Instituirea şi dezvoltarea cultului creştin

(Scurtă expunere istorică a evoluţiei cultului creştin, în general,

de la origine pînă la formarea sa deplină)

1. Originea şi instituirea cultului creştin

Ca evreu după trup, Mântuitorul a practicat formele cultului iudaic din
vremea Sa. Singur, sau cu ucenicii, El ia parte la mai toate actele cultului public
mozaic: ţine sărbătorile şi datinile religioase ale părinţilor (ca, de exemplu,
Paştile : Matei XXVI, 17 ş.u.), cinsteşte şi respectă templul din Ierusalim, pe
care îl socoteşte «casa Tatălui Meu» şi «casă de rugăciune» (Matei XXI, 13;
Marcu XI, 15 şi Ioan II, 14—16), frecventează des templul din Ierusalim (vezi
Luca XIX, 47; Matei XXVI 55), ca şi sinagogile din provincie (Luca IV, 16, 33,
44; Ioan XVIII, 20), în care intră nu numai ca să se roage, ci ca să-şi înveţe
poporul (Matei IV, 23 şi IX, 35), mai ales sîmbăta (Marcu I, 21; VI, 2; Luca
XIII, IC ş.a.), ş.a.m.d. Este îndeosebi un practicant obişnuit al rugăciunii şi al
postului: se roagă îndelung, uneori nopţi întregi, de cele mai multe ori singur
(Luca VI, 12 ; XXII, 41 ş.a.), recomandă rugăciunea particulară (Matei VI, 7) şi
pe cea publică sau în comun (Matei XVIII, 19, 20), posteşte (Matei IV, 2) şi
recomandă postul ca mijloc de împotrivire la ispite (Luca XXII, 46 ; Matei
XVII, 21 şi loc. par.) ş.a.m.d.
Totodată, Mîntuitorul se străduieşte să reformeze şi să spiritualizeze cultul
iudaic, condamnând moravurile formaliste de cult ale fariseilor (Matei VI, 5—
7), jertfele sîngeroase (Matei XII, 7), profanarea templului (Ioan II, 13—17)
ş.a.
Mîntuitorul nu este numai un practicant al cultului iudaic şi un reformator
al acestuia, ci totodată şi întemeietorul unui nou cult: cultul Legii cele Noi aduse
de El, cultul creştin. Şi deoarece religia cea nouă propovăduită de El, era total
deosebită de cea veche în spiritul ei, şi u l i u l i c i n - n trebuia să fie
fundamental deosebit de cel al Legii Vechi. Avînd în vedere strînsa legătură care
există între ideea sau concepţie religioasă şi formele sale de cult, noua credinţă
-1-
în Dumnezeu, revelată într-o formă superioară celei din Vechiul Testament,
trebuia să se exprime în forme noi de cinstire a acestui Dumnezeu al iubirii.
Sentimentul cel nou, care leagă de aci înainte pe om de Dumnezeu şi devine te-
melia noului cult, este iubirea, dusă pînă la suprema ei formă, aceea de jertfă.
Jertfă mai întîi din partea Fiului lui Dumnezeu, Care atît de mult iubeşte pe
oameni încît îndură pentru ei privaţiunile întrupării, patimile dureroase şi
moartea cu trupul pe cruce, iubire la care creştinii vor răspunde şi ei, la nevoie,
cu sacrificiul vieţii lor, murind pentru Hristos şi pentru credinţa lor, cum au
făcut mulţimile de martiri în timpul prigoanelor, începînd chiar cu Sfinţii
Apostoli.
În convorbirea Sa cu femeia samarineancă de la puţul lui Iacov,
Mîntuitorul formulează mai întîi principiul fundamental al cultului celui nou :
închinarea în duh şi în adevăr (Ioan IV, 23—24), adică cinstirea lui Dumnezeu
în sinceritate şi curăţia inimii, din care trebuie să izvorască formele externe ale
cultului, care altfel nu au nici o valoare. Principiul acesta trebuia să deosebească,
în chip fundamental, cultul cel nou de cultele păgîne şi de cel iudaic, care
puneau accentul mai mult pe riturile şi formele externe decît pe fondul lăuntric,
adică simţirea religioasă, evlavia adevărată.
Dar piatra de temelie a cultului Legii celei Noi a pus-o Mîntuitorul în chip
formal, cu puţin înainte de jertfa şi moartea Sa, în seara Cinei celei de Taină,
cînd El prefigurează, în chip nesîngeros, jertfa sângeroasă pe care avea s-o aducă
în curînd pe Golgota, ca expresie supremă a iubirii Sale pentru oameni,
neputincioşi de a se mîntui prin ei înşişi. Aici El pune nu numai temelia cultului
creştin, prin înfiinţarea Sfintei Euharistii, care trebuia să perpetueze amintirea
morţii Sale şi legătura ei permanentă cu credincioşii, ci fixează şi materia ei
(pîinea şi vinul), instituind totodată şi formele principale ale noului cult (ritualul
euharistie), din care se vor dezvolta mai tîrziu, treptat, toate celelalte forme
secundare ale sale.
Pe lîngă aceasta, Mîntuitorul practică El însuşi şi recomandă, fixează sau
instituie şi alte forme de cult, dintre care unele moştenite din cultul iudaic, dar
-2-
perfecţionate în noul spirit al iubirii, iar altele noi, care rămîn fundamentale în
noul cult, alcătuind nucleul său originar. Astfel, la cererea ucenicilor Săi de a-i
învăţa cum să se roage, Mîntuitorul le dă un model sau prototip ideal de
rugăciune : Rugăciunea domnească (Tatăl nostru, Matei VI, 9—13 şi Luca XI,
2—4), rămasă pînă astăzi ca formular de rugăciune specific creştină, exemplară
prin proporţia dintre nevoile materiale şi cele spirituale ale omului, ca obiective
ale rugăciunii noastre adresate lui Dumnezeu. Mîntuitorul instituie nu numai
Taina Sfintei Euharistii — fundamentul liturghiei creştine —, ci şi celelalte taine
de căpetenie ale vieţii religioase creştine: botezul („Mergînd, învăţaţi toate
neamurile, botezîndu-le...”. Matei XXVIII, 19), preoţia şi pocăinţa (Matei
XVIII, 18 şi Ioan XX, 20—23 : „Luaţi Duh Sfînt; cărora veţi ierta păcatele se
vor ierta, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”). Ba chiar unele din actele sau
formele (riturile) mai mărunte şi mai puţin importante ale cultului creştin provin
de la Mîntuitorul, Care le-a practicat El însuşi, sau le-a recomandat apostolilor şi
primilor ucenici, ca de exemplu: binecuvântarea poporului prin ridicarea şi
punerea mîinilor (Matei XIX, 15 şi Marcu X, 16); binecuvîntarea copiilor (Luca
XXIV, 50); ultima binecuvântare a apostolilor; punerea mîinilor peste bolnavi
pentru a le da sănătate (Marcu XVI, 18; Matei IX, 18; Fapte V, 12); îngenunche-
rea sau prosternarea şi ridicarea ochilor în sus la rugăciune (Luca XXII, II;
Matei, XXVI, 39; Ioan XVII, 1), cîntarea de imne sau laude la ceasurile de
rugăciune (Matei XXVI, 30; Marcu XIV, 26) ş.a.

2. Cultul creştin în epoca apostolică

Sfinţii Apostoli au păstrat cu sfinţenie cele primite de la Mîntuitorul, dar ei
au adăugat şi alte forme noi, crescute din cele vechi, cerute de progresul şi
dezvoltarea tinerei Biserici. Ca început al cultului creştin se socoteşte în general
ziua Cincizecimii, cînd Sfinţii Apostoli — investiţi cu puterea preoţiei încă de
la Cina cea de Taină — sînt hirotoniţi, adică primesc, direct de sus, puterea
supranaturală a Harului Sfîntului Duh pentru exercitarea funcţiei lor sacerdotale.

-3-
 C a şi Sfinţii Apostoli, membrii primei comunităţi creştine din Ierusalim,
recrutaţi aproape numai dintre iudei, păstrează la început — cum e şi firesc —
deprinderile de cult cu care veneau din vechea lor religie. Cultul acestei prime
perioade a istoriei bisericeşti creştine este, deci, deocamdată un cult mixt, iudeo-
creştin. Primii creştini îndeplinesc adică pe de o parte obligaţiile cultului public
iudaic de la templu, unde ei se adună de preferinţă în foişorul lui Solomon, la
ceasurile obişnuite de rugăciune al iudeilor : ceasul al treilea (Fapte II, 15), al
şaselea (Fapte X, 9) şi al nouălea (Fapte III, 1), care au intrat, încă de pe acum,
în deprinderile de cult particular ale creştinilor; pe de alta, însă, ei participă şi la
anumite adunări liturgice de cult, specific creştine, deosebite de cele din templu,
care au loc prin casele particulare — îndeosebi în foişorul Cinei din casa Măriei,
mama lui Ioan Marcu (vezi Fapte I, 13 şi XII, 12), socotită ca cel mai vechi
locaş de cult creştin. În aceste adunări — denumite cînd cova-fcuŢat (Iacob II,
2; Evrei X, 25), cînd exxXvjatai (Fapte XII, 5 ; Romani XVI, 4 ; 1 Cor. XVI, 19;
Col. IV, 15—16 ş.a.), elementul principal era frîngerea pâinii (Fapte II, 46; XX,
7, 11), adică Sfînta Euharistie, care constituie centrul noului cult, l&__cjuce__se
adaugă rugăciunea şi lauda lui Dumnezeu, citirile din cărţile sfinte (1 Tes. V,
27; Col. IV, 16), predica şi cîntările religioase (Efes. V, 19 şi Col. III, 16); cu ea
erau unite agapele, adică mesele frăţeşti sau de iubire (1 Cor. XI, 20—22),
colectele pentru săraci (1 Cor. XVI, 1—2) şi manifestările harismelor (1 Cor.
XIV).
Adunările liturgice ale primilor creştini, unite cu săvîrşirea Sfintei
Euharistii, aveau loc, după uzul iudaic, atît la Ierusalim, cît şi în comunităţile de
origine apostolică din diasporă, către seară, şi anume sîmbătă seara,
prelungindu-se cu învăţătura apostolilor sau predica (omilia) pînă noaptea
tîrziu, sau chiar către ziuă (vezi, de ex., Fapte XII, 6—12 şi XX, 1—11).
Caracterul nocturn (de priveghere) al serviciului euharistie al primilor creştini a
înlesnit trecerea pe nesimţite de la sîmbăta iudaică la duminica creştină, „prima
zi a săptămînii” sau „ziua Domnului”, care încă din această vreme devine deci
ziua săptămînală de sărbătoare a creştinilor, înlocuind sîmbăta (cf. şi 1 Cor.

-4-
XVI, 1—2 şi Apoc. I, 10). Tot în această vreme apar şi cele mai vechi sărbători
creştine anuale: Paştile şi Cincizecimea, care sînt de fapt, la început, tot
prelungiri ale sărbătorilor iudaice corespunzătoare, respectate de Sfinţii Apostoli
şi primii creştini (vezi, de ex., Fapte XVIII, 21 şi XX, 16). Ierarhia bisericească,
instituită de Mîntuitorul prin taina preoţiei, apare acum constituită în cele trei
trepte ale sale: diaconatul (vezi, de ex., Fapte VI, 5—6; 1 Tim. III, 8—13 ş.a.),
preoţia (Fapte XIV, 23; XX, 17; 1 Tim. IV, 14; V, 17, 19; Tit I, 5; Iacov V, 14)
şi episcopatul (1 Tim. III, 1—7 ; Tit I, 7—9 ş.a.).
În afară de Sfînta Euharistie, cunoscută şi practicată acum sub denumirea
de „frîngerea pîinii”, ”Masa Domnului”, „Cina Domnului”, „Paharul
binecuvîntării” ş.a. (vezi 1 Cor. XI, 20 şi X, 21), în epoca apostolică se practică
tainele deja înfiinţate de Mîntuitorul: botezul (Fapte II, 38; VIII, 37 ş.a.),
hirotonia (Fapte VI, 6; 1 Tim. V, 22; Fapte XIII, 3 ş.a.) şi mărturisirea
păcatelor (Fapte XIX, 18), la care se adaugă altele noi, practicate acum, ca
maslul (Iacov V, 14), căsătoria (Efes. V, 31—33) şi mirungerea sau
confirmarea, săvîrşită deocamdată de Sfinţii Apostoli prin punerea mîinilor
(Fapte VIII, 14 ş.u.), dar si prin ungere (cf. 1 Ioan, II, 20).
Individualizarea mai precisă a cultului creştin, ca un cult nou şi deosebit
de cel iudaic, s-a făcut mai ales în comunităţile din diasporă, unde nu mai există
templul din Ierusalim, care ţinea legaţi de el pe primii creştini de aici, recrutaţi
dintre iudei. Dar desfacerea treptată a acestui cult de cel iudaic a fost înlesnită şi
în Ierusalim, atît prin persecuţiile îndreptate de evrei împotriva creştinilor, care
s-au soldat cu moartea primilor martiri creştini (Sfântul Ştefan, protodiaconul, şi
Sfîntul Iacov), cît şi prin Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 49—50), care a
hotărît neobligativitatea circumciziunii iudaice pentru creştinii proveniţi dintre
«neamuri» sau pagini. Ruperea definitivă a cultului creştin de cel iudaic s-a
consumat, în sfîrşit, prin dărîmarea templului din Ierusalim de către romani, la
anul ”70. De acum înainte, cultul tinerei religii creştine, care răsărise şi crescuse
în umbra celui iudaic, se va dezvolta independent de acesta, pe căi proprii.

-5-
 3. Cultul creştin în epoca persecuţiilor
În perioada post-apostolică şi în tot cursul primelor trei veacuri, din
pricina prigoanelor dezlănţuite împotriva Bisericii creştine, cultul ei nu s-a putut
dezvolta prea mult în astfel de condiţii protrivnice şi a rămas în general la
simplitatea şi puţinătatea formelor externe de pînă atunci. De altfel, amintirea
vieţii şi activităţii Mîntuitorului, a Sfintei Fecioare şi a Sfinţilor Apostoli, ca şi a
tuturor evenimentelor extraordinare de la începutul creştinismului, era atît de
proaspătă şi de vie în sufletele credincioşilor, încît trezea în inimile lor emoţii şi
sentimente religioase puternice, de intimitate şi familiaritate pentru cei trecuţi în
«Ierusalimul cel ceresc», sentimente care se manifestau în forme puţine şi sim-
ple. Biserica trăieşte acum epoca entuziasmului tineresc al tuturor religiilor, faza
ei preinstituţională, în care formele de cult sînt nu, atît reglementate de
conducerea Bisericii, cît odrăslite de harul Sfîntului Duh, Care îşi revarsă încă,
din belşug, darurile Sale extraordinare (harismele), necesare pentru alimentarea
şi susţinerea rîvnei misionare, a credinţei şi a răbdării credincioşilor în
persecuţii. La aceasta contribuia, într-o mare măsură, şi ideea parusiei, adică
nădejdea unei apropiate veniri din nou a Domnului, pentru a scăpa pe creştini de
persecuţii şi a întemeia cu ei împărăţia de mii de ani, idee şi nădejde care
domină şi întăreşte sufletele creştinilor în toată perioada persecuţiilor.
În această perioadă, ierarhia bisericească — apărută cu cele trei trepte ale
sale încă din perioada apostolică — îşi împarte încă, pînă la o vreme, funcţia
liturghisitoare cu «profeţii şi didascalii» (învăţătorii), adică acei misionari care
vizitau şi însufleţeau Bisericile locale, propovăduind neîncetat Evanghelia şi
avînd dreptul de a sluji Sfînta Liturghie, alături de clericii permanenţi ai
comunităţilor (despre aceştia vezi mai departe la cap. despre Persoanele
liturgice).
În ciuda condiţiilor grele în care trăieşte Biserica în epoca persecuţiilor,
putem constata, totuşi, o oarecare dezvoltare în cultul creştin din acest timp.
Astfel, rînduiala Liturghiei — uniformă peste tot în primele trei veacuri —- se
fixează din ce în ce mai mult, limitându-se treptat dreptul liturghisitorilor de a
-6-
improviza liber rugăciunile liturgice şi totodată se îmbogăţeşte cu forme noi,
adăugate celor vechi. Către sfîrşitul acestei epoci (secolul III) apar şi cele dintîi
încercări de a sistematiza şi a reglementa rînduiala serviciilor divine, prin acele
norme privitoare la cult, înscrise în aşa numitele Rînduieli bisericeşti, lucrări
anonime şi pseudo-epigrafe, dintre care cea mai veche pare să fie scrierea,
considerată pierdută, Tradiţia Apostolică ('AitootoXixTj HapiSoai? ), a lui Ipolit
Romanul (f 235), identificată de curînd în Rînduiala anonimă a Bisericii
egiptene.
Se generalizează acum peste tot sărbătorile vechi, instituite încă din epoca
apostolică: duminica, Cincizecimea şi Sfintele Paşti, aceasta din urmă dînd
pricină cunoscutelor discuţii şi controverse între diferitele Biserici locale din
secolele II şi III asupra datei şi modului serbării ei (vezi mai departe, la cap.
despre Sărbătorile împărăteşti). Pe lîngă acestea încep însă a fi prăznuite noi
sărbători, ca de exemplu: cea a Naşterii şi Botezului Domnului (deocamdată în
aceeaşi zi, şi anume 6 ianuarie, sub forma şi denumirea comună de Epifania sau
Arătarea Domnului).
Pentru adunările liturgice, creştinii folosesc atît casele particulare cât şi
încăperile subterane din catacombe, unde ei îşi îngroapă morţii şi se refugiază
pentru a scăpa de vigilenţa paginilor persecutori; apar însă acum şi cele dintîi
(cele mai vechi) biserici creştine de la suprafaţa pământului, adică locaşuri de
cult anume construite de către creştinii înşişi sau achiziţionate de ei şi folosite
numai pentru nevoile cultului, precum vom vedea mai pe larg la cap. I din
secţiunea despre locaşurile de cult.
Cel mai mare cîştig al acestei epoci, în domeniul cultului, este dez-
voltarea cultului martirilor, care stă la baza cultului Sfinţilor în general.
Bărbăţia, curajul şi seninătatea cu care sfinţii mucenici înfruntau chinurile
prigoanelor, tăria cu care îşi apărau credinţa şi primeau moartea pentru ea au
trezit în sufletele credincioşilor sentimente de admiraţie, de respect şi veneraţie
faţă de martiri, în care ei vedeau manifestindu-se şi lucrînd puterea lui
Dumnezeu. Rămăşiţele lor trupeşti sînt adunate şi înmormîntate cu grijă şi
-7-
pietate (vezi, de ex., cazul Sfîntului Ignatie al Antiohiei şi al Sfîntului Policarp al
Smirnei), iar în jurul mormintelor lor creştinii se adună în fiecare an în ziua
morţii martirilor respectivi, cinstindu-le amintirea, săvîrşind Sfînta Liturghie pe
mormintele lor şi citindu-se actele pătimirii sau viaţa şi faptele lor (vezi şi cap.
despre Sărbătorile Sfinţilor).

4. Cultul creştin după încetarea persecuţiilor până la iconoclasm

După libertatea acordată de Constantin cel Mare Bisericii creştine (313),

noile condiţii de libertate şi privilegiile de care se bucură acum creştinismul,
devenit mai tîrziu religie de stat, favorizează progresul Bisericii creştine în toate
domeniile, deci şi în acela al cultului. Cultul creştin iese din obscuritatea de pînă
aci şi ia acum o dezvoltare şi o strălucire demnă de biruinţa şi noua situaţie a
Bisericii. Se construiesc biserici măreţe şi încăpătoare, începînd cu cele zidite de
Constantin cel Mare însuşi şi de maica sa, Sfînta Elena, la Ierusalim, Betleem,
Constantinopol şi Roma. În ele se săvîrşeau servicii divine din ce în ce mai
solemne şi pline de fast şi de strălucire. Se naşte deci şi se dezvoltă o artă biseri-
cească creştină, în toate domeniile ei de manifestare : arhitectură (stilul bazilical
şi apoi cel bizantin), pictură, sculptură, muzică şi poezie (imnografie),
orfevrerie, broderie şi ţesături religioase etc, ale căror produse sînt toate puse în
slujba Bisericii şi a cultului, pentru a-1 îmbogăţi şi a-1 face plin de pompă şi de
strălucire.
La formele vechi ale cultului se adaugă în această epocă altele noi,
dezvoltate din cele vechi şi menite să aducă un spor de frumuseţe şi strălucire
cultului, sau să exprime noile sentimente de bucurie şi jubilare pentru triumful
definitiv al creştinismului. Mulţimile de păgîni, care se convertesc acum la
creştinism, îşi aduc şi ele contribuţia lor indirectă la dezvoltarea cultului, făcînd
necesară organizarea învăţămîntului catehetic în cadrul serviciului divin din
biserici, ilustrat mai ales prin splendidele omilii catehetice cu scop mystagogic,
pentru explicarea Liturghiei şi a tainelor de iniţiere a candidaţilor la botez şi a
neofiţilor (vezi, de ex., catehezele mystagogice ale Sfîntului Chiril al Ie-
-8-
rusalimului, omiliile baptismale ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, ale lui Teodor
de Mopsuestia, ale Sfîntului Ambrozie al Milanului ş.a.). Unele amănunte din
deprinderile şi riturile necreştine de cult, pe care Biserica le-a acceptat pentru
frumuseţea şi universalitatea lor, dîndu-le sens spiritual şi haină creştină, au
contribuit şi ele la creştinarea masivă a paginilor şi la sporirea solemnităţii şi
fastului extern al ceremoniilor de cult.
Liturghia uniformă a primelor trei veacuri se diversifică acum în forme
mai mult sau mai puţin diferite, după marile regiuni ale creştinătăţii, dînd naştere
riturilor liturgice-surse, din care se vor dezvolta treptat liturghiile de mai tîrziu.
Din vechea Liturghie apostolică a Sfîntului Iacov iau naştere (S&C. V^- între
altele Liturghiile bizantine (a Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sfintului
Vasile cel Mare), care vor înlocui treptat liturghiile mai vechi în toată
creştinătatea ortodoxă, îmbogăţindu-şi rînduiala cu rituri şi ceremonii noi,
adăugate cu timpul (a se vedea mai pe larg cap. despre Sfînta Liturghie din
Liturgica Specială). Tot acum (secolele IV—V) se completează şi se fixează
definitiv în uzul liturgic al Bisericii — mai întîi în Răsărit apoi şi în Apus —
numărul complet al celor şapte Laude sau slujbe ale serviciului divin zilnic. La
Vecernie şi Utrenie, aflate în uz din epoca post-apostolică şi completate cu
serviciul Ceasurilor III, VI şi IX, moştenite încă de la început din uzul iudaic, se
adaugă acum Ceasul I, Pavecerniţa şi Miezonoptica, aşa cum le găsim prevăzute,
de exemplu, de către Sfîntul Vasile cel Mare în Regulile sale monahale, pentru
serviciul mînăstirilor, de unde vor trece şi în uzul bisericilor de"enorie.
Pericolul sectelor şi ereziilor, care ameninţă unitatea Bisericii, favorizează
şi el dezvoltarea cultului, pe două căi: pe de o parte sileşte Biserica să ia măsuri
canonice şi disciplinare pentru fixarea formelor cultului, a rînduielii serviciilor
divine şi a textului sau formularului rugăciunilor de citit la sfintele slujbe (vezi,
de exemplu, Canoanele sinodului local din Laodiceea, a doua jumătate a
secolului IV); de altă parte Biserica se vede nevoită să combată pe eretici prin
imne noi (cântări în formă de poezie), introduse în procesiunile şi adunările de
slujbă, imne în care era formulată şi apărată doctrina creştină corectă (dogma

-9-
ortodoxă). Aşa se naşte, începînd chiar din secolele IV—V, bogata şi splendida
poezie imnografică, sub diversele ei forme şi denumiri, care se adaugă la
cîntările vechi, de origine biblică (psalmii) şi protocreştină, intrând în
întrebuinţarea cultului mai ales la slujbele de seară şi de dimineaţă (Vecernia şi
Utrenia), sub forma troparelor, a condacelor, stilurilor şi canoanelor, compuse
de marii poeţi creştini (melozi şi imnografi), ca Sfântul Roman Melodul, Andrei
Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Sfîntul Ioan Damaschinul şi Cosma
de Maiuma, Iosif şi Teodor Studitul ş.a.
Tot din nevoia de a se sistematiza şi fixa în scris rînduielile de cult şi
textul sacru al rugăciunilor încep să apară, încă în sec. IV, cele mai vechi cărţi
de slujbă, începînd cu Tipicul (ale cărui origini se atribuie Sfintului Hariton
Mărturisitorul din sec. III, continuat în sec. V de Sfântul Sava Sfinţitul) şi cu
Liturghierul-Molitfelnic de felul Evhologhiului lui Serapion din sec. IV, apoi cu
colecţiile de imne liturgice, care apar din secolele V—VI înainte, cu denumirea
de tropologhioane (colecţii de tropare), condacarii (colecţii de condace) sau
antologhioane (florilegii).
O mare dezvoltare ia acum cultul Sfinţilor. Se intensifică cinstirea sfinţilor
martiri, mai ales prin cultul sfintelor moaşte. Începînd din a doua jumătate a
secolului IV, osemintele martirilor sînt cinstite prin zidirea de biserici şi
paraclise măreţe (martyria) peste mormintele lor, sau sînt dezgropate din
locurile unde fuseseră îngropate iniţial (de regulă în afara oraşelor), sînt
transportate cu procesiuni solemne şi depuse cu mare cinste în biserici noi,
anume construite pentru ele, în cuprinsul oraşelor. Se înmulţesc pelerinajele la
locurile sfinte din Palestina şi la mormintele sfinţilor martiri reputaţi ca făcători
de minuni sau cinstiţi cu un cult deosebit (mormîntul Sfintului Apostol
evanghelist Ioan, din Efes, al Sfintului Simeon Stîlpnicul de lîngă Antiohia, al
Sfîntului Dimitrie din Tesalonic, al Sfîntului Mina din Egipt ş.a.). O dezvoltare
deosebită a luat cultul Sfintei Fecioare, mai ales din sec. V înainte, după ce
sinoadele ecumenice din Efes (431) şi Calcedon (451) pun bazele dogmei
mariologice, stabilind atributele de pururea-fecioară şi Născătoare de

- 10 -
Dumnezeu ale Maicii Domnului. La şirul sfinţilor martiri din epoca prigoanelor
se adaugă, treptat, alte categorii de sfinţi (mărturisitorii, pustnicii şi cuvioşii,
ierarhii şi marii teologi sau dascăli, făcătorii de minuni ş.a.), ale căror nume se
înscriu în calendarul (sinaxarul) creştin şi în cinstea cărora se ridică locaşuri
sfinte cu hramul lor, se alcătuiesc rînduieli de slujbă şi se compun imne pentru
proslăvirea faptelor şi a virtuţilor lor etc. (vezi şi cap. despre Sărbătorile
Sfinţilor).
Ciclul anului liturgic (şirul sărbătorilor, posturilor şi celelalte) se
completează şi se definitivează acum prin stabilirea celor trei mari perioade ale
anului bisericesc (Octoihul, Triodul şi Penticostarul), prin fixarea şi
uniformizarea datei serbării Paştilor (la Sinodul I ecumenic), prin înmulţirea
treptată a sărbătorilor Sfinţilor, prin instituirea de noi sărbători ale Mîntuitorului
şi ale Sfintei Fecioare (Crăciunul, deosebit de Bobotează, Intâmpinarea
Domnului, Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului, Sărbătoarea înălţării
Sfintei Cruci ş.a.) şi prin fixarea unor reguli mai precise cu privire la posturile şi
ajunările din cursul anului etc. (vezi mai pe larg la capitolele din secţiunea
despre Timpurile liturgice).

5. Cultul creştin după epoca iconoclasmului

O scurtă încetinire în cursul acestui proces de rapidă şi bogată dezvoltare

a cultului creştin o provoacă iconoclasmul (secolele VIII şi IX), ale cărui
repercusiuni se resimt mai ales în domeniul artei creştine şi în primul rînd al
picturii bisericeşti. După înfrîngerea lui completă (la Sinodul constantinopolitan
din 842-—843), asistăm însă la fixarea definitivă a cultului sfintelor icoane, care
ia acum un avînt deosebit, favorizînd dezvoltarea artei iconografice creştine şi
stabilirea unui program iconografic al bisericilor, adică a unor reguli pentru felul
cum trebuie zugrăvite bisericile.
Odată cu încheierea perioadei patristice sau cu ultimul Sinod ecumenic
de la Niceea (787), se încheie şi evoluţia cultului Bisericii Ortodoxe, în formele

- 11 -
lui esenţiale şi fundamentale. în tot cazul, la sfîrşitul primului mileniu şi încă
înainte de marea schismă, care desparte formal creştinătatea apuseană de cea
răsăriteană (1054), cultul ortodox se poate considera definitiv constituit şi
dezvoltat aproape în formele pe care le are şi azi, aflîndu-se într-o etapă de
evoluţie care poate fi socotită ca apogeul dezvoltării lui formale. Puţine sînt
elementele noi, care se vor adăuga de aci înainte, pînă prin secolele XIV—XV.
Aşa, de exemplu, calendarul ortodox se îmbogăţeşte cu noi sărbători de sfinţi,
mai ales după creştinarea popoarelor slave (sec. IX ş.u.), iar din vechile colecţii
de imne liturgice se formează şi se califică treptat cărţile de cult pentru folosinţa
cîntăreţilor bisericeşti : Ceaslovul, Octoihul, Triodul, Penticostarul şi Mineiele.

6. Cultul Bisericilor Vechi din Orient

Într-un stadiu mai înapoiat de evoluţie a rămas cultul Bisericilor Vechi

din Orient (necalcedoniene), desprinse din unitatea creştinismului răsăritean în
secolele V şi VI. În general, acestea şi-au păstrat cultul în formele lui din aceea
epocă, dezvoltat ulterior într-o mai mică măsură decît cel ortodox, prin elemente
locale sau prin influenţe provenite din partea cultului ortodox şi a celui catolic (a
se vedea studiul nostru : Cultul Bisericilor creştine Vechi din Orient, în rev.
«Ort.», an. 1965, nr. 1).

7. Cultul Bisericii apusene

Încă mai de mult (sec. V—VI), cultul Bisericii apusene a început să

evolueze într-un sens deosebit de al celei din Răsărit. Biserica de Răsărit, mai
conservatoare şi mai ataşată de formele originare ale cultului din epoca paleo-
creştină, s-a menţinut pe linia tradiţiei apostolice şi n-a permis nici o schimbare
esenţială în formele cultului, ci a dezvoltat numai pe cele vechi sau preexistente
în germene. Biserica de Apus, dimpotrivă, a inovat nu numai în domeniul
învăţăturii de credinţă, decretînd dogme noi (Filioque, Immaculata Conceptio,
primatul papal ş.a.), dar şi-a creat forme noi de cult, corespunzătoare acestor

- 12 -
inovaţii doctrinare. Astfel, în domeniul artei creştine, ea a permis întrebuinţarea
sculpturii monumentale (statuare) în biserici şi a muzicii instrumentale în cult,
iar în domeniul pietăţii şi al formelor de cult a creat inovaţii ca : întrebuinţarea
azimei (pîinii nedospite) la Sfînta Euharistie, exagerarea cultului spectaculos al
Sfintei Euharistii (procesiuni, expunerea Hostiei, sărbători speciale ale Sfintelor
«Specii» sau elementelor euharistice), cultul „Inimii lui Iisus” şi reformarea
rînduielii Liturghiei (missei) pînă la ruperea oricărei legături cu Liturghia
Bisericii primare (vezi mai pe larg la cap. despre Riturile liturgice creştine, din
Liturgica Specială); de aceea a fost necesară o nouă reformă generală a cultului
romano-catolic, iniţiată la Conciliul II Vatican (1963) şi aflată acum în curs de
aplicare.

8. Cultul confesiunilor protestante şi neoprotestante

Spiritul inovator şi reformator în domeniul cultului se manifestă şi mai

puternic în cultul confesiunilor protestante, desprinse din Biserica de Apus în
sec. XVI, şi al celor neoprotestante, derivate din acestea mai tîrziu. Sub
pretextul readucerii cultului la simplitatea celui din Biserica primară, acestea l-
au simplificat excesiv şi l-au adus la o sărăcie exagerată a formelor de expresie,
care nu mai are aproape nimic comun nici cu cultul primitiv al Bisericii creştine,
nici cu cel ortodox de azi.
Dar ceea ce singularizează îndeosebi cultul protestanţilor şi al altor
denominaţiuni creştine, făcându-1 să se îndepărteze şi mai mult de spiritul
cultului Bisericii creştine vechi şi al Bisericilor ortodoxe şi catolice de azi, este
faptul că ei nu acceptă în cultul lor instituţia sacerdoţiului creştin, cît şi ideea de
jertfă sau sacrificiu. Ei nu acceptă adică nici preoţia sacramentală ca instituţie
întemeiată de Mîntuitorul şi învestită cu drepturi şi puteri harice speciale pentru
săvîrşirea cultului, şi nici valoarea de jertfă a Liturghiei creştine, făgăduind
legătura ei cu jertfa Mîntuitorului. Ei recunosc valoarea soteriologică a jertfei de
pe Golgota, dar nu atribuie nici o valoare sacramentală jertfei liturgice ca act de
cult. După ei, unica jertfă admisă în cult, ar fi cea spirituală, adică rugăciunea,
- 13 -
virtuţile morale şi lauda sau cîntarea religioasă, singurele forme prin care omul
cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu. Eliminînd deci cu totul principiul sacrificial
pe care s-a clădit de fapt întregul edificiu al cultului creştin, protestanţii au
strămutat centrul cultului lor în „învăţătura (propovăduirea) cuvîntului”, adică în
citirea şi explicarea cuvîntului dumnezeiesc (predică), încadrată de rugăciune şi
cîntare. După concepţia protestantă, mentalitatea şi practica sacrificială ar
reprezenta un stadiu înapoiat şi perimat în istoria cultelor religioase, stadiu pe
care reformatorii l-ar fi depăşit, prin cultul lor «în duh şi adevăr», în care locul
sacrificiului 1-a luat rugăciunea şi vestirea cuvîntului dumnezeiesc sau predica,
deci „cultivarea dezinteresată a Divinităţii”, cum spun ei.
Fiecare dintre cele trei mari confesiuni creştine (ortodoxia, catolicismul şi
protestantismul) îşi are deci cultul ei propriu, cu o fizionomie aparte, deosebită
de a cultului celorlalte confesiuni şi individualizată prin anumite caractere
specifice, izvorîte din doctrina şi spiritul confesiunii respective.
În cele ce urmează vom enumera cîteva din trăsăturile caracteristice ale
cultului ortodox, prin care el se individualizează şi se deosebeşte atît de cultul
Bisericii Romano-Catolice, cît şi de cel al confesiunilor protestante şi al celor
neoprotestante.

- 14 -