CAP. 4.

TURNURI DE RĂCIRE

4.1 CONSIDERAŢII GENERALE

4.1.1. Necesitatea răcirii apei

Răcirea prin evaporare a apei de circulaţie este foarte mult răspândită într-o
serie de ramuri industriale importante ca cea energetică, chimică, metalurgică etc.,
unde se pune problema necesităţii de a se elimina mari cantităţi de căldură la
temperaturi joase. Ca mediu care recepţionează această căldură în aparatele
industriale, se foloseşte, în cele mai multe cazuri, apa care îndeplineşte aici rolul
de agent de răcire. Din imensa cantitate a apei consumate în industrie, cea mai
mare parte este utilizată pentru scopuri de răcire.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească apa de răcire în ceea ce
priveşte temperatura şi calitatea pot fi foarte variate în funcţie de destinaţia apei de
răcire [4.5].
În cele mai multe cazuri se cere ca temperatura apei să nu depăşească o
anumită valoare, relativ joasă, iar conţinutul ei în impurităţi să nu ducă la formarea
depozitelor în sistem sau la coroziunea părţilor metalice. Aceasta se impune prin
condiţiile de desfăşurare a proceselor de producţie, precum si prin cerinţele de
securitate şi cele de funcţionare economică a instalaţiilor.
Astfel, la centralele termoelectrice, ridicarea temperaturii apei de răcire
duce la mărirea consumului de combustibil pentru producerea energiei electrice, iar
în unele cazuri, la reducerea puterii disponibile; în industria chimică sau cea a
petrolului, ridicarea temperaturii de răcire este legată de scăderea cantităţii
produselor, iar uneori de pierderea unora din componenţii cei mai preţioşi, ca de
exemplu, a fracţiunilor uşoare ale ţiţeiului etc.
Pentru a avea o exploatare sigură şi în condiţii economice, apa trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii care să asigure că, pe pereţii aparatelor de răcire
nu se produc înfundări, depuneri, eroziuni sau coroziuni, care să afecteze calitatea
schimbului de căldură şi etanşeitatea:
 să nu conţină impurităţi plutitoare care ar înfunda ţevile condensatoarelor
şi ale răcitoarelor;
 să nu conţină impurităţi în suspensie cu diametrul mai mare de 0,15 mm.
(este de dorit să se efectueze o reţinere a particulelor mai mari de 0,1 mm);
 să nu conţină substanţe corozive care să atace ţevile schimbătoarelor de
căldură;
 să fie lipsită de substanţe organice, microorganisme şi alge, care produc
înfundarea şi înrăutăţesc, mult coeficientul de transfer de căldură, formând
o peliculă pe suprafaţa ţevilor;
 să aibă o duritate temporară redusă, pentru evitarea depunerilor de piatră;
 să nu conţină ulei în suspensie care se depune pe ţevi şi care are un efect de
micşorare a coeficientului de transfer de căldură.

Apa de răcire care circulă în circuit închis cedează căldura preluată de la

condensatoare (răcitoare) în următoarele instalaţii:

1
  lacuri de răcire;
 bazine de stropire
 turnuri de răcire cu tiraj natural sau cu tiraj forţat.

4.1.2. Specificul răcirii prin evaporare

Răcirea apei cu aer se poate realiza folosind două tipuri de schimbătoare de

căldură: de suprafaţă sau de amestec, figura 4.1 şi 4.2.
Folosirea schimbătoarelor de căldură de suprafaţă (calorifere sau răcitoare) este
rar întâlnită deoarece, coeficientul global de transfer termic fiind foarte redus (de
ordinul zecilor), suprafaţa de schimb de căldură devine foarte mare, la debite mari
de apă răcită. În acest caz, pentru a intensifica schimbul de căldură se folosesc ţevi
cu aripioare şi debite mari de aer, cu un consum mare de energie electrică, pentru
circulaţia forţată a aerului.
1 2

Figura 4.1. Schema răcirii apei cu aer în schimbătoare de căldură de suprafaţă

1 – aparatul supus răcirii; 2 – instalaţia de răcire (schimbăţoare de căldurăde suprafaţă
apă-aer); 3 – pompă de circulaţie.

2
1

3
4

Figura 4.2. Schema răcirii apei cu aer în schimbătoare de căldură de amestec

1 – aparatul supus răcirii; 2 – instalaţia de răcire (schimbător de căldură de amestec apă – aer); 3 –
rezervor de apă răcită; 4 – pompă de circulaţie.

Răcirea apei prin contactul direct cu aerul (figura 4.2) conduce la mărirea
coeficientului de transfer de căldură apă-aer, cu o micşorare de câteva ori a

2
suprafeţei de răcire, la acelaşi debit de apă răcită. În acest caz răcirea apei se
realizează prin două fenomene:
- prin contact - schimbul de căldură dintre două fluide în mişcare
(conducţie şi convecţie);
- prin evaporarea unei părţi din apa supusă răcirii, care conduce la
răcirea suplimentară a masei de apă rămasă, evaporarea fiind un proces
puternic endoterm (cu absorbţie de căldură).
Evaporarea lichidului se produce atunci când presiunea vaporilor saturaţi la
temperatura suprafeţei lichidului este mai mare decât presiunea parţială a vaporilor
de apă din mediul ambiant.
Datorită acestui avantaj, răcirea prin evaporare a apei de circulaţie a
căpătat o utilizare predominantă de alimentare cu apă în circuit închis.
Instalaţiile care folosesc acest procedeu poartă denumirea de turnuri de
răcire umede sau prin evaporare.
Răcirea prin evaporare a apei presupune răcirea acesteia în urma
schimburilor de căldură şi masă care au loc la contactul direct între suprafaţa apei
şi aerul atmosferic [4.15].
Rolul predominant în răcirea apei îl joacă evaporarea, cu ajutorul căreia se
elimină din apă pnă la 80-90 % din căldura totală pe care o cedează. La temperaturi
coborâte ale aerului exterior, rolul evaporării se reduce, iar fracţiunea căldurii
cedate de apă ce revine schimbului de căldură prin contact se ridică la 50-70%, faţă
de 10-20% cât este în timpul verii.
Când temperatura lichidului este mai ridicată decât aceea a aerului, răcirea
se produce în urma acţiunii simultane a evaporării şi a cedării de căldură prin
contact. În acest caz, temperatura aerului se ridică. Când temperatura aerului este
mai ridicată, cedarea de căldură prin contact duce la răcirea aerului şi la
transmiterea unei părţi din căldura lui către lichid. Atât timp cât cantitatea acestei
călduri este mai mică decât cantitatea căldurii pe care o pierde lichidul datorită
evaporării, răcirea lichidului nu se întrerupe. Ea continuă până în momentul când
fluxul de căldură ce se îndreaptă de la gaze spre lichid, în urma cedării căldurii prin
contact, devine egal cu pierderea căldurii prin evaporare. În acest caz se atinge
starea de echilibru, deci limita teoretică de răcire a lichidului.

4.1.3. Clasificarea turnurilor de răcire

După principiul de funcţionare, turnurile de răcire pot fi [4.9]:

- schimbătoare de căldură de suprafaţă (turnuri de răcire uscate);
- schimbătoare de căldură de amestec cu evaporare (turnuri de răcire
umede);
Turnurile de răcire cu evaporare, după modul de realizare a tirajului se
împart în trei categorii şi anume:
- turnuri de răcire descoperite (fără tiraj);
- turnuri de răcire cu tiraj natural (cu coş);
- turnuri de răcire cu tiraj forţat sau artificial (cu ventilator).
După felul creerii suprafeţei de răcire, turnurile de răcire cu evaporare pot fi:

3
 - prin picurare, la care schimbul de căldură şi masă are loc, în principal, la
suprafaţa picăturilor de apă formate;
- peliculare, la care schimbul de căldură şi masă are loc, în special, la
suprafaţa peliculei formate pe panourile zonei active a turnului;
- mixte, peliculare şi prin picurare.
După direcţia de curgere a aerului faţă de apă, turnurile de răcire pot fi:
- cu circulaţie în contracurent;
- cu circulaţie în curent încrucişat;
- cu circulaţie combinată – încrucişat şi contracurent.

Împrăştierea apei peste zona activă a turnului de răcire se poate realiza fie
prin pulverizarea apei în ajutaje, fie cu ajutorul instalaţiilor de stropire.
Turnurile de răcire deschise sunt instalaţii la care răcirea apei se face
prin pulverizarea acesteia în jos, peste o zonă activă formată din şipci de lemn. Ele
se utilizează pentru răcirea unor debite mici de apă şi, în general nu sunt folosite în
centralele electrice.
Turnurile de răcire cu tiraj natural (figura 4.3) au o capacitate de răcire
mai mare şi mai constantă decât instalaţiile cu stropire, necesitând şi o suprafaţă
mai mică pentru amplasare.
Prezenţa coşului de tiraj care evacuează aerul saturat cu vapori de apă la
înălţime mai mare, permite amplasarea acestor turnuri în imediata apropiere a
clădirilor şi a celorlalte instalaţii. Sarcina hidraulică a turnurilor cu tiraj natural este
de 4-5 m3/m2h pentru turnurile cu picurare şi de 6-7 m 3/m2h pentru turnurile
peliculare.

Turnurile de răcire cu tiraj artificial (figura 4.4) asigură o răcire mai intensă
decât celelalte tipuri de instalaţii de răcire. Ele permit, de asemenea, să se facă un
reglaj al temperaturii apei de răcire prin variaţia numărului de ventilatoare în
funcţiune şi a turaţiei acestora. Costul construcţiei turnurilor cu tiraj forţat este în
general mai scăzut decât cel al turnurilor cu tiraj natural, cheltuielile de exploatare
fiind însă mai mari [4.14].

Sarcina hidraulică a turnurilor cu tiraj forţat, datorită vitzei mai mari a aerului, este
superioară sarcinii hidraulice a turnurilor cu tiraj natural, atingând valori de 10 – 16
(20) m3/m2h.
Alegerea tipului de zonă activă la turnurile de răcire depinde de sarcina
hidraulică şi de calitatea apei răcite. Pentru o apă de răcire relativ curată se
recomandă folosirea zonelor active peliculare, la care sarcina termică este mai mare
decât la zonele active cu picurare, putându-se astfel micşora dimensiunile turnului.
Pentru răcirea apei murdare, care conţine suspensii mecanice, este
nerecomandată folosirea zonelor active peliculare, datorită creerii de depuneri între
panouri. În acest caz este mai indicată folosirea turnurilor cu picurare.

4
 Figura 4.3. Turn de răcire hiperbaloidic cu tiraj natural:
1 – stâlpi de susţinere; 2 – intrarea apei; 3 – perete despărţitor; 4 – evacuarea apei;
5 – distribuţia apei; 6 – panouri; 7 – grinzile zonei active.

Turnurile de răcire cu radiatoare sunt schimbătoare de căldură de

suprafaţă la care apa circulă prin interiorul unor serpentine (radiatoare). Circulaţia
aerului peste radiatoare se realizează prin tiraj natural sau forţat cu ajutorul unor
ventilatoare. Pentru realizarea suprafeţei necesare de răcire, datorită coeficienţilor
mici de schimb de căldură pe partea aerului, este necesară o cantitate mare de metal
(alamă sau aluminiu), ceea ce conduce la un cost ridicat al instalaţiei, de 1,5 – 2 ori
mai mare ca la turnurile de răcire cu evaporare. Avantajul acestor instalaţii este că
nu implică pierderi de apă şi că se poate realiza o temperatură de răcire mai
coborâtă în cursul iernii, comparativ cu turnurile cu evaporare.
Folosirea turnurilor de răcire cu radiatoare se limitează, de obicei, numai la
zonele cu surse rare şi reduse de apă, la care costul apei de adaos este foarte mare.
Pentru răcirea apei în centralele electrice şi în industrie, în prezent se folosesc
turnuri de răcire cu evaporare, cu circulaţie naturală sau forţată a aerului în
contracurent, cu zona activă de tip pelicular sau mixt (pelicular – cu picurare).

5
 Figura 4.4. Turnuri de răcire cu tiraj forţat
a – cilindric – conic; b – hiperboloidic; c – celular; 1 – dispozitiv de distribuţie a apei; 2 – zona
activă; 3 – intrarea aerului; 4 – bazin colector; 5 – ventilator; 6 – motor de antrenare; 7 –
difuzor de evacuare; 8 – purjare.

4.2. NOŢIUNI SPECIFICE AERULUI UMED

4.2.1. Mărimile de stare ale aerului umed

Aerul atmosferic este un amestec format din mai multe gaze, în

concentraţii practic considerate constante şi dintr-o cantitate de apă care variază în
funcţie de condiţiile atmosferice momentane [4.13].
Apa conţinută în aer poate fi sub formă gazoasă (vapori), lichidă (ceaţă)
sau solidă (zăpadă). Aerul care conţine apă sub formă de vapori sau altă formă de
agregare se numeşte aer umed.
Dacă conţinutul de vapori de apă la o anumită temperatură este cel maxim
posibil, adică reprezintă concentraţia necesară ca aerul să fie saturat cu vapori de
apă, aerul se numeşte aer umed saturat, iar vaporii sunt saturaţi uscaţi.
Cantitatea de vapori necsară saturării unui volum dat de aer creşte cu
temperatura.
Dacă vaporii conţinuţi în aer sunt supraîncălziţi, aerul se numeşte aer
nesaturat.

6
 Aerul umed suprasaturat se caracterizează prin aceea că umiditatea sa are
concentraţia mai mare decât cea de saturaţie, cantitatea care depăşeşte această
concentraţie aflânduse în stare condensată (picături, ceaţă).
Mărimile de stare ale aerului umed importante pentru tehnică sunt:
temperatura termometrului uscat T, presiunea barometrică pB , presiunea parţială a
vaporilor de pă pv, densitatea , volumul specific v, entalpia h, umiditatea relativă 
şi conţinutul real de vapori x.
Temperatura şi presiunea sunt mărimi fundamentale şi în funcţie de ele se
dau celelalte mărimi de stare ale aerului umed.
Volumul a (1+x)kg de aer umed se poate determina, considerându-l gaz
perfect în cazul când x < xs (sub limita de saturaţie), cu formula:
[m3], (4.1)
unde: x este conţinutul real de vapori de apă la temperatura T, în g/kg aer usc.; 461,5 –
valoarea constantei Rv pentru vaporii de apă, în J/kgK; 0,622 – raportul Ra/Rv =
287,0/461,5, dintre constanta aerului uscat Ra şi constanta vaporilor de apă Rv.
Pentru 1 kg de aer umed, volumul specific este:

[m3/kg], (4.2)

În formulele (4.1) şi (4.2), pB se exprimă în Pa.

De cele mai multe ori se notează cu v chiar valoarea lui V1+x dată de
formula (4.1), aceasta din cauza valorii mici a lui x faţă de 1.
În consecinţă, pentru densitatea aerului umed se poate scrie:
[kg/m3] , (4.3)

unde: a şi v sunt densităţile aerului uscat şi umidităţii, în kg/m 3.

, (4.4)

iar pa , pv – presiunea parţială a aerului uscat, respectiv a vaporilor.

Presiunea barometrică pB se scrie, conform legii lui DALTON:
[Pa]. (4.5)
Căldura specifică la presiune constantă a aerului umed este:
[kJ/kgK], (4.6)
în care: cpa este căldura specifică a aerului uscat, în kJ/kgK; c pv – căldura specifică a
vaporilor de apă, în kJ/kgK.
Observaţie: Pentru calcule uzuale, se pot folosi valorile aproximative constante
[4.5]:
cpa = 1,006 kJ/kgK, între 0 şi 50 °C,
cpv = 1,863 kJ/kgK, între 0 şi 75 °C.
Entalpia aerului umed nesaturat format dintr-un kg de aer uscat şi x kg
vapori de apă la temperatura T[°C] este:

[kJ/kg aer uscat], (4.7)

unde: ha este entalpia aerului uscat; hv – entalpia vaporilor.

7
 Pentru temperaturi cuprinse în intervalul 0-50°C, se poate lua destul de
exact:
[kJ/kg]. (4.8)
Pentru aerul umed saturat dispare componenta de supraîncălzire, astfel
încât relaţia (4.7) devine:
[kJ/kg aer uscat]. (4.9)
Dacă amestecul conţine mai multă umiditate decât x s, corespunzătoare
saturaţiei, se poate scrie:
[kJ/kgaer usc.]
(4.10)
în care apare suplimentar căldura conţinută de apă,
, [kJ/kgumid]
(4.11)
luându-se, conform [4.11], o valoare medie a căldurii specifice a apei în intervalul
0-50°C (capă = 4,19 kJ/kgK).
Umiditatea relativă,  defineşte gradul de saturaţie al aerului umed şi este
raportul dintre masa vaporilor de apă din unitatea de cantitate de aer uscat, şi masa
vaporilor saturaţi,

, (4.12)

unde pvs este presiunea vaporilor saturaţi.

Conţinutul de umiditate a aerului, x este masa de vapori conţinuţi de
umiditatea de masă de aer uscat,

[kgum/kg aer uscat]. (4.13)

Temperatura de rouă – este acea temperatură până la care trebuie răcit

aerul, la p=ct şi x=ct, pentru ca el să devină saturat.
La temperatura de rouă denumită şi temperatura termometrului umed,
aerul umed este saturat, deci =1, iar pv=pvs.
Presiunea parţială a vaporilor în punctul de rouă, dedusă din (4.13) va fi:
(4.14)

4.2.2. Diagramele aerului umed

Pentru studiul grafic al proprietăţilor aerului umed în timpul

transformărilor reale sau al amestecului se utilizează diverse diagrame. Cea mai
cunoscută este diagrama h-x, trasată de RAMZIN şi MOLLIER, folosită, în
special, pentru procesele din instalaţii de uscare. Pentru urmărirea transformărilor
din turnurile de răcire se utilizează diagrama h-T, propusă de MUELLER [4.14].
În figura 4.5 este prezentată o diagramă h-x, completă, trasată pentru
pB=745 mmHg (1000 m bar) între –10°C i +60 °C, folosită pentru studiul
instalaţiilor de răcire. În abscisă s-a luat x în g/kg. Pe marginea diagramei sunt
trasate raze, având polul plasat pe axa ordonatelor la valoarea corespunzătoare
entalpiei de 25 kJ/kg.

8
 Pentru o altă valoare a presiunii barometrice, p B1, umiditatea se va
determina cu relaţia:

. (4.15)

În diagrama h-T, dreptele de entalpie constantă sunt paralele cu axa

absciselor, iar izotermele sunt paralele cu axa ordonatelor. Liniile cu x = const.
sunt drepte aproape paralele între ele şi plasate la distanţe egale între ele, dacă x
este acelaşi (figura 4.6).

Figura 4.5. Diagrama h-x completă, pentru pB = 1000 m bar, între –10°C şi +60°C

Curbele  = const. în diagrama h-T au curbura incersată faţă de diagrama h-x. Pe

această diagramă se află reprezentate şi liniile de  = const., plasate la distanţe de
0,01 kg/m3 între ele. Acestea sunt nişte drepte care servesc la calculul tirajului
turnurilor cu tiraj natural. La aceeaşi entalpie,valoarea  este maximă dacă aerul
este saturat, deoarece această entalpie poate fi realizată la temperatura minimă.

9
 Figura 4.6. Diagrama h-T completă

4.2.3. Pulverizarea apei în curent de aer

Prin trecerea unui curent de aer printr-o ploaie fină de apă, cu o

temperatură Ta, mai ridicată decât a aerului T 2, acesta se va încălzi, mărindu-se
totodată şi conţinutul său de umiditate. Procesul încălzirii umede a aerului se poate
urmării în figurile 4.7 şi 4.8.
Procesul este compus din două transformări simple şi anume: o umidificare
a aerului până la saturarea lui completă, după care va urma o încălzire pe curba de
saturaţie de  = 100 %.
h
2
 = 100°
1’
T2 h2
T1' 1
h1’
T1 h1
1

x1 x1' x
Figura 4.7. Încălzirea umedă a aerului

10
 w, Ta > T1

h2, T2, x2 Gaer

 = 100% 2, h2, T2, x2

w – w0, T’1

Figura 4.8. Înstalaţie pentru încălzire umedă a aerului

Procesul, care are loc la încălzirea umedă este dificil de reprezentat pe diagrama h-
x, deoarece transformarea 1-1’ nu este o transformare cunoscută, în timpul ei aerul
încălzindu-se şi umezindu-se în acelaşi timp. O reprezentare aproximativă ar fi
aceea din figura 4.9, considerându-se procesul 1-1’ ca având loc la entalpie
constantă. De altfel, reprezentarea precisă a transformării 1-1’ nu reprezintă o
importanţă practică deosebită, deoarece ea are loc în interiorul aparatului, aerul
părăsindu-l cu caracteristicile punctului 2, care se pot determina precis.

2
 = 100°

T2 i2
1

T1
1 h1= const

x1 x2 x
Figura 4.9. Încălzirea umedă a aerului (reprezentare convenţională)

În figura 4.10 este reprezentată o schemă construită de R. MOLLIER

[4.14], pentru toate combinaţiile posibile între diferitele componente ale
schimbului de căldură dintre aer şi apă, componente care pot fi pozitive sau
negative, adică dirijate de la apă spre aer sau invers. Suma algebrică a

11
componentelor va decide sensul transmiterii globale de căldură. Această diagramă
este riguros valabilă numai pentru cazul:
, (4.16)

în care:  este coeficientul de convecţie de la suprafaţa apei spre interiorul masei

de aer în W/m2K;  - coeficientul de schimb de substanţă, raportat la suprafaţă, în
kg/m2S; cp – căldura specifică a aerului umed, în J/kgK.
Din diagrama 4.10 se pot deduce anumite situaţii: starea aerului, a apei,
precum şi sensul schimbului de căldură şi de substanţă dintre cele două fluide.

Figura 4.10. Diferitele stări posibile ale schimbului de căldură şi

de substanţă la suprafţa apei

Tangenta la curba de saturaţie dusă prin punctul B, care reprezintă o stare

oarecare la oglinda apei, închide între ea şi curba de saturaţie două zone de ceaţă, a
şi i. În afară de acestea mai există zonele b, d, f şi h.
În zona a se produc: evaporare, răcirea apei şi încălzirea aerului, cu
formare de ceaţă.
Aceleaşi fenomene se produc şi în zona b, dar fără formare de ceaţă.
În zona d continuă evaporarea, dar acum atât aerul cât şi apa sunt răcite,
aerul prin contactul cu apa mai rece, iar apa prin evaporare suficient de activă.
În zona f, deşi se produce evaporare, totuşi apa se încălzeşte, iar aerul, care
este mai cald decât apa, se răceşte.
În zonele h şi i se produce condensare (depunere de rouă), iar apa se
încălzeşte şi aerul se răceşte.
Zonele posibile de funcţionare pentru turnurile de răcire, adică zonele în
care apa se răceşte, sunt a, b şi d, însă cele mai favorabile sunt a şi b, deoarece
zona d reprezintă de fapt o situaţie de echilibru instabil, când căldura evacuată din
apă prin evaporare predomină asupra căldurii primite de la aer prin convecţie.

12
 4.3. CALCULUL TERMODINAMIC AL TURNURILOR
DE RĂCIRE

4.3.1. Generalităţi

Circulaţia celor două fluide se face în contracurent sau în curent încrucişat,

apa fiind lăsată să cadă liber sub formă de picături, de peliculă subţire sau de
peliculă şi picături (curgere mixtă).
Aerul este insuflat de obicei pe la partea inferioară a turnului, curentul de
aer fiind creat fie prin tiraj natural, fie prin tiraj artificial.
Tirajul natural este produs de diferenţa dintre densitatea aerului la intrarea
în turn, 1 şi cea de la ieşirea din el 2. Diferenţa (1 - 2) este cauzată de creşterea
temperaturii aerului, cât şi de încărcarea aerului cu vapori de apă la trecerea prin
turn.
Tirajul artificial a fost introdus din necesitatea de a răci mai bine apa.
Prin turn trece debitul de apă , care intră cu temperatura şi iese cu
temperatura , diferenţa,
(4.17)
reprezentând zona de răcire realizată de turn.
Debitul de aer intră cu temperatura şi cu umiditatea relativă 1,
deci cu entalpia şi iese cu temperatura şi cu umiditatea relativă 2, deci cu
entalpia .
Temperatura minimă până la care se poate răci apa într-un turn cu tiraj
artificial în contracurent se numeşte limita inferioară de răcire, spre care trebuie
să tindă şi funcţionarea turnurilor cu tiraj natural.

Având în vedere că, faţă de apă, căldura specifică a aerului este de circa
patru ori mai mică, variaţia temperaturilor apei şi aerului prin turn are aproximativ
alura reprezentată în figura 4.11. Temperatura aerului creşte mai repede decât
scade temperatura apei.
Prin efectul de evaporare, debitul de apă este antrenat sub formă de vapori de
către aerul care trece prin turn, ducând cu el şi căldura de vaporizare ,
precum şi căldura sensibilă a vaporilor.
În funcţionarea normală a turnurilor de răcire, reprezintă numai 1,5–
2,5% din , deci poate fi neglijat chiar în calculele mai exigente. În acest caz,
ecuaţia de bilanţ termic al turnului este:
[kJ/s], (4.18)
în care c este căldura specifică a apei, presupusă constantă ca temperatura, ca şi
căldurile specifice ale aerului şi vaporilor, în intervalul de temperaturi considerat,
în kJ/kgK.
T1’

T2” T1

T2 T1”

T2’
S
13
 Figura 4.11. Variaţia temperaturii apei şi aerului în timpul trecerii prin turn
(curgere în contracurent)

Se defineşte debit specific de aer al turnului:

. (4.19)

În acest caz, ecuaţia (4.18) devine:

, (4.20)
deci:

, (4.21)

de unde rezultă că debitul specific de aer este direct proporţional cu zona de răcire
şi invers proporţional cu posibilitatea pe care o are aerul de a-şi mări
entalpia la trecerea prin turn [4.3].

Din ultima relaţie se deduce formula cu care se poate determina entalpia

aerului la ieşirea din turnul de răcire, când se cunoaşte :
. (4.22)

În ceea ce priveşte valoarea lui , acesta se alege iniţial astfel:

- pentru tiraj natural,  = 0,55 ... 0,75
- pentru tiraj forţat,  = 0,90 ... 1,20.

4.3.2. Ecuaţia diferenţială a turnurilor de răcire

Pentru un element de distanţă dl al zonei de răcire corespunde suprafaţa

(elementară) de contact dintre apă şi aer dS. Prin acest contact, aerul are o variaţie

14
de temperatură dT2 şi primeşte căldură (în zonele a şi b ale diagramei din figura
4.10) astfel:
- prin contact (convenţie pură),
(4.23)
- prin evaporare,
(4.24)
- prin aportul de căldură sensibilă al vaporilor formaţi,
, (4.25)
în care T2s este temperatura aerului din stratul limită de vapori la suprafaţa apei.
Toată această căldură este preluată de la apă, care se răceşte cu dT1:
(4.26)
Suma din paranteza dreaptă reprezintă variaţia elementară a entalpiei
aerului în contact cu apa, deci se poate scrie:
(4.27)
Dacă direcţia schimbului de căldură se consideră perpendiculară pe
suprafaţa dS de contact dintre apă şi aer, în locul relaţiilor (4.23), (4.24) şi (4.25) se
poate scrie:
- căldura schimbată prin contact,
, (4.28)
- căldura extrasă din apă prin evaporare,
, (4.29)
- aportul de căldură al vaporilor mai calzi,
(4.30)
unde xs este conţinutul de vapori al aerului aflat la temperatura T 2s; x – conţinutul
de vapori din masa aerului, aflat la temperatura T 2.
Bilanţul termic se poate scrie sub forma:
(4.31)
Dacă se notează cu şi se consideră T2s = T1, cazul unei
pelicule subţiri sau al unor picături cu diametrul mic, se obţine ecuaţia generală
diferenţială a turnurilor de răcire, sub forma:

(4.32)

Diferenţa (T1 – T2) poate ajunge până la cel mult 30-40 °C, iar c pv=1
kJ/kgK, deci produsul cpv(T1-T2) este de circa 30-40 kJ/kg.
Faţă de valoarea lui r care este de 2500 kJ/kg, acest produs reprezintă 1,3 -
1,7 %, aşa încât el poate fi neglijat chiar şi în calculele mai exacte [4.12].
Dacă în ecuaţia (4.32), în care se neglijează termenul de mai sus, se adaugă
şi se scade termenul cp(T1 - T2), care reprezintă căldura necesară unui kg de aer
umed pentru a-şi ridica temperatura de la T 2 până la T1, se obţine:

15
 (4.33)
Mărimea se mai poate scrie sub forma:
(4.34)
care reprezintă diferenţa dintre entalpia aerului saturat la temperatura apei T 1 şi
entalpia masei de aer aflate la temperatura T 2.
În diagrama h-T din figura 4.12, entalpia h 2s reprezintă ordonata dusă la
abscisa T până la curba de saturaţie (curba 2), pe când h 2 va fi măsurat pe ordonata
dusă prin T2 până la dreapta corespunzătoare lui x=const. Diferenţa (h 2S-h2) este
măsurată pe ordonata dintre curbele 2 şi 3.

3
x=ct

hs
h

T1' T’ T2 T T2' T1 T
Figura 4.12. Entalpiile h2 şi h determinate cu ajutorul diagramei h –T

Folosind transformarea de mai sus în relaţia (4.33), se obţine:

(4.35)

Admiţând că (ipoteza lui LEWIS), relaţia (4.35) devine:

sau

(4.36)

16
 Relaţia (4.36) este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de
ecuaţia fundamentală a lui MERKEL. Ea a fost obţinută din ecuaţia generală a
turnurilor de răcire (4.32) cu ajutorul a trei simplificări şi anume:

a) s-a neglijat aportul de căldură sensibilă a vaporilor la creşterea temperaturii

(entalpiei) aerului;
b) s-a neglijat căldura cedată aerului de vaporii care condensează în partea
superioară a turnului;
c) s-a admis ca universal valabilă ipoteza lui LEWIS că , ceea ce
constituie de fapt numai un caz particular.

Problema care se pune în continuare este de a găsi cea mai adecvată

metodă de a integra ecuaţiile diferenţiale (4.36).
Integrarea pe cale analitică nu este posibilă, deoarece valoarea lui h 2S
depinde de forma curbei de saturaţie,a cărei ecuaţie analitică nu este cunoscută
[4.1], [4.4].
Printre metodele cela mai cunoscute se numără şi metoda logaritmică
BERMAN [4.3].

4.3.3. Calculul termic al turnurilor de răcire prin

metoda Berman simplificată

Pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale ale bilanţurilor de căldură din

turnurile de răcire, Berman efectuează următoarele ipoteze simplificatoare:
a) Coeficienţii , , r, cp, Da sunt constanţi unde: Da este coeficientul de difuzie a
aburului în aer, în kg/m2s bar.
Variaţiile relativ mici ale temperaturilor celor doi agenţi termici permit
ipoteza făcută.
Pentru un domeniu foarte mare, care cuprinde zona obişnuită de
temperaturi între care funcţionează turnurile de răcire se poate considera cu
suficientă precizie:
,
astfel că se poate scrie:
(4.37)
b) Presiunea parţială a vaporilor de apă din aer fiind mică în raport cu presiunea
atmosferică, se presupune, făcând o eroare foarte mică, că presiunea parţială a
aerului uscat este cea atmosferică:
c) Temperatura apei T1, temperatura aerului T2 şi presiunea parţială a vaporilor de
apă din aer pv2, variază sensibil în lungul zonei active. Se admite că aceste mărimi
au o variaţie liniară.

17
d) Debitul de apă în turn se presupune constant, neglijând reducerea lui datorită
evaporării.
e) Presiunea de saturaţie a apei ce se evaporă p”, nu variază liniar în intervalul de
temperaturi . Această mărime se presupune a avea o variaţie liniară, dar
se introduce o corecţie , astfel încât abaterea faţă de curba reală, să fie
aceeaşi în punctul corespunzător temperaturii medii şi în punctele extreme, figura
4.13.
p’
[bar]

p”
" C
p 1 C’

0
2p”
"
p med B

A
"
p 2
p” A’

T2 Tmed T1 T [°C]
Figura 4.13. Corectarea căderii de presiune

Notând cu:
- abaterea presiunii de saturaţie a vaporilor, la temperatura apei, faţă de
curba reală la extreme; - presiunea de saturaţie a vaporilor la
temperatura de intrare a apei în turn, ; - presiunea de saturaţie a
vaporilor la temperatura de ieşire a apei din turn, ; -
presiunea de saturaţie a vaporilor la temperatura medie a apei, .
Se poate scrie:

. (4.38)
Presiunea de saturaţie a vaporilor la intrarea apei în turn este , iar la
ieşirea apei, .
Cele trei ecuaţii ale bilanţului termic şi de substanţă din turn sunt:
, (4.39)

18
, (4.40)
, (4.41)
în care S este suprafaţa de schimb de căldură, în m 2.
Prin împărţirea relaţiilor (4.39) şi (4.41), se obţine:

(4.42)

Înlocuind în ultima relaţie valorile cunoscute prin formula (4.37), se

obţine:

, (4.43)
care este o relaţie de principiu. Pentru a deveni o formulă de calcul, trebuie
explicitate diferenţele medii. Aplicând ipotezele simplificatoare se obţine:

(4.44)
, (4.45)
unde , sunt presiunile parţiale ale vaporilor din aer, la
temperaturile , .
Prin înlocuire se obţine formula cu care se calculează temperatura de ieşire
a aerului din turn:

. (4.46)
Din ultima relaţie rezultă că tmperatura de ieşire a aerului
depinde de starea aerului, definită prin x 2 şi . Temperatura calculată
, se obţine prin încercări succesive, interativ, cu ajutorul relaţiei (4.46),
alegâd, preliminar, valori pentru şi 2 ( - temperatura
aleasă, iar - temperatura calculată).
Entalpia aerului la ieşirea din turn se calculează, folosind raţionamentul
următor.
Bilanţul termic real din turnul de răcire este:

(4.47)
Pierderea de apă prin evaporare este
,
(4.48)

19
unde , reprezintă debitul de apă la intrarea, respectiv la ieşirea din
turn.
Se notează cu , pierderea specifică de apă prin evaporare.
Bilanţul termic mai poate fi scris sub forma:

(4.49)
şi împărţind cu , se obţine

(4.50)
Din ultima relaţie se obţine:
. (4.51)
Cantitatea de apă evaporată se regăseşte în aerul care iese din turn, deci se
poate scrie bilanţul de umiditate:
, (4.52)
sau
. (4.53)
Înlocuind relaţia (4.53) în (4.50) rezultă:
, (4.54)
din care se extrage formula cu care se calculează debitul specific de aer al
turnului:

. (4.55)
Pentru determinarea lui se foloseşte noţiunea de debit specific teoretic de
aer, care se deduce din relaţia (4.55), considerând că x1 = x2 , deci:
. (4.56)
Legătura dintre cele două debite specifice se realizează printr-un coeficient
de corecţie K, definit sub forma raportului:
, (4.57)
sau

. (4.58)
Din ultimele două relaţii se deduce expresia entalpiei aerului la ieşirea din
turn:

. (4.59)

20
 Valorile coeficientului de corecţie K se găsesc în diagrama din figura 4.14,
unde .
K
0,98
0,97
0,96
0,95
0,94
0,93
0,92 Figura 4.14. Variaţia

0,91
10 15 20 25 30 35 40 45 50 T2 [C°]
Fig.4.14. Valorile coeficientului de corecţie K

În momentul în care s-au determinat temperatura şi entalpia

, s-a precizat starea aerului la ieşirea din turn, în felul acesta determinându-se şi
celelalte mărimi, .
Bilanţul termic al turnului de răcire permite, în acest moment, calculul
debitului de aer real, necesar răcirii apei:

, (4.60)
unde Q este fluxul termic transmis aerului de către apă, în kW.
Din relaţia (4.60) se determină valoarea debitului de aer:

[kg/s].

(4.61)
De asemenea, se poate calcula debitul specific de aer .
S-a plecat de la un  ales şi s-a revenit asupra lui, după ce condiţiile de
funcţionare ale turnului de răcire au fost precizate.
Valoarea mărimii  aflată în final este cea reală.

4.3.4. Determinarea coeficienţilor de schimb

de căldură şi de masă

Pentru studiul turnurilor de răcire, o importanţă deosebită o are cunoaşterea

cât mai exactă a coeficienţilor , de transmitere a căldurii prin contactul dintre apă
şi aer şi , de schimb de substanţă, pentru diferitele cazuri din exploatarea
turnurilor de răcire.
În cazul turnurilor de răcire cu picurare, determinarea suprafeţei de contact
dintre apă şi aer este dificilă, deoarece este necesară cunoaşterea, pe cale statistică,

21
a diametrului mediu al picăturilor. În funcţie de acest diametru şi de debitul de apă
, se determină cu ajutorul diagramei din figura 4.15 numărul de picături, deci
suprafaţa căutată.
În cazul turnurilor peliculare, cunoaşterea exactă a suprafeţei de contact
dintre aer şi apă este mult mai uşoară şi sigură.

Figura 4.15. Determinarea numărului de picături cu ajutorul debitului de lichid şi al

diametrului mediu

Pentru calculul coeficienţilor  şi  se prezintă în continuare determinările

lui NESTERENKO şi GUCHMANN [4.5] pentru pelicula de apă, sub forma:
, (4.62)
, (4.63)
cu semnificaţiile:
; ;

, (4.64)
unde: D este coeficientul de difuzie, în m /s;  - coeficientul de transmitere a
2

substanţei, în m/s; Gu – cifra caracteristică denumită după Guchmann, T’ –

temperatura absolută indicată de termometrul uscat, în K; Te’ – temperatura
absolută indicată de termometrul umed, în K, c – coeficientul de conductivitate, în
W/mK. Se poate scrie:
. (4.65)
Aceste determinări sunt valabile pentru 0 < Re < 200.
Pentru aceleaşi limite ale cifrei Re, însă pentru picături, RANZ şi
MARSHALL au determinat relaţii pentru  şi  sub forma [4.14]:
; (4.66)
, (4.67)
cu semnificaţia
, (4.68)

22
unde Sc reprezintă criteriul denumit după SCHMIDT;  - vâscozitatea cinematică,
în m2/s.
Pentru turnurile de răcire cu picurare valorile lui  şi  se pot determina
din figura 4.16, în funcţie de Re şi Gu, pentru valori ale vitezei relative de 1 şi 3
m/s. Pe axa ordonatelor, valorile crescetătoare ale lui  şi  sunt diferite în jos.
Aceste curbe au fost trasate, introducându-se în criteriile Nu şi Re drept lungime
caracteristică, diametrul mediu d al picăturilor rezultate prin sptropire. Se constată,
din diagramă, că valorile lui  şi  cresc cu w şi cu Gu, dar scad la creşterea
valorilor criteriului Re.

Figura 4.16. Valorile lui  şi  în funcţie de Re şi Gu pentru turnurile de răcire cu picurare

(cu axa ordonatelor dirijată în jos)

În figura 4.17 sunt prezentate valorile lui  şi  pentru turnurile de răcire

peliculare, cu grosimea l, pentru w = 1, 3 şi 10 m/s. În abscisă s-a luat grosimea l a
peliculei, care variază între 0,1 şi 10 mm. Şi în acest caz, valorile crescătoare de pe
ordonată sunt dirijate în jos.
NUSSELT şi KRAUSSOLD [4.14], au propus, pentru Re > 100, relaţiile:
- pentru schimbul de căldură:
(4.69)
- pentru schimbul de substanţă
(4.70)

23
 Figura 4.17. Valorile mărimilor  şi  în cazul unei pelicule cu grosimea l,
având viteza ca parametru

Pe baza analizei dintre cele două fenomene se poate scrie [4.7]:

. (4.71)
Împărţind între ele relaţiile (4.69) şi (4.70), rezultă:

. (4.72)

În cazul când se ia, după recomandarea lui Nusselt, , se obţine:

. (4.73)

Cunoscând că , se poate scrie:

, (4.74)

expresie din care rezultă că Le  1.

4.4. Suprafaţa de contact dintre apă şi aer

În cazul turnului cu picurare, numărul de picături aflate pe înălţimea

activă H0 a turnului este [4.10]:

, (4.75)

24
unde s este suprafaţa unei picături în m 2; w1 – viteza apei prin turn, în m/s; 1 –
densitatea medie a apei, în kg/m3.
Suprafaţa de contact dintre apă şi aer este:

[m2]. (4.76)

Viteza descendentă de curgere a apei în turn este influenţaţă de viteza

ascendentă a aerului, astfel încât viteza reală de cădere a picăturii reprezintă
diferenţa dintre viteza de cădere a picăturii în aerul aflat în repaus şi viteza
ascendentă a aerului w2, deci:
(4.77)
Pentru determinarea celor două mărimi se folosesc relaţiile [4.14]:

[m/s], (4.78)

în care: h este înălţimea de cădere a picăturii, în m; cx – coeficient adimensional

prin care se ia în considerare rezistenţa aerodinamică a picăturii la trecerea prin aer
(cx  0,8 pentru picătura cu formă puţin alungită);

[m/s]. (4.79)

Zona activă a turnului de răcire cu picurare poate fi dimensionată prin

determinarea volumului acesteia, rezultat din integrarea ecuaţiei MERKEL:

[m3], (4.80)

unde [h2s- h2]med este valoarea medie a diferenţei între entalpia aerului saturat la
temperatura apei şi entalpia aerului, în kJ/kg; xv – coeficientul de schimb de
substanţă raportat la volum, în kg/m3.s.
Apelând la ipotezele simplificatoare propuse de Berman [4.3], diferenţa
medie de entalpie se determină cu formula:

, (4.81)
unde: reprezintă entalpiile aerului saturat la temperatura apei la
intrare, respectiv la ieşire.
Coeficientul xv se determină cu relaţia [4.6]:

[kg/m3s], (4.82)

unde este temperatura absolută a apei la intrarea în turn, în K;  - coeficientul

de corecţie pentru perturbările de circulaţîe provocate de şicane; q s – desitatea de
stropire, în m3/m2h.
Valori uzuale: =0,7; w2 = 1,5 m/s (pentru tiraj natural).

25
 Densitatea de stropire, qs (densitatea ploii) reprezintă volumul de apă care
cade pe 1m2 de suprafaţă în interval de o oră, deci:
,
(4.83)
unde SB este suprafaţa bazei turnului, în m2.
Eficienţa răcirii apei în turnul de răcire cu picurare se determină cu
ajutorul coeficientului lui MERKEL, Ke (cifra de evaporare) [4.8]:

, (4.84)

în care H0 este înălţimea zonei active, în m.

Comportarea termică a turnurilor de răcire cu picurare se poate urmări în
figura 4.18, pentru diferite tipuri de umpluturi.

Figura 4.18. Comportarea termică la curgerea în curent transversal

Pentru turnurilor de răcire peliculare, suprafaţa de contact este:

[m2], (4.85)

unde  este grosimea peliculei, în m; p – perimetrul total udat de pelicula de apă.

Grosimea peliculei poate fi exprimată prin relaţia:

[m], (4.86)

în care 1 este vâscozitatea dinamică a apei, în kg/ms.

Viteza cu care lichidului se prelinge este:

[m/s]. (4.87)

26
 Dacă viteza aerului creşte, pe suprafaţa peliculei se vor forma valuri, iar
dacă această viteză creşte mai mult, crestele valurilor se vor rupe şi particulele mici
de apă vor fi antrenate în sus. Pentru a evita formarea de valuri este necesar ca
grosimea  a peliculei să nu fie prea mare. Ea nu trebuie să fie nici prea mică,
deoarece există pericolul ca până la atingerea nivelului inferior, toată apa din
peliculă să se evapore şi astfel, o parte din suprafaţa disponibilă pentru prelingere
să rămână neutilizată pentru procesul de evapoare şi deci de răcire. Din cele de mai
sus reiese că din punctul de vedere al antrenării apei de către aer, prelingerea
peliculară este mai avantajoasă decât stropirea, deoarece pentru antrenarea din
peliculă este necesară o viteză a aerului care nu este uzuală nici în cazul turnurilor
cu tiraj artificial. Când totuşi se realizează prin turn viteze mai ridicate decât prin
tirajul natural, este mai indicată curgerea peliculară.
Suprafaţa necesară turnului de răcire pelicular poate fi determinată plecând
de la ecuaţiile diferenţiale MERKEL, prin integrare:

[m2], (4.88)

unde coeficientul de schimb de substanţă  se determină folosind relaţiile criteriale

(4.63), (4.65) şi (4.65), iar diferenţa de entalpie [h 2s – h2]med se calculează după
formula (4.81).
Eficienţa răcirii apei în turnul de răcire peliculară este caracterizată de
valoarea cifrei de evaporare Ke, astfel:

, (4.89)

relaţii obţinute prin integrarea ecuaţiilor MERKEL (4.36).

Comportarea termică a turnurilor de răcire peliculare se poate urmări în
figura 4.19, pentru diferite tipuri de umpluturi.

Figura 4.19. Comportarea termică a turnurilor de răcire peliculare (în contracurent)

pentru diverse tipuri de umplutură

4.5. AERODINAMICA TURNURILOR DE RĂCIRE

27
 Aerodinamica turnurilor de răcire studiază în principal, următoarele
probleme:
- determinarea rezistenţelor aerodinamice la curgerea aerului prin turn;
- distribuţia aerului în zona activă a turnului;
- distribuţia presiunii aerului pe suprafaţa exterioară a turnului.
Calităţile aerodinamice ale turnului de răcire determină într-o măsură
însemnată capacitatea lui de răcire. O rezistenţă aerodinamică ridicată duce la
micşorarea debitului de aer care trece prin turn, reducând astfel capacitatea de
răcire a acestuia [4.2]:
Rezistenţa aerodinamică a turnului de răcire se poate calcula cu relaţia:

[Pa], (4.90)

unde: tot este coeficientul total de rezistenţă aerodinamică a turnului; w2 - viteza

medie a aerului în zona activă, în m/s; 2 – densitatea medie a aerului în zona
activă, în kg/m3.
Coeficientul total de rezistenţă aerodinamică a turnului de răcire depinde
de construcţia, dimensiunile şi sarcina hidraulică (densitatea de stropire) a acestuia.
Determinarea valorii acestui coeficient pe cale analitică nu este posibilă. El se
determină pe baza experimentărilor pe model sau pe un exemplar la scară naturală.
Pe baza experimentărilor au fost ridicate diagramele din figura 4.20 şi 4.21,
care, în anumite cazuri, pot fi de folos celui care proiectează un turn de răcire.

Figura 4.20. Comportarea aerodinamică pentru diverse tipuri de umpluturi

la curgerea în contracurent.

28
 Figura 4.21. Comportarea aerodinamică pentru dverse tipuri de umpluturi
la curgerea în curent transversal.
În absenţa unor date exerimentale, rezistenţa aerodinamică totală a turnului
se determină, însumând rezistenţele aerodinamice locale pe drumul de circulaţie a
aerului în turn. O astfel de determinare este aproximativă, neţinând seama de
interacţiunea între elementele construcţiei, ceea ce conduce la o mărire a rezistenţei
aerodinamice.
În acest caz, rezistenţa aerodinamică totală a turnului de răcire se
calculează cu formula:

[Pa], (4.91)

unde: i este coeficientul local de rezistenţă aerodinamică; w 2i – viteza aerului în

secţiunea respectivă, în m/s.
[m/s], (4.92)
în care A este aria secţiunii locale, în m .
2

Pentru determinarea coeficientului local de rezistenţă aerodinamică a

diferitelor elemente constructive ale turnului, inclusiv pentru zona activă, se pot
utiliza datele prezentate în [4.15].
Rezistenţă aerodinamică totală a turnului de răcire determină puterea
ventilatoarelor în cazul tirajului forţat şi înălţimea coşului turnului, pentru tirajul
natural.

Tabelul 4.1.Valorile coeficientului local de rezistenţă aerodinamică a diferenţelor

29
 elemente constructive ale turnului şi zonei active.

Coeficientul local
Nr. Denumirea
Schiţa de rezistenţă
crt. elementului
aerodinamică
1 2 3 4
1 Intrarea aerului în
Wa
turn 0 = 0,55

2 Intrarea aerului în
turn cu cilindru Wa  = 0,35
direcţional

1 2 3 4
3 Coronamentul 20°-30°
20°
turnurilor hiper- d
d/l 0,10 0,15 0,20
boluidice din fier 0 0,21 0,40 0,64
beton
l

4 Schimbarea l
direcţiei fluxului L/H 1 2 3 şi peste
de aer 0 0,79 0,55 0,5
H
Wa

5 Coloane de susţi- 0=n; n= numărul de

nere a zonei acti- d l coloane pe axa mediană a
ve în zona inferi- fluxului de
oară a turnului W0 aer
l d/l 0,05 0,10 0,15
0 0,08 0,15 0,19

6 Ploaie
W0 0=0,10+0,025q

7 Grinzi de susţine-
re sub panourile d/l 0,05 0,10 0,15
zonei active l 0 0,07 0,17 0,27

W0

30
8 Sistemul de distri-
l d
buire a apei sub d/l 0,10 0,15 0,20
formă de jghea- 0 0,17 0,38 0,60
buri sau ţevi
W0
9 Schimbarea
F2
bruscă de
secţiune
F1

W0
10 Ajutaj  5° 10° 20° 30°
 0 0,10 0,020 0,28 0,32

W0
1 2 3 4
11 Difuzor
F2


F1
W0
12 Ieşirea aerului din Viteza vântului w
turnul de răcire a) turnuri piramidale
W b) turnuri hiperboloi-
dale
w 0 2 4 6
a) 0 1 3 4 5
b) 0 1 1,5 2 2,5
Pentru turnurile cu ti-
raj forţat nu se ia în
consideraţie viteza
vântului 0 =1.

Tabelul 4.2.Valorile coeficientului local de rezistenţă aerodinamică a zonei active

a turnului de răcire

Coeficientul
Nr. Tipul şi caracteristicile
Schiţa local de rezisten-
crt. zonei active
ţă aerodinamică
1 2 3 4

31
1 Pelicular cu picurare, din 6,3-0,30 q

300
bârne de lemn
triunghiulare cu vârful 150
în jos

2 Pelicular cu picurare, din 150 9,35 + 0,32 q

bârne de lemn
triunghiulare cu vârful

300
în sus
50

3 Pelicular cu picurare, din 3,0 + 0,30 q

bârne de lemn cu
secţiunea dreptunghiu- 290
lară 10x80 mm cu pas de
120 mm, aşezate sub un
unghi de 60°
4 Idem cu pas de 80 mm 6,2 + 0,22 q

5 Pelicular cu picurare, din 3,1 + 0,5 q

bârne de secţiune
dreptunghiulară 22,5x9,5
28,6
mm, cu trepte aşezate pe
înălţime cu pas de 381
mm între ele
6 Idem cu pas de 610 mm 3,1 + 0,5 q

7 Pelicular cu picurare, cu 2,1 + 0,38 q

200 100

panouri de lemn ampla-

sate sub un unghi de 85°
100

8 0,24 +0,02 q
Pelicular din panouri de
azbociment
44 7

9 Pelicular din panouri de 0,65 + 0,16 q

azbociment, cu două
rânduri cel superior
vertical, cel inferior
înclinat la 85° 85°

32
10 Pelicular din panouri de 10,8 + 10,51 q
azbociment ondulate
aşezate la distanţă de 25
mm

11 Pelicular din cutii de mase 0,25 + 0,34 q

plastice de 43x43 mm

12 Idem cu dimensiunile de 0,12 + 0,015 q

88x88 mm

Tirajul natural al turnului de răcire Z, se determină cu formula:

[Pa], (4.93)
în care 2i, 2e reprezintă densitatea aerului la intrarea, respectiv ieşirea din turn, în
kg/m3; Hc – înălţimea coşului necesară tirajului, în m.
Densitatea medie, 2 este:
[kg/m3], (4.94)
astfel că se ajunge la formula:
[Pa]. (4.95)
Din egalarea relaţiilor (4.91) şi (4. 95) se obţine formula cu care se
determină înălţimea coşului necesară tirajului,

[m]. (4.96)

Înălţimea de răcire (zona activă) se determină, pentru turnul cu picurare,

din relaţia (4.84):

[m], (4.97)

iar pentru turnul pelicular din relaţia (4.85)

[m]. (4.98)

Înălţimea totală a turnului de răcire, H T se determină cu formula

[m], (4.99)
în care Hf este înălţimea ferestrelor de admisie a aerului, în m.
Înălţimea ferestrelor, Hf se calculează plecând de la ecuaţia de debit pe
partea aerului la intrare, pentru o viteză w2f mai mare ca în zona activă:
; , (4.100)
în care S2i este secţiunea de intrare a aerului, în m ; Db – diametrul de bază al
2

turnului, în m.
Pentru Db se apelează la suprafaţa de bază a turnului, S b, dedusă din:

33
 . (4.101)

Din relaţiile (4.100) şi (4.101) se deduce formula de calcul a lui H f:

[m]. (4.102)

Pentru turnurile de răcire în contracurent, elementele de bază privind

alegerea dimensiunilor acestor turnuri sunt prezentate în tabelul 4.3.

Tabelul 4.3. Alegerea dimensiunilor turnurilor de răcire

(în contracurent, cu plăci din azbociment, cu h=1800 mm)
Suprafaţa de Debitul de apă Intervalul de răcire
Înălţimea totală HT
contact, S răcită, V1h T
m
m2 m3/h °C
200 32 1000 – 1400 6 - 10
500 43 2500 - 3500 6 – 10
900 50 4500 – 6300 6 – 10
1200 58 6000 – 8400 6 – 10
1500 63 7500 – 10500 6 – 10
2000 70 10000 – 14000 6 – 10
2500 75 13000 – 18000 6 – 10
3000 85 15000 – 21000 6 – 10
3500 91 17500 – 24500 6 – 10
4000 98 20000 – 28000 6 – 10
4500 105 22500 - 31500 6 – 10

Observaţie: La toate turnurile de răcire, înălţimea zonei active împreună cu

ferestrele este de 4-5 m.
Tirajul artificial este asigurat în ajutorul unor ventilatoare axiale cu
diametre mare şi cu turaţie reglabilă. În acest caz debitul de aer nu mai depinde de
condiţiile în care funcţionează turnul din punctul de vedere al temperaturilor
aerului şi apei, ci numai de rezistenţa întâmpinată de aer la trecerea sa prin turn şi
de capacitatea ventilatorului. De aceea, turnurile cu tiraj artificial lucrează, de
obicei, cu cifre  mai mari decât cele cu tiraj natural, deci cu viteze mai mari
pentru aer. Din această cauză se preferă curgerea peliculară a apei în turn.
Formulele utilizate la tirajul natural pentru exprimarea rezistenţelor
aerodinamice rămân valabile şi pentru tirajul artificial, cu aceeaşi semnificaţie a
simbolurilor.
Puterea necesară ventilatorului pentru a produce viteza w 2, în cazul unei
valori date a lui , este [4.5]:

[W]. (4.109)

4.6. HIDRAULICA TURNURILOR DE RĂCIRE

34
 Hidraulica turnurilor de răcire studiază problemele legate de distribuţia
apei de răcire pe suprafaţa zonei active în scopul realizării suprafeţei necesare de
schimb de căldură şi masă între apă şi aer, suprafaţă care determină capacitatea de
răcire a turnurilor.
Apa de răcire este distribuită la partea superioară a zonei active, fără
presiune, printr-un sistem de jgheaburi sau sub presiune printr-un sistem de
conducte, după care, instalaţiile speciale o împrăştie în picături pe suprafaţa zonei
active.
Împrăştierea apei în sistemele fără presiune se face, de obicei, cu ajutorul
ştuţurilor şi farfurioarelor, în figura 4.22, [4.15].

Figura 4.22. Element de împrăştiere

1 – ştuţ; 2 – farfurioară

Pentru evitarea antrenării unei cantităţi însemnate de picături de apă cu

aerul care părăseşte turnul, dimensiunile picăturilor formate de instalaţiile de
împrăştiere nu trebuie să fie prea mici. Diametrul ştuţurilor de distribuţie şi
diametrul ajutajelor se determină cu formula:
[mm], (4.104)
în care ga este debitul mediu de apă pentru un element de împrăştiere, în kg/s; p d –
presiunea deasupra secţiunii de ieşire a elementului de împrăştiere, în Pa;  -
coeficientul de debit (pentru sistemul de împrăştiere din figura 4.22,  = 0,95).
Construcţia zonei active trebuie să asigure suprafaţa de schimb necesară
pentru o rezistenţă aerodinamică minimă. În funcţie de caracterul predominant al
suprafeţei de răcire, se pot întâlni trei tipuri de zone active: cu picurare, peliculare,
mixte-peliculare şi cu picurare.
Zonele active cu picurare sunt formate din bârne de lemn dispuse într-o
ordine bine definită. Apa cade pe aceste bârne, o parte împrăştiindu-se în picături,
iar o altă parte curgând de-a lungul lor. Curgând de pe o bârnă pe alta, apa, până la
o densitate de stropire de 5 m 3/m2h, este împrăştiată aproape în întregime sub formă
de picături.

35
 Zonele active peliculare se pot construi din plăci de azbociment sau masă
plastică. O soluţie modernă este şi construcţia zonei active din celule de masă
plastică având însă dezavantajul că sunt hidrofobe, nu se udă în întregime, apa
curgând pe ele în şuviţe, ceea ce micşorează suprafaţa de răcire.
Zonele active de tip mixt, peliculară cu picurare, se pot realiza fie din
combinaţii de bârne şi panouri de tip pelicular, fie sub formă de panouri, mărindu-
se distanţa dintre acestea.
În zonele active peliculare sau peliculare cu picurare, suprafaţa de schimb
de căldură este formată, în cea mai mare parte, din pelicula subţire de apă ce se
formează la suprafaţă elementelor zonei active. Grosimea peliculei este în funcţie
de sarcina hidraulică, având, de obicei, valori între 0,3 şi 0,5 mm.

4.7. COMPARAŢIE ÎNTRE TURNURILE DE RĂCIRE CU

TIRAJ FORŢAT ŞI CELE CU TIRAJ NATURAL
Faţă de limita teoretică de răcire, constituită de temperatura termometrului
umed, turnurile de răcire cu tiraj natural reuşesc să realizeze o temperatură a apei
răcite cu 12 – 15°C mai ridicată decât temperatura termometrului umed, în timp ce
turnurile cu tiraj forţat reuşesc să răcească apa până la o temperatură cu 5 – 8 °C
mai ridicată decât temperatura termometrului umed. Această apropiere a
temperaturii apei răcite, faţă de limita teoretică de răcire, constituie avantajul
principal al turnurilor cu tiraj forţat.
De exemplu, pentru temperatura nominală considerată pentru turnurile de
răcite din zona climatică a Europei centrale de 12°C, care corespunde unei
temperaturi a termometrului uscat de 15 °C şi unei umidităţi relative de 70 %, se
obţin următoarele performanţe la diferite tipuri de turnuri de răcire, indicate în
tabelul 4.4.
Tabelul 4.4. Temperatura apei răcite pentru un interval de răcire t = 10°C

Temperatura
Debit Încărcarea Temperatura
termometrului
Tipul turnului de apă specifică, apei răcite,
umed,
m3/h kg/m2s °C
°C
A Turnuri cu tiraj natural
- turn hiperbolic cu 10500 1,91 20 33,0
picurare 1520 m2(Paroşeni)
- turn hiperbolic pelicular
cu plăci ondulate orizontal 16200 1,8 17 29,8
(CET Bucureşti – Sud)
B Turnuri cu tiraj forţat
- turn cu ventilator, =8m,
S=120m2, celulă cu
prelingere, azbociment, tip 11500 2,66 20 25,2
CSR
- turn monoventilator 20000 3,6 17 26,2
Hamon – CET Craiova

36
 Puterea consumată de turnurile cu tiraj forţat este de 0,6 – 1 % din puterea
produsă de grupul electrogen care foloseşte debitul de apă respectiv [4.14].
Datorită diferenţei de temperatură a apei răcite, între exploatarea unei
centrale electrice cu turnuri cu tiraj natural sau cu tiraj forţat, există o diferenţă de
consum specific de combustibil.
Din punct de vedere constructiv, turnurile cu tiraj forţat permit o reducere a
înălţimii de pompare a apei de la 8,5 – 9 m, cât se întâlneşte la construcţia marilor
turnuri cu tiraj natural, la cca 7,5 m. Pentru debitul de apă de 10500 m 3/h(tabelul
4.2), diferenţa de putere consumată de pompe este de 60-80 kW. Această economie
de putere de pompare reduce diferenţa de consum al serviciilor interne ale
centralelor termoelectrice datorită ventilatoarelor.
Construcţia marilor turnuri cu tiraj natural şi cu tiraj forţat, executate din
beton armat, are un specific diferit.
La turnurile cu tiraj natural, coşul de tiraj, având o înălţime de până la
100m, se realizează din beton monolit. Încercările de a construi coşul din
prefabricate nu au dat rezultate concludente.
Turnurile cu tiraj forţat au o construcţie joasă, pretându-se atât la
construcţia monolit cât şi la aceea de prefabricate, ceea ce permit realizarea lor într-
un timp mult mai scurt.
Din punct de vedere funcţional, turnurile cu tiraj natural sunt superioare
celor cu tiraj forţat, dacă temperatura de intrare a aerului este mai mică de 14°C şi
dacă nu se foloseşte reglajul debitului de aer la tirajul forţat. Peste 14°C
superioritatea funcţională a tirajului artificial devine din ce în ce mai evidentă pe
măsură ce temperatura aerului creşte.
Un dezavantaj destul de serios al turnurilor cu tiraj natural îl constituie
sensibilitatea lor la vânturile exterioare.
Tirajul creat de coş nu depăşeşte, în general, 0,5 mbar, la o viteză a aerului
prin turn de 1,2 – 2,0 m/s, pe când presiunea de stagnare creată la ieşirea din coş de
către un vânt puternic este adesea mai mare, ceea ce are ca efect o micşorare a
debitului de aer prin turn şi în felul acesta o înrăutăţire a răcirii apei.
După unele măsurători s-a observat o creştere a temperaturii apei la ieşire
cu 1 – 2 °C, la o viteză a vântului de 5 m/s şi de cca 4°C la 10 m/s [4.5]. În schimb,
tirajul artificial este puţin influenţat de vânt, din cauza vitezelor mai mari cu care
aerul trece prin turn.
Cheltuielile de investiţii sunt direct proporţionale cu suprafaţa de bază a
turnului, cu înălţimea sa şi cu construcţiile interioare necesare curgerii apei. În
figura 4.23 este redată mărimea suprafeţei de bază S b pentru turnurile cu tiraj
natural, în m2, şi cele cu tiraj forţat, în funcţie de debitul de apă , în m3/h.
Suprafaţa Sb este împărţită pe zone; se observă că această suprafaţă începe să fie
aceeaşi pentru ambele categorii de turnuri numai pentru debite de apă mai mici de
2000 m3/h.

37
 Figura 4.23. Valoarea suprafeţei Sb pentru turnurile cu tiraj natural şi artificial,
în funcţie de debitul de apă răcită

BIBLIOGRAFIE
[4.1] ARNEODO, p., ş.a.. Cooling Tower International Energy Agency – Annex
10, 1988. University of Liège.
[4.2] BADEA, A. Instalaţii termice industriale. Curs pentru subingineri. Institutul
Politehnic Bucureşti, 1981.
[4.3] BERMAN, L.D. Isporitelinoe ohlajdenie. Gosenegoizdat, Moskva, 1957.
[4.4] BRAUN, J.E, ş.a. Effectiveness Models for Cooling Towers and Cooling
Coils. ASHRAE Transaction, vol 95, nr. 2, 1989.
[4.5] CARABOGDAN, I., Gh., ş.a. Instalaţii termice industriale. Editura Tehnică
Bucureşti, 1978.
[4.6] CARABOGDAN, I., Gh., ş.a. Instalaţii termice industriale. Culegere de
probleme pentru ingineri. vol II. Editura Tehnică, Bucureşti, 1983.
[4.7] DEGREMONT., Memento technique de d’eau. T.1; 9 ème édition, 1989.
[4.8] IONESCU, L., ş.a. Curbele de performanţă ale turnurilor de răcire în curent
încrucişat. Buletin ISPE. nr. 4 din 1998, pag. 39-42.
[4.9] LECA, A., ş.a. Procese şi instalaţii termice în centrale nucleare electrice.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
[4.10] LECA, A., ş.a. Centrale electrice. Probleme. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
[4.11] LECA, A., PRISECARU, I., Proprietăţi termofizice şi termodinamice, vol 1.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
[4.12] NICOLAS, J., VASEL, J.L. Base de calcul pour le dimensionnement d’une
tour de refroi dissement à tiraje natural. European Journal, vol. 3.1, nr. 1 oct.
1991.
[4.13] ŞTEFĂNESCU, D., ş.a. Bazele termotehnicii. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970.
[4.14] VLĂDEA, I., Instalaţii şi utilaje termice. Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.
[4.15] *** Manualul inginerului termotehnician. Vol II. Editura Tehnică, Bucureşti,
1986.

38