Industria culturală

Luminile ca mistificare a maselor

Viziunea sociologica conform careia disparitia suportului oferit de o religie, dezagregarea ultimelor
reziduuri ale precapitalismului, diferentierea tehnica și sociala si specializarea s-au topit toate intr-un
haos cultural este contrazisa de experienta cotidiana. Cultura este astazi contaminata de similaritate
Filmul,radioul , revistele formeaza un
sistem. Fiecare domeniu este uniform in sine si in raport cu celelalte.
Chiar si manifestestarile estetice ale contradictilor de ordin politic
proclama acelasi inflexibil ritm.

Casele vechi din preajma centrelor de beton apar deja ca slums, iar noile bungalow-uri de la marginea
localitatilor exprimă, ca si constructiile fragile ale tirgurilor internationale, elogiul progresului tehnic,
invitind, după utilizarea lor pasageră, sa le arunci la gunoi precum cutiile goale de conserve.
Tot așa cum locuitorii sunt expediati in centrele oraselor, spre a munci si a se distra ca producători
si consumatori, si celulele de locuit se cristalizeaza in complexe omogene si bine organizate.
Celor interesati le place sa explice industria culturală in termeni de tehnologie. Faptul ca ea
antrenează milioane de participant impune procedee de reproducere care conduc inevitabil spre
satisfacerea prin bunuri standardizate a unor necesitati identice in locatii nenumărate. Contradictia
tehnica dintre numărul redus de centre de productie si răspândirea dispersatà a produselor impune
managerilor organizare si planificare.
Intreaga lume este obligată sa treacă prin filtrul industriei culturale. Vechea experienta a
spectatorului de cinema, ce percepe strada de afara drept continuare a filmului de la care
tocmai a iesit, deoarece acesta isi propune sa reproducă cu
strictete luma perceptilor cotidiene, a devenit un criteriu al productiei filmice.
Atrofierea puterii de imaginare si a spontaneității consumatorului de cultura de astăzi nici macar nu
trebuie redusă la mecanisme psihologice. Produsele insele, si inainte de toate cel mai caracteristic
dintre ele, filmul sonor, provoacă, in conformitate cu însăși constitutia
lor obiectivă, paralizia tuturor acelor capacitati. Ele sunt astfel
compuse, încât intelegerea lor reclama promptitudine, darul observatiei, experienta, dar interzice
orice activitate mentală acelui spectator care nu lasă sa-i scape nimic din faptele ce-i trec prin fata
ochilor.

Industria cultural, cel mai inflexibil stil dintre toate, se înfățișează astfel ca țel al liberalismului, căruia i
s-a reprosat tocmai absenta stilului. Categorile si continuturile ei nu numai ca-si au originea in sfera
liberală, in naturalismul domesticit, ca si in operetă si revista: concernele culturale moderne
constituie arealul economic in care mai supravietuieste deocamdată, impreuna cu tipurile
corespunzătoare de antreprenori, un rest din sfera circulatiei marfurilor, aflată in plină dezintegrare.
Pe acest teren încă mai este posibil succesul pentru cel care nu se limitează la urmărirea propriilor
scopuri si da dovada de suplete. Ceea ce opune rezistentã poate supravietui doar dacă se integrează.

Cu cat prăpastia dintre coristi si dirijori devine mai adinca, cu atat mai sigur se va plasa între acestia
din urma cel care isi demonstrează superioritatea printr-o originalitate abil organizată. Astfel
supravietuieste si in industria culturalà acea tendința a liberalismului de a lasa
drum liber celor capabili.
Amuzamentul si toate elementele industriei culturale au existat cu mult inaintea acesteia. Astăzi, ele
sunt preluate de sus si aduse la zi. Industria culturală se poate mindri cu faptul ca a indeplinit energic
transpunerea, deseori stingace, a artei in sfera consumului, ridicind-o la rang de principiu, cã a
desprins divertismentul de naivitățile sale inoportune si ca a îmbunătățit modalitatea de fabricare a
mărfurilor. Cu cât s-a apropiat de totalitate, cu cât mai necruțător l-a impins pe outsider fie înspre
sindicat, fie inspre faliment, cu atât a devenit mai rafinata si mai elevata, culminind in sinteza dintre
Beethoven gi Casino de Paris. Victoria ei este dublă: adevărul pe care-l suprima in exterior il poate
reproduce ca minciună in interior.
Arta „facila" in sine, distractia, nu reprezintà o formă de decadenta. Cine o acuză de trădare a
idealului expresiei pure nutreste iluzii vizavi de societate.
Filmele de desene animate au fost cindva exponente ale fanteziei in opozitie cu rationalismul. Prin
tehnologia de care dispuneau, ele făceau dreptate animalelor si obiectelor electrizate, acordind
personajelor mutilate o a doua viața . Astăzi, ele nu fac decit sã confirme victoria ratiunii tehnologice
asupra adevărului. Cu putini ani in urmã, ele mai aveau parte de actiuni consistente, ce-si gáseau
rezolvarea abia in virtejul urmăririlor finale din ultimele minute.
Deja in primele sevente ale unui film de desene animate este anuntat un motiv, pentru ca, pe
parcursul actiunii, acesta sa fie treptat demolat: in aplauzele publicului, protagonistul este intors pe
dos ca o cirpa.
Fuziunea actual a culturii si divertismentului se desfășoară nu doar ca depravare a culturii, ci si ca
spiritualizare fortată a amuzamentului. Faptul este evident prin aceea ca accesul la cultura are loc
doar prin intermediul facsimilului, fotografiei cinematografice sau inregisträrii radiofonice.
Ea se compune din semnificatiile particulare cu care, in perfect paralelism cu viata real, sint dotati pe
ecrane tipul cel chipes, inginerul, fata ca harnicà, lipsa de scrupule deghizată in caracter, pasiunea
sportivă si finalmente automobilele si țigările, aceasta chiar si acolo unde divertismentul nu are a
servi direct nevoilor publicitare ale unui anumit producätor, ci sistemului ca intreg.

In industria cultural individul nu este iluzoriu doar din cauza standardizärii modului de productie. El
este tolerat doar cât timp identitatea sa totală cu generalul nu lasă loc de indoieli. De la improvizatia
standardizata a jazz-ului pana la originalitatea personajului de film, ce face sâ-i atirne o buclà de pâr
peste ochi pentru ca aceasta sa fie recunoscută ca atare, peste tot domină pseudo-individualitatea.
Eroizarea mediocrului tine de cultul ieftinului. Vedetele cel mai bine plätite seamaná cu imagini de
reclamă pentru articole de marcã nespecificatà. Nu întâmplator, ele sint selectionate
adesea din masa modelelor comerciale. Gustul dominant isi extrage idealul din reclamă, din
frumusetea de consum. In acest mod s-a adeverit piná la urmã, ironic, vorba lui Socrate, cum ca
Frumosul este utilul. Cinematograful face reclamă con- cernului cultural ca totalitate, la radio
mărfurile, in folosul cărora există bunul cultural, sunt recomandate si separat.