ION CREANGĂ (1839-1889)

Povestea lui Harap Alb

Opera lui Ion Creangă conţine amintiri, povestiri, dar şi poveşti. Jean Boutière,
autorul primei exegeze consacrate marelui nostru povestitor: Viaţa şi opera lui Ion Creangă
(lucrare apărută la Paris în 1930), le-a catalogat şi le-a clasificat în patru mari grupe. O primă
grupă cuprinde „fabule animale” (Punguţa cu doi bani şi Capra cu trei iezi), o doua grupă
de poveşti surprinde „prostia omenească” (Prostia omenească şi Dănilă Prepeleac); a treia
grupă cuprinde „poveşti fantastice”, din care fac parte Soacra cu trei nurori, Fata babei şi
fata moşneagului, Făt Frumos, fiul iepei, Povestea Porcului şi Povestea lui Harap-Alb şi o
ultimă grupă, care cuprinde „poveşti religioase” care include Stan Păţitul şi Ivan Turbincă.
Poveştile lui Creangă curg dintr-un fond fabulos, dar acesta nu urmăreste doar succesiunea de
funcţii din lista lui Vladimir Propp, ci este un adevărat creator, care meşteşugeşte, elaborează
(vezi catalogul Aarne- Thomson – tipuri de basme din lume).
Dialogul este spumos şi devine modalitate de caracterizare a personajelor, iar
basmele găzduiesc adevărate tipuri umane, într-o atmosferă conturată cu grijă pentru detaliu
și aplecare minuţioasă (la Creangă nu este atât de schematic).
Despre acest basm, Ovidiu Bârlea spune că „este fără îndoială cel mai frumos basm al
lui Creangă și din întreaga noastră literatură, în același timp, și cel mai lung din repertoriul
humuleșteanului”.1
Publicată în „Convorbiri literare”, la 1 august 1877, opera literară Povestea lui
Harap-Alb este un basm de mare întindere, reieșit din „contaminarea a două corpuri de
povești”2, având o valoare estetică însemnată. În prima parte pare a fi vorba despre un
povestitor popular care povestește despre un împărat aflat pe patul de moarte care îi scrie
fratelui său, craiul, să îi trimită pe unul dintre nepoți, pe cel mai vrednic dintre ei, pentru a-i
moșteni tronul. Cei doi frați mai mari își încearcă norocul, însă nu reușesc să treacă peste
podul care i-ar duce în adevărata aventură de moștenire și se întorc rușinați acasă la tatăl lor.
Metamorfozat în urs, împăratul iese dinaintea lor la capul podului și așteaptă de la feciori
proba vitejiei, a curajului pe care aceștia nu reușesc să o depășească. Feciorul cel mic reușește
însă să treacă de această probă inițială, cu ajutorul unei cerșetoare care îi va mai ieși în cale și
mai târziu.

1
Ovidiu Bârlea, Poveștile lui Creangă, ed. cit., p. 64.
2
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 93.
 Demonstrând încă de la început calități morale de care are nevoie pentru a face față
acestei aventuri, mezinul cere calul și armele tatălui de când fusese mire și pornește la drum.
Obiecte precum hainele și armele din tinerețea împăratului, prăfuite, care zac în lăzi devin
obiecte năzdrăvane pe care eroul le folosește în diversele încercări la care este supus. Trece
de podul care reprezintă ieșirea din inocență și intrarea în adevărata lume a provocărilor și a
maturizării sale, însă încalcă singurul sfat pe care i l-a dat tatăl său, însoțindu-se cu spânul
care îl atrage de partea lui și îi oferă altă identitate și alt statut printr-un vicleșug. Acesta îi
iese înainte feciorului de împărat aflat de acum pe drumul maturității de trei ori, iar cea de-a
treia întâlnire cu acesta este și momentul în care eroul își demonstrează din nou naivitatea,
faptul că nu este pregătit să facă față unor provocări mai ample. După ce își dă arama pe față
și îl silește pe feciorul de împărat să devină sluga lui, primind o nouă identitate și un nume,
Harap-Alb, spânul pornește la drum împreună cu noua slugă, „mergând spre împărăție,
Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este”.
Din momentul în care ajunge la moșia unchiului, Harap-Alb începe să își ispășească
pedeapsa neascultării de tatăl său, fiind supus unor probe în care trebuie să demonstreze o
serie de valori morale pentru a supraviețui. Eroul aduce „sălăți” din grădina ursului și pietrele
scumpe de pe capul cerbului din pădure, pentru ca mai apoi să îi fie cerută fata Împăratului
Roșu, cel de care tatăl său îl sfătuise să se ferească. În probele la care este supus primește
ajutor de la bătrâna cerșetoare pe care o ajutase la casa tatălui, Sfânta Duminică, personaj
foarte întâlnit în universul popular al basmelor. Cele mai prețioase sfaturi de la Sfânta
Duminică le primește eroul: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e năcazul.
Dar până atunci, rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea...” Un ajutor la fel de
însemnat primește de la calul năzdrăvan care îi poartă de grijă în orice acțiune pe care o face.
Pornind într-o nouă călătorie, de data aceasta pentru a o câștiga pe fata Împăratului
Roș, eroul întâlnește în drumul său mai multe ajutoare, de la furnici și albine, la cei cinci
uriași pe care îi ia ca tovarăși de drum. Pe ajutoarele uriașe ale eroului, Creangă le
inventează: Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă, Gerilă, Flămânzilă. Aceștia merită o atenție
deosebită, deoarece au un rol important nu numai în construcția basmului, ci și în
recunoașterea lui Creangă drept creator de caractere deosebite. Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă sunt forțe ale naturii cărora li se realizează niște portrete
deosebite. Gerilă este „o dihanie de om” care are urechi clăpăuge și buzoaie groase și
dăbălăzate și care are asupra naturii o forță nemaivăzută: „vântul gemea ca un nebun, copacii
din pădure se văicăreau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de foc pocneau de
ger.” Flămânzilă este „o namilă de om” care mănâncă brazdele de pe urma a 24 de pluguri și
tot moare de foame, iar Setilă este „o arătare de om” care bea apa din 24 de iazuri și o gârlă
cu 500 de mori și tot se usucă de sete. Ochilă este „o schimonositură de om” care poate vedea
cu ochiul său până în măruntaiele pământului, tot ceea ce poate fi văzut sau nevăzut. Originea
sa este descrisă de Harap-Alb într-un enunț care arată verva și jovialitatea cu care se
povestește: „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de
soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-cați,
megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați.” Păsări-Lăți-Lungilă este „o pocitanie de om”
care se lățește astfel încât poate cuprinde pământul cu brațele sau se lungește până ajunge cu
mâna la lună, la stele, la soare sau cât vrea de sus.
Ajunși la curtea Împăratului Roș, cei șase zdențăroși sunt supuși probei casei de
aramă în foc de care îi scapă Gerilă, urmată de proba mâncării și băuturii în care eroi devin
Flămânzilă și Setilă. Când împăratul îi pune să-i păzească fata, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă
o descoperă pe aceasta transformată în pasăre, iar Harap-Alb reușește, cu ajutorul lor, să o
ducă Spânului, ducându-și astfel la capăt sarcina.
Pe tot parcursul întâmplărilor se poate observa că eroul nu este unul fantastic, cu
puteri supranaturale; acesta pare un țăran ca oricare altul, având însă o serie de calități cu
ajutorul cărora reușește să își ducă la capăt sarcinile, încadrarea în această categorie
evidențiind caracterul realist al operei. Eroul reușește prin calitățile pe care le are și prin
ajutorul pe care îl primește de la ființele fantastice în ipostaza calului năzdrăvan, a Sfintei
Duminici, a unor necuvântătare sau a celor cinci uriași care îi devin tovarăși de călătorie.

Până la un punct, basmul respectă schema basmului tradiţional având funcţiile:

 absenţa (împăratul fără urmași);
 plecarea de acasă;
 înzestrarea cu unelte magice;
 interdicţia și încălcarea ei;
 călătoria;
 vicleşugul;
 sosirea incognito;
 probele;
 recunoaşterea și demascarea;
 pedeapsa şi căsătoria.
 Alte elemente care ţin de basmul tradiţional sunt:
 tema: lupta dintre bine și rău, cu victoria binelui asupra răului;
 prezenţa formulelor de basm (formula iniţială, mediană, finală; rolul lor este unul bine
stabilit: formula iniţială – desemnarea unui spaţiu şi timp și rolul de a lua cititorul din
lumea reală şi se a-l introduce în lumea basmului; formula mediană – de a păstra
cititorul în lumea ficţională; formelele finale – rol propițiatoriu şi de a lua cititorul din
lumea fantastică şi a-l readuce în lumea reală. Basmele aveau, la începuturi, rol
apotropaic (de a proteja) sau propiţiatoriu (productiv, de belșug, prosperitate). Astăzi,
au ajuns la un rol educativ, ca în final să păstreze doar un rol estetic;
 atemporalitate și aspațializare;
 convenţii şi motive literare, (precum supremaţia mezinului, împăratul fără urmaşi,
animalul năzdrăvan), zborul ca mijloc de locomoţie, metamorfozele,faptul că
animalele vorbesc limba oamenilor etc;
 prezenţa cifrelor magice: 3,7,9;
 prezenţa personajelor supranaturale (unele pe filieră creștină, altele animalieră, altele
supraumane).
Povestea lui Harap-Alb aduce şi o sumă de elemente originale precum:
 reactualizarea unor mituri universale;
 viziunea carnavelescă a lumii (personaje deghizate, măşti);
 realismul grotesc;
 împletirea dintre real si fabulos;
 individualizarea, umanizarea și localizarea fantasticului;
 amprenta stilistică a lui Creangă (oralitatea și umorul).
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative şi a episoadelor se
relizează prin înlănţuire. Momentele subiectului corespund acţiunilor realizate de erou.
Situaţiainiţială în care este prezentat eroul şi curtea craiului reprezintă expoziţiunea, primirea
scrisorii de la împăratul Verde, hotărârea fiului mai mic de a-şi încerca şi el norocul şi
întâlnirea nefastă cu Spânul constituie intriga, probelele pe care le trece Harap-Alb împreună
cu prietenii săi alcătuiesc desfăşurare a acţiunii, punctul culminant constă în demascarea şi
pedepsirea exemplară a Spânului şi recunoaşterea meritelor adevăratului moştenitor, care
urmează a primi şi recompensa, iar prin deznodământ se reface echilibrul iniţial, prin
găsirea unui moştenitor pentru împăratul Verde, şi are loc răsplata eroului prin moştenirea
tronului şi căsătoria cu fata împăratului Roş.

Basm cult

1. Tratamentul fantasticului
A. Individualizarea fantasticului
La Creangă se observă pendularea continuă între real şi mitic, ceea ce conduce la o
ambiguizare a graniţelor dintre realitate şi fabulos. Este evidentă antropomorfizarea
(atribuirea sentimentelor şi însuşirilor omeneşti unui lucru sau fenomen) sau umanizarea
fantasticului, dar şi localizarea acestuia.
Harap-Alb, care este şi personaj eponim, este un amestec de bine și rău. La început,
este lipsit de experienţă, dar şi de respect faţă de povaţa părintească. Fără ajutorul primit de la
adjuvant, nu ar fi ştiut niciodată cum să descopere puterile calului năzdravan, un altfel de
Pegasus, care nu-i serveşte doar ca mijloc de locomoţie şi tovarăş de drum, ci şi de
povăţuitor, sfetnic, acesta fiind un depozitar al înțelepciunii populare.
Probele pe care le traversează îi pun la încercare curajul şi isteţimea, dar şi
bunătatea. Acestea sunt calităţi pe care eroul şi le descoperă pe parcurs. De-a lungul călătoriei
iniţiatice, asistăm la o evoluţie concretizată în construirea personalităţii lui Harap-Alb şi, din
acest punct de vedere, putem vorbi despre un bildungsroman.
Acest Ulise autohton are destinul ţesut de către ursitoare (Sf. Duminică), dar
alegerile pe care le face îi definesc de fapt traseul. Acesta este unul dintre motivele care ne
îndreptățesc să observăm o individualizare a fantasticului, în sensul că eroul nu este doar o
schemă, un simplu principiu moral, ci capătă contururi precise devenind astfel tridimensional
(e om cu plusuri şi minusuri, greşeli care se străduieşte să le repare).
Adjuvanţii sunt aleşi din cei prezenţi în basmul tradiţional, dar şi construiţi de către
autor prin apelul la grotesc și caricatural, tocmai pentru a-i individualiza. Tovarăşii de drum
ai eroului par a fi coborâţi din paginile scrise de Rabelais (Gargantua şi Pantagruel). Nu sunt
fiinţe mitologice, ci doar entităţi supraumane, dominate de o trăsătură exagerată, care îi şi
singularizează.
Actanţii malefici (antagoniştii) sunt Spânul și împăratul Roş, care, din nou, nu au
puteri supranaturale, ci sunt doar întrupări ale unei tare (defect fizic sau moral, meteahnă)
cenzurate de mentalitatea populară, căreia i se circumscriu o serie de trăsături de caracter
negative. Cele mai vătămătoare acțiuni sunt cele ale acestor oameni care, pe baza
concepțiilor populare străvechi, prezintă o anumită deficiență sau anomalie fizică pe care o
are o persoană are echivalent într-o „defecțiune” sufletească corespunzătoare. Persoanele de
acest fel sunt crude, perfide, lingușitoare, gata să obțină ceea ce vor prin orice șiretlicuri.
Spânul este „unul din cele mai puternice personaje ale literaturii noastre clasice, prin
nimic inferior, ca relief, lui Lică Sămădăul sau Tănase Scatiu.” 3 Spânul nu are puteri
năzdrăvane așa cum au zmeii sau alte personaje de partea răului, însă este perseverent în
răutatea pe care o are, este piaza-rea care se pune în calea eroului la fiecare pas pe care
dorește să îl facă.
B. Localizarea fantasticului
O altă caracteristică a artei lui Creangă o constituie amestecul dintre realism şi
fantastic, după cum observa G. Călinescu: „Fantasticul e tratat realistic, cu multă culoare
locală”, „povestitorul nu poate să-şi închipuie o lume mai complicată decât aceea din
Humuleşti”4. Ochilă, Păsărilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă se ceartă ca Oşlobanu şi Mogorogea
în gazdă la Pavel Ciubotariul. Împăratul Verde vorbeşte ca un moşneag din sat. Personajele
fabuloase din poveşti par nişte simpli ţărani, iar ţăranii din Amintiri se comportă adeseori ca
nişte personaje fabuloase.
C. Umanizarea fantasticului
Dacă vorbim despre localizarea fantasticului, trebuie să legăm acest concept de acela
de umanizare. Personajele împrumută trăsăturile de caracter ale humuleştenilor descrişi în
Amintiri din copilărie şi limbajul acestora. Sfintele, de pildă, sunt bătrâne și sfătoase, iar eroii
au în general aspectul unor fiinţe obişnuite. Descrierile pe care le face autorul celor cinci
personaje grotești sunt de-a dreptul hilare mai ales prin jocurile de cuvinte, prin asocierilor pe
care le face și prin rimele interioare pe care le conțin. Astfel, Setilă este „prăpădenia apelor
[...], fiul secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului”, iar Ochilă „parcă-i un
boț chilimboț boțit, în frunte cu un ochiu, numai să nu fie de deochiu”, în timp ce Păsări-Lăți-
Lungilă este „fiul săgetătorului și nepotul arcașului, brâul pământului și scara cerului, ciuma
zburătoarelor și spaima oamenilor”.

2. Amprenta stilistică
Dincolo de aceste trăsături, basmul lui Creangă îi poartă amprenta personală prin
ceea ce îi constituie stilul inconfundabil, umorul şi oralitatea.

A. Umorul reprezintă înclinarea spre glume, spre ironii, acestea fiind ascunse sub o
seriozitate aparentă. Umorul se leagă indisolubil de plăcerea de a povesti. Basmele nu sunt
3
Sergiu Dan Pavel, op. cit., p. 127.
4
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Buc., 1985, p.483
 scrise pentru a fi citite, ci pentru a fi spuse. Opera lui Creangă este un spectacol al voioșiei și
umorului, scriitorul îndemnând cititorul, ascultătorul să accepte trecerea de la „urâcioasa
întristare” la „veselia cea mare”.
Râsul este stârnit prin prezenţa poreclelor și a apelativelor caricaturale, prin expresii,
maxime și sentinţe care trădează erudiţia autorului, dar şi bogăţia paremiologică (proverbele)
a folclorului românesc. Acesta se realizează prin ironie, prin exprimarea mucalită, așa-numita
șiretenie a frazei („Doar unu-i Împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea
lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită”), prin utilizarea unor porecle și apelative
caricaturale (probabil cele mai ilustrative din întreaga operă a lui Creangă în acest sens rămân
numele alese și descrierile realizate celor cinci tovarăși de călătorie ai eroului, prin utilizarea
unor diminutive cu sens augumentativ („buzișoare”, „băuturică”), prin fraze cu final
neașteptat sau prin numeroase expresii populare („Ajung ei care mai de care mai chipos și
arătos de se târau ițele și oghelele după dânșii.”, „Dă-i cu cinstea, să peară rușinea.”). Ironia
si autoironia sunt vizibile mai ales în portretele pe care le realizează.
B. Umorul este dublat de oralitate. Oralitatea stilului reprezintă o trăsătură definitorie acestei
specii literare, deoarece basmele au circulat multă vreme pe cale orală, iar culegătorii de
basme ajung să preia formele verbale pe care le aud în scrierile lor.
Oralitatea din basmele lui Creangă este demonstrată în primul rând prin numeroasele
proverbe și zicători pe care le utilizează autorul, cu o frecvență care pare chiar mai crescută
decât cea din basmele populare. Acestea nu sunt folosite oricum, ci sunt atent selectate pentru
a crea efectul așteptat, ceea ce demonstrează o grijă deosebită a autorului pentru estetica
operei sale. Textul este transformat pe alocuri într-o suită de proverbe: „Capul de-ar fi
sănătos, că belele curg gârlă.”, „Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.” Pe lângă
utilizarea a numeroase proverbe și zicători, Creangă utilizează versuri populare sau fraze
rimate: „La plăcinte, înainte/ Și la război,înapoi.”, „Voinic tânăr, cal bătrân,/ Greu se-ngăduie
la drum.”, „Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,/ Să mă mier ce m-a găsit.”.
De asemenea, oralitatea stilului este demonstrată prin numeroasele pasaje dialogate.
Totodată, Creangă folosește o mulțume de interjecții, onomatopee și exclamații pe care, de
cele mai multe ori, le repetă de câte două ori: „he-he!”, „hodorog încolo, hodorog dincolo”,
„tronca tranca, tronca tranca”, „zvârrr”, „țuști”, „teleap, teleap” etc. Formulări precum „Mă
rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!”, „Că altă, ce pot să zic?” sau formule tipice
basmului de felul „și atunci”, „și apoi”, „după aceea”, „în sfârșit” sunt, de asemenea, mărci
ale oralității din opera lui Creangă, acestea fiind întâlnite cu o frecvență crescută.