UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ȘTIINTE ECONOMICE

DEPARTAMENTUL ECONOMIE, MARKETING, TURISM

COLIBABA ARIADNA

SHTA 2201

STUDIU DE CAZ

,,Știința în Grecia Antică”

STUDIU INDIVIDUAL

Coordonator științific :

BERCU IGOR

CHIȘINĂU 2023
 Cuprins:

Introducere……………………………………………………………………….1

Capitolul I (Nașterea științei grecești) …………………….

…………………………………………………………………. 2

Capitolul II (Prezentarea teoretică a problemei de

cercetare)..........................................................................................
............6

Concluzii și recomandări............................................................10

Bibliografie ………………………………………………………………………11
 INTRODUCERE

Actualitatea si importanța temei. În Grecia antică, știința a fost o componentă esențială a

culturii și gândirii. Filosofii precum Thales, Pythagoras și Aristotel au contribuit semnificativ
la dezvoltarea cunoașterii științifice. Aceștia au abordat subiecte precum astronomia,
matematica, fizica și biologia, influențând profund evoluția ulterioară a științei. Importanța
științei în Grecia antică rezidă în deschiderea căilor raționamentului și observației
sistematice. Aceasta a pus bazele cercetării științifice și a contribuit la formarea unei viziuni
raționale asupra lumii. Ideea că natura poate fi înțeleasă și explicată prin intermediul rațiunii
a fost un pilon al progresului științific.

Scopul: Scopul lucrării date constă în aprofundarea cunoștințelor, studierea practicilor,

înțelegerea Științei Greciei Antice prin prisma problemelor specifice care necesită soluții.

Metodologia de cercetare aplicată:

Lucrarea propusă a fost elaborată utilizind urmatoarele metode de cercetare: metoda observatiei,
sinteză si comparație, inductia si deductia, analiza logica, gruparea si selectarea.

Cuvinte-cheie: Știință,Grecia Antică,cultură,gândire

1
 Capitolul I.

Nașterea științei grecești

Ce este ştiinţa? “Ştiinţa, ca ceva persistent şi închegat, este lucrul cel mai obiectiv
cunoscut de om. Dar ştiinţa în acţiune, ca un scop care trebuie urmărit este tot
subiectivă şi de condiţionată psihologic ca orice ramură, a aspiraţiilor omeneşti,
aşa încât la întrebarea “Care e scopul şi sensul ştiinţei?” diverşi oameni în diverse
epoci au dat răspunsuri cu totul diferite.” Einstein J.D. Bernal în lucrarea “Ştiinţa
în istoria societăţii” arată că ştiinţa a fost considerată de-a lungul istoriei drept: o
instituţie o metodă o acumulare de cunoştiinţe transmise prin tradiţie un factor
important în menţinerea şi dezvoltarea producţiei unul dintre cei mai puternici
factori în formarea convingerilor şi atitudinilor faţă de Om şi Univers.
Ştiinţa, care reprezintă o imagine organizată a Universului, s-a dezvoltat o dată
cu naşterea civilizaţiei greceşti. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primul rând
filosofii, care considerau ştiinţa ca un domeniu în serviciul filosofiei. În secolul al
VI-lea primii filosofi ionieni: Thales din Milet, Anaximandros şi Anaximenes, au
început să facă speculaţii referitoare la natură. Grecii au fost primii care au
încercat să găsească dincolo de simple observaţii principiile generale, care stau la
baza Universului. Elementul nou adus de gândirea greacă a fost filosofia
speculativă. Grecii au formulat teorii generale prin care explicau Universul şi au
fost primii care au introdus metodologia ştiinţifică, care pe atunci se bază pe
constatări şi pe raţionamente fără a face apel la experimentarea sistematică.
Grecii au perfecţionat funcţionarea unor instituţii cum ar fi: Academia, Liceul şi
Muzeul. Aceste instituţii au prestat acticvităţi de cercetare ştiinţifică. În Grecia
ştiinţa a fost o mişcare laică.

2
 Etapele dezvoltării ştiinţei greceşti:
I. Etapa ioniană: - Asia Mică; - secolul al VII-lea î.Hr.

II. Etapa ateniană: - 480-330 î.Hr; - Atena: - epoca lui Pericle; - apogeul
democraţiei.

III. Etapa elenistică: - Alexandria; - 330-30 î.Hr.

IV. Etapa romană. - 146 î.Hr. Roma cucereşte

3
 Etapa ioniană: Pentru această perioadă principala preocupare a gânditorilor a
fost explicarea originilor universului. 1. Thales din Milet (624-546 î.Hr) Este
primul gânditor care a înlocuit explicaţia mitologică a fenomenului naturii.
Conform lui, principiul unic (arche) care sta la baza Universului era apa. 2.
Anaximandros (610-546 î..Hr) Conform lui, principiul primordial al lumii este
“apeiron-ul”, o anumită materie din care a luat naştere toate lucrurile. A construit
primele cadrane solare. A întocmit prima hartă geografică din Grecia Antică. 3.
Anaximene (585-525 î.Hr) Conform lui, principiul lumii este aerul, ca rezultat al
dilatării şi condensării acestuia. Aerul este originea tuturor lucrurilor căci din el
se produc toate şi din nou în el se absorb. 4. Pitagora (580-500 î.Hr) Pentru el, la
baza lumii se află numărul, cheia înţelegerii. A stabilit metoda demonstraţiei pe
calea raţionamentului deductiv, pornind de la postulate .Aceasta reprezintă cel
mai puternic mijloc de generalizare a experienţei, pentru că transformă un număr
de cazuri într-o teoremă. 5. Heraclit din Efes (540-475 î.Hr) El afirmă existenţa
unui element primordial focul, element aflat în permanenţă schimbare ca întreg
Universul, în care nimic nu rămâne imobil, totul este într-o continuă
transformare, mişcare.

Etapa ateniană: În secolul al V-lea î.Hr, ştiinţa se emancipează de sub autoritatea

folosofiei şi apoi se defineşte domeniul şi instrumentele logice cu care operează. 1.
Socrate (469-399 î.Hr) Considera obiectul cunoaşterii OMUL, însuşindu-şi ilustra
maximă ”cunoaşte-te pe tine însuţi“. Scopul final al cunoaşterii este virtutea. Nu a
lăsat nici o operă scrisă, gândirea fiindu-i cunoscută datorită elevului său, Platon.
2. Platon (427-347 î.Hr) Este fondatorul Academiei din Atena, şcolă filosofică care
se desfăşura într-o grădină numită după eroul atenian Akademos. Pentru Platon,
ştiinţa adevărată (episteme) nu poate avea alt obiect decât IDEILE. Lucrurile
sensibile pot fi numai obiectul “opiniei”(Doxa), Raţiunea fiind calea cunoaşterii
autentice. În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă BINELE, care şi explică
mersul universului. 3. Aristotel (388-323 î.Hr) El a fondat în 335 î.Hr propria sa
şcoală filosofică Liceul. Considera Universul unic, finit, perfect şi etern, fără
început şi fără sfârşit. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separată de lumea
4
fiinţelor şi obiectelor concrete. A contribuit la dezvoltarea biologiei, logicii, fizicii

Etapa elenistică: Ştiinţa grecească a venit în această perioadă în contact direct şi

cu problemele, ca şi cu mijloacele tehnice şi cu ştiinţa vechilor culturi asiatice.
Pentru prima dată în istoria lumii s-a făcut o încercare voită şi conştientă de a
organiza şi subvenţiona ştiinţa. Muzeul din Alexandria a fost primul institut de
cercetări subvenţionat de stat. Se dezvoltă: Matematica: Euclid Fizica: Arhimede
Astronomia: Hiparh, Ptolemeu Medicina: Gallenus Aristotel a fost dascălul lui
Alexandru cel Mare, care, înainte de a muri, în 323 î.Hr, a cucerit lumea din
Grecia până în India. Armatele lui Alexandru au răspândit cultura greacă, sau
elenă, producând o fuziune de culturi pe care o numim elenistică. Ştiinţa elenistică
aprins rădăcini adânci în special în Egipt şi, mai cu seamă, în oraşul Alexandria.
Matematicieni elenişti au făcut progrese considerabile în domeniul algebrei şi al
studierii formelor curbelor, în timp ce astronomii elenişti au dezvoltat o imagine
complexă a universului, corectă dacă o raportăm la posibilităţile de observare a
fenomenelor existente pe atunci.

Etapa romană: Începând din 146 î.Hr., grecii – cu toate că tradiţiile lor s-au
păstrat –, şi majoritatea popoarelor mediteraneene au intrat sub dominaţia
Romei; numai Egipt a rămas independent pentru încă două secole. Cu toate că
legislaţia romană n-a atacat făţiş ştiinţa, aceasta nici n- a prosperat. După
perioada de dominaţie romană, ştiinţa elenistică a fost practic transferată în
Egipt, iar după sec. III d.Hr. a suferit un declin şi mai puternic, de atunci ne mai
producând decât puţine noutăţi. Iar din 395 d.Hr, când cea mai mare parte a
lumii elenistice a devenit o parte din Imperiul Bizantin, situaţia a continuat să se
deterioreze.

5
 Capitolul II.
Prezentarea teoretică a problemei de cercetare

În ciuda progreselor semnificative, știința în Grecia antică s-a confruntat cu

diverse provocări și limitări:

Limitarea Tehnologică: Lipsa instrumentelor și tehnologiilor avansate a

constituit o limitare în cercetările științifice. Fără tehnologii moderne, cum ar
fi microscoapele sau instrumente avansate de măsurare, anumite aspecte ale
naturii rămâneau inaccesibile pentru cercetătorii antici.

Prezența Filosofiei Înaintea Metodei Științifice: Grecii antici au avut o

abordare filozofică a multor probleme științifice. Uneori, aceasta a dus la
speculații teoretice, fără a se baza pe experimente sau observații sistematice,
așa cum se întâmplă în metoda științifică modernă.

Concepții Greșite și Superstiții: Unele idei greșite și superstiții au persistat în

gândirea grecilor antici. De exemplu, ideea că Pământul ar fi centrul
universului era acceptată pe scară largă și a împiedicat o înțelegere corectă a
sistemului solar.

Condiționări Filosofice și Religioase: Credințele filosofice și religioase

puternice au influențat gândirea grecilor antici, limitând uneori explorarea
ideilor care contraveneau dogmelor existente. Acest aspect a pus unele
constrângeri asupra liberei cercetări științifice.

6
În Grecia antică, deducțiile și argumentările în cadrul științei erau adesea
bazate pe raționament și observații empirice. Cercetătorii antici, precum
Thales, Pythagoras și Aristotel, au aplicat metode filozofice pentru a formula
teorii și explicații pentru fenomenele naturale. Aceste deducții și argumente
au fost fundamentate pe următoarele principii:

Raționament Deductiv: Filosofii greci antici au folosit raționamentul deductiv

pentru a ajunge la concluzii logice pe baza premiselor. De exemplu,
Pythagoras a dezvoltat teorema care îi poartă numele folosind acest tip de
raționament. Observații și Experiențe Empirice: Cercetătorii au pus un
accent semnificativ pe observații și experiențe empirice pentru a-și susține
teoriile. Aristotel, de exemplu, a efectuat observații asupra naturii și vieții
animalelor pentru a-și fundamenta concluziile.

Dezvoltarea Metodelor Logice: Filosofii greci au contribuit la dezvoltarea

metodelor logice, precum dialectica, pentru a argumenta și a formula
concluzii coerente. Aceste abordări logice au fost fundamentale pentru
construirea argumentelor științifice.

Interconectarea Filosofiei și Științei: În Grecia antică, linia dintre filozofie și

știință era adesea subțire. Filosofia a servit ca un cadru conceptual pentru
abordarea problemelor științifice și a influențat modul în care s-au formulat
deducțiile și argumentațiile. În ansamblu, deducțiile și argumentările din
Grecia antică au fost construite pe baza unui amestec de raționament logic,
observații empirice și filozofie, contribuind astfel la fundamentarea
cunoașterii științifice.Din perspectiva mea, știința din Grecia antică reprezintă
o perioadă fascinantă în care gândirea rațională și observația empirică au fost
fundamentale pentru înțelegerea lumii înconjurătoare. Aprecierea filosofilor
precum Aristotel, Pythagoras și Hippocrate pentru domenii variate precum
biologia, matematica și medicina reflectă o viziune cuprinzătoare asupra
cunoașterii. Îmi impresionează modul în care grecii antici au fost pionieri în
dezvoltarea unor metode logice și matematice care au rămas relevante și
astăzi. Cu toate că tehnologia era limitată, dedicația lor pentru observație
detaliată și raționament deductiv a fost remarcabilă. De asemenea, recunosc
că această perioadă nu a fost lipsită de provocări, cum ar fi influențele
filosofice și religioase care au afectat libera gândire științifică. Cu toate
acestea, cred că contribuțiile lor au pus bazele pentru progresul ulterior în
știință și au deschis drumul către o înțelegere mai profundă a lumii în care
trăim.
7
 Concluzii:

În concluzie, știința în Grecia antică a fost marcată de o combinație

inovatoare între raționamentul filozofic și observația empirică. Filosofii și
gânditorii greci au jucat un rol esențial în formarea bazei cunoașterii umane,
aducând contribuții semnificative în domenii precum matematica, astronomia
și medicina. Deși tehnologia era limitată, abordarea rațională a problemelor
științifice și dezvoltarea metodelor logice au deschis calea către progresul
științei. În ciuda obstacolelor precum influențele filosofice și religioase, grecii
antici au reușit să contureze o viziune rațională asupra lumii, care a fost
esențială pentru evoluția ulterioară a cunoașterii. Contribuțiile lor au lăsat un
impact durabil, iar modul în care au integrat filosofia în cercetarea științifică
a avut influențe semnificative în modul în care astăzi înțelegem și practicăm
știința. Știința în Grecia antică a fost, astfel, nu doar o încercare de a înțelege
natura, ci și un pilon pe care se sprijină cunoașterea științifică contemporană.

8
 Bibliografie

1. Ammianus Marcellinus, Istorie romană, studiu introducere, traducere, note și ind. de

D. Popescu. București, 1982.
2. Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462). Ed. critică de V. Grecu, București, 1958
(Scriptores byzantini, I).
3. Sf. Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea întâia: Istoria bisericească. Martirii din
Palestina. București, 1987; Partea a doua: Viaţa lui Constantin cel Mare. București,
1991 (Părinți și scriitori bisericești, 13, 14).
4. Herodot, Istorii, vol. I-II, Editutura Științifică, București, 1961-1964.
5. Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae). Vol. II, Autori: 2 De la
anul 300 până la anul 1000, publ. de H. Mihăescu, Gh. Ștefan, R. Hîncu, V. Iliescu, V.
C. Popescu, Bucureşti, 1970; Vol. III, scriitori bizantini (sec. XI-XIV), publ. de A. Elian
și N.-Ş. Tanaşoca, Bucureşti, 1975; Vol. IV, scriitori și acte bizantine (sec. IV-XV), publ.
de H. Mihăescu, Radu, Lăzărescu, N.-Ş. Tanașoca, București, 1982.
6. Platon Alexandru-Florin, Rădvan Laurențiu (editor), De la Cetatea lui Dumnezeu la
Edictul de la Nantes (Izvoare de istorie medievală, sec. V-XVI), Polirom, Iași, 2004.
7. Procopius din Caesarea, Istoria secretă. Ed. critică, trad. și introd. de H. Mihăescu,
București, 1972 (Scriptores byzantini, VIII).
8. Proopius din Caesarea, Războiul cu goții. Trad. și introd. de H. Mihăescu, București,
1963 (Scriptores byzantini, III).
9. Teofilact Simocata, Istorie bizantină. Tr., introd. și indice de H. Mihăescu, București,
1985 (Scriptores byzantini, IX).