4.

Turnuri de răcire

Capitolul 4
Turnuri de răcire

4.1. Consideraţii generale

4.1.1. Necesitatea răcirii apei
Răcirea prin evaporare a apei de circulaţie este foarte mult răspândită într-o
serie de ramuri industriale importante ca cea energetică, chimică, metalurgică etc.,
unde se pune problema necesităţii de a se elimina mari cantităţi de căldură la
temperaturi joase. Ca mediu care recepţionează această căldură în aparatele
industriale, se foloseşte, în cele mai multe cazuri, apa care îndeplineşte aici rolul de
agent de răcire. Din imensa cantitate a apei consumate în industrie, cea mai mare
parte este utilizată pentru scopuri de răcire.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească apa de răcire în ceea ce priveşte
temperatura şi calitatea sunt foarte variate, funcţie de destinaţia apei de răcire [4.5].
În cele mai multe cazuri se cere ca temperatura apei să nu depăşească o
anumită valoare, relativ joasă, iar conţinutul ei în impurităţi să nu ducă la formarea
depozitelor în sistem sau la coroziunea părţilor metalice. Aceasta se impune prin
condiţiile de desfăşurare a proceselor de producţie, precum si prin cerinţele de
securitate şi cele de funcţionare economică a instalaţiilor.
Astfel, la centralele termoelectrice, ridicarea temperaturii apei de răcire duce
la mărirea consumului de combustibil pentru producerea energiei electrice, iar în
unele cazuri, la reducerea puterii disponibile; în industria chimică sau cea a
petrolului.
Pentru a avea o exploatare sigură şi în condiţii economice, apa trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii care să asigure că, pe pereţii aparatelor de răcire
nu se produc înfundări, depuneri, eroziuni sau coroziuni, care să afecteze calitatea
schimbului de căldură şi etanşeitatea:
- să nu conţină impurităţi plutitoare care ar înfunda ţevile condensatoarelor
şi ale răcitoarelor;
- să nu conţină impurităţi în suspensie cu diametrul mai mare de 0,15 mm;
- să nu conţină substanţe corozive care să atace ţevile schimbătoarelor de
căldură;
- să fie lipsită de substanţe organice, microorganisme şi alge, care produc
înfundarea şi înrăutăţesc transferul de căldură, formând o peliculă pe
suprafaţa ţevilor;
- să aibă o duritate temporară redusă, pentru evitarea depunerilor de piatră;
- să nu conţină ulei în suspensie care se depune pe ţevi şi care are un efect
de micşorare a coeficientului de transfer de căldură.
96 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Apa de răcire care circulă în circuit închis cedează căldura preluată de la

condensatoare (răcitoare) în următoarele instalaţii:
- lacuri de răcire;
- bazine de stropire
- turnuri de răcire cu tiraj natural sau cu tiraj forţat.

4.1.2. Specificul răcirii prin evaporare

Răcirea apei cu aer se poate realiza folosind două tipuri de schimbătoare de
căldură: de suprafaţă sau de amestec (Figura 4.1 şi Figura 4.2).
Folosirea schimbătoarelor de căldură de suprafaţă (calorifere sau răcitoare)
este rar întâlnită deoarece, coeficientul global de transfer termic fiind foarte redus
(de ordinul zecilor), suprafaţa de schimb de căldură devine foarte mare, la debite
mari de apă răcită. În acest caz, pentru a intensifica schimbul de căldură se folosesc
ţevi cu aripioare şi debite mari de aer, cu un consum mare de energie electrică,
pentru circulaţia forţată a aerului.

1 2

Figura 4.1: Schema răcirii apei cu aer în schimbătoare de căldură de suprafaţă

1 – aparatul supus răcirii; 2 – instalaţia de răcire (schimbătoare de
căldură de suprafaţă apă-aer); 3 – pompă de circulaţie.

2
1

3
4

Figura 4.2: Schema răcirii apei cu aer în schimbătoare de căldură de amestec

1 – aparatul supus răcirii; 2 – instalaţia de răcire (schimbător de căldură de
amestec apă – aer); 3 – rezervor de apă răcită; 4 – pompă de circulaţie.
Turnuri de răcire 97

Răcirea apei prin contactul direct cu aerul (Figura 4.2) conduce la mărirea
coeficientului de transfer de căldură apă-aer, cu o micşorare de câteva ori a
suprafeţei de răcire, la acelaşi debit de apă răcită. În acest caz răcirea apei se
realizează prin două fenomene:
- prin contact – schimbul de căldură dintre două fluide în mişcare
(conducţie şi convecţie);
- prin evaporarea unei părţi din apa supusă răcirii, care conduce la răcirea
suplimentară a masei de apă rămasă, evaporarea fiind un proces puternic
endoterm (cu absorbţie de căldură).
Evaporarea lichidului se produce atunci când presiunea vaporilor saturaţi la
temperatura suprafeţei lichidului este mai mare decât presiunea parţială a vaporilor
de apă din mediul ambiant.
Datorită acestui avantaj, răcirea prin evaporare a apei de circulaţie a căpătat o
utilizare predominantă de alimentare cu apă în circuit închis.
Instalaţiile care folosesc acest procedeu poartă denumirea de turnuri de răcire
umede sau prin evaporare.
Răcirea prin evaporare a apei presupune răcirea acesteia în urma schimburilor
de căldură şi masă care au loc la contactul direct între suprafaţa apei şi aerul
atmosferic [4.15].
Rolul predominant în răcirea apei îl joacă evaporarea, cu ajutorul căreia se
elimină din apă până la 80-90 % din căldura totală pe care o cedează. La
temperaturi coborâte ale aerului exterior, rolul evaporării se reduce, iar fracţiunea
căldurii cedate de apă ce revine schimbului de căldură prin contact se ridică la 50-
70%, faţă de 10-20% cât este în timpul verii.

4.1.3. Clasificarea turnurilor de răcire

După principiul de funcţionare, turnurile de răcire pot fi [4.9]:
- schimbătoare de căldură de suprafaţă (turnuri de răcire uscate);
- schimbătoare de căldură de amestec cu evaporare (turnuri de răcire
umede);
Turnurile de răcire cu evaporare, după modul de realizare a tirajului se împart
în trei categorii şi anume:
- turnuri de răcire descoperite (fără tiraj);
- turnuri de răcire cu tiraj natural (cu coş);
- turnuri de răcire cu tiraj forţat sau artificial (cu ventilator).
După felul creării suprafeţei de răcire, turnurile de răcire cu evaporare pot fi:
- prin picurare, la care schimbul de căldură şi masă are loc, în principal,
la suprafaţa picăturilor de apă formate;
- peliculare, la care schimbul de căldură şi masă are loc, în special, la
suprafaţa peliculei formate pe panourile zonei active a turnului;
- mixte, peliculare şi prin picurare.
După direcţia de curgere a aerului faţă de apă, turnurile de răcire pot fi:
- cu circulaţie în contracurent;
- cu circulaţie în curent încrucişat;
98 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

- cu circulaţie combinată – încrucişat şi contracurent.

Împrăştierea apei peste zona activă a turnului de răcire se poate realiza fie prin
pulverizarea apei în ajutaje, fie cu ajutorul instalaţiilor de stropire.
Turnurile de răcire deschise sunt instalaţii la care răcirea apei se face prin
pulverizarea acesteia în jos, peste o zonă activă formată din şipci de lemn. Ele se
utilizează pentru răcirea unor debite mici de apă şi, în general nu sunt folosite în
centralele electrice.
Turnurile de răcire cu tiraj natural (Figura 4.3) au o capacitate de răcire
mai mare şi mai constantă decât instalaţiile cu stropire, necesitând şi o suprafaţă
mai mică pentru amplasare.
Prezenţa coşului de tiraj care evacuează aerul saturat cu vapori de apă la
înălţime mai mare, permite amplasarea acestor turnuri în imediata apropiere a
clădirilor şi a celorlalte instalaţii. Sarcina hidraulică a turnurilor cu tiraj natural este
de 4-5 m3/m2h pentru turnurile cu picurare şi de 6-7 m3/m2h pentru turnurile
peliculare.

Figura 4.3: Turn de răcire hiperboloidic cu tiraj natural

1 – stâlpi de susţinere; 2 – intrarea apei; 3 – perete despărţitor; 4 – evacuarea apei;
5 – distribuţia apei; 6 – panouri; 7 – grinzile zonei active.
Turnuri de răcire 99

Turnurile de răcire cu tiraj artificial (Figura 4.4) asigură o răcire mai

intensă decât celelalte tipuri de instalaţii de răcire. Ele permit, de asemenea, să se
facă un reglaj al temperaturii apei de răcire prin variaţia numărului de ventilatoare
în funcţiune şi a turaţiei acestora. Costul construcţiei turnurilor cu tiraj forţat este în
general mai scăzut decât cel al turnurilor cu tiraj natural, cheltuielile de exploatare
fiind însă mai mari [4.14].
Sarcina hidraulică a turnurilor cu tiraj forţat, datorită vitezei mai mari a
aerului, este superioară sarcinii hidraulice a turnurilor cu tiraj natural, atingând
valori de 10 – 16 (20) m3/m2h.

Figura 4.4: Turnuri de răcire cu tiraj forţat:

a – cilindric – conic; b – hiperboloidic; c – celular.
1 – dispozitiv de distribuţie a apei; 2 – zona activă; 3 – intrarea aerului; 4 – bazin colector;
5 – ventilator; 6 – motor de antrenare; 7 – difuzor de evacuare; 8 – purjare.

Alegerea tipului de zonă activă la turnurile de răcire depinde de sarcina

hidraulică şi de calitatea apei răcite. Pentru o apă de răcire relativ curată se
recomandă folosirea zonelor active peliculare, la care sarcina termică este mai mare
decât la zonele active cu picurare, putându-se astfel micşora dimensiunile turnului.
Pentru răcirea apei murdare, care conţine suspensii mecanice, este
nerecomandată folosirea zonelor active peliculare, datorită creării de depuneri între
panouri. În acest caz este mai indicată folosirea turnurilor cu picurare.
100 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

4.2. Noţiuni specifice aerului umed

4.2.1. Mărimile de stare ale aerului umed
Aerul atmosferic este un amestec format din mai multe gaze, în concentraţii
practic considerate constante şi dintr-o cantitate de apă care variază în funcţie de
condiţiile atmosferice momentane [4.13].
Apa conţinută în aer poate fi sub formă gazoasă (vapori), lichidă (ceaţă) sau
solidă (zăpadă). Aerul care conţine apă sub formă de vapori sau altă formă de
agregare se numeşte aer umed.
Dacă conţinutul de vapori de apă la o anumită temperatură este cel maxim
posibil, adică reprezintă concentraţia necesară ca aerul să fie saturat cu vapori de
apă, aerul se numeşte aer umed saturat, iar vaporii sunt saturaţi uscaţi.
Cantitatea de vapori necesară saturării unui volum dat de aer creşte cu
temperatura.
Dacă vaporii conţinuţi în aer sunt supraîncălziţi, aerul se numeşte aer
nesaturat.
Aerul umed suprasaturat se caracterizează prin aceea că umiditatea sa are
concentraţia mai mare decât cea de saturaţie, cantitatea care depăşeşte această
concentraţie aflându-se în stare condensată (picături, ceaţă).
Mărimile de stare ale aerului umed importante pentru tehnică sunt:
temperatura termometrului uscat T, presiunea barometrică pB , presiunea parţială a
vaporilor de apă pv, densitatea , volumul specific v, entalpia h, umiditatea relativă
 şi conţinutul real de vapori x.
Temperatura şi presiunea sunt mărimi fundamentale şi în funcţie de ele se dau
celelalte mărimi de stare ale aerului umed.
Volumul a (1+x) kg de aer umed se poate determina, considerându-l gaz
perfect în cazul când x < xs (sub limita de saturaţie), cu formula:
T
V1 x  461,50,622  x  [m3], (4-1)
pB
unde: x este conţinutul real de vapori de apă la temperatura T, în g/kgaer usc.;
461,5 – valoarea constantei Rv pentru vaporii de apă, în J/(kg.K);
0,622 – raportul Ra/Rv = 287,0/461,5, dintre constanta aerului uscat Ra şi
constanta vaporilor de apă Rv.
Pentru 1 kg de aer umed, volumul specific este:
V1 x 461,50,622  x  T
v   [m3/kg], (4-2)
1 x 1 x pB
În formulele (4-1) şi (4-2), pB se exprimă în Pa.
De cele mai multe ori se notează cu v chiar valoarea lui V1+x dată de formula
(4-1), aceasta din cauza valorii mici a lui x faţă de 1.
În consecinţă, pentru densitatea aerului umed se poate scrie:
Turnuri de răcire 101

 a  x v
 [kg/m3], (4-3)
1 x
unde: a şi v sunt densităţile aerului uscat şi umidităţii, în kg/m3.
pa pv
a  ; v  , (4-4)
Ra  T Rv  T
iar pa , pv – presiunea parţială a aerului uscat, respectiv a vaporilor.
Presiunea barometrică pB se scrie, conform legii lui Dalton:
pB  pa  pv [Pa] (4-5)

Căldura specifică la presiune constantă a aerului umed este:

c p  1  x c pa  x  c pv [kJ/(kg.K)], (4-6)

în care: cpa este căldura specifică a aerului uscat, în kJ/(kg.K);

cpv – căldura specifică a vaporilor de apă, în kJ/(kg.K).
Observaţie: Pentru calcule uzuale, se pot folosi valorile aproximative
constante [4.5]:
cpa = 1,006 kJ/(kg.K), între 0 şi 50 °C,
cpv = 1,863 kJ/(kg.K), între 0 şi 75 °C.
Entalpia aerului umed nesaturat format dintr-un kg de aer uscat şi x kg
vapori de apă la temperatura T [°C] este:
h1 x  h  ha  x  hv  c pa  T  xr  c pv  T  
[kJ/kgaer uscat], (4-7)
 1,006 T  x2500  1,863T 
unde: ha este entalpia aerului uscat iar hv – entalpia vaporilor.
Pentru temperaturi cuprinse în intervalul 0-50°C, se poate lua destul de exact:
ha  1,006 T ; hv  2500  1,863T [kJ/kg], (4-8)

Pentru aerul umed saturat dispare componenta de supraîncălzire, astfel încât

relaţia (4-7) devine:
h  1,006 T  2500 x [kJ/kgaer uscat] (4-9)
Dacă amestecul conţine mai multă umiditate decât xs, corespunzătoare
saturaţiei, se poate scrie:
h  1,006T  xs 2500  1,863T   4,19 x  xs T [kJ/kgaer uscat] (4-10)

în care apare suplimentar căldura conţinută de apă,

hapa  4,19 T [kJ/kgumid], (4-11)
102 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

luându-se, conform [4.11], o valoare medie a căldurii specifice a apei în intervalul

0-50 °C (capă = 4,19 kJ/(kg.K)).
Umiditatea relativă, , defineşte gradul de saturaţie al aerului umed şi este
raportul dintre masa vaporilor de apă din unitatea de cantitate de aer uscat, şi masa
vaporilor saturaţi,
v p
 100% sau   v 100% , (4-12)
 vs pvs
unde pvs este presiunea vaporilor saturaţi.
Conţinutul de umiditate a aerului, x, reprezintă masa de vapori conţinuţi de
unitatea de masă de aer uscat,
m v pv   pvs
x  0,622  0,622 [kgumid/kgaer uscat] (4-13)
m aer uscat pB  pv pB   pvs

Temperatura de rouă este acea temperatură până la care trebuie răcit aerul,
la p=ct şi x=ct, pentru ca el să devină saturat.
La temperatura de rouă denumită şi temperatura termometrului umed, aerul
umed este saturat, deci =1, iar pv=pvs.
Presiunea parţială a vaporilor în punctul de rouă, dedusă din (4-13) va fi:
px
pv , r  (4-14)
0,622  x

4.2.2. Diagramele aerului umed

Pentru studiul grafic al proprietăţilor aerului umed în timpul transformărilor
reale sau al amestecului se utilizează diverse diagrame. Cea mai cunoscută este
diagrama h-x, trasată de Ramzin şi Mollier, folosită, în special, pentru procesele din
instalaţii de uscare. Pentru urmărirea transformărilor din turnurile de răcire se
utilizează diagrama h-T, propusă de Mueller [4.14].
În Figura 4.5 este prezentată o diagramă h-x, completă, trasată pentru pB=745
mmHg (1000 mbar) între –10°C şi +60 °C, folosită pentru studiul instalaţiilor de
răcire. În abscisă s-a luat x în g/kg. Pe marginea diagramei sunt trasate raze, având
polul plasat pe axa ordonatelor la valoarea corespunzătoare entalpiei de 25 kJ/kg.
Pentru o altă valoare a presiunii barometrice, pB1, umiditatea se va determina
cu relaţia:
p B1
1    (4-15)
pB
În diagrama h-T, dreptele de entalpie constantă sunt paralele cu axa absciselor,
iar izotermele sunt paralele cu axa ordonatelor. Liniile cu x=const. sunt drepte
aproape paralele între ele şi plasate la distanţe egale între ele, dacă x este acelaşi
(Figura 4.6).
Turnuri de răcire 103

Figura 4.5: Diagrama h-x completă, pentru pB = 1000 mbar, între –10 °C şi +60 °C

Figura 4.6: Diagrama h-T completă

104 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Curbele  = const. în diagrama h-T au curbura inversată faţă de diagrama h-x.

Pe această diagramă se află reprezentate şi liniile de  = const., plasate la distanţe
de 0,01 kg/m3 între ele. Acestea sunt nişte drepte care servesc la calculul tirajului
turnurilor cu tiraj natural. La aceeaşi entalpie, valoarea  este maximă dacă aerul
este saturat, deoarece această entalpie poate fi realizată la temperatura minimă.

4.2.3. Pulverizarea apei în curent de aer

Prin trecerea unui curent de aer printr-o ploaie fină de apă, cu o temperatură
Ta, mai ridicată decât a aerului T2, acesta se va încălzi, mărindu-se totodată şi
conţinutul său de umiditate. Procesul încălzirii umede a aerului se poate urmări în
Figura 4.7 şi Figura 4.8.
Procesul este compus din două transformări simple şi anume: o umidificare a
aerului până la saturarea lui completă, după care va urma o încălzire pe curba de
saturaţie de  = 100 %.

h
2  = 100 %
1’
T2 h2
' 1 h1’
T1
T1 h1
1

x1 x1’ x2 x

Figura 4.7: Încălzirea umedă a aerului

w, Ta > T1

h2, T2, x2 m aer

 = 100% 2, h2, T2, x2

w – w0, T’1

Figura 4.8: Instalaţie pentru încălzirea umedă a aerului

Turnuri de răcire 105

Procesul, care are loc la încălzirea umedă este dificil de reprezentat pe

diagrama h-x, deoarece transformarea 1-1’ nu este o transformare cunoscută, în
timpul ei aerul încălzindu-se şi umezindu-se în acelaşi timp. O reprezentare
aproximativă ar fi aceea din Figura 4.9, considerându-se procesul 1-1’ ca având loc
la entalpie constantă. De altfel, reprezentarea precisă a transformării 1-1’ nu
reprezintă o importanţă practică deosebită, deoarece ea are loc în interiorul
aparatului, aerul părăsindu-l cu caracteristicile punctului 2, care se pot determina
precis.
h

2  = 100 %

T2 h2
1
T1
1’
1
h1= const

x1 x2 x
Figura 4.9: Încălzirea umedă a aerului (reprezentare convenţională)

În Figura 4.10 este reprezentată o schemă construită de R. Mollier [4.14],

pentru toate combinaţiile posibile între diferitele componente ale schimbului de
căldură dintre aer şi apă, componente care pot fi pozitive sau negative, adică
dirijate de la apă spre aer sau invers. Suma algebrică a componentelor va decide
sensul transmiterii globale de căldură.

Figura 4.10: Diferitele stări posibile ale schimbului de căldură şi de substanţă la

suprafaţa apei
106 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Această diagramă este riguros valabilă numai pentru cazul:


1 (4-16)
  cp
în care:  este coeficientul de convecţie de la suprafaţa apei spre interiorul masei
de aer în W/(m2.K);
 - coeficientul de schimb de substanţă, raportat la suprafaţă, în kg/(m2.s);
cp – căldura specifică a aerului umed, în J/(kg.K).
Din această diagramă se pot deduce anumite situaţii: starea aerului, a apei,
precum şi sensul schimbului de căldură şi de substanţă dintre cele două fluide.
Tangenta la curba de saturaţie dusă prin punctul B, care reprezintă o stare
oarecare la oglinda apei, închide între ea şi curba de saturaţie două zone de ceaţă, a
şi i. În afară de acestea mai există zonele b, d, f şi h.
În zona a se produc: evaporare, răcirea apei şi încălzirea aerului, cu formare de
ceaţă.
Aceleaşi fenomene se produc şi în zona b, dar fără formare de ceaţă.
În zona d continuă evaporarea, dar acum atât aerul cât şi apa sunt răcite, aerul
prin contactul cu apa mai rece, iar apa prin evaporare suficient de activă.
În zona f, deşi se produce evaporare, totuşi apa se încălzeşte, iar aerul, care
este mai cald decât apa, se răceşte.
În zonele h şi i se produce condensare (depunere de rouă), iar apa se încălzeşte
şi aerul se răceşte.
Zonele posibile de funcţionare pentru turnurile de răcire, adică zonele în care
apa se răceşte, sunt a, b şi d, însă cele mai favorabile sunt a şi b, deoarece zona d
reprezintă de fapt o situaţie de echilibru instabil, când căldura evacuată din apă prin
evaporare predomină asupra căldurii primite de la aer prin convecţie.

4.3. Calculul termodinamic al turnurilor de răcire

4.3.1. Generalităţi
Circulaţia celor două fluide se face în contracurent sau în curent încrucişat,
apa fiind lăsată să cadă liber sub formă de picături, de peliculă subţire sau de
peliculă şi picături (curgere mixtă).
Aerul este insuflat de obicei pe la partea inferioară a turnului, curentul de aer
fiind creat fie prin tiraj natural, fie prin tiraj artificial.
Tirajul natural este produs de diferenţa dintre densitatea aerului la intrarea în
turn, 1 şi cea de la ieşirea din el 2. Diferenţa (1 - 2) este cauzată atât de
creşterea temperaturii aerului, cât şi de încărcarea aerului cu vapori de apă la
trecerea prin turn.
Tirajul artificial a fost introdus din necesitatea de a răci mai bine apa.
Prin turn trece debitul de apă m  1 , care intră cu temperatura T1' şi iese cu
temperatura T1'' , diferenţa,
Turnuri de răcire 107

T  T1'  T1'' (4-17)

reprezentând zona de răcire realizată de turn.
 2 intră cu temperatura T2' şi cu umiditatea relativă 1, deci
Debitul de aer m
cu entalpia h2' şi iese cu temperatura T2'' şi cu umiditatea relativă 2, deci cu
entalpia h2'' .
Temperatura minimă până la care se poate răci apa într-un turn cu tiraj
artificial în contracurent se numeşte limita inferioară de răcire, spre care trebuie
să tindă şi funcţionarea turnurilor cu tiraj natural.
Având în vedere că, faţă de apă, căldura specifică a aerului este de circa patru
ori mai mică, variaţia temperaturilor apei şi aerului prin turn are aproximativ alura
reprezentată în Figura 4.11. Temperatura aerului creşte mai repede decât scade
temperatura apei.
Prin efectul de evaporare, debitul de apă m  1v este antrenat sub formă de vapori
de către aerul care trece prin turn, ducând cu el şi căldura de vaporizare m  1v r ,
precum şi căldura sensibilă a vaporilor.
În funcţionarea normală a turnurilor de răcire, m
 1v reprezintă numai 1,5–2,5%
din m 1 , deci poate fi neglijat chiar în calculele mai exigente. În acest caz, ecuaţia
de bilanţ termic al turnului este:
  
m 1c T1'  T1''  m 1cT1  m 2 h2''  h2'  [kJ/s], (4-18)
în care c este căldura specifică a apei, presupusă constantă cu temperatura, ca şi
căldurile specifice ale aerului şi vaporilor, în intervalul de temperaturi considerat,
în kJ/(kg.K).

T1’

T2” T1

T2 T1”

T2’
S

Figura 4.11: Variaţia temperaturii apei şi aerului în timpul trecerii prin turn
(curgere în contracurent)
108 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Se defineşte debit specific de aer al turnului:

m 2
 [kgaer/kgapa] (4-19)
m 1
În acest caz, ecuaţia (4-18) devine:
 h2''  h2'   cT1 , (4-20)
deci:
cT1
 , (4-21)
h2''  h2'
de unde rezultă că debitul specific de aer este direct proporţional cu zona de răcire
T1 şi invers proporţional cu posibilitatea pe care o are aerul de a-şi mări entalpia
la trecerea prin turn [4.3].
Din ultima relaţie se deduce formula cu care se poate determina entalpia
aerului la ieşirea din turnul de răcire, când se cunoaşte :
cT1
h2''  h2'  . (4-22)

În ceea ce priveşte valoarea lui , acesta se alege iniţial astfel:
- pentru tiraj natural,   0,55...0,75 ;
- pentru tiraj forţat,   0,90...1,20 .

4.3.2. Ecuaţia diferenţială a turnurilor de răcire

Pentru un element de distanţă dl al zonei de răcire, corespunde suprafaţa
(elementară) de contact dintre apă şi aer dS. Prin acest contact, aerul are o variaţie
de temperatură dT2 şi primeşte căldură (în zonele a şi b ale diagramei din Figura
4.10) astfel:
- prin contact (convenţie pură),
m 2  c p  dT2 (4-23)

- prin evaporare,
m 2  r  dx (4-24)
- prin aportul de căldură sensibilă al vaporilor formaţi,
m 2c pv T2 s  T2 dx , (4-25)

în care T2s este temperatura aerului din stratul limită de vapori la suprafaţa apei.
Toată această căldură este preluată de la apă, care se răceşte cu dT1:

m 1cdT1  m 2 c p dT2  rdx  c pv T2 S  T2 dx  (4-26)
Turnuri de răcire 109

Suma din paranteza dreaptă reprezintă variaţia elementară a entalpiei aerului

în contact cu apa, deci se poate scrie:
m 1cdT1  m 2 dh2 (4-27)
Dacă direcţia schimbului de căldură se consideră perpendiculară pe suprafaţa
dS de contact dintre apă şi aer, în locul relaţiilor (4-23), (4-24) şi (4-25) se poate
scrie:
- căldura schimbată prin contact,
 T2 s  T2  d S , (4-28)
- căldura extrasă din apă prin evaporare,
 r  xs  x  d S , (4-29)
- aportul de căldură al vaporilor mai calzi,
 x s  x T2 s  T2 c pv d S (4-30)

unde xs este conţinutul de vapori al aerului aflat la temperatura T2s, iar x este
conţinutul de vapori din masa aerului, aflat la temperatura T2.
Bilanţul termic se poate scrie sub forma:
 
m 1cdT1  m 2 dh2   T2 s  T2     xs  x  r  c pv T2 S  T2  dS (4-31)

Dacă se notează cu   m  2 / m 1 şi se consideră T2 s  T1 , cazul unei pelicule

subţiri sau al unor picături cu diametrul mic, se obţine ecuaţia generală
diferenţială a turnurilor de răcire, sub forma:
 
 T1  T2    xs  x r  c pv T1  T2 dS

cdT1  dh2  (4-32)
m1 
 
Diferenţa (T1 – T2) poate ajunge până la cel mult 30-40 °C, iar cpv=1 kJ/(kg.K),
deci produsul cpv(T1-T2) este de circa 30-40 kJ/kg.
Faţă de valoarea lui r care este de 2500 kJ/kg, acest produs reprezintă 1,3-1,7
%, aşa încât el poate fi neglijat chiar şi în calculele mai exacte [4.12].
Dacă în ecuaţia (4-32), în care se neglijează termenul de mai sus, se adaugă şi
se scade termenul cp(T1 - T2), care reprezintă căldura necesară unui kg de aer umed
pentru a-şi ridica temperatura de la T2 până la T1, se obţine:
 
cdT1  dh2   T1  T2   c p T1  T2   c p T1  T2   r x s  x  dS (4-33)
m 1  
Mărimea c p T1  T2   r  xs  x  se mai poate scrie sub forma:

c T  rx   c T
p s p 2  rx   h2 s  h2 , (4-34)

care reprezintă diferenţa dintre entalpia aerului saturat la temperatura apei T1 şi

entalpia masei de aer aflate la temperatura T2.
110 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

În diagrama h-T din Figura 4.12, entalpia h2s reprezintă ordonata dusă la
abscisa T până la curba de saturaţie (curba 2), pe când h2 va fi măsurată pe ordonata
dusă prin T2 până la dreapta corespunzătoare lui x=const. Diferenţa (h2S-h2) este
măsurată pe ordonata dintre curbele 2 şi 3.

3 x=ct

hs
h

T1' T’ T2 T T2' T1 T

Figura 4.12: Entalpiile h2 şi h determinate cu ajutorul diagramei h –T

Folosind transformarea de mai sus în relaţia (4-33), se obţine:

    
cdT1  dh2  h2 s  h2   c p T1  T2   1 dS
 (4-35)
m 1    cp 

Admiţând că  1 (ipoteza lui Lewis), relaţia (4-35) devine sau:
  cp

cdT1  dh2  h2 s  h2 dS (4-36)
m 1
sau
 dS cdT1  dh2
  (4-37)
m 1 h2 s  h2 h2 s  h2
Turnuri de răcire 111

Relaţia (4-37) este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de

ecuaţia fundamentală a lui Merkel. Ea a fost obţinută din ecuaţia generală a
turnurilor de răcire (4-32) cu ajutorul a trei simplificări şi anume:
a) s-a neglijat aportul de căldură sensibilă a vaporilor la creşterea
temperaturii (entalpiei) aerului;
b) s-a neglijat căldura cedată aerului de vaporii care condensează în partea
superioară a turnului;

c) s-a admis ca universal valabilă ipoteza lui Lewis că  1 , ceea ce
  cp
constituie de fapt numai un caz particular.
Problema care se pune în continuare este de a găsi cea mai adecvată metodă de
a integra ecuaţiile diferenţiale (4-37).
Integrarea pe cale analitică nu este posibilă, deoarece valoarea lui h2S depinde
de forma curbei de saturaţie, a cărei ecuaţie analitică nu este cunoscută [4.1], [4.4].
Printre metodele cele mai cunoscute se numără şi metoda logaritmică Berman
[4.3].

4.3.3. Calculul termic al turnurilor de răcire prin metoda

Berman simplificată
Pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale ale bilanţurilor de căldură din
turnurile de răcire, Berman efectuează următoarele ipoteze simplificatoare:
a) Coeficienţii , , r, cp, Da sunt constanţi unde: Da este coeficientul de
difuzie a aburului în aer, în kg/m2s bar.
Variaţiile relativ mici ale temperaturilor celor doi agenţi termici permit
ipoteza făcută.
Pentru un domeniu foarte mare, care cuprinde zona obişnuită de
temperaturi între care funcţionează turnurile de răcire se poate considera

cu suficientă precizie:  0,35 ; Da  1; c p  0,254 , astfel că se

poate scrie:

 1,38 (4-38)
  cp
b) Presiunea parţială a vaporilor de apă din aer fiind mică în raport cu
presiunea atmosferică, se presupune, făcând o eroare foarte mică, că
presiunea parţială a aerului uscat este cea atmosferică;
c) Temperatura apei T1, temperatura aerului T2 şi presiunea parţială a
vaporilor de apă din aer pv2, variază sensibil în lungul zonei active. Se
admite că aceste mărimi au o variaţie liniară.
d) Debitul de apă în turn se presupune constant, neglijând reducerea lui
datorită evaporării.
112 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

e) Presiunea de saturaţie a apei ce se evaporă p”, nu variază liniar în

 
intervalul de temperaturi T1'  T1'' . Această mărime se presupune a avea
o variaţie liniară, dar se introduce o corecţie p" , astfel încât abaterea
faţă de curba reală, să fie aceeaşi în punctul corespunzător temperaturii
medii şi în punctele extreme, Figura 4.13.

p’
[bar]

p”
"
C
p 1
C’

0
2p”
"
p med B

A
"
p 2
A’
p”

T2 Tmed T1 T [°C]

Figura 4.13: Corectarea căderii de presiune

Notând cu:
p" - abaterea presiunii de saturaţie a vaporilor, la temperatura apei, faţă
de curba reală la extreme;
"
p1 - presiunea de saturaţie a vaporilor la temperatura de intrare a apei în
turn, T1' ;
p2" - presiunea de saturaţie a vaporilor la temperatura de ieşire a apei din
turn, T1" ;
"
pmed - presiunea de saturaţie a vaporilor la temperatura medie a apei,
T1 med ,
se poate scrie:

p" 
4

1 "
p1  p2"  2 pmed
"
 (4-39)
Turnuri de răcire 113

 
Presiunea de saturaţie a vaporilor la intrarea apei în turn este p1"  p" , iar la

ieşirea apei, p  p" .
"
2 
Cele trei ecuaţii ale bilanţului termic şi de substanţă din turn sunt:
 S T1  T2 med  m 2c p T2"  T2'  , (4-40)

   
m 2 h2"  h2'  m 1c T1'  T1" , (4-41)

 S  p" pv 2 med  m 2  x2  x1  , (4-42)

în care S este suprafaţa de schimb de căldură, în m2.
Prin împărţirea relaţiilor (4-40) şi (4-42), se obţine:
 T1  T2 med T2"  T2'
 cp (4-43)
  p" pv 2 med x 2  x1
Înlocuind în ultima relaţie valorile cunoscute prin formula (4-38), se obţine:
T1  T2 med 
T2"  T2'  1,38 x x (4-44)
 p" pv 2 med 2 1
care este o relaţie de principiu. Pentru a deveni o formulă de calcul, trebuie
explicitate diferenţele medii. Aplicând ipotezele simplificatoare se obţine:
T1'  T1" T2'  T2"
T1  T2 med   (4-45)
2 2

p"  p"2  4p" pv' 2  pv" 2

 p" pv 2 med  1  (4-46)
2 2
unde pv' 2 , pv" 2 sunt presiunile parţiale ale vaporilor din aer, la temperaturile T2' ,
T2" .
Prin înlocuire se obţine formula cu care se calculează temperatura de ieşire a
aerului din turn:

T2"c  T2'  1,38

T1'  T1"  T2'  T2"  x2  x1
p1"  p"2  4p" pv' 2  pv"2  (4-47)

Din ultima relaţie rezultă că temperatura de ieşire a aerului T2" depinde de

starea aerului, definită prin x2 şi pv" 2 . Temperatura calculată T2c" , se obţine prin
încercări succesive, iterativ, cu ajutorul relaţiei (4-47), alegând, preliminar, valori
pentru T2" şi 2 ( T2" - temperatura aleasă, iar T2c" - temperatura calculată).
114 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Entalpia aerului la ieşirea din turn se calculează, folosind raţionamentul

următor.
Bilanţul termic real din turnul de răcire este:
m 1' cT1'  m 2 h2'  m 1" cT1"  m 2 h2" (4-48)
Pierderea de apă prin evaporare este:
m 1v  m 1'  m1" (4-49)

unde m1' , m1" reprezintă debitul de apă la intrarea, respectiv la ieşirea din turn.
Se notează cu yv  m 1v / m 1' , pierderea specifică de apă prin evaporare.
Bilanţul termic mai poate fi scris sub forma:

m 1' cT1'  m1"cT1"  m 2 h2"  h2' sau 
(4-50)
 
m 1' cT1'  m 1'  m 1v cT1"  m 2 h2"  h2'  
 1' , se obţine:
şi împărţind cu m
cT1'  cT1"  y v cT1"   h2"  h 2'   (4-51)

Din ultima relaţie se obţine:


 
c T1'  T1"  y v cT1"
(4-52)
h2"  h2'
Cantitatea de apă evaporată se regăseşte în aerul care iese din turn, deci se
poate scrie bilanţul de umiditate:
m 1v  m 2  x2  x1  , (4-53)

 1'
sau, prin împărțirea la m
y v    x 2  x1  (4-54)
Înlocuind relaţia (4-54) în (4-51) rezultă:
 
c T1'  T1"    x 2  x1  cT1"   h2"  h2' ,   (4-55)
din care se extrage formula cu care se calculează debitul specific de aer al
turnului:



c T1'  T1" 
 
h2"  h2'  cT1"  x 2  x1 
(4-56)

Pentru determinarea lui se foloseşte noţiunea de debit specific teoretic de

aer, t care se deduce din relaţia (4-56), considerând că x1 = x2, deci:

t 

c T1'  T1"
.
 (4-57)
h2"  h2'
Turnuri de răcire 115

Legătura dintre cele două debite specifice se realizează printr-un coeficient de

corecţie K, definit sub forma raportului:
 t h2"  h2'   cT1"  x 2  x1 
K  (4-58)
 h2"  h2'
sau
cT1"  x 2  x1 
K  1 (4-59)
h2"  h2'
Din relaţiile (4-57) și (4-58) se deduce expresia entalpiei aerului la ieşirea din
turn:

h2"  h2' 

c T1'  T1"  (4-60)
K
Valorile coeficientului de corecţie K se găsesc în diagrama din Figura 4.14,
unde K  f T1" . 
K
0,98
0,97
0,96
0,95
0,94

0,93
0,92
0,91
10 15 20 25 30 35 40 45 50 T1” [C°]

Figura 4.14: Valorile coeficientului de corecţie K

În momentul în care s-au determinat temperatura T2" şi entalpia h2" , s-a

precizat starea aerului la ieşirea din turn, în felul acesta determinându-se şi celelalte
mărimi,  2 , x2 , pv" 2 .
Bilanţul termic al turnului de răcire permite, în acest moment, calculul
debitului de aer real, necesar răcirii apei:
  
Q  m 1c T1'  T1"  m 2 h2"  h1'  (4-61)
unde Q este fluxul termic transmis aerului de către apă, în kW.
116 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Din ultima relaţie se determină valoarea debitului de aer:

Q
m 2  [kg/s]. (4-62)
h  h2'
"
2

De asemenea, se poate calcula debitul specific de aer   m

 2 / m 1 .
S-a plecat de la un  ales şi s-a revenit asupra lui, după ce condiţiile de
funcţionare ale turnului de răcire au fost precizate.
Valoarea mărimii  aflată în final este cea reală.

4.3.4. Determinarea coeficienţilor de schimb de căldură şi de

masă
Pentru studiul turnurilor de răcire, o importanţă deosebită o are cunoaşterea
cât mai exactă a coeficienţilor , de transmitere a căldurii prin contactul dintre apă
şi aer şi , de schimb de substanţă, pentru diferitele cazuri din exploatarea
turnurilor de răcire.
În cazul turnurilor de răcire cu picurare, determinarea suprafeţei de contact
dintre apă şi aer este dificilă, deoarece este necesară cunoaşterea, pe cale statistică,
a diametrului mediu al picăturilor. În funcţie de acest diametru şi de debitul de apă
m 1 , se determină cu ajutorul diagramei din Figura 4.15 numărul de picături, deci
suprafaţa căutată.
În cazul turnurilor peliculare, cunoaşterea exactă a suprafeţei de contact dintre
aer şi apă este mult mai uşoară şi sigură.

Figura 4.15: Determinarea numărului de picături cu ajutorul debitului

de lichid şi al diametrului mediu
Turnuri de răcire 117

Pentru calculul coeficienţilor  şi  se prezintă în continuare determinările lui

Nesterenko şi Guchmann [4.5] pentru pelicula de apă, sub forma:
Nu  2  1,05 Re0,50  Pr 0,33  Gu 0,175 , (4-63)

Nu D  2  0,9 Re 0,50  PrD0,33  Gu 0,135 , (4-64)

cu semnificaţiile:
l l T "  Te '
Nu  ; Nu D  ; Gu  , (4-65)
 c D T'
unde: D este coeficientul de difuzie, în m2/s;
 - coeficientul de transmitere a substanţei, în m/s;
Gu – numărul caracteristic denumit după Guchmann,
T’ – temperatura absolută indicată de termometrul uscat, în K;
Te’ – temperatura absolută indicată de termometrul umed, în K,
c – coeficientul de conductivitate, în W/(m.K).
Se poate scrie:
    2 (4-66)
Aceste determinări sunt valabile pentru 0 < Re < 200.
Pentru aceleaşi limite ale numărului Re, însă pentru picături, Ranz şi Marshall
au determinat relaţii pentru  şi  sub forma [4.14]:
Nu  2  0,6 Re0,50  Pr 0, 33 ; (4-67)

Nu D  2  0,6 Re 0,50  Sc 0, 33 , (4-68)

cu semnificaţia

Sc  , (4-69)
D
unde Sc reprezintă criteriul denumit după Schmidt, iar  - vâscozitatea cinematică,
în m2/s.
Pentru turnurile de răcire cu picurare valorile lui  şi  se pot determina din
Figura 4.16, în funcţie de Re şi Gu, pentru valori ale vitezei relative de 1 şi 3 m/s.
Pe axa ordonatelor, valorile crescătoare ale lui  şi  sunt diferite în jos. Aceste
curbe au fost trasate, introducându-se în criteriile Nu şi Re drept lungime
caracteristică, diametrul mediu d al picăturilor rezultate prin stropire. Se constată,
din diagramă, că valorile lui  şi  cresc cu w şi cu Gu, dar scad la creşterea
valorilor criteriului Re.
În Figura 4.17 sunt prezentate valorile lui  şi  pentru turnurile de răcire
peliculare, cu grosimea l, pentru w = 1, 3 şi 10 m/s. În abscisă s-a luat grosimea l a
peliculei, care variază între 0,1 şi 10 mm. Şi în acest caz, valorile crescătoare de pe
ordonată sunt dirijate în jos.
118 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Figura 4.16: Valorile lui  şi  în funcţie de Re şi Gu pentru turnurile de răcire cu

picurare (cu axa ordonatelor dirijată în jos)

Figura 4.17: Valorile mărimilor  şi  în cazul unei pelicule cu grosimea l,

având viteza ca parametru

Nusselt şi Kraussold [4.14], au propus, pentru Re > 100, relaţiile:

- pentru schimbul de căldură:
l
Nu  C1 Re m1  Pr n1  (4-70)

Turnuri de răcire 119

- pentru schimbul de substanţă

l
Nu D  C 2 Re m 2  Sc n 2  (4-71)
D
Pe baza analizei dintre cele două fenomene se poate scrie [4.7]:
C1  C 2  C ; m1  m2  m; n1  n2  n . (4-72)
Împărţind între ele relaţiile (4-70) şi (4-71), rezultă:
n
   D 2 c p 
   (4-73)
 D   
În cazul când se ia, după recomandarea lui Nusselt, n  2 / 3 , se obţine:
2/3
    2 c p 
2

  (4-74)
  D 2 

Cunoscând că    2  , se poate scrie:
4/3
   
    c p1 / 3   2 , (4-75)
  c p   2 D 
expresie din care rezultă că Le  1.

4.4. Suprafaţa de contact dintre apă şi aer

În cazul turnului cu picurare, numărul de picături aflate pe înălţimea activă
H0 a turnului este [4.10]:
m 1
n , (4-76)
s  w1   1
unde s este suprafaţa unei picături în m2; w1 – viteza apei prin turn, în m/s; 1 –
densitatea medie a apei, în kg/m3.
Suprafaţa de contact dintre apă şi aer este:
m 1
S  ns  [m2]. (4-77)
w1   1
Viteza descendentă de curgere a apei în turn este influenţată de viteza
ascendentă a aerului, astfel încât viteza reală de cădere a picăturii reprezintă
diferenţa dintre viteza de cădere a picăturii în aerul aflat în repaus w10 şi viteza
ascendentă a aerului w2, deci:
w1  w10  w2 (4-78)
120 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Pentru determinarea celor două mărimi se folosesc relaţiile [4.14]:

4 gh 1d
w10  [m/s], (4-79)
2  1d  3c x  2 h
în care h este înălţimea de cădere a picăturii, în m, iar cx reprezintă coeficient
adimensional prin care se ia în considerare rezistenţa aerodinamică a picăturii la
trecerea prin aer (cx  0,8 pentru picătura cu formă puţin alungită);
4 1 g
w2    d [m/s]. (4-80)
3  2 cx
Zona activă a turnului de răcire cu picurare poate fi dimensionată prin
determinarea volumului acesteia, rezultat din integrarea ecuaţiei Merkel:
m 1  c  T1
V [m3],
h2 s  h2 med   xv (4-81)

unde [h2s- h2]med este valoarea medie a diferenţei între entalpia aerului saturat la
temperatura apei şi entalpia aerului, în kJ/kg, iar xv este coeficientul de schimb de
substanţă raportat la volum, în kg/m3.s.
Apelând la ipotezele simplificatoare propuse de Berman [4.3], diferenţa medie
de entalpie se determină cu formula:
h2 s  h2 med  h2' s  h2" s / 2  h2'  h2" / 2 , (4-82)

unde: h2' s , h2" s reprezintă entalpiile aerului saturat la temperatura apei la intrare,
respectiv la ieşire.
Coeficientul xv se determină cu relaţia [4.6]:

 xv  97,22 10 4 
w2   2 0,53  q 0,39 [kg/(m3.s)], (4-83)
T 
1
' 1,1 s

unde: T1' este temperatura absolută a apei la intrarea în turn, în K;

 – coeficientul de corecţie pentru perturbările de circulaţie provocate de
şicane;
qs – densitatea de stropire, în m3/m2h.
Valori uzuale: =0,7; w2 = 1,5 m/s (pentru tiraj natural).
Densitatea de stropire, qs (densitatea ploii) reprezintă volumul de apă care
cade pe 1m2 de suprafaţă în interval de o oră, deci:
qs  3600m 1 / S B   1 , (4-84)
unde SB este suprafaţa bazei turnului, în m2.
Eficienţa răcirii apei în turnul de răcire cu picurare se determină cu ajutorul
coeficientului lui Merkel, Ke (cifra de evaporare) [4.8]:
Turnuri de răcire 121

 xv V  xv  H 0 
Ke   , (4-85)
m 1 w2   2
în care H0 este înălţimea zonei active, în m.
Comportarea termică a turnurilor de răcire cu picurare se poate urmări în
Figura 4.18, pentru diferite tipuri de umpluturi.

Figura 4.18: Comportarea termică la curgerea în curent transversal

Pentru turnurile de răcire peliculare, suprafaţa de contact este:

m 1  H 0
S  pH 0 [m2], (4-86)
w1   1
unde  este grosimea peliculei, în m, iar p este perimetrul total udat de pelicula de
apă.
Grosimea peliculei poate fi exprimată prin relaţia:
3m 1 1
 3 [m], (4-87)
pg 12
în care 1 este vâscozitatea dinamică a apei, în kg/(m.s).
Viteza cu care lichidului se prelinge este:
1  g 2
w1   [m/s]. (4-88)
31
122 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Suprafaţa necesară turnului de răcire pelicular poate fi determinată plecând de

la ecuaţiile diferenţiale Merkel, prin integrare:
m 1  c1  T1
S [m2],
h2 s  h2 med   (4-89)

unde coeficientul de schimb de substanţă  se determină folosind relaţiile criteriale

(4-65) şi (4-66), iar diferenţa de entalpie [h2s – h2]med se calculează după formula
(4-82).
Eficienţa răcirii apei în turnul de răcire peliculară este caracterizată de
valoarea cifrei de evaporare Ke, astfel:
S cT1  h2"  h2' 
Ke    , (4-90)
m 1 h2 s  h2 med h2 s  h2 med
relaţii obţinute prin integrarea ecuaţiilor Merkel (4-37).
Comportarea termică a turnurilor de răcire peliculare se poate urmări în figura
4.19, pentru diferite tipuri de umpluturi.

Figura 4.19: Comportarea termică a turnurilor de răcire peliculare (în

contracurent) pentru diverse tipuri de umplutură

4.5. Aerodinamica turnurilor de răcire

Aerodinamica turnurilor de răcire studiază în principal, următoarele probleme:
- determinarea rezistenţelor aerodinamice la curgerea aerului prin turn;
- distribuţia aerului în zona activă a turnului;
- distribuţia presiunii aerului pe suprafaţa exterioară a turnului.
Calităţile aerodinamice ale turnului de răcire determină într-o măsură
însemnată capacitatea lui de răcire. O rezistenţă aerodinamică ridicată duce la
micşorarea debitului de aer care trece prin turn, reducând astfel capacitatea de
răcire a acestuia [4.2].
Turnuri de răcire 123

Rezistenţa aerodinamică a turnului de răcire se poate calcula cu relaţia:

w22
Z   tot  2 [Pa], (4-91)
2
unde: tot este coeficientul total de rezistenţă aerodinamică a turnului;
w2 - viteza medie a aerului în zona activă, în m/s;
2 – densitatea medie a aerului în zona activă, în kg/m3.
Coeficientul total de rezistenţă aerodinamică a turnului de răcire depinde de
construcţia, dimensiunile şi sarcina hidraulică (densitatea de stropire) a acestuia.
Determinarea valorii acestui coeficient pe cale analitică nu este posibilă. El se
determină pe baza experimentărilor pe model sau pe un exemplar la scară naturală.
Pe baza experimentărilor au fost ridicate diagramele din Figura 4.20 şi Figura
4.21, care, în anumite cazuri, pot fi de folos celui care proiectează un turn de răcire.

Figura 4.20: Comportarea aerodinamică Figura 4.21: Comportarea aerodinamică

pentru diverse tipuri de umpluturi la pentru diverse tipuri de umpluturi la
curgerea în contracurent curgerea în curent transversal

În absenţa unor date experimentale, rezistenţa aerodinamică totală a turnului

se determină, însumând rezistenţele aerodinamice locale pe drumul de circulaţie a
aerului în turn. O astfel de determinare este aproximativă, neţinând seama de
interacţiunea între elementele construcţiei, ceea ce conduce la o mărire a rezistenţei
aerodinamice.
În acest caz, rezistenţa aerodinamică totală a turnului de răcire se calculează
cu formula:
w22i
Z   i  2 [Pa], (4-92)
i 2
124 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

unde i este coeficientul local de rezistenţă aerodinamică, iar w2i este viteza aerului
în secţiunea respectivă, în m/s, dată de relaţia:
w2i  m 2 / A   2 [m/s], (4-93)
2
în care A este aria secţiunii locale, în m .
Pentru determinarea coeficientului local de rezistenţă aerodinamică a
diferitelor elemente constructive ale turnului, inclusiv pentru zona activă, se pot
utiliza datele prezentate în [4.15].
Rezistenţă aerodinamică totală a turnului de răcire determină puterea
ventilatoarelor în cazul tirajului forţat şi înălţimea coşului turnului, pentru tirajul
natural.
Tirajul natural al turnului de răcire Z, se determină cu formula:
Z  gH 0  2i   2   gHc 2i   2e  [Pa], (4-94)

în care 2i, 2e reprezintă densitatea aerului la intrarea, respectiv ieşirea din turn, în
kg/m3, iar Hc reprezintă înălţimea coşului necesară tirajului, în m.
Densitatea medie, 2 este:
 2i   2 e
2  [kg/m3], (4-95)
2
astfel că se ajunge la relaţia:
Z  g  2i   2 e H c  0,5H 0  [Pa]. (4-96)
Din egalarea relaţiilor (4-92) şi (4-96) se obţine formula cu care se determină
înălţimea coşului necesară tirajului:
w22  2i   2 e
H c   i   0,5H 0 [m]. (4-97)
i 4 g  2i   2 e
Înălţimea de răcire (zona activă) se determină, pentru turnul cu picurare, din
relaţia (4-85):
V  w2   2
H0  [m], (4-98)
m 2
iar pentru turnul pelicular din relaţia (4-86):
Sw1 1
H0  [m]. (4-99)
m 1
Înălţimea totală a turnului de răcire, HT se determină cu formula:
H T  H f  H 0  H c [m], (4-100)

în care Hf este înălţimea ferestrelor de admisie a aerului, în m.

Înălţimea ferestrelor, Hf se calculează plecând de la ecuaţia de debit pe partea
aerului la intrare, pentru o viteză w2f mai mare ca în zona activă:
Turnuri de răcire 125

m 2  S 2i  w2 f   2i ; S 2i  Db  H f (4-101)

în care S2i este secţiunea de intrare a aerului, în m2, iar Db – diametrul de bază al
turnului, în m.
Pentru Db se apelează la suprafaţa de bază a turnului, Sb, dedusă din:
m 2 Db2
Sb   (4-102)
 2 i  w2 4
Din relaţiile (4-101) şi (4-102) se deduce formula de calcul a lui Hf:

1 m 2  w2
Hf  [m]. (4-103)
2   w22 f   2i
Observaţie: La toate turnurile de răcire, înălţimea zonei active împreună cu
ferestrele este de 4-5 m.
Tirajul artificial este asigurat cu ajutorul unor ventilatoare axiale cu diametre
mare şi cu turaţie reglabilă. În acest caz debitul de aer nu mai depinde de condiţiile
în care funcţionează turnul din punctul de vedere al temperaturilor aerului şi apei,
ci numai de rezistenţa întâmpinată de aer la trecerea sa prin turn şi de capacitatea
ventilatorului. De aceea, turnurile cu tiraj artificial lucrează, de obicei, cu cifre 
mai mari decât cele cu tiraj natural, deci cu viteze mai mari pentru aer. Din această
cauză se preferă curgerea peliculară a apei în turn.
Formulele utilizate la tirajul natural pentru exprimarea rezistenţelor
aerodinamice rămân valabile şi pentru tirajul artificial, cu aceeaşi semnificaţie a
simbolurilor.
Puterea necesară ventilatorului pentru a produce viteza w2, în cazul unei valori
date a lui , este [4.5]:
m 23 1
P   [W] (4-104)
2  22 Sb2

4.6. Hidraulica turnurilor de răcire

Hidraulica turnurilor de răcire studiază problemele legate de distribuţia apei de
răcire pe suprafaţa zonei active în scopul realizării suprafeţei necesare de schimb
de căldură şi masă între apă şi aer, suprafaţă care determină capacitatea de răcire a
turnurilor.
Apa de răcire este distribuită la partea superioară a zonei active, fără presiune,
printr-un sistem de jgheaburi sau sub presiune printr-un sistem de conducte, după
care, instalaţiile speciale o împrăştie în picături pe suprafaţa zonei active.
Împrăştierea apei în sistemele fără presiune se face, de obicei, cu ajutorul
ştuţurilor şi farfurioarelor, prezentate în Figura 4.22, [4.15].
126 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

Figura 4.22: Element de împrăştiere

1 – ştuţ; 2 – farfurioară

Pentru evitarea antrenării unei cantităţi însemnate de picături de apă cu aerul

care părăseşte turnul, dimensiunile picăturilor formate de instalaţiile de împrăştiere
nu trebuie să fie prea mici. Diametrul ştuţurilor de distribuţie şi diametrul ajutajelor
se determină cu formula:
d  0,6 g a / pd [mm] (4-105)

în care: ga este debitul mediu de apă pentru un element de împrăştiere, în kg/s;

pd – presiunea deasupra secţiunii de ieşire a elementului de împrăştiere, în
Pa;
 – coeficientul de debit (pentru sistemul de împrăştiere din Figura 4.22,
 = 0,95).
Construcţia zonei active trebuie să asigure suprafaţa de schimb necesară
pentru o rezistenţă aerodinamică minimă. În funcţie de caracterul predominant al
suprafeţei de răcire, se pot întâlni trei tipuri de zone active: cu picurare, peliculare,
mixte-peliculare şi cu picurare.
Zonele active cu picurare sunt formate din bârne de lemn dispuse într-o
ordine bine definită. Apa cade pe aceste bârne, o parte împrăştiindu-se în picături,
iar o altă parte curgând de-a lungul lor. Curgând de pe o bârnă pe alta, apa, până la
o densitate de stropire de 5 m3/m2h, este împrăştiată aproape în întregime sub
formă de picături.
Zonele active peliculare se pot construi din plăci de azbociment sau masă
plastică. O soluţie modernă este şi construcţia zonei active din celule de masă
plastică având însă dezavantajul că sunt hidrofobe, nu se udă în întregime, apa
curgând pe ele în şuviţe, ceea ce micşorează suprafaţa de răcire.
Zonele active de tip mixt, peliculară cu picurare, se pot realiza fie din
combinaţii de bârne şi panouri de tip pelicular, fie sub formă de panouri, mărindu-
se distanţa dintre acestea.
În zonele active peliculare sau peliculare cu picurare, suprafaţa de schimb de
căldură este formată, în cea mai mare parte, din pelicula subţire de apă ce se
formează la suprafaţă elementelor zonei active. Grosimea peliculei este în funcţie
de sarcina hidraulică, având, de obicei, valori între 0,3 şi 0,5 mm.
Turnuri de răcire 127

4.7. Comparaţie între turnurile de răcire cu tiraj

forţat şi cele cu tiraj natural
Faţă de limita teoretică de răcire, constituită de temperatura termometrului
umed, turnurile de răcire cu tiraj natural reuşesc să realizeze o temperatură a apei
răcite cu 12 – 15°C mai ridicată decât temperatura termometrului umed, în timp ce
turnurile cu tiraj forţat reuşesc să răcească apa până la o temperatură cu 5 – 8 °C
mai ridicată decât temperatura termometrului umed. Această apropiere a
temperaturii apei răcite, faţă de limita teoretică de răcire, constituie avantajul
principal al turnurilor cu tiraj forţat.
De exemplu, pentru temperatura nominală considerată pentru turnurile de
răcire din zona climatică a Europei centrale de 12°C, care corespunde unei
temperaturi a termometrului uscat de 15 °C şi unei umidităţi relative de 70 %, se
obţin următoarele performanţe la diferite tipuri de turnuri de răcire, indicate în
Tabelul 4.1.
Tabelul 4.1
Temperatura apei răcite pentru un interval de răcire t = 10°C
Debit Încărcarea Temperatura Temperatura
Tipul turnului de apă specifică, termometrului umed, apei răcite,
[m3/h] [kg/m2s] [°C] [°C]
A Turnuri cu tiraj natural
- turn hiperbolic cu picurare 10500 1,91 20 33,0
1520 m2 (Paroşeni)
- turn hiperbolic pelicular cu
plăci ondulate orizontal (CET 16200 1,8 17 29,8
Bucureşti – Sud)
B Turnuri cu tiraj forţat
- turn cu ventilator, =8m,
11500 2,66 20 25,2
S=120m2, celulă cu prelingere,
azbociment, tip CSR
- turn monoventilator Hamon –
20000 3,6 17 26,2
CET Craiova

Puterea consumată de turnurile cu tiraj forţat este de 0,6 – 1 % din puterea

produsă de grupul electrogen care foloseşte debitul de apă respectiv [4.14].
Datorită diferenţei de temperatură a apei răcite, între exploatarea unei centrale
electrice cu turnuri cu tiraj natural sau cu tiraj forţat, există o diferenţă de consum
specific de combustibil.
Din punct de vedere constructiv, turnurile cu tiraj forţat permit o reducere a
înălţimii de pompare a apei de la 8,5 – 9 m, cât se întâlneşte la construcţia marilor
turnuri cu tiraj natural, la circa 7,5 m. Pentru debitul de apă de 10500 m3/h,
diferenţa de putere consumată de pompe este de 60-80 kW. Această economie de
putere de pompare reduce diferenţa de consum al serviciilor interne ale centralelor
termoelectrice datorită ventilatoarelor.
Construcţia marilor turnuri cu tiraj natural şi cu tiraj forţat, executate din beton
armat, are un specific diferit.
128 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

La turnurile cu tiraj natural, coşul de tiraj, având o înălţime de până la 100 m,

se realizează din beton monolit. Încercările de a construi coşul din prefabricate nu
au dat rezultate concludente.
Turnurile cu tiraj forţat au o construcţie joasă, pretându-se atât la construcţia
monolit cât şi la aceea de prefabricate, ceea ce permit realizarea lor într-un timp
mult mai scurt.
Din punct de vedere funcţional, turnurile cu tiraj natural sunt superioare celor
cu tiraj forţat, dacă temperatura de intrare a aerului este mai mică de 14 °C şi dacă
nu se foloseşte reglajul debitului de aer la tirajul forţat. Peste 14 °C superioritatea
funcţională a tirajului artificial devine din ce în ce mai evidentă pe măsură ce
temperatura aerului creşte.
Această concluzie reiese şi din Figura 4.23, unde au fost suprapuse dreptele
de funcţionare ale turnurilor de răcire cu tiraj natural şi tiraj forţat, care redau
funcţia T1"  f (T2' , 1 ) . Din această figură reiese că, la aproximativ 13 ºC
(temperatura termometrului umed), cele două tiraje sunt echivalente.

1"
ºC
100 %
 80 %
60 %
40 %



tiraj natural

tiraj forţat



-10 -5 0 5 10 15 20 25 30 35 2’ ºC
Figura 4.23: Funcţia T1"  f (T2' , 1 ) pentru turnuri de răcire cu tiraj natural şi
cele cu tiraj forţat

Un dezavantaj destul de serios al turnurilor cu tiraj natural îl constituie

sensibilitatea lor la vânturile exterioare.
Tirajul creat de coş nu depăşeşte, în general, 0,5 mbar, la o viteză a aerului
prin turn de 1,2 – 2,0 m/s, pe când presiunea de stagnare creată la ieşirea din coş de
către un vânt puternic este adesea mai mare, ceea ce are ca efect o micşorare a
debitului de aer prin turn şi în felul acesta o înrăutăţire a răcirii apei.
După unele măsurători s-a observat o creştere a temperaturii apei la ieşire cu 1
– 2 °C, la o viteză a vântului de 5 m/s şi de circa 4 °C la 10 m/s [4.5]. În schimb,
tirajul artificial este puţin influenţat de vânt, din cauza vitezelor mai mari cu care
aerul trece prin turn.
Turnuri de răcire 129

Cheltuielile de investiţii sunt direct proporţionale cu suprafaţa de bază a

turnului, cu înălţimea sa şi cu construcţiile interioare necesare curgerii apei. În
Figura 4.24 este redată mărimea suprafeţei de bază Sb pentru turnurile cu tiraj
natural, în m2, şi cele cu tiraj forţat, în funcţie de debitul de apă V1 , în m3/h.

Figura 4.24: Valoarea suprafeţei Sb pentru turnurile cu tiraj natural şi artificial,

în funcţie de debitul de apă răcită

Suprafaţa Sb este împărţită pe zone; se observă că această suprafaţă începe să

fie aceeaşi pentru ambele categorii de turnuri numai pentru debite de apă mai mici
de 2000 m3/h.
130 ECHIPAMENTE TERMOENERGETICE

BIBLIOGRAFIE
[4.1] ARNEODO, p., ş.a.. Cooling Tower International Energy Agency –
Annex 10, 1988. University of Liège.
[4.2] BADEA, A. Instalaţii termice industriale. Curs pentru subingineri.
Institutul Politehnic Bucureşti, 1981.
[4.3] BERMAN, L.D. Isporitelinoe ohlajdenie. Gosenegoizdat, Moskva, 1957.
[4.4] BRAUN, J.E, ş.a. Effectiveness Models for Cooling Towers and Cooling
Coils. ASHRAE Transaction, vol 95, nr. 2, 1989.
[4.5] CARABOGDAN, I., Gh., ş.a. Instalaţii termice industriale. Editura
Tehnică Bucureşti, 1978.
[4.6] CARABOGDAN, I., Gh., ş.a. Instalaţii termice industriale. Culegere de
probleme pentru ingineri. vol II. Editura Tehnică, Bucureşti, 1983.
[4.7] DEGREMONT., Memento technique de d’eau. T.1; 9 ème édition, 1989.
[4.8] IONESCU, L., ş.a. Curbele de performanţă ale turnurilor de răcire în
curent încrucişat. Buletin ISPE. nr. 4 din 1998, pag. 39-42.
[4.9] LECA, A., ş.a. Procese şi instalaţii termice în centrale nucleare electrice.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
[4.10] LECA, A., ş.a. Centrale electrice. Probleme. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
[4.11] LECA, A., PRISECARU, I., Proprietăţi termofizice şi termodinamice,
vol 1. Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
[4.12] NICOLAS, J., VASEL, J.L. Base de calcul pour le dimensionnement
d’une tour de refroi dissement à tiraje natural. European Journal, vol. 3.1,
nr. 1 oct. 1991.
[4.13] ŞTEFĂNESCU, D., ş.a. Bazele termotehnicii. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970.
[4.14] VLĂDEA, I., Instalaţii şi utilaje termice. Editura Tehnică, Bucureşti,
1966.
[4.15] *** Manualul inginerului termotehnician. Vol II. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986.