1.

SIMS

Sistemul Informatic de Management al Școlarității (SIMS) are în vedere dezvoltarea,

implementarea și instrumentalizarea unei platforme naționale, centralizate, pentru colectarea și
gestionarea informațiilor referitoare la rezultatele școlare și activitatea școlară zilnică din
sistemul preuniversitar, precum și la evaluările naționale, în vederea oferirii unor elemente de
decizie suport pentru gestionarea eficientă și de calitate a sistemului
educațional, în conformitate cu viziunea MEC, așa cum estea aceasta definită prin Legea
educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, Sistemul Informatic de Management al Școlarității va avea funcții de

colectare în timp real a datelor din cadrul unităților de învățământ preuniversitar concomitent cu
transmiterea lor automată, agregarea la nivelul unității și raportarea către Inspectoratele Școlare
Județene și nivelurile centrale strategice.

Astfel, pornind de la nucleul specific de Catalog Electronic, platforma va realiza

înregistrarea și gestionarea activității curente în școală, la nivel local și național: note, frecvență,
situație școlară, agregarea și analiza acestor date în scopul prezentării de indicatori și informații
statistice care să sprijine factorii de decizie din educație în monitorizarea situației școlare la nivel
local și național, precum și prezentarea detaliată a activității școlare a elevilor către părinți.
 2. Educația nonformală în România

Termenul de educație non-formală s-a născut din nevoia de a se satisface cererea pe

care societatea a pretins-o educației, prin anii șaizeci (1960), o analiză educațională detectând
ceea ce la acel moment a fost numit drept: "criză mondială în educație", o criză ce într-un mod
special își regăsea prezența în sistemele formale de învățământ (adică în clasicele
"școli"). Sistemele educaționale formale erau menținute în aceleași medii, instituții și principii
convenționale cu perimatele sisteme care funcționaseră până atunci și care cu greu reușiseră să
facă față cererilor (solicitărilor) Societății (al Societății în întregul ei). Școala începea să fie grav
pusă sub semnul întrebării, pe-atunci când (pe la sfârșitul anilor șaizeci și pe parcursul anilor
șaptezeci), criticile s-au abătut în mod global asupra acestei instituții, a cam început să pună
școala în adevărata ei lumină. Toate aceste critici făceau ca încrederea în această instituție (care
devenise un fel de panaceu), să fie din ce în ce mai mică.

În prezent (și ca urmare a tuturor acestor critici), constatăm că școala continuă să ocupe
un loc important în cadrul Societății (unde, fără îndoială, deja nu mai există nici o categorie de
monopol educațional), în primul rând pentru că școala este doar unul dintre mai multiplele
mijloace prin intermediul căruia se promovează un proces de predare-învățare circumstanțial (la
momentul dat), și în al doilea rând, deoarece cadrul instituțional și metodologia școlară nu sunt
întotdeauna atât de ideale încât sa acopere toate nevoile și toate cerințele educaționale, care, fără
încetare, continuă sa apară. Prin urmare, a apărut necesitatea de a se crea noi mijloace și noi
ambiente educaționale, funcțional complementate cu școala, și care au fost denumite "non-
formale" (asta întâmplându-se pe la sfârșitul anilor șaptezeci) și astfel a apărut ca adaptat
limbajului pedagogic, termenul de "educație non-formală".

Conceptul "educația non-formală" a început să capete popularitate prin 1967, odată cu

Conferința Internațională privind Criza Mondială în Educație (ce a avut loc în Virginia, Statele
Unite ale Americii), acolo unde elaborarea unui document bază pentru lucrările acestui congres a
fiind încredințat Institutului Internațional pentru Planificarea Educației UNESCO, (conduse la
acea dată de către P. H. Coombs), în care elaborare accentul a fost pus pe necesitatea de a se
dezvolta mijloace educationale diferite de cele, pana atunci, convenționale, iar acestora (spre
diferențiere) li s-au atribuit denumirile de "educație informală" si de "educație formală". Pentru
anul 1968, Coombs și colaboratorii săi au propus distingerea între educația formală, educația
non-formală și educația informală. În anul 1974 deja erau definite aceste concepte, după cum
urmează: Educație formală (sau educație curriculară) este acea educație instituționalizată,
cronologic clasificată și ierarhic structurată, cu angrenare a individului în această formă
educatională de la primii ani de școală primară, cu orizont deschis până în ultimii ani de
universitate. Educația non-formală (educație ne-curriculară dar certificată) este acea activitate
educațională organizată și sistematică, care este dată în afara cadrului oficial al instituției școlare,
pentru a facilita învățarea atât a copiilor cât și a adulților.
De asemenea, de la începutul anilor șaptezeci s-au format grupuri instituționalizate pentru
studiul educației non-formale, astfel că, conceptul de educație non-formală a ajuns la a fi
adoptat și de către UNESCO. De remarcat faptul că Biroul Internațional al Educației (ca revistă
internațională de educație), și-a dedicat numere întregi subiectului educație non-
formală. Enciclopedia Internațională a Educației , în al treilea ei volum, a inclus opt articole
dedicate, în mod special, conceptului educație non-formală. În 1981, a avut loc Seminarul
Ibero-American pe tema "Modalități non-formale în sprijinul educației persoanelor adulte", și a
fost organizat de către Universitatea Autonomă din Barcelona. În 1983, s-a celebrat
la Salamanca, Seminarul Inter-Universitar de Teoria Educației, seminar în care s-au abordat
conceptele educație formală, educație non-formală și educație informală, ca prioritate pentru
viitor. În anul 1991, în Llanes (Asturia, Spania), a avut loc al X-lea Seminar Inter-Universitar de
Teoria Educației, care a fost dedicat educației non-formale.

Listă bibliografică specifică temei ,, Educația nonformală în

România,,

 Aparici, R. y Osuna, S (2010). “Educomunicación y cultura digital” en Aparici, R.

(Coord.) Educomunicación más allá del 2.0. Barcelona: Gedisa, pp. 307–318.
 Bolaños, Martínez Víctor Hugo. Compendio de historia de la educación en México.
Editorial Porrúa. México, 2002.
 Buckingham, D. (2008). Más allá de la tecnología. Aprendizaje en la era de la cultura
digital. Madrid: Manantial; pp. 222–229.
 Consejo Nacional para la vida y el trabajo. Innovación para la educación y la
capacitación. Miguel Ángel Porrúa Editores. México, 2004.
 De Oliveira, I. (2010). “Caminos de la educomunicación: utopías, confrontaciones y
reconocimientos” en *Aparici, R. (Coord.) Educomunicación más allá del 2.0. Barcelona:
Gedisa, pp. 151–170.
 Delors, Jacques. La educación encierra un tesoro. Editorial UNESCO. México, 1996.
 Fuenzalida, V. (2005) Expectativas educativas de las audiencias televisivas. Buenos
Aires: Norma; pp. 13–50.
 Martín Barbero, J. (2001) La Educación desde la comunicación. Buenos Aires: Norma.
 Prieto Castillo, D. (2010). “Construir nuestra palabra de educadores” en Aparici, R.
(Coord.) Educomunicación más allá del 2.0. Barcelona: Gedisa, pp. 27–40.
 Prieto, Figueroa Luis Beltrán. Principios generales de la educación. Monte Ávila
Editores, C.A. Caracas, Venezuela, 1985.
 Ramírez, Grajeda Beatriz, Anzaldúa Arce Raúl E. Formación y tendencias educativas.
UNAM-Azcapotzalco. México, 2002.
 Sarramona Jaume, Vázquez Gonzalo, Colom Antoni J. Educación no formal. Editorial
Ariel Educación. Barcelona, 1998.
 Suárez Díaz Reynaldo. La educación. Editorial Trillas. México, 1980.
 Torres Martín César, Pareja Fdz. de la Reguera José Antonio. La educación no formal y
diferenciada. Editorial CCS. Madrid, 2007
 Trilla, J. et al. (2003). La educación fuera de la escuela. Ámbitos no formales y
educación social. Barcelona: Ariel Educación.
 6.Analiză comparativă – Educaţia nonformală
Conform Legii Educației Naționale nr. 1/2011, învăţarea în contexte nonformale este
considerată ca fiind învăţarea integrată în cadrul unor activităţi planificate, cu obiective de
învăţare, care nu urmează în mod explicit un curriculum şi poate diferi ca durată. Acest tip de
învăţare depinde de intenţia celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la certificarea
cunoştinţelor şi competenţelor dobândite. UNESCO definește educaţia nonformală ca fiind
constituită din „orice activităţi educaţionale organizate şi susţinute care nu corespund exact a
ceea ce numim educaţie formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de
educaţie şi se adresează persoanelor de toate vârstele. Educaţia nonformală nu urmează un sistem
ierarhizat şi poate diferi ca durată, fără a implica în mod obligatoriu certificarea rezultatelor
învăţării”.
Surse de informare importante cu privire la programele şi proiectele de educație
nonformală în România:
Sursa de informare Programe şi proiecte de Criterii de comparaţie
educație nonformală
1. Comisia Programul educaţional  să fie voluntar;
Europeană, „Da poţi”,  efectuat în conformitate cu
1. Ministerul Programul naţional standardele ocupaționale
educaţiei, „Şcoala altfel”, stabilite;
1. Inspectoratul Proiect internaţional  dovada competențelor
şcolar judeţean, „Culori pentru pace”. profesionale trebuie făcută prin
1. Centru de aplicarea diferitelor metode de
documentare şi evaluare aplicate în diverse
informare contexte și cu diferite ocazii;
(CDI)  evaluarea trebuie să fie
independentă de educația și
formarea profesională, ceea ce
înseamnă că poate avea loc în
afara unui program de educație
sau de formare;
 evaluarea fiecărei unități de
competență trebuie să se încheie
cu un rezultat pentru candidat -
"competent" sau "necompetent
încă".