1

CAP. 3. DEGAZOARE TERMICE

3.1 TEORIA DEGAZĂRII TERMICE

Degazarea, ca definiţie generală, reprezintă procesul de îndepărtare a unui
gaz (sau a mai multor gaze) dintr-un lichid, dintr-un spaţiu închis sau de pe o
suprafaţă solidă.
Degazoarele sunt instalaţii termotehnice sau termochimice cu ajutorul
cărora se elimină unul sau mai multe gaze dizolvate, fie în scopul purificării
lichidului, fie pentru a capta gazele respective şi a le utiliza în alte instalaţii [3.2].
Degazarea apei presupune eliminarea gazelor din apa de alimentare
folosită în toate instalaţiile industriale (reţele termice, centrale termo şi
nuclearelectrice, instalaţii din industria chimică etc.). Procesul este necesar
deoarece, în urma creşterii temperaturii, gazele dizolvate în apă s-ar degaja, unele
dintre ele având efecte dăunătoare pentru instalaţiile respective. În timpul degazării
se produce o desorbţie a gazelor din masa lichidului, ceea ce impune înlăturarea lor
pentru a împiedica o nouă absorbţie.
În contact cu aerul apa absoarbe O 2, N2 şi CO2. Dintre acestea, O2 şi CO2
trebuie eliminate deoarece au o acţiune corozivă asupra instalaţiilor.
Apa folosită la alimentarea generatoarelor moderne trebuie să fie nu numai
complet demineralizată, ci şi degazată. Astfel, oxigenul din apă, la temperaturi
ridicate devine foarte coroziv. În ceea ce priveşte CO 2 din soluţie, acesta
micşorează pH-ul apei (măreşte aciditatea), ceea ce favorizează şi mai mult
agresivitatea oxigenului.
Prescripţiile de tratare a apei de alimentare a generatoarelor impun ca
limită maximă de concentraţie a oxigenului de 0,02 mg/l pentru generatoarele de
abur de înaltă presiune şi de 0,1 mg/l pentru generatoarele de presiune mică şi
mijlocie.
În industria chimică, degazarea este utilizată pe scară foarte largă, fie
pentru a purifica o soluţie de unele substanţe dăunătoare, fie pentru a capta dintr-o
soluţie unele gaze necesare în alte procese.
Degazarea se foloseşte şi în instalaţiile de turnare a oţelului de fuziune în
vid. Se elimină astfel, din oţelul topit, prin vid foarte înaintat, toate gazele dizolvate
în el, în special monoxidul de carbon, hidrogenul şi azotul.
Degazarea lichidelor se poate realiza:
- pe cale termică;
- pe cale chimică.
Solubilitatea gazelor în apă este funcţie de presiune şi temperatură (fig. 3.1). Ea
scade odată cu creşterea temperaturii, pentru o presiune constantă şi atinge valoarea
zero la punctul de fierbere [3.7].
La degazarea termică este necesar ca apa să ajungă în starea de fierbere, iar
evacuarea gazelor desorbite să se facă într-un mod cât mai favorabil. Pentru
aceasta, apa este fie încălzită, fie expandată. Corespunzător acestor posibilităţi, se
deosebesc două procedee: degazarea prin fierbere şi degazarea prin expandare.
Degazoarele termice funcţionează pe baza proprietăţii gazelor de a părăsi
lichidul în care sunt dizolvate, în momentul când presiunea lor parţială din soluţie

1
2

la temperatura acesteia este mai mare decât presiunea parţială a gazului respectiv,
aflat în amestecul de deasupra oglinzii lichidului.
Eliminarea gazelor din apă se realizează prin difuzie.

Figura 3.1. Solubilitatea oxigenului din aer în apa distilată

Cantitatea de gaz desorbit din apă, m  g , se calculează cu relaţia:
m g  k d Sp [kg/s], (3.1)
în care: k d este coeficientul de desorbţie, în kg/m .bar.s; S – suprafaţa de contact
2

dintre lichid şi gazul de deasupra oglinzii sale, în m 2; p - diferenţa dintre

presiunea parţială a gazului din lichid şi presiunea parţială a aceluiaşi gaz aflat în
amestecul de deasupra oglinzii sale, în bar.
Gazul se va elimina până la atingerea concentraţiei de echilibru la
presiunea şi temperatura dată.
Dacă temperatura soluţiei rămâne constantă, presiunea parţială a gazului în
soluţie, conform legii lui HENRY, este proporţională cu fracţia molară în lichid,
deci:
p  Hx [bar], (3.2)
unde: p este presiunea parţială a gazului, în bar; H – constanta lui HENRY, a
gazului, în bar; x – fracţia molară a gazului în lichid.
Fracţia molară reprezintă raportul dintre numărul de kilomoli ai substanţei
considerate aflate în amestec sau dizolvat şi numărul total de kilomoli ai
amestecului (soluţiei). Prin urmare:
n1
x1  , (3.3)
n
în care: n1 este numărul de kilomoli din soluţie ai substanţei 1; n – numărul total
de kilomoli ai soluţiei.
Pentru un amestec gazos, conform legii lui DALTON, se poate scrie relaţia
[3.4]:

2
 3

p1
y1  , (3.4)
p
unde: y1 este fracţia molară a componentei 1 în fază gazoasă; p – presiunea totală
[bar].
În faza gazoasă se poate scrie relaţia:
y1 p  p1  H 1 x1 , (3.5)
Formula (3.2) permite calculul diferenţei de presiuni parţiale din relaţia
(3.1), deoarece presiunea de deasupra oglinzii lichidului se poate măsura.
Constanta lui HENRY depinde de temperatură, crescând odată cu aceasta,
după cum se poate vedea în tabelul 3.1. Cu cât constanta H este mai mare, cu atât
gazul se dizolvă mai puţin în lichidul respectiv.
Constanta lui HENRY depinde şi de presiune. În figura 3.2 este
reprezentată variaţia constantei lui HENRY pentru O 2 şi CO2 între 15 şi 200 °C.

Tabelul 3.1. Constanta lui HENRY (bar) pentru gaze uzuale în apă
Presiunea parţială Constanta lui HENRY, H (bar) . 10-4
Azot Hidrogen Oxigen
p1 , bar
19,4 °C 24,9 °C 19,5 °C 23,0 °C 23,0 °C 25,9 °C
1,200 8,35 9,20 7,52 - 4,64 -
2,666 8,43 9,27 7,52 7,86 4,65 4,86
4,000 8,52 9,37 7,53 7,87 4,66 4,89
5,333 8,60 9,50 7,57 7,91 4,74 4,94
6,666 8,70 9,62 7,66 7,99 4,79 4,96
7,999 8,86 9,75 7,80 8,10 4,86 5,05
9,333 8,98 9,88 7,97 8,27 4,94 5,12

Figura 3.2. Variaţia constantei lui HENRY în funcţie

de temperatură pentru O2 şi CO2

Dacă gazul dizolvat într-un lichid are mai multe componente, cum este, de
exemplu, cazul aerului, legea lui HENRY se poate aplica fiecărei componente în
parte:

p1  H 1 x1 , p 2  H 2 x 2 , (3.6)

3
4

Proporţia de gaz dizolvat depinde, în primul rând, de presiunea parţială a

gazului respectiv. Lichidul se saturează complet cu gaz atunci când presiunea
gazului dizolvat, denumită presiunea de echilibru a gazului, devine egală cu
presiunea parţială a gazului de deasupra lichidului.

3.2. DEGAZAREA APEI

3.2.1. Probleme generale
Gazele pot fi eliminate din apă prin scăderea presiunilor parţiale de
deasupra suprafeţei apei până la zero. Acest proces se realizează termic, prin
încălzirea apei cu abur până la temperatura de saturaţie, când presiunea parţială a
gazelor faţă de presiunea vaporilor de apă devine practic nulă (fig. 3.3).

Figura 3.3. Variaţia presiunilor parţiale ale oxigenului şi

aburului în timpul încălzirii apei până la fierbere

Prin degazarea termică se elimină O 2 şi CO2 în timpul fierberii apei, până

la un conţinut rezidual de O2 de cca 10g/l şi de CO2 până la unităţi sau zecimi de
mg/l. [3.9].
Ieşirea completă a gazelor din apă în aer cere un timp infinit de lung. În
timpul finit pe care-l are apa la dispoziţie pentru degazare, gazele pot fi eliminate
până la o fracţiune din concentraţia iniţială şi aceasta, cu cât concentraţia lor
iniţială este mai redusă.
Eliminarea gazelor prin transfer de masă difuz necesită o suprafaţă de
contact dintre apă şi abur, procedeu care se realizează prin:
- crearea de şuviţe;
- pulverizarea apei în particule mici;
- crearea unor pelicule cu suprafaţă mare.
Alte condiţii necesare pentru o bună degazare sunt:
- să nu intervină o subrăcire a apei (sub temperatura de fierbere);
- gazele care trebuie eliminate să nu fie prezente în aburul de încălzire;
- să fie menţinut timpul necesar înlăturării gazelor.

4
 5

3.2.2. Procedee de degazare termică

Eficacitatea degazării creşte cu mărirea raportului dintre suprafaţa liberă şi
volumul lichidului.
Deoarece procesele de încălzire şi degazare sunt dependente de timp, este
necesar un timp minim de staţionare pentru a satisface condiţiile impuse în privinţa
conţinutului rezidual de oxigen.
Aceste condiţii se îndeplinesc prin diverse măsuri constructive, care depind
de modul de degazare şi de tipul constructiv de degazor adoptat.
Cea mai des folosită este degazarea cu jet de apă. Apa care pătrunde în
degazor este pulverizată prin diferite metode, în funcţie de tipul constructiv, în
particule cât mai fine.
Debitul de apă poate fi desfăcut într-un număr mare de şuviţe, ea trecând în
cascadă, în cădere liberă, de pe distribuitorul principal de apă pe un număr de talere
perforate (degazor cu talere şi şuviţe).
Un alt procedeu constă în folosirea presiunii pompelor pentru pulverizarea
apei printr-un număr mare de orificii, fante, ventile sau ajutaje aflate în
distribuitorul principal de apă (degazor cu cameră de pulverizare).
La degazorul cu site şi şuviţe, eficienţa degazării este dependentă de
numărul de camere al coloanei de degazare. Numărul acestora influenţează
înălţimea degazorului şi deci şi costul acestuia. Pentru realizarea împrăştierii apei
în interiorul degazorului sunt prevăzute dispozitive de stropire care, cel mai
frecvent, sunt site de distribuţie din tablă perforată sau profile de oţel dispuse sub
formă de grătare. Schimbarea direcţiei de curgere a apei se obţine prin table
deflectoare dispuse într-un mod adecvat.
Dacă se impun condiţii deosebite în ceea ce priveşte conţinutul rezidual de
oxigen, la partea inferioară a aparatului se prevede un dispozitiv suplimentar de
fierbere. Aburul este introdus în acest dispozitiv amplasat sub nivelul apei
acumulate, care este adusă astfel pentru a doua oară în stare de fierbere, obţinându-
se prin aceasta şi eliminarea eventualelor bule de gaze de dimensiuni foarte reduse.
În acest mod, într-un singur aparat, se obţin consecutiv degazarea prin pulverizare
şi cea prin fierbere, realizându-se valori de 10 g/l şi chiar mai scăzute ale
conţinutului de oxigen rezidual.
Concepţia că o degazare de eficienţă ridicată poate fi obţinută numai
concomitent cu atingerea stării de fierbere a apei din rezervorul degazorului este
cel mai des folosită. În această situaţie, întroducerea directă a aburului în spaţiul
dintre dispozitivul de fierbere suplimentară şi sistemul de stropire nu mai este
necesară, încălzirea apei fiind realizată prin curentul ascendent de abur rezultat la
fierbere.
Amestecul de gaze şi abur se extrage de la partea superioară a degazorului,
neputându-se evita însă pierderile de abur în mediul ambiant. Pentru a se reduce
pierderile de abur şi de căldură, în amonte de degazor, se prevede un schimbător de
căldură denumit răcitor (condensator) de eşapări. Avându-se în vedere
posibilitatea mărită de corodare, aceste aparate se confecţionează integral din

5
6

oţeluri inoxidabile, devenind astfel foarte scumpe, iar utilizarea lor este economică
numai în cazul unor debite eşapate mari. În medie, acest debit eşapat se apreciază a
fi de 30 ... 50 kg/h pentru fiecare 100 t/h apă, dar, prin folosirea condensatorului de
eşapări, debitul poate fi redus la circa 10 ... 15 kg/h.
Degazarea prin fierbere poate fi realizată chiar în rezervorul de apă de
alimentare, în acest caz nefiind necesar un aparat special de degazare. În cazul
acestui procedeu gazul este eliminat parţial şi prin difuzia lui în bulele de abur
ascendente. Deasupra nivelului apei presiunea parţială a gazelor încă dizolvate este
foarte mică, astfel că presiunea de dizolvare în apă este depăşită. Din acest motiv
gazele sunt eliminate fără absorbţie de căldură.
La degazarea prin expandare o parte a apei se vaporizează şi antrenează
astfel gazele dizolvate. În acest caz, pentru acelaşi conţinut rezidual de oxigen, este
necesară o cantitate mai mare de căldură decât la celelalte procedee de degazare.
Pentru a obţine o degazare mai eficientă trebuie realizată o pulverizare cât mai fină
a apei în momentul expandării şi o mărire suficientă de temperatură.
Degazarea poate fi efectuată la presiune supraatmosferică, atmosferică sau
subatmosferică (sub vid). În practică este preferată degazarea la presiune
supraatmosferică, evitându-se infiltrările de aer şi nefiind necesară o instalaţie
specială de evacuare a gazelor. Un alt avantaj constă în realizarea unei degazări
eficiente şi mai complete pe întreg domeniul de variaţie a sarcinii.
Degazarea la presiune subatmosferică (sub vid) se realizează de regulă
în oala de colectare a condensatorului de abur al turbinelor (la grupurile
termoelectrice). Ea reprezintă o combinare de degazare prin fierbere cu degazare
prin expandare. Degazarea în condensator atrage după sine o anumită simplificare a
instalaţiei de preîncălzire regenerativă, procedeul fiind din ce în ce mai folosit.
Degazarea la presiune atmosferică este folosită în special în cazul apei
de adaos, dacă debitul acesta este mare, cum este cazul centralelor termoelectrice
cu cogenerare. În acest caz presiunea de lucru este puţin peste presiunea
atmosferică (circa 1,2 bar), ceea ce permite eliminarea liberă a gazelor desorbite.
Degazarea la presiune fixă presupune menţinerea constantă a presiunii
aburului de alimentare. Dacă aburul de preîncălzire provine din prizele fixe ale
unei turbine, presiunea lui variază cu sarcina turbinei. De aceea, pentru a putea
păstra constantă presiunea de degazare la orice sarcină, coloana de degazare este
racordată şi la o a doua priză cu o presiune mai ridicată, alimentarea fiind comutată
automat la cea de a doua priză dacă presiunea la prima priză scade sub presiunea
fixă de degazare.
Aceste dezavantaj este evitat la degazarea la presiune variabilă
„alunecătoare”. In acest caz presiunea de degazare se modifică împreună cu cea a
prizei de alimentare. S-a verificat teoretic şi dovedit în practică [3.7], că nu apar
fenomene nedorite la aspiraţia pompei dacă viteza de scădere a presiunii în
degazor, respectiv în rezervorul de apă de alimentare, nu depăşeşte, nici în cazul
limită, adică la căderea turbinei (sau la oprirea generatorului de abur) valoarea
maximă indicată de firma producătoare a pompei.
Pentru realizarea unei degazări optime la presiune alunecătoare, luând în
consideraţie variaţiile bruşte de sarcină (de exemplu căderea grupului) trebuie
asigurate următoarele condiţii:

6
 7

- o înălţime corespunzătoare de aspiraţie a pompei, sau prevederea unei

pompe înaintaşe (BOOSTER) cu turaţie scăzută;
- un diametru al conductei de aspiraţie corespunzător dimensionat şi un
traseu cât mai simplu cu număr redus de coturi, pentru a obţine pierderi de
presiune cât mai reduse, simultan cu timpi cât mai mici de parcurgere a
traseului;
- un rezervor de apă de alimentare suficient de larg dimensionat pentru a
menţine vitezele de scădere a presiunii la valori cât mai reduse;
- realizarea degazării şi la creşteri de sarcină prin fierberea corespunzătoare
a întregului volum de apă din rezervorul degazorului deoarece, în caz
contrar, apa nu atinge temperatura de fierbere, absorbind din nou oxigenul.

3.2.3. Degazare chimică a apei

Prin degazarea chimică se elimină numai oxigenul. Ea se aplică pentru
eliminarea restului de oxigen din apa degazată termic, în instalaţiile cu presiuni
mari ale aburului sau în cele cu presiuni mici, acolo unde nu este posibilă
degazarea termică.
Pentru degazarea chimică a apei se pot folosi două procedee [3.1]:
- introducerea în apa de alimentare a generatoarelor de abur sau a reţelelor termice
a unui reactiv chimic, care combină oxigenul în compuşi stabili, fără acţiune
corozivă;
- trecerea apei peste un filtru, care prin acţiune chimică reţine oxigenul şi dioxidul
de carbon (cum ar fi aşchiile de oţel).
Ca reactivi chimici se pot utiliza: sulfitul (Na 2 SO3) sau bisulfitul de sodiu
(Na HSO3), acidul sulfuros (H2SO3), hidroxidul feros (Fe (OH)2), hidratul de
hidrazină (N2H5OH), sulfatul de hidrazină ((N 2H5)2SO4), fosfatul de hidrazină
((N2H5)2HPO4) sau schimbători de ioni.
Reactivii se introduc în apă în mod continuu şi automat în conducta de
alimentare a pompelor (după degazor), proporţional cu debitul de apă şi cu
conţinutul de oxigen. Cei mai folosiţi reactivi sunt cei pe bază de hidrazină.
Hidratul de hidrazină – se dozează ca soluţie diluată 1 – 2 %, din vase
închise, legate cu atmosfera printr-un capilar [3.6]. Se combină cu oxigenul
formând azot şi apă:
N 2 H 4  O2  N 2  2 H 2 O . (3.7)
Consumul teoretic este de 1mg/mgO2, iar conţinutul de săruri din apa
tratată nu creşte. Excesul necesar este de circa 50 ... 200 % din consumul teoretic.
Sulfatul de hidrazină şi fosfatul de hidrazină, în soluţii au reacţie acidă.
Prin reacţie cu apa alcalină din cazan se formează hidrat şi o cantitate echivalentă
de sare de sodiu:
N 2 H 4  H 2 SO4  O2  NaOH  N 2  3H 2 O  NaHSO4 (3.8)
N 2 H 4  H 2 SO4  O2  2 NaOH  N 2  4 H 2 O  Na 2 SO4 (3.9)
Hidrazina protejează împotriva coroziunii provocate de oxigen,
generatoarele de joasă presiune, alimentate cu apă nedegazată, la o concentraţie de
20 ... 30 mg/l oxigen în apa de alimentare.

7
8

Schimbătorii de ioni. Oxigenul dizolvat în apă oxidează anumiţi

schimbători de ioni, dând naştere la substanţe organice solubile în cantitate
echivalentă. În acest caz degazarea este imperfectă [3.5].
Schimbătorii de ioni cu grupe redox (redoxiţi) se combină la rece cu
oxigenul; după epuizarea capacităţii de dezoxigenare se regenerează cu reducători
(Na2SO3, Na2S2O4). În felul acesta se poate obţine apă degazată cu un rest de
oxigen de până la 0,1 mg O 2/l, cu un consum de reactiv de regenerare de circa
130%.
Anioniţii puternic bazici pe bază de stiren, aduşi sub formă de sulfit,
înlătură oxigenul din apele cu salinitate mică aproape complet la rece. Caracteristic
pentru acest procedeu de degazare a apei este faptul că, atât timp cât capacitatea
anionitului nu este epuizată, degazarea se face în mod automat şi în funcţie de
sarcina specifică a anionitului, poate da un condensat (apă) cu un conţinut de O 2
mai mic de 10 g/l.

3.3. INSTALAŢII DE DEGAZARE TERMICĂ

3.3.1. Definiţie. Clasificare.
Degazoarele termice sunt schimbătoare de căldură prin amestec, în care
apa este încălzită până la temperatura de saturaţie cu ajutorul aburului prelevat de
la prizele unei turbine sau din alte surse.
Procesul de transfer termic între abur şi apă este însoţit de un proces de
schimb de masă, datorat diferenţei de concentraţie a O 2 şi CO2 dintre apă şi abur. În
timpul degazării se produce o desorbţie a gazelor din masa lichidului şi
îndepărtarea lor, pentru a împiedica o nouă absorbţie.
Degazoarele se pot clasifica după următoarele criterii:
1) după presiunea de lucru:
- degazoare sub vid;
- degazoare atmosferice;
- degazoare cu suprapresiune.
2) după regimul de lucru:
- degazoare cu presiune constantă;
- degazoare cu presiune variabilă alunecătoare.
3) după modul de repartizare şi de curgere a apei:
- degazoare cu jet de apă curgând în şuviţe;
- degazoare cu peliculă;
- degazoare cu pulverizare
- degazoare combinate din tipurile de mai sus.
4) după modul de realizare a degazării:
- degazoare cu o treaptă de degazare;
- degazoare cu două trepte de degazare.

8
 9

3.3.2. Degazorul cu jet de apă stropită, curgând în şuviţe

(Degazorul cu şuviţe şi site)
Acest tip de degazor este cel mai răspândit (fig. 3.4). Apa intră în cutia de
distribuţie 1 situată la partea superioară. De aici, se scurge prin site (talere) cu
orificii care au diametrul de 4 – 6 mm, într-un număr mare de şuviţe, mărindu-se
astfel suprafaţa de contact cu aburul, care intră prin racordul 5 în distribuitorul 6.
Sitele, dispuse deplasat una faţă de alta au şi rolul de a reduce viteza de cădere a
apei şi de a împiedica ruperea şuviţelor în picături. Prin aceasta creşte şi durata de
contact a apei cu aburul şi intensitatea de desorbţie a gazelor. Aburul circulă în
contracurent cu apa, antrenând astfel şi gazele care se elimină la partea superioară a
coloanei prin racordul 3 împreună cu aburul rămas necondensat.
La degazorul cu site şi şuviţe, eficienţa degazării este dependentă de
asigurarea unei suprafeţe de transfer de căldură şi masă. Mărimea acesteia este
funcţie de numărul de talere de împrăştiere şi schimbare a direcţiei aburului.
Numărul acestora influenţează înălţimea degazorului şi deci şi costul acestuia.
Pentru realizarea intrării apei în coloana degazorului sunt prevăzute dispozitive de
stropire care, cel mai frecvent, sunt site de distribuţie din tablă perforată sau profile
de oţel dispuse sub formă de grătar.

Figura 3.4. Schema unui degazor cu site şi şuviţe:

1 – cutia de distribuţie; 2 – racord pentru intrarea apei; 3 – racord pentru evacuarea gazelor;
4 – talere (site); 5 – racord pentru intrarea aburului; 6 – distribuitor de abur.

Sub degazor se găseşte, de obicei, rezervorul de apă degazată, care

constituie o rezervă pentru instalaţia respectivă.
Pentru egalizarea presiunii între degazor şi rezervor este prevăzută o
conductă verticală centrală, prin care se realizează în acelaşi timp transferul
aburului din rezervor direct în spaţiul de sub sitele degazorului. La unele tipuri
conductele de egalizare sunt racordate prin exterior.

9
10

3.3.3. Degazorul cu peliculă

La degazoarele peliculare (fig. 3.5) apa supusă degazării intră descendent
prin ajutajul superior în corpul 1 al utilajului, iar aburul prin partea inferioară.
Apa se loveşte de rozeta 4, pulverizându-se în picături fine, care se adună
sub formă de peliculă pe tablele de oţel 5, unde are loc transferul de căldură şi
masă cu aburul care circulă de jos în sus. Apa degazată se scurge în rezervorul 10.
Aburul necondensat iese din degazor, împreună cu gazele evacuate pe la partea
superioară.
Degazoarele cu peliculă au dimensiuni mai mici decât cele cu şuviţe şi se
construiesc mai uşor. Nu sunt aproape deloc sensibile la depunerile de nămol sau
piatră, iar tablele din interior sunt uşor de înlocuit (grosime 1-2 mm).

Figura 3.5. Degazor cu peliculă:

1 – corpul degazorului; 2 – capac; 3 – ajutaj; 4 – rozetă; 5 – tablă de oţel;
6 – dispozitiv de susţinere; 7 – buloane; 8 – racord pentru supapa de siguranţă; 9 – tablă
deflectoare; 10 – rezervor de acumulare.

3.3.4. Degazorul de cameră de pulverizare

La acest degazor (fig. 3.6), pulverizarea apei se realizează prin mai multe
ţevi verticale scurte, prevăzute cu multe orificii de dimensiuni reduse.
Şi în acest caz apa pulverizată preia în contracurent căldura cedată de
curentul descendent de abur, producându-se încălzirea şi degazarea ei.

10
 11

Gazele desorbite sunt conduse prin camera de pulverizare spre instalaţia de

evacuare.
Apa este colectată într-o pâlnie iar apoi într-un cilindru în care este
amplasat dispozitivul de fierbere suplimentară, prin barbotare.
Aburul pătrunde în acest tip de degazor la fel ca la degazorul cu şuviţe, sub
nivelul apei, provocând o nouă fierbere şi o postdegazare.

Figura 3.6. Degazor cu cameră de pulverizare şi instalaţie de fierbere suplimentară (ATLAS):

1 – ieşire superioară eşapări; 2 – ieşire inferioară eşapări; 3 – instalaţii de fierbere
suplimentară; 4 – ţevi de distribuţie abur; 5 – cameră de pulverizare.

În continuare apa curge pe lângă exteriorul cilindrului spre racordul de

ieşire.
După cum se poate vedea în schiţele spaţiale din fig. 3.7, pentru acelaşi tip
constructiv de degazor, camera de pulverizare poate fi înlocuită printr-o simplă
ţeavă perforată, această modificare fiind satisfăcătoare pentru degazoare cu
eficienţă mai redusă, realizând un conţinut rezidual de oxigen de circa 50 g/l.
Acest mod de execuţie se aplică de exemplu la degazoarele de apă de adaos.

11
12

Figura 3.7. Degazoare cu cameră de pulverizare (ATLAS)

La aceste aparate se poate renunţa la dispozitivul de fierbere suplimentară,

pentru a se coborâ preţul aparatului.
În figura 3.8 este prezentat un degazor cu pulverizare şi barbotare, la care
debitul principal de abur de încălzire este introdus în barbotorul din rezervorul de
apă de alimentare, iar cel suplimentar prin două conducte inelare în dispozitivul de
fierbere suplimentară de la baza coloanei de degazare. Apa din camera de
pulverizare cade, contrar sensului de circulaţie a aburului, pe talere de ghidare
conice, curgând în spaţiul inelar exterior al dispozitivului de fierbere suplimentară,
urcă apoi în acelaşi sens cu aburul prin spaţiul inelar concentric alăturat, unde se
produce fierberea, pentru ca în continuare să se scurgă în următorul spaţiu inelar,
care înconjoară conducta centrală de egalizare şi de aici, printr-un sifon, în
rezervorul de apă de alimentare.
Debitul principal de abur nu condensează decât parţial în barbotorul din
rezervor, restul pătrunde printr-o ţeavă centrală în coloana principală de degazare.

12
 13

Figura 3.8. Degazor cu cameră de pulverizare şi instalaţie de fierbere suplimentară (ATLAS)

1 – ieşire superioară eşapări; 2 – ieşire inferioară eşapări; 3 – instalaţie de fierber suplimentară;
4 – ţevi de distribuţia aburului; 5 – cameră de pulverizare.

4.3.5. Degazoare în două trepte

Degazor combinat cu pulverizare şi şuviţe.

În figura 3.9 este prezentat un degazor cu pulverizare şi şuviţe utilizat în

centralele electrice. Apa se degazează în prima treaptă prin pulverizare, apoi prin
curgere în şuviţe.
Degazorul pelicular – cu pulverizare realizează o primă fază a degradării
prin pulverizare, apoi apa cade pe site pe care se formează pelicula de condensat.

13
14

Figura 3.9. Degazor combinat cu pulverizare şi şuviţe

Racorduri: a – intrare recirculare pompă; b – ventile de siguranţă; c – condensat secundar
joasă presiune, intrare apă; d – condensat secundar înaltă presiune, intrare abur, e – golire;
f – eşapări. Piese componente: g – ajuitaje de pulverizare; h – cameră de colectare; i –
distribuitor apă; k – suport fix; l – suport mobil; m – regulator de nivel superior şi inferioar;
n – indicator de nivel; o – gură de vizitare cu capac.

Figura 3.10. Degazor combinat cu pulverizare şi şuviţe (degazare simultană)

Racorduri: a – ventil de siguranţă; b – aerisire; c – luare de probe; d – galerie; e – preplin.
Părţi componente: f – ventil de pulverizare; g – tablă de răcire a gazelor; h – taler colector; i –
cameră de colectare – distribuţie; k – taler de împroşcare; l – taler de distribuţie perforat; m –
taler de încălzire şi degazare; n – gură de acces; o – perete lateral superior; p – element de
degazare; r – suport interior; s – gură de vizitare cu capac; t – suporţi cu egalizare a presiunii; u
– tablă de ghidare inferioară; v – tablă de ghidare superioară; w – cameră primară de încălzire;
x – cameră de aeresire; y – capac de observare (control)

14
 15

Apa este repartizată pe diferite ventile de pulverizare cu arc, care o

introduc în camera primară de încălzire. Aici este colectată pe un taler, curgând pe
lateral peste deversări în formă de V pe site suprapuse, care au rolul să pulverizeze
în continuare apa.
Apa degazată este dusă într-un rezervor colector separat, dispus paralel sub
degazorul propriu-zis.
Aburul este adus pe la partea inferioară la talerele de distribuţie. El urcă
printre site spre partea superioară, degazând apa care cade în şuviţe. Încălzirea apei
se face în zona superioară a talerelor perforate. Gazele fiind antrenate spre partea
superioară, apa care, cade în şuviţe de pe talere, vine în contact numai cu aburul
pur.
Degazorul cu pulverizare şi barbotare (tip STORK). Acest degazor se
caractereizează prin aceea că dispozitivele de pulverizare şi degazare ale apei au
fost amplasate integral în rezervorul de apă de alimentare (fig. 3.11).
Aburul este introdus prin conducta de barbotare plasată sub nivelul apei,
producând fierberea volumului de apă din rezervoare.

Figura 3.11. Degazor de tip STORK

1 – cutie de abur; 2 – şicană verticală; 3 – conductă de barbotare;
4 – deversor; 5 – pulverizator.

Apa ce trebuie degazată este fin divizată ieşind cu o viteză ridicată dintr-un
dispozitiv de pulverizare, iar apoi încălzită de eşapările ascendente.
Rezervorul este divizat într-un anumit raport printr-o şicană verticală. Apa este
condusă spre partea inferioară şi curge pe lângă conducta de barbotare, trecând în
compartimentul alăturat, fiind adusă în acest timp la starea de firbere. Evacuarea
gazelor se face deasupra dispozitivului de pulverizare.

3.4. CALCULUL DEGAZOARELOR TERMICE

3.4.1. Calculul termic şi de dimensionare
Calculul unui degazor termic presupune dimensionarea suprafeţei de
contact dintre apă şi abur şi determinarea modului de realizare a acestei suprafeţe.

15
16

Prin contactul cu apa, aburul transmite acesteia fluxul termic Q, după care
cea mai mare parte din abur condensează, amestecându-se cu restul apei. Acest flux
termic este necesar apei pentru aşi ridica temperatura de la T 1 (la intrare) la T2 (la
ieşire). Deci:
Qm  2 c p  T2  T1   Q p [W], (3.10)
unde: c p este căldura specifică a apei în intervalul de temperatură T1, T2, în J/kgK;
 2 - debitul masic de apă, în kg/s; Q p - pierderile de căldură spre exterior, în W.
m
Suprafaţa de transfer de căldură se determină cu relaţia:
Q m 2 c p  T2  T1 
S  [m2], (3.11)
 Tmed  Tmed
în care: este coeficientul de transfer de căldură prin contact şi amestec; pentru 
se pot lua valori in intervalul 13 000 ... 17 000 W/m 2K; Tmed - diferenţa medie
logaritmică de temperatură:
T2  T1
Tmed 
T  T1 [K], (3.12)
ln S
TS  T2
TS fiind temperatura de saturaţie a aburului la presiunea care există la baza
caloanei degazorului.
Diferenţa  TS  T2  se alege între 0,25 şi 1°C şi anume, limita inferioară
pentru apa de alimentare a generatoarelor de abur de înaltă presiune, iar limita
superioară pentru apa de adaos în reţelele de termoficare care sunt mai puţin
pretenţioase la degazare.
Rezultă relaţia de calcul a suprafeţei de contact:
m 2  c p TS  T1 [m2]. (3.13)
S  ln
 TS  T2
Acest mod de calcul global al degazorului este destul de imprecis, el oferă
o valoare mai mult orientativă a suprafeţei de schimb de căldură. În acelaşi timp el
nu dă nici o informaţie asupra transferului de masă.
Pentru degazoarele cu talere şi şuviţe, calculul se face pe fiecare
compartiment, determinându-se temperatura şi concentraţia oxigenului apei la
ieşirea din compartiment. Calculul continuă pentru compartimentul inferior până
când apa ajunge la saturaţie, iar concentraţia oxigenului atinge valoarea dorită.
În cazul în care curgerea şuviţelor de apă şi a curentului de abur se
consideră încrucişate, pentru încălzirea apei într-un compartiment se utilizează
relaţia [3.9 ]:
0,3
T  T1 l w 
lg S  A 0,7   n  . (3.14)
TS  T2 d  wo 
Pentru curgerea în echicurent se recomandă relaţia:
0,5
TS  T1 l 
lg  0,0586     w00,3 , (3.15)
TS  T2 d 

16
 17

unde: A este un coeficient care depinde de presiunea din degazor (fig. 3.12); d –
diametrul găurilor din taler, în m; l – lungimea şuviţelor, în m; w0 - viteza medie
de scurgere a apei din găurile talerului, în m/s; wn - viteza medie a aburului prin
fasciculul de şuviţe, în m/s. Se recomandă w0 = 0,4 ... 1,2 m/s.
În cazul relaţiilor (3.14) şi (3.15), valoarea maximă a presiunii dinamice a
 
curentului de abur  n wn este determinată din diagrama prezentată în fig.
2

3.13, funcţie de lungimea şuviţei.

Figura 3.12. Dependenţa coeficientului A de Figura 3.13. Dependenţa presiunii dinamice

presiunea din degazor a aburului de lungimea şuviţei

Viteza medie de scurgere a apei se determină cu formula:

w0   2 gh [m/s], (3.16)
în care  este coeficientul de îngustare a şuviţei (se recomandă =0,65); h – nivelul
apei pe taler, în m.
Calculul degazării (desorbţiei) oxigenului într-un compartiment, cu
circulaţie apă-abur transversală, se face cu relaţia:
C1
C2  0, 5
0 ,3
B l  wn   m 2  [mg/kg], (3.17)
10  0,7    t
d  w0   m 1 
unde: C1 , C 2 sunt concentraţiile de O2 la începutul, respectiv sfârşitul şuviţei, în
 1t -
mg/kg; B – coeficient care depinde de presiunea din degazor (fig. 3.14); m
debitul de abur care a condensat în compartiment.
Relaţia (3.17) se utilizează pentru apă nesaturată în oxigen.

17
18

Figura 3.14. Dependenţa coeficientului B de presiunea din degazor

Debitul de gaze care urmează a fi desorbit se calculează cu formula:

m g  m 2  x1  x 2  [kg/s], (3.18)
unde x1 , x2 reprezintă fracţia molară iniţială şi finală a gazului (vezi formula 3.3.).
Debitul de abur care trebuie să circule prin degazor se determină cu relaţia:
m 2  h2  h1 
m 1   m ev [kg/s], (3.19)
hv  h1
în care: h1, h2 sunt entalpiile apei la intrare respectiv ieşire, în [J/kg]; hv – entalpia
aburului la intrare, în [J/kg]; m  ev - debitul de abur care se elimină odată cu gazele
desorbite, în [kg/s].
În general, m ev = 1,5 ... 5 kg pe tona de apă degazată.
Pentru degazorul cu şuviţe, suprafaţa unei şuviţe se determină cu formula:
 
s  4,2d  h  1  l / h   1 [m2],
3/ 4
(3.20)
Suprafaţa de contact dintre apă şi abur, la nivelul unui taler, St este:
St = n  s [m2], (3.21)
unde n – numărul de găuri în taler.
Suprafaţa totală de contact, S devine:
S = z  St [m2], (3.22)
în care z este numărul de talere (site) din coloană.
Numărul găurilor din sită trebuie să asigure curgerea prin ele a debitului de
m
apă 2 , el calculându-se cu una din relaţiile (fig. 3.15):

18
 19

Figura 3.15. Schema de principiu a unei coloane cu şuviţe (compartimentul 1)

m 2 m 2  v 2 m 2  v 2
n sau n  2
 . (3.23)
27900d 2 h 0,75d w0 3,4775d 2  h
Debitul de apă care trece printr-o gaură a talerului, m
 2 g se determină
astfel:
 2 g  27900d 2 h sau m
m  2 g  3,4775  2  d 2  h [kg/s], (3.24)
unde: v2 este volumul specific al apei, în [m /kg];  2 - densitatea apei, în kg/m3.
3

Diametrul rândului interior de găuri, D2 se alege. Cu n şi D2 cunoscute, se

poate calcula numărul de rânduri de găuri pe taler (K) şi diametrul ultimului rând,
D1:
   D2  s    2  D2  s   4s D2  n  s 
2

K 1, (3.25)
2  s
D1  D2  2 K  1  s [m]. (3.26)
Numărul de găuri pe rândurile cu diametrele D1 şi D2 sunt:

19
20

 D1  D2
n1  ; n2  . (3.27)
s s
Recomandări: valorile K, n1 şi n2 se rotunjesc la valori imediat superioare;
d = 5–8 mm; pentru găuri de 0,005–0,008 m şi grosimea talerului de 0,004–0,006
m, se recomandă un coeficient de îngustare  = 0,65. Nivelul apei pe taler, h = 0,06
– 0,08m, cu condiţia să nu depăşească valoarea de 0,1 m la sarcina maximă şi să nu
scadă sub 0,01 m la sarcina minimă. Pentru lungimea şuviţelor, l = 0,4-0,6 m şi să
nu depăşească 0,8–0,9 m. Viteza aburului nu trebuie să depăşească 15 m/s.
Pentru degazoarele cu peliculă, suprafaţa de contact dintre apă şi abur este
egală cu dublul suprafeţei corpurilor pe care se formează pelicula.
Aceste corpuri pot fi table cilindrice sau ţevi. Distanţa dintre table sau ţevi se ia de
20-30 mm,iar înălţimea lor de 500-1000 mm.
În acest caz suprafaţa apei care curge în peliculă pe ţevile concentrice şi pe
mantaua interioară se determină cu relaţia:

S c  2 h  n  0,5 d   n  1 s
2
 [m2], (3.28)
unde: d este diametrul ţevii interioare, în m; h – înălţimea ţevilor, în m; s – distanţa
dintre ţevi, în m; n – numărul ţevilor.
Diametrul interior al mantalei degazorului se determină cu formula:
Di  d  2s  n  1 [m]. (3.29)
Se recomandă ca viteza aburului să nu depăşească 25 m/s.
Repartizarea apei în degazorul cu peliculă se face cu ajutorul sitelor sau al
ajutajelor prevăzute cu rozete. Diametrul ajutajului se calculează cu relaţia:
 22
100  m
d a  0,16 4 [m], (3.30)
p
în care p[Pa] este presiunea disponibilă la ajutaj; de obicei, se ia p=20000-60000 Pa.

3.4.2. Calculul hidrodinamic al degazoarelor termice

Calculul hidrodinamic al coloanei de degazare se efectuează pentru
controlul stabilităţii hidrodinamice.
Pentru degazorul cu şuviţe, nivelul hidrostatic al apei pe taler, la sarcina
nominală se stabileşte, plecând de la condiţia ca la sarcina minimă nivelul să nu
coboare sub 5 – 10 mm:
2
1  m  2 min  v 2 
  0,01 m ,
hmin  (3.31)
2 g  0,785  d 2 n 
unde m  2 min este debitul minim de apă, în kg/s.
Stabil, din punct de vedere hidraulic, se numeşte acel regim de lucru la
care nu apare recirculare locală a apei sub influenţa jetului de abur; de aceea,
trebuie respectate vitezele admisibile ale aburului. Antrenarea apei poate duce la
umplerea şi revărsarea în talerul de mai sus.
Căderea de presiune pe traseul aburului, corespunzător unui compartiment,
este:

20
 21

n
p  p1   p 2i [Pa], (3.32)
i 1

unde: p1 este căderea de presiune la trecerea aburului prin fasciculul de şuviţe;
n

 p
i 1
2i - pierderile locale de presiune în compartimentul considerat.

Se poate considera o cădere de presiune de 1mm H 2O (9,8066 Pa) pe

fiecare rând de şuviţe, deci p1  K  9807 .
Pierderile locale de presiune se pot calcula cu relaţia:
n n
wni2
 p2i    i
i 1 i 1 2
 [Pa]. (3.33)

Coeficientul de pierdere locală, la întoarcerea cu 180°, în dreptul talerului,

se poate considera T = 3,5 – 4, iar la gâtul talerului se poate determina cu relaţia:
2
 D2 D2 D2   DG2 
4

 G   C2  0,707 C2 1  G2   2  , (3.34)
 DG DG DC   DC 

unde: DC este diametrul interior al coloanei, în m; D G – diametrul gâtului talerului,
în m.
Aceste elemente pot fi urmărite pe schema din fig. 3.15.
Rezistenţa hidraulică a trecerii aburului prin instalaţia de barbotare se
determină cu relaţia [3.10]:
p B  p1  p 2  p3 [Pa], (3.35)
unde: p1 este rezistenţa hidraulică a instalaţiei de barbotare uscate; p 2 -
rezistenţa hidraulică a coloanei de lichid pe placa de barbotare, proporţională cu
suma înălţimilor stratului de lichid peste pragul de deversare a apei şi cea a
pragului; p 3 - rezistenţa hidraulică datorată tensiunii superficiale a apei.
Pierderea p1 se calculează cu formula:
wn2
p1   BR 1 [Pa], (3.36)
2
în care  BR este coeficientul de rezistenţă locală redusă: wn – viteza medie a
aburului prin placa de barbotare, în m/s
Pierderea p 3 se poate considera [3.3]:
4
p 3  [Pa], (3.37)
do
unde:  este tensiunea superficială a amestecului abur-apă, în [kg/m]; do –
diametrul găurilor din placa de barbotare, în m.

3.5. Construcţia şi funcţionarea coloanei de degazare

21
22

La degazoarele cu şuviţe, între talere şi manta nu trebuie să existe, în

corpul coloanei de degazare, nici un spaţiu liber pentru ca apa să nu curgă pe
pereţii recipientului care sunt subrăciţi, cu toate că sunt izolaţi termic.
Talerele orizontale se deformează în timpul funcţionării coloanei de
degazare, de aceea trebuie menţinute în stare bună.
Amestecarea apelor cu temperaturi diferite şi cu conţinut diferit de O 2 în
coloană este dăunătoare, mai ales când apa se introduce brusc.
Coloanele de degazare care lucrează în paralel necesită o distribuţie a
debitului, care trebuie menţinut în intervalul corespunzător unei bune degazări.
Exploatarea sigură a degazoarelor termice este realizabilă numai printr-o
reglare automată a debitului de abur care intră în degazor, pentru menţinerea
constantă a presiunii sau temperaturii din degazor şi a nivelului apei în rezervorul
de acumulare. În cazul unei reglări manuale este practic imposibil să se evite
oscilaţiile temperaturii apei, ale presiunii şi ale nivelului. Reglarea manuală
favorizează şi pătrunderea periodică de oxigen în apa de alimentare.
Regulatorul de presiune menţine constantă presiunea în degazor,
independent de sarcina lui termică şi hidraulică. Prin aceasta se asigură un regim
constant pentru degazare. Regulatorul trebuie să aibă o mare sensibilitate la
variaţiile de presiune ( 0,01 – 0,02 bar). Regulatorul automat de presiune devine
absolut necesar în cazul când alimentarea cu abur a degazorului se face de la o
priză de abur nereglabilă a turbinei, unde presiunea depinde de sarcina turbinei.
Dacă priza turbinei este reglabilă, acţiunea principală de reglare va fi dirijată în
acest loc.
Regulatorul de temperatură se utilizează relativ rar în cazul degazoarelor.
În cazul ând există, acţiunea lui se exercită tot asupra supapei care comandă
intrarea aburului în degazor. Regulatorul de temperatură are însă o inerţie mai
mare, aşa că se preferă regulatorul de presiune, care este mult mai sensibil.
Regulatoarele de nivel se construiesc de obicei, cu flotor, care comandă
supapa de pe conducta de intrare a apei de degazat [3.8]. Dacă se măreşte debitul
de apă care trece prin degazor peste cel nominal, apa va depăşi marginea cutiilor cu
site şi se va revărsa sub formă de vâne groase, care oferă suprafaţă prea mică de
contact cu aburul. Din timp în timp este necesar să se scoată degazorul din
funcţiune, pentru a se verifica starea dispozitivului de distribuţie a apei, a sitelor şi
a dispozitivului de intrare a aburului. Găurile sitelor se pot astupa cu nămol sau cu
piatră.
Dacă este vorba de gaze agresive, cum este totdeauna oxigenul în amestec
cu vaporii de apă, se pot produce coroziuni în interiorul degazorului. Pentru a
proteja de coroziuni dispozitivele din interiorul degazorului şi mantaua sa, acestea
se confecţionează din oţel inoxidabil.
Controlul conţinutului de oxigen din apa degazată se face cu aparate
chimice sau electrice deosebit de sensibile, având în vedere conţinutul foarte mic
de oxigen existent în mod normal în apa degazată.

22
 23

BIBLIOGRAFIE
[3.1] Badea, A., Instalaţii termice industriale. Curs pentru subingineri. Institutul
Politehnic Bucureşti, 1981.
[3.2] Carabogdan, I.G., ş.a., Instalaţii termice industriale. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1978.
[3.3] Carabogdan, I.G., ş.a., Instalaţii termice industriale. Culegere de probleme
pentru ingineri. Vol. II., Editura Tehnică, Bucureşti, 1983.
[3.4] Florea, O., ş.a., Operaţii şi utilaje în industria chimică. Probleme. Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
[3.5] Fodor, C., Probleme legate de proiectarea instalaţiilor de demineralizare a
apei pentru centralele electrice. Energetica, nr. 2, 1963, pag. 64.
[3.6] Fodor, C., Negulescu, L., Tratarea apei, Institutul Politehnic Bucureşti, 1976.
[3.7] Schröder, K., Centrale termoelectrice de putere mare. Vol. III, traducere din
limba germană. Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.
[3.8] Vlădea, I., Instalaţii şi utilaje termice. Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
[3.9] *** Manualul inginerului termotehnician, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.
[3.10] *** Metodologie unică de calcul şi proiectare a degazoarelor termice,
CAER, Camera Permanentă de Construcţii de Maşini, Secţia 13, Tema 13,
1/77, 1978.
`

23