii

Să scuturăm poveștile din ele...
U
ȘTEFANIA STÂNCĂ
BC
RY
274 Ioan Mitru
RA
LI B
T Y
SI
DIN VREMURI DE ODINIOARĂ
ER
Citesc cu nesaț rândurile atât de însuflețite din revista
Cetatea Moldovei.
Articolul veneratului profesor A. C. Cuza din numărul 8-9
IV
al anului al III-lea al acestei valoroase reviste, întitulat „Dela
Junimea la Cetatea Moldovei", m’au făcut fără să vreau, a-mi
UN
aduce aminte de scrisorile mele către un mult dinstins învățător,

fost drag elev dela Școala Vasiliană, scrisori pe care le păstrez
în ciornă și din care reproduc un mic fragment.
L
„...Ca și tine, drag dascăl educator, ca și ales fost elev,

sunt tot de origine răzășească. Și ai mei, cei dintâi și mai plini
RA
de duioase amintiri, sunt anii copilăriei. Anii când hoinăream.

Fie prin livada mare, cea plină cu sute de pomi roditori. Fie
prin livada mică din dosul casei răzășești a părinților mei. Fie
NT
prin via micuță, de unde, nu odată, — rușine, — furam din stru

gurii cei mai frumoși. Fie prin curătura în care, cu Moș Caș-
van, — bătrân de peste șaptezeci de ani și de cel puțin patru
CE
zeci de ani în slujba familiei, — bunicul cu bunica, tata cu măi-

țica, — duceam la păscut oițele blânde, căluții micuți »și zbur
dalnici, ori vacile, cărora le atârna poftitor depozitul de lapte,
I/
pe care-1 adoram, sorbindu-1 cu nesaț".

„Și-mi aduc aminte ! Trăiesc și astăzi, în clipele de recu
S
legere sufletească ; în clipele, —- așa de rare, — când mă pot

IA
sustrage prozei atât de omorîtoarea vieții; în acele dumnezeești

clipe, mă văd și astăzi, în hăinuțe curate, cu schimburi prime
nire, plecând sfios, — fie cu măițica mea dragă, fie cu buca,
U
bătrâna Casandră, la biserica din Bogzăneștii Romanului, — cea

BC
Din vremuri de odioioară 275
R
reușită și complectă prin râvna și osârdia tatălui meu, care era
RA
preotul satului, ca și a celorlalți răzeși harnici, pioși, cinstiți,
toți știutori de carte. Și acolo, în Lăcașul Domnului, cu mânile
la piept, cu privirea la icoana Maicei Preciste, țin isonul das
LI B
călului Gheorghe, spun Crezul și Tatăl nostru, iar mai târziu,
când ajung mai mărișor, îndrăsnesc a citi Apostolul, în mijlocul
bisericii. Cad în genunchi, odată cu toată obștea, care umple
Y
biserica, atunci când părintele, — tata, — citește, cântând, sfânta
Evanghelie; iar la sfârșitul slujbei sfinte, iau, cu evlavie, din mâna
T
tatei, — nafora sfințită și mă sfințesc înghițind-o și mă mân
SI
dresc că, până la ora mesei, n’am gustat nicio coajă de pâne,
n’am băut nicio picătură de apă".
ER
„Iar în după amezile sfintelor dumineci și sărbători, —
primăvara, vara, ca și toamna, — țarina era a mea. Cărăruia
care duce la pârâul nostru Gorovei, împodobită cu iarbă de un
IV
verde divin și cu flori de câmp de un farmec neîntrecut, e
calea pe care, în tovărășia a doi trei copii din răzeșii vecini, o
UN
bat de zeci de ori, zburdând, trântindu-ne, culegând flori, pentru

a ne întoarce la casele părinților noștri dragi, după cateva ore
de alergat, de aruncat mici petricele în apa limpede ca cristalul
a Goroveiului; de speriat broatecii și broaște din băltoacele
AL
de malul pârâului și a ne bucura văzându-le că, înfricoșate, se

aruncă zgomotos în apa curgătoare".
TR
4*
+ 4-
Așa trăesc clipele înviorătoare, când citesc și recitesc scri
sorile Marelui Patriarh, cele din trecutul îndepărtat, ca și acele
EN
de astăzi. II văd mereu pe acest uriaș al românismului nostru.

Pe acest adevărat român, care nu s’a clintit o clipă de pe calea
sfântă a idealurilor pe care le-a propăvăduit și urmat cu o
/C
răbdare, cu o tenacitate, cu o tărie sufletească ce numai la cei

vechi se poate găsi. Așa mă înviorez când îmi aduc aminte de
prietenia strânsă a Patriarhului cu uriașul meu coleg de Uni-
SI
verstitete, nemuritorul Neculai lorga, cel care, în două luni,

Octombrie și Noembrie, până la vacanța Crăciunului, și-a luat,
IA
cu mari elogii, licența în litere, cu sprijinul adânc înțelegător al

marelui nostru cercetător al trecutului, Alexandru Xenopol, cel
pentru care fondul era totul, și cu toată energica opoziție a for
U
malistului Aron Densușianu.

BC
RY
276 Ioan Mitru
Așa mă transportă în alte lumi, acum la bătrânețe, scrisul
RA
de odinioară al acestor doi adevărați, mari, neîntrecuți români.
A celor pentru care era un ideal sfânt lozinca : „România a
Românilor și numai a Românilor".
LI B
Pe unul, pe dumnezeescul Iorga, l-au răpus, în culmea ac
tivității sale, răscolirile dureroase prin care am trecut.
Celălalt, divinul Patriarh, dragul nostru profesor și neîn
trecut educator A. C. Cuza, vremile, cu toată vitregia lor, ni
Y
l-au păstrat și-l vom avea încă mulți și buni ani, pildă mereu
T
grăitoare a sufletului celui adevărat românesc.
SI
Dar acest mult iubit ideal al meu n’are nevoe de slabele
mele cuvinte pentru a fi pus în lumina cunoașterii celor mulți.
ER
Nu! Dânsul trăește și va trăi o veșnicie în sufletele tuturor ro
mânilor, cu adânc respect, cu mare venerație și din partea celor
străini de neam, dar superior înțelegători ai unui exemplar u-
IV
man neîntrecut.
UN
Nu pot însă nici într’un caz uita unele întâmplări din viața
mea mult zbuciumată de profesor și conducător al Școlii Vasi-
liene. Mă voiu mărgini să arăt, în puține vorbe, numai două
L
din aceste neînsemnate, în aparență, întâmplări.

RA
Mai întăi ca profesor. La un prilej oarecare, vorbesc șco

larilor din ultima clasă, despre viața trecută a neamului nostru.
Despre oamenii mari ai acelor zile. Despre minunatele înfăptuiri
NT
ale eroilor noștri, în frunte cu voevozii, ca Ștefan cel Mare, Mihai

Viteazul, Ioan Vodă Cumplitul, etc. Fac și comparații cu vremile
actuale. Cu bărbați care fac cinste numelui și neamului de români.
CE
Și citez nume. Nu multe, dar dintre cele mai proeminente. Apoi

întreb : „nu cumva citând aceste nume, am uitat, băeți, pe ci
neva de prin Moldova noastră, din lașul nostru ?" Se ridicară
imediat în picioare mai mulți. „Da, domnule profesor, da", zice
I/
unul, grăbit. „Pe, cine bre ?“ Răspunde : „Pe domnul profesor,

S
mare român, A. C. Cuza, cel care vitejește luptă, prin graiul și

scrisul său, pentru neamul nostru românesc. Cel care duce luptă
IA
vajnică contra jidanilor, ca și a tuturor celor jidoviți". Cu ochii

umeziți, adânc emoționat, am îmbrățișat pe tânărul elev, iar
U
clasa întreagă, spontan, a cântat, însuflețită, imnul nostru na-

BC
Din vremuri de odinioară 277
R
RA
tional: „Deșteaptă-te Române". Și lecția s'a terminat, în cântec
tineresc, cu: „Trăiască A. C. Cuza, mulți ani!"
A doua întâmplare. Eram director. Era la o sărbătoare
LI B
națională. Ca totdeauna, în asemenea prilejuri, luam parte, în
fruntea elevilor, încolonați militărește, la solemnitate. Cu fanfara
și corul școlii în frunte, care alternativ cântau de răsuna de o
viață tinerească tot drumul, cu începere dela intrarea în grădina
Y
aleelor. La defilarea generală din Piața Unirii, Pandurii lui
Mitru, așa erau botezați dragii mei școlari, sunt primiți cu a-
T
plauze nesfârșite și întrec, în pas și ținută, ca și prin cântec, pe
SI
elevii celorlalte școli.
La reîntoarcerea spre școală, obosit, nu mai puteam merge
ER
în fruntea școlarilor mei. Fără pedagogi, pe acea vreme, elevii
mei se conduceau singuri, când lipseam, prin cei din clasa
mai superioară și, fie zis în treacăt, nu era, din punct de ve
IV
dere educativ, de loc rău, căci elevii se îndreaptă, în aceiași
ținută, spre școală. In trăsurica școlii, îi aștept colo sus, în dreptul
UN
cazarmei mari. Nu trece mult și-mi apar și Pandurii. Tot

frumos încolonați și cântând, cu mare însuflețire. Nu veniau însă
pe strada Carol, calea cunoscută. Se întorceau din direcția Școlii
de arte și meserii!
AL
Mare mirare pentru mine. Ca au căutat ei pe acolo ?! Am

însă răbdare până la școală. Acolo, după ce se ia masa de a-
TR
miază, înainte de a hotărî dacă să le dau voie în oraș sau nu,

după isprava făcută, chem în cancelarie pe conducători și le cer
să-mi lămurească pricina care i-a făcut să ia cale înconjurată,
EN
spre a se reîntoarce.
Tare încurcați, băeții, după oarecare ezitări, îmi dau ex
plicația. „Să trăiți, domnule director! Au stăruit atâta colegii
/C
noștri de clasă, cărora li s’au unit repede și cei din clasele mai
mici, să luăm calea prin strada Asachi, ca să avem drumul prin
strada Codrescu". — „Și de ce, bre, să luați calea străzii Co-
drescu"? — „Să vedeți, domnule director! Pe acea stradă lo-
SI
cuește d. profesor A. C. Cuza și noi toți vroiam să trecem prin

fața locuinței sale, să-i privim frumoasa grădină, să-i cântăm,
IA
— ne-o auzi ori nu, — „Mulți ani" și „Deșteaptă-te, Române"...

Emoționat, le-am acordat, după ce i-am îmbrățișat, ieșire
generală în oraș, iar la masa de seară a avut fiecare o prăji
U
tură, ca supliment.
BC
RY
278 Ioan Mitru
Din aceste aduceri aminte, ca și din altele, rezultă, în chip
RA
neîndoios, că sufletul marelui profesor, scriitor, propagandist,
educator al vieții noastre românești-naționale, încă de ani și ani
era cunoscut, pătrunsese adânc, până și în sufletul școlarilor ini
LI B
moși, feciori de săteni vajnici din școlile noastre normale.
Y
• Nu-i de mirare că acest suflet superior, care nu a cunoscut,
care nu cunoaște tranzacțiile, sub nici o formă; care a rămas
T
și este mereu același, măreț, neclintit, înaintea căruia smerit ne
SI
închinăm toți, s’a transmis și valorosului său fecior, alesul pro
fesor d. Gh. A. Cuza, cel care ne desfătează, ne face educația,
ER
la tineri și bătrâni, prin a sa minunată revistă „Cetatea Mol
dovei". Revistă care cinstește nu numai lașul și Moldova noastră
adorată, dar și românimea de pretutindeni.
IV
Numai directorul acestei superioare reviste putea să aibă,
— vrednic urmaș al tatălui său, — marele curaj de a vorbi, la
UN
deschiderea stagiunei Teatrului Național ieșan din acest an, așa

cum a grăit d-sa! Prin elogierea noului director, scriitorul de
elită d. Iov și mai ales prin precizarea începuturilor activității
românești ale acestuia, — coborîrea din pod a sfintei icoane și a
AL
candelii, unde fuseseră aruncate, cu dispreț din ordinul fostului

director și așezarea lor la locul ce li se cuvine, — d. Gh. Cuza
dovedește cu prisosință că este fiul și urmașul vrednic al ma
TR
relui Patriarh!
Mă închin cu adâncă smerenie Patriarhului naționalismului
român. Prin cuvântul vorbit, prin scris și prin faptă, el a fost și
EN
rămâne unul dintre marii ctitori ai virtuților românești care au

pășit și au biruit colo, spre Odesa, Sevastopol, Kerci, Stalingrad,
Volga și Caucaz.
/C
IOAN MITRU
SI
IA
U
BC
Viața la Iași 279
R
RA
LI B
T Y
SI
VIAȚA LA IAȘI
DESCHIDEREA ANULUI ȘCOLAR

ER
IV
LA UNIVERSITATEA DIN IAȘI
UN
Desvelirea statuilor marilor gânditori Maiorescu,

Xenopol și Conta
Preocupându-ne în aceiași măsură cu cercetarea trecutului cât și cu
L
problemele actuale, revista noastră înțelege să dea o amănunțită dare de

RA
seamă asupra solemnităților ce au avut loc la Iași, Duminică 18 Octombrie

crt. în cadrul cărora a fost deschis noul an universitar și s’au desvelit sta
tuile celor 3 mari gânditori care au fost Titu Maiorescu, R. D. Xenopol și
Vasile Conta.
NT
In deosebi ținem să subliniem apelul adresat de d. ministru 1. Pe-

trovici studențimii universitare, cuvântarea d-lui prof. M. David, rectorul u-
niversității, în care d-sa a cerut schimbarea numelui acestui înalt for de
CE
cultură din „Mihăileană" în „Rlexandru Ion Cuza-Vodă“ și, în sfârșit, dis

cursurile deia statuile lui Maiorescu, Xenopol și Conta care au fost desve-
lite cu această ocazie.
Festivitățile s’au desfășurat în prezența d-lui prof. I. Petrovici, minis
I/
trul Culturii Naționale, ce a sosit Ia Iași însoțit fiind de d-na Maria prof.
Petrovici și de d-na Greceanu din partea Consiliului de Patronaj al Ope
S
relor Sociale precum și de d-nii prof. univ. N. Bagdasar, directorul Casei

Școalelor, Horia Hulubei, rectorul Universității din București, I. Simionescu,
IA
președintele Rcademiei Române, veniți să-și aducă aminte de lașul lor drag
pe care astăzi îl deplâng nostalgic din capitala țării; căci lașul rămâne ce
a fost,—un permanent vulcan de erupții culturale naționaliste, pentru îmbo
U
gățirea țării cu atâtea valori reprezentative.

BC
RY
A. M. Frimu
In gara lași, oaspeții au fost întâmpinați de autoritățile civile înfrunte
RA
cu d-nii col. Adam prefectul județului, general Ionescu primarul Municipiului
și prof. M. David rectorul Universității. Dela gară d. ministru Petrovici și
întreaga suită au participat la serviciul religios ce s'a oficiat în catedrala
LI B
mitropoliei Moldovei de însuși I. P. S. S. Mitropolitul Irineu.
Solemnitatea deschiderii noului an universitar a avut loc Ia orele
10 dim. în Hula Universității. Au ținut să participe la această solemnitate
pe lângă d. prof. 1. Petrovici ministrul Culturii Naționale și oaspeții din Bu
curești, întregul corp profesoral al Universității ieșene, autoritățile militare,
Y
delegați din armata germană și cea italiană, un numeros public și toată
T
studențimea noastră ieșană.
SI
Slujba religioasă a fost oficiată de 1. P. S. S. Mitropolitul Irineu al
Moldovei înconjurat de un sobor de preoți. După cucernica pomenire a pro
fesorilor și studenților Universității din Iași căzuti pentru apărarea Crucii în
ER
Războiul Sfânt, precum și a tuturor ostașilor români și aliafi mor{i pe câmpul
de luptă, a urmat Te-Deumul începutului de an. Corul Liceului de Aplica
ție condus de pr. prof. Panțiru, a dat răspunsurile. După terminarea servi-
IV
viciului divin, cel dintăiu, I. P. S. S. Mitropolitul Moldovei, a rostit această
scurtă cuvântare :
UN
„Săvârșind astăzi serviciul religios la deschiderea din acest an a cursu

rilor universității ieșene, în prezenta unei atât de alese asistente, sufletul
meu de Arhipăstor al Bisericei moldovene și de fost profesor de teologie,
e plin de bucurie duhovnicească. Mi-e plin de bucurie sufletul, pentrucă am
L
săvârșit a treia oară slujba creștinească în acest altar al științei, care până
nu de mult era profanat de ateismul materialist, intr’adevăr, în „Alma
RA
Mater“ ieșană a domnit și s’a propovăduit depe catedre concepția ateistă

și materialistă a celor care mărturiseau public: „Cred că nu este Dum
nezeu". Dar acest inexistent Dumnezeu și-a dovedit existenta și și-a
NT
arătat puterea și înțelepciunea făcând ca cinstirea numelui Său să fie în

tronate în acest sanctuar prin lupta și străduințele unuia din însuși pro
fesorii atei, întors Ia credința în Hristos. Este Nestorul de azi al Universi
CE
tății ieșene, octogenarul profesor A. C. Cuza. in prezent, Universitatea ie

șană este deplin creștină cu profesorii și studenții ei, din numărul cărora
au fost excluse elementele evreești. Cu acest fericit prilej socot că nu e
neavenit, și cu îngăduința domniilor voastre, să vorbesc ceva despre „reli-
I/
giune și știință”.
Apoi, Mitropolitul Moldovei 1. P. S. Sa Irineu, a rostit următoarea con
S
ferință, drept lecție inaugurală :

IA
Onorat auditor,
„Putința de a face știință și de a avea religiune este un privilegiu al
omului, în virtutea căruia el stăpânește lumea fizică și se înalță în lumea
U
spiritelor până la Dumnezeire, căci rațiunea, pe care se întemeiază știința

BC
Via|a la Iași 181
R
și credința care stă la baza religiunei sunt cei doi ochi cu care omul pri
RA
vește vrememelnicia și veșnicia.
Știința este cercetarea lumei materiale, a tot ce cade sub simțuri,
iar religiunea este cunoașterea a ceea ce stă mai presus de simțuri, supra
LI B
naturalului.
Știința se ocupă de cele mărginite și trecătoare, de ceea ce poate fi
măsurat și cântărit.
Chiar când se oprește la cele materiale și trecătoare, când face din
Y
ele obiectul cercetărilor sale, religiunea, le privește sub specie aeternitatis,
așa că investigațiunile științei nu se ciocnesc niciodată cu ale religiunei.
T
Din această cauză raportul între religiune și știință a fost reprezentat când
prin două cercuri concentrice, unul mai mic și altul mai mare, cel mai mic
SI
reprezentând știința, cel mare religiunea, când prin două cercuri care se
întretaie și au deci un sector comun.
ER
Scopul științei este ca, prin cunoașterea materiei și ale legilor ei să
ne facă stăpâni peste lumea materială; scopul religiunei este să ne facă
fericiți în lumea aceasta și în cea veșnică.
IV
Mijloacele de cercetare ale științei sunt observațiunea, experiența și
rațiunea, după cum avem deaface cu științe de observație, cum sunt știin
UN
țele naturale în genere, sau științele experimentale, cum sunt științele fizico-
chimice; ori cu știința abstractă și de sinteză, cum sunt matematicile pure
și filozofia și în deosebi logica și metafizica.
Dealtfel observațiunea și experiența pot fi privite ca aplicări sau
L
mijloace de investigațiune ale rațiunei, așa că s’ar putea zice că știința In

genere se folosește de rațiune ca unic mijloc de cercetare.
RA
Mijloacele de cunoaștere ale religiunei sunt credința și relevațiunea.

Credința este atât primirea ca adevărate a lucrurilor care întrec pu
terea de pricepere a minței omenești, cât și primirea ca adevărate a celor
NT
afirmate de o persoană vrednică de încredere sau de o autoritate sau in-

stituțiune cum este de exemplu Biserica.
Intre mijloacele de cunoaștere ale științei și ale religiunei, sau, ceea
CE
ce este tot aceiași, între credință și între rațiune, nu este și nu poate fi de-
sacord, mai întăiu pentrucă amândouă sunt date de Dumnezeu și al doilea,
pentrucă ele se ajută reciproc.
Rațiunea precede credința și-i pregătește terenul, construind teme
I/
liile intelectuale pe care se ridică credința; iar după ce credința este în

posesiunea adevărurilor relevate, tot ea, rațiunea, scrutează și analizează
S
adevărurile de credință, spre a le face inteligibile și accesibile minței. La

rândul său, credința luminează rațiunea și o călăuzește prin labirintul di
IA
verselor sisteme și păreri, iar relevațiunea deschide noui orizonturi și adân

cește privirile atât ale credinței cât și ale rațiunei.
Dar ceva și mai mult; Credința, ca admitere de adevărate a celor
U
BC
RY
282 A. M. Frimu
afirmate de o persoană demnă de încredere, nu se întâlnește numai în re-
RA
îigiune ci și în știință. Foarte multe afirmațiuni se primesc aici fără a fi
controlate sau expermentate din nou, numai pentrucă au fost făcute de alți
cercetători de mai înainte. fișa de exemplu : Cine a văzut eterul ? Câți dintre
LI B
noi au măsurat lungimea meridianului pământesc, sau au calculat mări
mea și depărtarea de pământ a soarelui și a celorlalte corpuri cerești?
Câți au experimentat efectul cutărui sau cutărui medicament sau tratament
în vindecarea unei boale oarecare? Și totuși, admitem acestea toate numai
pentrucă credem că sunt în adevăr așa, că cei care le-au constatat, stabilit,
Y
experimentat, nu ne mint.
T
lată dar un mijloc comun de cunoaștere și pentru reiigiune și pentru
știință.
SI
Siguranța cunoștințelor științifice nu este, cum se afirmă adesea mai
mare ca a celor religioase, ci s’ar putea zice din potrivă.
ER
Rațiunea nu este un organ infailibil și nici suficient pentru o cunoaș
tere adequată, precisă, a lucrurilor și fenomenelor. Ea se poate înșela, fie
din cauza simțurilor care îi transmit uneori impresii greșite, fie din cauza
IV
funcționării ei defectuoase. fișa de exemplu: Văzul ne înfățișează un baston
afundat în apă ca frânt dela suprafața apei, un turn pătrat văzut din de
UN
părtare ca rotund, trenul în mers ca stând pe Ioc, iar stâlpii de telegraf

depe margine ca fugind, etc.
Când ne lovim în ochi vedem stele verzi fără ca să fie ceva real ;
când ne țiue urechile, auzim un sunet, fără ca să fie produs de ceva din
L
afară de noi; când pipăim un obiect prea rece ni se pare că frige, etc.
După aceia în iluziuni și halucinațiuni, ceea ce ni se pare că vedem și au
RA
zim, ori nu corespunde la nimic real în afară de noi, ori este cu totul alt
ceva. In toate aceste cazuri și în altele asemenea, rațiunea este dusă în
eroare de simțuri, și judecățile, pe care ea le face pe baza acestor date
NT
falșe ale simțurilor, sunt greșite. Ea se poate apoi înșela singură în for
marea judecăților, căci ce aitceva sunt sofismele sau paralogismele ? De
câte ori din aceiași observațiune sau experiență nu se trag concluziuni di
CE
ferite după observator sau expermentator ?

Cât de felurit este înțeleasă lumea de rațiune, ne-o arată în fine di
feritele sisteme filozofice : materialism, pozitivism, realism, idealism, spiri
tualism, progmatism, fenomenalism, utilitarism, etc., cu diferitele lor nuanțe.
I/
După unii cugetători, putem cunoaște cu ajutorul rațiunei atât lumea ma
terială sau fenomenală cât și pe cea metafizică sau transcendentală. După
S
alții, numai pe cea materială, iar după alții, ca de exemplu după Kant, nici
din aceasta nu cunoaștem decât aparențele, pe când adevărata realitate,
IA
Res ipsa, das Ding an sih, sau esența lucrurilor, ne este necunoscută. Pă
rerea lui Kant a găsit susținători și între oamenii de știință pozitivă, ca
de exemplu: Huguste Corupte, Wiliam James, Einstein, Poincare, Ducele
U
BC
Via|a la Iași 283
R
Broglie, și alții, așa că azi se vorbește foarte mult de relativitatea știin
RA
ței în genere.
Nu tot așa este în materie de credință sau de religie. Bici siguranța
pe care o dă credința, sprijinită pe rațiune și luminată de reievațiune este
LI B
așa de mare, că omul își sacrifică viața pentru ceea ce crede. Dovada, su
tele de martiri creștini.
Folosul pe care îl trage omul din științe este foarte mare. In deosebi
uimitoarele progrese ale technicei moderne în aplicația electricității la lo
comoție, luminat, încălzit, în terapeutică, etc., în utilizarea în diferite sco
Y
puri a tot felul de raze, etc., ușurează mult viața materială și o fac mai
T
plăcută. Apoi lărgind sfera cunoștinței, știința a redus în bună parte necu
noscutul și face pe om să se simtă mai sigur și mai fără grije în mijlocul
SI
naturei. Mulțumirea sufletească sau fericirea n’o dă însă decât credința sau
religiunea. Ea singură răspunde satisfăcător la cele trei mari întrebări care
mergem ? ER
frământă sufletul omenesc: De unde venim noi? Cine suntem? Gnde
Răspunzând la aceste trei întrebări, ea ne lămurește asupra rostului

IV
vieței, completând și confirmând ceea ce spune rațiunea și știința și dân-
du-ne fericirea pe care știința nu ne-o poate da.
UN
In felul acesta, religiunea și știința se ajută și întregesc una pe alta.

Un conflict între credință și rațiune, sau între religiune și știință, nu
este cu putință din nici un punct de vedere, pentrucă amândouă își au
câmpul de activitate, scopul și mijloacele de cercetare diferite, iar dacă au
L
un mijloc de cercetare comun — credința — aceasta contribue și mai mult

la realizarea armoniei depline dintre ele. Dacă sunt apoi chestiuni comune,
RA
acestea se pot rezolvi prin bună înțelegere sau păstrându-și fiecare punctul
său de vedere, sau mai bine, admițându-se soluțiunea dată deaceia din ele
amândouă, din al cărei domeniu face parte mai mult chestiunea în litigiu,
NT
fișa de exemplu: dacă este vorba de Dumnezeu, de suflet, de creațiune,

de viața viitoare, etc., rațiunea sau știința trebue să se plece în fața re-
ligiunei. Iar dacă este vorba de mișcarea planetară, de compoziția chimică
CE
a anumitor corpuri, de efectul unui medicament, etc., religiunea trebue să

dea întăetate științei.
Acest raport de înțelegere și concesiune reciprocă îl exprimă un cu
noscut naturalist german (Dennert) în următoarele cuvinte: „știința este un
I/
grad mai mare de siguranță în unele lucruri în care credința este unul
mai mic. In cele veșnice, însă, credința este siguranța absolută. In sfera ei,
S
ea este știință".
S’a vorbit totuși și se vorbește de conflicte între religiune și știință.
IA
Repetăm că n’au existat conflicte între adevărata știință și adevărata re

ligiune, nici între adevărații oameni de știință și adevărații oameni reli
gioși, și nici nu pot exista. Fiu existat însă și pot să mai existe și în viitor
U
conflicte între falșii reprezentanți ai științei, între pseduo-îmvățați și pseudo-

BC
RY
284 A. M. Frimn
credincioși, între cei care nu au pătruns cu adevărat în tainele științei și
RA
între cei ce n’au pătruns în sanctuarul credinței.
Istoria științelor și a Bisericei ne confirmă aceasta. ■ Ea ne arată că
cei mai mari învățați, adevărații oameni de știință, au fost totodată și
LI B
oameni credincioși, care au vorbit cu adânc respect de religiune și nu și-au
permis să discute cu ușurință despre lucrurile sfinte, precum nici adevă
rații credincioși și teologii cu adevărat mari nu s’au amestecat in chesti
unile de știință pură și n’au depreciat valoarea științei.
Y
Pentru a ne convinge pe deplin de aceasta ar fi deajuns să cităm
numai câteva nume din marele număr ai învățaților care au fost totodată
T
și profund religioși: Newton, Kepler, Herschel, Faye și Wolf, astronomi.
SI
Linne, Cuvier, Lamarh, Agassiz, Geofray Saint-Hilaire, Termier, naturaliști.
Lavoisier și Liebig, chimiști. Volta, Bunsen, Ampere, Faraday, Bequerel,
Robert Mayer și Hertz, fizicieni. Claude Bernard, Pasteur și D-rul Paulescu,
ER
fiziologi. Humbold, Weitz, Ratzei, etnologi. Rauke și Momsen, istorici. Des-
cartes, Leibnitz, Kant, Hegel, Fichte, lacobi, Fechner, Boutroux, și Ion Pe-
trovici, filosofi.
IV
După Mitropolitul Moldovei, d. prof. M. David a salutat în numele
Universității pe d. prof. Petrovici AAinistrul Culturii Naționale. In discursul
UN
d-sale, d-sa a cerut schimbarea numelui Universității Mihăilene în acela

de „Alexandru Ion Cuza-Vodă”.
Rectorul Universității, în vibranta d-sale pledoarie a fost în asenti
mentul tuturora, dezideratul înfățișat de d-sa, aparținând întregei suflări
AL
moldovenești. Dealtfel „Cetatea Moldovei" își propune ca această intere

santă problemă privind schimbarea numelui Universității Mihăilene în a-
ceia de „Universitatea Cuza-Vodă" să fie desbătută pe larg în unul sau
TR
mai multe numere următoare, considerând aceasta ca o chestiune de or

din național pentru cetatea culturală a lașului.
Dl. prof. David, rectorul Universității, pentru a dovedi temeinicia re
EN
vendicărilor sufletești ale Universității, între altele, a dat citire și raportului

făcut de Mihai Kogălniceanu către Cuza Vodă ia 16 Octombrie 1860 și din
care extragem următoarele :
„...Școli naționale române, — spune raportul lui Mihail Kogălniceanu
/C
— închise mai în tot timpul domniilor străine, redeschise în 1827 de Dom

nul Ion Sandu Sturza și desvoltate într’un chip demn de toată lauda de
Domnul Mihai Sturza.
SI
„In adevăr, acest Domn au dat școlilor toată desvoltarea care atunci
era compatibilă cu civilizația noastră, fișa, pe lângă școala vasiliană, fun
dată la jumătatea secolului XVII de fericitul întru amintire Vasile Lupu
IA
Albanezul, pe lângă colegiul din Iași, și școaîele ținutale fundate odată cu

punerea în lucrare a Regulamentului Organic, acest Domn au mai înzes
trat țara cu școala de inginerie civilă, școala de pictură, școala de fete,
U
institutul de arte și meserii, internatul pe lângă colegiu și în sfârșit Aca-

BC
Viața la Iași 285
R
demia cu trei facultăți : de filosofie, de drept și de teologie, predată această
RA
din urmă in seminarul din Socola.
„Pentru toate acestea el au menit înadinse lucrări, parte vechi pro
prietăți ale școalelor, parte din nou cumpărate sau dăruite, pe care toate
LI B
le-au consfințit de proprietăți ale școalelor, prin hrisovul său din 8 Nov.
1840...
„Rr fi a fi necredincios adevărului, ar fi a greși dreptății), dacă sub
scrisul n’ar mărturisi că Domnul Mihail Sturza au făcut un act mare și
Y
național, organizând, școalele pe bază atât de întinsă, însă, după câțiva
ani de existență, în care școalele au produs roduri care astăzi se recu
T
nosc, și care mai presus de toate au avut meritul de a deștepta simțul
SI
național, aceiași mână care au organizat aceste școli, au subscris și des-
organizarea lor ; în 1846 și 1847 spăimântat de progresul școalelar, de
ideile naționale și liberale, care și asediaseră la școale, și care prevesteau
ER
evenimentele din 1848, Domnul Mihail Sturza, sub cuvânt că școalele nu
răspundeau la așteptările sale și la trebuințele țării, fără a se uita la greu
tățile începutului, sub pretextul de a le îmbunătăți, au desființat partea cea
IV
mai activă din aceste școli — învățământul superior — și ce este mai con
damnabil, au izgonit până și limba națională din învățământul secundar*.
UN
Documentul vorbește de la sine. El este unul din cele mai puternice

argumente în sprijinul tezei susținute de dl. prof. M. David care a cerut
cu insistență schimbarea numelui Universității Mihăilene în acela de Uni
versitatea Cuza-Vodă.
L
Rpoi dl. rector David, pentru a dovedi ce mare ecou.a avut deschi
derea universității în Octombrie 1860 și care s’a făcut în prezenia Domni
RA
torului Cuza Vodă și a lui Mihail Kogălnicaanu, a cetit versurile apărute

atunci,întitulate: „La deschiderea Universității*" și care au fost scrise de N.
D. Corvin elev ciasa Vil-a gimnazială.
NT
Iată versurile :
Rzi cerul se’nsenină la vechea Românie

CE
Azi cade sub picioare bătrâna, tiranie.

Și se preface'n țănduri ce suflă-se în vânt I
Lumina azi străbate în inima română,
Obscuritatea fuge întocmai ca o spumă,
I/
Cend vâjâie-aprigi vânturi, pe mare, pe pământ...
Precum raza din soare, prin negură străbate,

S
Văpsind c'un dulce carmin colnice depărtate,

IA
Dând miros prin căldură l’atâtea mii de flori,

Așa raza din templu de-acuma va străluce,
In semn de fericire și de speranță dulce,
U
In draga Românie ce azi e’n sărbători.

BC
10
RY
286 A. M. Frimu
RA
Olimpul se strămută în dulcea Românie
Cu dânsu’nțelepciunea și dulcea poezie
Un templu se ridică pentru onoarea lor!
Hzi mii de juni aleargă cu frunțile senine,
LI B
La ăst templu de fală, la care să se’nchine
Să cânte’n nemurire Eroi și Creator.
Ici zeița dreptății, cu cumpăna în mână,
Y
Arată României a legilor lumină,
Și fiii săi învață a fi legislatori...
T
Ici Esculap arată secretul doctoriei,
Și’nvață pe Junime, — pe fii României,
SI
S’ajute totdeauna pe cei suferitori..,
ER
Aici Înțelepciunea își pune-a sale baze,
Izvorul de lumină aicia se așează,
De unde lumina-va câmpia românească
IV
întocmai cum pârâul, pa câmpul înverzit.
Ce printre flori își poartă al său dulce șoptit,
Și toate dimprejuru-i el face să rodească.
UN
Strămoșii se luptară mult timp pentru dreptate,

Deși nu învățase cum armele să poarte
Decât aici în țară, în draga țara lor.
L
Și totuși ei învins’au nenumărate ginte,

De groaza lor fugit-au ca de blestemuri sfinte :
RA
Prin for nu se supune al Romei vechiu fecior!
întocmai ca strămoșii putem și noi acuma,

NT
Prin multă sârguință să căpătăm cumva,

De lauri înflorite ce stă până’n sfârșit,
Și să arătăm Ia lume că nu-i necesitate
CE
Românul să culeagă tot în străinătate

Ca să transpiante’n țară un laur otrăvit!
In partea a doua a cuvântării sale, d. prof. David rectorul Universi

tății a făcut un bilanț al activității anului universitar trecut, arătând că Uni
I/
versitatea din lași a fost frecventată de circa 3000 de studenți și studente,

repartizați în felul următor: Facultatea de teologie 964; facultatea de litere
S
524; facultatea de drept 812; facultatea de științe 467 și facultatea de me

IA
dicină 814 studenți. In cursul anului trecut, Universitatea din Iași a dat țării
un număr de 515 titrați și anume: 213 dela teologie, 57 dela litere, 106
dela drept, 56 dela științe și 83 dela medicină.
U
Dar tot în acest an am trebuit să înregistrăm marele exod al profe

sorilor spre București. Acest fapt ne bucură pe deoparte pentrucă se do-
BC
R
Viata la Iași 287
RA
vedește că Universitatea din Iași este o pepinieră culturală a țării, dar și
ne intristează, învățământul superior rămânând o clipă desorganizat, până
la aplicarea legii d-Iui profesor Petrovici ministrul Educației Naționale,
LI B
pentru a face noi numiri de profesori și complecta lipsurile momentane,
in continuare d. rector a subliniat grija de căpitenie a d-Iui ministru Pe
trovici și a consiliului de patronaj pentru Universitatea din Iași care a
acordat numeroase ajutoare Universității și burse pentru studenți care se
cifrează Ia câteva zeci de milioane. In încheere a arătat jertfa pe care stu
Y
dențimea eșană a făcut-o în războiul sfânt, iar cei ce au rămas aici s'au
T
integrat cu totul în idealurile Patriei, dovedindu-se că sunt o adevărată ar
mată a muncii. Termină făcând urări de sănătate M. S. Regelui Mihai I
SI
și d-lui Mareșal I. Rntonescu, Conducătorul Statului.
După d. prof. David rectorul Universității a urmat la cuvânt d. prof.
ER
1. Petrovici ministrul Culturii Naționale, care a ținut un frumos discurs, men
ționat de toată presa locală și din București.
Reținem din acest discurs câteva din frazele adresate de d. ministru
IV
al Culturrii Naționale, tineretului universitar.
Rstăzi — a spus d. ministru Petrovici—mai mult ca oricând, este
nevoe ca tineretul universitar să-și facă o cultură cât mai temeinică și să
UN
arăte cât mai multă disciplină. Zic o cultură temeinică, pentru că să nu vă

închipuiți că odată cu încheerea războiului în forma bătăliilor militare, s’a
terminat cu rivalitatea și concurența dintre popoare. Va continua un răz
boi pe terenul concurenții intelectuale în care trebue să fiți cât mai bine
L
pregătiți înfruntând cu succes acest examen dela care țara nu se poate

RA
sustrage și din care trebue să iasă învingătoare. Nu vom merge la nes

fârșit cu argumentul că am fost aici poarta de răsărit a civilizației, oprind
popoarele barbare care amenințau continentul. Hvem și noi datoria a res
titui Europei dobânda împrumuturilor culturale. Generația dinaintea mea
NT
a făcut ce a putut. Ea a făcut ceva mai mult. Este un domeniu în care

trebue să ne depășiți, tot așa precum pe voi trebue să vă depășească acei
ce vă vor succeda. O altă ideie asupra căreia țin să insist, este nevoia
CE
■ unei desăvârșite discipline... Războaele nu se câștigă numai cu victoriile

de pe front ci și cu disciplina din interior. fiu fost țări cu admirabile victorii
pe câmpul de bătălie și care au trebuit să capituleze pentrucă nu au cu
noscut disciplina lăuntrică.
I/
D-i ministru Petrovici a încheiat urând izbândă deplină strădaniilor

oneste, pentru a dobândi o Românie reinoită și întregită, nu după ca
S
priciile conjucturilor, ci după dreptatea ei națională.

IA
D-I ministru al Culturii Naționale s’a bucurat de o frumoasă ma

nifestație din partea asistenței și în special a studențimei ieșene.
Solemnitatea s’a încheiat cu cetirea de către d. prof. David, rectorul
U
universității a celor două telegrame trimise cu prilejul deschiderei anului

universitar, M. S Regelui Mihai 1 și d-lui Mareșal I. Hntonescu Conducă
BC
torul Statului.
RY
288 A. M. Frimu
După festivitate, din Hulă, la orele 12 amiază, asistenta a pornit la
RA
statuia lui Titu Maiorescu așezată lângă Universitate, în fata căminului
studentelor „Regina Maria”. Hici s’a oficiat un serviciu religios de un sobor
de preoți în frunte cu 1. P. S. £. Mitropolitul Moldovei după care d. mi
LI B
nistru Petrovici a tras pânza ce acoperea masiva figură în bronz a ma
relui filozof și critic. D-sa a depus apoi o frumoasă jerbă de crizanteme
albe pe soclul statuei.
Hici s'au ținut și cuvântările ocazionale pentru desvelirea celorlalte
Y
statui.
1. P. S. S. Mitropolitul Moldovei, în câteva cuvinte, a arătat că de
T
astăzi înainte lașul va cvea chipurile turnate în bronz ale celor trei eroi
SI
ai intelectualității românești,^logicianul, criticul literar și omul politic Maio
rescu, istoricul Xenopol și filosoful Conta.
Luând apoi cuvântul, d. prof. I. Petrovici Ministrul Educației Națio
ER
nale, a spus:
„Prezența mea la această festivitate nu are caracterul limitat al unei
însărcinări sau delegații pe care aș veni să o aduc la îndeplinire, așa cum
IV
s’a întâmplat în alte împrejurări.
„Hstăzi participarea mea are adevărat belșug de rosturi și de jus
UN
tificări.
„Voi semnala numai două din ele.
„De la o astfel de solemnitate culturală, când orașui amintirilor,
lașul, materializează în bronz durabil, chipul a trei mari personalități dis
AL
părute, care i-au ilustrat trecutul și i-au dat cândva străfulgerări de stră
lucire autentică, dela o astfel de solemnitate nu putea să lipsească Minis
trul Culturii Naționale, chiar dacă n’ar fi avut alte legături cu orașul acesta
TR
și cu evenimentul de azi.
„Insă astfel de legătură există și mă voi raporta la acea principală:
„lnițiațiva ridicării acestor statui — pentru eternizarea aci Ia lași a
EN
șiragului ilustru : Titu Maiorescu, Vasile Conta și Hlexandru Xenopol — îmi

aparține mie. In mintea mea a încolțit ideia acum vreo cincisprezece ani,
singur am adunat fondurile, eu am împins la alcătuirea unui comitet în
frunte cu Rectorul universității și la publicarea concursului, și tot eu am
/C
fost acela care m’am interesat statornic de înaintarea lucrării, dând sfaturi
și sugestii, propunând adesea retușări, alergând să capăt bronzul, prin re-
lațiie mele, în condițiile cele mai avantajoase ; și câte altele încă 1 Le în
SI
șir toate acestea nu dintr’o trufie egoistă, care vrea să-și sublinieze meri
tele,— căci în conștiința mea mi-am făcut față de cele trei figuri proemi
nente ale cugetării autohtone, pur și simplu datoria — dar pentru a mi se
IA
înțelege pe deplin bucuria de părinte, pe care o simt în fața operii reali

zate și pentruce ar fi fost cu neputință să nu mă găsesc prezent, chiar
dacă mi s ar fi pus în cale cele mai crâncene împotriviri.
U
„Este drept că opera aceasta o plănuisem, într’o privință, astfel: Nu

BC
RY
Via{a la Iași 289
RA
era vorba de trei statui izolate, ci de un grup așezate artistic în jurul unei
columne, închinată înțelepciunii, ldeia unui grup oarecum solidar pleca
dela faptul că cei trei gânditori făcuseră parte din aceiași confrerie glo
LI B
rioasă — e vorba de Societatea „Junimea", care a activat la lași, dirijând
cultura romanească și îndrumand-o pe căi sănătoase, în a doua jumătate
a secolului precedent. Junimea și organul ei „Convorbiri literare”, au fost
poate pagina cea mai strălucitoare din viața lașului, întrucât trecutul voi
vodat moldovenesc, desigur cu multe momente de măreție, și-a avut în e-
Y
poca Iui cea mai luminoasă, altă reședință decât lașii. Căci în afară de un
T
Vasile Lupu sau Cuza Vodă, marii prinți ai Istoriei moldovene n’au fost
legați deosebit de locurile acestea, de care s'a fixat abia mai târziu cali
SI
tatea de Capitală a țării.
„Dar „Junimea" a fost desigur un moment culminant al lașului și
ER
n’a putut trăi de cât aici, fiindcă transplantată aiurea, n’a isbutit să pros-
pereze în aceiași măsură, ba nici măcar să se menție multă vreme. Gru
parea Ia olaltă, într’un moment unic, a statuilor celor trei cugetători, ar fi
IV
putut exprima simbolic „Junimea" însăși. Insă pentru ca opera astfei plă
nuită să fie dusă la acest punct, ar fi trebuit noui mijloace și încă o ză
bavă, al cărei termen nu putea nimeni să-l prevadă, Hm fost deci bucuros
UN
după atâta întârziere, că s’au putut instala în fine, cu concursul Primăriei

Municipiului lași, cele trei figuri de bronz, fie și în forma a trei monu
mente izolate. Las pe viitor, inițiativei ieșenilor, dacă vor găsi cu cale, să
revină și să perfecteze ideia dela început. Dar și în forma actuală — în
L
tr’un fel chiar mai obișnuită — lașul se împodobește cu o operă plastică

RA
nouă și își sporește superba galerie de bronz, a marilor biruitori în dome

niul gândirii și al spiritualității...
„Oricare, dintre cei trei magiștri, reînviați astăzi de arta sculptorului
sunt figuri autentice ale gândirii românești, au fost prețuiți și dincolo de
NT
hotare și pot înfrunta comparația cu unele celebrități ale lumii apusene.

Titu Maiorescu a fost un exemplar unic de minte înțeleaptă, spirit
critic, elocvență cuceritoare, scriere rafinată și dusă la perfecțiune. Rar o
CE
operă culturală de primă necesitate a putut fi undeva servită de un om

mai corespunzător. In Societatea „Junimei dela Iași, Maiorescu a luat în
mod natural locul de Conducător, care nu putea să aparție decât unui
om în a cărui conștiință ideile luau forma cea mai limpede, documentarea
I/
cea mai precisă, înlănțuirea cea mai logică, exprimarea cea mai desăvâr
șită. Opera Iui critică a deschis o eră nouă în Cui,tura românească, care e
S
adoptat în fine, după o perioadă de desorientare, norme temeinice și cri

IA
terii europene.
Critic cultural și estetic, istoric, gânditor de rasă, profesor minunat
și mai presus de toate, om adânc devotat nevoilor culturale ale țării, pe
U
care le-e servit în toate chipurile, Maiorescu și-a restrâns dela un timp, a-
proape exclusiv, activitatea în domeniul culturii naționale, neglijind încetul
BC
290 A. M. Frimu
R
cu încetul problemele universale, în a căror cercetare el dăduse în tinerețe,
streinătății, cele mai frumoase promisiuni. Ca om politic, Maiorescu a fost
RA
Ministru și Prim Ministru, procurând în această calitate României, cea din
tâi sporire teritorială, față de granițele sgârcite care ni se fixaseră după
războiul Independenței.
LI B
Vasile Conta a fost un cap filosofic remarcabil, care, cel mai mult
autodidact, a isbutlt să construiască din anii tinereții, un sistem personal
de gândire, cristalizat într'o serie de opere, ca Teoria Fatalismului, Teoria
Ondulației Universale, Încercări de Metafizică și alte câteva fragmente. Cu
Y
el ne-am făcut intrarea în lumea creației filosofice și nu poate să tăgă
duiască nimeni — chiar dacă nu i-ar împărtăși opiniile — că n’a fost un
T
admirabil spirit speculativ, înzestrat și cu dialectică și cu imaginație con
SI
structivă și cu organizarea sistematică, însușiri din nefericire prea repede
curmate de o moarte foarte timpurie.
„Conta a participat și el la luptele politice, făcând profesiune de un
ER
violent antisemitism. In privința aceasta, el rămâne fără îndoială, un pre
cursor al vremurilor noastre, tot așa precum și Maiorescu este Ia rândul
Iui un precursor, prin faptul că a denunțat cu convingere și tărie pericolul
IV
rusesc și a susținut că nu există altă scăpare decât alianța strânsă cu Im
periul german.
UN
„Alexandru Xenopol, ca și Conta, ca și Maiorescu, a făcut parte din

Societatea „Junimei", unde a desfășurat o activitate neobosită. La început
cheltuindu-se în direcții variate, s’a statornicit mai apoi în domeniul cerce
tării istorice, nu pentru a se pierde în mărunțișuri, ci pentru a scrie o vastă
L
sinteză a Istoriei poporului român. Spirit filosofic, nu s’a putut totuși în
chide în cadrele istoriei pure, ci a analizat metodic însăși structura științei
RA
sale, definindu-i caracterele, limitele, posibilitățile, într’un cuvânt bazele ei

filosofice. Poate și mai mult decât Conta, Xenopol a pătruns adânc în a-
precierea străinătății cu teoriile lui originale.
NT
„Dacă ar fi să adaug o notă proprie lui Xenopol în raporturile sale

cu lașul, aș aminti că dânsul a rămas până la sfârșitul carierii, profesor la
Universitatea ieșană, siiindu-se să menție reputația intelectuală a lașului și
CE
să umple golul pe care-1 lăsase plecarea „Convorbirilor Literare" și-a atâtor

junimiști la București.
„Cu personalitate proprie și cu luciri deosebite, Maiorescu, Conta și
Xenopol, fac parte totuși, prin comunitatea de epocă și de atmosferă din
dispozitivul aceleiași constelații, care odinioară sclipea aevea pe firmamen
I/
tul luminos al lașilor.

„Firește, cu statuile care se inaugurează astăzi, nu se isprăvește șirul
S
tuturor talentelor care au făcut fală acestui oraș. Aleia bronzurilor repre
IA
zentative ar putea fi încă prelungită mult. Dar chiar acelea ridicate până
în prezent constitue o frumoasă mărturie și pentru contribuția lașului Ia
cultura românească, și pentru bogăția de oameni în trecutul însuși al aces
U
tei culturi. Această mărturie nu este indiferentă astăzi, când vrăjmașii nea-
BC
Viaja la Iași
RY
291
mulul nostru, cărora vitejia armatelor române pe frontul de Răsărit a făcut

să li se amuțească unele critici pătimașe, continuă totuș, cu sgomotoase
RA
bătăi de tobă, să afirme la cele patru puncte cardinale că noi nu suntem
un popor de cultură. O țară care a avut într’un singur moment al istoriei
și într’o singură regiune oameni ca Hlecsandri, Eminescu, Malorescu, Conta
LI B
și pe Xenopol—pentru a nu pomeni decât pe aceia pe care lașul i-a reîn-
înviat până acum sub forma artei statuare—o astfel de {ară și-a făcut do
vezile puterilor sale spirituale și își poate cere drepturile la viață cu tota
litatea argumentelor posibile.
Y
„Iar acum, pentru încheiere, mă adresez celor trei mari întruchipați
în bronz, care au prilejuit festivitatea de astăzi, spunându-le: Bine v’ați re
T
întors în cuprinsul bătrânei cetăți a lașilor, ca să o străjuiți în vecii vecilor"
fiu vorbit apoi d-nii prof. 1. Simionescu în numele Academiei Ro
SI
mâne, prof. M. David în numele Universității ieșene, prof. 1. Minea în nu
mele facultății de litere din lași și prof. C. Narly în numele facultății de
ER
litere și filosofie din București.
D-l prof. univ. N. Bagdasar, director general al Casei Școalelor, a
rostit această cuvântare:
IV
„Nu numai lașul, dar cultura românească însăși este astăzi în săr
bătoare. Trei reprezentanți de seamă ai neamului, după ce și-au ridicat ei
UN
însăși, în viață, operele lor monumentale, punând în ele ceea ce spiritul

lor în clipele de creatoare meditație a putut rupe din misterele existenței,
își au aici întruchipată în bronz înfățișarea lor fizică. Trei figuri, care au
făcut să strălucească odinioară acest oraș, primesc astăzi o ultimă consa
crare și închinare, ce capătă o semnificare națională.
L
„Încleștați într’o luptă pe viață și pe moarte pentru existența noastră

RA
ca stat și ca națiune, luptă care absoarbe toate eforturile și mobilizează

toate energiile, noi dovedim prin ceea ce se face astăzi aici, că grija pen
tru cultură este tot atât de mare astăzi ca și în timp de pace și că înțele
NT
gem să ținem cu aceiași vigoare în mâni torța culturii și s’o ducem mai
departe. Căci faptă de cultură este nu numai creația spirituală însăși ci și
grija pe care o arătăm acestei creații, precum și iubirea cu care știm să
înconjurăm memoria celor care au trăit, ca să gândească și să creieze.
CE
Firi deosebite, cu preocupări diferite, soluționând personal proble.

mele pe care și le-au pus, cei trei gânditori pe care-i cinstim astăzi, au
creiat în operele lor originale, un climat favorabil spiritului filosofic, inspi-
pându ne încrederea în propriile noastre forțe creatoare și întărindu-ne în
I/
credința că nația noastră poate produce și oameni capabili să sondeze

tainele Universului, fizic sau moral, și să adaoge vederi noui, Ia acelea ale
S
gânditorilor altor nații. Opera lor are, din acest punct de vedere, o minu
IA
nată semnificare educativă.

„Titu Maiorescu, profesor de vocație, critic literar, modelator al scri
sului, estetician pur; Vasile Conta pentru care meditațiunea filosofică era
U
BC
A. M. Frimu
RY
292
chestiune da viață, reprezentant al determinismului universai și al unei

metafizici materialiste; fl. D. Xenopol filosof al istoriei străduindu-se să
RA
prindă sensul evoluției istorice și să determine faptele trecute în indivi
dualitatea și unicitatea lor; fiecare dintre acești trei gânditori exprimându-și
personalitatea în epoca lor și toți laolaltă dând o icoană despre resursele
LI B
de gândire ale poporului nostru, dintr'o anumită fază a dezvoltării lui, cons-
titue în mișcarea filosofică românească o etapă cu care ne putem mândri.
Hcești trei gânditori pot fi considerați în multe privințe ca înaintași care
au știut să deschidă drum urmașilor, atât prin opera cât și prin viața lor
Y
închinată studiului și cercetărilor celor mai dificile".
„Dacă filosofia românească se bucură astăzi de o atât de mare ef-
T
iorescență, acest fapt se datorește în parte și pildei pe care au dat-o acești
trei gânditori".
SI
„Dar din această solemnitate se mai desprinde încă un sens. Cele
trei figuri în bronz, pe care le vor admira eșenii de azi înainte n’ar cons
ER
titui astăzi o podoabă a Iașilor, fără inițiativa, strădania și perseverența
altui gânditor, care el însuși și — a petrecut o bună parte din viață în acest
oraș, luminând generații de studenți, — a filosofului Ion Petrovici actualul
IV
ministru al Culturei Naționale".
„Ion Petrovici a donat primele sume, el le-a făcut să sporească, el
s’a îngrijit de machete și de concurs, el a urmărit îndeaproape lucrarea.
UN
Și spre satisfacția sa, el le desvelește astăzi, în calitate do ministru al Cul

turei, după 15 ani decând a luat inițiativa plăsmuirii lor. Filosoful Ion Pe
trovici a dat astfel o pildă minunată de solidaritate cu generația prece
dentă de gânditori, demonstrând în chipul acesta că dacă pe filosofi ideile
L
îi despart, în schimb sentimentele îi unesc".

RA
„Societatea Română de Filosofie" se închină, prin mine, înaintea fi

gurilor eternizate în bronz ale celor trei gânditori, aduce prinosul său de
recunoștință d Iui ministru Ion Petrovici pentru opera înfăptuită și dorește
NT
lașului să se bucure în viitor de personalități ca acelea ale căror statui

le admirăm astăzi, spre mândria lui și gloria culturii românești”.
După d. prof. Bagdasar a vorbit d. prof. Cotoranu în numele școalei
Normale „Vasile Lupu", iar cel din urmă d. general Const. lonescu
CE
primarul Municipiului. Solemnitatea a luat apoi sfârșit, asistența îndrep-

tându-se Ia statuia lui fl. D. Xenopol situată în str. Lăpușneanu în squarul
„Trianon" și la statuia lui Vasile Conta din Piața ,,Cuza Vodă". D-I mi
nistru 1. Petrovici a tras pânza de pe statui și a depus pe soclul fiecăreia
I/
câte o jerbă de crizanteme albe.

La prânz, d. ministru Petrovici a fost invitat de I. P. S. S. Mitropo
S
litul Moldovei care a dat în cinstea oaspetelui un dejun în Palatul Mitro

IA
politan.
Seara, ministrul Culturii Naționale și al Cultelor, a participat la spec
tacolul Teatrului Național care a prezentat piesa lui Caragiale „O scrisoare
U
BC
RY
Viata la Iași 293
pierdută", d. ministru Petrovici felicitând pe d. D. Iov directorul Teatrului
RA
și elogiind pe actorii Naționalului nostru.
A doua zi, d. ministru Petrovici a vizitat lucrările dela Universitate,
facultatea de medicină, Epitropia Sf. Spiridon, căminul studențesc și Ar
hivele Statului. La prânz a luat parte Ia dejunul oferit de Universitate, la
LI B
via din Bucium a d-Iui prof. ing. M. Volanschi.
Cu trenul de seară, d. ministru al Culturii Naționale a părăsit lașul.
La despărțire, d-sa a ținut să reînoiască promisiunea de a sprijini până la
limita puterilor, instituțiile de cultură ale lașului, pentru o cât mai rodnică
Y
și folositoare activitate.
T
A. M. FRIMU
SI
ER
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
294 Dem. Suțu
R
RA
LI B
T Y
SI
POLITICA EXTERNA A PROF. A. C. CUZA
ER
„O altă politică a apărării interese
lor României eu nu văd, decât într’o
IV
sinceră politică de unire și alianță cu
Germania.
Alianța României cu Germania este
UN
pentru mine o dogmă".

(1930) H. C. CUZH
In România de eri, venală, democrată, înfeudată tainițelor iudeo-

masone de toate riturile, nimeni dintre noi n’am putut vorbi de politica
L
externă a d-lui prof. R. C. Cuza, care în fond a fost însăși politica pe care
RA
trebuia s’o urmeze neamul nostru. De câte ori d. prof. R, C. Cuza își spu
nea cuvântul său autoritar în problemele politicii externe, guvernele, inde-
ferent din ce Lojă erau emanate, dădeau prin ziarele ocultei sărindărene
NT
semnale ce tindeau să ridiculizeze profețiile care pentru cea mai mare parte
a acestei țări erau desigur dogme.
Politica externa a d-lui prof. R. C. Cuza, a fost cea mai clară cu pu
tință, cea mai reală și lucru foarte rar, cea mai sinceră.
CE
D-l prof. Cuza, s’a ridicat încă din anul 1919 și și-a spus cuvântul
său în această delicată problemă ce n'a fost înțeleasă, sau a fost condusă
intenționat greșit de cele mai multe guverne românești. D. Cuza a cerut
încă dela 29 Decembrie 1920 o revizuire totală a politicii noastre externe.
I/
In acest sens stau mărturie posterității marile discursuri parlamentare

pe care profesorul nostru întru naționalism le-a rostit 16 ani în Parlamen
S
tul românesc.
IA
In rezumat, d. prof. R. C. Cuza a cerut dela tribuna Camerii deputa-

ților o nouă orientare externă, atrăgând totodată atenția, că o întârziere a
acestei noui orientări, poate avea consecințe fatale.
U
Declarația d-lui prof. R. C. Cuza în chestiunea Ligii Națiunilor; dis

cursul despre șubrezenia tratatului dela Versailles ; problema evreiască și
BC
RY
Politica externă a prof. A. C. Cuza 295
RA
Hdolf Hitler ; România și Tratatele ; schimbarea situației externe și revi-
vizuirea tratatelor, budgetul Ligii Națiunilor, Titulescu și Pactul de neagre
siune al României cu Sovietele ; Trei Himere; Politica Tratatelor. Societa
tea Națiunilor, Dezermarea ; Relațiile economice româno-germane ; Cere
LI B
rea expresă de a se anunța oficial o nouă politică română alături de Reich,
toate aceste discursuri și declarații ne fac astăzi să privim cu durere la
situația penibilă In care suntem puși de a aminti „indiferenților” adevăruri
ce vor trăi deapururi.
Y
D-I prof. R. C. Cuza și-a legat desigur destinele politicii externe de
destinul Fuhrerului Rdoif Hitler.
T
îmi amintesc că prin anul 1932, d. prof. H. C. Cuza, ne-a de
SI
clarat, câtorva ziariști prieteni, că biruința Fuhrerului înseamnă pur și simplu
eliberarea tuturor națiilor de sub oribila dominație jidănească internațio
ER
nală, ce fusese înadevăr reprezentată prin Societatea Națiunilor, pe care
d. Cuza a numit-o dealtfel dela început: „Societatea evreilor pentru robi
rea națiunilor”.
Tot în acea convorbire d. prof. R. C. Cuza ne-a mai declarat că o
IV
schimbare în Germania (era în anul 1932) va avea repercursiuni asupra
Europei întregi. Deaceea, ne-a precizat d-sa, se cere ca destinele României
UN
să fie conduse de oameni foarte bine orientați, liberi de orișice legături cu

jidanii și hotărâți a face să triumfe interesele României.
Clarviziunea politicei externe a d-lui prof. R, C. Cuza se poate ușor
vedea în următoarele cuvinte pe care ni le-a spus tot atunci, într’un
L
timp când aproape toți oamenii politici ai țării vedeau exact diame
RA
tral opus: „Rpropierea dintre noi și Reich este firească. Totodată ea

este și economică, politică și militară. Ca țară agricolă, Germania, indus
trială, poate fi cel mai bun cîient al produselor noastre. Ca țară naționa
listă și creștină cum este și voește să fie România, interesele ei cer o ime
NT
diată apropiere de Germania. Ca țară amenințată mereu de comunismul

bolșevic jidănesc de peste Nistru, organizația noastră nu ar putea să re
ziste, într’un caz eventual de agresiune bolșevică, fără sprijinul militar e-
CE
fectiv al Reichului, având ea însăși aceleași interese împotriva Rusiei evre-

aști și bolșevice".
Rcestea au fost prevestirile extraordinare pe care d. prof. H. C. Cuza
ni le-a făcut în Iulie 1932. Ele au apărut atunci în ziare și desigur guver
I/
nul din acele zile a avut grijă să le amelioreze. Totuși aceste declarații
prevesteau ziua de 22 Iunie 1941, ziua sfântă a începerii războiului euro-
S
ropean contra bolșevismului.

Rstăzi lumea se frământă din nou. Se vorbește de o nouă Europă
IA
mai bună și mai dreaptă. Rcest lucru îl auzim de 1 an și suntem convinși

că se va realiza imediat după terminarea marelui conflict armat.
La 5 Februarie 1933 d. prof. R. C. Cuza a prevăzut și această im
U
perioasă necesitate, căci ne-a declarat nouă, reprezentanților presei româ

nești următoarele: „Rm convingerea că nu este în intenția Fuhrerului de
BC
296 Dem. Suțu
R
RA
a provoca un nou război. Aici intervine necesitatea de care am vorbit focă
dela 1930, a revizuirii unor tratate, păstrându-se neatinse aceleași prin
cipii ale naționalități și teritorialității (Cazul Dantzig).
Se impune dar, o nouă constituire, mai întăi a națiilor europene, o
LI B
nouă Europă, pentru a se stabili noui raporturi pe baze de interese co
mune, continentale”.
Aici trebue să facem o scurtă paranteză și să constatăm că în gân
direa sa politică, d. prof. A. C. Cuza a insistat mereu asupra faptului că
Y
relațiile externe dintre nații sunt pururea determinate, de sigur, de intere
sele lor de existență. Aici nu poate fl vorba de niciun fel de sentiment,
T
oricât de legitim ar fi, în fața necesității supreme de a se păstra salus rei-
SI
publicae suprema lex. Nu are valoare ce a fost. Ci numai ce trebue să fie,
în fața împrejurărilor. Din cauza acestei necontenite schimbări a împreju
ER
rărilor s'a impus și revizuirea politicei externe în gândirea d-iui profesor
A. C. Cuza.
Căci, tot timpul, cu o perseverență poate unică, d. Cuza a susținut
cel mai mare adevăr și anume că secolul acesta este frământat de două
IV
directive, luptând a se înfăptui fiecare împotriva celeilalte : Comunismul,
distrugător al civilizației și Naționalismul organic.
UN
In ultimul timp, acest conflict latent s'a dat pe față în toată lumea,
iar nația germană a luat măsuri de apărare a civilizației sale, prin elimi
narea jidovilor, toți comuniști, fișa întocmai, cum a cerut d. profesor A. C.
Cuza, Ia 1889, în celebra polemică cu Titu Maiorescu.
AL
Un alt fenomen demn de relevat este acela că d. prof. A. C. Cuza

nu este un „tradiționalist** cum s'ar crede, ci un om al actualității.
Intr’o ședință a Comisiuiiii pentru afacerile străine a Camerii Depu-
TR
taților, de prin anul 1936, d. prof. A. C. Cuza a avut o atitudine splendidă

în ceia ce privește Franța. Luând cuvântul d. prof. Cuza, s’a ridicat vehe
ment contra „politicii tradiționale", opunându-i ca sistem o politică de
EN
actualitate. Actuală, desigur, în înțelesul considerării continui a inte

reselor românești, în raport cu interesele celorlalte țări, — care doar și ele
au interesele lor—mereu schimbătoare.
D-l prof. A. C. Cuza a spus atunci:
/C
„Ceia ce domină, în această materie, este faptul acesta:

România este Stat în formație.
România, nu este — ca Belgia, de pildă — un Stat format, care poate,
SI
în adevăr, să aibă o „politică tradițională**: cu Franța și Anglia, cum se

știe, interesate, în gradul cel mai înalt, — pentru siguranța lor, proprie — la
păstrarea ei.
IA
De existența noastră, nu se interesează nimeni decât noi.

Deaceia politica noastră externă trebue să stea pururea sub con
trolul întrebărilor:
U
Cu cine ? Cum ?
BC
RY
RA
De răspunsurile ce le dăm Ia aceste întrebări, depinde siguranța
nației românești.
Desigur: îi rezervăm Franței surori toată admirația și toată iubirea
noastră. Dar ni se pune o întrebare:
LI B
Care Franță ?
Căci guvernul Franței, ca directivă, s’a schimbat total, în esența lui
însuși, în ultimul timp.
In conducerea ei: Franța de azi, nu mai este Franța de eri.
Y
Iar în timpul acesta, s’a schimbat și întreaga situație externă a
Europei".
T
O altă mare problemă se agită astăzi. Ea este ca și lichidată pen-
SI
trucă rezolvarea ei a fost definitiv ordonată de Fuhrer.
In noua Europă nu trebue să mai existe nici un jidan. Răul trebue
nimicit total, odată pentru totdeauna. Hceste au fost ultimile cuvinte ale
ER
Fuherului Rdolf Hitler în chestiunea evreiască.
Prima oară, Fuherul a rostit aceste cuvinte în anul 1926. Ultima oară
în anul 1942. Prima și ultima oară, d. prof. H. C. Cuza a scris aceleași cu
IV
vinte în cartea ,,Era Nouă și generația dela 1848“ (Iași 1889), cuprinzând
o privire generală asupra stării de fapt, cu afirmarea—în polemică cu
UN
Titu Maiorescu, de „umanitate” și „liberalism”, că se cere dela noi să ne

întoarcem „către o mai puternică și mai ferbinte afirmare a naționalității
noastre, mai ales față cu jidanii din sânul nostru, pe care nu-i putem
asimila”. „Misiunea poporului nostru, a spus atunci H. C. Cuza, în faza șa
L
actuală de cultură, este de a elimina pe toți jidanii din sânul său, care ji
dani amenință să devie clasă conducătoare”.
RA
Rstăzi, soarta iudaismului european a fost stabilită. Evreii vor pleca

din nou în pribegie, fixându-li-se un loc anume, de către Reich, probabil în
Răsărit, unde să-și întemeieze un cămin al lor, de unde să nu mai poată
NT
ieși niciodată.
Astfel sună hotărârea marelui Reich german național-socialist.
Sfârșitul parazitismului jidovesc și așezarea silită a jidanilor pe un
CE
pământ determinat, acestea au fost lozincile pe care d. prof A. C. Cuza

Ie-a propagat timp de 50 de ani cu o perseverență în adevăr uimitoare.
D-l prof. A. C. Cuza a hotărât în această materie legi, ce nu vor fi
strămutate niciodată.
I/
Marele sociolog care este d. prof. A. C. Cuza, a formulat în problema

iudaică sentințe, flcum ele se aplică întocmai.
S
„Naționalitatea este puterea naturală a sângelui unificat, creatoare a

culturii umane prin nații : stăpânind fiecare un pământ determinat ca bază
IA
necesară a existenței lor deosebite".

Jidanii deci, nu stăpânesc un pământ determinat al lor. ci trăesc pe
pământurile celorlalte nații, ca paraziți ai acestora. Această existență nefi
U
rească a jidanilor—ne învață filozofia cuzistă—nu este întâmplătoare, ci da-

BC
298 Dem. Suțu
R
torită religiei lor. După această religie. Dumnezeul lor, Jehova a încheiat cu
RA
jidanii un „legământ sfânt”, ca ei să-i fie lui popor sfânt, prin care să se
sfințească pe întregul pământ: cu robirea și nimicirea celorlalte nații, „goi-
mii” care nu i se închină.
LI B
In aceasta, ne spune doctrina cuzistă, constă problema jidovească
mondială, care interesează toată omenirea.
In concluzie, d. prof. A. C. Cuza, ne dă, iacă de acum 50 de ani, so
luția problemei: „așezarea silită a jidanilor pe un pământ determinat, pe
Y
care să-I cultive cu munca lor proprie".
Trebue însă să subliniem faptul, că în concepția cuzistă, această so
T
luție este singura posibilă.
SI
D-l prof. A. C. Cuza susține apoi că jidanii s’au opus întotdeauna la
creiarea unui stat evreiesc, fiind strict opriți de religia lor criminală.
ER
In gândirea cuzistă, „statul jidovesc" — făcut să cuprindă pe toți ji
danii, din țările în care trăesc ca paraziți și agenți periculoși, amenințând
existența însăși a națiilor — nu poate să fie realizat decât ca : o necesitate
superioară a culturii umane. In această privință d. prof. A. C. Cuza ne spune :
IV
„legea naționalității, lucrează cu energie ia realizarea sa proprie, care nu
se poate înlătura și care însemnează așa dar, cu siguranță, într’un timp
UN
care nu este prea departe de noi: sfârșitul parazitismului jidovesc, prin ac
țiunea comună a tuturor națiilor europene deocamdată, interesate să scape
de dânșii",
In politica externă a d-lui prot. A. C. Cuza deci, problema evreiască
L
a jucat un rol capital. Astăzi, cum am spus mai sus, punctul de vedere al
d-lui prof. A. C. Cuza, a fost integral admis Ia Congresul antisemit euro
RA
pean ținut acum doi ani la Frankfurt-am-Mein, unde s’a hotărît definitiv
eliminarea jidanilor din Europa, congres care s'a bucurat de altfel de însuși
prezența d-lui prof. A. C. Cuza.
NT
Nu putem încheia rîndurile noastre fără a mai sublinia atitudinea

d-lui prof. A. C. Cuza, față de bolșevismul distrugător al Uniunii Republi-
celor Socialiste Sovietice.
CE
In anul 1937, când multe guverne europene se aflau în cea mai strânsă
și murdară cârdășie cu Rusia Sovietică și la noi se ridicau unele glasuri
pro-sovietice, d. prof. A. C. Cuza declară presei naționaliste următoarele:
„Să presupunem un moment:
I/
Germania de azi, că nu ar fi așa precum este, ca mare putere mili

tară și cu o directivă hotărît națională.
S
Ce ar fi Europa astăzi ? Ce ar fi, în deosebi. România ?

Putem zice, fără nici o îndoială posibilă :
IA
Bolșevismul jidănesc, ar lucra liber Ia distrugerea civilizațiilor națio

nale și creștine, așa precum face în Rusia și acum mai în urmă în Spania.
După prescripția de bază a religiei jidanilor : „Vei mânca toate popoarele”,
U
din Cartea V-a a Torei, Deuteronomul.

BC
RY
RA
Ce a împiedecat această catastrofă ce se pregătea a civilizației u-
mane ? Cine i s’a opus, și a parvenit să înlăture primejdia imediată și să
asigure libera dezvoltare a națiilor creștine pe teritoriile lor, împotriva bol
șevismului jidănesc internațional ?
LI B
O singură mare putere, care și-a asumat fățiș misiunea de a se îm
potrivi acestei uneltiri criminale :
Germania salvatoare
Y
„Dacă Uniunea Sovietelor ar avea de gând să împingă Europa în
haos, vă declar formal că Germania nu are numai voința de a împedeca
T
acest cataclism, dar că ea îl va împiedeca.
„Reichul nu va permite ca Internaționala comunistă să pervertească
SI
popoarele și să Ie pregătească pentru o revoluție mondială.
Față de faptul acesta, precum am spus-o și în una din ședințele Se
ER
natului, dăunăzi :
Revizuirea politicei externe a României ni se impune ca o necesitate
imperioasă — de existență chiar — a Statului Românesc.
IV
Rămâne numai o singură întrebare:
Unde sunt „revizorii” ?
In atitudinea, sa, d. prof. A. C. Cuza se întreabă : „Unde sunt revi
UN
zorii ?” Desigur n’au fost nicăeri. Oamenii trecutului erau toți democrați,
venali, politicieni pătați, afaceriști, trădători și francmasoni.
Politica externă a României, până la Mareșalul Ion Antonescu, a fost
o farsă, o oribilă șărlătănie, fie că se executa pe malurile Dâmboviței sau
L
acele ale Lacului Leman.

RA
O politică externă reală, a apărării intereselor nației românești, n’a

existat decât la acei ce s’au aliniat din primul moment sub faldurile stea
gului național, ce avea pe el semnul străvechei noastre băștinășii pe acest
pământ.
NT
Aceste stindarde, ce vor rămâne veșnic glorioase, au fost sfințite din

îndemnul și din dragostea nemărginită de țară a profesorului nostru
A. C. Cuza.
CE
DEM. SUȚU
S I/
IA
U
BC
RY
300 Trad. de I. Fr. Botez
RA
LI B
T Y
SI
CRONICA IUDAICĂ
CARTEA KAHALULUI
ER
IV
Despre melamezi, adică despre dascălii jidani și despre
tnvăjăfura jidanilor în general
UN
CAP. XIII
La nașterea unui copil, prima felicitare a membrilor familiei este să-I

L
vadă — talmud — haham, adică, plin de știință talmudică. Deabia purățul

a atins cinci ani, că părinții îl duc în brațe cu puținii bani pe care îi câș
RA
tigă, Ia melamezi (dascăli), în heder (școală) și sunt gata să se lipsească

de orice, numai să nu rămână „deșteptul" lor fiu, lipsit de lumina tal
mudică. Acestei situații trebue să-i punem în seamă, numărul enorm de
NT
școli talmudice existente, pentru întreținerea cărora se cheltuesc impor

tante avuții.
Care-i motivul care îndeamnă pe jidani să-și dea fiii la învățătură
CE
și să-i facă talmudiști? Jidanii din alte țări care au scris multe, cu privire
la educarea jidănașilor, cu privire la melamezi și la hedere, caută să pună
purtarea aceasta pe seama fanatismului religios iudaic.
Noi susținem că împrejurarea se datorește mai degrabă faptului, că
talmudul, care totdeauna a servit drept bază a vieții sociale jidovești —
I/
încă din vechime a împărțit jidovimea în două caste distincte: în patricieni

și plebei și a stabilit, relațiile dintre ei prin regulele de mai la vale.
S
Există șase paragrafe (spune talmudul), care hotărnicesc modul de

IA
purtare, de observat față de am-horeți (plebei):

1. Nimeni nu trebue să depună mărturie pentru ei.
2. Chiar singuri, nu sunt admiși ca martori pentru alții.
U
3. Am-hareților nu li se poate destăinui nici un secret.

BC
RY
Cronica iudaică 301
RA
4. Plebeul nu poate fi numit tutore peste bunurile unor orfani.
5. El nu poate fi dirigutor al instituțiilor de binefacere.
6. Nimeni să nu plece la drum cu el.
„Unii spun, adaogă talmudul, că paguba întâmplată la un plebeu,
LI B
nu se publică”, adică, un obiect pierdut de un plebeu aparține oricui l-ar
găsi în drum1. Felul raporturilor, care au existat întotdeauna, între patricieni
și plebei, sunt definite talmudic după cum se arată : Rabinul Elizar spune :
„Este voe să ucizi amharețul (plebeul) în ziua judecății, chiar dacă această
Y
sărbătoare ar cădea de Sabat”. Mai departe: „Plebeul poate fi sfâșiat
asemenea unui pește”. Rabinii învățau : „Un jidan nu se poate niciodată
T
căsători cu fata unui am-hareț (plebeu), fiindcă plebeii sunt reptile și fe
SI
meile lor târâturi”. Iar vorbind despre fiicele acestora se adaogă: „Bles
temați să fie acei care se culcă în staul cu animalele și cu amharetele,
adică legăturile cu acestea, sunt asemuite actelor de bestialitate”2.
ER
Rstfel de reguli imprimau un caracter de sclavie, grupului plebeu și
în ciuda tuturor afirmațiilor contrare, s’au păstrat până azi. Conținutul
acestei cărți ne înfățișează republica talmudică jidovească, existentă în
IV
Rusia — și ne dovedește, că odată cu morcinul, singur patricianul ia parte
la toate adunările sociale și are dreptul să ocupe felurite demnități în
UN
Kahal și în Bet-Din, etc. in vreme ce plebeul ni se înfățișează drept o

ființă fără nici o posibilitate — mizerabilă și murdară,
Și dacă ne gândim la principiile, potrivit cărora se repartizează felu
ritele impozite în bani și în natură, avându-se în dedere întreaga popu
lație jidovească, vom vedea că cu deosebire plebeii duc greul, fiindcă s’a
L
adoptat drept principiu garanția mutuală și că, repartizarea acestor impozite

RA
și greutăii ale colectivității se face de către patricienii Kabalului, unde se

află numai așa numiții rnoireni, cum s’a arătat pe larg în capitolul anterior.
Este deaceia ușor să înțelegem, care este viața plebeului fără apă
NT
rare, sub drapelul aristocratic al talmudului. Cetitorul va greși dacă își în-
chipue că, plebeianul poate să se plângă de nedreptățile și feluritele pră-
dăciuni, pe care le înghite. Mijloacele ajutând Kahalului să-și aducă la în
deplinire toate hotărîrile, au fost pe larg arătate în trecutele capitole. Ka-
CE
halul are „factori”, martori falși, capitaluri și grație acestui sprijin impor
tant, în raporturile dintre particularii jidani și Kahal, autoritățile locale
până azi îndeplinesc, în toată accepțiunea cuvântului, rolul mizerabil a! lui
Pilade: nu sunt altceva decât grupe de salariați ai Kahalului.
I/
Rm arătat că întreaga greutate a impozitelor și a feluritelor taxe de

stat cad asupra plebei și dacă cercetăm mai bine obligația de a creia re
S
cruți pentru serviciul militar, ne găsim în fața unui rezultat remarcabil.

IA
Rcest rezultat arată, că în ciuda numărului enorm de școli talmudice și a

numărului jidanilor cu știință de carte, dar fără mijloace de trai și fără
U
1. Talmudul: Cartea Pessahin, pg. 98.

2. Idem, (pg. 49). Vezi și „Asociațiile jidovești* de Brafman, 1869.
BC
11
RY
502 Trad. de I. Fr. Botez
slujbe, care să poată fi mărturisite, printre miile de jidovi luați să facă ar
RA
mată în căzărmiie rusești și aceasta cu sila, nu s’a găsit unul, care să fie
patrician-talmudist. După o atare demonstrație ar fi stupid să se mai caute
alte dovezi, asupra chipului neegal, în care sunt repartizate și impozitele.
LI B
Numai pentru a-și scoate jidănașii din această stare mizerabilă, pă
rinții îi duc Ia heidere, fiindcă numai cu ajutorul acestei instituții, ei vor fi
scoși din starea de plebei și vor putea tinde să ajungă măriri, lntr’un cu
vânt hederul conferă jidanului, ca să spunem așa, drepturile civile și o
Y
anumită situație în lumea aceasta de parazitism, spre care tind ca Ii-
pitorile.
T
După ce am demonstrat cetitorilor noștri, care este puternicul mobil,
SI
care îndeamnă jidănimea să-și ducă fiii la școli, putem, potrivit convingerii
noastre intime să adăugăm, că nicio măsură administrativă, nici represivă,
ER
îndreptată împotriva melameziior nu va reuși la nimic și că vechea stare
de lucruri va continua, până în ziua în care autoritatea de stat va distruge
orice urmă de putere a jidanilor, unul asupra altuia și până în ziua în care
instituția Kahalului nu va mai fi recunoscută, membrii ei fiind reduși la
IV
tăcere prîn toate mijloacele.
Hcum vom încerca să înfățișăm pe scurt, felul de educajie pe care
UN
jidovimea îl primește.
Educarea jidănașilor nu depinde de nicio instituție organizată și nu
aparține nici unei corporațiuni de dascăli sau profesori.
Ea se află în afara puterii și a tutelii Kahalului, nefiind garantată
AL
prin nici un capital social și prin nici un fel de impozit. Ea aparține ca un

bun al întregei comunități jidovești. Deaceia, orice jidan, fără deosebire,
are dreptul să se înscrie în legiunea soarelui talmudic și să se dedice sluj
TR
bei de dascăl, chiar dacă știința pe care o are, dovedește a fi limitată.

Mai mult, fiecare jidan are dreptul să dea educație progeniturii sale
Ia dascăiul care îi convine și dacă între profesor și părinți, se face înțele
EN
gerea asupra prețului fiecărei lecții, asupra numărului elevilor în havră și

asupra feluritelor materii care trebuesc predate, învățăturra pe tot timpul
cât ține, nu este supusă nici unui fel de control.
in șleahta melameziior, care mișună chiar în orașele mai mici locuite
/C
de jidani nu există nici un fel de solidaritate, n'au nici un program comun,

nici metode și nici un interes comun. Dimpotrivă, oricare dintre ei stă deo
parte și privește pe tovarășii săi de lucru, cu scârbă, gelozie și invidie mur
dară. Slujba de dascăl, n'are nimic atrăgător ; jidanii o acceptă numai la
SI
nevoe. Există un proverb jidovesc care spune: „Nimeni să nu întârzie prea

mult Ia moarte și în slujba de melamez”.
IA
(Va urma)
Trad. de I. FR. BOTEZ
U
BC
RY
însemnări 303
RA
LI B
T Y
SI
ÎNSEMNĂRI
ER
M. S. REGELE A ÎMPLINIT LA 25
OCTOMBRIE 21 DE ANI
Țara s’a bucurat să I se închine cu dragostea și devotamentul de tot
IV
deauna. In omagiul Neamului au vorbit desigur tradițiile vechi voivodale
dar nu mai puțin și năzuințele fierbinți ale obștiei românești care împo-
UN
voară umerii fragezi ai tinereții Sale cu grelele răspunderi ale cârmuitorilor

de popoare.
Din adâncul inimii Ii urăm viajă lungă și biruitoare. Trăiască Regele
Mihai I, împlinitorul destinului nostru național, g. h. c.
AL
SCHIȚA BIOGRAFICĂ A LUI A. C. CUZA

A. C. Cuza s’a născut la 8 Noembrie 1857, în Iași. Studiile primare
TR
le face în pensionul unui distins pedagog german, Anton Frey, din Iași
(1867—1871). Intre anii 1871—1877 face studiile secundare la Dresda, în
Germania ; după care se duce la Paris, la Sorbona, unde-și ia bacalaureatul
EN
în litere (1878—1881). Intre 1882—1886 urmează facultăjile de Drept dela

Paris și Bruxelles, obținând doctorate în drept și în științele politice și e-
conomice (1886).
/C
întors în tară, intră în cercul societății „Junimea"; colaborează la

revista ei „Convorbiri literare” și este ales la 1890—91, ca junimist, ajutor
de primar al lașului. Colaborează la ziarul junimist „Era Nouă", și la 1892—
1895 se alege prima dată deputat de Iași, când susține în Cameră naționa
SI
lizarea școalelor. Se retrage din Parlament pentru a începe o mișcare per

sonală antisemită.
IA
La 1897 înființează împreună cu A. D. Xenopol „Liga în Contra al

coolismului" și publicația „Biblioteca Ligei în contra alcoolismului".
La 1901 este numit profesor de economie politică la Universitatea
U
din Iași.
BC
RY
304 însemnări
La 1906 se unește cu prof. N. lorga și colaborează la ziarul acestuia
RA
„Neamul Românesc", și împreună înființează la 1910 „Partidul Naționalist-
Democrat".
In 1912 înființează ziarul „Unirea" al noului partid.
La 1914 a fost în sfârșit ales ca deputat—în opoziție- după ce fusese
LI B
îndepărtat de toate guvernele din Cameră, timp de 19 ani, din cauza anti
semitismului său. Ține în acelaș an un discurs în Cameră pledând pentru
împroprietărirea generală a țărănimei și pentru votul universal. Dar se des
parte de N. lorga, și la 1922 înființează cu d-rul N. Paulescu „Uniunea Na
Y
țională Creștină", publicând revista „Apărarea Națională", sub semnul
svasticei.
T
La 1923 înființează „Liga Apărărei Naționale Creștine" (L. A. N. C.).
SI
La 1925 a fost eliminat din Universitate și judecat pentru cursurile
sale de Economie Politică, cu caracter naționalist și antisemit. A fost rein
ER
tegrat la 1926, iar la 1927 a fost scos la pensie.
La 1935, Partidul său LANC. s'a contopit cu Partidul Național-Agrar
al lui Octavian Goga dând Partidul „Național-Creștin".
La 1936 a fost ales membru activ al Academiei Române.
IV
La 1937 numit Ministru de Stat.
La 1939 a fost numit membru al Consiliului de Coroană.
UN
A. C. Cuza a publicat:
1. Versuri, Iași 1887.
2. Generația dela 1848 și era nouă, 1889.
3. Meseriașul Român în ziarul „Era Nouă", 1890.
AL
4. Discurs asupra proiectului de lege pentru organizarea învățămân

tului profesional, București 1892.
5. Meseriașul Român, Iași 1893. (In volum, cu o prefață, p. XXXIV).
TR
6. Discurs asupra proiectului de răspuns la mesaj, București 1893.

7. Monopolul alcoolului, 1895.
8. Țăranii și clasele dirigente. Iași 1895.
EN
9. Sergentul Grigore al Lucăi, 1895.

10. Ce-i alcoolismul ? 1897.
11. Comerț liber sau Monopol? 1897.
12. Despre Poporație: statistica, teoria și politica ei, 1899.
/C
13. Cei doi Spenceri și alte descoperiri ale d-lui N. Basilescu, 1900.
14. Obiectul Economiei Politice și însemnătatea ei, 1901.
15. Naționalizarea meseriilor, 1902.
SI
16. Naționalitatea în artă. 1905, 1915, 1927 (trei ediții).

17. Poezii, epigrame și cugetări în proză, 1909.
18. Scăderea poporației creștine și înmulțirea jidanilor, 1910.
IA
19. închiderea Universității din Iași, 1910, (interpelare).

20. Plagiatul Poporației, 1911.
21. Eminescu, Opere complete, 1914.
U
BC
RY
însemnări 305
22. Idealul național și acțiunea d-lui C. Stere, 1921.
RA
23. Jidanii în războiu, 1923.
24. Doctrina naționalistă-creștină, 1924.
25. învățătura lui Isus, judaismul și teologia creștină, 1925.
LI B
26. Mișcările studențești și cauzele lor, 1925.
27. Agricultura și industria în România. 1927.
28. Eroarea teologiei și adevărul Bisericei, 1928.
29. Lupta pentru credință, 1928.
Y
30. Studii Economice-Politice, 1930.
31. îndrumări de Politică externă, 1941.
T
DEBUTUL LUI A. C. CUZA ÎN LITERATURĂ
SI
Debutează : în Contemporanul, Anul I, „O rugăminte”, Epigrama,
Iași, 1881, Aug. 22 (pag. 179).
ER
Continuă, Ia aceeași revistă: A doua înviere (pag. 244). Monologul
unui calic, 2 Oct. 1881 (pag. 282) ; Răspuns la întrebare, 18 Oct. 1881 (pag.
318) ; Nemângâerea, (Berlin, Dec. 1881, pag. 513) ; Monologul unui cobzar
IV
(Bruxelles, Ianuarie, 1882, pag. 555) ; Părintelui Damaschin, I, II, III (Brux.,
30 Febr. 1882, pag. 610) ; Părintelui Damaschin... (pag. 725) : Isus Năzări-
UN
neanul, (10 Mai 1882, pag. 841).

Contemporanul, Anul 11. Părintele Damaschin (pag. 115) ; De ce ?...
(Bruxelles, pag. 302) ; Lui Damaschin (Bruxelles, pag. 303) ; La Marea
(Bruxelles, pag. 308) ; Vis (Brux. 1882, pag. 412) ; Domnișoarei S... N...
(Bruxelles, Noem. 1882, pag. 463) ; Monologul lui Barbu Lăutariul (Bruxelles,
AL
lanuar, 1883, pag. 543); Mormântul meu (Bruxelles, Mart 1S83. pag. 688).
Convorbiri Literare. Ideal (anul XIX, Buc. 1 Mai 1885, pag. 189),
după Alecsandri „Odă la unirea Românilor”, pag. 187; Amintire (anul
TR
XIX, No. 4, 1 Iulie 1885, pag. 361), după Eminescu .Sare pe deal”, pag. 360;
Dura lex și Epigrame (anul XXI, 1 Aprilie 1887, pag. 302—304) ; Voiu ride..-
I și II, pag. 903) ; Crezut-ai oare... (pag. 1121) ; Satiră (anul XXII, 1888, pag.
EN
155—159); Când marea (anul XXIII, pag. 910) ; Epigrame (anul XXIV, 1890,
pag. 618-619 ; In lumea (anul XXIV, 1890, pag, 1005).
/C
ANIVERSAREA MARȘULUI ASUPRA ROMEI
La 26 Octombrie a. c. poporul italian, în toată integritatea lui, a

sărbătorit ziua Marșului asupra Romei și victoria Cămășilor Negre al Du
celui Italiei Fasciste.
SI
Sărbătoarea poporului frate și aliat, a fost și sărbătoarea noastră,

căci biruința fascismului a însemnat salvarea Europei întregi.
IA
Le 26 Octombrie 1922 s’a dat în toată Italia ordinul secret de mo

bilizare a Cămășilor Negre. Ducele Mussolini a dat către membrii Parti
dului Fascist o proclamație semnată și de Cuadruamviri.
U
Ducele își încheia astfel proclamația sa:

BC
RY
306 însemnări
„Astăzi armata Cămășilor Negre afirmă din nou Victoria ciuntită și,
RA
îndreptându-se înverșunată spre Roma, o înalță la gloria Capitolului".
Marșul asupra Romei începuse. In după amiaza zilei următoare Ducele
câștigase Victoria. Cabinetul Facta demisionase, dupăce bineînțeles, com
plotase ore întregi în limbele Francmasoneriei, care se vedea pentru prima
LI B
oară serios înfrântă. Regele se întoarse in capitală în seara zilei de 27 Oc
tombrie, aclamat pretutindeni de fasciști. Ducele Mussolini anunță în pro
clamația sa: „Luăm ca martori pe Dumnezeu din ceruri și duhul morților
noștri că un singur imbold ne mână, o singură voință ne adună laolaltă, o
Y
singură pasiune ne încălzește inimile noastre : să contribuim la mărirea și
la mântuirea Patriei".
T
La 31 Octombrie fasciile părăsesc Roma. Fascismul biruitor învinse.
SI
Italia și mai târziu Europa, erau salvate.
Fascismul a pășit apoi la realizări nemaiîntâlnite în istorie. Este in
ER
util să mai insistăm asupra lor, faptul fiind recunoscut azi și de dușmanii
ce mai înverșunați ai fascismului, câți vor mai fi fiind, în ascunzișurile lor
anglo-saxone.
Fascismul a desființat Francmasoneria, a demascat democrația și a
IV
pornit din nou, lupta fără de răgaz în contra crimei bolșevice. Putem spune
azi cu hotărâre că Europa a declarat război bolșevismului la 26 Octombrie
UN
1922 în aclamațiile entuziaste ale unui popor întreg și fti aplauzele a mi
lioane de europeni.
Acum, după două decade de lupte și victorii, Ducele, Italia și Fas
cismul merg mereu înainte spre ținta finală: Victoria.
L
Alăturându-se marelui Reich German și genialului Fiihrer Adolf

Hitlâr, Italia fascistă și Ducele ei, au săvârșit cel mai mare act de înțelep
RA
ciune politică. S'au contopit astfel două revoluții titanice, s'a făurit o nouă
lume izvorîtă din gândirea neegalată a celor doi Condotieri.
Poporul român, astăzi mai mult ca niciodată se află strâns legat de
NT
soarta și destinul lor, iar acum, la aniversarea fascismului, acest popor

strigă în cor cu Cămășile Negre ce au mărșăluit spre Roma : Eviva !
Dem. Suțu
CE
UNIVERSITATEA „CUZA VODĂ"

Universitatea ieșană trebue să se numească „Cuza Vodă” și nu „Mi-
hăileană cum fusese botezată de trecutul regim democratic. Așa o vrea
dreptatea istorică și sentimentul obștesc al Moldovei.
I/
Propunerea a fost făcută încă de anul trecut de „Cetatea Moldovei”,

iar acum a fost reluată de d. prof. M. David, rectorul Universității, în cu
S
vântarea de deschidere a noului an școlar. Zilele acestea ea s a văzut în

IA
sușită și de senatul universitar care, în unanimitate, a cerut d-lui Ministru

Ion Petrovici rectificarea numelui patronimic al instituției.
D-l Petrovici, după vizita recentă dela Arhivele Statului unde d. di-
U
reator G. Ungureanu i-a înfățișat cu abundență de documente, temeinicia re-

BC
RY
însemnări 307
vendicărilor ieșene, se pare că a îmbrățișat punctul nostru de vedere și că
RA
în Curând va face o restitutio in integrum, înlăturând de pe frontispiciul
cetății adevărurilor științifice, flagranta lor siluire. Va fi un dar sufletesc
al d-lui Ministru Petrovici și deaceea poate mai prețuit de ieșeni decât
LI B
toate nenumăratele ajutoare materiale pe care ni le-a făcut până în pre
zent, și pentru care i-am arătat deatâteaori calda noastră recunoștință.
G. A. C.
MOARTEA DOCTORULUI LAZĂR
Y
Din rândurile marei familii naționaliste s’a smuls încă un pion cre
dincios, un caracter fără prihană, un suflet de elită, un minuțios cercetător
T
în marele ogor al științei medicale. Doctorul Neculai Lazăr, asistent uni
SI
versitar și medic la Casa Asigurărilor Sociale din Iași și căile ferate s’a
stins din viață tocmai atunci când era mai util societății, când lucrările
sale descopereau lucruri inedite în medicină, iar în marea luptă naționa
ER
listă devenise cel mai desăvârșit stegar.
Un atac de cord a răpit însă pentru totdeauna pe doctorul Neculai
Lazăr din mijlocul societății intelectuale a lașului, lăsând în urmă nu numai
IV
unanime regrete ci și un gol ce cu greu va putea fi înlocuit.
Cu prilejul înmormântării sale ce a avut loc Marți 20 Octombrie,
UN
după oficiere serviciului divin în Biserica Sf. Spiridon, in numele clinicei

Dermatologice a facultății de medicină din Iași, unde defunctul a fost a-
sistent, a vorbit d. maior dr. Dimitriu, evidențiind calitățile sale de medic
și cercetător la chimia biologică. Apoi, d. prof. G. A. Cuza, directorul re
L
vistei „Cetatea Moldovei" a adus prietenului dr. Neculai Lazăr, acest o-

magiu :.
RA
Mult încercată familie și întristată asistentă,

„Războiul acesta crâncen cum n’a mai fost sub soare, cere jertfe, —
NT
tot mai multe jertfe. Oamenii cad nu numai în eroica încleștare a frontului,
dar și în spatele lui. Organismele prinse în încordarea spasmodică a eve
nimentelor, ajung la uzură, la destrămare ; se sfârșesc pe neașteptate și
înainte de vreme. Aici plesnește un nerv ; dincoace, coarda inimii. Și se
CE
rup inimile cele mai blânde, cele mai sensibile, cele mai generoase, târîte
de volbura tragediei în mers.
O asemenea inimă a încetat de a mai bate astăzi în pieptul neuita
tului nostru prieten, doctorul Neculai Lazăr.
I/
Nu mie îmi este dat să arăt priceperea, abnegația și devotamentul

ce le-a cheltuit Lazăr în slujba Neamului, ca medic și ca om, în aceste
S
zile de cumplită încercare. Uitând de sine și de scumpa lui sojie, dispre-

IA
țuind comoditățile existenjii pe care totuși le-ar fi putut avea, doctorul

nostru scump a stăruit întru îndeplinirea datoriei prin lazarete de război
așa cu o făcea ieri prin clinica universiiară unde era asistent, și la cele
U
lalte servicii ale Asigurărilor Sociale sau ale Căilor Ferate.

BC
RY
308 însemnări
Ca medic și mai ales ca un creștin al lui Dumnezeu, el a purtat
RA
Crucea Roșie nu ca o emblemă oareșicare ci cu abnegație samariteană,
ducând-o pe calvarul vieții până la înălțimea împlinirilor atotjertfitoare.
Ca vechi prieten și camarad de luptă naționalistă, cât și în numele
d-lui prof. A. C. Cuza, îmi revine dureroasa îndatorire de a reaminti de
LI B
marele suflu al năzuințelor ideale ce l-au animat. Precum în medicină a
fost veșnic prezent acolo unde munca se dovedea mai grea, tot așa, în
viața cetățenească, Lazăr a înțeles să pășească pe unul și același drum al
convingerilor cinstite, drum pe care nu a cunoscut nici popasul îndoelii,
Y
nici buestrul fantaziilor de clipă și nici, lunecarea în șanțul mărginaș, um
plut de noroiul compromisurilor.
T
Fecior al baștinilor noastre sfinte, el a mers fără șovăire, îndemnat
SI
de ele și păstrând cu evlavie jurământul dat drapelelor cu Svastică ale
național-creștinilor, cărora le-a rămas devotat până la moarte. Pentru dân
ER
sul, strădania către ideal n'a cunoscut piezișurile dialecticei întortochiate
sau reticența atitudinilor. Căci el a rămas pururea indiferent la orice in
teres meschin și la orice poftă de ajungere personală. Departe de cei ce
fugeau după onoruri sau dezertau spre fructuoasele locmale, Lazăr și-a vă
IV
zut de treabă, și a trudit ca furnica cea harnică, ridicând din adâncul mo-
destiilor sale, mușuroiul unei pilduitoare vieți. In timp ce alții intrigau din
UN
umbră pentru a încăpea în cine știe ce vremelnice combinații în care și-au

înmormântat pentru totdeauna onoarea de catățean și de om, camaradul
doctor Lazăr a primit cu zâmbetul renunțărilor pe buză ultima nedreptate
ce i se putea face, — aceea de a fi destituit dintr’un post în care își chel-
L
tuise dealungul anilor, timpul, truda și sănătatea. Asemenea lovituri le putea

RA
înfrunta cu vrednicie numai un stoic răbdător și un fanatic luptător. Nu o-

trepele și pripășijii vulgarelor ambiții.
Un singur lucru nu l-a putut răbda prietenul nostru. Om al credin
țelor definitive s’a afirmat un neîmpăcat apărător al lor, socotind atingerea
NT
ce li se aducea drept o profanare. Țin minte cât a luptat anul trecut pentru
a svârli afară dela Spitalul Militar al Sf. Spiridon un medic jidan cuibărit
acolo. Fără de ură dar și fără de milă, nu a pregetat până nu l-a înlăturat.
CE
Acesta a fost cel ce ne părăsește astăzi. El moare ca un muncenic

după ce a trăit ca un apostol.
Iată dece la supremul popas a! trudniciilor vieții, îngenuncliem cu
toată pioasa reculegere și ne luăm înduioșatul rămas bun dela iubitul nostru
I/
doctor Neculai Lazăr, — cel ce a fost camarad al virtuții și generoaselor ri

sipiri de suflet.
S
Fie-i țărâna ușoară, precum printre noi îi va fi amintirea veșnică.

Dela biserica Sf. Spiridon, cortegiul a pornit la cimitirul Eternitatea
IA
un e a vorbit d. dr. Frasin, după care sicriul cu rămășițele pământești au

tost coborîte în mormântul de veșnică odihnă, alături părinții săi.
Fr.
U
BC
RY
însemnări 309
RA
D-L MINISTRU ION MARINESCU
DESPRE OCTAVIAN COGA
Nu de demult, d. ing. Ion Gigurtu fost prim-ministru și director al
LI B
Soc. Mica, a dăruit pioaselor amintiri, la Brad, un bust lui Octavian Goga.
La scurtă vreme după împlinirea generoasei inițiative naționaliste, am avut
bucuria să cetim uimitoarele rânduri publicate de d. ministru de Justiție
Ion Marinescu în Universul din 26 August 1942, subt tilul „Monumentul
dela Brad“ :
Y
„Am fost să mă închin dăunăzi în faja celui dintâi bust al lui Octavian
T
Goga, ridicat de recunoștința populară la Brad, în Ardealul scump inimilor
Românești.
SI
M'am dus acolo stăpânit de amintirea covârșitoare a poetului și a
luptătorului, a omului politic și a oratorului.
ER
De curând sa publicat în volum o parte din discursurile lui Goga.
Acest volum ca și celelalte, poezie sau proză, ca și toată viata lui,
sunt tot atâtea fete de lumină sclipitoare ale sufletului nobil și curat, ale
IV
sufletului de luptător pentru ideia de libertate și de naționalism desrobitor,
care a fost sufletul de totdeauna al lui Octavian Goga.
Gândindu-se „la nenorocul altora și la putința propriei noastre ne
UN
norociri" — el face să răsară strălucitor în fiecare din aceste discursuri o

chemare frățiască de unire în dragoste pentru neam și pentru tară.
Mai mult, din toate pornește vijelios un strigăt bărbătesc de luptă,
pentrucă, pe deasupra tuturor, Octavian Goga a fost luptătorul fără odihnă
L
și fără fricăj răscolitor de suflete și luptător de încredere în drepturile

RA
istorice ale neamului, în voința hotărâtă și în vecinicia puterii noastre de

a le câștiga și de a le menține.
De aceea porunca lui Goga de unire și de luptă nu a purtat de cât
NT
un singur nume : Izbândă !

Pentru această izbândă, Octavian Goga a iu(it acțiunea politică de
unire cu Germania.
Pentru izbânda neamului și-a dat Goga jertfa vieții și jertfa morjii sale.
CE
Cu presimțirea tragediei pe care avea s’o trăiască în 1940 neamul

nostru, cu teama că „războiul de demult nu s’a isprăvit încă", Octavian
Goga credea numai în „Unirea cea nouă clădită pentru viitor pe țărâna
strămoșilor1' și spunea studentimei din 1928 la Cluj, într'unul din discursurile
I/
sale : „Atunci când glasul celor vii slăbește sau din oboseală, sau din supra
cumințenie intereaată, e bine domnilor studenfi, să ne căutăm alianțele la
S
cei de sub pământ, — să ne desgropăm morjii și să primim programul lor“.

IA
Sub forma cărjilor sau sub forma bronzului neperitor, turnat de pie
tatea localnicilor dela Brad, revine printre noi, după atâtia ani, întâi în
Ardeal, marele nostru Octavian Goga.
U
El aduce din cripta lui dela Cucea și se alătură zilelor de slavă și

BC
RY
510 însemnări
de speranjă, de biruință și de încredere pe care ni le dă Mareșalul Antonescu
RA
și vitejii săi soldați, îndemnul său la unire și la luptă pentru izbânda na
ționalismului desrobitor.
Viziunea puternică a acestei izbânzi s’o desprindem din primul capitol
al cărței de propagandă „România" pe care Octavian Goga îl închina cu
LI B
aceste profetice cuvinte: “România de azi, în plenitudinea drepturilor ei
consfințite, își trăește prima perioadă istorică.
Ca desrobite de un zăgaz unde înțeleniseră de mult, puteri nebănuite
isbucnesc din adâncime și cer cuvânt.
Y
E o viață tumultuoasă și plină de sgomot și de culoare; e nevroza
T
unui trup care își trosnește încheieturile înțepenite de veacuri, se freacă la
ochi dibuind și se scutură de praful care l-a năpădit în drum.
SI
Sunt ezistări desigur, semne de întrebare, strigoi ai zidurilor dărâmate,
planuri pripite și sunt descărcări de energie care se rostogolesc în gol.
ER
Nu-i nimic ! Așteptați puțin !
Luptătorul de pe arenă are picioare bine înfipte în pământ și ochii
ațintiți spre cer! IV
El a venit târziu; abea acum începe să-și spună cuvântul..."
Ținem să reproducem în numărul închinat lui A. C. Cuza și acest
testimoniu al recunoștinții publice dat lui Octavian Goga, neuitatul său
UN
colaborator de altă dată. Faptul că un ministru vorbește așa, e semnul

evident că în curând ultimile reticențe vor’ cădea așa cum s’au prăbșit și
rezistențele de ieri și că izbânda ce mare a Românismului se apropie.
g. h. c.
AL
CUVÂNTUL D-LUI PROF. GH. A. CUZA

LA DESCHIDEREA STAGIUNEI NAȚIONALULUI IEȘAN
TR
La inaugurarea nouei stagiuni a Naționalului ieșan, d. prof. Gh. Cuza

a ținut următorul cuvânt introductiv, reconstituit după notele luate de un
redactor a ziarului Moldova (16 Oct. 1942):
EN
„Acest al doilea an de stagiune teatrală în timpul războiului, debutează

subt auspicii fericite prin faptul că d. prof. I. Petrovici, Ministrul Culturii
Naționale și de astă dată a dovedit calda solicitudine pentru Moldova în
/C
general și pentru Iași în special, dându-ne ca director pe d. D. Iov.

Salutăm această numire cu sentimentul nostru local și cu cel național-
creștin care nu ne părăsește în nici una din afirmațiile noastre publice.
Căci d. D. Iov, ca moldovean, ni se reîntoarce după săvârșirea unei îndelungi
SI
traectorii de pribegie, Ia baștinele sale.

Faptul trebuește subliniat în aceste vremuri de cumplit și nemernic
IA
exod al moldovenilor înspre urbea tuturor vrăjmașilor care este Bucureștiul.

Dar d. D. Iov corespunde și necesităților sufletești ale momentului.
D-sa, ca vechi colaborator al neuitatului Octavian Goga, a readus tradiția
U
național-creștină în acesț așezământ de artă moldovenească, a readus în

BC
RY
însemnări 511
sala directorială icoana și candela, svârlite de predecesorul sau în podul
RA
Teatrului, ștergându-le păenjenișul pângăririlor. Iar pe scenă, înțelege a
deschide stagiunea nu cu caricaturizarea unei opere literare românești cum
a fost: „Catiheții din Ilumulești", ci cu o piesă de autentică factură tea
LI B
trală, în care veghează cel mai curat duh românesc, — cu „Vlaicu Vodă“.
\ orbind despre piesă, d. prof. Gh. A. Cuza a spus îetre altele:
„Am spus și o repet: piesele istorice au valoaTe în măsura în care
figurile evocate, prin depărtarea timpurilor, se profilează într’un sens mai
mult simbolic decât carnal, înlesnind interpreterea ideală a scenei.
Y
Ori „Maieu Vodă" răspunde acestor elemente cerute. Conflictul dra
T
matic se |ese în jurul principiului ortodoxiei noastre, ce a străjuit începu
turile statale ale Principatelor Dunărene.
SI
„Vlaicu \ odă" nepotul de fiu al Marelui Basarab, întemeetorul Mun
teniei, pentru a întări proaspăta cititorie a bunicului, trece de partea țării
ER
și combate tendințele de acaparare maghiare afirmate pe făgașurile catoli
cismului.
Mama sa, catolica Doamna Clara, e nu numai maștera sa, dar a tării
IV
întregi. Vlaicu are cu dânsul boerimea și norocul.
Nicodem nu este o figură hipotetică sau legendară, ci marele refor
UN
mator al bisericii muntenești din veacul al XlV-lea. El înlătură grecismul,

luptând împotriva episcopilor de Argeș și Râmnic care erau greci. Dacă se
arată necruțător față de o ramură a ortodoxiei, cu atât mai necruțător va
fi fată de catolicism.
AL
Ne găsim deci în epoca de formare a neamului, când biserica ținea

loc de conștiință națională, atunci când această conștiință precum și o definire
de hotărîre nu putea încă fi. Căci biserica veacului al XlV-lea nu era
TR
ceeace este astăzi — o erarhie bine definită și întemeiată pe o tradiție, ci

o realitate vie de afirmare a desvoltării noastre statale în viitor. Am putea-o
numi pentru acea vreme „spasmul instinctului de conservare al neamului".
Referindu-se la autor, distinsul vorbitor a spus: "Nimeni nu ar fi
EN
putut realiza un subiect de asemenea vaste proporții, mai bine decât Al.
Davilla.om al teatrului. El a fost totodată, în descendența femenină, cobo-
rîtor al străvechii familii a lui Racovitză Vodă, care a domnit deopotrivă
/C
în Muntenia și Moldova, lăsându-ne aici neuitata și recunoscătoarea amin

tire a ctitoriei Sf. Spiridon.
Dragostea sa profundă de teatru, a invățat-o dela mama sa, născută
Racovitză-Golescu căreia îi închină lucrarea sa pentrucă : „mai presus de
SI
toate a proslăvit datina străbună, sădindu-i in suflet credința intru reîn

vierea neamului".
IA
Piesa este scrisă în ritmul epic românesc în care sunt scrise și „Scri
sorile lui Eminescu” și a cărei largi defășurări de aripi vulturești pot cu
prinde atât de bine plămada generoaselor entuziasme.
U
Limba este acea a cronicilor, frumoasă în evocările ei cu toate acele

BC
RY
312 însemnări
disonante anacronice pe case le afirmă uneori. Replicele se succed cu o
RA
măestrită ritmică, fără de încălecări sau asperități. Dealtfel gradația efec
telor scenice se face simțită nu numai dela act la act, dar chiar dela scenă
la scenă, dovedind și în această latură, perfecțiunea instinctului artistic al
autorului.
LI B
Despre artiști, nu mai avem de adăugat nimic. Ansamblul Naționalului
nostru a știut chiar în vremea unei direcții vitrege să-și afirme puterea sa
de muncă și de creație. Nu ne îndoim că o va face mai ales astăzi, când
o nouă conducere vine să asigure desvoltarea armonică a activității acestei
Y
institu(ii.
Ii veți vedea de altfel pe interpreții noștri, cu câtă vigoare știu să
T
dea contur și viată personagiilor.
SI
Veți vedea un Vlaicu Vodă prefăcut și temător, înăbușindu-și revol
tele până în momentul când alungă pe trufașul Baron Kaliani reprezentantul
regelui maghiar și răstoarnă în surghiun puterea catolicei sale mame.
ER
Veți vedea-o și pe aceasta, plină de venin, uneltind împo
triva intereselor naționale cu o înflăcărare și o mistică pe care o afirmă
orișice femee, oriunde, atât în dragoste cât și politică, devenind o Xantipă,
IV
atunci nu mai putea fi o Mesalină.
Veți vedea-o pe Domnita Anca, fiica Clarei, feciorelnică și suavă,
UN
devotându-se dragostei ei, căreia i se jertfește, acceptând o căsătorie poli

tică pentru a salva pe iubitul ei Mircea.
In sfârșit pe acest Mircea care de astă dată nu este „Cel Bătrân" cum
ni-1 prezintă istoria, ci un tânăr înamorat care se găsește pentru prima dată
prins în tragicul conflict dintre sentimentele sale interne și chemarea înaltă
L
a datoriei, a destinelor de cârmuire.

RA
Ii veți vedea pe toți în fulgurante scăpărări de artă, făcând să retră

iască momentele de negură din care s’au zămislit vredniciile noastre de țară.
Peste o clipă, va bate pentru a doua oară gongul si cortina cea ade
NT
vărată se va ridica peste nemuritoarea operă a lui Al. Davilla. Cuvântul

ei nepieritor va face, desigur, uitată și iertată vremelnicia cuvântului nostru
de introducere”.
CE
UN DIRECTOR DE TEATRU SUI GENERIS
Atât declarațiile d-lui D. Iov, la preluarea direcției Teatrului Național

din Iași, cu privire la deficitele bugetare moștenite, cât și din faptul că
I/
subsemnatul l-a denunțat pe fostul director, de a fi scos icoana ce se afla

în sala direcției, au avut darul să-l tulbure pe d. Oțetea până'ntratât încât
S
s a simțit obligat să aducă lămuriri prin presa locală. D-sa le credea defi
IA
nitive. Pentru noi însă felul cum au fost aduse au constituit punctul de
plecare al prezentelor răfueli.
Căci, în ziarul „Moldova" cu data de 17 Octombrie, d. Oțetea se
U
mărginea să răspundă d-lui D. Iov, publicând scrisorile de mulțumire ale

BC
RY
însemnări 515
d-lui Liviu Rebreanu, director general al Teatrelor. Scopul evident era de
RA
a spulbera prin ele atmosfera îmbâcsită ce stăruia în jurul fostei d-sale
administrații și gestiuni financiare. D-sa uită probabil că asemenea libelări
aduceau cel mult îndulcirea pilulei amare a concedierii și nici de cum un
LI B
real testimoniu de bună purtare.
Cu acuzajiile mele, fostul director s'a comportat însă cu o și mai con
damnabilă ușurință, respingându-le pur și simplu, fără de vreo altă cla
rificare.
„Afirmația făcută de d. prof. Gh. A. Cuza la deschiderea stagiunii
Y
actuale, — zicea d. Otetea — că aș fi dat ordin să se arunce în pod icoana
T
din cabinetul direcției, e o pură născocire; nam găsit, când am fost numit
director al Teatrului, nicio icoană în cabinetul direcției și prinț urmare n’am
SI
aruncat nimic la pod”.
Așa dar, — scurt și cuprinzător, — Cuza minte, ziarele mint, opinia
ER
publică a lașului minte. Singur Otetea spune adevărul... Jocul e atâta de
simplu! înainte de Otetea l-au mai utilizat atâtia alții! Dar tocmai de
aceea, de vechi ce e, nu-1 mai crede nimeni. Dai cu mâna prin șperle; le
IV
arunci apoi în ochii mulțimii și gata, totul e aranjat... Numai cât că pe lângă
socoteala de acasă, mai e și cea din târg. Și târgul nu e chiar așa naiv.
Scrumul ficțiunilor se risipește repede, adevărurile însă rămân, supărător
UN
de stăruitoare.
Așa de pildă, împotriva scrisorilor de adio ale d-lui Rebreanu se ri
dică un altfel de document cu mult mai prețios, căci el constitue o piesă
oficială și un act de complezentă. E vorba de supra-verificarea făcută de
AL
d. inspector general C. Miculescu ale cărui constatări, consemnate în pro-

cesul-verbal înregistrat de Teatru cu nr. 2776 din 20 Sept. 1942, sunt în-
deadreptul, uluitoare. Ne permitem să desprindem die acest proces-verbal
TR
următoarele citate:
1. Inspectorul financiar „a fost nevoit să facă unele incursiuni și în
partea deja verificată «a gestiunei» de oarece modul de funcționare a co-
EN
misiunii (de verificare din București n. r.) este radical defectuos; ea nu

lucrează la fata locului ci i se aduc actele la București (pe preț de enorme
cheltueli de deplasare și diurne)".
/C
2. De aceea cifrele „nu mai sunt adevărate, deoarece nu corespund

recipiselor".
5. „Dacă se adaugă și sumele cheltuite prin acte de portofoliu,... ci
frele consemnate de procesul-verbal al comisiunii sunt și mai îndepărtate
SI
de realitate".
4. La „încasările în contul articolelor bugetare (recipise albe nr. 1—
IA
245) în valoare de 8.415.405 lei, corespund cheltueli de 8.555.901, de unde

rezultă un deficit de 118.496 lei".
5. „Diferite articole (9, 25 și 29) au fost deja epuizate în primele
U
șase luni".
BC
RY
314 însemnări
Trecem cu generozitate peste alte câteva mărunte ghidușii bugetare
RA
ale d-lui Oțetea, consemnate în același proces-verbal, cum ar fi, de exemplu,
majorările la transporturile pe CFR., trecerea în seama instituției a unor
„conversații telefonice de sume importante" dar nejustificate, și a „cores
LI B
pondențelor cu caracter particular", precum și bunul d-sale plac în acor
darea ajutoarelor care „s’au dat de câte două ori la aceiași persoană sau
chiar de trei ori". Oprim aici seria citatelor pentru a conchide dimpreună
cu d. Miculescu, — „iată lucruri inadmisibile".
Y
Trebue să dăm crezare raportului obiectiv al unui experimentat in
spector general de minister. Nu este așa ? Din el a rezultat însă că: fostul
T
director Oțetea a informat greșit comisiunea de verificare din București
care, pe baza datelor d-sale neadevărate, a produs cifre îndepărtate de rea
SI
litate; că d-sa a înflorit bugetul, făcându-1 excedentar din deficitar cum era;
că a risipit banul Statului fără nicio socoteală, lăsând anumite capitole
ER
pustii numai după șase luni de exercițiu; îu sfârșit că d-sa a făcut acte de
indelicateță cu banul public, confundându-1 cu propriul său buzunar, sau cu
capriciile sale directoriale.
IV
Ne surprinde numai cum la București au sosit alte date care au servit
ulterior, drept argument de mulțumire, d-lui Rebreanu. Sau poate și de astă-
UN
dată a intervenit șireteniile dv., d-le Oțetea ? Căci știm că aveți mai mult
decât o săgeată în tolba posibilităților dv. istețe. Veți fi făcut desigur încă
un efort, cu atât mai lăudabil cu cât îl realizați în afară „de enormele chel-
tueli de deplasare", bugetul Teatrului fiind acuma în alte mâni, și ați iz
butit să convingeți iarăși pe cei care v’au crezut întotdeauna, „de oarece
AL
nu verificau la fața locului”, aserțiunile d-voastră. Dar atunci, ce mai ră

mâne din „felicitările" d-lui Rebreanu ? Sau, mai bine zis, ce devin virtu
TR
ozitățile matale, d-le Oțetea ? Numește asemenea performanțe cum vei voi,
dar zădarnic vei cerca să le introduci în rubrica onestităților.
De altfel, mistificarea este un joc scump d-lui Oțetea, căci, să recu
noaștem, nu-i lipsește îndrăzneala. Dacă în apărarea sa față de d. Iov a
EN
căutat să mai salveze cel puțin aparențele plauzibilului, în ce mă privește,

d-sa recurge pur și simplu la o negație temerară, categorisind drept năs
cocire înlăturarea sfintei icoane din cabinetul direcției. A repetat-o pretu
/C
tindeni cu atâta convingere, încât au fost unii care s’au lăsat prinși de pă
lăvrăgeala interesată. E cazul d-rei Otilia Cazimir, inspectoare de artă, care
îmi spunea dăunăzi, cu toată sinceritatea, că icoana n’a fost scoasă pe vremea
d-lui Oțetea ci cu mult înainte, din cauza reparațiilor făcute pe urma cutre
SI
murului din 1940. Suntem convinși că d-ra Cazimir e de perfectă bună cre
dință. Dar cum atribuțiile d-sale nu se referă și la detaliile de gospodărie
IA
ale Teatrului, inspectoarea de artă s'a mulțumit cu informațiile d-lui Oțetea

și nu a cercetat mai departe. Astfel ar fi aflat că icoana a rămas neclintită
și sub direcția d-lui Gr. Scorpan, care era director în 1940, cât și a succe
U
sorului d-sale, societarul Aurel Ghițescu, care a funcționat în momentul

BC
RY
însemnări 515
RA
când d. Oțetea a venit la conducerea instituției. Și cum nu ne place să
facem afirmații gratuite, reproducem precizările d-lui Aurel Ghijescu:
„Dragă domnule Cuza,
LI B
Ca răspuns la scrisoarea dv., țin să vă fac cunoscut că, în tot timpul
directoratului meu la Teatrul National din Iași (2 Februarie 1941—15 Mai
1941), se afla în cabinetul direcției o icoană. La plecarea mea din această
funcjie, icoana a fost lăsată la locul ei.
Y
Primiți salutări respectuoase,
(ss) A. Ghitescu”
T
Mai clar nici că se poate. Icoana, la plecarea d-lui Ghitescu, era „la
SI
locul ei“. Cine n’a fost la locul său, a fost d. Oțetea care a scos-o de acolo.
Căci icoana nu se mai afla în cabinetul directorial la sosirea d-lui Iov.
Noul director, mirat de lipsa ei, a ordonat să fie repusă în colțul de unde
ER
fusese smultă. Dacă s'ar face o anchetă serioasă, s’ar descoperi de sigur a-
mănunte picante. Cei care astăzi tac numai din cauza amenințărilor, ar aduce
precizări din cele mai interesante. Cu ele sau fără ele, putem totuși afirma
IV
că icoanele în zilele noastre refuză de a-și părăsi de bună voie locul, chiar
dacă ar fi să fugă de caprițiile iconoclaste ale unui director bejbojnic. Așa
UN
după cum anul trecut, după sărbătorile Sf. Paști, studenții dela teologie au
refuzat să cedeze invectivelor d-sale, și au continuat să cânte pe sălile uni
versității tradiționalul „Hristos a înviat” !
O, pasionate domn al materialismului istoric precum și al tuturor
AL
materialismelor curente, să nu începem să-ți răscolim păcatele, căci s’ar în

tâmpla să te înăbușe, g. h. c.
TR
-MINC1UNEL, DRAGU MAMII"...

e porecla dobândită de d. Oțetea după strălucita d-sale ieșire în
presă. Cu atâta s’a ales. Căci ne îndoim că d-sa să fi folosit prilejul pentru
EN
a reflecta la proverbul: „Șarpele când îi să moară, iese la drum”, g. h. c.
BAGHETĂ DE DIRIJOR
SAU BAGHETĂ MAGICĂ?
/C
E întrebarea pe care ne-am pus-o după concertul simfonic condus de

d. Massini și care a avut darul să pustiască sala Naționalului, rețeta căzând
dela 170.000 lei, cât a realizat concertul condus de maestrul Enescu, la
SI
numai 20.000 lei.

Falimentul are însă și o explicație. D-l Massini e certat cu princi
piile rassiste care stau astăzi la baza Statului Național Român. D-sa a fost
IA
chiar, pare-se, scos din cadrele armatei din această cauză. Publicul româ
nesc, atât de sensibil pe chestiile naționale, a înțeles să reacționeze. Și bine
a făcut. Poate că așa cel puțin vor învăța domnii dela Conservator ce li
U
se cade și ce nu.
BC
RY
516 însemnări
In ce ne privește, noi, i-am prevenit din timp și profităm de ocazie
RA
să le repetăm: Să ne vie buni creștini și români la conducerea Filarmo
nicei. Decât cu Jidani și Jidoviți, mai bine de loc! Nu pentru promovarea
ghettourilor s'a cheltuit atâta amar de bani. Desigur nu acestea au fost in
LI B
tențiile d-lui ministru Ion Petrovici. G. H. C.
UN BUST LUI ALEXANDRU POGONAT

Un grup de admiratori, prieteni și intelectuali care l-au cunoscut pe
Y
colaboratorul revistei noastre, scriitorul Alexandru Pogonat, magistrat, că
T
zut în primele linii în lupta împotriva bolșevismului, au cerut primăriei
municipiului Iași aprobarea ca să așeze, în grădina Copou, bustul în bronz
SI
al celui care la cea dintâi chemare a lăsat condeiul și a răspuns plecând pe
câmpul de bătălie.
ER
„Lui Alexandru Pogonat, acest oraș i-a fost mai mult decât drag,
iar liniștea și siguranța acestei cetăți a gândurilor românești, i-a fost în
demn și strajă până în clipa cea mai de pe urmă. Așa l-au găsit gloanțele
dușmane, undeva în nesfârșitele câmpii ale Rusiei, prezent în fruntea grupei,
IV
gata de jertfă, cu ființa întreagă la dispoziția nemului, pentru viitorul stră
lucit al patriei.
UN
Cu scrisul său, a cinstit tradiția glorioasă a Moldovei, cu sacrificiul

vieții lui a binecuvântat cetatea voevodală a vitejiilor românești".
Așa glăsuește cererea adresată d-lui primar al Municipiului Iași pentru
a conchide : „Recunoștința lașului și a ieșenilor poate fi modest concretizată
AL
— credem — în așezarea chipului său în grădina pe care Al. Pogonat a iu

bit-o până la moarte, grădina Copou".
Cererea care poartă numeroase semnături, în frunte cu cea a d-lui
TR
profesor universitar Gh. A. Cuza, directorul revistei „Cetatea Moldovei”,

suntem convinși că va fi soluționată favorabil și în curând bustul lui A-
lexandru Pogonat va fi așezat pe una din aleile grădinei Copou.
EN
ÎNSEMNĂRI ECONOMICE INTERNE

Activitatea fabricelor de hârtie. — Cifrele de mai jos ne arată vân
zările efectuate de „Oficiul de vânzare de hârtie produsă în țară” S. A.
/C
pentru contul fabricelor ce ccmpun cartelul și care își desfac produsele în

interior, prin intermediul oficiului.
Vânzările prin oficiu reprezintă aproximativ 91°/o din producția to
SI
tală a României.
Anul Tone Valoarea
metrice în Mii. lei
IA
1958 media lunară 5.107 100.075—

1959 »» »» 5.520 108.525—
1940 »
U
w 4.954 100.525—
1941 » », 5.098 117.575—
BC
RY
însemnări 317
RA
iar pe anul 1942
Ianuarie producția a fost 3.977 94.622—
Februarie „ „ 3.796 89.005—
LI B
Martie ” n 3.558 100.028—
Aprilie 5.296 170.845—
Mai „»> » 4.98a 152.103 —
Iunie 5.283 162.531—
Y
Vânzarea pe luna Iunie 1942 repartizată pe fabrici a fost:
T
Fabrica Tone Valoarea
Proprietatea Societăți metrice ia mil.lei
SI
1. Bușteni Fabrica de hârtie Bușteni 1815 52.002—
(Prahova) C. ct. S. Schiell S. A.
ER
2. Letea „Letea” 1614 50.639—
(Bacău) Prima Societate Română pentru Fab.
de hârtie S. A.
5. Petrești Fabrica de hârtie „Petrești” S. A. 602 25.196-
IV
(Sibiu)
4. Piatra Fabrica de hârtie și mucava 611 17.527—
(Neamț) Piatra-Neamț S. A.
UN
5. Zărnești Fabrica de hârtie „Zărnești” S. A. 396 12.102—

(Brașov)
6. Molid Cartonul Românesc S. A. 131 2.742—
(C.-Lung-Bucov.)
L
7. Scăeni S. A. R. pentru fabricarea și comer 116 2.323—

(Prahova) cializarea hârtiei, Ploești-Scăeni
RA
■ Tdtal consum intern pe Iunie 1942 5.283 162.531—
Adăugăm că în primul trimestru al anului 1942, kgr. de hârtie a re

NT
venit la 25 lei, față de 20 lei cât era în 1941.

Din Iulie 1942, s’au înregistrat noui sporuri la hârtie. Astfel, un spor
de 12°/o pentru hârtie albă de tipar pentru rotative; spor de 23°/0 pentru
toate celelalte feluri de hârtie, cartoane, mucavale și pungi, franco vagon
CE
fabrica expeditoare, la care se mai adaugă spezele de transport, impozite

și diverse taxe 1.
Utilizarea industrială a pieilor de câine. —Se studiază posibilitățile

I/
de colectare a pieilor de câine, din care se va putea obține o mare canti

tate de piei tăbăcite, destinate populației civile. S’a calculat de către spe-
S
IA
1. Tot în legătură cu hârtia, putem anunța că Ministerul Propagandei

Naționale a fost autorizat să predea Oficiului de vânzare al hârtiei din Bucu
rești, contra prețului de lei 2 kgr., cantități importante de maculatură găsită
în provinciile liberate. Oficiul va livra la cerere Ministerului, cantități de
U
hârtie de egală valoare cu prețul obținut de Oficiu.

BC
12
RY
518 însemnări
cialiști că sacrificând numai 500.000 din cele 3 mii. câini existenți în tară,
RA
s'ar putea obține circa 2 mii. fuse de piele prelucrată, în valoare aproxi
mativă de 400 mii. lei. Pieile obținute ar putea furniza material pentru fete
la un milion perechi încălțăminte.
LI B
înființarea unei noui fabrici de zahăr. —Este în curs de constituire
o nouă societate anonimă pentru industrii agricole, „Livezi”, cu sediul în
București, care va avea ca scop principal construcția și exploatarea unei
noui fabrici de zahăr în comuna Livezi, jud. Dolj, în apropiere de Craiova.
Y
Capitalul societății este de 250 mii. lei și a fost subscris în întregime
T
de: Creditul National Industrial 34 mii.,Banca Românească 15 mii., Banca
de Credid Român 15 mii., Sindicatul Agricol Dolj 15 mii., Soc. Stefănescu-
SI
Grivija 10 mii. ing. Al. Garoflid 15 mii., ing. Mircea 21 mii., S. A. Industria
Zahărului 90 mii.
ER
- Participarea S. A. Industria Zahărului constă din 30 mii. numerar și
60 mii. aport în natură: mașinile și instalațiile fostei fabrici de zahăr Lu-
jani din Bucovina.
IV
Pălării pentru populația din Basarabia. — Pentru a combate fizio
nomia de rusificare, impusă de Sovetici. Statul prin „Incop“ a importat din
UN
Italia 100.000 de pălării de lână și fetru, pentru înlocuirea șepcilor rusești

din Basarabia. ,
Producția piscicolă a Mărei Negre.1 — Redăm mai jos, după date

statistice, producția de pește a Mărei Negre:
AL
1937 .... 2.505.000 kg.

1938 .... 3.252.000 .,
TR
1939 .... 5.512.000 „

1940 .... 1.511.000 „
1941 .... 1.071.000 „
EN
1. Pescuitul în țară (mare, fluvii, râuri, lacuri, bălți, etc.) în ultimii ani,
a dat o producție medie de 20 mii. kg. în valoare de circa 300 mii. anual
(partea Statului revenind la Lei 125 mii. anual) și la un preț mediu de lei 16
kg. Aceasta e producția de pește a Soc. P. A. R. I. D. Din restul produației
/C
piscicole, Statul încasează sub .formă de impozite lei 250 mii. anual.
Lungimea de coastă a Mărei Negre : 450 km. — lungimea principalelor
râuri; 60.000 km. — suprafața lacurilor și bălților permanente: 60.000 ha.
In lunca Dunărei și a celorlalte râuri, peste un milion de ha. sunt supuse
SI
inundațiilor în fiecare an, apa rămânând pe locuri 2-3 luni.

In Mare și ape curgătoare, producția de pește este calculată la 10-25
IA
kg. de ha.; în bălți și lacuri la 150-250 kg. de ha., în eleșteele sistematice la

1200-1500 kg. de ha.
In linii generale, producția de pește a României este astăzi în funcție de
suprafața terenurilor inundabile și a unei bune alimentări cu apă a lacurilor
U
și bălților permanente.
BC
RY
însemnări 516
Scăderea din ultimii doi ani se datorește In mod firesc războiului.
RA
Principalele sorturi vânate în 1941 au fost:
Morun.................. 77.000 kg.
Nisetru .... 55.000 „
LIB
Scrumbii .... 251.000 „
Calcan.................. 54.000 „
Lucrări edilitare ți de drumuri în Basarabia și Bucovina. — Planul
Y
prevede lucrări de circa un miliard lei. Dat fiind urgența, se autoriză guver-
nămintele acestor provincii, să procedeze la angajarea lucrătorilor, fie pe
T
cale de regie, fie prin licitații restrânse, sau prin tratări directe cu între
prinderile și furnizorii.
SI
In țară, s'a terminat linia dublă C. F. R. între buzău-Mărășești, începută
încă din anul 1940. Face parte din programul de dublare a liniei București-
ER
Cernăuți-Frontieră.
Numărul mașinilor agricole importaie din Germania în 1942.— In

IV
intervalul dela 1 Ianuarie 1942 și până la 1 August 1942, au fost importate:
Tractoare......................................... 1855 bucăți
UN
Pluguri de trac..................................... 1920 »

Pluguri cu trac, anim..................... 15.038 „
Treerătoare......................................... 90 .
Secerători......................................... 735 „
L
Grape.................................................. 2960 „
RA
Prășitoare.......................................... 7965 „
Mare parte din mașini au fost distribuite Obștiilor agricole, de curând
înființate.
NT
Deosebit de importurile ce se vor efectua pe baza convenției în

cheiate, „Incop” va mai importa din Germania mașini agricole în valoare
de RMK 12 mii., printre cari800 tractoare, 500 pluguri pentru tractoare,
CE
20.000 pluguri cu tracțiune animală, 10.000 rarițe, 1500 semănătoare, etc.

G. M.
INAUGURAREA INSTITUTULUI GERMAN

I/
Vineri 6 Noembrie, într’un cadru deosebit de festiv, va avea loc la

Iași inaugurarea institutului de cultură german, sucursala Moldovei, de subt
S
conducerea d-lui dr. Werner Luis, lector de limba germană dela Fac. de
IA
litere și filosofie a Universității noastre.

Festivitatea va fi onorată cu prezența d-lui prof. univ. Ernst Ga-
millscheg, directorul institutului german din București și mare i>rieten al
U
BC
RY
320 însemnări
României, precum și a altor distinși reprezentanți ai culturei germane și
RA
române, admiratori ai Marelui Reich National-Socialist.
In numărul viitor, vom publica amănunte asupra importantului eve
niment care va fi punctul de plecare al unei rodnice activități menită să
LI B
cimenteze raporturile de prietenie intre cele două țări aliate, g. h. c.
CONFERINȚELE D-LUI GH. A. CUZA ÎN ȚARĂ
D-l prof. univ. Gh. A. C. Cuza, directorul revistei noastre, a confe
Y
rențiat Sâmbătă 17, la Soroca, și Duminică 18, la Bălti. Cu aceste două
T
conferințe dăruite Basarabiei d-sa reîncepe ciclul colindărilor oratorice din
acest an. In cursul lunii viitoare, d. prof. G. A. Cuza va conferenția după
SI
cum urmează: Duminică 1 Noembrie, la Bacău, Duminică 15, la Dorohoi,
Sâmbătă 21, la Galați, Dumnică 22, la Brăila, c. M.
ER
IV
L UN
RA
NT
CE
S I/
IA
U
BC
RY
Recenzii 321
RA
LI B
T Y
SI
RECENZII
ER
Maria G. Cuza (Maria Dela Cozia) : Poezii. Iași, 1942.
Toamna aceasta a apărut în colecția revistei „Cetatea Moldovei", volu
mul de poezii al Măriei G. Cuza, care înmănunchiază versurile publicate în
IV
revista „Cuget Moldovenesc", între anii 1933 și 1940, sub pseudonimul Maria
Dela Cozia.
Autoarea nu mai este în viață. Un desnodământ tragic a pus capăt unei
UN
sensibilități cu totul deosebite, lăsând în urmă paginile ce cuprind expresia sin

ceră a zbuciumului de care a avut parte poeta ieșană.
Placheta de versuri care cuprinde capitolele: „Datini și evlavii", „Măr
turisiri" și „Gânduri și priveliști" se înscrie pe linia operelor tradiționale, fiind
L
caracterizată în general prin versul clasic de o formă desăvârșită.

Impresia generală cu care rămâi la sfârșitul lecturii versurilor Măriei
RA
Dela Cozia, este o tristeță apăsătoare, sugerată de însăși tristețea poetei

care se desprinde aproape din fiecare vers :
Din cer de plumb coboară seara...
NT
Fulgi fără număr vin mereu,

Incovoind sub grea povară
Trist, ramul sufletului meu.
CE
Am citat la întâmplare o strofă din „Lumina ta era lumina mea", dar

exemplele se pot repeta din fiecare poezie.
Duioșia, caracteristică poeziilor Măriei Dela Cozia, contribue și ea, în
mare parte, la aceeași tristețe nelămurită. In această privință merită a fi citat
sonetul „Rugă", care poate sta cu cinste în orice antologie de poezie româ
I/
nească ; cităm terținele :

S
...Căci nu vreau să mă uiți I Și eu voi cere

La tronul lui Isus : în alte sfere
IA
La capătul Tăriei Sale reci,

Să nu mă ducă ’n lumile stinghere,
Ci până la sprema înviere
U
Să fiu de tine aproape 'n veci de veci I

BC
RY
322 Recenzii
Cele mai multe dintre poeziile autoarei sunt inspirate din viața intimă
RA
și familiară, redând prin aceasta un suflu de autohtonism moldovenesc.
Astfel avem : „Mamei mele", ființă pentru care păstrează un adevărat
cult, „Amintiri", închinată fralui său, unde evocă cu mare putere de sugestie
LI B
castelul din copilărie mistuit de foc, și din care n’a mai rămas decât un singur
turn, în zidurile căruia lovește „cu dangăt de moarte" vântul. Făcând parte
din același cadru familiar, este și poezia „Lui Moș Crăciun" în care gândul
poetei se apleacă și asupra copiilor săraci ca și a celor bogați cărora Moș
Crăciun le aduce deopotrivă aceleași daruri, căci :
Y
Aprinde lumini în inimi răzlețe
T
Alină durerea în ziua cea sfântă
A celui sărac !...
SI
Un loc destul de important îl ocupă și poeziile erotice, caracterizate ca
și celelalte, printr’o adâncă sinceritate și gingășie :
ER
Tăcut am înșirat de lacrimi un
Șirag...
In suflet însă mi-a rămas
IV
Nădejdea dulce-a sfântului stejar
Și-a clipelor din umbra de huceag
Din ziua cea dintâi a visului meu drag...
UN
E o strofă din poezia „Credință". Alături de aceasta citez și un frag

ment din „Dece ?“
Atât de drag îmi ești...
L
O înțelegi tu oare ?
Nu simți cum gându-mi veșnic te cată 'n depărtare
RA
Și cum — fior nostalgic — făptura-mi stăpânești ?

Cum deobicei se întâmplă atunci când te găsești în momente de fericire
și deplină dragoste de viață, să te gândești la antipodul ei, tot așa în multe
NT
din poeziile Măriei G. Cuza, întâlnim ideia morții. Această idee devine
uneori o preocupare de prim ordin, ajungând până la obsesie :
Când, fulg topit, la finele de iarnă,
CE
Voi trece de lumeștile hotare,

Veni-va oare liniștea cea mare
Uitarea peste lacrimi s'o aștearnă ?
Uneori poeta e preocupată de probleme mai adânci, vrând să descifreze
I/
rostul vieții și al existenței omenești. Printre poeziile cu asemnea preocupări,

merită să fie citată „Smeul", care :
S
Urcând, el intonează pe singura lui strună,

IA
Un imn de libertate, un cânt de sărbătoare.

Căci liber el se simte, stăpân pe zarea'ntreagă...
Cu paserile’n sboruri ar vrea să se măsoare,
Uitat-a că ajunge un gest ca să-1 doboare,
U
Uitat-a că robit e de sfoara care-1 leagă.

BC
RY
Recenzii 325
Dar vântul, căruia îi vorbise de avânt și de desrobire, îl aruncă deodată
RA
în țărână. Soarta omenească e comparată cu a smeului, căci întocmai ca dân
sul, visurile noastre se ridică spre stele :
O visuri de hârtie, de șubredă șindrilă I
LI B
O visuri de iubire firave ca și ele,
Și voi vă ridicarăți odată înspre stele,
Ca să le nărui, soartă, zâmbind plină de milă...
Sufletul poetei este mereu torturat de o mulțime de întrebări :
Y
Ce-i scopul în viață ? Mi-a mai rămas vre-un scop ?
Cu mâni înfrigurate azi pot să-l mai desgrop ?
T
Cu soarta ne’ndurată din nou pot să mai lupt
SI
Când zeaua mi-e străpunsă și paloșul mi-i rupt ?
In viață ce m’așteaptă ? Un șir îndelungat
De desnădejdi amare ? Mi-e sufletu’narmat
ER
Ca să mai lupt deacuma cu-atât de crunți vrăjmași ?
Deși viața e atât de grea și sbuciumată. poeta totuși nu disperează, ci

își îndreaptă gândul ca la cea din urmă nădejde, spre Dumnezeu :
IV
O, Doamne, luminează deapururi ai mei pași I
UN
Poeta ieșană dă dovadă și de o rară sensibilitate în ce privește reali

zarea pastelului.
Spre deosebire de cei mai mulți dintre poeți, Maria G. Cuza, știe să
prindă nuanțe de formă și de culoare, pe care de cele mai multe ori nici nu
AL
le putem bănui.
Astfel, "Când e vorba de anotimpuri, nu ni le înfățișează în toată plină
tatea lor, cum a făcut Coșbuc care ne descrie iarna sau vara, ci ne înfăți
șează trecerea imperceptibilă dintr’un anotimp și altul, cum avem în poezia
TR
.Zori de toamnă" :
Ce dragă mi-e, pădure, tomnatica ta limbă,
Când freamătul de frunze în foșnet se preschimbă,
EN
Când pasul meu trezește din tainice culcușe,

Sfioase căprioare și gingașe brândușe.
Un virtuos pictor ne apare poeta în poezia .Plouă peste grădini" din

/C
care cităm :
Și bolta înstelată
Ce-și picură lumina
SI
Și pare rezemată
De umărul pădurii...
Nici zumzet de albine;.
IA
Nici fâlfâiri de fluturi

• Doar ropotul tihnit al picurilor grele,
Plânsoarea perindând prin sălcii despletite
U
Si paltinului roșu arama-alunecându-i.

BC
RY
324 Recenzii
Și plouă, plouă ’ntr’una
RA
In șiruri de mărgele
Pe ierburile lucii
Pe iaz și pe alee,
Pe-atâtea amintiri ce’n neguri se cufundă...
LI B
In general, poezia naturii e în strânsă legătură cu sufletul poetei, după
cum rezultă până și din subiectele pe care și le alege.
Pe lângă aspectele înfățișate până acum, în poezia Măriei Cuza, găsim
versuri de sobră eleganță și energie. Iată de exemplu aceste versuri în metru
Y
antic închinate „Memoriei lui Octavian Goga" :
Bard al desrobirii, pururi slavă ție;
T
Din străfunduri sumbre ai chemat în lume
SI
Zâna cea bălaie din isvor de munte,
Șopotindu-și viersul.
ER
A purtat acvila versurilor tale
Busuioc de datini rupt dela icoane
Și, în vârf de aripi, sfânta-ne visare
Ne’mplinită încă...
IV
Forma poeziilor Măriei Dela Cozia este în deplină armonie cu fondul
UN
lor. Versul este clasic și forma lui e perfectă.

Deși poeziile Măriei Dela Cozia, publicate în această plachetă, nu sunt
multe la număr, totuși ele reprezintă un rod poetic, expresiv și plin de sevă,
după cum o spune d. Petre State, care a îngrijit de apariția acestei plachete
de versuri. Sevastia Popovici
L
RA
D. Cotoranu : Viața și forța Germaniei de azi, Iași 1942, Edif. Afh.

D. Gheorghiu.
Volumul este tipărit după vizita pe care d. prof. Cotoranu, în calitate
NT
de director de școală normală, a făcut-o în Germania între 12 Aprilie și 1

Mai 1942, împreună cu un grup de 22 profesori. D-sa a stat în marele Reich
timp de două săptămâni ducând o viață de tabără. Acolo a urmat diferite
cursuri tratând despre război și datoria educatorilor, viața Fuhrerului, principiile
CE
noii concepții național-socialiste, școala de cadre, organizarea învățământului

în Germania, învățătorul și rolul său, școalele și educația în aer liber, scoa
terea copiilor din zona primejdioasă, educația fetelor și învățământul femenin,
problema educației în concepția național-socialistă, efc.
I/
Volumul apărut în condițiuni fechnice ireproșabile, are o scurtă prefață

semnată de excelența Sa Baronul Manfred von Killinger, ministrul Germaniei
S
în România.
IA
Ceeace a determinat pe d. prof. Cotoranu să dea la iveală volumul a-

cesta, au fost constatările răbojite acolo și care merită să fie împărtășite marelui
public românesc, după cum o remarcă autorul în primul capitol al cărții, înti
U
tulat „Viața în Germania de azi" și unde d-sa spune :

BC
RY
Recenzii 325
„Ar fi păcat să le dau uitării și să nu le aduc la cunoștința concetă
RA
țenilor mei, care, ne-având norocul să vadă cu ochii lor proprii starea de
lucruri din Germania nouă, au nevoe de informații sincere, serioase și exacte,
pentru a-și putea face despre ea o idee deplină și justă, și a nu se lăsa influ
LI B
ențați de șoaptele tendențioase, puse în circulație și strecurate cu viclenie la
ureche, de către dușmanii neamului nostru".
Cartea d-lui Cotoranu, scrisă din fuga condeiului, poartă toată vivacitatea
notelor fugare. Prin materialul bogat pe care îl cuprinde, lucrarea este intere
Y
santă, nu numai pentru oameni de specialitate, dar chiar și pentru marele
public, dornic să se informeze exact asupra stărilor de lucruri din Germania.
T
Privită din acest punct de vedere, este o piatră mai mult, adăugată la temelia
SI
amiciției româno-germane. Fr
Mihail Șerban: Casa amintirilor, București, Cultura Românească, 2
ER
voi. 1942.
Prin ultimul său roman, „Casa amintirilor*, d. Mihail Șerban și-a înscris
numele în mod definitiv alături de cei mai reprezentativi și mai viguroși scri
IV
itori ai literaturii noastre.
„Casa Amintirilor* este în literatura română un autentic roman al co
UN
pilăriei, al familiei micului funcționar.

Dacă, Sanda, romanul anterior al d-lui Mihail Șerban, îl consacrase ca
romancier al adolescenții, apoi Casa Amintirilor depășește cu mult în va
loare artistică tot ce s’a scris în ultimii ani în literatura română.
In adevăr, marele merit al autorului constă în talentul neîntrecut cu
L
care și-a creiat eroii, tipurile romanului, și evocarea atmosferei de familie.

RA
Răducu, personajul principal, este un tip de copil atât de bine creat încât
numai Olguța din Medelenii lui Ionel Teodoreanu îi poate rivaliza, evident
constituind un gen deosebit.
NT
Ceia ce te impresionează în mod deosebit este vivacitatea eroului prin

cipal și evoluția lui atât de naturală. Nimic forțat, nimic artificial în tot ce
face, în tot ce gândește acest duios copil. Și autorul ni-1 prezintă la cea mai
fragedă vârstă, când încă tot mama trebue să-i șoptească înaintea lui „Doamne-
CE
Doamne* rugăciunea de seară.

Fiecare etapă, fiecare primăvară în plus, aduce eroului noi experiențe,
noi cunoștințe, care însă nu-i falșifică cu nimic caracterul, nu-i artificializează
structura. In aceasta constă marele talent al autorului. A creia tipuri de copii,
I/
este neînchipuit mai greu decât de a creia tipuri de adulți. Viața copilului e
spontaneitate și neprevăzut, viața adultului e continuitate. In viața copilului
S
nu poate fi vorba de evenimente, de intrigă, de conflicte, de desnodământ, ca

IA
în viață adultului. Deaceia în Casa amintirilor acțiunea nu este povestită, este

prezentată, căci ea gravitează în jurul eroului principal, Răducu.
Dar capitolele — și doar sunt destule 1 — în care este vorba de ne
U
cazurile mamei și ale tatălui, în care este vorba de Luca Spolocania, rusul
BC
RY
326 Recenzii
pripășit după război în casa lui Toader Otrocol și apoi în casa lui Pavel
RA
Nedelcu? Nimic mai natural. Un copil își dezvoltă viața înlâuntrul unei fa
milii așa cum este ea, și numai un scriitor fără talent — adică un scriitor care
nu-i scriitor — ar fi neglijat prezentarea, așa cum a făcut-o d. Mihail Șerban,
LI B
a diverselor aspecte ale familiei. Am afirmat doar mai sus că romanul acesta
este cel mai autentic roman al copilăriei și al atmosferei de familie, alături
de Medelenii lui Teodoreanu. Cu singura deosebire că, pe câtă vreme Teodo-
reenu și-a ales eroii dintr’o clasă înstărită, dintr'o clasă fără grija zilei de
mâne — deaici și firea tipurilor de Medeleni — d. Mihail Șerban și-a ales
Y
câmpul creației sale în mediul proletariatului intelectual, a micului funcționar
T
împovorat cu o casă de copii. Poate și din cauza aceasta, Casa Amintirilor
câștigă în valoare.
SI
Se pare că d. Mihail Șerban este un liric. Și dacă-1 judecăm după felul
cum apare din romanul Sanda, atunci pe drept cuvânt n’am greși acuzându-1
ER
de lirism. Până la un punct oarecare, evident. In Casa Amintirilor însă situația
e alta. Unii ar fi înclinați poate să creadă altfel. De fapt aici, dacă surprindem
accente lirice —■ și în adevăr sunt I — apoi acolo nu e lirismul autorului, ci e
IV
lirismul personagiilor. Ne trebue să uităm nici un moment că eroul principal
e un copil, iar .mediul său ambiant" este familia, în care domină atmosfera
copilăriei.
UN
Felul în care este redată această atmosferă este perfect obiectivă. Ră-
ducu este un tip obiectiv, „de sine stătător" — dacă mi-i îngăduit să spun
astfel, pe câtă vreme Kiki din romanul Sanda nu ne apare altfel decât ca
un alter-ego al autorului.
L
In literatura noastră, Casa Amintirilor aduce o creație nouă; ea este

RA
romanul vieții de familie a micului funcționar, a proletarului intelectual. Și

din acest mediu autorul și-a ales eroul principal, vu copil al cărui tip l-a
creat în mod magistral.
Viața maturilor se desfășoară după anumite tipare, după un anumit
NT
convenționalism social, fapt care-i face să renunțe de cele mai multe ori la
propria lor individualitate, acceptând un anumit conformism social. In același
timp însă, copilul duce o viață independentă de acest convenționalism, o viață
CE
liberă, plină de spontaneitate (vorbesc de viața interioară mai mult). Deaceia

ne place atâta Răducu I
Ne dăm astfel seama că ne aflăm în fața unui mare talent, în fața unei
prodigioase intuiții.
I/
întocmai celor mai de seamă romancieri, ca Dostoievski, Flaubert sau

Rebreanu, d. Mihail Șerban și-a intuit clar acțiunea și personagiile, stilizând
S
apoi cu un talent neîntrecut creația sa artistică, lăsându-se oarecum dominat

de ea, iar personagiile dezvoltându-le pe fiecare, după firea fiecăruia.
IA
Un mare merit al autorului este acela că a reușit să individualizeze fi-

U
BC
RY
Recenzii 327
ința eroului principal, să individualizeze pe Răducu. Și a reușit mai ales a-
RA
tunci când eroul era în cea mai fragedă copilărie, când deci astfel de ființe
sunt extraordinar de greu de individualizat.
„Piatra de încercare a forței de creație este consequența tipului cu el în
LI B
suși dealungul vremii, mai ales când personajul e dus din copilărie la vârstele ur-
următoare", spune în una din scrierile sale de critică literară, G. Ibrăileanu.
Această piatră de încercare, acest examen de maturitate literară, d. Mihail
Șerban l-a trecut cu mult succes în ultimul său roman. Personagiile sunt foarte
Y
obiectiv create, sunt foarte vii, deosebite unul față de altul și consequente cu
ele înșele până la sfârșitul acțiunii. Tata este o fire închisă, morocănoasă a-
T
proape, mereu preocupat și mai mult tăcut; copiii se tem de el. Muncitor și
SI
cinstit, funcționar corect și harnic. Dela început până la sfârșitul acțiunii, Pa-
vel Nedelcu este consequent cu sine însuși. Nu surprindem la el nici o silabă
care să-i turbure armonia firii. Dar mama ? Blânda și Duioasa Valeria ? Mun
ER
citoare din zori și până în noapte, iubitoare de copii și sensibilă mai ales
față de Miti și Răducu, cei mai aleși fii ai săi. Duioasă și plină de religiozi
tate și totuși atât de femenină. Cu câtă religiozitate caută ea urmele trecu
IV
tului, casa și mormintele părinților, pe fostele ei prietene I Și câtă frică duce
ea la gândul că Miti ar putea păți „ceva îngrozitor" (Miti se făcuse aviator).
Dar Răducu ? Copilul minune. încă mic de tot fiind, acesta manifestă
UN
o psihologie cu totul aparte decât frații săi. El este mai reflexiv, mai solitar,
mai sensibil la necazurile mamei și — fapt curios — mai îndrăzneț totodată.
Răducu este un voluntar. Și această însușire și-o manifestă din frageda copi
lărie. Când era mic de tot punea adesea în grele încurcături pe mama cu în
L
trebările sale : Doamne-Doamne unde locuește ? Unde are el casă ? El știe

RA
ce vorbim noi acum ? Ce sunt îngerii ? Dar pe pământ, Doamne-Doamne are

casă ? Și când mama vrea să scape de întrebările lui, spunându-i: hai, Ră-
ducule, e târziu și tu trebue să dormi, Răducu insistă și vrea cu orice preț
NT
să alfe.
Trebue să mai amintesc că Răducu s’a dus la școală singur, ba mai
mult, împotriva voințiî părinților, care strâmtorați de nevoi, nu-i putuseră
face încălțăminte de iarnă și voiau să-1 amâne un an. La școală el nu se îm
CE
prietenește decât cu firi voluntare, cu individualități puternice : la primară cu

Budulică, iar la liceu cu Ion Dulgheru, fiul acela de țăran, care deși elev,
bate pe profesorul Pildner, pe care îl surprinde cu amanta, în laboratorul li
ceului.
I/
Tot timpul, Răducu a știut să-și aleagă prietenii și să-i iubească. Luca
Spolocania, Budulică, Ion Dulgheru sau profesorul Ion Bulgăraș, sunt oameni
S
care, structural, au trăsături asemănătoare. Sunt firi voluntare, oameni curați

IA
la suflet.
Tipurile de femei pe care le creiază d. Mihai Șerban, sunt tipuri foarte
simpatice și foarte reale. Când sunt mame, ele manifestă o adâncă dragoste
pentru copiii lor și o fidelitate conștientă pentru soți ; sunt harnice și îngri-
U
BC
RY
328 Recenzii
jorate, dar totodată pline de feminitate și de grație. Când aceste tipuri sunt
RA
tipuri de fete, de iubite, atunci nota dominantă este drăgălășenia, dar în ace
iași măsură de un sensualism primăvăratic, discret, moral am putea spune. Fifi
din romanul Sanda, apoi Riri și Mariana din Casa Amintirilor ne dovedesc
LI B
întru totul afirmația de mai sus.
Valoarea romanului acesta este cu atât mai mare, cu cât el este o
scriere cu caracter moral. Oricât ar pretinde partizanii purismului că o operă
de artă nu trebue să țină seamă de principiile eticei, adevărul stă tot de par
tea cealaltă. O operă de artă își merită acest nume în măsura în care
Y
este și o operă morală. Dacă o scriere, sau orice altă încercare în domeniul
T
vast al artei, este lipsită de acest atribut, atunci acea scriere poate fi orice
voiți, numai artă nu poate fi. Și aceasta pentru un singur și binecuvântat motiv :
SI
arta, frumosul deci, realizat într’un fel sau altul, este prin definiție morală. Și
Casa Amintirilor este o scriere morală, o scriere al cărei conținut poate fi
ER
dat exemplu de conduită oricărei familii și oricărui copil ; lectura acestei
cărți este o adevărată reconfortare sufletească.
Ce voiți oare mai frumos, decât o familie împovărată cu opt copii și
întreținută cu un salar foarte modest, familie care-și crește copiii în frica lui
IV
Dumnezeu (a lui Doamne, Doamne, cum zice Răducu), muncind din greu, to
tuși reușind să-i îndestuleze și să le procure clipe de bucurie ? Nu este un mai
UN
sublim exemplu, decât acela oferit de Pavel Nedelcu, care strâmtorat de chel-
tuelile pe care le necesită hrănirea celor zece guri, rezistă totuși tentației de a
fura din visteria instituției al cărei casier ajunsese la un moment dat ? Tocmai
în acest moment, greutățile sunt mai mari, ajungând de nesuportat : se îmbol-
AL
vește mama, copiii sunt mai toți în școli, tabla de pe casă s'a spart și plouă
în odăi, salarul nu mai ajunge, căci din el a luat aconto ca să poată achita o
ușă nouă pusă la casă, copiii rămân câteva zile fără pâne. Situația este dis
TR
perată. Cititorul este gata să ierte lui tata gestul, dacă l-ar face. Și totuși a-
cesta nu l-a făcut : n’a furat. Ce exemplu mai măreț doriți ?
Și atunci, cum s’a revolzat criza ? Foarte simplu, dar tot atât de ingenios
EN
din partea autorului, care are, cu acest prilej, ocazia să adauge o verigă lan
țului de fapte minunate ale mamei și să ne-o facă, deci, și mai simpatică.
Mama acceptă să fie vândut pianul, singura moștenire care-i mai rămânea dela
părinți și singurul lucru care-i mai dădea posibilitatea ca să desăvârșească e-
/C
ducația estetică a copiilor săi.

Dar exemplul ce ni-1 dă Răducu, care pentru prietenie își riscă propria
viață plecând în miez de iarnă, pe viscol, înfruntând nămeții, să-și caute prie
tenul, pe Ion Dulgheru, dispărut din ziua când conferința profesorilor îl eli
SI
minase în mod nedrept din școală ?

Aceste exemple ni le oferă eroii principali, dar întreaga acțiune este
IA
o rețea întreagă de fapte pilduitoare. Și totuși ce carte minunată...

Din paginile sale nu lipsesc nici scenele de sensualism, dar câtă dis
creție, câtă dibăcie, cu câtă artă a știut autorul să ni le redea ! A spus tot,
U
BC
RY
Recenzii 329
fără însă a jigni, fără a stârni instinctele primare. D-I Mihail Șerban este un
RA
mare meșter al cuvântului scris.
Sunt scriitori, care au pătruns în literatură cu mult zgomot, căpătând
mare popularitate și fiind consacrați drept scriitori talentați. Odată obținută
LI B
această consacrare, ei s’au mulțumit să scrie mult, adesea cărți slabe, țintind
doar succese de librărie. Cazuri de acestea, din nefericire sunt multe și s’au
petrecut chiar și cu scriitori de real talent. D-l Mihail Șerban însă, a pre
ferat drumul celălalt, adică drumul normal, al evoluției, spre progres. Fiecare
scriere nouă a însemnat un nou pas înainte spre desăvârșirea personalității
Y
artistice, ajungând astăzi, cu Casa amintirilor, pe treptele cele mai de sus ale
T
literaturii naționale.
îmi voi îngădui totuși să fac și un reproș autorului. Pentru economia
SI
și mai ales pentru perfecta unitate și logica desfășurare a acțiunii, socot că
era mai fericit gândul de a fi isprăvit acțiunea romanului odată cu bacalau
ER
reatul lui Răducu. Viața pe care o duce eroul principal în Iași, la Universi
tate, mai bine zis la redacția „Moldovei" în casa unchiului Alexandru, alcă-
tuește un balast în economia romanului. Ș'apoi renunțând la aceestă parte,
IV
n’ar fi fost nevoe de tot acel capitol al mișcărilor studențești dela Iași, care
nu au nicio contingență cu evenimuntele anterioare și nu ajută cu nimic (dim
potrivă I) la conturarea personalității eroului principal. E un capitol care n’are
UN
ce căuta în Casa Amintirilor.

Dacă romanul acesta ar urma să fie comparat cu altă operă din lite
ratura română atunci singura comparație posibilă ar fi cu Medelenii lui Ionel
Teodoreanu. Și comparația rezistă atât în ce privește calitățile cât și în ce
L
privește unele scăderi. Ce bine ar fi procedat autorii, dacă-și terminau roma

RA
nele cu... vreo sută de pagini mai devreme !

In ce privește stilul d-lui Mihail Șerban, acesta este de o simplicitate
naturală (în opoziție cu Ionel Teodoreanu), ferit de jocul adesea artificial al
comparațiilor, vădind prin aceasta că autorul a ales în creațiile sale artistice,
NT
în opera sa, arta sănătoasă, izvorîtă din contactul permanent cu viața, pe care
o intuește într’un mod inegalabil.
In adevăr, grija dataliului, varietatea personagiilor și minunata evocare
CE
a atmosferei de familie omului sărac, face din autorul Casei Amintirilor un

romancier măcar tot atât de mare cât autorul Medelenilor, fiind un creator
și un artist în adevăratul înțeles al cuvântului, ion Manolache
I/
Alexandru și Ion Roman : Prozatorii germani contemporani.

Pentru o mai bună cunoaștere a marelui popor prieten cu care luptăm
S
frățește, întru izbânda cea mare, cartea fraților Roman este o valoroasă con
tribuție. Pe lângă scriitori cu renume mondial ca Hans Carossa, autorii ne în
IA
fățișează, într’un volum de 324 pagini o serie de alți scriitori, ca : Binding,

Blunk, Claudius, Paul Ernst, Fr. Griesse, H. Grimm, M. Jahn, H. Johst, E. G.
Kolbenhayer, Fr. Schnach, Em. Strauss, W. Vesper, etc.
U
Cartea este prefațată de d. Ion Sâng-Giorgiu care, ca adânc cunoscător

BC
RY
550 Recenzii
al Reichului german în cele câteva pagini, ne dă prețioase lămuriri cu privire
RA
la evoluția scrisului german contemporan :
„După venirea la cârmă a Național-socialismului, literatura germană
contemporană și-a schimbat în mod surprinzător fizionomia. Dintre marile
LI B
glorii au rămas totuși pe soclurile lor Ștefan George, Rainer Maria Rilke și
Gerhart Hauptmann, dar au dispărut scriitorii decadenței socialiste, iraționa
liste și iudaice. Domnia editurilor evreești a încetat și o literatură autentică,
cu un puternic caracter etnic și cu o sănătoasă culoare locală, și-a făeut a-
pariția.
Y
Ce înseamnează pentru cercetătorul literar această intervertire de roluri
într’un domeniu, în care de obicei revoluțiile politice fie că precedează fie că
T
urmează o nouă orientare literară și artistică? Ea însemnează nu numai
SI
că o bogată și valoroasă poezie etnicistă exista în Germania republi-
cei dela Weimar, dar că această literatură fusese pur și simplu înăbu
ER
șită de o dictarură spirituală înstrăinată. Heinrich Mann cu literatura lui ero
tică și decadentă sau Ștefan Zweig și Emil Ludwig cu monografiile lor stăpâ
nite de o adevărată goană după efecte, sau Max Reinhardt cu teatrele sale,
în care domină senzaționalul și arbitrarul, sau în sfârșit poeții decadenți ca
IV
halucinantul Franz Werfel și ca obositul Hugo von Hofmansthal, au trecut re
pede în umbră, spre a face loc unui Paul Ernst, Hermann Stehr, Emil Strauss
UN
și acelei generații a războiului, care a văzut în marea încăerare dela 1914

nu o îngenunchiare a nației germane, ci o renaștere a ei din foc, sânge și
moarte1'. E. C. «
L
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
RY
Bibliografie 331
RA
LI B
T Y
BIBLIOGRAFIE
SI
CĂRȚI
ER
Wilhelm Lotz, «Frumusețea muncii în Gheorghe Drumur, „Vatra cu Stele”,
Germania”, Berlin 1942. poeme, Cernăuți, 1942.
Dr. Costache Dăniță, „Asigurările so George Ion Popescu, „Compoziții”, ver
IV
ciale în mediul rural”, București 1942. suri, Odesa, 1942.
Ion V. Pupeza, „Considerații asupra Pr. Oreste Gherasim, „E posibilă o rea
Asigurărilor Soc. Țărănești”, Buc. 1942. bilitare a Inochentismului” ? Rădăuți,
UN
Dr. I. Anghel și Dr. C. Brătescu, „Evo 1942.

luția organizării și activității medicale Lelița Catrina, (Ecat. St. Manole), „I-
în Asigurările Sociale", Buc. 1942. coana din Cliiler”, povestiri, Buc. 1942.
Dr. Iiie Stoinel, „Asigurările de boală, Ion Mircea Nanu, „Memoriu asupra
L
Maternitate și Deces”, Buc. 1942. titlurilor și lucrărilor științifice”, Buc.

Isaia Gh. Ionescu, „Rostul social și na 1942.
RA
țional al Asigurărilor Sociale”, Buc. Nicolae N. Leon, „Memoriu de studii

1942. și titluri academice”, Buc. 1942.
Gh. Mihoci, „Evoluția Asigurărilor So D. Cotoranu, „Viața și forța Germa-
NT
ciale în România”, Buc. 1942. de azi", Iași 1942.

Octaiian Ionescu, „Tendințe noi în drep Georgescu Delafras, „Omul de mâine”,
tul civil”, Buc. 1942. roman, Buc. 1942.
Simion Reli, „Pictorul bisericesc po Grigore Popa, „Armând Godvy, poete
CE
pular Gheorghe Berlinschi”, Cernăuți latin et chretien, ed. Țara, Sibiu, 1942.
1942.
REVISTE
I/
DIN STRĂINĂTATE
Deutschland, Berlin, an. XI, nr. 8, Au 130, 131, 132, Aug.-Oct. 1942.
S
gust, 1942, Rivista del Lavoro, Roma, an. XI, nr.

IA
Illustrirte Zeitung, Leipzig, an. C, nr. 5, August 1942.

5008, 5009, 5010, Aug.-Sept. 1942. Bolletino Bibliografico Italiano, Roma,
Serviciul mondial, Frankfurt a. M., nr. an. III, nr. 3, 4, 5. Martie, April, Mai,
111/17-18, Sept. 1942. 1942.
U
Europa Nouă, Berlin, nr. 128, 129,

BC
RY
332 Bibliografie
DIN ȚARĂ
RA
Viața Basarabiei, București, an. XI, Revista Bucovinei, Cernăuți, an. I, nr.
nr. 8-9, Aug.-Sept., 1942, Director Pan 9, Sept. 1942.
Halipa. Răt-Frumos, Cernăuți, an. XVII, nr. 4,
LI B
Familia, Buc., an. LXXVII, seria IV, Iulie-August, 1942. Dir. Lecca Morariu.
nr. 7-8, Iulie-August 1942. Director M. Satul, București, an. XII, nr. 143, Oct.
S. Samarineanu. 1942. Director Andrei Udrea.
Luceafărul, Sibiu, an. II, Octombrie, Poporul Românesc, Chitila-Ilfov, an. XI,
1942. nr. 13-14 și 15-16, Sept.-Oct. 1942.
Y
Timocul, București, an. IX, nr. 2, 1942. Alaci, Buc., an. XIII, nr. 8, Aug. 1942.
Muncitorul Român, București, an. V, Bulet. pregătirii premilitare și extra-
T
nr. 4, Sept. 1942. Dir. Pan M. Vizirescu. școlare, an. VIII, nr. 6, Sept. 1942.
SI
Z I R E
ER
Siid-Ost Echo, Viena, an. XII, 1941. Gazeta Țării, Buc, an. II. Dir. George
Acțiunea, Buc., an. III. Dir. T. Babeș. Gregorian.
Porunca Vremii, Buc., an. XI. Director Curierul Cooperator, Buc., an. XV.
dr. Ilie Rădulescu.
IV
Gazeta Cărților, Buc., an., XII. Dir
Basarabia, Buc., an. II. D. Munteanu-Râmnic.
Basarabia literară. Buc., an. I. Țara Voevozilor, Focșani, an. XI, Dir.
UN
Transnistria, Buc., an. II. prof. Tănase Pușcă.

Gazeta Comerțului, Buc., an. XIII. Dir. Gazeta Acționarilor și a Societăților A-
A. C. Cusin. nonime, Buc., an. XII. Director Const.
Tribuna Tineretului, an. VI. Director Georgescu și N. Constantinescu.
Mihai Daneș.
AL
însemnări, Dorohoi, an. VI, Director

Gazeta dela Turda, Turda, en. III. Dir. I. Broscăneanu.
Vasile Iloțiu.
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
RA
Cel mai eficace tratament în boalele sto
LI B
macului, intestinului, ficatului, nutriției, ri
nichi și aparat respirator,
sunt apele minerale din
T Y
SLMICUl IfiOLDOVEI
SI
ER
IV
De vânzare:
la farmacia Spitalului „Sf. Spiridou” Iași
UN
și la administrația Băilor Slănic jud. Bacău.

L
Cu avizul medicului curant,

RA
se expediază contra ramburs

cantitățile cerute.
NT
X
CE
ÎNTREBUINȚAȚI
apa minerală din

SI/
SLĂNICUL MOLDOVE!
IA
U
BC
RY
COMERCIALA
RA
FARMACEUTICĂ
LI B
SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ
BUCUREȘTI
Y
STRADA GENERAL BERTHELOT Nr. 39
T
Telefon 5-05-89 **»#*#*** Telefon 5-12-68
SI
ER
IV
UN
DEPOZIT DE MEDICA
MENTE ȘI CHEMICALE,
ULEIURI ETERICE
L
RA
PENTRU PARFUMERIE
ȘI SCOPURI COMES
NT
TIBILE, FIOLAJE
CE
S I/
IA
REPREZENTANȚE PENTRU ROMÂNIA A FABRICILOR :

DEUTSCHE KABELWERKE A. G., BERLIN; CAUCIUCĂRIE
U
MEDICINALĂ GEHE & Co., A. G., DRESDEN;

BC
SPECIALITĂȚI FARMACEUTICE
RY
ANUL III, Voi. VII, Nr. 12 DECEMBRIE 1942
RA
LI B
T Y
SI
ER
SUMAR
Formă ți confinat
IV
CICERONE IORDACHESCU , . .
G. TUTOVEANU.............................. Fir de nalbă
AL. BARDIERU................................... Maica Precista spre Rusalim
UN
PETRE STATI.................................... Gânduri de Noemvre

EUSEBIU CAMILAR......................... Bosăncenii
D. IOV . ........................................ Să nu sapi groapa altuia
L
I. M. MARINESCU......................... Tie
GEORGE LOGHIN......................... 50 de ani dela moartea lui Gr. Manolescu
RA
RONSARDA CASTRO.................... Tunarul Asiminei Gheron

GH. A. CUZA................................... Naționalismul ți generațiile studenfețti
GEORGE URSU.............................. In cancelaria regimentului
NT
ENE STANCIU................................... Verigheta

A. M. FRIMU................................... Viata la lăți
DIMITRIE GHERASIM.................... Cronica externă
CE
ÎNSEMNĂRI: Ziua M. S. Regelui Mihai I. —„Meritul Cultural" la Iași. —în

chinare lui A. C. Cuza. — 8 Noembrie. — Fuhrerul Adolf Hitler despre iudaism. —
I/
ț Virginia N Gane. — Moartea lui Constantin Toma. — Reapariția revistei „Curier

ieșan". — &a studențească la Radio-Moldova. — Conferințele d-lui Gh. A. Cuza
S
prin țară. — Erată. — Criza hârtiei. — Către abonați.

IA
RECENZII. - BIBLIOGRAFIE.
U
BC
IAȘI
RY
CETATEA MOLDOVEI
RA
REVISTA lumhrA de probleme hcturle, literhturA Șl CRITICA
înscrisă subt Nr. 1108 din 7 Martie 1941, Ia Tribunalul Iași, Secția IlI-a
LI B
APARE LUNAR
Y
DIRECȚIA : SECRETARIATUL DE REDACȚIE:
T
Profesor univ. Gh. A. Cuza Eusebiu Camilar
SI
Iași, str. Codrescu, 5 Iași
ER
Telefon 1664 Str, Săulescu, 19
IV
ADMINISTRAȚIA : DELEGAT CU CONTROLUL :
UN
Prof. Speranța Pascu Dr. Jean /. Ghiulea

Iași, str. L. Catargiu, 32 București, str. Răspântiilor, 9
Telefon 1432 Telefon 2.73.07 și 4.28.13
L
RA
ABONAMENTE
NT
IM ȚflRA :
Pe un an....................................... . lei 600

CE
Pe 6 luni................................................. lei 350

Pe 3 luni................................................. lei 200
Pentru instituții ..... . . lei 1000
Abonament de sprijin............................. lei 2000
I/
IN STRAlNATHTE:
S
Pe un an................................................. lei 1000

IA
U
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază

BC
RY
ANUL III, VOL. VII, Nr. 12 DECEMBRIE 1942
RA
CETATEA MOLDOVEI
REVISTĂ LUNARĂ DE PROBLEME ACTUALE, LITERATURĂ ȘI CRITICĂ
LI B
T Y
SI
FORMĂ ȘI CONȚINUT
TEZĂ, HETEROTEZĂ ȘI SINTEZĂ i
ER
Din cele expuse până aici se vede ce dificultăți ridică în
calea sa problema categoriilor. Diferitele atitudini, ce s’au luat
IV
în această problemă, nu sunt lipsite de temeiuri serioase. Noi
am insistat mai mult asupra punctului de vedere a lui Lask,
UN
pentru că ni se £are cel mai profund și mai documentat, logi-

cește. Rickert însuși recunoaște aceasta. Lask a mers mai de
parte cu explorarea logică a domeniului cunoștinții și a devenit
o autoritate pentru cei ce l-au citit cu atenție și răbdare, dar
AL
mai ales l-au înțeles, lucrările sale fiind scrise neobișnuit de greoi.
Cele două lucrări pomenite constituesc un eveniment pentru
TR
cugetarea filosofică, neprejudiciată de păreri psihologiste sau

sociologiste I Din ele cititorul, și mai ales cunoscătorul în ale
istoriei filosofiei, înțelege că Lask reprezintă față de filosofia
EN
kantiană, ceea ce a reprezintat Plotin față de cea platonico-aris-

totelică.
Cu siguranță deplină putem afirma despre categorii că ele
/C
sunt forme ale cugetării, iar prin ipoteză putem presupune că sunt și
expresii ale quiditătil — ca să întrebuințăm un termen scolastic —
materialului de cunoscut, fie că acest material aparține lumii
existentului, a valabilului sau a supra-existentului.
SI
Pe când forma este ceea ce rămâne uniform și „neschim

bat, materialul pus în formă, poate fi variat" 12. Rickert spune :
IA
1. Subiectul de față este un paragraf dintr’un capitol al lucrării „Teoria

Judecății", p. II, ce va apare In curând.
U
2. Gevons, Logic, p. 5.
BC
RY
334 Cicerone Iordăchescu
„desigur există noțiuni nu numai despre ceea ce este fix, ci și
RA
despre ceea ce este curgător. Dar noțiunile nu devin prin a-
ceasta curgătoare, ci rămân încremenite, chiar când sunt despre
ceea ce curge" 1.
LIB
Categoriile nu se lasă constatate ca faptele concrete, nici
nu se pot deduce din condițiile subiective ale reprezentării. Ele
pot fi stabilite numai printr’o deducție de Jure, cum observă,
cu dreptate, Christiansen. Concepându-le, nu poți să le înțelegi
Y
altfel, decât în necesitatea lor. Ele sunt principii constitutive, în
T
deosebire de idei „care sunt principii regulative". Mai departe,
categoriile nu sunt individuale. Rickert spune : „nu există forme
SI
sau norme individuale, ci există forme sau norme ale indivi
dualului și ele trebuesc deosebite cu grijă de acele ale gene
ER
ralului" 2. Iar alt elev al lui Rickert continuă: „Desigur că ele
sunt abstracte, dar nu abstrase de noi prin gândirea noastră
despre concret. Așa că ele, ca produse abstracte, nu există
IV
numai în noi, în sine însă, în realitate, în adevăr, să nu existe,
ci ele sunt în sine abstracte și, ca esențe abstracte, duc o viață
UN
proprie. In abstracția lor, ele sunt reale și adevărate". 3

In reprezentare nu este vorba de categorii. Ele apar în
clipa când judecăm un conținut dat, în momentul judecății, adică
AL
atunci când ceva este adus în chip conștient înaintea forului

judecății, pentru a fi transformat din factor conștient în factor
știut, deci încadrat categorial. Este o deosebire mare între a fi
TR
conștient de ceva și a ști ceva. Când pășim dela conștient la

știut, transformăm lucrul de care eram conștienți în ceva știut,
adică îl încadrăm în anumite categorii, pentru a-1 face, din trans
EN
cendent, cum era el pentru judecată, în obiect imanent ei. Pe

această cale îl introducem în lumea teoretică propiu zisă. Dru
mul dela conștiință la știință este drumul dela reprezentare la
/C
judecată. Obiectul știut este încadrat în judecată categorial, deci

el capătă forma teoretică a științii; căci, în judecată, noi punem
materialul de cunoscut, materialul conștient, în fața unei forme
SI
de gândire, în fața unei categorii, și luăm o atitudine cu da sau

nu față de această confruntare. „Kant", spune Boutroux, ia ca
IA
1. Rickert, Dfe Pliilosophfe des Lebens, p. 102.

2. Ii. Rickert, Der Gegenstand der Erkenntnis, p. 330.
U
3. R. Kroner, Von Kant bis Hegel II, 417-418.

BC
RY
Formă și conținut 335
RA
materie experiența în genere, sinonimă pentru noi cu conștiința,
și în ea distinge două elemente : o materie și o formă. Este
distincția aristotelică mutatis mutandis". 1
LI B
Să examinăm mai deaproape fundamentalele elemente ale
conștiinții, elemente ce se găsesc atât în filosofia aristotelică,
cât și în cea kantiană. Să vedem cum se condiționează ele re
ciproc și cum nu este cu putință vreun fel de conștiință fără un
Y
obiect de cunoscut și fără o categorie ce i se aplică. Este atât
de importantă toată această problemă a fundamentelor cunoș
T
tinței, încât preferăm să ne sprijinim în ea mai curând pe au
SI
torități de primul rang, decât s’o formulăm noi singuri.
Intr'un articol excepțional de profund și de înlănțuit logi-
ER
cește —- poate tot ceea ce a scris mai adânc în filosofie — Rickert2
tratează această problemă ca nimeni altul din toată literatura
filosofică ce am putut parcurge.
IV
După Rickert, precum s’a arătat și altă dată, logica are
altă metodă decât științile naturii. Ea n'are experiența la dis
UN
poziție. Pentru a soluționa problemele ei, avem o altă cale, cea

dialectică. Trebue să ne deprindem a face deosebiri în abstract.
Fără acestea n’am putea face un pas mai departe în gândire.
Cu această metodă s’a făcut deosebirea între logică și psiho
L
logie ; s’a obținut conștiința în genere ; ne-am dat sama de

RA
categorii, etc.
Deosebim, pentru un moment, în gândire, așa cum ne este
dată, trei elemente : făptui psihic, gândirea logică sau logos, și
NT
elementul alogic sau ceea ce gândim. Lăsând la o parte procesul

psihic, ceea ce nu ne interesează în cazul de față, să vorbim
numai de gândirea logică. Gândind, obiectul gândirii noastre
CE
trebue să fie ceva despre care afirmăm sau negăm. Sau, mai
bine, în gândire avem un obiect pe care-1 punem într’o formă.
Obiectul formează conținutul gândirii, iar forma este categoria
ce-o afirmăm sau negăm despre ceea ce gândim. Gândirea este
I/
punerea unui conținut într’o formă. Conținutul acesta poate varia

la infinit; dela ceva individual până la ceva cu totul generic.
S
Când spunem : „Ceva există", în judecata aceasta conținutul

IA
foarte vag este ceva ; el este subiectul judecății. Despre acest

1. E. Boutroux, La Philosophle de Kant.
U
2. Rev. Logos, B. II din 1911—1912, H. Rickert: Das Eine, Die Einheit

und Die Eins.
BC
RY
536 Cicerone lordăchescu
ceva, cu totul vag, se afirmă forma, categoria existența. Subt
RA
înfățișarea cea mai abstractă, un conținut de gândire — ceva de
ex. — se compune din două elemente : o formă și un conținut.
Forma este elementul rațional, logic ; conținutul este elementul
LI B
irațional, alogic. Pentru a face din acest conținut irațional, alogic,
un obiect de gândire, trebue să-l îmbrăcăm într’o formă logică,
expresia cea mai evidentă a raționalității.
Ea vine dela subiectul logic și nu dela obiectul de gândit.
Y
Ea este expresie a rațiunii, a lui logos. Obiectul pur logic,
T
pe care l-ar căuta cineva, nu există. Există numai partea curat
SI
logică la un obiect de gândire, ca moment al ei.
De aceea n’am putea vorbi de un obiect pur logic. Chiar
ER
numirile nu sunt elemente pur logice, oricât de apropiate ar fi
ele de raționalitate, ci sunt conținuturi alogice, îmbrăcate în
haina realității. Când îndreptăm atenția asupra unei forme lo
IV
gice și o facem obiect de cercetare, ea se transformă la rându-i
în obiect de gândire, deci în factor alogic, ce tinde să fie cu
UN
noscut. Pentru aceasta, îl prindem într’o formă logică și-l cer

cetăm subt acest aspect. Chiar în studiul formelor logice, care
sunt expresiuni ale lui logos, chiar aici gândirea noastră nu
poate sări peste ea, ci ’și creiază tot un conștient și o formă
AL
pentru a închega o judecată și a stabili un adevăr.

Așa de ex. : „conținutul în genere" este într’o formă lo
gică, ce n’are niciun corespondent în lumea realității date (decât
TR
quiditatea acestei realități, am adăuga noi). El arată locul unde

așezi un conținut oarecare. Această formă logică poate ea însăși
deveni obiect de studiu. Despre ea se poate afirma ceva. In
EN
acest caz, noi suntem în sfera logică. Categoriile formează și ele

un obiect de atenție și cercetare științifică. Cugetarea cugetării
este tot cugetare, spunea Aristotel. In cercetare, ele (categoriile)
/C
devin, din forme, conținuturi. Studiindu-le, nu părăsim sfera lo

gicei. Numai când trecem dela un „conținut în genere" la forma
logică, la un „anumit conținut", ca material precis, numai atunci
SI
părăsim sfera logicei. Conținutul fără formă, este ceea ce nu se

poate numi. El poate fi dat în intuiție. Putem intui ceva; putem
IA
fi conștienți de ceva; putem trăi ceva, fără să-l denumim. In

clipa însă când intuiției noastre i-am dat o denumire, în clipa
când am botezat-o, în acel moment am trecut-o în sfera teore
U
ticului, am scos o din indiferența ei, am încadrat-o într’o formă

BC
RY
logică. De unde obiectul nostru era unul, cel dat în intuiție,
RA
prin denumire l-am transformat din obiect de intuiție în mo
ment al cunoștința.
In gândire nu poate exista un obiect fără formă și o formă
LI B
fără obiect. Luate aparte fiecare, sunt numai abstracții, pe care
le facem în interes metodic.
Când o formă logică devine un obiect de studiu, atunci o
transformăm, în chip necesar, în conținut ; o îmbrăcăm într’o
Y
altă formă. Această a doua formă nu devine „formă în genere",
T
ci forma formei. Prin urmare, factorul pur logic nu este absolut
SI
simplu. Cel mai simplu obiect logic ce ni-1 putem închipui, este
și el compus din formă și conținut. Când spunem „un conținut
ER
în genere", avem aici cel puțin două elemente : „conținut" și
forma logică „nu". Ceva mai simplu decât atât nu se poate i-
magina. Deci, cel mai simplu obiect de cunoștință este o unire
IV
de formă și conținut. Pentru minimum de formă „un", avem
minimum de conținut „conținutul în genere", „ceva".
UN
Minimum de conținut în minimum de formă ne dă tocmai

identitatea. Identitatea nu este ceva de sine stătător, ceva în
sine ; ea presupune, prin însăși denumirea ei de a fi identică
cu sine, că se deosebește de alt ceva, de ceea ce nu este i-
L
dentic. Deci, la noțiunea pur logică a identității, a ceea ce este i-

RA
dentic cu sine, aparține și ceea ce nu este identic, ce se deo

sebește. Unul, identicul, și celălalt, neidenticul, deosebitul, pot
fi socotite ca minimum de obiectivitate logică. A admite numai
NT
identitate — ceva ce este el însuși — fără ca prin aceasta să

presupui și a doua parte, ceea ce nu este identic, este o tau
tologie — TauTocAoȚoc. Insă, spune Rickert, și heterologia e-
CE
Tspoț-koȚoc, este tot atât de necesară. In judecată, avem subiect

și predicat. In gândirea logică avem identitate și deosebire. Deci,
factorul pur logic, redus la ultima expresie, nu este ceva simplu.
Suntem constrânși de gândire să recunoaștem necesitatea
I/
acestei diversități. De aceea nu putem gândi separat forma și con

ținutul, ci de îndată ce gândim unul sau altul din aceste două
S
momente — căci forma și conținutul sunt momente ale conștiinții,

IA
entități de sine stătătoare —trebue să-l gândim heterologic și nu

tautologic. Un moment, numai într’atât este un moment, întrucât
nu este altul. A fi altceva decât identic, nu înseamnă numai
U
negația identității, ci punerea deosebitului în locul identicului.

BC
RY
Negația nu are un sens; faptul că ceva se deosebește de iden
RA
titate are alt sens decât o pură negație; deci nu este o negație
pură, ci cu totul o altă chestiune.
Poziția a ceva în identitate sau în diferență, ambele aceste
LIB
aspecte sunt factori pozitivi. Atât poziția identitate, cât și po
ziția în diferență, nu suspendă calitatea a ceva de a fi ceva,
cum este cazul în negația pură. Este deci o deosebire asupra
căreia trebue să fim atenți; diferența, deosebirea, nu trebue să
Y
se confunde cu negația. Că un lucru este identic, sau că este
T
altceva decât identic cu sine, nu este tot una cu faptul că el nu
este nimic. Negația este suspendarea totală, pe când deosebirea
SI
este punerea a altceva în locul identicului.
Aceasta se mai poate exprima și așa. Teza a ceva identic
ER
are loc numai cu privire la ceva neidentic, deosebit, altceva.
Ceva implică pe altceva. Teza Identitate cere, nu opusul ei an
titeza (ceeace în cazul nostru ar da negația), ci teza deosebire,
IV
adică cealaltă teză — heteroteza. Acesta este principiul logic al
gândirii, numit și principiul heterotetic, deosebit de principiul an
UN
titetic. Teza și heteroteza înseamnă că gândirea nu se mișcă numai

în identitate. Pentru a fi gândire, trebue să pornească dela ceva
identic și dela ceva ce nu este identic, dar totuși este ceva, nu
nimic. Căci gândirea este sinteză de elemente. In sinteză nu
AL
putem lega identicul cu nimic, pe care ni l-ar da negația, ci

legăm pe identicul ceva cu deosebitul altceva, pentru a căpăta
TR
un nou produs de gândire, un nou sens. Principiul heterotetic

este acela care pune gândirea în mișcare; doar ea urmărește
fixarea de identitate în ne-identitate. Din teză și heteroteză iese
EN
sinteza. Nici teza, nici heteroteza nu sunt începutul gândirii;

una n’are prioritate asupra celeilalte, cum n’are prioritate mate
rialul gândit asupra categoriilor în care este învesmântat, sau
/C
categoriile asupra materialului. Gândirea își are începutul, dacă

se poate vorbi de un început logic, într’un al treilea principiu,
în sinteză, ce răsare în chip necesar din teză și heteroteză. Teza
și heteroteza nu sunt decît momentele izolate obținute prin a-
SI
naliza sintezei. Sinteza este unitatea realizată în diversitate.

Obiectul pur logic este o unitate realizată din aSTov și Stepov,
IA
din formă și conținut, din categorie și material. Nu există formă

fără conținut, nici conținut fără formă. Mergând cu abstracția
U
oricât de departe am voi, ne oprim — în cugetare — la o dualitate

BC
RY
de formă și conținut, în sinteza obiectului pur logic. Unitatea
RA
absolută nu se poate realiza în judecată, deci în gîndire. Poate,
cel mult, în intuiție, cum vrea Bergson, printr’un efort suprem.
Dar atunci trebue să n’o denumim, căci prin denumire am tul
LI B
burat-o în splendoarea singurătății sale.
Kroner, în aceiași revistă1 recunoaște meritul lui Rickert
de a evita dificultatea „gândirii pure" (goale de conținut) ca la
raționaliști și de a teoretiza gândirea „a ceva". Acel ceva nu
Y
este intuiție sensibilă, ci și obiecte „nesensibile" ale gândirii; noți
T
unile pure, care pe lângă elementul pur formal conțin și unul
SI
intuitiv imaterial.
Dar Kroner, combătând pe Rickert, susține: „Nu deose
ER
birea, ci opoziția, nu heteroteza, ci antiteza sunt caracterele mo
mentelor din obiectul gândirii"2. El afirmă că numai gândirea
empiro-sensibilului este heterologică; cea a logic-suprasensibilului
IV
este totdeauna tautologică. „Tautologia este, în adevăr, heau-
tologle: âauxo; Xqțoc, pentru că ea voește pe Taurd, vrea conți
UN
nutul însuși, ca ceeace este el, și de câte ori se găsește altceva

decât conținutul însuși, de câte ori contrazice deci autologia, este
contradictorie"3.
Kroner adaugă apoi: „Rickert pune cu drept logicul în
L
fața alogicului ca altceva...4; el are perfectă dreptate când zice,

că nu există nici o gândire tautologică. Heterologia este numai
RA
gândirea empiric-sensibilului; cea a logic supra-sensibilului este

totdeauna în acelaș timp tautologică" 4.
Ne surprinde cum Kroner uită, in cuprinsul aceluiași articol,
NT
ceace afirmase mai sus (la pag. 117): „Orice gândire, ca de
plină gândire, este sinteză din intuiție și gândire. Numai gân
direa curată, pură, sau pură logică, nu este posibilă, este contra
CE
dictorie, adică nu este de loc gândire, căci contradicție înseamnă

distrugerea gândirii" 5.
Dacă această afirmație a lui Kroner este adevărată, atunci
I/
el greșește când vorbește, mai în urmă, de două feluri de gân

dire: a empiric-sensibiului, în care ar domni heterologia și a
S
1. Logos: B. XIII. Heft 1, 1924. R. Kroner: Anschaung und Denken.

IA
2. Idem op. cit., p. 105.

3. Idem op. cit., p. 135.
4. Logos, op. cit. Kroner, p. 124.
U
5. Logos, op. cit. Kroner, p. 117.

BC
RY
logic supra-sensibilului în care ar domni tautologia. Este lucrul
RA
cel mai ne-logic de pe lume să admiți în sfera logicei două feluri
de gândire, cu două feluri de principii.
Gândirea, ca factor logic, nu poate fi decât una și aceeași,
LI B
călăuzită de acelaș principiu, fie că obiectul ce-i formează con
ținutul aparține realității empirice, imperiului valorii, sau unui
alt fel de a fi. Dar apoi, tautologia în nici un caz nu poate fi
principiu fundamental de gândire. Kroner însă afirmă că ea este
Y
o sinteză de intuiție și gândire, deci de ceva și celaltceva, cum
T
susține Rickert, din afruov și Sxepov, din formă și conținut, din ca
SI
tegorie și materialul pus în ea. Forma este una și conținutul este
alta; ambele formează judecata, deci gândirea, deci cunoștința.
ER
Tautologia poate fi cel mult un principiu al unui moment al
gândirii, să zicem, care-i totdeauna aceeaș; în nici nu caz însă
ea nu poate fi principiu al gândirii, ce are cel puțin doi ter
IV
meni. In dualitate nu poate fi tautologie. Deci gândirea este
heterologică, cum susține Rickert.
UN
Obiectele pur logice nu stau în raport de egalitate unul

în fața altuia, ca în matematică. In obiectul logic, un moment nu
se poate înlocui sau confunda cu cellalt, tocmai pentru că sunt
momente și nu obiecte. Am văzut că forma și conținutul la un loc
L
dau obiectul pur logic și nicidecum forma singură sau conținutul

RA
singur. Ele sunt funcțiuni bine determinate, ce nu se pot con

funda una cu alta, nici nu se pot aduna, ca egalități matematice,
pentru a ne da un număr nou, ca în cazul 1 plus 1 fac 2. Intre
NT
cele două momente ale obiectului logic, nu este altă relație decât
că unul este deosebit de celălalt.
Toată varietatea logică se reduce numai la aceste două
CE
elemente : Sv xat §Tepov. In matematică avem categoria egalității;

în logică pe cea a identității. Identitatea se deosebește de ega
litate. Când spunem: „un lucru este identic cu sine însuși" este
cu totul altceva, din punct de vedere logic, decât când spunem
I/
că el este egal cu sine. Egalitatea nu este decât identitate par

țială. In virtutea acestei identități parțiale facem operații în ma
S
X tematică. Când zicem „Formă și conținut" și, dintre aceste două

IA
noțiuni, are o funcție logică; el leagă o noțiune de alta și n’are

de-aface cu 2 și cu 2=4, unde și cu — plus leagă mai multe
unități.
U
BC
RY
RA
£v zac exîpov = unul și celalt se presupun reciproc. Nu
poți zice unul, fără să presupui și pe celalt, și contrar.
Șt, dintre ele, arată că cele două momente formează o u-
nitate, dar că se deosebesc. „Acest raport specific al despărțirii
LI B
în unitate este raportul pur logic în genere pentru care cuvântul
șt este una din cele mai nimerite expresii pe care le putem
găsi". 1
Y
In expresia ev xai e-cepov, za’ arată și unirea și despărțirea
de noțiuni, însă, în așa fel, încât nici una din ele nu precum
T
pănește. Ambele noțiuni își găsesc deopotrivă afirmarea în zat.
SI
De aceea punem noi pe și oriunde între opuse contradictorii :
formă și conținut; adevăr și fatalitate ; subiect și obiect; poziție
ER
și negație; cauză și efect; Dumnezeu și lume. Prin și le și nu
mim, le și deosebim. Chiar când zicem: oameni și oameni, nu
afirmăm o identitate, ci o deosebire. Același cuvânt „oameni" are
IV
înțeles deosebit într’un loc și în celalt. Și este forma mediului
logic, în care se exprimă raportul celor două momente: formă
UN
și conținut, ale obiectului logic. Deosebirea între și și plus (chiar

când plus se exprimă câteodată prin și) este următoarea:
In raportul logic cu și nu precumpănește nici unirea, nici
deosebirea. In raportul matematic cu plus (câteodată și în în
AL
țeles de plus), deosebirea, despărțirea, este suspendată în fa

voarea unirii. Prin plus, suspendând deosebirea, ajungem la o
nouă unitate, din care dispare deosebirea, și care totuși este e-
TR
gală cu cele două unități din care s’a format : 1 plus 1 = 2;

2 = 1 plus 1. Deci în plus a fost atinsă oarecum independența
EN
celor două elemente, ce s’au adunat, fapt ce nu se întâmplă în

obiectul logic, unde fiecare element își conservă elementul său.
Mai departe, plus nu se poate pune între toate obiectele.
N’are sens. Aceasta pentru că el are un înțeles specific, care
/C
nu este pur logic, ca la și. Plus conține ceva mai mult decât
o funcțiune logică. Acest ceva mai mult își circumscrie între
buințarea. Nu poți zice unul plus celalt. De aceea judecata 7-ț-5=
SI
12 nu este analitică, ci sintetică, din pricina elementului nou,

alogic, pe care-1 are în plus, în deosebire de și. Aceasta este
IA
și fundamentala deosebire între logică și matematică.

Auguste Comte vede idealul de obiectivitate în matema-
U
1. H. Rickert, Logos II, 1911-1912 ; Das Elne..., p. 45.

BC
RY
tică. Chiar Kant, în concepția sa filosofică, a fost mult mai in
RA
fluențat de științile orientate matematic. Noi socotim că idealul
științii și cunoștinții umane trebue să fie, nu matematica ci lo
gica. Adevărul matematic este limitat, circumscris; cel logic este
LI B
universal și mult mai evident. Adevărul logic este evidența în
săși. Cunoștința noastră sporește în activitate și se aproprie de
evidența perfectă, în măsura în care se orientează după logică.
De aceea nu împărtășim convingerea lui Lask când face din ca
Y
tegoriile reflexive palide fenomene ale datelor obiective, căci
T
ele sunt cele mai pure reflexe ale spiritului și noi ținem la pri
matul vieții spirituale și în deosebi al lui logos. întrebuințate cu
SI
toată rigoarea logică și nu lăsate în voia imaginației poetice,
categoriile reflexive sunt forma cea mai strălucită a „logosului
ER
pur"; iar logica trebue să fie imperativul cunoștinții. Lui Ri-
ckert, mai mult decât oricui, îi revine meritul de a fi coborît
de pe tronul uzurpat matematica, prin subtilele și fundamen
IV
talele sale deosebiri și precizări — precum am văzut — de o
capitală importanță pentru cugetare. El a reîntronat logica în
UN
marea cinste de a domni peste vastul imperiu al conștiinții, și a

lărgit cadrul a ceea ce se chiamă știință, dincolo de științile o-
rietate numai matematic, cu ajutorul noțiunii de valoare.
L
Sodotneni, Septembrie 1942 CICERONE IORDĂCHESCU

RA
NT
CE
S I/
IA
U
BC
RY
Fir de nalbă 345
RA
LI B
YT
SI
FIR DE NALBĂ ER
IV
UN
Vrabie c’o pană albă,

Ai dat crângurilor jalbă
Că la casa din răzoare
Cu livezi scăldate ’n floare,
L
Cu plopi albi, înnalți, subțiri,

RA
Cu alei de trandafiri,
Cu păreții colilii,
Cu cerdac de iasomii,
NT
Nu mai cântă până ’n zori

Stoluri de privighetori,
CE
Și nici grangurii sglobii

Nu mai șueră prin vii,
Nu mai cade peste ulmi
I/
Taina zării de pe culmi,

Nu mai vin în asfințit
S
Pe cărări de mărgărit,
De pe lunci, de prin poene,
IA
Feți-frumoși și Cosînzene;
Iar sub streșina pustie:
U
Dor, suspin și vijelie...

BC
RY
344 G. Tutoveanu
RA
N’o mai vezi nici pe stăpână
Să te duci să-i stai în mână,
Să te Jntrebe ’ncet-încet
LI B
De ți-i gându ’mpărechet,
Și când vara se petrece,
Dacă nu ți-i cuibul rece...
Y
Acum ești și tu ’ntristată
T
Că din tot ce-a fost odată,
SI
Din noianul de povești
Și de crini împărătești
ER
N’a rămas un fir de nalbă,
Vrabie c’o pană albă.
IV
G. TUTOVEANU
L UN
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
RY
Maica Precista spre Rusalim 345
RA
LI B
Y
MAICA PRECISTA SPRE RUSALIM
T
SI
— Legendă populară —
Era un om mare,
ER
Ș’aue un topor mare,
Șt s’o dus la o pădure mare,
Ș’o tăiet lemn mare,
IV
Ș’o făcut o Biserică mare.
Cu nouă ușe, cu nouă altare,
UN
Cu nouă Sfintele prlstoale.

In prlstolu cel mal mare
Sădeau Sfinții cel mal mari
Iar în prlstolu cel mat frumos
L
Șâde Maica Precista1 cu lisus Hristos.

RA
1. Maica Precista este aceia care îndreaptă sufletele celor morți spre
rai, după ce mai întâi îi adapă.
Tot ea este aceea care înseamnă într’o carte soarta celor vii și celor
NT
morți. Această afirmare se poate vedea dintr’un bocet din Banat. E vorba
despre un măr înflorit și împodobit, sub care poposesc sufletele după ce au
scăpat de toate vămile.
Jos la rădăcina acestui măr,
CE
„Este lina fântână;

Acolo-i Sfânta Mărie
Cu noi mila ei să fie.
Călători câți mai trecea,
I/
Ea spre toți se îndura,

Ea pe toți îi adăpâ,
Drumurile le arătă,
S
Sufletul din apă bea

IA
Și el lumea o uita.
Iarăși calea să-ți apuci
Până când vei să ajungi
La mândra răchită,
U
Răchită 'mpupită,
BC
RY
546 Al, Bardieru
RA
Maica Precista s’o apucat di făcut mâncare, iar Iisus Hristos
s’o dus la vânătoare.
Maica Precista o gătit de făcut mâncare, da Iisus încă n’o
LI B
sosît dela vânat.
Ș’atunci Maica Precista din casă o ișît,
Cată ’n sus, cată ’n glos
N’o sosât Iisus Hristos.
Y
S’o pornit Maica Precista să-L câte1 ș’o ’ntâlnit în drum
T
o broască.
SI
— Buna zâua, broască ticăloasă.
— Mânțămim dumitale, Maică frumoasă.
ER
— Broască ticăloasă, ce ești tu:
Nu-i mândră răchită,
Răchită împupită,
IV
Ci, mila să fie,
Tot Sfânta Mărie. *
In haină aleasă,
UN
Haină de mătasă,
La masă chitită,
Masă 'nflorită.
Șăde și scrie
Maica Mărie
AL
Pre cei vii și pre cei morți

Și-și însamnă a lor sorți.
(Simion Mangiuca, Calendarul pe an. 1882,
TR
Brașov 1891 p. 131-133, citat după S. FI.

Marian, înmormântarea la Români, Buc.
1892 p. 175).
EN
+ După o altă variantă din Transilvania, se arată că Sfânta Maria stă într'o
chilie de tămâie și-i înseamnă pe vii cu roșală, adică cu rumeneală; iar pe
rnorții cu negreală, adică putreziciune.
„Șezătoarea" redactată de Iosif Vulcan, an. VII Buda-Pesta, 1880 p. 36
/C
cit. d. Marian op. cit. p. 178-80.

Deasemenea, poporul din Bucovina crede că „cei înecați fără voia lor,
îs ai Maicii Domnului. Maica Domnului face mreajă din fuioarele ce se pun la
ajunul Bobotezei la Sf. Cruce, aruncă mreaja de trei ori în apa unde se îneacă
SI
cineva, și dacă respectivul nu-i tocmai tare păcătos, dacă se prinde în mreajă,
atunci îl scapă, căci Maica Domnului îl scoate afară ca pe pește, iar dacă-i
păcătos, cade printre ochii mrejii în apă si merge în iad". S. FI. Marian, op.
IA
cit. p. 350.
1. Căte — formă pop. dela verbul a căta = a căuta.
într’o variantă din Legendele Maicii Domnului, se vede că ea căutându-1
U
pe Iisus se mai întâlnește și cu un călugăr. S. FI. Marian, Legendele Maicii

Domnului, 1904 p. 173.
BC
RY
RA
N’ai văzut, n’ai auzit
De-un Prefii al meu
Dumnezeu
LI B
Pre nașul tău ?
— N’am văzut și n'am auzât, da mergi mai înainte, că
mai bine-i auzâ.
— C’am avut șî eu, Maică, doispreci copilași, ca doispreci
Y
cobiijăi1.
T
Ș’o trecut o moară farfacată2
SI
Și l-o ucis pi tăți deodată,
Numai unu mi-o rămas, — Gaurilei —34
,
ER
Cu dânsu mă mângâei.
— Broască ticăloasă ce ești tu!
De-i fi moartă, de-i fi vie,
IV
Fără tine isvor să nu fie.
Șî oamenii de tine să nu se ’ngrețăluească*.
UN
De-i muri în apă, să nu putrezești

Și de-i muri pe mal, să nu te ’mpuțăști.
S’o pornit Maica Precista mai departe, ș’o mărs, ș’o mărs,
ș’o ’ntâlnit un meșter de lemn șî i-o zâs:
L
RA
1. Coblijăi = coplișăi — copleși, copii obrasnici, deși aice broasca îi des-

meardă și s’ar părea că cuvântul are nuanță de = drăgălași, cuminți, totuși în
vorbirea obișnuită, niciodată cuvântul acesta nu exprimă o altă ideie decât
aceea de copil obrasnic.
NT
2. Farfacată = care farfăcă, foarfecă, sdrobește. Se spune mai ales că

răbușilor, omizilor și altor gângănii că farfăcă tot pe unde trec, adică nimicesc,
mănâncă, distrug tot, fără cruțare.
CE
3. Intr’o variantă este descris fiul broaștei, și se spune printre altele că

era foarte urât:
„Cu ochii cât talgerele
Și cu picioarele
I/
Cât rășchitoarele"
(S. FI. Marian, Legendele Maicii Domnului p. 136).
S
Sau într’alta se zice că era :

„Un broscoi hâd, înholbat,
IA
Lăbănat și crăcănat".
(op. cit. p. 146).
4. Grețăluească = formă populară pentru a se 'ngrețoșa = a-i fi scârbă,
U
greață.
BC
RY
548 Al. Bardieru
— Bună zâna, meștere de lemn.
RA
— Mânțămăsc dumitale, Maică frumoasă.
— N’ai văzut, n’ai auzât
De-un Prefii al meu
LI B
Dumnezeu
Pre nașul tău?
— N’am văzut, n’am auzât, da mergi mai înainte că mai
bine-i auzi.
Y
— Da dumeata ci faci acolo meștere de lemn?
T
— M’o pus cânii, capcănlilege spurcată, să-I fac lui lisus
SI
Hristos o cruce:
Scurtă șî mititică,
ER
Ca să nu-L întindă pe lisus Hristos
Mai nimica;
Da eu o fac lungă șî mare,
IV
Ca să-l întindă pe lisus Hristos
Mai tare.
UN
Șî Maica Precista i-o spus lui:

Meștere de lemn de ești tu,
Să lucrezi cu anu,
L
Până ce-l vede la mână banu.

RA
1. Căpcânii ori căpcăunii = după credința poporului, aceștia erau un fel

NT
de oameni care „n'aveau surori ci numai o mamă care-i năștea, iar la bătrâ
nețe îi îngropa și baba rămânea veșnic în viață.
Căpcânii nu mâncau decât carne de om coaptă ’n cuptor și de asta
dânșii umblau să-i prindă, iar mă-sa îi cocea. Tudor Pamfile, Sărbătorile la
CE
Români, Buc. 1910, p. 122, notă în subsidiar.

Tot acolo găsim și o poveste referitoare la căpcâni, comunicată de fra
tele său Vasile, com, Țepu-Tecuci.
Despre „Căpcâni sau Căpcăuni“, Lazăr Șăineanu, zice: Pe Tătarii ca
I/
nibali, tradiția românească îi învecinează cu Căpcăunii sau Catcânii, monștri

antropofagi, cu capul de câni, pe care-i întâlnim deopotrivă în povestirile Ru
tenilor sub denumirea de Pesigolovici; la Bulgari sub Pesoglavici; iar la Grecii
S
moderni Kynokepaloi sau Cynocephali. Lazăr Șăineanu: Basmele Românilor, Buc.

1885 p. 29.
IA
Despre aceștia, povestește și Alecsandri: „o țară cu oameni cătcăuni,

dinainte cu obraz de om ce grăia omenește, iar dindărăpt cu obraz de câne
ce lătra cănește"; Lazăr Șăineanu: Dicționar Universal al limbii române, Cra-
U
iova, p. 100.
BC
RY
Șî s o pornit mai înainte până ce-o agiuns un meșter de șer.
RA
— Buna zaua, meștere de șer.
— Mânțămăsc, Maică frumoasă.
N’ai văzut, n'ai auzît,
LI B
De-un Prefii al meu,
Dumnezeu
Pre nașul tău ?
Y
— N’am văzut, n’am auzât, da mergi mai departe, poate
mai bine-i auzâ.
T
— Da ci faci aici, meșter de șer?
SI
— M’o pus cânii, capcânii, lege spurcată, să-I fac o cruce
lui Iisus Hristos :
ER
S’o fac lungă și mare,
Ca să-L întindă pe Iisus Hristos mai tare.
Da eu o fac scurtă și mititică,
IV
Ca să nu-L întindă mai nimică.1
Maica Precista atunci i’o zâs lui :
UN
Meștere de șer ce ești tu !

Să dai odată cu ciocanu’
Șâ să vezi la mână banu’;
L
Să dai odată cu iatău’2

RA
S& să vezi la mână leu’.

O mărs ea mai departe șâ s’o ’ntâlnit cu Iacob Adam.
— Buna zâua, Iacob Adam.
NT

— N’ai văzut, n’ai auzât,
De-un Prefii al meu
CE
Dumnezeu
Pre nașul tău ?
1. Intr’o variantă din Transilvania se zice că meșterul de fer a fost pus
I/
să facă cuie :
„Să le facă mai groasă
Și mai hodrâmboasă
S
Ca să treacă prin oasă".

(Marian, Legendele Maicii Domnului, p. 244).
IA
Sau :
„Mai groasă
Și mai bortoasă
(Idem, p. 248)
U
2. Ialău — nicovală.
BC
2
RY
350 Al. Bardieru
— N’am văzut, n’am auzât; da mergi mai departe, că mai
RA
bine-i auzâ.
Ea o mărs ș’o agiuns la dealu lui Rusalim, 1
LI B
Care-i nant și ascuțât
Ca o sânge2 de cuțât.
O mai mărs Maica Precista ce-o mărs ș’o agiuns la poarta
lui Rusalim.
Y
Aice la poartă i’o eșât o jdaucă burduhănoasă3, și Maica
T
Precista i’o zâs:
— Buna zâua, jdaucă burduhănoasă.
SI
— N’ai văzut, n’ai auzât,
ER
De-un Prefii al meu
Dumnezeu,
Pre nașul meu ? 4
IV
Da jdauca zace : am văzut ș’am auzât și la patima lui am fost.
Câ L'o prins cânii, capcânii, legea noastră de jdani, pe
UN
cruce L’o răstignit șâ cunună de măcieș 5 în cap I’o pus ;

Când cliiroanele băte
Tocma sângele gios giobăe6
AL
1. Rusalim = forma populară pentru Ierusalim.

2. Sânge = vârful ascuțit al cuțitului. Se mai zice : sămcea, zimță ori
sâmchea.
TR
„Pe un deal mare, ascuțit

• Ca o zimță de cuțin".
(Marian, op. cit. p. 138)
Sau :
EN
Pe un munte ascuțit
Ca o sâmchea de ascuțit"
(Idem, p. 201).
3. Burduhănoasă = pentru burduhoasă. Se zice deobicei femeilor în
/C
sărcinate.
4. Aice povestitoarea îmi atrage atenția că Maica Precista nu mai zice:
»Pre nașul tău", ci „Pre nașul meu".
5. Intr’o variantă se zice că :
SI
„Șlic de măcieș
Pe cap pusu-i-au".
IA
(Marian, op. cit., p. 124).

6. Giobăe = a giobăi = a picura picătură cu picătură, producând un
sgomot ușor.
A giobăi mai este egal cu a ciuguli, se zice găinilorc ă giobăesc atunci
U
când ele mănâncă.

BC
RY
RA
Șâ mi-o făcut groapă lui Iisus Hristos, L-o ’ngropat acolo,
și I-o pus stâncă de chiatră pe deasupra.
Lângă mormânt o pus o masă și pe ea o așăzat: O pâne
coaptă, un cap de berbec mort pi talger, un pește mort pi masă,
LI B
ș un cucoș mort pi țâglă l-o înșipt. Ș’o zâs jdanii că atuncea,
Când peștele s’a sbate,
Pânea a ’nschica,
Y
Berbecu a zghera,
T
Cucoșu a cânta,
Atuncea și Iisus Hristos
SI
Din groapă a scăpa.
ER
Da Maica Precista la mormânt s’o dus șâ cu Duh Sfânt
o gândit :
Șâ peștele s’o sbătut,
IV
Pânea o ’nschicat,
Cucoșu a cântat,
UN
Berbecu o zgherat,
Șâ Iisus Hristos
Din groapă a scăpat.
L
Șâ Maica Precista Fo zâs : Doamne, Doamne, cum Te-ai

RA
dat în mâna legii spurcate ?

Da El i’o zâs :
Nu M'am dat, Maică frumoasă,
NT
Nici pentru Mine, nici pentru tine,

Ci M’am dat pentru cei multi creștini.
CE
Că cei care se făce șâ sâ boteza, botezați nu era.

Care s’ ’nsura șâ sâ cununa, cununați nu era.
Când fatâ vaca, nu cata nici ea de ghițăl șâ nici ghițălu
de dânsa.
I/
Șâ când fată oaia, nu cata nici oaia de nel și nici rielu

de oaie.
S
Da de az înăinte, care s'a face șâ s’a boteza, botezat a fi.

IA
Care s'a ’nsura șâ s’a cununa, cununat va fi.

Șâ când vaca a fatâ, a cata șâ ea di ghițăl și ghițălu de
dânsa.
U
Șâ când oaia a fatâ, a cata de nel șâ nelu de oaie.

BC
RY
352 Al. Bardieru
Că de azi înainte cine a învăța 1 aeste două, trei cuvinte
RA
nu la săptămână, la două, nu la două, la trei, macar la patru.
De mână dreaptă l-om lua,
LI B
PI cararea dreaptă l-om purta,
Șâ pe la mese ’ntinse,
Șâ pe la făclii aprinse,
Șâ ’n rai l-om da.
Y
Da cine n’a ’nvăța aeste două, trei cuvinte :
T
Pe mâna stângă l-om lua,
SI
Pi cararea strâmbă l-om purta
Șâ pe la mesă strânsă,
ER
Șâ pe la făclii stânsă,
Șâ ’n iad l-om da.
IV
Plătiți-mi-o 2.
AL. BARDIERU
UN
AL
TR
EN
1. O variantă culeasă de Marian sună:

«Cine le va ști aceste
Două trei cuvințăle
Și le-a povesti,
/C
Pe acela l-a lua

Avram cu Isac".
(Op. cit. p. 12)
Inir'altă variantă se zice că-1 va lua :
SI
«Arhanghelii
Și cu Eva*.
IA
(Idem, p. 198).
2. La urmă, povestitoarea zice : Plătiți-mi-o. Și atunci cel care a fost
de față și a ascultat-o, trebue să răspundă : Dumnezeu să-ți plătească.
Varianta de față, este auzită dela Natalia I. Pitihașni de 60 de aai di»
U
Nesfoia-Hotin.
BC
RY
Gânduri de Noemvre 353
RA
LI B
T Y
SI
GÂNDURI DE NOEMVRE
ER
Horațîu : Tu zeilor pe seamă le lasă
celelalte... (Lui Thaliarh, Oda IX, I).
IV
Ușile zării se clatină de vânt scuturate...
Acum toamna s’a apucat aprig să-și adune
UN
Aurul din frunze furat schimbătoarelor dune, —

Melancolice holde în zadar secerate...
L
Suflet ne’mpăcat, întoarce-te iarăși acasă I

RA
Mai aproape de oameni, mai departe de zei,

Mai aproape de focul ochilor mari de femei,
Mai departe de frigul stâncilor ce te apasă...
NT
Pune în colțul fereștii râvna fugii din tine,

Las’o aici pentru timpuri când greu de-amintiri
CE
Ca un măr doldora de poame pe crengi prea subțiri,

Te vor desbrăca foșnetele cele mai line...
I/
Tot vei sfârși ce n'ai dorit să pornești niciodată...

Fum de tămâie sucit cătră-altare viclene,
S
Din veșnicie să chemi somn adiind peste gene,

IA
Mai neagră să cadă noaptea de mult implorată...

PETRE STATI
U
BC
RY
354 Eusebiu Camilar
RA
LI B
TY
SI
ER
BOSĂNCENII
Nu sunt cuțitari mai vestiți prin locurile noastre,

IV
decât bosăncenii.
Drumețule, nu te sfătuesc să ’ntârzii,
UN
noaptea, în satul Bosancilor.
Moșii lor au fost tătari, aduși

L
subt Iosif al II-lea,

RA
aici la noi la graniță.

Au venit întâi ca o cumpănă repede.
Apoi anii i-au liniștit, făcându-i gospodari.
NT
Au prins rădăcini și s’au liniștit.

In locul cailor iuți ca fulgerul
ei călăresc azi pe cai dupuroși,
CE
urcând Joia spre târg.

Totuși, sub cușmele negre, trase pe ochi,
prea mult trase pe ochi,
privirea lor te ’nspăimântă.
I/
Uneori, noaptea, în inima satului

aprind focuri puternice, focuri puternice
S
și stau tăcuți în jurul focurilor.

IA
Intr’un târziu unii prind să cânte.

Și de -ai nimeri între ei
atunci când începe cântecul,
U
n’ai găsi pe lume frați mai buni.

BC
RY
Bosăncenii 355
RA
Iși zălogesc la crâșmă sumanele
să te poată cinsti cu rachiu.
Totuși, nu te sfătuesc să ’ntârzii între dânșii,
LI B
nici chiar când inima le spânzură muiată în lacrimi,
asemeni unor steaguri sfâșiate, plecate.
Căci după cântecul sfâșietor de lung
ochii li s’aprind ca jăratecul.
Y
Cuțitele încep să fulgere
T
și curge sânge mult în satul Bosancilor.
SI
ER
Uneori vin la horă la noi
Vin ciurde mari, îndârjite.
IV
Fetele lor țin în sân
cuțitele ibovnicilor,
UN
până ’n preajma bătăliilor.

Nu s’a văzut încă flăcău din Bosanci
să răcnească de spaimă.
Satul întreg sare cu furci, cu topoare, cu sape,
AL
și ei -— sunt numai douăzeci.

Doamne ferește 1 Odată
Au fost uciși la horă trei feciori și-o fată,
TR
de cuțitul bosancenilor.
Și-i rău să fii dușman cu dânșii,
căci toate drumurile cătră târg
EN
trec numai prin satul Bosancilor.

/C
Bosăncencele lor îs urîte; ochi mici, gurile pungă.

SI
Lucrează umăr la umăr cu bărbații,

cărând butuci din pădure
IA
Trag la ferăstău încruntate,

stând pe brânci printre butucii mari.
Când se bat, ele nu se sgârie ca alte femei,
U
nu țipă, nu se trag de coade.

BC
RY
356 Eusebiu Camilar
RA
încruntate ’n broboade,
mânuesc hangere din vârfuri de coasă.
De aceea poate, în satul Bosancilor
LI B
încă n’a crescut nici o fată frumoasă.
Drumețule, când vii dela târg,
mână mai repede, să nu te apuce
întunerecul în satul Bosancilor.
Y
Chiar de-i găsești cântând pe la focuri
cu inimile muiate de jale,
T
asemeni unor steaguri plecate,
SI
Mână mai repede.
EUSEBIU CAMILAR
ER
IV
L UN
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
RY
Să nu sapi groapa altuia 357
RA
LI B
TY
SI
SĂ NU SAPI GROAPA ALTUIA
ER
Când l-am adus, era numai cât pumnul. Părea un ghem
învălit într’o blăniță. Avea ochi rotunzi și roșii, urechile moi, lă
sate ’n jos și-un ciot de coadă pe care-1 tremura scurt și repede.
IV
Când mergea, cu părul cărămiziu și lung, mătura pământul.
L-a adus într’o primăvară când se desgheța zăpada și era
UN
noroi. Când l-a pus pe pat în bucătărie, ne-a pufnit râsul. Manea
se uita mirată, nepricepând de ce ne-a venit să râdem. Ghe-
mușorul ne privea cu ochi măriți, întrebători.
AL
— De unde-ai adus javra asta? Nu vezi ce mică-i și pă

cătoasă ? Nici nu cred să trăiască până ’n sară, vorbi, îmbuf
nată, stăpâna.
TR
— Lasă matale c’are să trăiască și are să crească mare.

Cățelul privea cuminte, cu înțelegere. Când Manea începu
să-l mângâe, întinse botul, scoase petala de trandafir a limbii
EN
și ’ncepu să-i .lingă mâna, cu recunoștință.

Forfotind prin casă, învățându-se să sgrepțene la ușă ca
să iasă afară, trecând dela lapte la sos cu miez de pâne, ghe-
/C
mușorul prindea putere. Trupul a 'nceput să se lungească: pi

cioarele rămâneau însă tot scurte.
A fost mare haz când a trebuit să i se dea un nume.
SI
Stăpânul ținea să-i dea numele unui mare fluviu din Rusia: Volga...
— Chiar și are mutră ca să poarte numele unui fluviu, s’a-
mestecă stăpâna. Să-i zicem Javră, că tot îi javră mică și urîtă.
IA
— Atunci să-i zicem „Ursu“, că și samănă cu ’n ursuleț...

— Ași... să se supere doctorul Ursu, să creadă că-1 po
U
reclim pe el...
BC
RY
358 D. Iov
Numai Manea tăcea. Avea ea socotelile ei. Ea îl hrănea,
RA
îl mângâia, dormea cu el... și de la dânsa i-a rămas și numele.
Când îl desmierda pe spinarea mițoasă, îl alinta, dulce: Siu-siu,
Siu-siu... Și cățelușul făcea ochii mari, ridica botul, tremura nă
LI B
rile și parcă adulmeca chemarea.
Și azi: Siu-siu, mâne : Siu-siu, — Siusiu a rămas.
Primăvara înverzea codrul și gătise livezile în spumă de
floare. Fluturii se jucau ca niște flori de cireși scuturate de vânt.
Y
Soarele cald aurea zarea.
Siusiu avea acum colțișorul lui: o lădiță pe care Manea o
T
botezase „căsuță".
SI
Când supărată uneori pe zburdălniciile lui, îi poruncea:
„la căsuță Siusiu, la căsuță...", lip-lip, pe labele lui răsfrânte ’n
ER
lături, pășea chibzuit și intra în lădiță.
Intr’o zi, când cei ai casei erau în oraș după treburi, prin
forfoteala din Piața Unirii, se ’mpedicară de-un cățel. Era Siusiu.
IV
Se furișase 'n urmă și-acum, de frică să nu se rătăcească, era
numai printre picioarele stăpânilor. Altă dată chiar s’a rătăcit.
UN
— Unde-i Siusiu? strigă Manea speriată.

Dar Siusiu nicăeri. L-au căutat prin piață pe la măcelării,
au cercetat toate gheretele negustorilor, fără a-i da de urmă.
— Să știi că l-au prins la ladă, lămuri stăpâna. Numai tu
L
ești vinovată, că nu l-ai bătut să-1 desbări să se țină după noi,

RA
javră afurisită.
Cățelul se rătăcise într’adevăr. Plouase și părul de pe
burtă se făcuse una cu noroiul. Asta îl împedica la mers. Așa
NT
s’a rătăcit. După ce a colindat și el toate locurile, a stat în mij

locul pieței și a privit în toate pățile. Dac’a văzut că nu dă
peste cine caută, s’a așezat în colțul uliței pe unde știa că-i drumul
CE
stăpânilor și-a așteptat. Acolo a fost găsit.

— Siusiu!...
Plin de glod, sări greoiu, ieși înainte, și șcheunând subțire,
începu să tragă cu labele murdare de rochii și să se ’nalțe,
I/
copăcel, sprijinindu-se de picioarele stăpânilor.

S
— Na, că ne-a murdărit tot, javra.

Dar lui Siusiu îi sticleau ochii de bucurie, înotând, în urmă,
IA
prin băltoace.
Cu toate sforțările de a-1 desvăța să meargă ’n oraș, n’a
U
fost chip să-1 facă să rămâe acasă când ceilalți plecau. Când
BC
RY
stăpânii plecau în târg, se lua în urmă. Dacă răcneau la el,
RA
s așeza la distanță, și-aștepta. Dacă-1 atingeai c’o vărguță și-i
strigai: du-te acasă Siusiu, marș la căsuță..., se tolănia cu burta ’n
sus, întindea labele și le mișca în așa fel, parcă să se apere,
LIB
parcă se ruga... N ai fi putut în aceste clipe să-l lovești, Doamne-
ferește.
De cele mai multe ori, ca să ’nlăture scandalul, recurgea
la un șiretlic. Cum vedea că servitoarea sau stăpâna se ’mbracă,
Y
spăla putina: o lua înainte și nu pe drumul obișnuit, ci prin
T
grădini, furișându-se și ieșind tocmai departe, în oraș. Aștepta
să treacă stăpânii. Dacă mergeau pe dreapta, el apuca pe trotuarul
SI
stâng și numai cu coada ochiului trăgea la dreapta.
Cunoștea pe toți prietinii casei. Când veneau persoane
ER
știute, lătra de două-trei ori, vestind musafiri. Pe străini însă îi
lătra într’una, dând de știre stăpânilor să iasă afară. Avea o
mare dragoste pentru căsuța lui. Acolo, pe-un petec de covor,
IV
după masă, odihnea, totdeauna cu’n ochiu pe jumătate deschis
și c'o ureche în sus, atentă. Cum da frigul, îi plăcea dimineața
UN
să intre ’n casă și să se culce pe-o blană călduroasă de oae, la

picioarele stăpânului. După ce îl mângâia cu labele pe pantaloni
și-i șcheuna încet, vorbindu-i pe limba lui cănească, se făcea
covrig și începea să-i tragă la aghioase. Horăia ca un om. Și
L
avea dreptate să doarmă obosit, deoarece toată noaptea nu se

RA
odihnea și-i melița gura.

Manea încerca uneori să-i jăfuiască culcușul. Ii lua covo
rașul și-1 arunca în ogradă. Siusiu se ducea și-l aducea în gură,
NT
așezându-1 în căsuță. Dacă i-I lua și-1 ținea în mână, apuca de

un capăt și trăgea. Nu latra, nu hârâia. Pricepea că-i glumă și
cine se supără de-o glumă ?
CE
Odată, stăpânii plecând la țară cu automobilul, l-au luat

și pe el. După câțiva kilometri i-a venit rău, ca unor oameni
când călătoresc pe mare. Pe urmă s’a obișnuit. Știa însă când
I/
poate să fie luat și când nu. Pricepea când stăpânii pleacă și

se vor întoarce sara. Atunci știa că poate să meargă. Și se ținea
S
după dânșii. înțelegea însă perfect când plecarea era pentru mai
multe zile. Știa c’atunci nu poate să-i însoțească, și că are da
IA
toria să rămâe acasă, să păzească. In asemenea împrejurări își

urmărea stăpânii până la jumătatea drumului unde îi aștepta
U
trăsura sau mașina. La jumătatea drumului șcheuna subțire și

BC
RY
360 D. Iov
trist, se ridica pe picioarele stăpânilor, îi mângâia cu labele și
RA
apoi rămânea să privească până le pierdea urma. In sâm
burii roșii ai ochilor avea, în asemenea împrejurări, totdeauna
lacrimi...
LI B
Avea Siusiu mare năcaz pe șoareci. Era în stare să dă
râme bufetul dacă ar fi simțit înăuntru lighioana mică. Sta ore
întregi întinsă pe labe, în preajma unei găuri și nu se lăsa până
nu-1 găbjia. Cum punea laba pe șoarec, îl prindea cu gura de
Y
după ceafă, îl strângea și gata. Venea apoi și da de știre că
și-a făcut datoria. Să fi fost oricât de flămând, nu l-ar fi mân
T
cat. Un ticălos care face stricăciuni își merită pedeapsa.
SI
Anii i-au adus o judecată de om bătrân. Era acum ca un
credicios care înțelegea totul și care, cinstit, își face datoria.
ER
Făcea, deseori, servicii de așa fel că scutea servitoarea. Se în
tâmpla uneori că stăpânul întârzia la masă. Stăpâna îl chema
în cerdac, îi arăta orașul și-i spunea : Siusiule, du-te după Jan,
IV
hai, du-te.
Nu trebuia să-i spui de două ori. înțelegea din ochi, în
UN
țelegea de ’ndată ce-a văzut că s’a așezat masa. Pornea lipa-

lipa pe cărărușă, bucuros că i s’a dat o însărcinare de mare
încredere. Ținea drumul pe unde știa că vine stăpânul. Dacă
nu-1 întâlnea, se ducea întâi la biroul unde face serviciu. Sgrep-
L
țena la ușă, să-i deie drumul. Dacă nu era auzit, aștepta până
RA
intra sau ieșea cineva. Atunci se furișa înăuntru. Dacă stăpânul

era acolo, îl trăgea de pantaloni, se uita prin cameră unde era
ceasul, vorbindu-i cu ochii: Privește, îi târziu, te-așteaptă acasă
NT
cu masa.
Dacă nu-1 găsea la birou, începea alergătura. II căuta prin
toate localurile unde știa că are obicei să s’abată. Mergea întâi
CE
la depozitul de ziare. Acolo ușa era totdeauna deschisă pentru

că unul intra și altul ieșea. Aștepta înăuntru până era zărit.
Cum îl cunoștea toată lumea, se găsea unul care să spue :
I/
— Uite cânele lui Domnu Jan.

Siusiu privea pe vorbitor și ’nțelegea dacă stăpânul a fost
S
la ziare sau nu. Pleca mai departe. Intra la bodega din colț,
unde stăpânul se oprea uneori. Aici era primit totdeauna cu
IA
veselie multă.
— Iaca și Siusiu, se ridicau, deodată, glasuri. Unde ți-i
U
stăpânul, Siusiule ?
BC
RY
După felul cum se punea întrebarea și era privit, înțelegea că
RA
n avea ce căuta la bodegă. Cineva îi întindea o bucată de sa
lam sau o fărâmă de ficat prăjit. Nici nu se uita măcar; el nu
venise pentru o gustare, el avea un rol și trebuia să și-l înde
LI B
plinească. Eșit în stradă, privea în toate părțile cu mare băgare
de samă. Apoi se ducea la cafenea. S’amesteca în fumul de
țigară și zgomotul de table.
întâlnea vreun prietin de-al stăpânului.
Y
— Ce, măi Siusiu, ți-ai pierdut stăpânul ?
T
— Trebue să-1 găsesc, vorbea el cu ochii și cu sfârcul
SI
cozii; mă duc acuma să-l caut în grădină.
Și ca să fie înțeles unde se duce, trecea repede strada și
ER
intra în grădina publică. In sfârșit își găsea stăpânul stând pe-o
bancă. Se repezea ridicat în picioare, îl desmerda cu labele, apoi
îl apuca de margina de jos a pantalonilor și trăgându-1, îi făcea
IV
semn și cu căpșorul: Hai, că ne-așteaptă acasă...
Dacă simțea că-i târziu, alerga înainte, apoi se ’ntorcea
UN
și hămăia scurt, de câteva ori, ca o poroncă:

— Mai repede, că se răcește mâncarea.
Când știa că nu-i târziu, își lăsa stăpânul să meargă agale
întovărășindu-1 alăturea, ca un prieten.
AL
Așa au trecut ani după ani. Vremea i-a lungit genele, i-a
scris o deosebită deșteptăciune în ochi și i-a înroșit blana, ră-
rindu-i-o pe spinare.
TR
Toate însă au în lume un sfârșit. Uneori răutatea oame

nilor, alteori numai o întâmplare deschide o rază pe care, oricât
ar curge vremea, nu poate s’o vindece. Și iată ce-a fost hotărît
EN
de Cel de Sus să se ’ntâmple. Avea cățelul acesta o mare ciudă

pe cânii hoinari. Oricât de mare ar fi fost dulăul ce intra în
ogradă, se repezea la el, și dacă nu de frică, dar de lătratul lui
/C
ascuțit și repede, trebuia să-și i-a tălpășița.

— Siusiule, vină 'ncoa să nu te muște, striga, înspăimân
tată, Manea.
SI
— Nu pot suferi vagabonzii iștia, parcă spunea, uitându-se

fix în ochii servitoarei. Fiecare este dator să aibă o casă și-un
IA
stăpân, nu să umble ușernic...

In oraș erau însă mulți câni care cutreerau flămânzi. Intrau
și’n domeniul lui Siusiu să scotocească lada cu gunoi sau să fure,
U
BC
RY
562 D, Iov
dacă s’ar ivi prilejul. Se făcea atunci o harmalaie, ca la stână.
RA
De-aici i-a și venit stăpânei ideia care a dus la nenorocire.
— Am s’otrăvesc dulăii iștia, ca să scăpăm de ei. Te po
menești că vine unul turbat și-l mușcă pe Siusiu. Și numai teama
LI B
de-a nu păți vreun rău cățelul, sili pe stăpână să pregătească
carnea otrăvită. Dar inc’ odată se ’mplini zicătoarea : Să nu sapi
groapa altuia, că se poate să cazi singur într’nsa. Intr’o zi Siusiu
nu mai avea astâmpăr. Alerga prin cerdac, gemea, plângea șche-
Y
unând duios, prindea stăpânii de picioare, îi mângâia cu labele
T
și cu capul, apoi iar alerga, speriat. Ochii i se înălbise, că
SI
pătând o privire de om bolnav.
— A fi turbat, vorbi stăpâna, dă-i apă să vezi bea ?
ER
Manea îi turnă într’o farfurie și linchind repede, toată a
băut-o.
— Saracu, ce sete are!... Ii bolnav saracu, da’ nu-i turbat.
IV
Toată ziua n’a mâncat nimic; într'una bea apă.
— Să știți c’a mâncat din carnea otrăvită, aruncată ’n o-
gradă.
UN
Sara a sgrepțănat la ușă, a colindat toate odăile, s’a târâit

puțin pe blana unde îi plăcea să se culce, a privit mult și și-a
mângâiat stăpânii, vorbind cu ochișorii bolnavi.
L
— Rămâneți sănătoși, bunii mei stăpâni, eu de-acu mă duc...

RA
A doua zi Siusiu nicăeri. L-au strigat, l-au căutat toată ograda

și prin vecini... Târziu l-au găsit subt un gard, departe, lungit pe-o
coastă, țapăn, cu picioarele întinse, reci... #
NT
Numai Manea a avut puterea să-1 vadă. Plângând, l-a ri

dicat ca pe-un copil, i-a săpat groapa subt un pom în livadă,
l-a 'nmormântat și i-a presărat flori și lacrimi deasupra...
CE
D. IOV
SI/
IA
U
BC
RY
365
RA
LI B
T Y
Ț I E
SI
ER
In dimineți cu cer senin,
Când de viață totu-i plin,
Când peste tot e cânt și floare,
IV
Spre mine-atunci se ’ndreaptă lin
Icoana-ți vie, zâmbitoare, —
UN
Și-ași vrea pe veci la piept să țin

Ființa ta ce se ’nfiripă,
Dar, vai, ca umbra piere ’n clipă.
L
Și mă trezesc din nou pustiu

RA
Și n’ași mai vrea atunci să știu,

Să știu că fost-ai tu pe lume,
Când din ce-a fost în tine viu
NT
N’a mai rămas decât un nume

Și-un pumn de țărnă ’ntr’un sicriu...
Din locul fără revedere
CE
Zadarnic dorul meu te cere.
Când plânge-un clopot pe ’nserat

I/
Și ’n aerul încețoșat
Se frâng suspinele-i de-aramă,
S
Mă simt atunci încătușat

IA
De-un gând ce fără să-și dea samă

îmi tot șoptește neîncetat
Aceiași șoaptă neîndurată :
U
— Știi fu ce ’nseamnă «niciodată» ?

BC
RY
364 I. M. Marinescu
RA
In nopțile de iarnă, mari,
Te-oi aștepta din nou s’apari,
S’apeși încet pe cleampa porții,
LI B
S’aud iar pași ușori și rari.
Din recele neant al morții,
Aștept iar vie să-mi răsări,
Aștept, dar mă ’ncleștează amarnic
Y
Același gând : aștept zadarnic
T
I. M. MARINESCU
SI
ER
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
Cincizeci de ani dela moartea lui Gr. Manolescu 365
RA
LI B
T Y
SI
CINCIZECI DE ANI DELA MOARTEA LUI
GR. MANOLESCU1 ER
IV
Critica dramatică contemporană, punând problema tradiției
UN
în teatrul românesc, s’a grăbit, de cele mai multe ori, să tragă

concluzia pripită că această tradiție nu există, că tot ceeace s’a
realizat până astăzi sunt doar dibuiri incerte, a căror cristali
zare se va face cândva... într’un viitor îndepărtat.
AL
Nimic mai falș ca această teorie. Desigur că în cadrul res

trâns al unui articol comemorativ nu vom putea demonstra cu
TR
toată aparatura argumentelor de care avem nevoe, caducitatea

unei atare opinii critice.
Invităm însă pe acei critici, care vor să facă tabula rasa cu
EN
trecutul teatrului românesc, să coboare alături de noi în negura

timpului, și să lase să li se șoptească la ureche cu glas pios de
raoșneguț încârcit de vreme și cu rezonanțe de ecou îndepărtat
/C
numele acelei ilustre pleiade de actori ce au glăsuit în limba

românească: M. Millo, M. Pascaly, Gr. Manolescu, Arceleanu,
Hagiescu, Șt. Iulian, V. Leonescu, Iancu Petrescu, Ar. Roma-
nescu, C. Radovici, P. Liciu, C. Nottara, P. Sturza, Ar. Deme-
SI
triad, Agatha Bârsescu.

Totuși criticul vremii noastre își poate pune o justificată
IA
întrebare :
1. După notele unui cuvânt comemorativ rostit la Radio Moldova în
U
seara zilei de 4 Sept. 1942.

BC
3
RY
366 George Loghin
RA
Ce a mai rămas din opera acestor glorii ale scenei ro
mânești ?
Nimic.
Doar un nume răspândit în cercuri restrânse, simplu simbol,
LI B
al unei celebrități apuse.
Piatra funerară a închis subt ea, geloasă, mimica, modula
țiile vocii, măreția gesturilor.
Y
Aceasta e tragedia actorului : el nu-și poate transmite ge
nerațiilor ce vor veni opera, ci doar faima.
T
E poate cea mai crudă diferență specifică dintre el și cei
SI
lalți slujitori ai frumosului.
Cu cât faima e mai mare, cu atât numele va rezista mai
ER
mult măcinării timpului. Trecutul cerne prin sita sa gloria obți
nută ilegal, prin mijloace factice, și nu reține pentru viitorime
decât valorile reale.
IV
Iată unicul principiu ierarhic în promovarea talentelor dra
matice.
UN
Și ce nume este oare mai actual astăzi, după cincizeci de ani

dela moartea purtătorului lui, ca acel al lui Gr. Manolescu?
De ce?
Fiindcă Gr. Manolescu cu geniul său actoricesc, cu o voință
L
de mucenic și cu o pregătire solidă, și-a creat în publicul spec

RA
tator o faimă de nespulberat. El n’a fost un vânător de succese

imediate, ci un posedat de teatru, care a știut să-și cucerească
profesorul, la început ostil lui, a știut să uimească cu talentul
NT
său un public, ce nu-i era tocmai favorabil, nefăcându-i con

cesii, ci impunându-i el stilul savant al jocului său.
Iată de ce credem că nu exagerăm deloc afirmând că anul
CE
1857 a oferit scenei românești darul cel mai de preț, pe care i

l-a putut face vreodată. Atunci, într’o căsuță din strada bisericii
Schitu Măgureanu, se naște Grigore, al cincilea copil al fostului
serdar în oștirea română, Al. Manolescu, și al Elisabetei, fiica
I/
logofătului Gh. Rucăreanu, din Câmpulung,

Gustul pentru teatru s’a manifestat la Manolescu dela vrâsta
S
de cinci ani. Cuvântul „teatru" rostit de părinții săi, pe când

IA
treceau pe lângă Teatrul Național, stârni o atât de mare cu

riozitate în mintea precoce a copilului Grigore, încât tatăl său
nu mai avu răgaz, până când într’o seară nu-1 duse să vadă o
U
reprezentație de teatru.
BC
RY
Se juca Lipitorile Satului.
RA
Spectacolul nu a fost pentru Grigore satisfacerea unei cu
riozități sau a unui capriciu copilăresc. El a urmărit cu atenție
textul, a trăit alături de actori evenimentele, rămânând profund
LI B
impresionat de moartea lui Ion Teslaru:
»Tot restul piesei — ne mărturisește Manolescu — n’am făcut
decât să-mi zic că Ion n’a murit, că trăește, că biata nevastă
și copiii or să-l vadă, dar... în zadar!"
Y
Odată familiarizat cu noțiunea de teatru, jocurile copilă
T
riei : zmeu, arșice și soldați de plumb, fură părăsite, căci Mano
lescu nu visa, așa cum scrie el însuși mai târziu, decât: „Teatru
SI
și iar teatru. Dacă făceam cunoștința unui băiat, la moment îi și
propuneam să facem teatru. Duminica mă duceam la cel mai
ER
bun prietin al meu, improvizam și Jucam câte cinci piese pe
seară*.
Pe măsură ce înainta în vrâstă, dorul de a se face actor
IV
creștea, spre mâhnirea părinților, ce visau un viitor mai ono
rabil pentru odrasla lor.
UN
Pe când era în clasa doua gimnazială furia pentru teatru

ajunse la paroxism. Impotrivindu-se voinței părintești, părăsi
gimnaziul și se înscrise la Conservator la clasa lui Șt. Velescu.
La examenul de admitere în Conservator recită Zburătorul.
L
Impresia fu dezastroasă.
RA
Din cauza emoției, recitase îngânat și peltic, stârnind ho

hotele de râs ale clasei.
Velescu îl sfătui chiar să nu-și piardă vremea zadarnic prin
NT
Conservator, căci nu va putea face niciodată teatru.

Trupul slăbănog și desproporționat al băețandrului, brațele
sale lungi și picioarele îndoite în formă de X i se păreau lui
CE
Velescu în completă contradicție cu fizicul unui actor.

Manolescu însă nu disperă. El a știut să facă din toate de
fectele sale corporale calități și printr’o muncă asiduă izbuti să
atragă atenția lui Velescu asupra talentului său, dovedindu-i că
I/
prima impresie poate înșela.

S
La producția de fine de an G. Dem. Teodorescu se ex

prima astfel despre jocul lui Manolescu în Cimbru din Influența
IA
Morală a lui G. Sion: „Gesturile îi sunt măsurate și rotunde,

ceea ce denotă studiu și inteligență". Cu ochiul său de fin ob
servator G. Dem. Teodorescu descoperise nota dominantă a
U
BC
RY
568 George Loghin
personalității artistice a Iui Gr. Manolescu s studiu și inteligență.
RA
In toată cariera sa, Manolescu nu a știut ce înseamnă a impro
viza, totul la el era analizat, disecat, alambicat, până în cele mai
mici amănunte, după un contact îndelungat cu textul ce-1 avea
LI B
de interpretat.
Un rol pentru Manolescu însemna o problemă cu multiple
soluții, din care una este cea mai aproape de adevăr. Așa de
pildă se spune că după fiecare reprezentație a lui Hamlet, rolul
Y
care i-a dat probabil cel mai mult de gândit marelui tragedian,
T
se închidea în biroul său de lucru, rememorându-și textul până
în zori, spre a mai găsi un gest sau o intonație nouă, menită
SI
să pună mai bine^ în evidență personalitatea nefericitului prinț al
Danemarcei.
ER
Manolescu studia cu pasiunea savantului setos de adevăr,
interpreta cu simțul rafinat al artistului de rasă și gândea cu
limpezimea logicianului.
IV
Aducând într’o epocă de teatru destul de bogată în ta
lente native, un atout în plus : cerebralitatea, Gr. Manolescu iz
UN
buti să uimească nu numai publicul, dar chiar și pe camarazii

săi mai în vrâstă.
„Eu am descoperit, la clasul lui Velescu, — îi scria cu
mândrie Millo lui Pantazi Ghika — pe Grigore Manolescu, acea
L
figură unică din teatrul românesc, care îmi impunea respect și mă

RA
făcea să tremur de emoție, când îmi dădea replica la Bossel".

Debutul actoricesc și-l face în trupa lui Millo, fiind sala
riat cu 8 galbeni pe lună.
NT
Alexandrii Manolescu când auzi că fiul său este într'o

trupă de „saltimbanci", se duse furios la Millo cerând să-l con
cedieze. In urma refuzului lui Millo, bătrânul se adresă par
CE
chetului cerând să-l aresteze pe Grigore. Dar și această cerere

îi fu respinsă, căci legea nu făcea o culpă din simplul fapt că
un fiu își alege o altă meserie, decât aceea pe care o doreau
părinții.
I/
Dezolat, bătrânul Manolescu, încercă să-1 constrângă prin-

S
tr un argument cât se poate de crud : ori părăsește casa părin

tească, ori renunță la teatru.
IA
Gr. Manolescu alese însă prima alternativă.

Mirajul scenei fusese mai puternic decât dragostea față de
cei ce i-au dăruit viața.
U
BC
RY
RA
Urmând legile crude ale culiselor, Gr. Manolescu, ca orice
începător, nu era utilizat după calitățile sale, ci după necesitățile
ansamblului. Situația aceasta îl nemulțumea : „bătrânul Millo,
LI B
zice el, angajându-mă în trupa sa, nu-mi încredințează decât
roluri de comic, bătrân: Moftureanu, Baronul Tochenberg, Paf-
Puf, Vântură țară".
„Disperat, amărât de această nedreptate ce mi se făcea
Y
aspirațiilor mele, nedreptate de care — aici trebue s’o spun —
T
sunt recunoscător marelui nostru Millo, căci nu puțin datorez
consiliilor sale precise, mă hotărîi să primesc un angajament
SI
în lași, sub direcția domnului Aslan".
Intr'adevăr din 1874 și până în 1879 Gr. Manolescu va
ER
onora cu talentul său scena oficială moldovenească.
Nici la Iași nu are norocul să debuteze în roluri ce-i con
veneau, neputându-și da măsura talentului său, ci doar să im
IV
presioneze printr’o „voce simpatică" și un joc de scenă „bogat
și variat", cum relevă unul din cei mai dificili critici, Eminescu.
UN
Altădată Eminescu notează jocul lui Manolescu din Mărie Tu-

dor, cu calificativul bine, pentru a exclama, plin de admirație,
într'o cronică despre moartea lui Petru cel Mare a lui Scribe:
„Manolescu a fost de astădată mult mai bine în rolul de amo
L
rez, decât în alte piese, și a avut momente destul de frumoase.

RA
Marele actor intrase pe făgașul adevăratului său gen de

teatru.
In vara anului 1878, Manolescu, împreună cu Arceleanu,
NT
Petre Ionescu și P. S. Alexandrescu, inaugurează prima sta

giune de vară la Iași, în grădina „Chateau aux fleurs".
Noua întreprindere teatrală a avut o frumoasă influență a-
CE
supra publicului ieșan, prezentând un repertoriu ales și bine jucat.

Intr’o dare de samă a sa asupra activității teatrale dela
Chateau aux fleurs, Eminescu, scria cu mult entuziasm conser-
vatorist: „ne bucurăm mult văzând un început de emanlclpcre
I/
de nefasta influență franceză, cu toate ideile ei pe dos de cla

S
sicism, cu mișcarea ei pc cataligl, cu vorba afectată și pronunția

falșă. Reîntoarcerea la natura și la pronunția firească și îm
IA
bărbătată a limbii românești, ne pare un succes foarte însemnat,

oricât de neînsemnat ar părea unor ochi mai puțin pătrunzători".
Oricine cunoaște părerile lui Manolescu despre teatru va
U
BC
RY
370 George Loghin
RA
recunoaște în el promovatorul școlii naturaliste, atât de admi
rată de Eminescu.
Pentru scena ieșană Gr. Manolescu a fost un regenerator
LI B
al mișcării teatrale moldovenești, un deschizător de noi și mă
rețe orizonturi artistice.
Subt îndemnul acelui vagabondaj artistic, în care s’a com
plăcut întotdeauna, Gr. Manolescu părăsi în 1879 lașul, plecând
Y
la București.
După ce făcu parte din două formații teatrale particu
T
lare, fu angajat de Ion Ghika la Teatrul Național din București.
SI
Aici era privit cu respect și admirație.
Velescu îi cedează pe Fabio din Roma învinsă a lui Pa-
ER
rodi, iar Pascaly pe Ruy-Blas.
Pe vremea aceea un actor juca un rol până părăsea com
plect scena, socotindu-1 un monopol al său.
IV
Singur Manolescu rupse această stupidă tradiție.
Doi mari actori, Pascaly și Velescu, îi recunoșteau, prin
UN
gestul lor, superioritatea artistică.

Ruy-Blas, jucat în traducerea în versuri a lui Ascanio, a
însemnat pentru Manolescu prima sa biruință artistică. După
premieră ziarele vorbeau de creația sa în termini superlativi.
AL
Manolescu impresionase prin sonoritatea glasului său, prin mo

dulațiile eufonice ce le dăduse versului lui Hugo, prin policromia
nuanțelor din care construise caracterul legendarului lacheu, dar
TR
mai ales, scrie cronicarul dramatic al ziarul Democratul „Am vă

zut că simte poezia jocului tacit, efectele imobilității și tot suc
EN
cesul ce poate trage actorul dintr’uu simplu joc de figură".

Manolescu poseda, ca nimeni altul, intuiția pauzei în timpul
jocului, adică tocmai cheia de boltă a artei dramatice. Pauza
/C
pentru actor este în coloratura rolului un efect vocal tot atât

de important ca și efectul stilistic obținut de un poet printr’o
imagine, adică o ornamentație menită să încânte spectatorul și
să-i concretizeze textul.
SI
Lacheului din Ruy-Blas îi urmează un alt succes tot atât

de răsunător Despot Vodă, Manolescu fiind primul interpret al
IA
acestui complex rol din dramaturgia lui Alecsandri.

La sfarșitui spectacolului, Alecsandri, fascinat de jocul ma
estru a lui Gr. Manolescu, îi trimese un bilet cu următorul
U
conținut:
BC
RY
RA
„Mai înțeles pe deplin. Ai făcut din Despot un erou al
sării. Aplauzele sincere ale publicului te-au înștiințat mai din
vreme, că succesul îți aparține și că prin acest bilet nu fac
LI B
decât să confirm mai târziu, emoția de care am fost subjugat
la spectacol."
Succesele lui Gr. Manolescu avură rezonanță până la Pa
latul Regal. Augusta protectoare a artelor, care a fost Regina
Y
Elisabeta, îi oferi atât lui, cât și Aristizzei Romanescu, o bursă
de studii la Paris.
T
Abia acum, în fața nobilului gest regal, Al. Manolescu în
SI
țelese că fiul său își alesese o meserie onorabilă, care, departe de
a-i păta numele, îl va oferi aureolat posterității. Rănit în amorul
ER
său propriu, dar convins că săvârșește un act de echitate mo
rală, întinse o mână prietenească fiului oropsit pe nedrept.
La Paris, Gr. Manolescu urmă cursurile de mimică și dic
IV
țiune ale lui Delaunay și Ragdiase, precum și pe ale lui Got
și Regnier. Iar pentru complectarea culturii sale, audiază cursuri
UN
de filosofie, de istoria artelor și de literatură, și tot în acelaș

scop vizită muzeele și bibliotecile de samă din capitala
Franței.
Asistând la spectacolele Comediei Franceze, Gr. Manolescu
AL
are prilejul cel mai nimerit să-și verifice teoriile sale teatrale.
Arta actorului, ca orice artă în genere, se bazează pe i-
mitarea realității, urmărindu-se realizarea autenticului prin e-
TR
fortul depus în înțelegerea și încarnarea personajului, și nu

printr’o schimonoseală la întâmplare, menită să excite ilaritatea
EN
sau sensibilitatea lacrimogenă a galeriei.

De aici dela Paris, Manolescu, într’o scrisoare cătră un a-
mic din țară, își făcea în termeni de-o ironie amară și persi
flantă profesia sa de credință : „AZz/ Aici la Paris, respiri în
/C
toate părțile numai artă ; dacă cabotinii români ar vedea și

auzi cum se joacă aici, te asigur că s ar lăsa de teatru ; dar
fiindcă Parisul e prea departe, profită și de ignoranța publi
SI
cului, care neștiind ce este arta, aplaudă frenetic un cabotin și

disprețuește pe un artist adevărat. Fericit public!
IA
După un an de muncă intensă, Gr. Manolescu, revine în

țară cu cultura îmbogățită și cu gustul rafinat de spiritul fin al
metropolei occidentale.
U
Stagiunea 1880-81 se deschide cu Daniel Rochat de V.

BC
RY
372 George Loghin
RA
Sardou, spectacol dat în onoarea lui Gr. Manolescu. La pre
mieră sala Teatrului Național cuprindea toată elita Bucureștiului.
Gr. Manolescu se întrecuse pe sine însuși în Daniel Rochat,
LIB
rol pe care-1 studiase la Paris cu Delaunay, izbutind să-l uimească
pe acesta prin interpretarea originală ce o dădea eroului lui
Sardou. Lumea îl aplaudă frenetic, pecetluind astfel consacrarea
definitivă a titanului artei dramatice românești.
Y
Acum începe epoca de glorie a lui Gr. Manolescu.
Toată aristocrația spirituală a Bucureștiului îl privește ca
T
pe un idol al ei. Iată-1 de pildă pe Macedonschi, scoborând de
SI
pe tronul său, pentru a imortaliza în câteva versuri, creația lui
Manolescu din Hatmanul Drăgan, o localizare a lui Fr. Dame
ER
și I. Mala, după Deroulede:
„Amice I Simt în suflet uimirea cea mai vie...
Și Deroulede vre-odată de-ar fi la noi să vie,
IV
Văzându-te, pe Stenko, s’ar recunoaște astfel I
Salut în tine artistul ce teatrul ne re'nvie;
Căci tu ai fost și înger și om ai fost în el."
UN
O ceartă cu Șt. Iulian produse demisia lui Manolescu dela

Teatrul Național. Cu sprijinul material al colegei sale Ana Po-
pescu, el își alcătui o trupă proprie, jucând în sala Dacia.
L
Aici Gr. Manolescu a făcut teatru pe gustul publicului,

RA
jucând mai ales melodrame, formula de teatru cea mai gustată

pe vremea aceea.
La Dacia, Gr. Manolescu se prezintă publicului și în postura
NT
de autor dramatic, cu piesa originală După moartea mea. Cu

toate stăruințile noastre nu am putut da peste manuscrisul acestei
lucrări, atât de interesantă, fiind scrisă de un actor genial și un
CE
meșter iscusit.
La Dacia Gr. Manolescu excelează în Armând Duval din
Dama cu Camelii, piesă ce a ținut afișul câteva luni.
Excedentul de stimă repurtat de Manolescu Ia Dacia, nu
I/
l-a împedicat însă să constate cu amărăciune, la sfârșitul sta

giunii, un dezastruos deficit financiar.
S
Teatrul era încă o meserie de lux, ca s’o poți profesa tre

IA
buiau imense sacrificii materiale.

Față de acest crud adevăr, poate că multe gânduri înaripate,
care populau atât de luxuriant imaginația lui Manolescu în anii
U
de studii la Paris, se vor fi prăbușit nerealizate în prăpastia uitării.

BC
RY
RA
Deziluzionat, Manolescu își desfăcu trupa, se căsători cu
Ana Popescu și plecă în voiaj de nuntă la Paris. De aici, răs
punzând invitației lui Ion Ghika, care era pe atunci ministru
LI B
plenipotențiar în Anglia, se duse la Londra pentru a admira pe
celebrul interpret al lui Hamlet, Edvin Booth.
După o ședere de cinci săptămâni în capitala Angliei, se
îndreptă spre Elveția, apoi străbătu Italia până la Roma, reîn-
Y
torcându-se în țară dornic de muncă.
T
In 1884 reintră în Societatea Dramatică pentru a-și înde
plini un vis al adolescenței: Hamlet.
SI
Intr’o autobiografie a sa Gr. Manolescu ne povestește tot
sbuciumul ce I-a depus pentru a izbuti să joace acest rol. Să-l
ER
urmărim și noi în etapele lui esențiale, spre a vedea ce în
seamnă voința pentru un. actor.
Când a auzit prima dată pomenindu-se deJJamlet, era în
IV
primul an de conservator. Profesorul chemase o elevă să inter
preteze o scenă din tragedia lui Shakespeare. Gr. Manolescu
UN
fu fascinat de numele straniu, cu sonorități sumbre, al prințului

Danemarcei. Iar când eleva începu să interpreteze, fu sedus de
un text pe care nu-1 înțelegea, dar în care recunoștea genul
AL
de teatru spre care se simțea atras.

îndată ce ora de curs luă sfârșit, Manolescu ceru profe
sorului câteva lămuriri asupra lui Hamlet.
TR
„Nu-i de nasul tău", răspunse Velescu, pentru a scăpa de

întrebările iscoditoare ale băețandrului.
Răspunsul brutal al maestrului nu-1 descurajă. Iși procură
EN
singur piesa și căută cu mintea sa fragedă de copil de 14 ani

să pătrundă singur tainele tragediei shakespearene. După lec
tură, Manolescu fu afât de încântat de piesă „încât — zicea el —
/C
nu mai avui altă gândire, decât să ajung odată a juca pe

Hamlet”.
Proaspăt angajat la Teatrul Național din Iași, Manolescu îi
declară într’o bună zi colonelului Bengescu, care îl felicitase
SI
pentru creația sa din Don Juan de Marana:

— „Hei! Domnule Bengescu, Don Juan ca Don Juan, dar
IA
altceva am eu de gând să joc odată

— Ce?
U
— Apoi nu știu dacă-i fi cunoscând piesa... una... Hamlet!”.

BC
RY
374 George Loghin
RA
Bengescu izbucni în râs și sfătui pe Manolescu să renunțe
la temerarele sale aspirații.
Se scurg doi ani dela această conversație și poposește la
LI B
Iași Rossi, jucând printre altele și Hamlet. După reprezentație,
Bengescu îl întrebă pe Manolescu:
— „He! Ai văzut ce-i Hamlet ?
— Am văzut.
Y
— Și cam ce crezi?
T
— Cred că e greu pentru mine să-l Joc ca Rossi, dar de
înțeles, îl așteptam pe el numai, ca să-ți spun că și eu l-am
SI
înțeles în felul meu, și că în acest fel nu cred să fiu înșelat.
Mi-i frică că nu pot exprima ceeace simt, fiindcă eu nu sunt
ER
artist mare, dar am să mă silesc.
— Vrea să zică nu te lași de Hamlet cu nici un preț?
— Nici mort!"
IV
Paisprezece ani de îndărătnică voință i-au trebuit lui Ma
nolescu ca să demonstreze lui Velescu că Hamlet „e de nasul
UN
lui" și să-l convingă pe Bengescu, că el tânărul înflăcărat de o-

dinioară, s’a putut înălța până în sferele artistice ale lui Rossi.
Gr. Manolescu triumfase și de data aceasta !
Premiera a avut loc în seara zilei de 2 Oct. 1884. A fost o
AL
seară rară. O seară unică în analele teatralului românesc. Pu

blicul aplauda frenetic, extaziat în fața unei creații artistice ce
TR
atinsese sublimul, A doua zi toată presa preamărea într’un

limbaj superlativ pe genialul interpret al lui Hamlet.
Aproape la toți interpreții mondiali ai lui Hamlet, ante
EN
riori lui Manolescu, drama interioară se desfășura monocord,

reliefându-se după temperamentul fiecăruia, când sentimentalis
mul, când melancolia, când brutalitatea omului care se răzbună.
/C
Gr. Manolescu, depășind tiparele tradiționaliste, se adap

tează situațiilor psihologice, atât de diferite dela scenă la scenă,
subliniind astfel, cu o neîntrecută virtuozitate, toate sinuozitățile
complexului hamletian. El izbutise să fie pe rând când exaltat
SI
și răzbunător, când blând și răbdător, când impetuos și fulge

rător, când melancolic și sentimental.
IA
Această nouă și ingenioasă interpretare a lui Hamlet face

din Gr. Manolescu un pisc everestic al dramaturgiei românești.
U
Ajuns pe culmile cele mai înalte ale artei, viața i-a oferit
și ea, generoasă, onorurile ce le merita.
BC
RY
Cincizeci de ani dela moartea lui Gr. Manolescu 3?5
RA
Admirat și prețuit de regina Elisabeta, Gr. Manolescu, de
veni actorul favorit al Curții Regale, inaugurând scena dela cas
telul Peleș și fiind invitat la toate balurile și recepțiile dela Palat.
LI B
Vara, în liniștea castelului Peleș și în tovărășia Suveranilor, Ma
nolescu își petrecea vacanța la Sinaia, unde găsea întotdeauna
o primire caldă și prietenească, lipsită de orice etichetă și ce
remonial.
Y
Dar cu toate acestea în sufletul lui mai subsisfa încă o undă
T
de nemulțumire :
„Oficialitatea, îi scria el Anei Popescu, mă înăbușă. Atunci
SI
simt nevoia imperioasă să schimb aerul, mediul, chiar dacă sunt
nevoit să apar tot pe o scenă oficială. O libertate deplină, iată
ER
ce pretinde arta dela un preot al ei. N'am avut norocul s’o în
deplinesc în cariera mea de artist. Pentru aceasta sufăr și voi
suferi neîncetat".
IV
Pentru a se elibera de sub scutul oficialității, își alcătui un
ansamblu și, după închiderea stagiunii, porni în 1888 să cutreere
UN
țara, jucând mai multe piese, printre care Hamlet ocupa locul
de frunte.
In trupa sa se afla de astădată și Ar. Romanescu.
Intre Aristizza și Manolescu se născuse de mult din timpul
AL
camaraderiei dela Bossel o idilă focoasă, stinsă vremelnic sub

cenușa unui destin capricios, ce desparte oamenii pentru a-i re
TR
aduce unul în fața altuia mai pătimași, mai setoși de aventură.

Subt ochii împăienjeniți de lacrimi ai Anei Popescu, prima
iubire își reclama brutal drepturile ei. înțelegând că este de
EN
prisos, părăsi ansamblul turneului și divorță de Manolescu.

Cuplul artistic cel mai ideal și mai armonios pe care scena
românească l-a avut vre-odată Ar. Romanescu-Gr. Manolescu,
/C
străbătea acum țara ducând cu el, din oraș în oraș, flacăra artei
și a dragostei veșnice.
Poposind la Iași, găsiră aici artiștii dezorientați din cauza
incendiului ce mistuise clădirea Teatrului Național, în Februarie.
SI
Venirea lui Gr. Manolescu avu un efect salutar. Se închegă re

pede un ansamblu și începură reprezentațiile în grădina Tivoli.
IA
După un turneu plin de interesante peripeții la Chișinău,

Gr. Manolescu și Ar. Romanescu sunt angajați la Teatrul Na
U
țional din Iași pe timpul stagiunii 1888-89. Dându-și demisia din

Teatrul Național din București, directorul de pe atunci, I. L. Ca-
BC
RY
376 George Loghin
RA
ragiale, puse următoarea rezoluție: „se resping demisiile și se
acordă concedii de câte un an".
La Iași, stagiunea se deschise cu Don Carlos, în care Gr.
LI B
Manolescu deținea rolul titular, și continuă în ovațiile nesfârșite
ale publicului, dornic să admire arta măiastră a celor doi pro
tagoniști: Gr. Manolescu și Ar. Romanescu.
La sfârșitul stagiunii plecară într’un voiaj de studii Ia Paris,
Y
iar la întoarcere reveniră în Naționalul bucureștean, cu un salar
T
de 1.400 de lei lunar.
Dintre rolurile pe care Manolescu le-a creat în această
SI
ultimă a sa stagiune la Teatrul Național trebue să notăm pe
Dragotnlr din Năpasta lui Caragiale.
ER
Actorul era în plină vigoare a forțelor sale și se dăruia
scenei cu acelaș avânt tineresc.
Un incident însă va curma firul carierei sale la Teatrul
IV
Național din București.
In timpul absenței sale de pe scena Naționalului bucureștean
UN
se afirmase ca un succesor al său Constantin Nottara.

Trecutul și prezentul se aflau acum față în față, ambițioși
să triumfe unul asupra altuia, printr’o nobilă încrucișare de flo
retă pe câmpul artei.
AL
O cabală gazetărească împărți publicul în două tabere, una

susținându-1 pe Manolescu, alta pe Nottara.
TR
Văzând că ideea de artă, pe care o considera ca pe ceva

sfânt, e terfelită de haimanalele Bucureștiului, Manolescu cu rara
sa nobleță sufletească se retrase din luptă.
EN
Alături de Aristizza, tovarășa sa devotată, părăsi Bucureștiul

luând drumul lașului.
Orașul debutului și al primelor idealuri devenea acum un
/C
loc odihnitor, de plăcut refugiu sufletesc. La gară o ceată de

derbedei, care altădată îl aplaudase frenetic, îl flueră. Gr. Ma
nolescu privi acest spectacol barbar cu toată resemnarea pe
care i-o impuneau împrejurările. El scria lui Șt. Iulian:
SI
„Zâmbitor, priveam la o ceată de indivizi în toată firea,

care mă fluerau fără niciun motiv, mânați de ambiția de a
IA
face să triumfe un coleg, care de altfel îl cred un mare talent.

Biata Aristizza plângea în fundul vagonului. N'am fost nicio
U
dată gelos de succesul altuia, poate de aceea priveam liniștit

șl zâmbitor la amenințările disperate ale celor de pe peron".
BC
RY
Rănit în mândria sa, Gr. Manolescu se dărui cu o îndoită
RA
pasiune scenei ieșene.
Camarazii de teatru găsiră în el un îndrumător doct, miș
carea teatrală moldovenească un iscusit conducător.
LIB
După terminarea stagiunii, Gr. Manolescu vru să-și înde
plinească un ultim vis al său: un turneu în străinătate.
Organiză în acest scop o serie de spectacole la Viena cu
Hamlet, Mândrie și Amor și Nerone. Din cauza anotimpului ne
Y
potrivit și a lipsei de organizare, turneul se soldă printr’un fiasco
T
material, așa încât Manolescu fu nevoit să împrumute 5000 de
lei dela baronul Lidheim, pentru a-și acoperi cheltuelile și a se
SI
putea întoarce în țară.
Deprimat de insuccesul material dela Viena, Gr. Mano
ER
lescu dădu o serie de spectacole în Capitală, până când o boală
nemiloasă începu să-și arăte coliții și să-i macine forțele. Inter
nat într'un sanatoriu din Viena, după câteva luni de îngrijire
IV
medicală se simți în aparență însănătoșit.
întors în țară dădu o serie de spectacole în București, a-
UN
poi la Iași, și în cele din urmă plecă într’un turneu prin țară
cu ansamblul Teatrului Național din Iași.
Intr’o seară, pe când juca la Piatra Neamț Moartea Civilă,
luptând din răsputeri cu morbul destructiv al cancerului, fu pentru
AL
prima oară învins, căci boala fiind mai tare decât voința sa, îl
smulse definitiv scenei, căreia i se jertfise cu atâta elan și pa
TR
siune. In amintirile sale de teatru, Aglaia Pruteanu și-a notat câ

teva rânduri emoționante despre acest trist eveniment :
»Vie mi-a rămas în minte figura lui Manolescu, atunci
EN
când își trăia ultimile clipe din viața lui de teatru. Deși lupta
încă cu toată vigoarea tinereții, totuși era foarte slăbit și pu
terile îl trădau în scenă! Întipărită mi-a rămas în minte o
/C
scenă din „Moartea Civilă", pe când se lupta cu durerile sfâ

șietoare, șt boabe mari de sudoare îi picurau de pe frunte pe
nas și de-alungul obrazului. Acestea le vedeam noi cei din a-
propierea lut ț pentru publicul din sală însă, era un Carlo Al-
SI
mini incomparabil! In seara aceea a trebuit să fie sprijinit de

actori pentru a fi condus în cabină, — printre aceștia, eram șl
IA
eu. Cu toată ușurătatea și nepăsarea caracteristică tinereții, —

momentul acela m’a impresionat adânc. îndurerată, uimită, pri
U
vind cu ochii mari, neștiutori, — simțeam, poate pentru prima

BC
RY
578 George Loghin
dată, aripa morții, nemiloasă și distrugătoare, — necruțătoare
RA
pentru tot ce-i mare și frumos. înțelegeam că Manolescu-i
pierdut și că n’am să-l mai văd pe marele artist".
Intr’adevăr, condus imediat la Paris, cu toate îngrijirile
LI B
medicale date de celebrul chirurg Pean, Gr. Manolescu, se stinse
din viață, în vârstă numai de 35 ani, în după amiaza zilei de
14 Iulie 1892, sub privirile pe veci îndoliate ale Aristizzei Ro-
manescu.
Y
Corpul lui Gr. Manolescu odihnește astăzi în cripta fune
T
rară dela cimitirul Belu, artistul supraviețuește însă în conștiința
noastră, bătrâni și tineri, cu aceeași tărie ca și acum 50 de ani,
SI
ba poate că timpul a contribuit să-i reliefeze valoarea sa excep
țională și să ni-I arăte nouă astăzi ca pe o minune dintr’o epocă
ER
de basm.
In succesiunea generațiilor, numele lui Gr. Manolescu va
străluci perpetuu, stârnind în sufletul tuturor regretul, de a nu
IV
se fi putut împărtăși din arta lui, dar și mândria că din acest
neam românesc s’a născut odată... de mult... un actor de geniu,
UN
ce ar fi putut egala orice stea a artei dramatice mondiale.

GEORGE LOGHIN
L
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
RY
Tunarul Asiminei Gheron 379
RA
LI B
T Y
SI
TUNARUL ASIMINEI GHERON ER
IV
UN
Se clatină-adâncul sub fulgere...

Curg din negrele ugere
Ale nopții, potopuri de strivită lumină.
Pământu ’n străfunduri suspină.
AL
Răscoală de gemete aleargă sălbatic

Să ’ngroape învinsul ostatic.
Tunarul Asiminei Gheron
TR
Cu pieptul arămiu și gol,

Cu picioarele ’nfipte 'n al gliei pristol,
Cu oțelul brațelor —neînfricat buzdugan,—
EN
Trimete al ghiulelelor
Arcan
Să rupă,
/C
Să ucidă,
Să sfărâme
Blestematele movile de râme.
SI
Picături de sudoare — mărgele, —

Subt chiuitul nebun de oțele,
IA
Cad pe buzele-i arse,

Ca o pulbere de mătase.
Tunqrile mușcă flămânde
U
Cușmele stâncilor zăvorite ’n osânde.

BC
RY
580 Ronsarda Castro
RA
Rup carnea pietrei dușmană,
Rup trupurile ’n trântă șoimană.
— Balaurul trebue să piară, —
LI B
Se roagă ’n pieptu-i, vioară,
Asiminei Gheron.
Soarele inimii uită de trudă.
Tunul în lacrima dimineții asudă.
Y
Zorile vâslesc aplecate,
Văzduhul cu aripi sângerate.
T
Ii arde gându ’n munți de văpăi.
SI
Se 'nalță răsăritul din văi.
Rănile tac molcomite
ER
De amintiri și dureri învrăjbite.
In juru-i zac morții ne’nvinși
De alți morți în brațe cuprinși.
IV
Străpunse-s cazematele sure,
Străpunsă-i a morții pădure.
UN
Acuma... să doarmă ar vrea...

Din cer se desprinde o stea.
AL
Să doarmă o noapte, o zi șiș’ncă-o noapte,

Să n’audă a morților șoapte.
TR
Surata ce-i sfâșie vântreaua din piept

Cu șarpele ’nchingat de piciorul cel drept,
Nu-I mai încrâncene ’n iasmele fierii..
EN
Mâni... iar or porni spre ’nălțimi făclierii.

/C
Mușcata inimii se zbate plăpând,

Pe-al izvodului gând.
Leagă ’n fire subțiri
SI
Lăvicerul cu năluciri și iubiri.

Bat pleoapele stinse,
Avare,
IA
Năframa cu flori
De cicoare.
U
BC
RY
Tunarul Asiminei Gheron 381
RA
Bat aripi pe suflet alene și rar...
Bat pleoapele ’n flăcări pe la uși de altar.
Bat clopote-aevea în turla din Cremeni ?...
LIB
Ori poate-i nălucă... nu-i cântec asemeni...
Moartea, zgârcit aurar,
Adună al stemelor har.
Alături de mormântul lui Neagu Ion
Y
Odihnește tunarul
T
Asiminei Gheron.
SI
Cruce albă, mărturie sfântă,
Prinsă ’n veacuri, veacurilor cântă. •
ER
RONSARDA CASTRO
IV
L UN
RA
NT
CE
SI/
IA
U
BC
4
RY
582 G. A. Caza
RA
LI B
T Y
NAȚIONALISMUL ȘI GENERAȚIILE
SI
STUDENȚEȘTI ALE ROMÂNIEI MODERNE
ER
Studențimea este inima unei nații. După torentul entuzias-
melor ei, se poate defini potențialul sufletesc al întregii colec
tivități naționale. O studențime fără idealuri nici avânturi care
IV
să le anime, e ca un zvâcnet plăpând într’un trup fără vlagă.
Iar când năzuințele i se arată potrivnice instinctului de conservare
UN
al nației, ele învederează simptome grave în organismul statal.

De aceea, studețimea trebue să urmărească țeluri care să fie pe
lângă ideale, neapărat și naționale. Numai așa ea va fi chemată
să îndrumeze pașii șovăitori ai neamului în clipele de cumpănă;
L
numai așa va fi în stare să câștige bătălii salvatoare, fie de pe

RA
baricada lăuntrică a înfruntărilor doctrinare, fie în tranșeele și

cazematele dela graniță.
Din nefericire, România modernă și-a statornicit ființa pe
NT
elementele de importație luate dela civilizația apuseană. Idei și

sentimente ce ne erau cu desăvârșire străine și-au încetățenit
aici ființa, într’un moment hotărîtor pentru existența noastră. In
CE
loc să ne dea o țară întemeiată pe tradiția locală, ele au ela

borat un Stat cu desăvârșire antinomic, ba chiar, vrăjmaș pre
miselor sale istorice. Rătăcirile umanitariste și libertare ale re
voluției franceze au pus stăpânire pe studențimea din a doua
I/
jumătate a veacului trecut, căreia îi revenea tocmai delicata mi

S
siune de a ne asigura o desvoltare firească în cadrul însuși

rilor și posibilităților noastre etnice.
IA
Prima generație de tineri plecată la studii în Franța

se înapoiază de acolo, în preajma anului 1848, cu un ma
nierism formal și un bagaj ideologic complet străine unei
U
țări care își păstră concepția patriarhală și simplistă, a în-

BC
RY
Naționalismul și generațiile studențești 385
RA
ceputurilor ei agreste. Proaspăta generație a surtucarilor bon
juriști a intrat într’un conflict organic, deci ireductibil, cu ge
nerația bătrânilor purtători de ișlice și giubele. Boierii de țară,
LI B
reprezentând o tradiție de atâtea ori seculară, s’au văzut deo
dată potopiți și zvârliți uitării, dacă nu chiar sarcasmelor co
piilor lor. Și cum ce e mai vechi e menit să cedeze înoirilor
tinerești, bătrânii legați de sufletul țărănimii, alături de care trăise
Y
dealungul veacurilor într’o ideală și nedesmințită devălmășie,
s au retras în bârlogul conacelor de pe moșii, lăsând trebile
T
publice pe sama moștenitorilor. Iar aceștia, îmbătați de vâltoarea
SI
bulevardelor pariziene și de ideologia „drepturilor omului", în
vățate de unii numai din cântecele revoluționare pașoptiste, au
ER
prăbușit rosturile agreste de odinioară. Moșiile au început a se
pulveriza sau au fost arendate jidanilor, a căror invazie se pro
dusese cam în aceeași vreme. Viața clasei conducătoare, s’a mutat,
IV
odată cu tineretul, dela sate la orașe; a devenit citadină. Cre
dințele, moravurile, limba vechilor datini, au fost părăsite sau
UN
minorizate.
Astfel a luat ființă statul nou, plămădit din formulele tot
atât de pompoase pe cât de găunoase, ale străinătății. România
a devenit „Belgia Orientului" ; prăvălie cu stelaje strălucitoare și
AL
cu etichete purtând toate inurile improvizațiunilor în coadă, dar

ascunzând saltare pustii de duh și simțire autohtonă.
Nu putem uita că din „generoasa generație" dela 48 au
TR
făcut parte Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și câțiva alții.

Dar acești câțiva, — și-i putem număra pe degete, — nu rămân
în amintirea noastră recunoscătoare decât ca niște strălucite
EN
excepții. Ori, excepțiile nu desființează, ci, dimpotrivă, întăresc

regula. De fapt, marii cărturari pașoptiști au fost prea puțin în
țeleși de generația lor, așa după cum, până nu de mult, rămă
/C
sese și A. C. Cuza un mare izolat în sânul a două generații

care l-au hulit și tîrît în noroiul tuturor batjocurilor. Ei au avut
’ soarta obișnuită precursorilor și vizionarilor, deschizători de
SI
drumuri. In timp ce propovăduiau adevărurile numai de dânșii

întrezărite, marea massă a generației lor și a celeia următoare a
IA
rămas pe mai departe adoratoare a canțonetelor franțuzești

și purtătoare de inițieri masonice și de ideologii ultramontane.
Avântul libertăților naționale care, în Ardeal ca și în
U
alte părți ale Europei, a dat viață zguduirilor dela 48, în Prin
cipatele Dunărene s’a transformat cu timpul și subt îndemnul
BC
RY
384 G. A. Cuza
influențelor apusene, în libertarism politic, în luptă de clase, în
RA
destrămare a tradițiilor și în pactizarea cu străinul cutropitor de
țară. Umanitarismul a pus stăpânire pe viața României. El a
înăbușit tot mai mult ideea națională, socotind-o retrogradă și
LI B
adversară primenirilor fundamentale ce căutau a ne integra în
ritmul civilizației Apusului. A fost așa dar o scindare care, nu
numai că a nesocotit trecutul, dar s’a ridicat cu adversitate ico
noclastă împotriva Iui.
Y
Adevărul e că studențimea celei de a doua jumătăți a vea
T
cului trecut a lipsit sistematic dela marile comandamente națio
SI
nal și dela momentele decizive a apărării patrimoniului etnic.
Unde se afla ea la 1866 și la 1879 când țara se sbătea pentru
ER
a se sustrage dela încetățenirea în massă a jidanilor impusă de
străinătate ? Simeon Barnuțiu propovăduise la Iași în pustiu;
teoriile sale erau luate în deridere de veselii bonjuriști aflați
IV
acuma în fruntea directivelor statale. Idealurile falațioase ale de
mocrației umanitariste și ale internaționalismului, deprinse încă
UN
din școală, erau aplicate apoi în viața de toate zilele, integrân-

du-se până și în preocupațiile și lozincile guvernamentale. Intre
timp, jidovimea acaparase întreaga clasă de mijloc și năzuia spre
clasa conducătoare, pe care, virtualmente, o avea în buzunarul
AL
intereselor ei.
A trebuit să pășim pragul veacului curent, pentru ca lu
crurile să înceapă a se schimba. înscăunarea lui A. C. Cuza ca
TR
profesor, la 1901, a adus o lovitură gravă socialismului, în bas

tionul lui cel mai puternic,—Universitatea. Lupta a fost îndelungă
și aprigă, căci hidra internațională avea o sută de capete. So
EN
cialismul se amplifica in comunism; lupta de clasă în anarhism

și nihilism; libertatea cugetului în liberă-cugetare. Dar fiara a
fost descăpățânată metodic și fără cruțare. In prelegerile sale
/C
de economie politică și națională, prin lucrările sale științifice,

prin nenumăratele broșuri de propagandă sau prin presa coti
diană, A. C. Cuza a îndrumat roirea preocupațiilor studențești
SI
către stupul neamului și a parvenit să ridice principiul națio

nalității, singur creator, la valoare de dogmă.
IA
Efectele fericitului reviriment nu s’au lăsat mult așteptate.

Reacțiunea naționalistă a studențimii, și cel dintâi strigăt al ei de
raliare întru neam și datină a fost la 1906, când a câștigat bă
U
tălia împotriva intruziunii limbii franceze pe scena Teatrului Na-

BC
RY
țional din București. A venit apoi 1907. Slova lui tragică a în
RA
fierat îndelunga trădare a guvernanților față de țărănime. Zilele
acele de doliu național, în care fratele trăgea asupra fratelui
pentru a salva orândele jidovești, au fost scutecele durerii în care
LI B
s a născut prima generație naționalistă studențească. Sângeroasa
realitate parvenise să salveze sufletul tineretului studios. El a
purces cu un entuziasm necunoscut până atunci înapoi spre țară,
și a pregătit dimpreună cu îndrumătorii săi spirituali, Iorga și
Y
Cuza, întemeerea Partidului Naționalist-Democrat dela 1910.
T
Minunea se înfăptuise. Generația premergătoare războiului
SI
a avut cu totul alte idealuri decât cele ale generației anterioare,
înfruntarea dintre cele două epoce e subliniată de A. C. Cuza
ER
în prefața unei broșuri apărută la 1912:
„Studențimea de ieri, era, ca să întrebuințăm cuvântul cel
mai blajin — studențimea „emancipată" — a importatului „nici
IV
Dumnezeu, nici stăpân" (ni Dieu, ni maître)— dușmană religiei,
potrivnică statului, vrăjmașă armatei, reducându-le toate „la
lupta de claasă", la a cărei înnăsprire își propunea și ea să
UN
lucreze, la noi.
„Studențimea de azi", pe care cu drept o putem numi
„disciplinată", în spirit, respectă religia, iubește armata, se de
L
votează intereselor statului, preocupată de lupta de rasă, ce se

desfășură înaintea ochilor ei, înlăuntrul țării și în afară, oriunde.
RA
„Studențimea de ieri, făcându-și educația cu „tovarășii"

internaționali, se îngrijea de soarta „proletariatului" lumii întregi...
Studențimea de azi se interesează de starea țăranilor noștri, de
NT
viitorul meseriașilor și comercianților români de la orașe, care

formează clasa de mijloc, așa de strâmtorată la noi, și se duce
în mijlocul acestor masse muncitorești, ale noastre, căutând să
CE
le lumineze și să le organizeze în asociații corporative, pentru

îmbunătățirea stării lor, prin silințile proprii.
„Studențimea de ieri, trecând peste hotarele tuturor țărilor
I/
de pe pământ, se simțea solidară cu nihiliștii lui Kropotkin, cu

anarhiștii Iui Most, și cu socialiștii lui Bebel și Liebknecht...
S
sărbătorind regulat în toți anii, cu sgomot și banchete, „săptă

mâna de sânge" a înfrângerii „Comunei" Parisului... Studențimea
IA
de azi, mărginindu-se a privi peste hotarele pământului nostru,

a stabilit relații pe cât mai strânse — precum nu au fost, până
U
acum, nici odată —cu frații noștri de supt stăpânirile străine,

BC
RY
586 G. A. Cuza
lucrând la formarea conștiinții unitare și a unității de cultură
RA
a neamului nostru de pretutindeni, și alcătuind, ea însăși, un
singur corp însuflețit, al întregei studențimi românești.
„Studențimea de ieri, era studențimea Congreselor care
LI B
au rămas de pomină... cu lupte aprinse pentru „participarea
jidanilor", de care mai cu deosebire se preocupau studenții
atunci — congrese sterile, oferind spectacolul trist al unei neîn
chipuite desordini.
Y
„Studențimea de azi, e studențimea celor două congrese,
T
dela Iași, în 1909, în care și-a stabilit organizarea pe centre,
și de la Craiova, în 1912, la care au participat, în unire, stu
SI
denții din toate țările locuite de români, provocând admirația
unanimă, prin ordinea lor minunată, prin înălțimea discuțiilor
ER
și prin sănătatea lor sufletească desăvârșită.
„Care este cauza acestei deosebiri? Cum s’a făcut?
„Cauza o găsim în două principii diferite, cari au stăpânit
IV
educația studențimei de ieri și de azi, și anume : ideea naționa
listă și ideea cosmopolită.
UN
„Cum s’a făcut — e ușor de înțeles, dintr’un singur cuvânt:

prin afirmarea hotărîtă a ideei naționaliste împotriva ideei
cosmopolite, mai întâi teoretic, de pe catedră, și apoi oriunde, la
orice prilej, prin graiu și prin scris, consecvent și fără cruțare,
L
în contra ori cui".1

RA
Așa dar, numai în cuprinsul unui deceniu, — dela 1901,

anul intrării lui A. C. Cuza în Universitate, și până la 1912,
când tinerimea universitară românească de pretutindeni și-a
NT
ținut primul ei congres unitar, studențimea și-a modificat cu

desăvârșire concepția. Ea s’a îndepărtat tot mai mult de „eroarea
sterilă" a „cosmopolitismului" spre a se orienta către „adevărul
CE
fertil" al „ideei naționale". 2

Cuvântul credințelor lui A. C. Cuza nu răsunase zădarnic.
El trezise conștiințele amorțite; orientase spiritele rătăcite de
I/
mistologia teoriilor antinaționale și dărâmătoare de tradiții. Stu

dențimea revenea la țară, îmbrățișându-i nevoile și durerile,
S
adâncindu-i sufletul, năzuințele și revendicările. Din sânul ei se

IA
1. Studențimea ieșană, ca o prefață, Ideia națională ca principiu educativ,

de A. C. Cuza, Bibi. Ziarului „Unirea", nr. 1, Iași, 1912, p. 3-5,
U
2. Op. cit. p. 9.
BC
RY
ridică o întreagă pleiadă de luptători și gânditori naționaliști.
RA
Vasile Bogrea, C. C. Coroi, N. Ionescu-Govora, C. N. Ifrim,
I. G. Savin, A. C. Cusin au aparținut acestei strălucite decade
studențești. Ei și camarazii lor au ctitorit definitiv sentimentul
LI B
naționalist în universități. Dela dânșii a pornit regenerarea
cugetului tineretului studios.
Idealul unității românești afirmat în congresul dela 1912, în
care s’au strâns studenții din cele patru unghiuri ale suflării ro
Y
mânești, ei l-au afirmat în pragmatica acțiunii lor, pregătin-
T
du-se pentru marea zi a răfuelilor împlinitoare de țară.
SI
Semnatarul acestor rânduri a aparținut studențimîi dinaintea
marelui război. E deci în măsură să spuie câtă energie cloco
titoare, câte jertfe le-a putut ea cheltui. Prin restabilirea contac
ER
tului direct cu țara, tineretul a determinat orientarea noastră alături
de aliați, deși oficialitatea politică îmbrățișase altă formulă.
Pretutindeni s'au ținut conferințe, întruniri, acțiuni de massă
IV
sau simple consfătuiri, într’un iurăș fără preget, răbojit câteodată
cu sângerări și poticnit adeseori în arestări polițienești, dar care
UN
a îndrumat opinia publică și a precipitat ora intrării în acțiune.

Când ea a sunat, tineretul a lepădat sandala apostolatului, pentru
a înșfăca arma, luând drumul frontului, într’o unitate perfectă,
L
așa cum luptase până atunci pentru marele său ideal. Unii erau
prea tineri, și totuși, neînrolați încă, au plecat voluntari. Mulți
RA
din ei au renunțat la scutirile medicale sau cele pentru studii,

socotind ca o insultă să rămână în urma camarazilor comba
tanți. In marea încleștare, au fost mulți care și-au lăsat viața
NT
prin șanțul redutelor sau prin cingătorile de sârmă ghimpată.

Cei care s’au înapoiat, deși sfârtecați de obuze, sfredeliți
de gloanțe sau reumatici incurabili ai igrasiei tranșeelor, purtau
CE
totuși zâmbetul pe buze, ca niște flamuri ale biruinții. Căci nu era

zâmbetul datoriei împlinite, ci al idealului împlinit.
România Mare,—iată dobânda strădaniilor generației noa
I/
stre studențești.
Celeia de după război i-au revenit alte sarcini în cadrul
S
acelorași trude naționaliste. Unitatea teritorială a României se

vedea amenințată de o cutropire străină fără precedent in isto
IA
rie. România încăpuse pe mâna unor politicieni mai înstrăinați

decât premergătorii antebelici. Ei au cedat presiunilor din afară.
U
Porțile ferecate ale rezistențelor de odinioară au fost larg des-

BC
RY
388 G. A. Cuza
chise, și a pătruns astfel în viața statală masiva invazie iu
RA
daică la adăpostul tratatelor de pace.
Reacțiunea țării nu s’a lăsat mult așteptată. La ce folos
o sporire a teritoriului, dacă țara încăpuse pe mâni venetice ? în
LI B
tregirea fruntariilor trebuia să fie urmată neapărat de cea etnică.
Românul își clădise singur casa. Acum simțea nevoia să se vadă
stăpân, liber și nestingherit în gospodăria sa. Școlile de toate
gradele, în special, se cereau a fi ocupate de fiii țării, căci ele
Y
doar alimentau clasa conducătoare. Lupta a încept deci în
T
școală, și anume la Universitate. Lozinca studențimii de după
SI
război era acea de altă dată, — România a Românilor. Iar so
luția practică,— numerus clausus.
ER
Au trecut deatunci, două decenii.
La 10 Decembrie 1922, studențimea, prin reprezentanții
ei de pretutindeni, se întrunește la București pentru a-și formula
IV
oficial revendicările. Aduse la cunoștința opiniei publice prin
vijelioasele manifestații din 3 și 4 Decembrie, răspândindu-se
UN
apoi ca scânteia pe dâra prafului de pușcă prin toate centrele

universitare, ele înflăcărează întreaga țară.
Delegații studențimii, Ionel Moța (Ardeal), Tudose Popescu
(Bucovina), Ilie Gârneață (Moldova) și dr. Constantin Dănulescu
L
(Muntenia), se constituesc în Uniunea Națională a Studenților

RA
Creștini, și desfășoară iarăși drapelul luptelor naționaliste.

Ideologia acestei generații este doctrina lui A. C. Cuza, de
finitiv cristalizată dealungul a 40 de ani de trudă pe ogorul
NT
cercetărilor științifice. Profesorul rămânea pe mai departe

îndrumătorul generației postbelice precum fusese și celeia an
terioare. El avea de astă dată ca cei mai apropiați colabora
CE
tori pe mult regretații și în veci neuitații profesori universitari,

dr. Nicolae Paulescu și Corneliu Șumuleanu, cu care înființase
chiar în același an „Uniunea Națională Creștină" și dăduse la
lumină revista „Apărarea Națională".
I/
Actul dela 10 Decembrie 1922 a avut o dublă însemnătate.

In primul rând, el a desăvârșit tendința de unificare a cugetului
S
studențesc, începută la 1916 prin fuzionarea centrelor studen

IA
țești din Iași și București. In al doilea rând, a purces la cimentarea

cugetului românesc pe planul dezideratelor naționaliste. Ase
menea înaintașilor, cei dela 22 au jertfit dealungul a două-
U
BC
RY
RA
zeci de ani, pentru împlinirea idealului lor nu mai puțin măreț
ca cel al întregirii teritoriale.
Dela 1922 până la 1940, un șir nesfârșit de sânge și la
LI B
crimi, de morți și de întemnițați au săpat tot mai adânc în
conștiința neamului credința că sunt lucruri care nu pot fi înă
bușite decât odată cu viața. Căci prigoana luase cele mai varii
și hâde aspecte. Dela măsurile individuale, guvernele demo
Y
cratice au trecut la cele de ordin general. Nu ajungea că unele
familii aveau să-și plângă copiii uciși, răniți sau încarcerați. Tre
T
buia ca întreaga studențime să ispășească îndrăzneala de a fi
SI
cerut, pentru ea și pentru țară, dreptul la o existență româ
nească. Căminurile au fost închise, sălile de disecție au fost ză
ER
vorite, unele facultăți și-au văzut activitatea pur și simplu sus
pendată.
Când scriu aceste rânduri, am înaintea ochilor memoriul
IV
studenților dreptiști din Iași adresat guvernului și autorității uni
versitare în Februarie 1925. In el se cerea stăruitor grabnica
UN
reluare a cursurilor și posibilitatea pentru studenți de a se pre

zenta la examene, facultatea de drept din , Iași rămânând în
chisă încă dela începutul anului școlar. Sunt în acest manifest
accente profunde care ar fi mișcat și pietrele. Ele însă n’au făcut
L
decât să revolte pe mai-marii zilei.

RA
Răspunsul memoriului a fost eliminarea din învățământ a

lui A. C. Cuza dimpreună cu alți cinci colegi. Printre dânșii era
ilustrul civilist Matei Cantacuzino care, doborît de cumplita ne
NT
dreptate, a închis ochii întru veșnicie.

In timp ce se petrecea această nemaiînchipuită infamie,
mi se oferea mie de către ministrul liberal Georgel Mârzăscu,
CE
confirmarea la catedra la care fusesem zadarnic recomandat.

Aceasta, bine înțeles, în cazul că aș fi izbutit să împăciuesc
spiritele la Universitatea din Iași. A fost poate cel mai odios
demers pe care am avut să-1 resping în mult frământata mea
I/
carieră. Pe lângă o scârbă imensă, am încercat de astădată și

un sentiment de scădere personală, căci sunt îndrăzneli atât de
S
temerare încât te fac să te îndoești până și de omenia ta...

IA
Nenumăratele încercări ale trecutului au îndârjit în loc să

coboare combativitatea tineretului. Pe măsură ce treceau anii și
măsurile diferitelor guverne se tot înăspreau, studențimea și-a
U
lărgit nu numai raza de acțiune dar și sfera dezideratelor in-

BC
cipiale. In lăuntrul universităților, interzicerea aplicată jidanilor

RY
590 G. A. Cuza
de a mai face disecții pe cadavrele creștinești, s’a transformat în
RA
principiul lui numerus clausus pentru toate facultățile și școlile
din țară. Dela învățământ, formula s’a extins la celelalte ramuri
de activitate, atât la liberile profesiuni cât și la comerț și indus
LI B
trie. Iar dela numerus clausus, s’a pășit la numerus nullus.
Dezideratele a două generații de studenți naționaliști au
biruit în Statul Mareșalului Antonescu. Desigur că multe din
Y
ele nu sunt decât enunțate în proecte de legi, altele deabia la
începutul timid al aplicării lor. Dar să nu uităm că străbatem
T
încă vremurile anormale ale războiului; că în momentul de față
SI
neamul întreg își strunește puterile către apărarea existenții sale
grav primejduită. Rosturile lăuntrice sunt în funcție de securi
ER
tatea fruntariilor. Numai după ce vom fi răpus dușmanii din
afară, vom putea vorbi de înlăturarea celor de acasă.
Menirea generației actuale nu este deci încă încheiată. La
IV
înapoerea de pe front, unde își aduce acuma tributul vredni
ciilor sale după pilda premergătorilor, ea va avea de împlinit
UN
ceea ce a mai rămas de împlinit. Și munca va fi covârșitoare,

problemele ce i se vor pune urmărind răsturnarea fundamen
tală a vechilor stări de lucruri și desrădăcinarea tuturor nă
ravurilor unui trecut putred.
L
Dar pentru aceasta trebuesc mâni neprihănite,—petale albe

RA
sacerdotale care să poarte potirul sufletului românesc pe altarul

realizărilor. Trebuește ca generația nouă să păstreze cu sfin
țenie doctrina care i-a dat ființa și în numele căreia a dat lup
NT
tele de până acuma.

Ne îngăduim să aducem tocmai astăzi acest îndemn. Căci
zilele de mare prăznuire ca cele de acuma care încheie două
CE
decenii ale celei mai recente generații studențești, sunt nu nu

mai clipe de retrospectiv omagiu, dar și prilejuri de scrutare
sufletească. In aceiași măsură în care sunt evidențiate calitățile,
trebuesc subliniate și scăderile, spre o amendare în viitor.
I/
Peste capul tineretului dela 1922, atâta de osârdnic și în

flăcărat în stăruințile sale, s’au abătut câteodală pâclele în-
S
doelilor și s’au strecurat gânduri adesea viclene.

IA
Nu avem decât să cităm constituirea, la 1936, a „Blocului

Generației dela 1922", care, departe de a fi un coeficient al
unanimității, s’a mărginit să exprime câteva mărunte ambiții
U
personale. încurajat de ambiguitățile celui mai odios regim din

BC
RY
RA
câte le-a avut țara, „blocul" s’a desvoliat, în detrimentul fron
tului naționalist și al rezistențelor sale. Căci a lunecat — con
știent sau inconștient, nu importă — spre compromisuri ideo
LIB
logice, acceptând să stea de vorbă cu oamenii democrației,
deci cu reprezenții unei concepții diametral opusă și vrăjmașă
generației în numele căreia el vorbea.
Blochiștii au păcătuit, în primul rând, față de înaintași.
Y
Scânteia luciferiană a prezumțiilor i-a făcut să se lepede de
antemergători, uitând că din nimica nu se naște nimica.
T
După cum studențimea la 1880 căzuse în eroarea luptei
SI
de clasă, „blochiștii" au îmbrățișat o alta nu mai puțin gravă,—
negarea trecutului lor spiritual. Eroare cu atât mai gravă, cu cât în
ER
calitate de pretinși continuatori ai naționalismului, ei nu au avut te
meiurile generației naționaliste dela 1910, care pornise să răs
toarne internaționalismul înaintașilor. Procedând astfel, blocul și-a
IV
curmat însăși valoarea morală a existenții sale. Căci nimica nu
e de sine stătător. Totul are o cauzalitate, o explicație, un
UN
reazim. Până și fulgul de păpădie, până și sboruî pasării, oricât

ar pluti de sus, vin de undeva și merg undeva. Merg către
ramul de unde au plecat.
Ar fi de dorit ca cel puțin la aniversarea celor douăzeci
L
de ani, „Blocul" dela București să se topească în totalitatea ge

RA
nerației sale răspândită peste întreaga țară. Va da astfel pilda

cea bună pentru strângerea tuturor rândurilor naționaliste, pre
gătind totodată instrumentul puternic al reformelor de mâne
NT
și asigurând integritatea moștenirii sufletești, adunată cu atâta

negrăită jertfă pe drumurile spinoase ale României moderne.
G. A. CUZA
CE
S I/
IA
U
BC
RY
392 George Ursu
RA
LI B
T Y
IN CANCELARIA REGIMENTULUI
SI
ER
Azi au venit, din nou, scrisori de-acasă:
Dela o soră, dela o iubită —
Și camarazii noștri iar palpită
IV
Ca de-un parfum ce doare și apasă.
UN
Printre registre și — ordine secrete

Un teterist, mai visător din fire,
Gândind, nu la armată, la iubire,
A rătăcit scrisoarea unei fete.
L
RA
Un altul, însă, se ’ncovoaie trist

De plumbul unei vești ca de-o povară,^
Și pe-o scrisoare a căzut, amară,
NT
O biată lacrimă de teterist.
Un altul, vesel, un copil abea,

CE
Cu ochii jucăuși ca două glume,

Pe semne ’ntrezărind-o ’n vis pe ea,
Zâmbește unui gând din altă lume.
I/
Dar, deodată, farmecul dispare :

S
S’aude-afară domnul plutonier, —

IA
Scrisorile se mistuie ’n saltare

Și visele s’au spulberat în cer.
U
GEORGE URSU
BC
RY
Verigheta 593
RA
LI B
T Y
VERIGHETA
SI
Din însemnările unui deportat
ER
...Tăceam acuma toți: nimic nu ne putea scoate din pasi
vitatea aceea: nici aburii aromați din bucatele gătite cu atâta
măestrie de Musea, nici strădaniile lui Alexei de a închega o
IV
discuție. Mâncarea s’a răcit demult în farfurii, fără s’o fi atins
cineva, iar Alexei — silit -—respectă și el „atmosfera de pri-
UN
veghiu",—cum a botezat-o supărat, după ce a observat că nimeni

din cei prezenți n’are chef de vorbă.
Suntem capabili să stăm ore întregi așa, ca niște mane
chine într’o vitrină. Dar oare mai curge vremea, sau a încre
L
menit și ea pe loc ? Ni se pare că existăm de veacuri, dela în

RA
ceputul lumii și că n’am dus altă viață. In fiecare seară, la fel:

ne adunăm în sufragerie să privim muți cum crește întunericul
în geamuri, învăluindu-ne în umbrele lui încărcate de spaime...
NT
Ascultăm cu sufletul la gură. Cel mai mic zgomot ne strânge

inima în pumni de ghiață. Așteptarea asta fără țel ne-a auto
matizat mișcările, ne-a scos din noi, să ne arunce undeva la
CE
marginea timpului.
Ne chinuia aceeaș întrebare: „Vom scăpa în noaptea asta?".
Bântuiți de întunecate presimțiri, anevoe mai culegem dintr’un
colț de suflet căldura unei nădejdi... Nu-i dimineață să nu vedem
I/
altă casă sigilată. De o săptămână încheiată N. K. V. D.-ul, e

mai activ ca oricând. La început, câteunul dintre noi venea cu
S
știrea :
IA
— Ați auzit? L-au ridicat și pe Micșa Valudi...

— Și pe Matei Zubrischi nu-1 mai văd I
Aveam încă naivitatea să ne mirăm.
U
Astfel, cercul prietenilor și cunoscuților s’a rărit din ce în

BC
RY
394 Ene Stanciu
ce. Dela o vreme, am începui să ne tăinuim veștile acestea, dar
RA
din privirile câteunuia dintre noi, nu ne era greu să gâcim că
a mai dispărut cineva... Funia se strângea implacabilă. Va veni
o zi în care alții, ca și noi, vor comenta:
LI B
— Și cei dela Maria Gavrilovna au fost duși...
Ne surprinde că nu ne-a ajuns rândul până acum. Poate
intenționat suntem ocoliți. Tortura nesiguranței în care ne sbatem
întrece orice rafinament. întunericul ne răstoarnă lespezi grele
Y
pe suflete. Nicicând n’am iubit atâta ziua, soarele...
T
Dela asfințit, viața noastră e o pândă. Și ne dor nervii
de încordare. Iar noaptea se târăște anevoie, vrăjmașă. Direc
SI
torului îi fumegă un colț de țigară proastă în colțul buzelor.
Lângă mine, Alexei și-a cuprins fălcile în palme și privește
ER
în bezna de afară. Măria Gavrilovna și Musea s’au retras în
colțul de sub icoană și stau cu mânile în poală.
Musea a auzit întâi:
IV
„Hii!"
A rămas cu mâna la gură, desfigurată de spaimă, pe ju
UN
mătate ridicată de pe scaun.

— Ai devenit atât de sperioasă, Musea! o împuse Alexei,
singurul care își păstra calmul exasperant.
AL
N’a avut când să ne vină inima la loc: pașii răsunau acum

sub fereastă... Iașca lanchilevici apăru în prag, zâmbindu-ne
condescendent:
TR
— O percheziție, tovarăși!
Ca și cum ne-ar fi spus : „Nu mergeți Ia plimbare ?“
Totul din casă a fost răsturnat vandalic... Căutau cu adevărat
EN
•ceva sau era numai un pretext? Dintr’o clipă într'alta mă aș

teptam să-1 aud pe Iașca lanchilevici:
— Mergeți cu noi, tovarăși..., tot așa ca o invitație inofensivă.
/C
Maria Gavrilovna își regăsise mândria de odinioară. N’a scos

un cuvânt: se sculase în picioare și-l măsura pe jidan cu dispreț.
Acesta, își căută de lucru, să nu-i întâlnească privirile. Musea
SI
căzuse la loc pe scaun, învinețită de frică; Directorul mujdelea

mucul de țigară dintr’un colț într'altul al gurii, Alexei plutea parcă
IA
în alte zone; eu mutam privirile dela Iașca lanchilevici—marțial,

cu mâna pe revolver—la ciracii lui care întorceau casa pe dos.
— Niciovo, a șoptit un găligan din cei patru, ridicând din
U
umeri.
BC
RY
Verigheta 595
RA
— Aveți nevoie de o justificare ca să ne luați de aici? a
întrebat, zâmbind sarcastic, Alexei.
Șeful N. K. V. D.-ului s’a făcut că nu-1 aude; cu pași fermi,
a venit să se posteze în fața Măriei Gavrilovna :
LI B
— Aurul... Unde-i aurul?
— Ce aur ? !
— Aurul tău.
Y
— Cine ți-a spus că am aur?
— Știu eu I
T
— Atunci, ia-1.
SI
— Dacă nu-1 dai, știi ce te așteaptă...
Bătrâna nu-și pierdu cumpătul. Agita bastonașul ei, gata parcă
ER
să-l măsoare pe spinarea neobrăzatului fost negustor de sâmburi.
— Nu știu să-ți fi plăiit cu aur pânzeturile pe care le-am
cumpărat dela tine, pentru Marița...
IV
— Cu ce trăești ?
— Trebue să-ți dau socoteală ție ? 1 s’a supărat deabinelea
UN
bătrâna.
Iașca Ianchilevici s’a uitat repede împrejur, parcă ar fi
căutat ajutor. Avea mutra unui hoț surprins în flagrant delict. Nu
știu dacă nu cumva lupta din greu să ucidă într’însul o reminiscență
L
de respect pentru generaleasă. Se întreceau doar altădată, când

RA
le trecea pe dinaintea tărăbilor, s’o salute cu nesfârșite înco-

voieli de spinare, căci bătrâna era bogată și nu se tocmea mult.
„Toaiă lumea trebue să trăiască", zicea ea surâzând îngăduitoare,
NT
dacă i se atrăgea atenția că a fost înșelată la preț.

— Statul are nevoe de aur.
— Statul?!... Nu tu?
CE
— Unde l-ai ascuns?

— Caută, — i-a arătat ea casa cu mâna.
Ochii jidanului s'au aprins de lăcomie, — lăcomia lor de
aur ancestrală. Când i-a înhățat brațul și-a dat să-i smulgă ve
I/
righeta din deget, bătrâna s’a smuncit cu un țipăt scurt, a strâns

pumnul și s’a cînchit în colțul de sub icoană.
S
Noi nu înțelegeam, din primul moment, ce se petrece.

IA
Priveam ca hipnotizați.
Iașca Ianchilevici s’a aplecat furios să-i tragă mâna.
_ Mizerabile ! a icnit Maria Gavrilovna, bâjbâind cu mâna,
U
pe dușumea, după bastonul pe care îl scăpase.

BC
RY
596 Ene Stanciu
In ochii lui Iașca Ianchilevici se oglindea în momentul
RA
acela toată cânoșenia și ingratitudinea rasei semite. Dacă a văzut
că nu se poate altfel, i-a repezit generălesei un picior în pântece,
grămădind-o ghem în părete. Cu un salt de panteră flămândă
LI B
i-a prins apoi brațul și i l-a răsucit până ce bătrâna, sleită de
puteri, a trebuit să deschidă pumnul.
Alexei a răsturnat scaunul, atât de iute s’a sculat de
unde era:
Y
— Bestie, dă verigheta !
T
Rânjind obraznic, Iașca Ianchilevici i-a întors spatele, strân
gând bine prada în palmă. Alexei l-a răsucit de umeri, ca pe
SI
o marionetă, și cu două palme i-a înroșit amândoi obrajii... Cre
deam că visez...
ER
Jidanul se rezămase, desorientat, de părete, făcându-se mic.
Nu se așteptase la o reacțiune atât de promptă. Furia lui A-
lexei ajunsese la paroxism, dându-i forțe herculiene. Aveam im
IV
presia că are să-1 apuce de gât, să-l sdrobească de podele.
— Verigheta! i-a poruncit amenințător, întinzând mâna
UN
parcă să-1 zugrume.

— Mă omoară! Săriți! se văicărea Iașca Ianchilevici, în
gura mare, uitându-și de revolverul dela cingătoare.
AL
Cei patru milițieni și-au revenit din uimirea provocată de

reacțiunea Iui Alexei. Poate că în primul moment, nici ei nu pri
cepeau ce se petrece, căci erau obișnuiți cu oameni cuminți, ca
TR
mieii, care se lăsau batjocoriți și jupiți fără un cuvânt de îm

potrivire. Sau cine știe, poate că lecția ce o aplica Alexei ji
danului, le mergea și lor la inimă... Patru pocnituri răsunase
EN
deodată și Alexei s’a frânt pe spate. O dâră de sânge i se pre

lingea din tâmple. Maria Gavrilovna și-a întrerupt plânsul și
privea, uluită.
/C
Totul s’a petrecut cu iuțeală de fulger, încât nici unuia

dintre noi nu-i venea să-și creadă ochilor...
Musea s’a desmeticit cea dintâi și s’a asvârlit pe trupul
SI
celui căzut:
— Alexei!
IA
ENE STANCIU
U
BC
RY
Viata la Iași 3*7
RA
LI B
T Y
VIAȚA LA IAȘI
SI
ER
SĂRBĂTORIREA D-LUI PROF. A. C. CUZA,
LA 85 DE ANI IV
In ziua de 8 Noembrie crt., d. prof. H. C. Cuza a împlinit vârsta de
85 de ani. Evenimentul, deși urma să fie prăznuit înlr’un cadru strict fa
UN
miliar, presa din întreaga țară i-a dat o anumită amploare, evidențiind
astfel solidarizarea suflării românești de pretutindeni, cu o sărbătoare care
de fapt era a naționalismului românesc și binemeritată cu prisosință.
Revista noastră, a închinat numărul său din luna trecută acestei
AL
aniversări, strălucitoare ca o apoteoză, cu o serie de articole omagiale.

Postul de radio București, reproducând unele din ele.
In ceeace privește Radio Moldova, printr’un editorial ce a fost citit
TR
la microfon în seara zilei de 7 Noembrie crt., s’a adus la cunoștința tuturor

ascultătorilor trecerea în al 86-lea an de viață a d-lui prof. A. C. Cuza și
desigur nu a scăpat nimeni notele de vibrant entuziasm ale cuvântătorului
EN
dela microfon.
Numeroșii prieteni intenționau să dea sărbătorirei un cadru cât mai
larg și mai fastuos, dar întrucât starea sănătății d-nei Maria fl. C. Cuza nu
a permis aceasta, în ultimul moment s’a renunțat la mărturisirea unei
/C
solidarizări festive, pe țară. Totuși, foarte mulți dintre prietenii personali

ai d-)ui prof. F\. C Cuza, au venit la lași, ca să prezinte omagiul patriar
hului naționalismului, făcându-i în acelaș timp urări de viață lungă și să*
SI
nătate, pentru continuarea luptei, până la izbânda finală. HstfeJ, în cursul

dimineții de 8 Noembrie crt., s’au prezentat pentru a felicita pe d. prof.
fl. C. Cuza, d-nii: prof. Gh. fl. Cuza, prof. P. Stati, Rudolf Suțu, președintele
IA
sindicatului ziariștilor profesioniști din Iași, dr. Jean Ghiulea-București, av.

Marta-Huși, av. Cudelca-Câmpu-Lung Bucovina, N. N. Gane, fost primar al
municipiului lași, dr. Constandache-Soroca, dr. Frandin Iași, av. 1. Dimitriu-
U
BC
5
598 A. M. Frimu
RY
lași, av. C. Nicolau și av. Mărgărit Pineta-Soroca, av. M. Gr. Constantinescu,
av. Pralea-P. Neamț, av. Al- Gorgos-Soroca, av. Traian Coroi, dr. D. Romano-
RA
lași, V. Profir-Huși și numeroși alți intelectuali ieșeni ca și numeroase de
legații de studenți, muncitori, comercianți și industriași din lași precum și
câțiva țărani din Moldova, Bucovina și Basarabia, lesne de recunoscut după
LI B
portul lor variat și caracteristic.
D. Prof. Gh. A. Cuza a înmânat d-lui A. C. Cuza în aceiași, zi bre
vetul și decorațiunea „Meritul Cultural" în gradul de ofițer, căci d. ministru
L Petrovici, dintr’o delicată atențiune, a trimis la Iași înalta distincțiune
Y
acordată de M. S. Regele Mihai 1, pentru ca să fie primită de d. prof. A.
C. Cuza, chiar în ziua împlinirii a 85 de ani.
T
Rând pe rând, personalitățile ieșene, ca și cei sosiți din alte părți, au
prezentat omagiul lor d-lui prof. A. C. Cuza, după care au venit delegați-
SI
unile orășenești, sătești și cele studențești dela facultățile de medicină, litere,
științe și drept, precum și studenții Academiilor de Muzică și Arte Frumoase.
ER
Studențimea a urat marelui doctrinar al ideei naționaliste mulți ani,
pentru a putea vedea îndeplinindu-se idealul pentru care a luptat o viață
întreagă. Studențimea ieșană a arătat că va stărui mai departe, și fără
IV
preget pentru înfăptuirea marelui ideal naționalist, iluminat de nemuritoarea
doctrină a d-lui prof. A. C. Cuza.
UN
Luând cuvântul, d. prof. A. C. Cuza, a ținut să mulțumească în mod

deosebit studențimei universitare ieșene, așa cum a mulțumit tuturor ce
lorlalte delegațiuni, dar pentru studențime accentuând că este bine că ea
a înțeles faptul că înafară de munca laboratoarelor și de studiul biblio
L
tecilor, are datoria să vegheze Ia desăvârșirea unui program izvorât din

realitățile propice în care se sbate neamul. Doctrina naționalistă, desigur
RA
se va aplica în România de mâne, în cadrul unei Europe noui. Datoria

studențimei, a accentuat d. prof. A. C. Cuza, este să muncească intens; să
continue acțiunea naționalistă a înaintașilor, pentru a nu permite curen
NT
telor disolvante și vrăjmașe intereselor românești, să-și facă Ioc mai ales
în universități și în școlile speciale de înaltă cultură românească. D-sa a
arătat studențimei că lupta pe care a început-o de aproape 60 de ani, nu
CE
este terminată și că datoria acestei tinere generații de studenți este ca să

folosească orice clipă, pentru a se putea realiza temeinic și definitiv o
Românie a Românilor, una și indiviză. Tot așa precum lupta armatei ro
mâne, încununată cu atât succes pe frontul de Răsărit, este de cea mai
I/
covârșitoare importanță pentru istoria nației noastre, acțiunea studențimei

naționaliste, în aceste momente, este bine venită, ca fiind datoare să
S
păstreze și să asigure desvoltarea neamului, pe făgașurile sale naturale.

Cu aceste gânduri, d. prof. A. C. Cuza mulțumește studenițmei ieșene pentru
IA
omagiul și urările făcute.

D-l prof. Gh. A, Cuza, directorul revistei noastre, a mulțumit studen
ților pentru masiva lor participare, dorind ca tineretul studios de astăzi
U
BC
RY
Viata la Iași
599
să imite marele exemplu al sărbătoritului. Europa de mâne, In cadrul căreia
RA
se va desvolta România Mare, are desigur, nevoe de cât mai multe caractere,
iar lupta d-lui prof. A. C. Cuza este cel mai puternic exemplu de tenacitate
și de rezistență în fața adversităților de tot felul.
In după amiaza aceleiași zile, cu prilejul inaugurării activității anuale
LIB
a Ateneului Tatarași, această instituție a sărbătorit la rândul ei, îijtr’un cadru
solemn, ziua de naștere a d-Iui prof. A. C. Cuza.
Ateneul Tatarașl, împlinind 22 de ani de la întemeere, și-a deschis
seria șezătorilor și conferințelor printr’un festival la care a conferențiat
Y
directorul revistei noastre, d. prof. Gh. A. Cuza. Solemnitatea s’a transformat
T
spontan dntr’o manifestație pentru patriarhul naționalismului românesc.
Sf. Sa Pr. V. Chirica, luând cuvântul după serviciu) divin, oficiat pe
SI
pragul acestui an nou de activitate culturală a Ateneului din Tatarași, a
adus omagiul instituției d-lui prof. A. C. Cuza, care este ctitorul acestui
ER
așezământ.
La sfârșit, Sf, Sa Pr. V. Chirica a dat cetire următoarei telegrame de
felicitare adresată d-lui prof. A. C. Cuza:
IV
• Conducătorii și membrii Ateneului Popular Tatarași și toți prietenii
lui prezenți Ia șezătoarea inaugurală, urează celui mai distins ctitor al
UN
acestui așezământ de cultură, la împlinirea celor 85 ani, încă mulți, mulți

ani, în deplină sănătate, pentru a vedea împlinite în faptă, ideile predicate
peste jumătate de veac».
Președintele Ateneului
Preot Mihăilescu
L
RA
A luat apoi cuvântul Sf. Sa Pr. prof. univ. Cicerone lordăchescu care a
adus d-lui A. C. Cuza o caldă mărturie de recunoștință în numele bisericii
creștine ortodoxe, a preoțimei și a Facultății de Teologie din Cernăuți.
NT
Oratorul a evidențiat, printr’o strânsă documentare, caracterul și marea

individualitate politică a d-lui A. C. Cuza, după ce a arătat care este per
sonalitate științifică și literară a sărbătoritului. In continuare, Sf. Sa Pr.
CE
prof. Cicerone lordăchescu s’a ocupat de discursurile parlamentare ale

d-lui prof. A. C. Cuza. Ele sunt locuțiuni de adevărat naționalism, oferindu-ne
cele mai fericite soluțiuni de îndreptare a stărilor nenorocite prin care a
trecut nația și țara românească. Dar cum d. prof. A. C. Cuza a fost mereu
ostracizat, soluțiile sale de îndreptare nici n’au fost luate în seamă. Ora
I/
torul povestește cum că. aflându-se la studii la Paris, ca preot la capela

românească de acolo, a urmărit îndeaproape, prin informațiile de Ia inte
S
lectualii români ce veneau în capitala Franței, marea personalitate a acestui

IA
vajnic luptător naționalist. Pentru Sf. Sa a rămas un veșnic semn de între

bare, opunerea dârză a partidelor și oamenilor politici și refuzul lor
de a soluționa măcar în parte, problemele ridicate de A, C. Cuza, în
U
Parlamentul țării.
BC
RY
400 A. M. Frimu
Evidențiind calitățile de mare orator ale d-lui prof. R. C. Cuza, Sf.
RA
Sa pr. Cicerone Iordăchescu arată că Ia 1907, cu prilejul unei întruniri In
sala «Dacia» din București, studențimea de atunci n’a permis începerea în
trunirii prezidată de d-rul Jean Cantacuzino, până n’a venit în sală d. prof.
R. C. Cuza. Și mulțimea a cerut să vorbească d. H. C. Cuza, în legătură cu
LI B
toate problemele ivite cu prilejul mișcărilor țărănești. Receptat în cele din
urmă la cuvânt, în momentul când s’a urcat la tribună, cineva din biroul adu
nării a rugat pe d. Cuza să înlăture din expunerea sa problema naționa
listă. Totuși, profesorul ieșan a început prin a analiza motivele'mișcărilor
Y
țărănești de atunci, pentru a ajunge, bazat pe date științifice, la faptul că
aceste mișcări nu sunt decât un fenomen de exteriorizare a marei probleme
T
naționaliste, în consecință nu poate fi înăbușită. Mulțimea ce se afla la a-
SI
dunarea din sala «Dacia» în 1907, l-a primit pe d. prof. R. C. Cuza in delir
iar toate frazele rostite de d-sa erau acoperite de lungi ovâții. La un mo
ment dat, d. prof. R. C. Cuza, a cerut biroului să aibă cu el o discuție în
ER
contradictoriu, dar nimeni n’a acceptat această înfruntare, care însemna nu
numai o luptă oratorică dar și un duel științific. întrunirea de atunci din
sala «Dacia» s’a terminat printr’un mare succes al d-lui prof. R. C. Cuza,
IV
ce s’a dovedit a fi un mare orator. In încheere Sf. Sa pr. prof. Cicerone
Iordăchescu aduce un profund omagiu de recunoștință, marelui apostol, care
UN
și-a jertfit toate bucuriile vieții pentru cauza sfântă a Românismului.

R urmat apoi conferința d-lui prof. G. H. Cuza, despre «România în
Europa de mâne».
După vâltoarea aplauzelor entuziaste care I-au întâmpinat, o liniște
AL
adâncă a cuprins sala care nu voia să piardă o singură vorbă din înaripata
și mult documentata expunere. Printr’o strânsă înlănțuire logică, oratorul a
documentat că România de azi, dar mai ales cea de mâne, ca și Europa
TR
național-socialistă în care se va integra, nu e decât coeficientul practic ai

ideologiei lui fi. C. Cuza. El este marele doctor al naționalismului. L-am
putea numi cel dintâi național socialist al Europei, deoarece și-a închegat
doctrina în cadrul social și economic, el economistul prin excelență. Con
EN
ferința a fost răsplătită cu nenumărate și prelungi aplauze. Solemnitatea a

dela Rteneu a luat sfârșit printr’o șezătoare artistică-Iiterară.
D-l D. Iov, directorul Teatrului Național, a citit din opera sa literară.
/C
Doamna Gina Sandri și d. lonașcu, dela Teatrul Național, au recitat apoi

versuri frumos modelate din R. C. Cuza, Th. Speranță, etc.
In afară de această sărbătorire, presa ieșană ca și cea din București
a ținut să închine coloane întregi marelui eveniment românesc. Ziarele din
SI
lași «Prutul» și «Moldova» ca și săptămânalul «Evenimentul», au publicat

numeroase articole omagiale, reproducând multe din cele publicate de către
IA
revista noastră. Ziarul bucureștean săptămânal «Gazeta Comerțului» de sub

direcția d-lui R. C. Cuzin, a închinat deasemeni un număr întreg d-lui prof.
R. C. Cuza. Săptămânalul «Vremea» din București ca și «Porunca Vremii»
U
s a ocupat pe larg de viața și personalitatea sărbătoritului.

BC
RY
Via(a la Iași 401
Printre telegramele și scrisorile primite de d. prof. fi. C. Cuza, din
RA
partea a diferitelor personalități, spicuim următoarele :
«Rog primiți bunele mele urări de sănătate și îndelungată viată».
LI B
Mareșal Antonescu
«Pentru ziua D-voastră vă exprim cele mai sincere felicitări,odată cu
gândurile mele de adâncă stimă».
Profesor Mihai Antonescu
Y
La frumoșii ani pe care-i împliniți azi, vă urez cu toată căldura încă
T
alți mulți și fericiți ani».
Mitropolitul Irineu
SI
«Vă rog să primiți la aniversarea celor 85 de ani, sincerile mele urări
ER
de fericire, dimpreună cu urarea să vă fie hărăziți încă mulți ani de neo
bosită muncă pentru prosperitatea patriei D-voastră.
Baron von Killinger
IV
«Mulți ani de mulțumire sufletească pentru a vedea desăvârșită opera
românizării țării, încoronarea realizării visului laborioasei D-voastră vieți
UN
de jertfă».
fii, Vaida-Voevod
«Membrii /Academiei Române, întruniți în sesiune generală extraordi

nară, astăzi 14 Noembrie, regretând că nu vă pot avea în mijlocul lor, vă
L
aduc prin mine cele mai vii felicitări la a 85-a aniversare și vă fac din
acest fericit prilej cele mai călduroase și devotate urări de sănătate».
RA
Președinte, I. Simionescu
«Cu gândurile luminate și cu sufletul încălzit de lupta d-voastră apos

NT
tolică și profetică, rugăm pe Cel Atotputernicul, să vă dea mulți ani pentru

a îndruma și conduce acțiunea românească până ia izbânda neamului».
Vasile Preiipceanu-Fălticeni
CE
• Celui mai strălucit luptător naționalist și marelui nostru maestru,

bănățenii transmit prin mine profund omagiu cu respectuoase urări de bună
sănătate și viață îndelungată».
Dr. Bogdan-Timișoara.
I/
fiu mai trimis telegrame d-nii: dr. C. Dănuiescu, ministru subsecretar

de stat al muncii; Valeriu Popp, fost ministru; Gherman Pântea, primarul
S
general al Odessei; Haralamb Vasiliu, fost secretar general, Botoșani; Flo-

IA
rica și Gh. Urziceanu, fost secretar general, Bacău; av. Marcel fidam, fost
secretar general, Dorohoi; EmanoiI Protopopescu-Pache București; Const.
Căpriță, președintele Sfatuiui Negustoresc lași ; Const. Foișor, președintele
U
Camerei de Muncă, lași; prof. Radu Constantinescu, rectorul Academiei de

BC
RY
402 A. M. Frimu
Muzică lași; Stan Ghițescu, Roșiori de Vede; Artur Gorovei, Fălticeni; in
RA
giner M. Wolanschi, lași; preot prof. Cicerone și Valeriu lordăchescu;
Aurel Stino, Fălticeni; 1. Rădulescu, București; prof. Roman Simionescu,
directorul Academiei de Arte Frumoase; Magda și Robert Ciocci, Roma;
LI B
prof N. Ghiulea, București; Const. Tăutu, ajutor de primar, lași; dr. Popescu,
Silistra-Tecuci; Angela și av. Dem. Suțu; Anton Costescu, Botoșani; dr.
Werner Luis, directorul institutului german, Iași; Mihai Prăjescu, București;
Elena dr. Lazăr, București; Olteanu, Berlin, asistent universitar Const. Mar-
Y
tiniuc ; Natalia Roiu și Eugenia Coroi, lași; av. 1. Dimitriu, Iași; av. St Lu-
nescu, Moinești; av. Simion Boca, fost prefect, Storojineț; dr. Eugen Hăncu,
T
fost prefect, Bălți; George Dobrovici, magistrat, Bacău ; Th. Romulus Po
SI
pescu, București jN. Arhip, Cetatea Albă; Alexandru Gorgos, fost prefect,
Soroca ; Răzvan, București; Protoereu Ciolan, Iași; av. Gh. Cocotă, fost pre
fect, Roman; av. Bacalogu, București; N. Paicu, fost secretar general, Bu
ER
curești; Petre Jecu, fost deputat Brăila; Ionel Orășeanu, dr. Bănică, Jean
Bărbulescu, St. Diaconescu, Gh. Nicoară, I. Vasiliu, Brăila; av. Virgil Ruso,
fost prefect, Vaslui; M. Manea, fost secretar general, Roman; dr. N. Algiu,
IV
Timișoara; av. Emil Ceicovschi, Iași; Movilă, Soroca; dr. Romano, Iași;
prof. Huțanu, C.-Lung; col. Costăchescu, fost prefect, Hușijav. Romeo
UN
Drăghici, fost ajutor de primar, Iași; ing. olmenschi, Timișoara; dr. Victor
Lăzărescu, Lugoj; prof. N. Marinescu, decanul Facultăți de Litere, lași; prof.
univ. Plăcințeanu, Iași; ing. Berechet, av. Cazacu, av. Miloiu, av. Bontaș,
av. Gorăscu, pr. Paraschiv Angelescu, dr. A. Henrieta Gavrilescu, dr. Gh.
L
Cronț, av I. Atanasiade, București; etc. etc.

In afară de telegrame, d. prof. A. C. Cuza a mai primit și numeroase
RA
scrisori din toate colțurile țării, astfel dela d-nii, preot Horia Vișoiu din jud.
Timiș, Aurel Giurgiuveanu, București; Toma Vlădescu, București; D. Iov,
directorul Teatrului Național, Iași; M. P. Florescu, inginer inspector consi
NT
lier Silvic, București ; I.Dumitrașcu, institutor, Tecuci; precum și multe altele

din orașele și județele din Moldova, Oltenia, Basarabia, Debrogea, Ardeal
și Bucovina.
CE
Printre scrisorile primite se găsesc și foarte multe expediate de către

bravii noștri ostași care luptă pe frontul din Răsărit. Toate poartă pecetea ace
leiași ferbinți credințe naționaliste care pregătește izbânda cea mare. Repro
ducem în întregime răvașul soldatului CIrdea Nicolae, trimis de la un post
I/
înaintat, într’un scurt răgaz al necurmatelor lupte:

Stimate și mult iubite D-le Profesor,
S
La 8 Noembrie a. c. cu ajutorul Iui Dumnezeu, sărbătoriți împlinirea

IA
a 85 ani de rodnică viață. Căci, noi care ne-am adăpat din învățăturile dvs.
de orientare politică, cei care Ia strigătul Dvs. de alarmă, ne-am aliniat — și
înfrunttnd adversitățile de pretutindenea—v-am urmat, aducem cu acest
U
prilej laudă Cerului că v’a păstrat între noi și prosternându-ne genunchii —

în fața Creatorului — îl rugăm să vă dăruiască mulți și fericiți ani.
BC
RY
Via(a la Iași 403
RA
De aici depe frontul de Răsărit, din lupta contra necredincioșilor,
de unde se făurește viitorul Neamului Nostru și al Europei de mâne, vă
urăm ani mulți și fericiți.
LIB
Dumnezeu să vă ajute ca să ajungeți să vedeți realizate gândurile
pentru care ați luptat 60 de ani, pentru binele și izbânda românismului.
Asigurându-vă și cu acest prilej de toată cinstea și devotamentul ce
vi-1 păstrez, vă urez sănătate Îndelungată și izbândă.
Soldat (Jrdea Nicolae"
Y
De pe front ca și din lăuntrul tării, acelaș glas al recunoștințelor ob
T
ștești s’au ridicat către acel care cel dintăi a prevăzut clipele de grea is
SI
pășire pe care Ie avea de străbătut neamul. Dar’ care? n’a dezesperat,
profetizând nimicirea dominației mondiale a Israelului și întronarea unei
epoce de binecuvântată dreptate pentru lumea întreagă și pentru scumpa
ER
noastră țață.
După ce a fost străbătută negura apăsătoare a durerilor, neamul, de
pe pragul înoirilor sale spirituale, mulțumește astăzi profetului său. Prin
IV
compacta solidarizare, el a ridicat la valoarea de dogmă cuvântul lui A. C.
Cuza nesocotit, batjocorit și hulit cu toată prigoana, de cinci decenii.
UN
Aniversarea lui A. C. Cuza la 85 de ani, a însemnat mai ales răzbu

narea adevărului față de înșelările de tot felul care acum stau risipite în
uitare, dimpreună cu oamenii ce le-au izvodit.
A. M. FRIMU
L
RA
NT
CE
S I/
IA
U
BC
RY
404. Dimitrie Gherasim
RA
LI B
CRONICA EXTERNĂ
T Y
LUPTA ROMÂNIEI PENTRU ELIBERAREA
SI
MĂRII NEGRE
ER
Participarea trupelor noastre, alături de armatele germane, Ia cuce
rirea litoralului nordic și răsăritean al Mării Negre, împreună cu porturile
și bazele navale de pe acest litoral, ne amintește de lupta dârză dusă tot
deauna de poporul român pentru asigurarea unei ieșiri spre largul mării.
IV
Mircea cel Bătrân, a întins hotarele Țării Românești până Ia țărmurile mării,
numindu-se „Domn a toată tara CIngrovlahiei până la Dunăre și ia Marea
UN
cea Mare". La fel, Ștefan cel Mare, a luptat o viată întreagă pentru stăpâ
nirea Chiliei și Cetății ftlbe, spre a asigura Moldovei legătura pe apă cu
popoarele Occidentului.
Râvna Domnilor români, din cele două Principate, de a stăpâni ma
L
lurile Dunării cu gurile ei, precum și de a avea o ieșire spre largul mării,
RA
cale pe care veneau popoarele navigatoare din apus (Venețienii și Geno-

vezii), spre a face negoț în cetățile dunărene (Chilia) și dela țărmul mării
(Cetatea Albă) — a fost înăbușită prin cucerirea Balcanilor și a Mării Negre
de către Turci, care, după căderea Constantinopolului la 1453 și transfor
NT
marea Mării Negre în adevărat „lac turcesc", s'au revărsat ca un puhoiu

până spre inima Europei, trăgând asupra istoriei poporului român un ade
vărat văl întunecos. Moldova Iui Ștefan cel Mare a însemnat ultima svâr-
CE
coiire de independență a noastră.

In secolul al XVIII-Iea, însă, odată cu declinul puterii otomane, o altă
primejdie, cu mult mai mare pentru poporul român și pentru Europa, a a-
părut dela răsărit, anume Rusia.
I/
Până Ia Petru cel Mare, Rușii n’au fost constituiți într’un Stat unitar
și puternic. In spațiul imens al Rusiei de astăzi, erau o mulțime de princi
S
pate autonome, conduse de principi, dintre care cel mai de seamă a fost
IA
principatul Moscovei, care a constituit adevăratul nucleu al Rusiei țariste de

mai târziu. Petru cel Mare a trasat principiile mari de politică externă ale
Rusiei. El i-a învățat pe Ruși să râvnească spre Sud la cucerirea Mării Negre
U
și a Constantinopolului, unde țarii visau să ia locul pe tronul împăraților

bizantini. Pofta de cucerire și de expansiune rusească spre Marea Neagră
BC
RY
Cronica externă 405
RA
șl spre Balcani, trebuia să fie satisfăcută prin nimicirea prealabilă a Țărilor
Române, care stăteau înfipte în calea acestui plan.
Acesta este sensul tuturor războaielor ruso-turcești dela sfârșitul vea
cului al XVlll-lea și începutul celui de-al XlX-Iea. Poporul român și-a men
LI B
ținut existența tragică între aceste valuri cutropitoare care îl amenințau
necontenit când dela răsărit când dela Sud, Prin pacea dela lași din 1792,
Rusia dobândește întregul țărm nordic al Mării Negre și-și întinde hotarul
până la Nistru, după ce Ucraina independentă condusă de hatmanii de o-
Y
dinioară, fu și ea înghițită de conglomeratul moscovit.
T
Aceasta a fost prima etapă în marșul gigantic plănuit de Rusia spre
Bizanț. Ea nu s'a mulțumit numai cu atât. Planul de dominație rusească în
SI
Marea Neagră și în Balcani, până la strâmtorile Bosfor și Dardanele, s’a
ascuns pe atunci sub paravanul unei idei în aparență generoasă, anume
ER
protectoratul creștinilor din imperiul otoman. Ori de câte ori Rusia seco
lului al XlX-lea a întâlnit o Europă desbinată prin certuri lăuntrice și răz
boaie, ea și-a reluat marșul spre Sud, năzuind cu perseverență diabolică
IV
să îndeplinească testamentul lui Petru cel Mare.
Anglia a purtat în bună parte răspunderea desbinărilor Europei în
ultimele două veacuri. Dela pacea dela Utrecht (1711) când ea și-a dobândit
UN
supremația necontestată pe mare, după ce a înfrânt Spania lui Filip al II-lea

și Olanda, Anglia a adoptat vestitul principiu al „echilibrului forțelor”, care
i a asigurat hegemonia asupra Continentului european.
In epoca Iui Napoleon, politica britanică de echilibru a funcționat
L
cu precizie, având ca rezultat doborîrea marelui corsican. Dela înce

RA
put Anglia a luat partea Rusiei contra Franței lui Napoleon. Turcia, la
rândul ei, aliată cu Franța, își atrase dușmănia Rusiei, care, urmărindu-și
planurile, ocupă militărește Principatele române în Noembrie 1806. Ocu
pația aceasta militară a provocat declarația de război a Turciei contra Ru
NT
siei. Anglia, nevăzând cu ochi buni o eventuală instalare a Franței lui Na
poleon la Strâmtorile Mării Negre, ceea ce îi amenința planurile sale de
dominație în Mediterana Orientală, îi adresă guvernului otoman un ultimatum
CE
ia 25 Noemvrie 1807, prin care îi cerea Turciei să se desfacă din alianța

franceză. Deoarece răspunsul turcesc întârzia. Ia 19 Fevruarie, flota engleză
din insula Tenedos, comandată de amiralul Duckworth, pătrunse în Dar
danele, distruse o flotă turcească în fața cetății Gallipoli și se opri în fața
I/
capitalei otomane. Ultimatum-ti\ englez fu repetat, dar cu condiții fcarte

grele, anume : predarea întregei flote turcești și a strâmtorilor către Anglia,
S
alianța Turciei cu Rusia și CU Anglia, și cedarea către Rusia a Moldovei și

Muntenieil. Este interesant și semnificativ să accentuăm acest act al poli
IA
ticei britanice din trecut, pentrucă el s'a repetat de curând în formă ase
mănătoare, cum vom vedea imediat.
U
1. Pentru amănunte, a se vedea ; prof. N. Dașcovîci, Marea noastră sau

regimul Strâmtorilor, Iași, 1937.
BC
RY
406 Dimitrie Gherasim
RA
Este, poate, de prisos să mai amintim aici evenimentele istorice tn-
deobște cunoscute.
Războiul ruso-turc, început la 1806, a continuat, cu tot ultimatum-ul
britanic, și s'a încheiat la 1812 prin pacea dela București, prin care Rusia răpea
LI B
jumătate din Moldova, adică Basarabia, devenind stăpână și Ia gurile Dunării.
Istoria noastră națională în secolul al XlX-lea e dominată de ame
nințarea statornică a colosului răsăritean, care își întindea tentaculele, în
anumite momente prielnice în viața Europei, peste trupul țărilor noastre,
Y
înspre Balcani, cu scopul de a ajunge ia Mediterana și își retrăgea tenta
culele ori de câte ori. Europa era solidară împotriva Răsăritului.
T
Protectoratul rusesc instituit în Principate după pacea deia Adriano-
SI
pole (1829), și anulat după războiul Crimeii prin pacea dela Paris (1856), când
Rusia învinsă trebui să cedeze și cele 3 județe din Sudul Basarabiei, Mol
ER
dovei, în sfârșit reocuparea celor 3 județe în urma războiului din 1.877-78,
câștigat cu sacrificiul sângelui soldatului român la Plevna, sunt destule în
vățăminte despre purtarea și intențiile vecinului dela Răsărit. Întreaga pro
blemă orientală, care a dominat secolul al XVIII și al XlX-lea a fost opera
IV
. Rusiei, care năzuia să pună stăpânire pe întregul basin al Mării Negre și
al Dunării de jos, spre a da mâna cu Slavii din Sud, dar și opera Angliei,
UN
care își stabilise dominația în Mediterana Orientală, asigurându-și puncte

de sprijin în Malta la 1802, Cipru Ia 1878, și apoi la Suez în 1882, pentru
protecția drumului spre India.
Poporul român s’a găsit așezat chiar în centrul de greutate al acestei
AL
„probleme orientale” sau „probleme slave”, ca o insulă bântuită de apele

furtunoase ale oceanului. E interesant să cităm aici cuvintele unui diplomat
rus din vremea lui Napoleon, Fonton, pline de înțeles pentru timpurile de
TR
azi: „Acest popor — Românii — are trăsături distincte și nu pot să ascund

că privind harta mă apucă o teamă că aceste opt milioane de oameni,
străini de nația slavă, s’au așezat aici, pe fermecătoarele povârnișuri ale
EN
munților Carpați, formând parcă o săgeată înfiptă între națiunile slave, îm-
piedecându-ie unirea lor“. „Dacă în locul acestor Români ar trăi Sârbi sau
Bulgari, cât de ușor s’ar desiega atunci problema orientală sau slavă”.
O înțelegere anglo-rusă în problemele orientale n’a venit numai din
/C
partea Fingliei, cum am văzut că s'a întâmplat cu ultimatum-ul englez a-

dresat Turciei Ia 1807, dar această înțelegere a fost socotită absolut nece
sară și de către cercurile conducătoare ale politicei rusești, în secolul al
XlX-lea. După convenția colectivă a Strâmtorilor din 1841, când puterile eu
SI
ropene s’au găsit unite într’un bloc în fața expansiunii rusești, Rusia își
căută o aliată credincioasă din afara Europei, ale cărei țeluri politice în
IA
chestia orientală și a Mării Negre erau oarecum concordante cu ale ei.

Această putere extraeuropeană era Anglia. Contele de Nesselrode, în-
tr’un memoriu, redactat după 1841, spunea următoarele în această privință:
U
„Pe uscat, Rusia are față de Turcia o înrâurire covârșitoare; pe mare, An-
BC
RY
RA
gha ocupă aceeași poziție fată de Turcia. Fapta singuratică a acestor două
puteri poate face foarte mult rău, dar conlucrarea lor va putea face mult
bine: iută, deci, folosul ca ele să se înțeleagă înainte, de a porni ceva" 1.
Aceste directive de politică externă fixate de Nesselrode la 1841. au con
LIB
stituit substanța politicii rusești în secolul al XlX-Iea. chiar dacă în războiul
Crimei!, Anglia s’a găsit în tabăra dușmană Rusiei.
Intrarea Rusiei în război Ia 1914 împotriva Puterilor centrale, s'a făcut
tot ca o urmare a principiului constant al politicii rusești de a se alia cu
Y
Marea Britanie, dacă Rusia vrea să câștige ceva în răsărit și în Balcani.
Astfel, pentru a treia oară (după bătălia dela Stănilești pe Prut din 1711
T
și după războiul din 1877/78), noi Românii ne găseam Ia 1916, aliați cu ve
SI
cinii noștri dela răsărit, cei mai primejdioși și cei care ne-au dorit tot
deauna numai răul și distrugerea noastră ca Stat și ca națiune.
ER
Participarea Rusiei în războiui din 1914—1918, a fost răsplătită de
Franța și Anglia printr’un acord secret din 1915, prin care cele două Puteri
occidentale îi recunoșteau Rusiei dreptul de a se instala la strâmtorile Mării
Negre și la Constantinopol, în cazul unei victorii comune. Acordul acesta a
IV
fost ținut secret față de România, pentru a o putea mai ușor atrage în ta
băra beligerantă aliată. Ieșirea Rusiei din front prin pacea separată dela
UN
Brest-Litowsk, în urma căderii în bolșevism și a debandadei în care căzuse

armata rusă, a întrerupt pentru moment planurile rusești în Marea Neagră.
Altfel, Rusia și-ar fi văzut, la pacea trecută din 1920, împlinit visul milenar
al lui Petru cel Mare, cu sprijinul Angliei și al Franței, iar noi nu căpătăm
L
nici Basarabia nici Nordul Bucovinei până la Prut (după cum se stipulase
RA
în tratatul secret de alianță încheiat de România la 1916, cu Rusia, Franța,

Anglia și Italia), iar în Marea Neagră am fi fost zugrumați și sufocați prin
dominația rusească la Strâmtori.
Este bine să reamintim aceste fapte din trecutul nostru mai înde
NT
părtat. sau mai apropiat, spre a scoate în evidență paralelismul între po
litica rusească și cea engleză, în chestiunea Mării Negre și în problema o-
rientală și spre a înțelege toate evenimentele prin care trecem.
CE
Rusia bolșevică, îndată după ce și-a organizat o armată de milioane

și și-a creiat o industrie de războiu, a reluat firul tradițional al politicii ex
terne început de Petru cel Mare, cu toate că în interior a tras cu buretele peste
toate realizările Rusiei țariste. Găsind Europa din nou desbinată într'un
I/
războiu occidental, Rusia s’a năpustit, cu mai mare violență ca ‘în trecut,
asupra țărilor vecine și mai cu seamă asupra noastră. Ea nu s a mulțumit
S
cu atât. Comunicările oficiale ale Ministerului de externe german au arătat

că Moiotov, comisarul pentru afacerile străine al Sovietelor, a cerut Fu-
IA
hrer ului în vizita făcută la Berlin, drept preț al neutralității bolșevice, Mol
dova până la Șiret, baze navale în porturile noastre, garnizoane în Bulgaria
și ocuparea strâmtorilor Mării Negre.
U
1. Vezi: prof. N. Dzșcovîci, op. cit.

BC
RY
408 Dimitrie Gherasim
RA
Ceea ce bolșevicii n’au obținut dela Marele Reich, le-a acordat cu
dărnicie Marea Britanie prin tratatul de alianță anglo-sovietic, semnat de
Molotov și Eden Ia Londra, la 26 Mai 1942. Cu toate că în articolul 5, An-
glia și Rusia bolșevică declară că după încheerea păcii, „nu vor urmări vreo
LI B
sporire teritorială pentru ele și nici nu se vor amesteca în treburile interne
ale altor State'", totuși articolul 3 spune: „Rnglia și Rusia Sovietică, după
încetarea ostilităților, vor lua toate măsurile ce le vor sta la îndemână
pentru a face imposibilă o repetare a agresiunilor și a violării păcii din
Y
partea Germaniei sau a unuia din aliații săi“. Câteva zile după semnarea
acestui tratat, s’a aflat din sursă neutră că el conținea clauze secrete, cu
T
prinse în 5 puncte anexate acordului. Prin aceste 5 puncte, Rnglia se obligă
SI
să recunoască pentru Rusia bolșevică nu numai dreptul de a anexa terito
riile ce le stăpânea Ia 22 Iunie 1941 (deci Basarabia, Bucovina, jumătate
ER
din Polonia. Țările Baltice și Carelia), dar jumătate din Europa, dela strâm
toarea Kattegat până la Dardanele ar urma să cadă pradă lăcomiei bol
șevice din dărnicia Angliei.
In vreme ce soldații germani și români își varsă sângele pentru eli
IV
berarea Europei și a Mării Negre, de tirania bolșevică, Marea Britanie, con
secventă unei vechi politici de prietenie și sprijin cu Rusia, face un ade
UN
vărat act de trădare față de continentul european.

Soldații români sunt astăzi, în această luptă de eliberare a Mării
Negre, continuatorii ostașilor Iui Ștefan cel Mare care se luptau pentru
Chilia și Cetatea Rlbă. Participarea noastră Ia lupta de eliberere a acestei
L
Mări, este efectivă și reprezintă o realitate politică-istorică a noastră și nu

numai un simbol, cum ar fi, poate, participarea la această luptă anti-
RA
bolșevică a altor națiuni europene.

Din primul ceas al isbucnirii războiului împotriva bolșevismului, ar
mata română a eliberat gurile Dunării, a cucerit portul cel mai de seamă
NT
dela Marea Neagră, Odesa ; ea a continuat, apoi, lupta, alături de arma

tele germane, pentru cucerirea întregului litoral al Mării Negre și al
Mării de Rzov, cu toate porturile și bazele navale: Nicolaev, Cherson, Ma-
CE
riupol, Taganrog, Rostov, Kerci, Sevastopol, Hnapa, Taman, Temriuk, No-

worosisk.
Se pune problema, care va fi soarta flotei bolșevice din Marea Neagră
în momentul când ea va pierde toate bazele de refugiu, după cucerirea de
I/
către trupele aliate a întregei coaste a Caucazului.

Telegramele de presă ne au adus știrea că au fost angajate negocieri
S
de către Soviete — sprijinite de Rnglia și Statele-Unite — cu Turcia, pentru

ca aceasta să acorde flotei rusești libera trecere prin Strâmtori. Pe de altă
IA
parte, d. von Pappen, ministrul Reichului la Rnkara, a avut conversații, cu

privire ia același subiect, cu d. Saracioglu, primul ministru al Turciei.
Convenția dela Montreux privitoare la regimul Strâmtorilor, semnată
U
la 20 Iulie 1936, prin revizuirea Convenției dela Lausanne din 1923, restrânge
BC
RY
trecerea vaselor beligerante prin Strâmtori, în cazul când Turcia este neutră,
RA
mergând până la o adevărată interdicție. Iată ce spune art. 19. alin. 11 din
Convenția dela Montreux : „In tîmp de războiu, Turcia nefiind beligerantă...
va fi interzis vaselor de războiu ale oricărei puteri beligerante să treacă
LIB
prin strâmtori, afară de cazurile prevăzute prin articolul 25 al prezentei
Convenții, precum și în cazul de asistență acordată unui Stat victimă a a-
greslunei. In virtutea unui tratat de asistență mutuală obligând Turcia, în
cheiat In cadrul pactului Societății Națiunilor...” In cazul conflictului de față
cu Rusia Sovietică, nu poate fi vorba de vreuna din excepțiile pomenite de
Y
aliniatul II al articolului 19, deoarece întregul mecanism al siguranței co
T
lective din pactul Societății Națiunilor (sancțiunile din art. 16 din pact) a
căzut de mult, odată cu prăbușirea instituției geneveze, iar Turcia nu mai
SI
poate fi ținută astăzi să respecte niște obligații internaționale inexistente și
fantomatice.
ER
Odată înlăturată ipoteza trecerii flotei sovietice din Marea Neagră în
Mediterana prin Strâmtori, nu-i mai rămâne acestei flote decât o alterna
tivă : sau autoscufundarea, sau refugiul în porturile turcești. In acest de al
IV
doilea caz, Turcia fiind neutră, va trebui să aplice regulile generale ale ne
utralității, adică dezarmarea vaselor refugiate și internarea echipajelor lor.
UN
Prin desființarea flotei sovietice și a amenințării rusești, care ne-a pândit

două secole, voind să ne zugrume orice năzuință a noastră de propășire în
Marea Neagră, poporul român tși va căpăta un rol sporit în această parte
a lumii, ca stăpân al gurilor Dunării și al unei porțiuni întinse din litoralul
mării.
L
Istoria națiunii românești, s’ar putea rezuma într'o luptă permanentă

RA
de eliberare a Mării Negre de primejdiile ce au amenințat-o, mai întâi dela

Sud, în vremea dominației otomane, și apoi dela Nord, de dominația mult
mai grozavă a colosului rusesc. Popoarele din bazinul Mării Negre, trăiesc
NT
astăzi clipe epocale, când pentru prima dată în istorie. Europa, solidară în
fața primejdiei rusești, îndepărtează definitiv și pentru totdeauna, stăpânirea
moscovită dela Marea Neagră, redându-i acestei mări și popoarelor ce vie-
CE
țuesc aici, deplina libertate și propășire.

In această luptă de eliberare a Mării Negre, poporul român se gă
sește în frunte, ca totdeauna în istorie, fiind conștient că servește nu numai
cauza sa, ci și cauza întregului continent
I/
DIMITRIE GHERASIM
S
IA
U
BC
RY
410 InseninS ri
RA
LI B
TY
ÎNSEMNĂRI
SI
ZIUA M. S. REGELUI MIHAI I
ER
a fost un nou și fericit prilej de solidarizare a tării care și-a strâns
rândurile tuturor categoriilor sociale în jurul tânărului Suveran și a glorio
sului Său Tron,
IV
Mihai 1! Iată un nume predestinat. In linia tradițiilor voivodale, el
amintește de acea splendidă aventură de acum trei veacuri care a știut uni
întreaga simțire și fiinfă românească subt același schiptru.
UN
Pentru noi, Regele Mihai rămâne, nu numai simbolul vredniciilor dar

și cel al unității naționale. Numele Său este fluturarea de stindard a împli
nirilor noastre. De dânsul e legată suprema și ideala năzuință a patriei.
Desigur că acesta a fost sensul comuniunii românești din ziua de
L
Sf. Mihai! Cum ar spune A. C. Cuza:

RA
Un neam și-o lege,

O Țară și-un Rege!
G. H. C.
NT
„MERITUL CULTURAL" LA IAȘI

D-l Ion Petrovici, ministrul Educației Naționale, făcând să retrăiască
o sănătoasă tradifie culturală, a binevoit să confere recent ordinul „Meritul
CE
Cultural” câtorva personalități aparținând științelor, literelor, artelor și o-

perelor sociale românești.
Au primit decorația următorii ieșeni: d. A. C. Cuza în gradul de
ofijer ; domnii : M. David, rectorul universității și D. Iov, literat și direc
I/
torul Teatrului National, în gradul de cavaler cl. I-a ; I. M. Marinescu, de

canul facultății de litere, N. Bagdasar, directorul Casei Școalelor, Șt. Bâr-
S
sănescu, prof. univ. ; Gh. A. Cuza, directorul revistei noastre ; C. Ramadan,

T. Călin și A. Ghifescu, artiști la Teatrul National, Al. Zirra și A. Ciolan
IA
compozitori și dirijori, cavaler cl. Il-a.

Din totalul de 87 decorați, doisprezece sunt ieșeni, ceea ce dovedește
că d. ministru Ion Petrovici nici de astădată nu a uitat lașul și activitatea
U
lui spirituală în toate domeniile gândirii și simțirii românești, c. M.

BC
RY
însemnări 411
ÎNCHINARE lui a. c. cuza
RA
I.a aniversarea de 85 de ani, d. A. C. Cuza a primit omagiul unanim
al presei românești. Dar închinări versificate au fost mai puține. Revista
noastră a publicat în numărul omagial un prea frumos stih al poetului G.
LIB
1 utoveanu. Deasemeni ziarul Porunca Vremii din 15 Noemvrie crt. ne aduce
următoarea poezie, semnată Anuța Barbu :
LUI A. C. CUZA
Y
Te ’nnalți de veacuri, de demult, apostol îmbrăcat în slavă,
Ai fost cuvântul cel dintâi, peste al neamurilor eres,
T
La tine suflete ’nsetate învățătură au cules
SI
Și sau pornit să curme-obida, împotmolită în zăbavă.
Senin, din limpezimi de stele, din aspre tâlcuiri de duh,
ER
Curgea povața înțeleaptă din tainițile primenirii,
Pân’a cuprins pământ și ape, adânci genune și’n văzduh
S’a scris, cu slovă ’nfricoșată, credință nouă omenirii...
IV
Credință nouă și străveche, bătute ’n cuie de-ametist
— Cu sângerări prinse ’n piroane
UN
Și plânsele lângă icoane

Purceasă acolo, pe Golgotha, de sub picioarele lui Christ...
Senin, tu așteptat-ai ronda cuvântului înnaripat

îmbălsămări te ’nconjurară și anii ’n mângâeri te-au nins,
AL
Să-ți dăruiască pân’la urmă cununa celui ce-a învins

Ca să privești cum toți ai tăi de jugul greu s’au liberat.
Apostole, cu păr de nea, și suflet de văpae tânăr

TR
Așterne-ți fruntea luminată cu luării sărbătorești;

Cu tine ’n frunte împlinit-am destine-alese românești
Și vom păși tot înnainte, cu tine umăr lângă umăr.
EN
Reproducem cu plăcere poezia, pentru avântata și entuziasta ei in

spirație- Ea constitue un testimoniu mai mult al sincerei admirații de care
se bucură A. C. Cuza în opinia publică românească de pretutindeni, c. m.
/C
8 NOEMVRIE
Zi de popas spiritual, a fost ziua aceasta de 8 Noemvrie, la Iași, zi
legată de un om al cărui gând și faptă strălucesc de pe culmi luminoase, a
SI
cărui viață se leagă de destinele românismului, al cărui nume este și va ră

mâne pentru neamul său și pentru locul pe care l-a sfințit.
IA
Din toată Moldova și de pretutindeni unde bat inimi românești, mii

de gânduri s’au îndreptat, în această zi, către casa din strada Codrescu.
Din toate unghiurile țării, din mii de suflete s’au înălțat, către marele
U
profesor dela Iași, aceiași călduroasă urare.

BC
RY
412 însemnări
Mai fericiți decât acei pe care împrejurările i-au Rnut departe, nei
localnicii am putut ca, odată cu gândurile, să ne îndreptăm și pașii spre
RA
Casa cu Svastici din strada Codrescu, unde se găsește, astăzi, singurul cuib
sufletesc cu care se poate făli lașul; siDgurul care a mai rămas în capitala
Moldovei, și pe care nu i-1 va lua Bucureștiul.
LI B
E leagănul de totdeauna al spiritualității moldovenești, e altarul na
ționalismului românesc la care — pe urmele veneratului său părinte și îna
intaș — slujește astăzi d. profesor Gh. Cuza.
Și pentru a răspunde gândirii, care în această zi, a împletit urările
Y
noastre cu ziua cea mare a biruințelor definitive, purtătorul de cuvânt al
naționalismului ieșan, ne-a vorbit la Ateneul Popular din Tatarașî, despre
T
.România în Europa de mâne”.
SI
D-l prof. Gh. Cuza nu posedă degeaba seeretele poeziei măestre.
Cu aceeași artă, d-sa mânuește și fraza oratorică, exprimând gândirea în
ER
nuanțe pline de subtilități.
D-sa ne-a arătat că România, întemeeată numai pe naționalism, își
poartă astăzi cu cinste stindardele pe câmpurile de luptă răsăritene împo
triva iudeo-bolșevismului distrugător de nații, și prin naționalism numai, se
IV
va încadra cu cinste în Europa de mâne la a cărei făurire armele și sân
gele său vor fi conlucrat.
UN
Că nu este însă tot una, naționalismul și patriotismul, — naționalis

mul cel legat de pământ și patriotismul cel călător.
D-l prof. Gh. Cuza ne-a arătat doar, cu sufletul său de poet, esența,
ca să zicem așa, romantică a naționalismului, în opoziție cu acest produs
L
găunos și perfid, al Revoluției Franceze ; cu „patriotismul”, în numele că

RA
ruia a ajuns un Krackenștein alias Leon Blum, în fruntea Franței.

Și, fie zis în treacăt, noi credem ca și d. Gh. Cuza că, nu-i nimic
mai ușor decât a face orice confuzii în domeniul noțiunilor, și asta a fost
și este arta de totdeauna a iudaismului, adoptată de toji șmecherii sau ur
NT
mată de mulți proști. Nimic mai ușor, în adevăr, decât a jongla cu cuvin
tele și a le băga unul în altul.
Și, fiind vorba de confuzii, d. prof. Gh. Cuza ne pune în gardă de
CE
confuzia dintre concepția naționalistă a românizării și ceea ce se face azi,

după putințele de realizare ale momentului. E bine să se știe—spune d. Gh.
Cuza —că, în spirit naționalist, considerăm această românizare ca nece
sară, inevitabilă, căci așa o cere momentul politic; dar că, pentru noi, ro
I/
mânizarea nu poate însemna în România de după război, decât ceea ce

A. C. Cuza a prevăzut și Adolf Hitler a hotărît pentru .întreaga Europă :
S
„eliminarea jidanilor".
Credem, a spus d. prof. Gh. A. Cuza, în satisfacția multor naționa
IA
liști de a lua parte la românizarea prezentă dar e bine să ne ferim de a

socoti drept un sfârșit ceea ce de fapt e numai un început.
U
BC
RY
însemnări 41.5
Urmărind linia naționalismului românesc dela izvoarele sale, d. prof.
RA
Gh. Cuza, ne-a arătat cât de ușoare și de superficiale sunt aprecierile co
mune. fixate, câteodată, și de tiparele oficiale ale învățământului public,
cu privire la valoarea și meritele, însumate și totalizate pe .generații”.
LI B
Dacă ne putem lăuda cu ceva în istoria ultimului veac, apoi nu cu
„generațiile'* ne putem lăuda, ci cu acei oameni singurateci și înzestrați cu
virtutea rară a desinteresării de sine, care s’au ridicat împotriva generației
lor și care au știut să trezească adevărata simțire națională în sufletul unei
tinerimi destinată altfel peirii ; oameni care au știut să făurească voințe și
Y
energii care ne-au salvat dela o prăpastie fără ieșire.
T
Astfel, pe linia trasată în ultimii patruzeci de ani de încordată rezis
tentă, de d. prof. A. C. Cuza, suntem noi azi, în acest război. Tot ea ne
SI
va face să stăm la loc de cinste în Europa de mâne.
Această Europă făurită din victoria armatelor Axei în fruntea cărora
ER
stau armatele germane cu zvastica, va fi national-socialistă.
Ce înseamnă acestea ? înseamnă că va domni pe plan politic, con
cepția rasistă care în momentul de fată, luptă hotărîtor cu lumea iudeo-
IV
democrației plutocratice, pentru distrugerea stelei cabalistice, pentru dis
trugerea operii de minciună, de mistificare, de exploatare și de dominare
edificată de Israel peste națiile înșelate.
UN
Și mai înseamnă, că va domni, pe plan social national-socialismul

lui A. C. Cuza. formulat încă acuma 50 de ani în urmă în „Meseriașul
Român1* și în .Țăranii și clasele dirigente” ; va domni dreptatea lui Adolf
Hitler, care a îndurat foamea și a trecut prin toate mizeriile viefii spre a
L
putea spune: „Cine nu s’a văzut redus el însuși la o asemenea mizerie, nu

RA
• va cunoaște niciodată”. X‘
National-socialismul european, nu apare ca o ideologie cu totul nouă
pentru noi Românii. In privința doctrinei politice economice determinată de
NT
împrejurările specifice ale vieții românești, A. C. Cuza a fost desigur, un

najional-socialist, nu numai prin gândire dar și prin lupta sa politică, cre
atoare de energii și de supreme jertfe.
Iată deci una din cauzele pentru care, urmând politica Mareșalului
CE
Conducător, vom intra cu cinste în Europa de mâne - ne spune d. prof.

Gh. Cuza.
Iar când va veni ziua așezărilor definitive în noua Europă, noi, nu
vom întinde mâna să ni se pue în ea disprețuitor, o pomană, ci vom putea
I/
pretinde întreaga noastră dreptate...

Și — pentru a desprinde tot ce cuprinde această concluzie — spre
S
a ne justifica toate pretențiile de mâne, să ne supunem cu entuziasm da

IA
toriei către tară și către neam, până la capăt.

Să nu ne lăsăm înșelați și mistificați de diversiunile patriotarde ;
să nu ascultăm pălăvrăgelile mincinoase ale teoreticienilor de salon, să
U
știm că nu avem decât o singură tintă, o singură lozincă— biruința.

BC
6
RY
444 însemnări
Suntem într’o luptă imensă, dar suntem alături de o forță imensă.
RA
Și această forță nu consistă numai în tancuri și avioane, dar mai cu
deosebire în dreptatea luptei naționaliste și în credința pentru o cauză
care e mai tare ca toate oțelurile.
LI B
* * *
...A fost cu adevărat o zi de înălțare spirituală, ziua aceasta de 8
Noembrie care, putem spune, este ziua premiselor naționalismului românesc
de azi.
Y
Urmărind conferința d-lui prof. Gh. Cuza, ne-am înăl(at cu gândul,
T
spre ziua aceea viitoare a concluziunilor firești pe care d. prof. A. C. Cuza
le-a pus în formula „România Românilor, a tuturor Românilor, și numai a
SI
Românilor”, s. H. Cuiianu
ER
FUEHRERUL ADOLF HITLER DESPRE IUDAISM
In recentul său discurs, rostit cu ocazia aniversării revoluției național-

IV
socialiste în ziua de 8 Noembrie la „Lowenbrăukeller" din Munchen, Fiih-
rerul Adolf Hitler. ocupându-se de manoperile criminale ale internațio
nalei iudaice, a spus textual:
UN
„O altă putere care altădată avea o deosebită actualitate în Germa

nia, a putut între timp experimenta faptul că profețiile național-socialiste
nu sunt fraze. E vorba de puterea principală căreia îi datorim toate ne
norocirile, — jidovimea internațională. Vă veți mai fi amintind de ședințele
L
Reichstagului în care declaram : Dacă iudaismul își închipue cumva că va

RA
putea provoca războiul mondial cu scopul de a nimici rassele europene, a-

ventura nu va aduce prăbușirea rasselor europene ci prăbușirea iudaismului
în Europa. Am fost întotdeauna luat în râs ca profet. Dar din câți râdeau
odinioară, sunt nenumărați care nu mai râd astăzi, și cei care mai râd
NT
încă, poate mâne nu vor mai face-o nici ei. Această adeziune se va ex
tinde peste Europa și. mai departe, peste întreaga omenire. Iudaismul in
ternațional va fi demascat în totalitatea pericolului său demonic. Despre
CE
aceasta vom purta de grijă noi, național-socialiștii. In Europa pericolul a

și fost demascat și statele, unul după celălalt, se raliază normativelor
noastre".
Mai precis nici că se poate. Războiul actual nu e numai unul eco
I/
nomic și politic dar și unul rassial. Arianismul european ve fi definitiv e-

liberat din cătușele iudaismului internațional, reprezentat deopotrivă de de"
S
mocrația plutocratică și de bolșevismul atoatenimicitor.

IA
Armele germane și aliate, pregătesc, prin strădania lor biruitoare,

zorile Europei de mâne. Sângele vărsat astăzi va ratifica în curând și a-
ceastă profeție a lui Adolf Hitler ca o ultimă și definitivă realizare a re
U
voluției național-socialiste. g. h. c.
BC
RY
însemnări 415
RA
t VIRGINIA N. GANE
Vineri 20 Noemvrie crt. pela orele 10 dimineața ilustrul nostru con

cetățean. conu Nucu Gane—cum ne-am obișnuit a-i spune—putea fi văzut
LI B
zdrobit de durere în căutarea unui medic.
Chiar în dimineața acelei zile d-na Gane nu se simțise de loc bine,
arătându-și îngrijorarea că nu se va putea duce ca deobicei la societatea
„Crucea Roșie” unde avea foarte mult de lucru pentru bunul mers al
Y
societății.
Până să vină medicul, când d. N. N. Gane iubitul fost primar al Mu
T
nicipiului Iași în guvernarea Goga-Cuza din 1938, s’a reîntors din oraș, a
SI
găsit pe d-na Virginia N. Gane mult mai rău decât o lăsase. Toate efor
turile au fost zădarnice. înainte de a putea avea vreun ajutor medical, vred
nica româncă a căzut secerată de mâna mortii.
ER
Hărăzită să-și trăiască o viață de muncă, defuncta a fost dintre
putinele femei românce, care a înțeles că viata nu-și are nici un sens
dacă nu este închinată binelui obștesc. Deaceea marea luptătoare naționa
IV
listă a trăit pentru aceasta și a murit în îndeplinirea datoriilor ce singură
și le-a impus, socotindu-le sacre.
UN
VirgiDia N. Gane prin sufletul său ales, prin marile sale calități a
fost chemată să dețină importante roluri în diferitele societăți de binefacere
la care a depus o muncă asiduă, asigurându-le o vădită prosperitate.
Născută dintr’o familie de vechi boeri moldoveni, Drăghicii din Ro
L
man, Virginia N. Gane a învățat în casa părintească, încă din tinerețe, ri
sipa de generozitate, muncă și sacrificiu pentru binele obștesc.
RA
Iși îndeplinea cu atâta avânt și putere de muncă, toate marile în

sărcinări ce i-au fost încredințate,încât în dorința sade a se ști permanent
în serviciul binelui obștesc, a mers până la sacrificiul de sine. Veșnică la
NT
datorie, Virginia N. Gane n’a fost numai viceprezidenta soc. „Crucea Roșie”
filiala Iași, ci și o neprețuită colaboratoare a Măriei Gh. Cuza la „Asociația
Amicele tinerelor fete”, după cum a fost și prezidentă a comitetului școlar
CE
dela școala profesională din Iași „Tereza G-ral Milicescu , etc.

Prezentă totdeauna acolo unde munca și răspunderea erau mai mari,
distinsa doamnă nu se putea împăca cu zilele ce păreau prea scurte,
pentru a cuprinde generosul și neîntrecutul ei elan. Și pentru a satisface
măcar în parte marile nevoi obștești, transforma nopțile în zile, sacrificân-
I/
du-și orice ceas de odihnă pentru a satisface nenumăratele cerințe ale tu
turor așezămintelor de binefacere.
S
Virginia N. Gane s’a martirizat pentru binele obștesc. Este cel mai
IA
nobil sacrificiu, cel mai frumos exemplu în vremurile acestea pline de

egoism...
Duminică 22 Noembrie a. c. nobila tovarășă de viață a d-lui N. N.
U
Gane a fost condusă la locul de veșnică odihnă. In biserica ,Sf. Spiridon"

BC
RY
516 însemnări
s’a oficiat serviciul religios după care s'a ținut mai multe cuvântări evi-
RA
dențiindu-se marile calități ale defunctei.
„Cetatea Moldovei" se găsește alături de marea durere a d-lui N. N.
Gane și transmite luptătorului naționalist semnul profundelor regrete ale
LI B
tuturor colaboratorilor care-i sunt prietenii devotați de totdeauna.
H. M. Fr.
MOARTEA LUI CONSTANTIN TOMA
Y
Numai clipa morții e chemată să judece munca și strădaniile noastre.
Neașteptatul deces al lui Const. C. Toma a verificat încă odată acest a-
T
devăr. Atât presa din țară cât și marea participare la înmormântarea mult
SI
regretului fruntaș ieșan,au mărturisit golul pe care îl lasă prematura sa dis
pariție. Căci de persoana lui Toma erau legate nu numai amintirile recu
noscătoare date fostului demnitar, dar și intensa lui activitate prezentă care
ER
îl menținea în plină actualitate creatoare.
Ca președinte al Societății Comunale de Electricitate, Toma a ctitorit
recent pentru a doua oară instituția, anihilând tendințele de etatizare care
IV
o amenințau.
In numărul pe Octombrie al revistei noastre, Constantin Toma a pu
UN
blicat un documentat articol al activității uzinei. Modestia care l-a carac

terizat, l-a făcut să lase în umbră contribuția sa personală. Noi știm însă
cât de efectivă și de prețioasă era ea. Căci, deși strămutat la București, de
functul tânjea după orașul său drag, și nu cruța nici un fel de jertfă când
L
era vorba de a-i fi de folos.

Recunoscător, lașul, a adus primarului și deputatului său de altădată,
RA
ultimul omagiu. I l-a adus așa cum știe numai lașul să-l dea acelora care
au rămas legați de reveneala zidurilor lui; acelora care la rândul lor l-au
iubit pasionat, moldovenește. a. h. c.
NT
REAPARIȚIA REVISTEI „CURIER IEȘAN"
După o sincopă de câteva luni, a reapărut revista „Curier ieșan“.

CE
Printre colaboratorii acestui Dumăr remarcăm numele domnilor Nic. Stelian

-Beldie, directorul revistei; preotul C. Nonea, Th. Simenschi, etc. D-l Cor-
neliu Dabija publică o avântată evocare poetică a Măriei dela Cozia, pre
zentată nu de mult publicului ieșan la Radio Moldova.
I/
Urăm confratelui ieșan numai urcușuri biruitoare pe drumul atâta de

anevoios al literelor. g. h. c
S
ORA STUDENȚEASCĂ LA RADIO-MOLDOVA

IA
E vorba să se înființeze ora studențească la postul nostru de Radio-

emisiune. Foarte bine. Dar cu cine? Și mai ales, cu ce? Firește, e vorba
U
de program. In orice timp și în deosebi acuma, educația tineretului se im

pune ca o problemă de prim-plan. Există încă atâta desorientare, atâtea
BC
besne în cugetul copiilor noștri! De aceea indrumătorii cât și normativele

RY
însemnări 417
spirirituale cer o severă selecționare. Numai așa. inițiativa va fi în stare să
RA
dea rezultatele dorite.
Deocamdată, suntem în faza enunțărilor. Așteptăm cu nerăbdare ate
rizările in realitate, dacă vor fi să mai vie, pentru a ne spune cuvântul, g. h. c.
LI B
CONFERINȚELE D-LUI GH. A. CUZA PRIN ȚARĂ
In cursul lunii Noembrie, d. prof. G. A. Cuza, directorul revistei
noastre, a conferențiat în următoarele localități : Bacău (1 Noembrie), Iași
(8 Noembrie), Dorohoi (15 Noembrie), Galați (21) și Brăila (22 Noembrie).
Y
D-sa t>ne să aducă la cunoștință prietenilor de pretutindeni, că din
T
cauza dificultăților de călătorie, e nevoit să-și întrerupă până la primăvară
activitatea conferențiară. Toate angajamentele luate în această privință sunt
SI
deci suspendate, c. m.
ER
ERATĂ
Avem de cerut iertare cititorilor și colaboratorilor noștri pentru gre
șelile strecurate în revistă. Dar ele sunt inerente. Cu cât numărul este mai
IV
compact, eratele sunt mai numeroase. Explicația nu e greu de găsit, dat
fiind lipsurile de tot felul, în primul loc de personal și de timp, ale mo
mentului de fată.
UN
Nu e mai puțin adevărat că unele din aceste greșeli sunt în deapreptul

supărătoare, ele jignind nu numai estetica formală dar chiar câteodată alte
rând fondul. In numărul trecut, la articolul „Doctrina economică naționa
listă” al d-lui A. C. Cusin s’a strecurat la pag. 187, al. 3, o asemenea erată pe
L
care ne grăbim să o amendăm. Rugăm deci să se citească pasajul indicat

RA
după cum urmează : „Această teorie a spațiului vital economic, va trebui

să fie verificată (și nu sacrificată, cum s'a publicat) pe teren de fapte" etc.
C. M.
CRIZA HÂRTIEI
NT
se face tot mai simțită. Astfel, cu toate măsurile luate din timp și
în ciuda garanțiilor primite, am ajuns, deocamdată, la epuizarea totală a
stocului ce-1 aveam în rezervă. In cadrul posibilităților restrânse, ne vedem,t
CE
cu tot regretul, nevoiți să apărem de astădată mtr un număr redus de pa

gini. c. M.
CĂTRE ABONAȚI
I/
Incheem în curând anul și de pe pragul celui nou, scrutăm nenumă

ratele greută{i de tot felul ce ni se ridică în cale. Lucrătorii tipografi mai
toti mobilizați; lipsa tot mai simțită a hârtiei; scumpirea mânii de lucru
S
și a materialului. — iată câteva din problemele ardente ale oricării tipări

IA
turi astăzi.
Rugăm deci stăruitor pe abonatii noștri să ne înțeleagă. Să bine-
voiască a-și achita abonamentele fără alte intervenții. Cu atât mai mult cu
cât ne străduim să menținem costul publicației, evitând din răsputeri orice
U
fel de majorare, c. M.
BC
RY
418 Recenzii
RA
LI B
T Y
SI
RECENZII
ER
Georgescu Delafras: Omul de mâne...
D-l Georgescu Delafras, directorul editurii „Cugetarea", nu este un
IV
străin al literelor românești.
Intr’o vreme vitregă, când valorile, munca și posibilitățile de înfăptuiri
autohtone, erau voluntar ignorate, domnia-sa, ridicându-se din pătura sănă
UN
toasă a neamului, înarmat cu un optimism puternic, dotat cu o putere de

muncă excepțională, realizează o mare operă românească : editura „Cugetarea".
Secretul de a reuși în viață nu trebue căutat aiurea; el rezidă în noi:
în mintea și sufletul nostru. Bătătorind această cale luminoasă, d. Georgescu
L
Delafras ne oferă două lucrări asemănătoare: „Cum am cucerit viața" și „Omul

de mâne... In amândouă găsim tratată aceiași temă, tinzând la aceleași concluzii.
RA
Romanul „Omul de mâne" poate fi definit ca un studiu dialogat în care

este prezentată lupta Binelui împotriva Răului ce sapă temelia familiei și nă-
rue edificiul șubred al societății din zilele noastre.
Intr'o vreme, când scriitorii urmăresc, în mod exclusiv efectele estetico-
NT
literare ale lucrărilor lor, d. Georgescu Delafras îmbogățește literatura națio

nală cu o carte de căpătâi, bogată în concluziuni utile vieții.
„Artă pentru artă", — iată lozinca tendențioasă care a otrăvit tiparul
CE
românesc de după război. Ovreii, cu nume sonore de voevozi, tratau ca ceva

natural orice subiect, fie el oricât de scabros, indiferent de înrâurirea exer
citată asupra cititorilor.
Literatura însă, înainte de a fi un bun al Universului, este un produs
I/
specific al unei comunități. Scrisul întregește manifestările unui tot insepa

rabil : Națiunea.
Așa dar... și scrisul tinde către un scop, — având o Finalitate, cum ar
S
spune prof. dr. N. Paulescu.

IA
Orice înfăptuire normală este creiată iu vederea unui scop bine determinat,
numai patologia, cu manifestările ei morbide, nu are un scop,—o Finalilate (Dr.
IV. Paulescu).
U
Și... numai despre „Omul de mâne" nu se poate afirma acest lucru.

Florin Micescu, eroul principal, un caracter energic și hotărît, optimist
BC
RY
Recenzii
și perseverent, ia viața pieptiș și —până la sfârșit—o cucerește. Fericirea o
RA
găsește in mijlocul familiei. în bucuria datoriei împlinite, cu râvnă, pricepere
și onestitate.
In „Tănțica" sunt întruchipate calitățile femeii valahe. Este modestă
LI B
răbdătoare, inteligentă, dedicată cu tot sufletul căsniciei. (Femeia germană
este bună gospodină și excelentă mamă de copii; femeia franceză este mân
dră, deticată și economă ; cea italiană, generoasă, însuflețită de sacrificiu total).
Silvia este prototipul femeii bulevardiere. Frumoasă, frivolă, incons
tantă, vițioasă, preocupată numai de plăcerile ei meschine. Acest exemplar
Y
nu constitue o raritate în vremea noastră. Chiar azi, în toiul războiului, care
hotărăște pentru sute de ani soarta neamului, când decența și sobrietatea ar
T
prinde atât de bine, întâlnești pe marile bulevarde sau în barurile Capitalei
SI
acest tip de femeie. Singura ei preocupare este aceia de a plăcea. Cu o astfel
de femee nu se va țese niciodată viitorul neamului.
„Să fii om“, de Charles Wagner, a fost cartea de căpătâi a tinereții mele.
ER
„Omul de mâne“ va trebui să fie cartea preferată a tineretului de azi
și de totdeauna. Se cuvine citită în singurătate, în meditație și reculegere, ca
pe o cazanie grea de duh românesc, m. lonescu
IV
Edvige Bestazzi: Curs de limba italiană pentru începători, anul I și
II (metodă teoretică-practică). Ed. «Cugetarea», Buc. 1942.
UN
Născut din necesitățile curente ale predării limbii italiene în școlile se
cundare, nou apărutul curs al d-nei Bestazzi care de fapt este o a doua ediție
la o încercare anterioară, de proporții mai modeste, ne aduce o dublă mărturie.
In prima parte de gramatică, morfologie și exerciții de conversații, au
L
toarea dovedește o profundă experiență didactică și totodată o perfectă stă

pânire a limbii noastre. In adevăr d-sa, în calitate de directoare a Institutului
RA
Italian din Bacău, unde desfășoară o impresionantă activitate culturală, a cău

tat să pătrundă în tainele graiului românesc, dealtfel atâta de înfrățit cu limba
italiană. D-na Bestazzi prezintă tineretului gramatica sa italienească, am putea
NT
spune, mână în mână cii cea românească, simplificând mult accesul ei.
In antologie, autoarea a adunat și sistematizat bucăți care să corespundă
înțelegerii limitate a începuturilor, întovărășindu-le cu un vocabular și cu
CE
scurte interpretări ale particularităților de exprimare italienească. Din aceste

note se desprinde aceiași dragoste atentă, aceiași însuflețită și ideală preo
cupare pentru o cât mai bună cunoaștere și prietenie dintre cele două po
poare, care a transformat acțiunea culturală a doamnei Bestazzi, într'un adevă
I/
rat apostolat.
Cursul d-sale e un binevenit prilej pentru a-i îndrepta gândul recuno-
S
știnții și caldei noastre prețuiri. G. H. C.

IA
U
BC
RY
420 Bibliografie
RA
BIBLIOGRAFIE
LI B
CĂRȚI
Adolf Hitler, „Cuvântarea la inaugu Ion Mircea Nanu, „Importanța finan

rarea ajutorului de iarnă 1942-1943“. țelor în cadrul celorlalte discipline de
Y
I. von Ribbentrop, „Discurs la a doua drept", București 1942.
T
aniversare a pactului tripartit" (27 Sep Primăria Municipiului Odessa, „In slujba
temvrie 1942). Țării (un an de gospodărie)", Odessa
SI
Edvige Bestazzi, „Curs de limba ita 1942.
liană pentru începători", Buc. 1942. Octav Dessila, „Iubim", roman, II,
București 1942.
ER
Nicolae Ghiulea, „Problema meseriilor
în România", București 1941. Salvatore Riccobono, „II compense per
Nicolae Ghiulea, „Meseriașii patroni și spese fatte da possessori su cose altrui",
Asigurările Sociale", București 1942. Milano 1940.
IV
Nicolae Ghiulea, „Meseriile ca factor Salvatore Riccobono, „Gli studi di diritto
social și economic", București. romano in Italia", 1942.
UN
REVISTE
DIN STRĂINĂTATE
Die Kunst im Deutschen Reich, Berlin, IVeltdienst, Frankfurt am M., nr. IX/21
L
an. VI, nr. 8-9, Aug.-Sept. 1942. și IX/22, 1 și 15 Nov. 1942.

Serviciul mondial, Frankfurt a. M., nr.
RA
Deutschland, Berlin, an. XI, nr. 9,

Sept. 1942. III/19 și III/20, 1 și 15 Oct. 1942.
Weltkampf, Munchen, (număr special Europa Nouă, Berlin, nr. 133, 134,
135, Oct.-Nov. 1942.
în limba română). Problema jidovească Rivista del Lavoro, Roma, an. XI, nr.
NT
în trecut și în prezent, 1942. 6, Sept. 1942.
DIN ȚARĂ
CE
Gândirea, București, an. XXI, nr. 8, 9-10, Sept.-Oct. 1942, dir. Const. To-
Oct. 1942, dir. Nichifor Crainic. mescu.
Muncitorul Român, Buc., an. V, nr. 5, Biserica Basarabeană, Bălți, an. I, nr.
Oct. 1942, dir. Pan. M. Vizirescu. 5, Oct. 1942.
I/
Luceafărul, Sibiu, an. II, (seria nouă), Satul, Buc. an. XII, nr. 144, Nov. 1942,
Nov. 1942. dir. Andrei Udreâ.
Viața Basarabiei, București, an. XI, Păstorul Tutovei, Bârlad, an. V, nr. 7,
S
nr. 10-11, Oct.-Nov., 1942, Director Pan Sept. 1942, dir. prot. Gr. A. Dimitriu.
Halipa.
IA
Agricultura nouă, Buc., an. X, nr. 1-2,

Claviaturi, Brașov, an. II, nr. 2, 1942, 3-4, 5-6, 7, 8-9, Ian.-Sept. 1942.
dir. Gherghinescu Vania. România tânără, Brașov, an. I, nr. 4-6,
Luminătorul, Chișinău, an. LXXV, nr. Aug.-Oct. 1942, dir. I. Hașeganu.
U
BC
RY
RA
Cel mai eficace tratament în boalele sto
LI B
macului, intestinului, ficatului, nutriției, ri
nichi și aparat respirator,
Y
sunt apele minerale din
T
SI
SLA1IICUL MOLDOVEI
ER
IV
De vânzare:
UN
Ia farmacia Spitalului „Sf. Spiridon‘* lași

și Ia administrația Băilor Stanic jud. Bacău.
L
Cu avizul medicului curant,

RA
se expediază contra ramburs

cantitățile cerute.
NT
X
CE
ÎNTREBUINȚAȚI
I/
APA MINERALĂ DIN

S
SLĂNICUL MOLDOVEI
IA
U
BC
RY
COMERCIALA
RA
FARMACEUTICĂ
LI B
SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ
Y
BUCUREȘTI
T
STRADA GENERAL BERTHELOT Nr. 39
SI
Telefon 5-05-89 www Telefon 5-12-68
ER
IV
UN
DEPOZIT DE MEDICA-
MENTE ȘI CIIEMICAEE.
AL
ILEIIRI ETERICE
PENTRU PARFUMERIE
TR
ȘI SCOPURI COMES-
EN
TIBILE, FIOLAJE
/C
SI
IA
REPREZENTANȚE PENTRU ROMÂNIA A FABRICILOR

DEUTSCHE KABELWERKE A. G„ BERLIN; CAUCIUCĂRIE
U
MEDICINALĂ GEHE & Co., A. G., DRESDEN;

SPECIALITĂȚI FARMACEUTICE
BC
I
BC
U
IA
S I/
CE
NT
RA
L UN
IV
ER
SI
T Y
LI B
RA
RY

An.3 - Nr.11-12 1942

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An.3 - Nr.11-12 1942

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BC

t IRINEC MITROPOLITUL MOLDOVEI In slujba științei ți a credinței

M1IIAI DAVID............................... Profesorul A. C, Cuza

D. IOV................................................ Din pricina iul A. C. Cuza...

AUREL GEORGE STINO A. C. Cuza în lupta pentru graiul românesc

D1MA I. GAVR1LID .... A. C. Cuza ți țărănimea

A. M. FR1MU........................................ Viața la lăți

ÎNSEMNĂRI : M. S. Regele a împlinit la 25 Octombrie 21 ani.—Schița biografică a lui A. C.

gonat.—însemnări economice interne.—Inaugurarea Institutului German.—Conferințele d-lui Gh. A.

ADMINISTRAȚIA : DELEGAT CU CONTROLUL:

Prof. Speranța Pascu Dr. Jean /. Chiulea

Telefon 1432 Telefon 2.73.07

Pentru instituții.................... . . lei

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază

Director: GH. A. CUZA

transigent al românismului, Profesorul A. C. Cuza.

neîntrerupta întreținere a focului sacru al naționalismului ro­

Adunându-și zestrea sa științifică, mai întâi în lașul care

torită și excepționalelor sale calități, distinsul dascăl de economie

un spirit ascuțit și cu o clarviziune a problemelor sociale și po­

animator și în fruntea curentului și luptei naționaliste.

Crezând cu nezdruncinare în steaua poporului Român, n’a

Generații întregi de tineri entuziaști au aprins dela el fla­

adevărului, dreptății și a progresului, să ne rugăm lui Dumnezeu

trecut de iubitul său fiu, și îi trimitem arhierești binecuvântări.

Apari în pervazul ferestei,

Și vino cu umerii goi:

Ce sânt podoabele firii,

Și lună și stele și cânt ?

Căci ea este ’n mirosul floarei

Și ’n razele stelei de sus,

Și nopților farmec nespus.

Nu-ți aparține ție.

Noian de răutăți și patimi mici,

Luminii jiumai veșnice supus...

De-i ziceți „viață", credeți că trăiți,

Ce-a fost, ce este, ce va fi mereu.

Pe care tu în tine l-ai aflat,

Cum iarăși, înfruntându-1, eu îi zic...

încât să nu te miri că-mi pari

Că oamenii sânt toți netrebnici,

Că te vinzi nu-i de mirare

Mușteriu că ți-ai găsit.

Că nu-și păzește slujba lui,

Și-ar bate capul bietul om,

Degeaba te-ai gândit

„Mintea mea parcă-i pustie"...

Dar, exact de-ai vrea să fie,

Controlori, pe toată ziua

Dar în ce și-ar pune vinul...

Dacă i-ar lipsi vreo doagă ?

Damaschin când vede via,

De-s mulți cari au avut prilejul

„Sânt încântat de cunoștință"

Criticii uită prea lesne că nu estetica condiționează ope­

Aparențele sânt ceea ce trebue să fie; ele nu ne înșală, —

Fiecare avem defectele calităților, dar și calitățile defec­

Partidele politice pe cei mici îi ridică, pe cei mari îi co­

Naivitatea e punctul de întâlnire a celor două extreme :

Plăcerea e una din condițiile vieții; schimbarea, una din

condițiile plăcerii; nestatornicia, însăși legea firii omenești.

Oamenii de geniu sânt făcliile luminoase, care se aprind

în calea omenirii; fără dânșii, ne-am pierde în întuneric.

neîntrerupta întreținere a focului sacru al naționalismului ro

un spirit ascuțit și cu o clarviziune a problemelor sociale și po

Generații întregi de tineri entuziaști au aprins dela el fla

Criticii uită prea lesne că nu estetica condiționează ope

Fiecare avem defectele calităților, dar și calitățile defec

Partidele politice pe cei mici îi ridică, pe cei mari îi co

In ochii mulțimii, originalitatea trece adeseori drept ne

Politica e o artă, cu al cărei talent ne naștem, nu o ști

Ideile sânt puteri divine, eterne; idealurile, plăzmuiri ome

Succesul luptei se datorește adevărului propoveduit. „Ade

Domnul A. C. Cuza a instruit și educat pe studenți într’o doc

ligios de cel rasial. Pe ambele drumuri s’a găsit, adeseori, ală

sufletele oamenilor mari. Deaceea ei se jertfesc pururea înfăp

„ „Mistica — dela „mistes", inițiat — este înțelegerea senti

Petalele acestor flori vor rămâne nevestejite, căci sunt în

A. C. Cuza se află de mult în faza când silueta lui vi

acea ocazie. Am ținut numai să fiu prezent la această nouă co

părinți să vorbească și să meargă în picioare, se cred îndrep