CAPITOLUL 3.

INSTALAŢIA DE STINS INCENDIU CU JET COMPACT DE APĂ

3.1. DESCRIERE GENERALĂ

Instalaţia de stins incendiu trebuie să corespundă următoarelor cerinţe principale:

- să fie oricând gata de funcţionare, indiferent dacă nava se află în staţionare sau
în marş;
- să nu intensifice prin funcţionarea lor arderea;
- să fie sigure în funcţionare şi să aibă vitalitatea ridicată;
- să acţioneze asupra focarului de incendiu astfel încât să excludă posibilitatea
reaprinderii;
- să aibă mijloace de acţionare locală şi de la distanţă, dar şi posibilitate de
control;
- să nu fie periculoase pentru oameni;
- substanţele stingătoare să nu provoace corodarea instalaţiilor şi construcţiilor
afectate şi să nu fie deficitare;
- să îşi poată menţine proprietăţile stingătoare după o depozitare îndelungată.
Instalaţiile din această grupă sting incendiile cu apă sărată sau dulce, răcind
substanţele arzânde până sub temperatura de aprindere. După modul în care acţionează asupra
focarului din incendiu pot fi împărţite în:
- instalaţii cu jet compact de apă îndreptat asupra focarului de incendiu;
- instalaţii cu apă pulverizată;
- instalaţii care inundă complet întregul volum liber al încăperilor.
Instalaţiile de stins incendiul cu jet de apă acţionează de la distanţă asupra focarelor de
incendiu cu jeturi cinetice de apă, având debite cuprinse între (2...6) ltr/s. Cu astfel de
instalaţii sunt prevăzute toate navele în scopul stingerii incendiilor din încăperile de locuit şi
serviciu, pe punţi şi platforme deschise.
Din punct de vedere al substanţelor de stingere, apa este substanţa de stingere cea mai
ieftină, uşor de procurat şi cu o capacitate de răcire considerabilă, fiind cea mai utilizată în caz
de incendiu la ora actuală, dar trebuie să fie folosită sub forma cea mai adecvată focarului
incendiat.
Apa care acţionează asupra focarului de incendiu poate provoca formarea de stropi
(cazul produselor petroliere, lacuri bituminoase, grăsimi) care nu se amestecă cu apa, dar care

20
pot contribui la extinderea incendiului. Acţionând cu jet de apă asupra focarului de incendiu,
substanţele care se află în stare pulverizată (praf de ebonită, plută măcinată, lână, zahăr) pot fi
antrenate cu jetul de apă, ceea ce face ca stingerea incendiilor cu o astfel de instalaţie să aibă o
aplicabilitate limitată.
Cu apă nu se pot stinge incendiile provocate de carbură de calciu, var nestins, kaliu
sau natriu, cu care apa poate intra în reacţie chimică, exotermică, urmată de formarea,
împreună cu aerul, a unor amestecuri explozive ce amplifică incendiul.
În cazul trimiterii asupra focarului de incendiu a unui curent de apă pulverizată
domeniul de aplicare a instalaţiilor de stingere cu apă se lărgeşte mult, reuşind să se stingă
produse petroliere, echipament electric şi o serie de substanţe explozive. O astfel de stingere
se obţine datorită efectului de pulverizare a apei care capătă în acest mod o suprafaţa mare de
vaporizare şi exercită o puternică acţiune de răcire. Cu cât pulverizarea apei este mai fină cu
atât este mai eficientă stingerea şi este mai larg domeniul de utilizare.
Capacitatea de pătrundere a jetului de apă în focarul incendiului depinde de
dimensiunile picăturilor, de presiunea dinamică a jetului, de presiunea flăcărilor, a curenţilor
de aer şi a produselor de ardere, de viteza de mişcare a picăturilor, precum şi de gradul de
evaporare a apei în zona flăcărilor.
Prin folosirea apei sub formă de jet compact se poate conta pe creşterea eficacităţii şi a
capacităţii de şoc a apei, deoarece în acest caz cantitatea refulată este de multe ori
considerabilă şi datorită presiunii mari, efectul de dislocare este puternic.
Prin refularea unui litru de apă sub formă de jet compact asupra focarului se produc
picături mari, care acoperă în total o suprafaţa de 1 m 2; la formarea unor picături cu diametrul
de 1 mm, suprafaţa lor de acţiune se măreşte la 6 m 2, iar la un diametru al picăturilor de 0,1
mm, suprafaţa picăturilor obţinute dintr-un litru de apă ajunge la 600 m2.
Jetul de apă pulverizată este alcătuit din picături de apă cu diametrul mediu sub 1 mm
în funcţie şi de tipul de focar. Dacă diametrul mediu al picăturilor ajunge în jurul valorii de
100µm, atunci vom intra în zona ceţei de apă.
Dimensiunile picăturilor de apă au o mare importanţă practică, deoarece pe timpul
stingerii incendiilor este nevoie ca o cantitate cât mai mare de apă să ajungă la focar şi să
rămână acolo până la evaporarea completă. Efectul principal de acţiune a apei sub formă de
jet pulverizat este răcirea, aceasta pentru faptul că pe timpul folosirii ei creşte suprafaţa de
contact cu flăcările şi cu produsele de ardere.
Particulele de apă ajunse în zona focarului trebuie să aibă o viteza suficientă, capabilă
să asigure străbaterea stratului de fum, de gaze calde, de flăcări, pentru a se evapora cât mai

21
aproape de obiectul care arde. Efectul maxim de stingere cu apă sub forma dispersată şi
pulverizată se obţine în încăperi închise.
Aşadar, tendinţa actuală este de reducere a dimensiunilor particulelor jetului de apă
refulat în caz de incendiu, pentru mărirea suprafeţei de contact dintre apă şi zona de
temperaturi ridicate în vederea preluării unei cantităţi cât mai mari de căldura din zona
incendiată. Această reducere a dimensiunilor particulelor de apă este limitată de capacitatea
de pătrundere până la inima focarului ca urmare a presiunilor generate de incendiu, chiar dacă
o particulă cu dimensiune mai mică are o capacitate de absorbţie a căldurii mult mai mare.
Capacitatea de pătrundere a jetului de apă în focarul incendiului depinde de
dimensiunile picăturilor, de presiunea dinamică a jetului, de presiunea flăcărilor, a curenţilor
de aer şi a produselor de ardere, de viteza de mişcare a picăturilor, precum şi de gradul de
evaporare a apei în zona flăcărilor.
Acţiunea de răcire se datorează faptului că are o mare capacitate de absorbţie a
căldurii raportată la căldura specifică şi căldura latentă de vaporizare. Aceste calităţi o fac să
fie deosebit de utilă la stingerea incendiilor de materiale solide, în prezenţa unor elemente
metalice încălzite, substanţe solide fierbinţi care pot provoca reaprinderea unor lichide
combustibile deja stinse sau chiar la stingerea unora dintre ele. De asemenea, apa mai poate fi
folosită la crearea unei atmosfere inerte, atunci când poate fi pulverizată de 1700 ori volumul
ei în stare lichidă, deplasând astfel aerul şi vaporii inflamabili dintr-un spaţiu închis sau zonă
învecinată unei suprafeţe de lichid care arde.
În cazurile în care apa nu poate stinge singură complet un incendiu se foloseşte
împreună cu alte substanţe, cum ar fi, de exemplu, pulberile stingătoare sau lichide
vaporizatoare, pentru realizarea unei stingeri complete şi într-un timp scurt.
În această situaţie apa pulverizată reduce arderea cu flacără şi răceşte mediul ambiant,
în timp ce cealaltă substanţă stingătoare continuă să realizeze stingerea completă.
Pentru mărimea căldurii specifice, în apă se dizolvă unele săruri cum ar fi : clorură de
calciu, sodă caustică, sulfat de amoniu, etc., concentraţia de sare în soluţie aducându-se până
la 25-35% din masă. La evaporarea apei din soluţie, pe suprafaţa incendiată se formează o
peliculă necombustibilă şi se pot degaja gaze inerte. Asemenea soluţii se folosesc de exemplu
la stingerea incendiilor de cherestea.
Efectul de stingere a incendiilor cu apă se realizează prin:
- răcirea materialului care arde;
- izolarea suprafeţei incendiate de oxigenul din aer;
- acţiunea mecanică, când se foloseşte sub formă de jet compact.

22
 Efectul principal al apei la stingerea incendiului îl constituie răcirea materialului care
arde. Apa care vine în contact cu materialul aprins absoarbe căldura, se transformă în vapori şi
prin saturarea spaţiului înconjurător, limitează accesul aerului spre focarul incendiului.
Pentru a coborî temperatura materialelor aprinse este necesar ca apa să absoarbă
căldură, care contribuie la dezvoltarea incendiului şi anume cu o viteză mai mare decât viteza
cu care materialul combustibil absoarbe căldura necesară dezvoltării incendiului.
Instalaţia de stins incendiu ce jet compact de apă, acţionează de la distanţă asupra
focarelor de incendiu, cu jeturi cinetice de apă, cu debite cuprinse între 2 – 6 l/s. Pentru
stingerea incendiilor pe alte nave sau pe mal, apa este dirijată cu tunuri de apă
(hidromonitoare) care o aruncă la distanţe de 60 – 80 m, iar din ajutajele manuale apa este
aruncată la 20 – 25 m. distanţa de acţiune a jetului de incendiu determină sarcina necesară a
ajutajelor de incendiu, ceea ce reprezintă 25 – 32 mCA. În funcţie de pierderile de sarcină de
pe tubulatură, se poate determina mărimea sarcinii necesare la pompele de incendiu, cu valori
cuprinse între 65 – 100 mCA.
Debitul de apă necesar instalaţiei, este asigurat de pompe centrifuge monoetajate.
Întrucât pompa centrifugală nu este autoamorsabilă, ea se va amplasa sub linia de plutire a
navei, pentru amorsarea gravitaţională. Instalaţia de stins incendiul cu jet de apă aspiră apă de
mare prin chesoane specifice (prize de fund), denumite Kingston.
Ca pompe de incendiu pot fi folosite şi pompele sanitare, de balast, drenaj sau alte
pompe care lucrează cu apă sărată, fără reziduuri petroliere şi care au debitul şi sarcina
necesare funcţionării instalaţiei. Numărul de pompe staţionare, recomandat de registrele de
clasificare navală, este de minim două.
Instalaţia de stins incendiu cu jet compact de apă se compune din: pompa de incendiu,
tubulatura de distribuire a apei, gurile de incendiu, furtunurile de incendiu, ciocurile de barză
pentru crearea jetului.
Se consideră următoarea instalaţie de stins incendiu cu jet de apă (fig. 3.1.), unde
pompa de alimentare introduce apă în magistrala principală, care merge pe puntea principală
şi alimentează traseul astfel încât orice punct de pe navă să poată fi atins de cel puţin 2 jeturi
de apă, dar şi în magistrala superioară amplasată în structura navei. În prova există o
ramificaţie a instalaţiei de stins incendiu care alimentează gurile de spălare a lanţurilor – se
spală lanţul la tragerea ancorei la post. Pompa de alimentare şi cea de avarie vor fi amplasate
sub linia de plutire pentru a fi autoamorsabile.

23
 Figura 3.1 Instalaţia de stins incendiu cu jet compact de apă

Condiţii tehnice privind tubulatura instalaţiei de stins incendiu cu jet compact de apă:
- în locurile mai joase ale tubulaturii se vor monta dopuri de scurgere;
- toată tubulatura va fi zincată la cald, atât la interior cât şi la exterior;
- tubulatura şi utilajele de stins incendiul se vor vopsi în culoarea roşie;
- lungimea tubulaturii dar şi numărul elementelor de îmbinare şi fixare se vor
stabili la montajul instalaţiei;
- în compartimentul maşini, tubulatura se va îmbina demontabil (cu flanşe), iar
în afara compartimentului nedemontabil (cu manşoane sudate);
- tubulatura de pe culoare şi din încăperi se va monta sub căptuşeli;
- ramificaţiile tubulaturii se vor executa în direcţia de curgere a fluidului;
- amplasarea ajutajelor şi dirijarea jeturilor de apă pentru o spălare eficientă a
lanţului, se va face la montaj în funcţie de poziţia de cădere a lanţului;
- magaziile speciale vor fi protejate de un număr egal de pulverizatoare;
- presiunea de lucru a instalaţiei va fi de 0,8 MPa atunci când se va utiliza
pompa de avarie, şi 1,1 MPa când se va folosi pompa de incendiu, dar numai
pentru zone de stins incendiul în afara bordului;
- la executarea şi exploatarea instalaţiei de stins incendiul se vor respecta
normele de protecţia muncii indicate în NPM, dar şi instrucţiunile de protecţia
muncii ale şantierului constructor şi ale beneficiarului.

24
Figura 3.2 Vedere laterală a unui remorchier

25
 3.2. CALCULUL INSTALAȚIEI DE INCENDIU

Conform normelor impuse de Registrul Naval Român, la fiecare navă maritimă,

numărul necesar de pompe staţionare de incendiu şi presiunea minimă la locul de amplasare al
oricărui hidrant, când se debitează cantitatea de apă, nu trebuie să fie mai mici decât cele
indicate în tabelului 3.1.

Tabelul 3.1. Norme R.N.R.

PASAGERE ALTE NAVE
TONAJ BRUT
Nr. Ph Nr. Ph
[T. R.]
pompe [bar] pompe [bar]
< 300 1 2.0 1 2.0
300 < T < 1000 2 2.8 1 2.6
1000< T < 4000 2 2.8 2 2.6
 4000 3 3.2 2 2.8

Determinarea debitului pompei

Registrul Naval Român impune navelor un anumit debit pentru pompa ce funcţionează
în instalaţia de stins incendiu, astfel: debitul pompei centrifuge de stins incendiul cu apă
trebuie să fie mai mare decât cel stabilit cu relaţia:
2
Q km , în care m=1 , 68+25,
unde:
L – lungimea navei – 34,4 m;
B – lăţimea maximă a navei – 10,5 m;
H – înălţimea bordului până la puntea pereţilor în secţiunea maestră – 5,75 m;
k – coeficient care depinde de destinaţia navei şi este egal cu 0,008.
2 2 3
Q km =0,008 m =40 m /h .

Determinarea sarcinii pompei H

Pentru a determina sarcina pompei H, se ţine cont că viteza recomandată a fluidului pe
magistrala instalaţiei de stins incendiu este ca valoare între (2-2,5) m  s
ρ ( v 22−v11 )
H= + ( p2 −p 1 )+ ρg ( z2 −z1 ) + h
2

26
unde:
 – densitatea apei de mare – 1025 Kg  m3.
v2 – viteza lichidului pe tubulatură;
v1 – viteza apei la aspiraţie ;
p2 – presiunea la hidrant de 2,6 bari;
p1 – presiunea lichidului de aspiraţie (nulă – presiune relativă);
z2 – cota geodezică a gurii superioare de refulare, în raport cu un reper oarecare
z1 – cota geodezică a nivelului mării în raport cu acelaşi reper;
h – totalitatea pierderilor hidraulice (pe aspiraţie şi refulare).
Se calculează diametrul tubulaturii:
d=¿ 87 mm .
Se alege un diametru standardizat ca multiplu de 25,4 mm, care reprezintă valoarea de
un ţol (1;1,5;2;2,5;3,4,5, etc.)
d (m)
d STAS= =3 ,52=4 ţoli
25 , 4
dSTAS = numărul de ţoli ales 25,4 = 101,6 mm
După determinarea diametrului tubulaturii instalaţiei de stins incendiu se poate
recalcula viteza apei de mare în instalaţia de stins incendiu.
4Q
V rec = 2
=0 , 68 m/s
π d STAS

Calculul pierderilor de sarcină h.

Pierderile de sarcină apar în funcţionarea instalaţiilor navale datorită frecărilor
particulelor de lichid cu tubulatura (pierderi liniare de sarcină), dar şi datorită trecerii vânei de
fluid prin coturi, vane, robineţi , diafragme, etc. (pierderi locale de sarcină).
Calculul pierderilor liniare de presiune, respectiv pierderea liniară de înălţime pe o conductă
dreaptă de lungime şi diametru interior cunoscute, prin care circulă cu viteză medie,
cunoscută şi ea, se determină cu formula lui Darcy-Weisbach.
2
1 V rec
hlin =λ ρ
d 2
2
V rec
hloc =∑ ζ ∙ ρ
2
deci:
2

( 1
h= λ + ∑ ζ ρ
d 2 )
V rec

27
unde:
 – este coeficientul de frecare hidrodinamică (adimensional);
l – lungimea tubulaturii prin care circulă lichidul – apă de mare, [m];
dSTAS – diametrul tubulaturii [m];
vrec – viteza recomandată.
 – coeficient ce ţine cont de pierderile locale.
Lungimea tubulaturii l, se determină direct pe desenul instalaţiei în care este inclusă şi
pompa centrifugă ce urmează a fi proiectată.
Coeficientul de frecare hidrodinamică , se determină în funcţie de regimul de curgere
a lichidului pe conductă, care poate fi: laminar (numărul adimensional Reynolds Re  2320)
sau turbulent (Re  2320).
Pentru curgerea laminară coeficientul de frecare hidrodinamică , se determină cu
formula lui Stokes: ¿ 64 ℜ , unde:
V rec d STAS
ℜ=
v
unde:
 – reprezintă vâscozitatea cinematică a apei de mare fiind egal cu 1,9  10-6 [m2s]
ℜ=8,021 10 4 ,
de unde rezultă că la nivelul conductei se stabileşte un regim turbulent de curgere.
Pentru curgerea turbulentă, coeficientul de frecare hidrodinamică , se poate
determina cu ajutorul a două numere Re propuse de Altsul:
ℜ1 =10 sau ℜ2=500,
unde:
 este rugozitatea relativă a peretelui conductei şi este egal cu:
k1
ε=
d STAS
k1 – rugozitatea absolută a peretelui în mm, cu valoarea de 0,09 mm, rezultând că
valoarea lui ε =1 , 41∙ 10−3 , de unde va rezulta că:
ℜ1 =7,057 103 şi ℜ2=3,529 10 5
În zona mişcării turbulente, se poate calcula coeficientul de frecare hidrodinamică ,
prin compararea numărului Re cu numerele Re1 şi Re2, conform celor trei cazuri, după cum
urmează:
- Pentru 2320  Re  Re1 – conductă netedă hidraulic: ¿❑(ℜ) ;
- Pentru Re1 Re  Re2 – conductă semirugoasă hidraulic: ¿❑(ℜ ,) ;

28
 - Pentru Re  Re2 – conductă rugoasă hidraulic: ¿❑().
Din cele de mai sus, datorită faptului că Re1 Re  Re2, înseamnă că avem o conductă
semirugoasă hidraulic. Pentru determinarea lui , se va folosi relaţia:

( )
2
0 ,68
¿ 0 , 11 ε + ℜ

deci ¿ 0 , 023
Lungimea tubulaturii se ia direct de pe desenul instalaţiei în funcţie de configuraţia
acesteia iar pierderile locale se calculează cu metoda lungimilor echivalente, unde elementele
ce introduc aceste pierderi sunt înlocuite cu o lungime echivalentă de tubulatură.
z 1=d−hdf
unde hdf este înălţimea la dublu fund fiind egal cu:
L−40 d
h df = + 40 B+3500 =0,878
0 ,57 L
de unde rezultă că z1= 3,72 m
p1=gz 1=3 , 74 ∙10 4 N /m 2
z 2=D+6+ d – hdf =15 , 47 m
l 1=d + D+6 +B /2=21 , 6 m
l 2=D+0 , 8 L+ B/2=38 , 52 m
❑1=2 V colt +6 cot+2 V trec=2∙ 17+6 ∙ 9 , 5+2∙ 33=157
❑2=V colt +3 cot+ 3V trec +T =17 +3∙ 9 , 5+3 ∙ 33+7=151 , 5
Pierderile liniare pe cele două trasee vor fi:

h1= (
d STAS
l1
+❑1 ρ
2)
V 2rec
=9635 ,30 mm

( )
2
l1 V rec
h2 = +❑2 ρ =10251 , 40 mm
d STAS 2

Dar datorită faptului că v2 are valori foarte apropiate de v 1, atunci diferenţa pătratelor
poate fi considerată neglijabilă, caz în care sarcina pompei se va calcula cu următoarea
formulă:
5 2
H 1=P2−P 1+ ρg ( Z 2−Z1 ) + h1=3,877 ∙10 N /m
5 2
H 2=P2−P 1+ ρg ( Z 2−Z1 ) + h2=2 , 67 ∙10 N /m
Sarcina pompei va avea valoarea maximă:
5
H=max ( H 1 , H 2 ) =3,877 ∙10
adică H=40 mC H 2 O

29