CAPITOLUL I

POVEȘTILE LUI ION CREANGĂ- SURSE DE ÎMBOGĂȚIRE A LIMBAJULUI

ȘI CORECTARE A COMPORTAMENTULUI PREȘCOLARILOR

Ion Creangă a intrat în literatură cu un fond sufletesc și intelectual de origine

țărănească,format mai întâi în mediul vieții humuleștene și dezvoltat,apoi,într-un univers rural
mai larg,care,prin extindere,poate fi considerat a întregului popor român.Acest fond îi va
procura materialul operei și își va pune amprenta asupra individualității lui artististice,care
face din Ion Creangă,scriitorul român cel mai apropiat de spiritul creației folclorice și sufletul
pur al copilăriei.
Ion Creangă este cel mai de seamă povestitor român înainte de Sadoveanu şi, totodată, unul
dintre marii noştri clasici. Împreună cu Eminescu şi Caragiale, Creangă formează o triadă de o
valoare incontestabilă a spiritului și culturii româneşti. În legătură cu Creangă se destramă
prejudecata de scriitor „poporan”, formulă folosită de cei din cadrul,, Junimii,,, în frunte cu
Maiorescu.Creangă nu este un scriitor popular, cum s-a crezut mult timp ci cu bună
dreptată,un scriitor cult, în adevăratul sens al cuvântului, un creator original, care a prelucrat
creaţia populară, dându-i valori proprii.
Lucrările didactice ale lui I. Creangă, „Metodă nouă de Scriere şi Cetire”, „Învăţătorul
copiilor”, „Regulele limbei române pentru începători”, pe care le-a scris singur sau în
colaborare cu alţi autori, precum şi poveştile şi istorioarele didactice, „Inul şi cămeşa”, „Acul
şi barosul”, „Poveste”, „Ursul păcălit de vulpe”, nu prezintă astăzi importanţă, decât în
măsura în care ne vorbesc de un aspect secundar, didactic al activităţii scriitorului. Poveştile şi
istorioarele didactice, deşi demne să figureze şi astăzi în manualele şcolare, sunt fără o
valoare literară deosebită. Aceste povești sunt folosite astăzi și educarea preșcolarilor sub
forma micro pieselor de teatru,unde ei îți dezvoltă limbajul și comportamentul.
Un ciclu important al creaţiei lui Creangă îl constituie „Poveştile” sau „Basmele”, pe care
Jean Boutière, autorul primei exegeze consacrate marelui nostru povestitor: „Viaţa şi opera lui
Ion Creangă” (lucrare apărută la Paris în 1930), le-a catalogat şi le-a clasificat în patru mari
grupe. Clasificarea lui Jean Boutière este cea mai bună şi cea mai judicioasă de până astăzi. O
primă grupă cuprinde, după J. Boutière, „ Fabule animale” din care fac parte „Punguţa cu doi
bani” şi „Capra cu trei iezi”. A doua grupă de poveşti cuprinde „Ciclul prostiei omeneşti”:
„Prostia omenească” şi „Dănilă Prepeleac”. O a treia grupă cuprinde „Poveşti fantastice”, din
care fac parte: „Soacra cu trei nurori”, „Fata babei şi fata moşneagului”, „Făt Frumos, fiul
 iepei”, „Povestea Porcului” şi „Harap-Alb”. Şi, în sfârşit, o ultimă grupă cuprinde „Poveşti
religioase” din care fac parte „Stan Păţitul” şi „Ivan Turbincă”1.
Lucrarea lui J. Boutière are meritul de arăta universalitatea motivelor folclorice din
poveştile şi basmele lui Creangă. Este un model de folcloristică, realizat după metoda
comparatistă. Variante ale poveştilor şi basmelor lui Creangă sunt identificate de cercetătorul
francez pe o întinsă arie geografică. Motive folclorice universale au îmbrăcat în prelucrarea
genială a lui I. Creangă o formă românească. Dar Creangă nu este un prelucrător de basme
populare ci, în acelaşi timp, şi un creator original de basme culte. Demn de remarcat este
faptul că I. Creangă preia schema basmelor folclorice şi o umple cu o materie personală:
observaţii realiste, filozofie asupra vieţii şi proverbe şi zicători.
Un alt ciclu important al creaţiei lui Creangă îl formează „Povestirile”, dintre care cea
mai importantă este „Moş Nichifor Coţcariul” (1877). Trebuie să facem o distincţie între
„povestire” şi „nuvelă”, specii înrudite ale genului epic, dar, în acelaşi timp, care se deosebesc
între ele. „Povestirea” este o specie epică mai veche decât „nuvela” şi se caracterizează prin
stil oral, prin prezenţa auditoriului şi prin evocarea trecutului. Prototipul acestei specii arhaice
îl formează marile colecţii de povestiri ale Orientului: „Panceatantra”, „O mie şi una de
nopţi”, „Istoria Sindipei”. Nuvela este o specie mai nouă şi ca întindere se apropie de roman.
Ceea ce caracterizează nuvela este stilul scriptic, prezenţa cititorilor, acţiunea care se
defăşoară într-un timp mai apropiat, intriga puternică, personajele bine conturate. După
această disociere este greşit să considerăm „Moş Nichifor Coţcariul” drept o nuvelă, deşi G.
Călinescu o consideră o „capodoperă a nuvelisticii româneşti”.2
„Moş Nichifor Coţcariul” are toate atributele unei povestiri şi nu poate fi considerată nuvelă
decât în sensul boccaccian al cuvântului, în care nuvela se confundă cu povestirea. Mai întâi,
acţiunea este foarte simplă, în „Moş Nichifor Coţcariul”, intriga lipseşte aproape cu
desăvârşire. În „Moş Nichifor Coţcariul” ne sunt narate peripeţiile unui drum.

1
Boutiere,J.,La vie et L'oeuvre de Ion Creangă,Paris,1930,p.173
2
Călinescu,G,Ion Creangă,E.P.L.,București,1964,p.264-265
 Povestirea se reduce la monologul lui Moş Nichifor, când acesta se încheie se termină şi
povestirea. Mişcarea este stereotipă. Moş Nichifor face acelaşi lucru de nenumărate ori însoţit
de aceleaşi gesturi şi evenimente. Din povestire se desprinde portretul psihologic al
harabagiului, care nu este altul decât ţăranul român, şiret, disimulant, locvace şi plin de umor.
Povestirea se remarcă printr-o serie de „gasconade” şi este toată, de fapt, o „gasconerie” fină.
Glumele lui Moş Nichifor Coţcariul se ţin lanţ. Farmecul povestirii stă în echivocitate, în
limbajul aluziv (ca şi la Boccaccio) care ascunde, cu grijă şi subtilitate, un conţinut licenţios.
Povestirile dedicate Unirii, „Moş Ion Roată şi Unirea” şi „Moş Ion Roată şi Vodă
Cuza”, apărute la mai bine de două decenii de la consumarea evenimentului, sunt povestiri
istorice, cu un conţinut profund democratic. Povestirea „Popa Duhu” prezintă interes în
măsura în care ne evocă figura unui intelectual „metafizic” ca şi Dionis al lui Eminescu din
nuvela „Sărmanul Dionis”.
O operă importantă a lui I. Creangă, pe lângă „Poveşti” şi „Povestiri”, este proza
memorialistică „Amintiri din copilărie”, care numai în aparenţă este un „jurnal autobiografic”,
în fond, această operă memorialistică nu este altceva decât o „poveste deghizată”. Scrierea se
află la confluenţa genului memorialistic cu povestirea. Cele patru părţi ale „Amintirilor din
copilărie” alcătuiesc un document biografic, psihologic şi literar. Nimic deosebit nu se
petrece în „Amintiri”. George Călinescu făcea afirmaţia, în monografia dedicată lui I.
Creangă, după care „Amintirile” ne relatează „copilăria copilului universal” 3. Nică a lui
Ştefan a Petrei nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi copii din sat şi din lume. Originalitatea
„Amintirilor” trebuie căutată în altă parte, şi anume în tonul inimitabil în care ne sunt narate
peripeţiile, în arta povestirii, cu alte cuvinte.
În „Amintiri din copilăriei” frapează absenţa descrierilor de natură, precum şi lipsa
erotismului. ,,Complicaţia sentimentală lipseşte la Creangă4, după cum remarcă V. Streinu.
Un aspect inedit al „Amintirilor” ni-l relevă G. Călinescu, care găseşte unele afinităţi cu proza
„picarescă”;episodul cu pupăza este comparat de G. Călinescu cu scrierea picarescă „Lazarillo
de Tormes.”5
3
idem 1
4
Streinu,V,Clasicii Noștri.Ion Creangă,Editura Ideea Europeană,București 2012
5
idem 1
 Caracterul oral al stilului şi umorul sunt alte surse care conferă valoarea artistică a
„Amintirilor”.Permanentul transfer dintre planul realistic şi planul fantastic ne demonstrează
legătura secretă dintre „Amintiri” şi „Poveşti”. Eroii din „Amintiri” se comportă, la fel, ca și
aceia din basme, iar eroii basmelor au limbajul ca și ţăranii din Humuleşti. Creangă pune, de
asemenea, accentul pe pitorescul etnografic, dându-ne o monografie a satului arhaic, de
munte, în care pătrund totuşi semne ale înnoirilor. Îndeletnicirile de bază ale humuleştenilor
sunt: oieritul, prelucrarea lemnului, comerţul şi cărăuşia. În monografia consacrată
scriitorului, George Călinescu pune un deosebit accent pe pitorescul etnografic, descriindu-ne
obiceiurile şi tradiţiile din zona în care s-a născut Ion Creangă.
,,Eroul principal al „Amintirilor”, Nică a lui Ştefan a Petrii, este un alter-ego al autorului,
ipostaza infantilă a povestitorului. Creangă narează peripeţiile lui Nică dintr-o perspectivă
mărită, homerică. „Amintirile” sunt străbătute de un puternic lirism şi de duioşie, de nostalgia
după vârsta de aur a copilăriei.ʺ6
Dintre basmele şi poveştile lui Creangă, „Harap-Alb” reprezintă incontestabil o capodoperă
a scriitorului. Este un basm cult, în care Creangă umple schema basmului popular cu
observaţii şi reflecţii personale asupra vieţii, iar limbajul povestitorului este inimitabil.
În „Harap-Alb” apare şi motivul frecvent întâlnit în basmele noastre populare, al ajutoarelor
preţioase (Gerilă, Flămânzilă, Setilă etc., însoţitorii năzdrăvani ai eroului). Basmul are un
caracter dinamic şi dramatic totodată, susţinut de prezenţa masivă a dialogului. Pe alocuri,
„Harap-Alb” capătă şi aspectul unui palpitant roman de aventuri. Morala basmului este aceea
că binele învinge răul, că valoarea se impune până la urmă, dar cu multă greutate, trebuind să
învingă numeroase obstacole, că aparenţele sunt, de cele mai multe ori, înşelătoare, contrastul
dintre aparenţă şi esenţă fiind frecvent speculat de povestitor.
6
idem1
 Basm cult, de un mare rafinament artistic, „Harap-Alb” este cel mai expresiv basm
românesc, de valoare universală.
Asupra operei lui Creangă există puţine pagini de exegeză critică propriu-zisă, atât la
George Călinescu, la Vladimir Streinu şi Jean Boutière, principalii exegeţi ai lui Ion Creangă.
Aceasta datorită faptului că opera lui Ion Creangă este dificil de interpretat, se refuză în mare
măsură analizei critice. Oricât de mult ar înainta analiza critică, un duh inanalizabil rămâne, în
cele din urmă, stăpânind peste paginile operei lui Creangă. În acest sens Călinescu vorbea
frecvent de „inefabilul operei lui I. Creangă, care este tocmai acest duh ina lizabil ce se refuză
analizei critice.ʺ7
Arta lui Creangă este, în mare parte, aceeași cu arta povestirii, indescriptibila artă de „a zice”,
de a spune. Această artă stă în amânarea deznodământului şi este o artă apropiată de teatru şi
oratorie, care presupune un auditoriu, înscenarea unui spectacol în faţa ascultătorilor, în care
povestitorul este deopotrivă regizor şi actor, inerpretează pe rând toate rolurile, şi pe al său şi
pe cele ale personajelor. De aceea, povestirile lui Creangă presupun un cititor-actor. Ele
trebuie citite cu voce tare în faţa sălilor pline. Povestirile lui Creangă sunt nişte mici scenete.
Ele pot fi uşor dramatizate, cum au şi fost ,de altfel (atât „Amintirile”, cât şi „Harap-Alb” şi
„Capra cu trei iezi”). Se observă caracterul treatral al poveștilor lui Creangă care sunt ușor de
înțeles și de memorat,mai ales de preșcolari.
Trebuie remarcat, în primul rând, marele talent de comediant al lui Creangă. Prin aceasta, arta
lui Creangă este înrudită cu aceea a lui Caragiale, din „Momente” şi „Schiţe”, cu deosebirea
că se aplică pe alt material de viaţă: rural (la Creangă), citadin (la Caragiale). Limbajul
ţărănesc al lui Creangă îşi află un corespondent în limbajul mahalagesc al personajelor lui
Caragiale. O altă deosebire esenţială ar fi aceea că, în timp ce la Creangă, limbajul oral este şi
al povestitorului, şi al personajelor, la Caragiale, limbajul oral aparţine numai personajelor.
Ca şi Caragiale, Creangă este un histrion, iar efectul artei sale stă într-o înaltă bufonerie.
7
G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ediţie şi
prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 482, subl. ns.
 O altă caracteristică a artei lui Creangă o constituie amestecul dintre realism şi fantastic,
împletirea celor două elemente. George Călinescu observa că: „Fantasticul e tratat realistic,
cu multă culoare locală, aceasta pentru că: povestitorul nu poate să-şi închipuie o lume mai
complicată decât aceea din Humuleşti”8. Ochilă, Păsărilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă se ceartă
ca Oşlobanu şi Mogorogea în gazdă la Pavel Ciubotariul. Împăratul Verde vorbeşte ca un
moşneag din sat. Personajele fabuloase din poveşti par nişte simpli ţărani, iar ţăranii din
„Amintiri” se comportă adeseori ca nişte personaje fabuloase (de pildă, gigantomania lui
Oşlobanu).
Perspectiva mărită, hiperbolizarea gesturilor şi atitudinilor justifică „homerismul viziunii”,
care i s-a atribuit lui Ion Creangă. În lumea lui Creangă nu există decât o singură clasă socială
(cea ţărănească), iar lumea întreagă nu înseamnă decât o mărire a dimensiunilor satului.
Amestecul dintre realism şi fantastic este permanent, atât în „Amintiri” cât şi în poveşti.
O altă trăsătură caracteristică o constituie, la Creangă, arta citatului sau „ploaia de citate”,
cum o denumeşte Călinescu. Citatele sunt introduse prin formula stereotipă „vorba ceea”
(corespunzând lui „zice”, la Caragiale)..
O calitate fundamentală a operei lui Creangă o constituie umorul, care se însoţeşte cu
râsul sănătos şi cu jovilitatea. Călinescu a scris un întreg capitol, poate cel mai consistent din
monografia sa, intitulat „Jovialitatea lui Creangă”.
,,Umorul lui Creangă este un umor cras, de tip rabelaisian, pantagruelic şi, în acelaşi timp, un
umor nastratinesc, buf, prin care Creangă se înrudeşte nu numai cu Rabelais, dar şi cu Anton
Pannʺ9.
Umorul lui Creangă se manifestă, în primul rând, prin bogata colecţie de proverbe şi zicători.
8
idem7
9
Călinescu,G.,Jovialitatea lui Creangă,, (Viața și opera lui Ion Creangă”).,Editura Paideia,București,2012,p.203
 Datorită râsului său zgomotos, Creangă descarcă în faţa auditoriului desaga cu
anecdote, iar desaga se dovedește a fi fără fund : „Golătatea înconjură iar foamea dă de-a
dreptul”; „Lac de-ar fi, broaşte sunt destule”; „Vorba ceea: Fiecare pentru sine, croitor de
pâine”; „Fuge dracul de porumbe negre şi pe sine nu se vede”; „Vorba ceea: Cum şi-o face
omul, nu i-o face nici dracul” etc. Sunt doar câteva exemple memorabile de anecdote
construite de marele povestitor
Umorul lui Creangă este şi un umor de tip socratic. Ca şi eroii săi, Creangă simulează prostia:
„de, eu cu mintea mea a proastă”. În realitate, povestitorul ştie că are succes şi e dornic de
succes. Disimularea e magistrală: „aşa suntem noi proştii, numai de pozne ne ţinem”; „şi de,
prost oi fi, dar inimă mare am”. O altă formulă des întâlnită , specifică pentru arta de a face
pe „prostul” este „cred în prostia mea”. Când scrierile sunt apreciate la „Junimea”, Creangă
spune „Cum să fie bine? Un prost, un ghiorlan ca mine, să poată să scrie?” 10 Dar, Creangă e
convins,în realitate de talentul său superior faţă de cel al majorităţii junimiştilor. Pe un
orator care nu mai termină discursul şi nu spune nimic, Creangă îl critică astfel: „Ştii cum faci
11
dumneata? Întocmai ca ciobotariul care coase, coase mereu, fără să facă nod la aţă.”
Umorul lui Creangă e irezistibil şi conţine o inevitabilă undă de duioşie şi lirism: „În sfârşit,
ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta un boţ cu ochi, o
bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici
cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în
anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!” 12 Născut cu mult mai
devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche, şi deci, şi un fel de erudiţie la sat,
şi încă la satul de munte dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător şi-şi
exprimă experienţa impersonal şi aforistic
Cea mai definitorie trăsătură la Creangă, o reprezintă limba şi stilul. Stilul este oral, plin
de regionalisme (cuvinte dialectale), de interjecţii şi onomatopee, precum şi de invenţii
lexicale proprii, prodigioase. Toate acestea alcătuiesc un limbaj greu de analizat şi
indestructibil.
 Cu tot caracterul popular şi specific naţional al operei, Creangă este unul dintre cei mai
traduşi scriitori români, gustat pe toate meridianele globului. Opera lui Creangă este tradusă în
peste 30 de limbi străine. Succesul acesta se explică prin caracterul de universalitate al operei
lui Creangă, dincolo de caracterul ei profund naţional. Creangă a fost etichetat de regulă şi în
mod greşit drept un scriitor „popular”. A fost comparat în literatura universală cu Charles
Perrault, Fraţii Grimm şi Andersen.
Dacă apropierile de Charles Perrault şi Andersen sunt mai îndreptăţite, în sensul că ambii
povestitori, cel francez şi cel danez, sunt prelucrători de basme populare, apropierea de Fraţii
Grimm este neîntemeiată, deoarece autorii germani sunt culegători de folclor. Creangă nu este
un simplu culegător de basme ca Petre Ispirescu, basmele sale sunt basme culte, ca şi acelea
ale lui Eminescu şi Slavici.
Un povestitor popular a fost considerat şi de Vladimir Streinu, în monografia sa, care vedea în
Creangă pe „omul arhaic din părţile noastre, conformat genial”. 82 În „Harap-Alb”, în
descrierea nunţii eroului cu fata de împărat, Creangă ne prezintă întreg alaiul de oaspeţi care
participă la această fastuoasă ceremonie. Au fost poftiţi la nuntă, după cum ne spune
povestitorul:
„Crai, crăiese şi împăraţi,
Oameni în samă băgaţi.
Ş-un păcat de povestariu
Fără bani în buzunariu.”83
Povestitorul nu se exclude nici pe el de la această fastuoasă ceremonie. Un astfel de
„povestariu”, care pe la nunţile de odinioară spunea din gură, deci un rapsod ar fi Creangă,un
orator care spunea orații amuzante.
Creangă este, mai presus de toate, un scriitor cult. Pentru perfecţiunea formală Călinescu
îl numeşte un „Flaubert al Humuleştilor”84.
Ion Creangă reprezintă pentru literatura română ceea ce reprezintă Boccaccio pentru literatura
italiană sau Geoffrey Chaucer pentru literatura engleză. În literatura română I.Creangă este cel
mai mare povestitor înainte de M. Sadoveanu.
82
idem 73
83
idem81
84
idem76
 Ion Creangă e singur în felul său în literatura noastră.. Omul e un original ca apariție, ca
temperament, ca personalitate artistică.
Concepția despre viață a lui Creangă e aceea a poporului, a grupului social din care face
parte. Viața individuală, socială, politică, morala și arta, totul e văzut prin perspectiva
grupului pe care-l reprezintă . Categoria, grupul din care face parte și Creangă sunt acela al
răzeșilor moldoveni, țărani liberi, care au luptat secole întregi pentru a-și apăra libertatea
împotriva domnilor, boierilor sau mănăstirilor. Lupta necontenită împotriva adversarilor
comuni a creat, în condițiile istorice specifice, o strânsă solidaritate înăuntrul grupului, din
necesitatea autoapărării. Această solidaritate a dat naștere, cu vremea, pe plan suprastructural,
unui mod de înțelepciune de o nuanță distinctă, pe care îl împărtășesc toți membrii grupului.
Creangă, și el mădular credincios al acestui grup, al acestei categorii, păstrează nealterat și
sentimentul solidarității, și modul de înțelepciune popular caracteristic. Bucuria vieții,
optimismul viguros sunt inerente unei existențe neconstrâns active, și o continuă revărsare de
jovialitate însoțește în cuvinte sau fapte pe țăranul relativ liber, pe răzeș. Râsul lui Creangă
izbucnește enorm din această nemărginită încredere în viață și în valorile ei. De aici marea
dragoste de viață, marea bucurie a ei, mereu dezlănțuită. Așa se explică și ostilitatea cu care
sunt priviți dracii și moartea, dușmani atât de temuți ai omului într-o veche mentalitate
populară. Ivan Turbincă, supunând moartea la cazne și batjocură, o face de dragul oamenilor
și al fericirii lor. Făcând pe oameni să-i învingă pe draci în Ivan Turbincă și în Danilă
Prepeleac, Creangă dă cu tifla morții și diavolilor, despărțindu-se cu un hohot de râs de
trecutul acela de mentalitate magică și superstițioasă. Încrederea lui în puterea rațiunii
omenești (de sorginte populară) e de-a dreptul rinascimentală, umanistă. Creangă, în felul
acesta, nu mai e un om de Ev Mediu. În opera lui, dracul nu mai duce la judecata de apoi cu
juvățul de gât nici măcar pe bogatul nemilostiv, așa cum înfățișau vechii meșteri zugravi în
frescele Mănăstirii Voroneț sau ale Mănăstirii Moldovița (o singură excepție pentru baba luată
de Aghiuță în sac pentru a fi pusă la talpa iadului.

Creaţia literară a lui Ion Creangă se compune din povești, povestiri și ”Amintiri din
copilărie”. Poveştile își trag seva din folclor. Creangă a cunoscut folclorul direct, încă din
 timpul copilăriei, încât a rămas înscris în inima sa:”...de la cinci ani, de când am început a
înțelege (...) am auzit de sute de ori poveştile pe care vi le povestesc și eu.”85
Revenind la tema lucrării,poveștile lui Creangă sunt mereu atrăgătoare pentru toate
generațiile de copii.
”Soacra cu trei nurori” prima poveste scrisă și publicată de Ion Creangă este construită
pe conflictul dintre noră și soacră, prezent și într-o variantă armeană, intitulată ”Soacra”. O
babă care avea trei feciori ”înalți ca nişte brazi și tari de virtute”, însă ”slabi de minte” ia
hotărârea să-i însoare. Dar tot atunci - adaugă Creangă - (baba) luă hotărârea nestrămutată de
a ține feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine, în casa bătrânească.
Rând pe rând primul și al doilea fecior sunt însurați cu fete-din alte sate-pe placul
babei: prima noră-”robace și supusă”, a doua-”întocmai după chipul și asemănarea celei
dintâi”, aşadar, tot ”robace”(adică muncitoare) și ”supusă”. Feciorul cel mic - care se însoară
singur îi aduce babei o noră cu alte trăsături morale, îndeosebi ”nesupusă”. Fiindcă baba le
dădea nurorilor de lucru ”cu măsură”, fără sa le recunoască dreptul de a-și însuși rodul muncii
lor, acestea, la propunerea celei mai tinere dintre ele, o ucid.
În ”Capra cu trei iezi” Creangă își alege personajele din lumea animalelor, cărora le
împrumută caractere omeneşti, asemănându-se, în această privinţă, cu La Fontaine.
În ”Punguţa cu doi bani”, pedepsirea boierului, care, deşi bogat, ia "punguţa cu doi bani"
găsită de cocoșul moşului sărac, se face în numele eticii săteşti: la plecarea cocoșului din
ograda boierească, după ce înghiţise tot banaritul stăpânului, se iau și toate păsările după el,
”de ți se părea că-i o nuntă și nu altceva...”.
În ”Dănila Prepeleac” eroul principal, Dănila, din ”păcălit” devine ”Păcală”: ”Până
acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă și el de dracul ”.
Într-adevăr, în prima parte, eroul pare un exemplar tipic al prostiei omeneşti, în a doua
parte, dimpotrivă, un reprezentant biruitor al isteţimii.
85
idem81

În ”Povestea porcului”, Creangă strecoară aluzii pline de tâlc moral la adresa vieţii de
toate zilele: o fiică de împărat căsătorită cu un Făt-Frumos preschimbat într-un porc,
aruncând, la propunerea mamei sale, pielea de porc pe care Făt-Frumos o dezbrăca seara la
 culcare, are de suferit blestemul acestuia. După ani de zile de suferinţă, timp în care fiica de
împărat nu încetează de a-1 iubi pe Făt-Frumos, acesta o izbăveşte de blestem.
Aluzii satirice, însoțite de precepte pedagogice se găsesc și în ”Povestea lui Stan
Păţitul”, care, prin voiniciunea dialogului, a fost asemuită cu ”Calul dracului” de I. L.
Caragiale iar prin convertirea fantasticului la realitatea autohtonă, cu ”Kir lanulea ”, de acelaşi
Caragiale.
“Povestea unui om leneş” constituie un omagiu adus în mod indirect muncii.
În ”Fata babei și fata moşului”, în afară de hărnicie, povestitorul face o reverență
omeniei și ironizează și aici lenea împreună cu lăcomia.
Toate poveştile lui Creangă, oricât de profunde rădăcini ar avea în folclor și oricât de
răspândită ar fi aria geografică a motivelor ce stau la baza lor, datorită tratării artistice la care
au fost supuse de noul autor, au ieşit ”din circuitul folcloric” și au devenit ”opera lui
Creangă”.
Talentul de povestitor genial al lui Creangă, prin care a devenit ”Homer al nostru”,
ridicând opera sa la valoarea de ”epopee a poporului român”, este evidențiat în ”Povestea lui
Harap Alb”.
”Povestea lui Harap Alb” este constituită pe binecunoscuta luptă dintre bine și forţele
răului, cu triumful binelui. În ”Povestea lui Harap Alb” scriitorul foloseşte mijloacele
romanului. Este vorba,aici, de un roman fantastic, cu eroi supranaturali, cărora autorul le
împrumută ” o viață curat omenească, și anume ţărănească; îi amestecă cu desăvârşire în
mediul vieţii de toate zilele din Humulești și-i tratează pe picior de perfectă egalitate ” 86.
Pe când în "Povestea lui Harap Alb" și în celelalte povești Creangă spune întâmplări
fantastice, în povestiri ca "Moş Ion Roată și Unirea" și "Moş Ion Roată și Cuza Vodă" el se
inspiră din realităţi istorice: frământările politice din preajma Unirii din 1859 cu care a fost
contemporan.
86
Streinu,V.,Ion Creangă,Editura Albatros,București,1971

Început în 1881 romanul ”Amintiri din copilărie” constituie, după aprecierea unanimă
a criticilor și istoricilor literari, opera de maturitate a lui Ion Creangă.
 În centrul ”Amintirilor” stă viața primelor experienţe din sat, Creangă se revede nu
numai în mijlocul tovarăşilor de joacă, ci și în peisajul natal: cu natura, cu oamenii, cu
obiceiurile și tradiţiile de acolo. De aceea, concomitent cu povestirea copilăriei sale, Creangă
înfățișează comunitatea satului Humulesti în care se integrează sufleteşte.
Împrumutând eroilor supranaturali elemente din viața omenească, în speţa ţărănească,
cu colorit autohton, Creangă tratează original o temă care se întâlnește și în folclorul altor
popoare (problematica din ”Povestea lui Harap Alb” se întâlnește și în povestea populară
poloneză ”Prinţul Slugobil și cavalerul invizibil”).
Originalitatea poveştilor lui Creangă (”Fata babei și fata moşneagului” a fost
comparată cu ”Leş fees” (”Zânele”) și ”Cendrillon” (”Cenuşăreasa”) de Perrault iar ”Ivan
Turbincă” cu basmul rusesc ”Soldet i smert” (”Soldatul și moartea”), este nu numai
indiscutabilă, dar și aureolată de strălucirea nemuritoare a geniului.
Tot atât de fermecătoare sunt și poveştile lui Creangă :”Moş Nichifor Coțcariul”,
”Popa Duhu”, ”Moş Ion Roată și Unirea”, ”Moş Ion Roată și Cuza Vodă”.
Prin întreaga opera a lui Ion Creangă, poporul român își regăseşte credinţele,
concepţiile, datinile și tradiţiile milenare, regăsindu-se pe sine însăși.
Din studiul vieţii lui Ion Creangă se poate concluziona faptul că există o paralelă între
puţinele date biografice , atât de sărace relativ în fapte de viață și cultură, și câmpul vast de
experienţa concentrată în opera lui genială. Astfel se clarifică dificultatea legată de biografia
artiştilor proveniți din popor, în sensul extragerii formaţiei și esenţei specifice a geniului lor
dintr-o însușire de date destul de puţin semnificative.
Ion Creangă este singur în felul său în literatura noastră și poate și în complexul
celorlalte literaturi. Omul e un original ca apariţie, ca temperament, ca personalitate artistică.
Cei mai mulţi dintre intelectualii vremii sale 1-au văzut ca lacob Negruzzi: ”Fiul răzașului din
Humulești, ţăran necioplit din creştet până în talpă, gros și gras, nepieptănat și îmbrăcat
prost”87.
87
Negruzzi,I.,Aminitiri din,,Junimea,,Editura Cartea Românească,București,1943,p.238

Moralitatea lui Creangă este neaoșă populară. De aici se desprinde, în primul rând,
continuitatea dintre basme și poveştile lui Creangă și cele folclorice ;în ceea ce priveşte
schema morală, întotdeauna personajele sunt construite antitetic din punct de vedere moral :
 unii sunt buni, alţii răi. Cei răi supun la încercări, oprimă pe cei buni, dar în cele din urmă ei
vor fi învinși, și valorile morale adevărate vor triumfa. Soacra își va pierde averea, căci
dreptatea rănită trebuie restabilită pentru victoria definitivă a forţelor binelui în lume. Și tot
pentru victoria puterilor luminoase, dracii și moartea vor fi ruşinaţi și batjocoriţi. Puterile
luminoase sunt întruchipate de omul raţional, încarcat de valorile etosului popular și
supunându-se lor în mod conştient, acest om, structural optimist, este măsura adevărată a
tuturor lucrurilor lumii în viziunea lui Creangă, viziune care denotă prezența unor note
insistente de umanism popular, rămase probabil în comunitatea închisă pe care o alcătuieşte
satul de munte românesc, de pe vremea orânduirii gentilice și perpetuate, transmise din
generaţie în generaţie de către reprezentanţii umanismului popular. „Pentru ca să apară un
Creangă, cu fraza lui densă de înţelepciune, cu umorul subtil, limba românească a trebuit să
fermenteze în adâncuri secole de-a rândul. Mâna iscusitului meşter scoate la suprafaţă
zăcăminte din straturi profunde, concentrând în câteva cuvinte, ca la Eminescu, fragmente ale
unui univers. În opera lui se înscrie în datele sale sufleteşti o lume – cu sensibilitatea, cu
filosofia şi cu mitologia sa caracteristică.” 88Creangă a fost considerat, după Eminescu, cel
mai naţional dintre scriitorii români, arta lui exteriorizează realităţi de observator şi narator, o
capacitate de dozare a umoru1ui şi a satirei, Creangă fiind considerat de George Călinescu o
chintesenţă a spiritului popular românesc. „Arta lui Creangă nu imită şi nu transfigurează
fenomenele lumii, ci numai le acceptă ca pe un dat obiectiv, prelungindu-le valabilitatea din
efemerul cotidian spre eternul artisticʺ89.
Farmecul ei e aproape indescriptibil şi specificul strict şi unic, ce nu poate fi comparat nici cu
cel al lui Rabelais, ori cu cel al lui Perrault, al fraţilor Grimm sau al lui Andersen.
88
Ciopraga,Const.
89
idem78
90
Al. Dima în studiul Specificul artei lui Creangă din „România liberă”, Bucureşti, nr. 6270 din 12
decembrie 1964, p.2.
91
Bârlea,Ovidiu,Op.cit.,p.88
92
Micu,D.

De fiecare din aceştia îl leagă o calitate, de Rabelais umorul şi ironia, de Perrault duioşia
şi tendinţa artistică, de fraţii Grimm naivitatea şi gingăşia, de Andersen zborul imaginaţiei,
dar totdeodata, de fiecare din aceştia îl depărtează o trăsătură a sa proprie: de Rabelais
contactul direct cu realitatea, fără erudiţia umanistă a acestuia, de Perrault arta perfect
consecventă a naturaleţii, fără artificiile salonarde ale povestitorului francez, de fraţii Grimm
îl desparte o maturitate care nu leagă basmele numai de vârsta copilăriei, ,,de Andersen o
vigoare realistă care nu are nimie comun cu sensibilitatea de «poet» a scriitorului danez.” 90,
observă Alexandru Dima.
Opera lui Ion Creangă este o „simbioză organică a dorului cu umorul” 91, ceea ce conferă
originalitate lumii poveştilor sale, „opera, întreagă, exemplifică o viziune a lumii. Viziune de
artist al cărui orizont sufletesc rezumă experienţa de viaţă şi de cunoaştere a unui popor.
Creangă priveşte, ca scriitor, existenţa ca un fel de calmă, înţeleaptă detaşare, fără anxietăţi,
lucid, cu un umor uşor sceptic, cu liniştea omului trecut prin multe şi pregătit pentru orice.
Peste sensibile deosebiri de tot soiul, epica lui Ion Creangă comunică printr-o latură a ei cu
lirica lui Emineseu şi prietenia dintre cei doi scriitori, pe care în aparenţă totul îi despărţea, se
va bizui pe afinităţi de înţelegere a vieţii. Romantismul unuia, nutrit cu marea cultură a lumii,
nu mai puţin din creaţia scrisă şi orală a neamului său, jovialitatea de tip popular a celuilalt
sunt două moduri diferite ale unui clasicism de substanţă, profund caracteristic spiritualităţii
româneşti. ,,Întruchipare supremă, în epică, a geniului naţional, opera lui Ion Creangă este şi
va rămâne, în veci, o mărturie a puterii de creaţie a poporului nostru, cartea măiastră a tinereţii
lui fără bătrâneţe” 92. Scriitorul crede în superioritatea înţelepciunii şi culturii populare, fiind
mândru de apartenenţa sa la lumea satului moldovenesc, el retrăieşte întâmplările povestite,
dând naştere, prin personajele poveştilor sale, unei „comedii umane”, profundă şi universală,
asemenea celei create de Sadoveanu.

Creangă este un povestitor-actor ce-şi joacă personajele: - se subliniază, cu mijloace

realiste, analogia dintre lumea animală şi cea umană, animalele devin în opera lui Creangă
simboluri-caricaturi, astfel capra din Capra cu trei iezi „cea cu multe ugere şi cu glas behăitor
este o caricatură oferită chiar de natură a mamei, iar lupul cu ochi tulburi şi dinţi ascuţiţi este
simbolizarea omului fără scrupul […] Capra a devenit o mască de comedie figurând femeia
vorbăreaţă şi văietăreaţă. Mijlocul de caracterizare este desfăşurarea dramatică.” 93; - sunt
 oglindite personaje care au căpătat în folclor renumele de caricaturi, soacra din povestea
Soacra cu trei nurori este o întruchipare a răutăţii: Exemple „- Iată ce am gândit eu, noro, că
poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn.
Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa malaiu şi când a veni bărbatu-tău de la drum vom face
plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum
deodată, până te- i mai odihni, ie furca în brâu, şi până mâni dimineaţă să găteşti fuioarele
aceste de tors, penele de strujit şi malaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan prin
ciolan cu nunta voastră. Dar tu ştii că eu dorm iepureşte; şi, pe lângă işti doi ochi, mai am
unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin
casă. Ai înţeles ce ţi-am spus? - Da, mămucă. Numai ceva de mâncare ... - De mâncare? O
ceapă, un usturoiu ş-o bucată de mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tânără
ca tine ... Lapte, brânză, unt şi ouă de-am pute sclipui să ducem la târg ca să putem face ceva
parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd comândul.” 94
Poveştile lui Ion Creangă cuprind teme şi motive populare răspândite nu numai în basmele
autohtone, ci şi în cele universale, dar nu se poate vorbi la Creangă de influenţe, el nu este un
culegător, el este considerat un scriitor meşteşugar, idee ce nu se află departe de ideea artei ca
joc.
m 78
em81

Creangă respectă cu destulă stricteţe fondul poveştilor populare, dar îşi ia libertatea să
structureze într-o ficţiune liberă fondul acestor poveşti, realizează adevărate creaţii, poveştile
– prin care curge viaţa pe care naratorul o abstrage în secvenţe narative – sunt expresia unei
puteri excepţionale de a crea, de a imagina: „Tot ce în genere e transcendent în poveste, la
Creangă e readus pe pământ şi micşorat.”95
Arta povestirii înseamnă,invenție imaginaţie; în spatele întâmplărilor fantastice
descoperim însăşi viaţa umană. Gheorghe Vrabie caracterizează basmul lui Creangă ,,drept o
ficţiune poetică, o operă a fanteziei.ʺ96 Astfel se consideră că, basmele şi poveştile lui
Creangă sunt scenarii determinate de spontaneitatea celui care povesteşte şi de capacitatea de
creaţie extraordinară. Trebuie evidenţiată spontaneitatea lui Creangă în crearea poveştilor.
Poveştile sale au o sfericitate perfectă. Creangă îmbogăţeşte datele tradiţionale ale poveştii cu
elemente noi. În poveşti se găsesc numeroase situații de viașă adevărate : conflictul dintre
noră şi soacră (Soacra cu trei nurori), iubirea de mamă (Capra cu trei iezi), pedepsirea celor
răi în numele eticii populare (Punguţa cu doi bani, Povestea lui Stan Păţitul), oglindirea vieţii
de toate zilele (Povestea porcului), elogiul omeniei, hărniciei, ironizarea lenei şi a lăcomiei
(Fata babei şi fata moşneagului), omagiul indirect al muncii (Povestea unui om leneş).
Personajele lui Creangă au un profil mai energic, un spirit şi un umor de consistență nouă în
basmul popular. În Capra cu trei iezi se creează o adevărată dramă a maternităţii, ca sirnplă
transcriere a limbajului unei ţărănci supărate, văităturile caprei sunt de oarecare culoare;,, ca
manifestare cvasiumană a unui animal, ele sunt bufoneʺ97, menţionează George Călinescu.
95
Mîndreci,Cornelia,Introducere în operele marilor clasici,
96
Vrabie,Gheorghe
97
Călinescu,G.,op.ci.,p.263

Exemple „- Ia las’ că l-oiu învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de
copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă
fără plată ... Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu
măseaua ... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată, de
când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi ţine
minte că ai să-i scoli fără coarne! - Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui
Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ţi faci! - Ba nu,
dragul mamei! Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi ieu sufletul. Şi-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi
spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!”98
 Creangă a păstrat fondul temelor folclorice, introducând în poveştile sale viaţa, Ibrăileanu
spunea că,, Ion Creangă este atât de realist încât unele poveşti sunt aproape lipsite de
miraculos. Eternizează în opera lui adevăruri umane pe care le organizează
într-o structură narativă prin care geniul său iese la suprafaţă.ʺ99
O modalitate originală de a trata fabulosul întâlnim în Povestea lui Stan Păţitul.
Fantasticul este tratat în mod realist, cu multă culoare locală; dracul, prefăcut în copil, se
înfăţişează la poarta lui Stan, dialogul purtat pare a fi preluat din viaţa cotidiană: „- Ţibă!
Hormuz; na! Bălan; nea! Zurzan, daţi-vă în lături cotarle!...Da’ de unde eşti tu, măi ţică? Şi ce
cauţi pe-aici, spaima câinilor? - De unde să fiu, bădică? Ia sunt şi eu un băiet sărman, din
toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreu să intru la stăpân. - Să intri la stăpân? D-apoi tu nici de
păscut gâştele nu eşti bun… Cam de câţi ani ăi fi tu? - Ia poate să am vreo treisprezece ani. -
Ce spui tu, măi?… Apoi dar bine-a zis cine-a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de
când îi... Eu de-abia ţi-aş fi dat şepte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă; pesemne că şi
straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. Am mai văzut dăunăzi îmblând
prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipeş şi altfel îmbrăcat!” 100
em
răileanu,Garabet
Creangă,Ion,Opere,Editura Minerva,București,1972,p.453

Dialogul de mai sus este un autentic pur , valorifică la un nivel superior talentul de
povestitor al lui Creangă, capacitatea lui de a reda cât mai veridic trăsăturile personajelor,
evidenţiindu-le caracterul prin limbaj. Asemenea lui Caragiale, Creangă realizează tipuri
umane memorabile, caracterizate mai ales prin gesturi, mimică, limbaj. În povestea lui
Creangă nu există cultural decât o singură clasă socială aceea ţărănească, şi lumea întreagă nu
e decât o sporire a dimensiunilor rânduielii din sat”101 observă criticul George Călinescu. Dacă
în poveştile obişnuite, povestitorii născocesc lumi pline de vrajă şi strălucire, Creangă apropie
cele două lumi (a împăratului şi a moşului) din Povestea porcului. Bătrânului i se pare firesc
să meargă la curtea împărătească pentru a peţi fata acestuia, chiar răspunde cu îndrăzneală
împăratului : „Milostiv este Cel-de-Sus, măria-voastră. Iară dacă s-a întâmplat să nu bănuiţi,
 puternice împărate - , după dorinţa luminării-voastre apoi atunci să ne trimiteţi copila
acasă”102.
Palatul înălţat de purcelul-fecior de împărat este descris simplu: era plin de „toate
bunătăţile de pe lume”, nu este un palat plin de strălucire arhitectonică, de somptuozitate
feerică, ci un palat care relevă idealul ţărănesc („toate bunătăţile de pe lume”).
În opera lui Creangă este omniprezent motivul drumului. Toate personajele lui Creangă (Nică
din Amintiri din copilărie şi eroii poveştilor) pleacă de „undeva” spre „altundeva”. Drumul
capătă astfel semnificaţia cunoaşterii, explorării, iniţierii, la capătul căruia pe eroi îi aşteaptă
binemeritata răsplată : - eroul din Poveste (Prostia omenească), după ce constată faptul că
soţia şi soacra lui deplângeau o „întâmplare neîntâmplată”, pleacă la drum spre a se convinge
asupra noţiunii şi varietăţii prostiei omeneşti: „– Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea,
dar ca voi n-am mai văzut. Mă... duc în toată lumea! Şi de-oi găsi mai proşti decât voi, m-oi
întoarce acasă, iară de nu, ba”103; - fata moşneagului din Fata babei şi fata moşneagului
străbate un drum plin de piedici, pe care le învinge cu uşurinţă datorită hărniciei, bunătăţii şi
încrederii sale în cei din jur; - cocoşul din Punguţa cu doi bani reuşeşte să-şi ajute şi să-şi
răsplăteaseă stăpânul, aducându-i „mari bogăţii”, - fata de împărat din Povestea porcului
porneşte la drum pentru a-şi regăsi soţul şi a-l elibera de blestem.
idem81
idem102
Idem100

Drumul nu doar iniţiază, ci şi sancţionează, când cel pornit la drum este străbătut de
gânduri necurate, rele : - lupul din Capra cu trei iezi este aspru pedepsit pentru fapta sa, - fata
babei din Fata babei şi fata moşneagului va suferi din cauza egoismului, lenei şi lipsei de
comunicare. Un aspect inspirat din realitate se oglindeşte în Fata babei şi fata moşneagului de
Ion Creangă, cunoscute fiind peste douăzeci de variante ale acestei poveşti în Europa.
Darurile primite de fata moşneagului ca răsplată a bunătăţii şi generozităţii ei constituie
mesajul etic al operei – numai munca cinstită oferă satisfacţii şi îşi capătă binemeritata
răsplată. Creangă prelucrează în mod original un motiv de largă circulaţie europeană în
povestea-fabulă Capra cu trei iezi. Deşi personajele fac parte din lumea necuvântătoarelor,
aluziile la viaţa şi faptele cotidiene ale oamenilor sunt uşor identificabile.
 Cercetătorul George Ivaşcu consideră că Ion Creangă „gândeşte mitic şi epic; pentru aceasta,
apariţia lui în literatura noastră are sensul unui început de originalitate etnică, în sensul pur al
acestui cuvânt, adică de configuraţie spirituală românească. În sensul acesta, şi un altul, opera
lui Creangă oglindeşte stilul de viaţă al poporului nostru, relevând ceea ce-l diferenţiază de
alte popoare, dar, şi integrându-l totodată în armonia configuraţiei spirituale europene, ca o
notă al cărei sunet clar afirmă o individualitate şi defineşte un popor.”104Se remarcă umorul
sănătos, popular ce reiese din poveştile lui Creangă, gândit ca o formă specifică de
identificare a contradicțiilor : „Râsul în opera lui Creangă nu pedepseşte, nu cenzurează, nu
denunţă vicii sau defecte omeneşti, pe care le naşte o anumită societate, o anumită profesiune,
o manie individuală; râsul lui e o petrecere pe seama limitelor naturii omeneşti, care sunt în
primul rând limite proprii, ale celui care râde, şi numai în al doilea rând sunt şi ale altora 105.
Creangă crede și în lumea obiectivă pe care forţele cognitive și raţionale ale acestuia o
stăpânesc. Astfel se explică bucuria cunoaşterii care însoțește progresul eroilor lui Creangă
prin lume și care le dă un sentiment acut de dominaţie asupra ei. Aceasta poate să mai fie un
izvor al optimismului marelui prozator.
vașcu,George
ârlea,Ovidiu,Poveștile lui Creangă,E.P.L.,București,1967

Concepţia laică, nesuperstițioasă a lui Creangă despre lume e cu atât mai interesantă și
mai semnificativă cu cât acesta a trecut prin anii de seminar și de preoţie și constituie încă o
dovadă că anii formării lui nu au fost exclusiv cei petrecuţi în mijlocul satului și că fondul lui
prim n-a putut fi niciodată alterat.
De aici și marea încredere în realitatea lumii obiective, în datele simţurilor și ale
raţiunii vorbesc despre inexistenta participare a lui Creangă la mistica creştină. Faptul că el se
referă mereu la Dumnezeu, la sfinţi, la draci în operele lui nu infirmă cele menţionate.
El a moştenit aceste noţiuni generale din moși-strămoși și le foloseşte frecvent în
vorbirea sa. Ba și crede în Dumnezeu, dar ca un deist într-o primă cauză a lumii, îndepartată și
care nu mai are nici un amestec în treburile pământului unde sunt stăpâni oamenii. Dar
 aparent se menţine autorul într-un univers creştin; acesta este numai un strat subţire peste
străvechiul materialism primitiv, care răzbate cu putere în concepţia lui Creangă despre lume.
Fiind și un bun cadru didactic,creator de manuale,Creangă a fost foarte apropiat de copii,mai
ales prin poveștile sale pline de haz și tâlc.Ele au stat la baza formării limbajului și
comportamentului copiilor.Pe baza poveștilor sale,toate cadrele didactice de astăzi,mai ales în
cadrul învățământului preșcolar și primar,ajută la formarea limbajul,exprimarea orală și
comportamentul copiilor .
Un bun prilej de a cunoaşte lumea sonoră este activitatea de povestire. Există o mulţime de
poveşti care oferă situaţii sonore concrete: tropăitul calului lui Făt-Frumos, răpăitul ploii,
mormăitul ursului, zumzetul albinelor etc.
,,Aceste sunete pot fi imitate verbal ori cu ajutorul unor obiecte aflate la îndemână: două
pietricele ciocnite una de alta sau de podea închipuie zgomotul copitelor calului; sfaşierea
unui ziar duce cu gândul la foşnetul frunzelor; o cutie cu nisip scuturată uşor aduce cu
scârţâitul nisipului plajei sub paşi ş.a.m.d.ʺ106
Dumitrana,Magdalena,Educarea limbajului în învățământul preșcolar,vol.1Comunicarea
ală,Editura Compania,București,1999

Pentru a observa la copii un comportament de receptare adecvat, este necesar ca ei să fie puşi
mai întâi în situaţia de a recepta, adică de a audia diferite texte, narative şi lirice.
. În afară de aceasta însă, accentul în urmărirea obiectivelor în discuţie se pune pe
expresivitatea şi estetica textului. Copilul nu intuieşte de la început expresivitatea limbajului
dacă nu este pus în contact cu un limbaj expresiv, dacă nu are deci posibilitatea de a se
familiariza cu latura estetică a unei comunicări verbale. Dezvoltarea limbajului cuprinde nu
numai înţelegerea structurilor verbale şi utilizarea lor în contexte imediate, ci şi învăţarea
exprimării propriilor idei şi sentimente. Se pot construi diferite istorioare utilizând jucăriile
copiilor, arătând una sau alta din ele pe măsură ce sunt menţionate în povestire şi executând
anumite activităţi simultan cu descrierea lor verbală ori educatoarea poate alege o păpuşă
care-şi povesteşte păţaniile sau un iepuraş ce le vorbeşte copiilor despre viaţa din pădure: cum
foşnesc copacii, cum miroase totul a verdeaţă, cum trosnesc crenguţele sub picioare, cum
ciripesc păsărelele etc.

PREZENTAREA DOMENIULUI LIMBĂ ȘI COMUNICARE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL

PRIMAR

În România, cea mai răspândită înţelegere a conceptului de curriculum se regăseşte în

definirea acestuia ca ansamblu de situații și experiențe de învățare, directe sau indirecte,
oferite indivizilor în contexte formale, nonformale și informale: „curriculumul este
reprezentat, în sensul cel mai larg posibil, de totalitatea situațiilor/oportunităților de învățare
la care este supus un om de-a lungul existenței sale, ce au ca rezultat experiențe de învățare
specifice, cumulative și progresiv restructurate, exprimate prin competențe sau componente
ale acestora” (Niculescu, 2010, p. 59).
Un aspect definitoriu de ansamblu al noului CIP este abordarea de tip sistemic, care vizează
asigurarea unor condiţii generale indispensabile implementării sale structurale:
 continuitatea în interiorul aceluiași ciclu curricular;
 interconectarea tipurilor de activități specifice învățământului preșcolar și primar;
 alternativa modulelor opționale de instruire şi educare.

Totodată, CIP se defineşte printr-o serie de aspecte caracteristice particulare, de asemenea

indispensabile implementării sale:
 extensivitate – implică preşcolarii, prin experienţele de învăţare, în cât mai multe
domenii experienţiale (Domeniul lingvistic şi literar, Domeniul ştiinţelor, Domeniul socio-
uman, Domeniul psiho-motric, Domeniul estetic şi creativ), din perspectiva tuturor tipurilor
semnificative de rezultate de învăţare;
1. Domeniul lingvistic şi literar → Domeniul limbă şi comunicare;
2. Domeniul ştiinţelor → Domeniul ştiinţe;
3. Domeniul socio-uman → Domeniul om şi societate;
4. Domeniul psiho-motric;
5. Domeniul estetic şi creativ.
 echilibru – asigură abordarea fiecărui domeniu experienţial atât în relaţie cu celelalte,
cât şi cu curriculumul ca întreg;
 relevanţă – este adecvat atât nevoilor prezente, cât şi celor de perspectivă ale copiilor
preşcolari, contribuind la optimizarea înţelegerii de către aceştia a lumii în care trăiesc şi a
propriei persoane, la ridicarea competenţei în controlul evenimentelor şi în confruntarea cu o
largă varietate de cerinţe şi aşteptări, la echiparea lor progresivă cu concepte, cunoştinţe
atitudini şi abilităţi necesare în viaţă;
 diferenţiere – permite dezvoltarea şi manifestarea unor caracteristici individuale, chiar
la copii preşcolari de aceeaşi vârstă (vezi ponderea jocurilor şi a activităţilor alese şi a
activităţilor de dezvoltare personală);
 progresie şi continuitate – permite trecerea optimă de la un nivel de studiu la altul şi de
la un ciclu de învăţământ la altul sau de la o instituţie de învăţământ la alta (consistenţa
concepţiei generale, asigurarea suportului individual pentru copii etc
OBIECTIVE CADRU ŞI DE REFERINŢĂ – DOMENIUL LIMBĂ ŞI COMUNICARE

Obiective cadru:
• Dezvoltarea capacităţii de exprimare orală, de înţelegere şi utilizare corectă a
semnificaţiilor structurilor verbale orale;
• Educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical, sintactic;
• Dezvoltarea creativităţii şi expresivităţii limbajului oral;
• Dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi transmite intenţii, gânduri, semnificaţii
mijlocite de limbajul scris.
↓

Obiective de referinţă:
• Să participe la activităţile de grup, inclusiv la activităţile de joc, atât în calitate de
vorbitor, cât şi în calitate de auditor.
• Să înţeleagă şi să transmită mesaje simple; să reacţioneze la acestea.
• Să audieze cu atenţie un text, să reţină ideile acestuia şi să demonstreze că l-a înţeles.
• Să distingă sunetele ce compun cuvintele şi să le pronunţe corect.
• Să-şi îmbogăţească vocabularul activ şi pasiv pe baza experienţei, activităţii personale
şi/sau a relaţiilor cu ceilalţi şi simultan să utilizeze un limbaj oral corect din punct de vedere
gramatical.
• Să recepteze un text care i se citeşte ori i se povesteşte, înţelegând în mod intuitiv
caracteristicile expresive şi estetice ale acestuia.
• Să fie capabil să creeze el însuşi (cu ajutor) structuri verbale, rime, ghicitori, povestiri,
mici dramatizări, utilizând intuitiv elementele expresive.
• Să recunoască existenţa scrisului oriunde îl întâlneşte.
• Să înţeleagă că tipăritura (scrisul) are înţeles (semnificaţie).
• Să găsească ideea unui text, urmărind indiciile oferite de imagini.
• Să manifeste interes pentru citit.
• Să recunoască cuvinte simple şi litere în contexte familiare.
• Să recunoască literele alfabetului şi alte convenţii ale limbajului scris.
• Să utilizeze materiale scrise în vederea executării unei sarcini date.
• Să perceapă şi să discrimineze între diferitele forme, mărimi, culori – obiecte, imagini,
forme geometrice, tipuri de contururi etc.
• Să utilizeze efectiv instrumentele de scris, stăpânind deprinderile motrice elementare
necesare folosirii acestora.
• Să utilizeze desene, simboluri pentru a transmite semnificaţie.
• Să descopere că scrierea îndeplineşte anumite scopuri, cerinţe sociale şi să se
folosească de această descoperire (ex.: recunoaşte şi respectă simboluri care avertizează
asupra prezenţei/existenţei unui pericol sau care arată direcţia, destinaţia unei clădiri/unui loc
etc.).
• Să înţeleagă semnificaţia cuvintelor, literelor şi cifrelor, învăţând să le traseze.
(MECT, 2008: 27-28).