Examenele diagnostice complementare

Reamintim că, nu exista până în prezent examene complementare, care să aduca

dovada autismului infantil. S-a căzut de acord să se efectueze examenele
complementare, necesare pentru a intregi bilanţul clinic, atunci când se semnalează un
element care justifică acest lucru (bilanţul audio-fonologic cu potenţiale evocate
auditive, în cazul ipotezei unei surdităţi asociate, bilanţul genetic in cazul
malformaţiilor particulare, etc.) şi explorările paraclinice efectuate în cadrul unei
cercetări.

Până în prezent, nicio etiologie precisă nu a putut fi confirmată ca şi cauză sigură a

ansamblului sindroamelor specifice. Evoluţia actuală a cercetărilor, tinde către a avea
în vedere, mai degrabă, o multitudine de anomalii posibile, care, fiecare, ar putea fi la
originea unor forme specifice, fără a se afirma ca respectivele anomalii sunt prezente
constant.

Cât de important este procesului evaluării in autism

Într-o primă fază a elaborării priectului terapeutic, diferitele evaluări furnizează datele
comportamentale neuropsihologice care contribuie la alcătuirea unui profil individual
al copilului. În funcţie de nivelul de dezvoltare şi de interesele copilului, dar şi de
tulburările particulare, sunt definite obiectivele ale căror realizare este progresivă: de
exemplu, controlul agitaţiei şi al nerăbdării, prin propunerea unor exerciţii scurte de
imitaţie, schimbul elementar prin exerciţii de „a da – a lua”. Modificările
comportamentului şi progresele neuro-cognitive trebuie evaluate în mod regulat:
rezultatele acestor evaluări constituie o nouă bază pentru eventuale ameliorări şi – sau
reorganizări ale proiectului terapeutic.

Apoi, deseori, dificultăţile repetate în stabilirea relaţiilor între copil şi anturajul său pot
fi foarte precoce, dar pot rămâne discrete şi subtile. Ele pot să compromită, însă,
progresiv, relaţiile mamă – copil şi să antreneze distorsiuni ulterioare severe.
Evaluarea contribuie nu numai la identificarea precoce a tulburărilor, ci şi la
furnizarea unor indicaţii destul de precise familiei, pentru ca aceasta să încerce să
amelioreze aceste disfuncţionalităţi. Proiectele terapeutice destinate copilului au, în
general, ca obiective îmbunătăţirea calităţii contactelor vizuale şi posturale, o
acceptare mai pronunţată a prezenţei altora şi diminuarea frecvenţei comportamentelor
motorii inadecvate şi a celor stereotipe. Şedinţele de terapie individuală îi sunt propuse
copilului, dacă este posibil, în prezenţa mamei. Alegerea diverselor situaţii utilizate
pentru realizarea obiectivelor şi derularea şedinţelor depind de diferite elemente de
evaluare: nivelul dezvoltării motorii, mintale, a limbajului, intensitatea semnelor
funcţionale (atenţie, percepţie). În funcţie de caz, exerciţiile se pot axa mai degrabă pe
limbaj, pe motricitate fină şi globală sau pe manipularea simbolică a jucăriilor.

Nu în ultimul rând, fiecare dintre instrumentele utilizate în cadrul explorării funcţiilor

neurocognitive, neurofiziologice, permite şi evaluarea eficacităţii terapiei.
Consecinţele acestor evaluări sunt reajustările psihoeducative sau farmacologice
constante. Astfel, un copil stabilizat pe plan comportamental poate să acorde o atenţie
mai mare persoanelor din jur, să-şi amelioreze schimburile cu acestea şi să realizeze
obţinerea acelor abilităţi sociale care îi vor facilita autonomia

Examenul psihologic al copiilor autişti este, fără îndoială, indispensabil, fiind util
deopotrivă în diagnosticare şi terapie. El se înscrie în perspectiva teoretică a
psihologiei dezvoltării cuprinzând instrumente de evaluare clasice şi specifice (clasice,
pentru determinarea nivelului şi profilului dezvoltării copilului; specifice, pentru
explorarea funcţiilor cognitiv-sociale care sunt alterate în mod special). Aceste
evaluări furnizează orientarea proiectului terapeutic individualizat şi permit, totodată,
aprecierea eficacităţii tratamentelor.