Prof.

Vasile Tudor

Știință online

1
 Prefață

În evoluția sa istorică, omenirea a acumulat un tezaur vast de cunoștințe, care a fost

transmis și îmbogățit de la o generație la alta. Personalități ilustre, precum Aristotel, Newton,
Maxwell, Planck și Einstein, au adăugat câte o cărămidă la construcția edificiului magnific al
culturii universale.
Până la Aristotel (n. 384 î.Hr – d.322 î.Hr ), nu s-a făcut distincţie între filosofie şi
ştiinţă, abordarea realităţii obiective fiind unitară la vremea respectivă. Pe măsura acumulării
datelor ştiinţifice şi a diversificării concepţiilor filosofice, au apărut numeroase modele de
interpretare a devenirii și structurării Existenţei pe diverse nivele de organizare a materiei, de la
microcosmos, la macrocosmos şi megacosmos.
Spre deosebire de filosofie, implicată în cunoaşterea generalizată a Existenţei, ştiinţa se
raportează prin cauze şi legi la analiza proceselor şi fenomenelor din realitatea obiectivă.
Deşi sunt modalităţi diferite de reflecție umană, filosofia și ştiinţa converg asimptotic și
se completează în descifrarea adevărului despre lumea în care trăim.
Desigur, problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept au
provocat şi mai provoacă încă mari dispute printre gânditori. Numai o viziune sintetică, care să
integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi factual, logic şi
matematic) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel
spus, asupra înțelegerii Existenței.
În condițiile unei explozii informaționale fără precedent și a unei dinamici sociale
profunde, se impune selectarea cunoștințelor științifice esențiale și formarea competențelor de
bază care asigură integrarea în societate a tinerilor. Pentru ca absolvenții unei instituții de
învățământ să aibă succes pe piața concurențială a muncii, se impune regândirea strategiilor
educaționale și adaptarea permanentă la nevoile sociale a conținutului programelor școlare.
Dacă raţiunea va triumfa, civilizaţia mileniului trei va aparţine culturii, în care progresul
științific, tehnic şi tehnologic va marca profund rolul şi statutul omului pe Terra.
Desigur, într-o societate a cunoașterii, se va schimba modul de gândire și de acțiune
umană, creativitatea fiind o posibilitate veritabilă de manifestare sub semnul valorilor perene de
bine, frumos, dreptate și adevăr.
Lucrarea “Sinteze de știință” este adresată cu precădere profesorilor și elevilor din liceu,
fiind utilă tuturor celor interesați de consolidarea și sistematizarea cunoștințelor de nivel mediu.
Descifrarea enigmelor Existenței trebuie trăită la intensitate maximă, având în vedere că
raţiunea fără pasiune este ca o catedrală fără rezonanţă. Să nu se uite că reprezentații generațiilor
tinere vor fi interpreții „simfoniilor științifice” de mâine, iar o bună pregătire a acestora în
sistemul educațional actual înseamnă responsabilitate și dăruire pentru un act didactic de calitate.
Autorul

2
 Cuprins

I. Retrospectivă în știință ...................................................................................................... 4

II. Mecanica clasică ............................................................................................................ 17
III. Oscilații și unde mecanice ........................................................................................... 27
IV. Termodinamica ............... ............................................................................................. 33
V. Electricitate şi magnetism ............................................................................................... 43
VI. Câmpul electromagnetic ................................................................................................ 54
VII. Optica ...........................................................................................................................59
VIII. Teoria relativităţii ........................................................................................................ 67
IX. Teoria cuantică ............................................................................................................... 71
X. Fizica atomului ............................................................................................................... 76
XI. Fizica nucleului şi a particulelor elementare .................................................................. 82
XII. Fizica solidului ........................................................................................................... 91
XIII. Dispozitive și circuite electronice .............................................................................. 95
XIV. Evoluția mijloacelor de comunicare ......................................................................... 105
XV. Astronomie ................................................................................................................. 113
XVI. Viața se exprimă în limbaj genetic ........................................................................... 118
XVII. Diviziunea celulară .................................................................................................. 122
XVIII. Devenirea umană .................................................................................................... 125
XIX. Despre adevăr ........................................................................................................... 141
XX. Teoria unitară a Existenței ......................................................................................... 145
Bibliografie ................................................................................................................. 202

3
 I. Retrospectivă în ştiinţă

Zorii omenirii. Din necesităţi practice, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu
dezvoltarea conştiinţei sale. Soarele dătător de viaţă, animalele ca sursă de hrană dar şi fulgerele,
trăsnetele şi uraganele pustiitoare au fost înzestrate cu puteri supranaturale.
Astfel, au luat naştere idei mistice şi religioase, cultul morţilor, credinţe în zeii care
dirijează lumea şi intervin în viaţa oamenilor. În mintea omului primitiv, lipsit de apărare, s-a
plămădit un tablou tulbure şi fantastic despre realitatea înconjurătoare.
Succesiunea regulată a zilelor şi nopţilor, ca şi a anotimpurilor, potolirea setei prin apă, a
foamei prin hrană, i-au sugerat legăturile cauzale din natură.
Conştiinţa umană a evoluat cu greu în procesul muncii, odată cu limba, descoperind Eul
de Non-Eu, întregul de parte în conexiunea universală a fenomenelor. Medicină empirică a făcut
omul primitiv, fără să ştie, atunci când îşi alina durerile cu plante tămăduitoare; geologie
rudimentară a practicat atunci când scormonea pământul în căutare de xilex dur, tocmai bun
pentru confecţionarea de arme şi unelte.
Un salt în cunoaştere s-a produs în perioada neolitică, odată cu domesticirea animalelor,
selecţionarea culturilor vegetale, ţesutul dar şi supunerea focului - necesar pentru încălzire și
pregătirea hranei.
Cine a privit „Gânditorul” (statuetă neolitică găsită în Dobrogea) are confirmarea
profundelor mutaţii din gândirea omului primitiv. Că ştia să socotească, stă dovadă câte un răboj
pe stâncile din peşterile locuite de acesta, iar imaginile constelaţiilor scobite pe monumentele
megalitice din Franţa şi Marea Britanie indică contemplarea cerului în nopţile senine de vară.
Probabil, urmărind firul granulelor metalice până la zăcămintele din care proveneau, a
luat naștere „aventura minelor”. Iniţial, cunoştinţele empirice despre natură se împleteau cu
speculaţii mistico-religioase. Este de înţeles că cercetarea naturii nu a pornit doar de la o simplă
curiozitate, ci, mai degrabă, dintr-o strictă necesitate.
Antichitatea. Noi posibilităţi se oferă omului, prin dezvoltarea cunoştinţelor şi a mijloacelor de
existenţă, care au permis unei categorii de gânditori, iubitori de înţelepciune, să elaboreze idei
îndrăzneţe prin care să explice lumea.
Se conturează acum cele două direcţii fundamentale în filosofie, și anume:
- materialismul naiv (Lao-Tzî, Confucius în China antică; şcolile Lokayata, Vaisesika, Samkhya
în India antică; Leucip, Democrit, Epicur în Grecia antică, Titus Lucretius Carus cu lucrarea sa
„De rerum natura” în Roma antică)
- idealismul (de pildă Pitagora, Socrate, Platon în Grecia antică).
Pe tărâmul teoriei cunoaşterii, lupta de idei se poartă între dialectica spontană (Heraclit
din Efes, Platon și Aristotel) şi metafizică (Şcoala eleată, Parmenide, Xenofan, Zenon), respectiv
între ateism şi concepţiile mistico-religioase.
Este meritul gânditorilor greci, Leucip şi Democrit de a fi iniţiat la mijlocul secolului
al V-lea î.H. concepţia atomistă prin care atomii (gr.a-tomos=indivizibil) devin cărămizile
substanţei. După părerea lui Democrit „principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul; toate
celelalte nu-s decât închipuiri”. Se credea încă de atunci că atomii sunt particule infinite ca

4
număr, imperceptibile, necreate, invariabile şi indivizibile, având diferite forme şi aflându-se în
permanentă mişcare, ca rezultat al ciocnirii lor reciproce în vid. Deosebirile dintre lucruri,
inclusiv sufletul, se explicau prin diversele configuraţii ale atomilor, legate de poziţia şi ordinea
diferită a acestora în spaţiu.
Un alt gânditor, Hipocrat, a trasat metoda raţionamentului deductiv şi a calculat ariile
unor figuri geometrice formate din arce de cerc. El are meritul de a fi primul care a notat
cunoştinţele medicale ale timpului său, deşi rolul unor formaţiuni anatomice este prezentat
eronat. Astfel, arterele erau considerate ca şi bronhiile, drept tuburi pneumatice, deoarece pe
cadavre au fost găsite golite de sânge. Această eroare a fost corectată mai târziu de Claudius
Galenus; prin practicarea vivisecţiei (disecţie pe animale vii) a observat că arterele conţin sânge,
ca şi venele.
Însă, cei mai proeminenţi gânditori ai culturii clasice greceşti au fost Platon si Aristotel.
Platon a expus în admirabile „Dialoguri” teoria ideilor, concepţie idealist-obiectivă, potrivit
căreia adevărata realitate o constituie lumea ideilor, entităţi eterne, imuabile, perfecte, situate în
afara spațiului şi a timpului.
Deşi elev al lui Platon, Aristotel a combătut teoria ideilor. După el, lucrurile şi
fenomenele sunt o unitate a materiei(substrat pasiv) şi formei (principiu activ), prin care se face
trecerea de la posibilitate la actualitate. Despre cunoaşterea ştiinţifică, marele gânditor a spus că
aceasta porneşte de la percepţie, dar se ridică, de la concret şi individual, la general şi esenţial,
prin intelect.
Până la Aristotel, ştiințele făceau corp comun cu filosofia. Această personalitate
enciclopedică a antichităţii este cea care în lucrarea „Organon” a fundamentat logica, concepută
ca „ştiință a demonstraţiei”, a dat în „Istoria animalelor” prima clasificare a speciilor, s-a ocupat
în „Fizica” de problemele mecanicii, rezervând „Metafizica” pentru cugetarea filosofică.
În studiile sale a făcut distincţie între patru feluri de cauze (materială, formală, eficientă,
finală) şi a deosebit trei tipuri de mişcări - mecanică, creşterea şi diminuarea, precum şi
transformarea calitativă. În astronomie a emis sistemul geocentric, dezvoltat ulterior de
Ptolomeu, prin care punea în mod greşit Pământul în centrul universului, concepţie care va
dăinui multe secole mai târziu.
Evul Mediu. În Evul Mediu, dezvoltarea culturii este frânată din cauza frământărilor sociale şi a
restricțiilor impuse de biserică. Scolastica, prin dictonul „crede şi nu cerceta”, a transformat
filosofia într-o „servantă a religiei” şi a cenzurat spiritul ştiinţific şi cutezanţa în gândire.
Sunt demne de remarcat preocupările tehnice şi în constructii - dezvoltarea morii de apă
(cunoscută încă din antichitate), conceperea unor instrumente utile pentru navigaţie, dar mai ales
ridicarea unor biserici şi palate monumentale.
Un merit deosebit revine matematicienilor arabi, prin studiile acestora despre numere şi
crearea trigonometriei, dar şi pentru rolul lor de intermediari prin care cultura greacă s-a
răspândit în Europa apuseană medievală. Arabii sunt cei care au transformat termenul de chimie
(cuvântul apare sub forma „chemeia” într-un decret al împăratului roman Diocletian, din anul
296 î.H., prin care ordona arderea cărţilor egiptenilor despre arta facerii aurului sau argintului) în
alchimie, care s-a răspândit rapid în lumea occidentală.

5
 Deşi faptele îi contraziceau, alchimistii se trudeau cu transmutaţia metalelor în aur şi
găsirea unui medicament universal „piatra filosofală” sau „elixirul vietii”, care să vindece
maladiile umane şi să aducă întinerirea. În laboratoarele lor, dotate cu alambice (gr.alambix) s-au
descoperit substanţe chimice importante ca acidul azotic, unele săruri etc. S-au sintetizat apoi
medicamente în perioada iatrochimiei (gr.iatros-medic).
Abia mai târziu, alchimistul şi medicul elveţian Paracelsus a promovat o orientare
materialistă a fiziologiei. El a revizuit concepţiile medicale din acea perioadă, considerând că
bolile pot fi explicate prin factori chimici.
Renaşterea. Bazele ştiinţei moderne au fost puse în perioada Renaşterii (sec.XV-XVI), odată cu
apariţia relaţiilor de producţie capitaliste.
Aceeaşi Renaştere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, transformă profund conştiinţa
umană, prin raportarea la o nouă scară de valori şi situarea pe alte direcţii de acţiune, care
promovează încrederea în om şi în posibilităţile sale, dreptul său la gândire şi acţiune liberă,
cercetează cu veneraţie operele antichităţii şi se inspiră din cultura greacă şi romană.
Umaniştii au promovat ideea demnităţii omului ca fiinţă autonomă, creatoare, au
îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe raţiune şi natură.
Odată cu formarea statelor naţionale are loc emanciparea teoriei politice şi juridice de sub
tutela religiei şi negarea caracterului divin al puterii de stat. Posibilitatea desfiinţării proprietăţii
private este zugrăvită în operele socialiştilor utopici (Thomas Morus, T. Campanela).
Tehnica cunoaşte un progres considerabil, fiind marcată de inventarea tiparului,
telescopului, lunetei, microscopului.
În cunoașterea existenței, se dezvoltă mai ales ramurile ştiinţei legate de formele simple ale
mişcării cereşti şi terestre.
Heliocentrismul, concepţie care atribuie un rol central Soarelui în Univers, iniţiată de
Nicolaus Copernicus, a reprezentat un pas important în separarea ştiinţei de religie.
Galileo Galilei a formulat conceptul de lege ştiinţifică, a subliniat valoarea
experimentului în cercetare, a descoperit legile pendulului şi principiul inerţiei, a pus bazele
cinematicii.
Confecționându-şi o lunetă, a studiat corpurile cereşti, munţii de pe Lună, sateliţii
planetei Jupiter, petele solare. Pentru concepţiile sale novatoare a fost judecat de Inchiziţie şi
obligat să-şi retracteze afirmaţiile.
Legile mişcării planetelor au fost descoperite de Kepler. Nicolo Tartaglia a prezentat o
metodă generală de rezolvare a ecuaţiilor algebrice de gradul III. Relaţiile dintre rădăcinile şi
coeficienții unei ecuaţii algebrice au fost găsite de François Viète.
Observație. Ecuaţiile algebrice de gradul I şi II fuseseră deja rezolvate cu circa 2000 de ani î.H.,
aşa cum indică unele documente indiene şi caldeene.
Bazele anatomiei moderne au fost puse de A. Vesalius, iar M. Servet a descoperit
circulația mică a sângelui. Tot acum, medicul englez William Gilbert face experienţe de
electrizare a corpurilor, iar în anul 1600 compară globul terestru cu un magnet uriaş.
Pe drept cuvânt se poate spune că Renaşterea reprezintă o revenire la raţionalitate în
cunoaştere, dar pe un plan superior, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria

6
tulburătoare a culturii și civilizației pe Terra.
Epoca modernă. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au însemnat dezvoltarea relaţiilor de
producţie capitaliste în economie, iar în cultură, pe lângă concepţiile idealiste şi materialiste, are
loc orientarea raţionalistă a filosofiei (René Descartes în Franţa, Baruch Spinoza în Olanda,
Gottfrid W. Leibniz în Germania), la care se adaugă progresul deosebit al stiinţei.
Prin aşezarea în prim plan a raţiunii se caută noi metode de cercetare a realităţii: inducţia
incompletă (Francis Bacon), principiul „îndoielii metodice” (René Descartes).
Compromisul social dintre burghezie şi nobilime se manifestă pe plan spiritual prin
dezvoltarea, alături de materialism, a concepţiilor idealiste. În maniera unui idealism subiectiv
dus la extrem, George Berkeley consideră lucrurile şi fenomenele reale, drept un complex de
senzaţii manifestate la nivelul subiectivităţii.
Linia materialistă este urmată în Anglia de F.Bacon, Thomas Hobbes, John Locke, iar în
Franţa secolului XVIII, de Diderot, Helvetius, La Mettrie, d’Holbach. Ei adâncesc conţinutul
categoriei de materie, subliniază rolul simţurilor în cunoaştere, pe care le consideră izvorul
cunoştinţelor certe.
Din păcate, caracterul contemplativ al cunoaşterii, reducerea tuturor formelor de mişcare
la cea mecanică, incapacitatea de a concepe lumea ca proces şi autodezvoltare, îi situează pe
poziţiile mecanicismului în ştiinţă. Se ajunge la un determinism rigid, de tip Laplace, care
exclude din Univers rolul întâmplării în manifestarea realităţii obiective.
O amploare deosebită o au cercetările în domeniul matematicii. Se inventează logaritmii
(John Neper) şi apar noi direcţii în matematică:
- teoria probabilităţilor (Blaise Pascal)
- geometria analitică (R. Descartes, Pierre Fermat)
- geometria proiectivă (Desargues)
- geometria diferenţială (Leonard Euler, Gaspard Monge).
Formalizarea definitivă şi expunerea sistematică va fi dată în secolul al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea de către L. Euler, pentru geometria analitică, G. Monge pentru
geometria diferențială şi Poncelet, pentru geometria proiectivă.
Gottfrid Wilhelm Leibniz şi Isaac Newton au conceput calculul diferenţial şi integral,
L. Euler a introdus integrala dublă, iar Joseph Lagrange, integrala triplă.
Se pun bazele teoriei seriilor, care extind operaţia de adunare la sume cu un număr infinit
de termeni. Astfel, Leibniz şi d’Alembert stabilesc criterii de convergenţă a seriilor numerice,
Brooke Taylor dă regula dezvoltării în serie de puteri a unei funcţii de o variabilă, care va fi
generalizată de J.L.Lagrange pentru funcţii de mai multe variabile. Tot acum Joseph Fourier
descoperă metoda dezvoltării unei funcţii periodice în serie trigonometrică.
Se fundamentează studiul ecuaţiilor diferenţiale ordinare (L. Euler, Jacopo Riccati,
Alexis Clairot, J.L.Lagrange), se iniţiază studiul ecuaţiilor cu derivate parţiale (d’Alembert,
J.L.Lagrange, Simon Laplace), precum şi al functiilor de variabilă complexă (d’Alembert si L.
Euler).
Algebra a avut de câştigat de pe urma lui Michelle Rolle ( a dat o regulă de separare a
rădăcinilor unei ecuaţii algebrice), Etienne Bézout (a stabilit teorema care îi poartă numele,

7
referitoare la împărţirea unui polinom printr-un binom), J.L. Lagrange (a sintetizat teoria
ecuaţiilor algebrice, a introdus formele pătratice).
Proprietăţile determinanţilor au fost studiate de Théophile Vandermonde, iar S. Laplace
dă regula dezvoltării determinanţilor după minori de diferite ordine. Rezolvarea comodă a
sistemelor de ecuaţii liniare cu ajutorul determinanţilor este datorată lui Gabriel Cramer.
În fizică se descoperă legea transformării izoterme a gazelor (Robert Boyle,
Edme Mariotte), legea refracţiei luminii (Snellius, Descartes), se măsoară presiunea atmosferică
(Evangelista Toricelli), se studiază transmiterea presiunii prin fluide (B.Pascal), deformaţiile
elastice ale corpurilor (Robert Hooke), bazele mecanicii analitice sunt puse odată cu calculul
variaţional (L.Euler, J.L. Lagrange, A. Legendre).
Se fac cercetări în teoria cinetico-moleculară a gazelor de către Daniel Bernoulli, fizician
care are şi meritul fundamentării hidrodinamicii moderne, prin studiul curgerii lichidelor din
conducte.
În domeniul electricităţii se exprimă cantitativ interacţiunile dintre sarcinile electrice
(Charles-Auguste Coulomb), se construieşte pila galvanică de către Alessandro Volta,
considerată cea dintâi sursă practică de curent electric.
În chimie se remarcă Lavoisier, care a sistematizat datele cercetării de până atunci şi a
elaborat o teorie a proceselor oxidative (arderi).
Fiziologia urcă noi trepte în cunoaşterea funcţionării organismelor vii, prin descrierea
circulaţiei sângelui de către Wiliam Harvey şi observarea vaselor capilare de către Malpighi.
Dar cel mai important reprezentant al revoluției științifice din secolul al XVII-lea este
Isaac Newton (1642-1727), personalitate ilustră care domină întreaga gândire modernă prin
cercetări profunde şi multilaterale în diverse domenii: matematică, fizică, chimie, astronomie,
filosofie etc.
Genialul savant s-a născut orfan de tată, în data de 4 ianuarie 1643 / S.V. 25 decembrie
1642, într-o casă ţărănească de piatră din satul Woolsthorpe (comitatul Lincoln, Anglia), fiind
lăsat în grija bunicilor încă de la vârsta de 3 ani, atunci când mama sa a decis să se mărite cu
Barnabas Smith, un om bogat dintr-un sat vecin cu care a avut trei copii – un băiat și două fete.
Tânărul Isaac s-a format alături de bunici, care l-au trimis la școală și l-au încurajat spre
științele matematice, limba latină și teologie. După moartea tatălui vitreg în 1653, mama sa a
încercat să-l lase pe Isaac să se ocupe de averea familiei, dar fără succes, fiind trimis înapoi la
şcoala din Grantham, unde învăţase până atunci, pentru a se pregăti să urmeze universitatea.
In ultimii ani de școală la Grantham, Newton s-a îndrăgostit de Storey, fiica adoptivă a
farmacistului Clarke la care a locuit, însă a renunțat șă-și întemeieze o familie, rămânând
celibatar toată viața.
În anul 1661 s-a înscris la Universitatea Cambridge, unde a devenit interesat de matematică,
optică, fizică şi astronomie.
În timpul studenției, Newton a descoperit lucrările lui Descartes și a altor filosofi
mecaniciști, care, spre deosebire de Aristotel, considerau că fenomenele din natură pot fi
explicate prin interacțiunile mecanice dintre particulele de materie. Formarea sa ca om de știință
poate fi exprimată sugestiv prin dictonul: „Amicus Plato, amicus Aristoteles, magis amica

8
veritas” (Platon îmi este prieten, Aristotel îmi este prieten, dar mai prieten îmi este adevărul).
Din cauza epidemiei de ciumă din 1665, universitatea s-a închis, Newton s-a întors la
Woolsthorpe, iar după doi ani a revenit la Cambridge, unde s-a remarcat ca membru al Trinity
College, fiind numit în 1669 profesor secund de matematică la Lucasian.
Prin construirea primului telescop cu oglindă, care nu prezintă aberaţii cromatice,
Newton a stârnit vâlvă și a câștigat prestigiu în comunitatea științifică, fiind ales membru al
Societăţii Regale din Londra.
În 1687, Newton a publicat capodopera sa „Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica” (Principiile matematice ale filozofiei naturale), unde a pus bazele mecanicii
terestre şi a corpurilor cereşti prin formularea principiilor dinamicii şi a legii atracţiei universale.

Fig. 1 Fig.2

Referitor la această descoperire științifică, prietenul său, William Stukeley a pus în

circulație o legendă superbă, în care pretinde că ideea de gravitație i-a venit lui Newton atunci
când a văzut cum cade un măr din pom, după ce s-a desprins din codița sa.
În anul 1689, Newton a fost ales membru al parlamentului pentru Universitatea
Cambridge, în 1696 a fost numit director al Monetăriei Regale, iar în 1703 a fost ales preşedinte
al Royal Society, funcție pe care a deținut-o până la moarte.
Studiile sale despre lumină și culoare, în particular dispersia luminii (descompunerea
luminii albe în componentele monocromatice), au fost incluse în lucrarea „Opticks”, care a fost
publicată în 1704. Spiritul său creator s-a manifestat și în domeniul matematicii, unde a introdus
conceptele de limită, derivată și integrală, punând bazele, împreună cu Leibniz, calculului
diferenţial şi integral.
Pentru meritele sale deosebite, Newton fost ales membru la Royal Society din Londra,
precum şi membru fondator al Academiei de Ştiinte din Franţa, iar în anul 1705 a fost înnobilat
de către Regina Anna, acordându-i titlul de Sir.
Onorurile palatului, respectul discipolilor și veniturile obținute i-au asigurat o bătrânețe
liniștită, bucurându-se de o sănătate excelentă până la vârsta de 80 de ani, când a început să
sufere de litiază renală, boală care s-a agravat progresiv.
Isaac Newton a murit la Kensington, în data de 31 martie 1727 / S.V. 20 martie 1727, la
vârsta de 84 de ani, fiind adus la Londra și înmormântat la Westminster Abbey - la funeraliile

9
organizate a participat însuși Voltaire.
Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac
Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii,
mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor
luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea
lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a
afirmat prin filosofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima
simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei
umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.
La Trinity College, unde a ţinut regulat cursuri de matematică, i s-a ridicat un monument
pe care se află un text din opera lui Lucretiu „Qui genus humanum superavit” (Cu mintea lui
depăşea speţa omenească), iar în casa din Woolsthorpe, în care s-a născut, a fost pusă o placă
comemorativă de marmură, pe care sunt gravate versurile poetului Pope: „Natura și legile ei
zăceau în beznă / Domnul a zis să fie Newton și s-a făcut lumină”.
Legea atracţiei universale a contribuit din plin la cunoaşterea Universului, la care se
adaugă saltul calitativ produs în astronomie de către Kant şi Laplace prin formularea concepţiei
cosmogonice privitoare la originea naturală a planetelor din sistemul solar.
Ipoteza lui Kant, publicată în 1775 şi completată de Laplace în 1796, a fost pentru secolul
al XVII -lea un salt în cunoaștere, deorece reprezintă o separare tranşantă dintre ştiinţă şi religie.
Ambii gânditori consideră că sistemul solar s-a format dintr-o uriașă nebuloasă de materie
gazoasă aflată în mişcare de rotaţie.
După Kant, apariţia unor centre de condensare în masa nebuloasei de gaz a condus la
formarea Soarelui în centru şi a planetelor spre periferie, spre deosebire de Laplace, care
consideră că, în stadiul iniţial, cantităţi mari de materie au „evadat” prin planul ecuatorial, după
care s-a produs procesul de condensare. Ipoteza Kant-Laplace va juca un rol esenţial în secolele
următoare asupra concepţiilor despre formarea şi evoluţia sistemului solar.
Am prezentat succint unele etape importante pe traiectoria devenirii spiritualităţii umane,
pentru a arăta că menirea omului în Univers este descifrarea enigmelor Existenței prin adevăruri
relative care tind asimptotic către adevărul absolut.
O personalitate ilustră care a marcat profund dezvoltarea cunoașterii este Albert Einstein,
considerat de unii cercetători în istoria științei ca fiind cel mai mare savant al tuturor timpurilor.
Albert Einstein s-a născut pe 14 martie 1879 în oraşul Ulm din Germania, fiind primul
copil al familiei de evrei Hermann şi Pauline Einstein. Copilăria şi-a petrecut-o la München,
unde tatăl şi bunicul său au deschis un mic atelier de produse electrice.
În perioada 1885-1888 a urmat şcoala elementară catolică din München, apoi s-a înscris
la Luitpold Gymnasium din acelaşi oraş. Elevul Einstein şi-a manifestat interesul pentru
matematică, fizică şi filosofie, fiind plictisit de celelalte discipline. Unii dintre profesori l-au
considerat un “copil problemă”, îndărătnic şi diferit, care nu vrea să înveţe şi lipseşte de la ore.
De fapt era un elev deosebit, incompatibil cu un sistem educaţional bazat pe memorarea
mecanică, lipsită de imaginaţie şi de interpretări novatoare.
Dificultăţile sale de vorbire şi de integrare socială până la vârsta de 9 ani au fost puse pe

10
seama sindromului Asperger, cu menţiunea că afectivitatea şi capacităţile cognitive nu au fost
afectate. Pasionat de enigmele cunoaşterii, dar şi de vioară, i-a plăcut să înveţe mai mult de unul
singur decât într-un cadru instituţionalizat. Este sugestiv faptul că interpreta cu plăcere “Sonata
pentru vioară” a lui Mozart, iar până la vârsta de 12 ani a reuşit să înveţe singur geometria
euclidiană.
După mutarea părinţilor săi în Italia, tânărul Albert părăseşte şcoala, studiile gimnaziale
finalizându-le la Arrau, în Elveţia. Îşi continuă apoi pregătirea ştiinţifică la Institutul de
Tehnologie din Zürich pe care îl termină în 1901, an când a devenit cetăţean elveţian.
Pe plan profesional a reuşit să deţină funcţia de expert tehnic la Oficiul Elveţian de
Patente din Berna, deşi a dorit să lucreze în mediul academic. Având un venit stabil şi timp
suficient, s-a dedicat studiului şi a început să publice diverse articole ştiinţifice, care pun în
evidenţă geniul său creator.
În anul 1905 a obţinut titlul de Doctor în Fizică în cadrul Universităţii din Zürich, cu o
lucrare în care prezintă determinarea dimensiunilor moleculare. Devine cunoscut în mediul
academic, valoarea lucrărilor sale ştiinţifice fiind remarcată de personalităţi ilustre precum Marie
Curie şi Max Planck.
În anul 1909 părăseşte postul de la Oficiul de Patente, fiind numit profesor asociat de
fizică teoretică la Universitatea din Zürich. După doi ani s-a mutat la Universitatea de
limbă germană din Praga, iar în 1912 s-a întors la Politehnica din Zürich.
La recomandarea lui Max Planck, în 1914, este numit Director al Institutului de Fizică
“Kaiser Wilhelm” din Berlin, dar şi profesor de fizică teoretică la Universitatea din Berlin.
În anul 1920, Einstein obţine postul de profesor-invitat la Universitatea din Leiden, iar pe
5 mai 1921 este ales membru străin al Royal Society.
Referitor la viaţa de familie, Einstein s-a căsătorit în 1903 cu o colegă de la politehnică,
Mileva Marić, de origine sârbă, cu care a avut o fiică, Lieserl şi doi fii, Eduard şi Hans Albert.
Au divorţat în 1919, an când s-a recăsătorit cu verişoara sa, Elsa Loewenthal, devenind părinţii a
două fiice, Elsa şi Margot.
În anul 1933, când Hitler a venit la putere, Einstein a emigrat în SUA, unde a
continuat prodigioasa sa activitate ştiinţifică şi a primit o funcţie la Institute for Advanced
Study din Princeton, New Jersey. Soţia sa, Elsa, a murit în 1936, iar în 1940 devine cetăţean
american.
Einstein s-a stins din viaţă la spitalul din Princeton, pe 18 aprilie 1955, în urma unui
atac de cord. Conform dorinţei sale, marele savant a fost incinerat, iar cenuşa a fost aruncată
într-un râu din New Jersey. Înainte de a fi incinerat, patologul Thomas Stoltz Harvey i-a scos
creierul, fără permisiunea familiei, pentru a fi păstrat, în scopul elucidării în viitor a unor
enigme despre genii.
În timpul vieţii, marele savant şi-a folosit faima pentru a promova propriile sale idei
politice şi sociale, în special pacifismul şi sionismul. A fost unul dintre puţinii intelectuali
germani care au condamnat public implicarea Germaniei în Primul Război Mondial şi au
susţinut cauza Republicii de la Weimar.
În 1933, a publicat scrierea-manifest Why War? (De ce război?), iar în anul

11
următor i-a apărut colecţia de eseuri The World As I See It (Lumea aşa cum o văd).
Conştient de pericolul regimului nazist din Germania pentru soarta omenirii, renunţă
la poziţia sa pacifistă şi, în anul 1939, trimite o scrisoare preşedintelui SUA, Franklin Delano
Roosevelt, în care se pronunţă pentru producerea bombei atomice. În urma acordului dintre
guvernul britanic şi armata americană a fost demarat în 1944 proiectul Manhattan, iar, în 1945,
noul preşedinte, Harry Truman, şi-a dat acordul pentru bombardarea a două oraşe japoneze,
Hiroshima şi Nagasaki, tragedie pe care n-a prevăzut-o Einstein.
După război, celebrul savant a militat pentru dezarmarea nucleară şi limitarea
amestecului statului în cercetarea ştiinţifică, a susţinut extinderea prerogativelor ONU şi
realizarea unei guvernări mondiale, s-a opus reînarmării Germaniei şi a criticat politica
“Războiului Rece” dusă de SUA.
Adept al sionismului, a susţinut crearea statului independent Israel în 1948, dar
patru ani mai târziu, când David Ben-Gurion i-a propus să devină preşedintele acestei ţări, a
refuzat oferta din motive de sănătate şi vârstă, preferând să trăiască liniştit la Princeton.
Activitatea de cercetare ştiinţifică. Albert Einsten este un deschizător de drumuri în cercetarea
ştiinţifică a realităţii obiective, fiind considerat cel mai mare savant al tuturor timpurilor. El a
revoluţionat cunoaşterea umană printr-o nouă viziune despre spaţiu, timp, cauzalitate,
gravitaţie, radiaţie, univers etc. În demersul cognitiv a pus în evidenţă rolul modelelor
matematice , al experienţei şi intuiţiei în abordarea realităţii obiective, a analizat natura
ipotetică a principiilor ştiinţei şi a corelat conceptul de obiectivitate cu invarianţa legilor
fizice .
Pentru validarea unei teorii ştiinţifice, Einstein a propus un dublu criteriu, mai precis,
“confirmarea externă” a teoriei şi “perfecţiunea ei internă”.
Principalele sale lucrări ştiinţifice sunt: “Electrodinamica corpurilor în mişcare”(1905),
“Fundamentele teoriei generale a relativităţii”(1916), “Geometria şi experienţa”(1921),
“Teoria unitară a câmpului fizic”(1929), “Fizica şi realitatea”(1936), “Evoluţia fizicii”(1938).
Anul 1905 poate fi luat ca reper în activitatea de cercetare ştiinţifică a lui Einstein. Pe
lângă susţinerea doctoratului cu o dizertaţie despre dimensiunile moleculelor, a publicat trei
articole ştiinţifice importante, prin care a fundamentat teoria mişcării browniene, a explicat
efectul fotoelectric extern pe baza ipotezei propagării luminii sub formă de flux de fotoni
şi a elaborat teoria relativităţii restrânse prin generalizarea principiului relativităţii
mecanice la întreaga fizică şi postularea invarianţei vitezei luminii în vid faţă de orice
sistem de referinţă inerţial.
Genialul savant a fost capabil să descrie unitar şi coerent fenomenele fizice în diverse
sisteme de referinţă inerţiale, prin abordarea novatoare a măsurării spaţiului şi timpului, fără
să se raporteze la natura concretă a substanţei şi a radiaţiei, precum şi la modul cum acestea
interacţionează. Einstein a depăşit cu succes contradicţia dintre mecanica newtoniană şi
teoria Maxwell a câmpului electromagnetic, mai precis, legile mecanicii clasice sunt
invariante faţă de transformările Galilei, spre deosebire de legile electrodinamicii clasice, a
căror formă este dependentă de viteza de mişcare a sistemelor de referinţă inerţiale.
În teoria relativităţii restrânse, trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul este

12
exprimată analitic prin transformările lui Lorentz. Unele consecinţe ale acestor transformări,
precum contracţia lungimilor pe direcţia de mişcare şi dilatarea timpului, sunt dificil de
acceptat la nivel intuitiv.
Chiar şi conceptele de masă, impuls mecanic şi energie capătă alte semnificaţii în teoria
relativităţii restrânse. Masa unui corp creşte cu viteza acestuia, fiind legată de energie prin
celebra relaţie a lui Einstein, E = mc2, unde c este viteza de propagare a luminii în vid.
Mecanica clasică poate fi interpretată ca un caz limită al teoriei relativităţii restrânse, şi
anume, pentru viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid.
Transformările lui Lorentz, pot fi interpretate formal ca rotaţii într-un spaţiu
pseudoeuclidian cu patru dimensiuni (univers Minkowski) a cărui metrică se exprimă prin
relaţia diferenţială
ds2= dx2 + dy2 + dz2 – c2 . dt2
Prin introducerea unor cvadrivectori, legile mecanicii şi electromagnetismului pot fi
scrise într-o formă invariantă faţă de transformările lui Lorentz.
Reticenţa fizicienilor faţă de această concepţie novatoare, dar abstractă, nu l-a
descurajat pe Einstein, care a continuat să cerceteze relaţiile dintre spaţiu, timp şi materia
în mişcare în cadrul sistemelor de referinţă neinerţiale(accelerate).
Pornind de la faptul că, masa inerţială a unui corp coincide cu masa sa
gravitaţională, a emis principiul echivalenţei, prin care câmpurile gravitaţionale au fost
modelate local prin acceleraţiile unor sisteme de referinţă neinerţiale. Se ştie că un
observator aflat într-un lift nu poate să decidă dacă forţa care acţionează asupra sa este
cauzată de gravitaţie sau de mişcarea accelerată a liftului.
Einstein a lucrat aproape zece ani la teoria generalizată a relativităţii, forma ei
completă fiind publicată în 1916. Este o concepţie novatoare abstractă despre spaţiu, timp
şi materia în mişcare, în care gravitaţia este descrisă riguros în cadrul geometriei
diferenţiale prin intermediul tensorilor. La baza acestei teorii se află două afirmaţii:
1. Postulatul covarianţei legilor fizicii. Ecuaţiile prin care se exprimă legile fizicii au
aceeaşi formă în toate sistemele de referinţă, indiferent de starea lor de mişcare.
2. Postulatul echivalenţei locale. Într-un domeniu infinitezimal, câmpul gravitational este
echivalent cu câmpul forţelor de inerţie al unui sistem de referinţă local, accelerat
convenabil.
Fenomenele fizice sunt descriese într-un spaţiu cvadridimensional(spaţiu Riemann), având
metrica
∑
ds2= j , k gjk dxjdxk
unde x1 = x, x2 = y, x3 = z, x4 = ict, iar g jk sunt componentele tensorului metric – care
depind de concentraţiile de masă.
Pe baza teoriei relativităţii generalizate au fost explicate diverse fenomene fizice,
precum: curbarea razelor de lumină ale aştrilor în vecinătatea Soarelui, avansul continuu al
periheliului planetei Mercur, deplasarea spre roşu a liniilor spectrale emise de o masă gravifică
mare, creşterea masei particulelor rapide în acceleratoare etc. Confirmarea sa, cu ocazia

13
eclipsei din 1919, a constituit un eveniment mediatic de mare amploare. În prezent este
utilizată în cosmologie pentru elaborarea unor modele matematice ale originii şi evoluţiei
Universului.
Este sugestivă declaraţia anterioară a lui Einstein: “Dacă teoria relativităţii va avea
succes, Germania va susţine că sunt german, iar Franţa va declara că sunt cetăţeanul lumii.
Dacă teoria nu se va adeveri, Franţa va spune că sunt german, iar Germania va declara că
sunt evreu.”

Fig. 3
Einstein și manuscrisul articolului despre teoria relativitatii
Un vis neîmplinit al lui Einstein a fost preocuparea sa permanentă spre sfârşitul
vieţii de a realiza o teorie unitară a câmpurilor, în care nu numai interacţiunile gravitaţionale,
ci şi cele electromagnetice, tari şi slabe să fie echivalate local cu modificări convenabile în
geometria spaţiu-timp. Încercările nereuşite nu l-au făcut să renunţe, atitudine în concordanţă
cu crezul său optimist: “Este de ajuns ca unul singur să încerce să înţeleagă câte o părticică de
mister în fiecare zi.”
Pe lângă teoria relativităţii, în variantele restrânsă şi generalizată, secolul al XX-lea
va rămâne consemnat în istoria ştiinţei şi prin apariţia mecanicii cuantice, concepţie
revoluţionară care analizează comportarea materiei la nivelul microcosmosului. În cadrul
acestei noi teorii au putut fi explicate riguros fenomenele fizice în care se manifestă aspectul
corpuscular al luminii(efectul fotoelectric, efectul Compton, emisia şi absorbţia radiaţiei de către
substanţă), comportarea ondulatorie a microparticulelor şi cuantificarea mărimilor fizice, în
particular a energiei şi momentului cinetic.
Prin introducerea în 1905 a noţiunii de foton, Einstein a dat o explicaţie clară legilor
efectului fotoelectric extern, la numai cinci ani de la ipoteza revoluţionară a lui Planck cu privire
la emisia şi absorbţia radiaţiei de către substanţă în porţii discrete (cuante de energie), ε =h
ν , unde h=6,626. 10-34J.s este constanta lui Planck.
Extinderea dualismului undă - corpuscul de la radiaţie la substanţă a fost sugerată în

14
1923 de fizicianul francez Louis de Broglie: ”Dacă în teoria luminii s-a neglijat aproape un
secol aspectul corpuscular pentru a i se ataşa în exclusivitate doar aspectul de undă, oare nu
s-a comis eroarea inversă în cazul substanţei ? Nu s-a greşit oare, neglijând aspectul de undă
pentru a se considera aspectul corpuscular al substanţei ?” Ideea genială la care a ajuns savantul
francez se referă la posibilitatea de a descrie comportarea microparticulelor cu ajutorul undei
asociate.
Verificarea experimentală a undei asociate a fost făcută în anul 1927 de către Davisson
şi Germer, prin difracţia pe un cristal de nichel a unui fascicul de electroni obţinuţi de la un tun
electronic, rezultate pentru care ingenioşii cercetători au fost răsplătiţi cu premiul Nobel.
Pasul hotărâtor în elaborarea mecanicii cuantice a fost făcut de E.Schrödinger, care
a propus în 1926 o ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale pentru determinarea funcţiei de undă :

unde  = /∂ x2+ /∂ y2+ /∂ z2 este operatorul lui Laplace, iar ℏ =h/2 π este constanta lui
Planck redusă.
Semnificaţia fizică a funcţiei de undă a reprezentat o provocare cognitivă pentru
comunitatea ştiinţifică. Schrödinger a propus o interpretare materială a funcţiei de undă φ
(particula fiind identificată cu un pachet de unde ), însă s-a impus în final interpretarea
statistică dată de M. Born şi W. Heisenberg, conform căreia modulul la pătrat al funcţiei de
undă este proporţional cu probabilitatea de localizare a microparticulei în unitatea de volum
din spaţiu.
Demersul cognitiv în teoria cuantică este de tip statistic, noţiunea de traiectorie îşi
pierde sensul clasic, având în vedere că incertitudinile în determinarea simultană a variabilelor
canonic conjugate, mai precis coordonatele şi componentele corespunzătoare ale impulsului
mecanic, satisfac relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg
Δ x· Δ px¿ ℏ /2
Δ y· Δ py¿ ℏ /2
Δ z · Δ pz ¿ ℏ /2
la care se adaugă o relaţie similară pentru energie şi timp
Δ E· Δ t¿ ℏ /2
Din păcate, Einstein nu a aderat la această viziune probabilistică asupra realităţii
obiective în care nu se respectă cauzalitatea strictă, fiind de părere că “Dumnezeu nu joacă
zaruri cu lumea”. Pentru istoria ştiinţei, sunt interesante disputele sale constructive pe
această temă cu unii dintre fizicienii iluştri care promovau teoria cuantică, precum Heisenberg,
Pauli şi Bohr.
Einstein are numeroase alte contribuţii la dezvoltarea ştiinţei, ca de exemplu cele legate
de capilaritate, căldura specifică a solidelor, efectul giromagnetic, acţiunea chimică a
luminii, emisia stimulată a radiaţiei şi probabilităţile tranziţiilor cuantice.

15
 Prin geniul său creator a ajuns să fie cel mai respectat savant, fiind recompensat cu
numeroase medalii şi premii, inclusiv Premiul Nobel pentru Fizică( 1921). Vizitele sale în
diverse ţări deveneau evenimente naţionale, iar opiniile politice şi sociale exprimate
tranşant aveau mare greutate.

Fig. 4
Conferinţa Solvay din 1927 - poză de grup
Personalitatea complexă a lui Einstein rămâne încă o enigmă, care face trimitere la
apariţia, rolul şi statutul geniilor în societate. Se pare că apar la momentul potrivit pentru a
schimba destinul umanităţii.
Cu siguranţă, fără Einstein, omenirea nu ar fi ajuns la stadiul actual de cultură şi
civilizaţie.

16
 II. Mecanica clasică

În mecanica clasică, elaborată de Isaac Newton (1643-1727), se consideră că timpul

curge uniform, într-un singur sens – din trecut, prin prezent, spre viitor - iar spaţiul este
tridimensional, omogen şi izotrop.
Mecanica se divide în cinematică (studiază tipurile de mişcare), dinamică (studiază
acţiunea forţelor asupra mişcării corpurilor) şi statică (studiază echilibrul mecanic).
Pentru a analiza mişcarea unui corp se alege un sistem de referinţă(SR), alcătuit dintr-un
corp de referinţă(reper), o riglă pentru măsurarea distanţelor şi un ceasornic pentru măsurarea
timpului. În abordarea matematică a mişcării se preferă un sistem Oxyz, de trei axe concurente,
reciproc perpendiculare, numit sistem cartezian.
Punctul material reprezintă un model fizic pentru un corp ale cărui dimensiuni se pot
neglija în studiul mecanic. Noțiunea de mobil se referă la un punct material în mișcare. Curba
descrisă de un punct material în cursul mișcării se numeşte traiectorie.
Poziţia, la un moment dat, a punctului material pe traiectorie este dată fie prin
coordonatele sale(x,y,z), fie prin vectorul de poziţie sau raza vectoare r(segmentul orientat care
uneşte originea O a SR cu punctul material), r=ix+jy+kz, unde i, j, k sunt versorii axelor de
coordonate Ox, Oy și Oz.
Legea de mişcare oferă informaţii asupra dependenţei razei vectoare de timp, r = r(t), sau
a coordonatelor de timp, x=x(t), y=y(t), z=z(t)(ecuaţiile cinematice ale mişcării).
Prin eliminarea parametrului timp din ecuaţiile cinematice ale mișcării se obțin ecuaţiile
traiectoriei sub forma generală (ca intersecţie a două suprafeţe definite implicit), f 1(x,y,z)=0,
f2(x,y,z)=0.
În cadrul conceptual al mecanicii sunt des întâlnite noţiunile:
• vector deplasare – diferența vectorilor de poziție ai unui mobil la două momente de timp,
Δr = r2 - r1;
• viteză liniară momentană sau instantanee – derivata vectorului de poziţie în raport cu timpul,
v =dr/dt (limita către care tinde vectorul viteză medie, vm = Δr / Δt = (r2 - r1) /( t2 - t1) , atunci când
intervalele de timp Δt= t2 - t1 devin din ce în ce mai mici). Vectorul viteză liniară este tangent la
traiectorie;
• viteză unghiulară - derivata unghiului de rotaţie în raport cu timpul, ω =dα /dt;
• acceleraţie liniară momentană sau instantanee – derivata vectorului viteză liniară
momentană în raport cu timpul, a = dv/dt;
• acceleraţie unghiulară - derivata vitezei unghiulare în raport cu timpul, ε=dω/dt;
• impuls mecanic – produsul dintre masă şi vectorul viteză, p= mv;
• momentul unui vector faţă de un punct O numit pol – produsul vectorial dintre vectorul de
poziţie faţă de punctul O şi vectorul respectiv, ca de exemplu momentul forţei, M= rxF,
momentul cinetic, L = rxp.
Proprietăţile momentului unui vector se deduc din proprietăţile produsului vectorial C= AxB:

17
- vectorul C este perpendicular pe planul format de vectorii A şi B;
- modulul vectorului C se află cu relaţia C=A.B .sinα , unde α este unghiul format de A şi B ;

- direcţia vectorului C se determină din condiţia ca vectorii A, B şi C să formeze un triedru drept,

altfel spus, coincide cu sensul de înaintare al unui burghiu, dispus perpendicular pe planul format
de A şi B, care este rotit pe unghiul cel mai mic de la primul spre cel de-al doilea vector –
regula burghiului.
Alte proprietăţi ale produsului vectorial: AxB= –BxA (anticomutativ), Ax(B+C) = AxB+ AxC
(distributiv faţă de adunarea vectorilor), λ(AxB) = (λA)xB = Ax(λB) (înmulţirea produsului
vectorial cu scalarul λ are acelaşi rezultat ca produsul vectorial dintre un vector și celălalt vector
înmulțit scalar cu λ).
Mecanica clasică nerelativistă se bazează pe trei principii (I, II și III), care au fost
prezentate de Newton în celebra sa lucrare “Principiile matematice ale filozofiei naturale”, la
care se adaugă principiul suprapunerii forţelor și principiul relativităţii în mecanica newtoniană.
● Principiul I, numit şi principiul inerţiei, a fost descoperit de Galilei şi reformulat de
Newton.
Un punct material îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie și uniformă, dacă
asupra sa nu se exercită acțiunea unor forțe, mai concis, v= constant, atunci când F= 0.
Inerţia este proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus relativ sau de mişcare
rectilinie şi uniformă în absenţa acţiunilor exterioare şi de a se opune la orice acţiune exterioară
care tinde să-i schimbe starea iniţială. O măsură a inerţiei este masa inerțială (inertă) a corpului.
Sistemele de referinţă(SR), în care este valabil principiul inerţiei, se numesc sisteme de
referinţă inerţiale. Orice SR inerţial se află în repaus relativ sau în mişcare rectilinie şi
uniformă faţă de un alt SR inerţial.
● Principiul II, numit şi principiul acţiunii sau principiul fundamental al dinamicii, a fost
descoperit de către Newton.
Vectorul forţă care acționează asupra unui punct material este proporţional cu produsul
dintre masă şi vectorul acceleraţie, F = ma, sau pe componente, Fx=max, Fy=may, Fz=maz .
Forţele sunt cauzele mişcării corpurilor. Principalele tipuri de forţe prezentate în studiul
mecanicii la nivel de liceu sunt: forța gravitațională, forța elastică, forţa centripetă, forţa
centrifugă (forță fictivă) etc.
Forţa gravitațională este o forță de atracție între corpuri, care se manifestă la distanță
prin intermediul câmpului gravitațional.
Forțele de interacțiune gravitațională dintre două puncte materiale sunt direct
proporționale cu produsul maselor acestora și invers proporționale cu pătratul distanței dintre ele,
F21 = - F12 = -Km1.m2/r2 (legea atracţiei universale), unde K= 6,67. 10 -11 N. m2 /kg2 este constanta
atracţiei universale.
În particular, greutatea unui corp de masă m aflat într-un câmp gravitațional de
acceleraţie g reprezintă o forță gravitațională care se poate calcula cu relaţia G = mg .
Orice punct material de masă M generează în jurul său un câmp gravitaţional (gravific),
având intensitatea Г = F / m = - KM r / r3.

18
 De remarcat că intensitatea câmpului gravitaţional Г = G/m coincide cu acceleraţia
gravitaţională g. Altfel spus, masa gravitațională a unui corp (care intervine în relația de
definiție a câmpului gravitaţional) coincide cu masa inertă (care intervine în principiul acțiunii),
aspect cu semnificaţii profunde în teoria relativităţii generalizate.
Pentru un sistem de n puncte materiale cu masele mi şi vectorii de poziţie ri , rezultanta
forţelor de greutate G=G1 + G2 +…+Gn are punctul de aplicaţie în centrul de greutate, a cărui
poziţie se determină cu relaţia rG = (G1r1 +G2r2 +…+Gnrn ) / (G1 +G2 +…+Gn ) .
Evident, în cazul unui câmp gravitaţional uniform(omogen), centrul de greutate coincide
cu centrul de masă, rCM = (m1r1 +m2r2 +…+mnrn ) / (m1 +m2 +…+mn ). În cazul corpurilor
omogene, centrul de masă se află în planul, pe axa sau în centrul de simetrie ale corpului
respectiv.
Forţa elastică este o forţă internă care apare la deformarea corpurilor elastice și se opune
deformării acestora.
Astfel, prin alungirea cu Δ l a unei bare de constantă elastică k=EA/l0, modulul de
elasticitate E(dat în tabele pentru diverse materiale), lungimea iniţială l 0 şi aria secţiunii
transversale S, apare o forţă internă care se opune deformării Fe= -ES Δ l / l0 = -k Δ l.
Din relaţia precedentă se obţine legea lui Hooke, σ = E ε, unde σ =F/S reprezintă
efortul unitar, F= -Fe este forța aplicată, iar ε= Δ l/l0 este alungirea relativă a barei elastice.
Pe baza expresiei forţei elastice se explică funcţionarea dinamometrului, un dispozitiv
simplu pentru măsurarea forţelor.
Forţa de frecare, este o forţă tangenţială care apare la suprafaţa de contact dintre două
corpuri aflate în mişcare relativă sau având tendinţa de mişcare.
Forţa de frecare la alunecare are expresia F= - μ N, unde μ este coeficientul de frecare,
iar N este reacțiunea normală a suprafeței de contact, având același modul cu cel al componentei
normale pe suprafaţa de contact a forţei de apăsare (principiul acțiunilor reciproce).
În regim static, modulul forţei de frecare la aderenţă creşte progresiv odată cu forţa de
tracţiune până când atinge valoarea maximă μ N corespunzătoare regimului cinetic. Forţa de
frecare se poate studia cu ajutorul tribometrului.
2
Forţa centripetă, Fcp = macp = - mv2/r = - mω v = - mω r (unde m este masa corpului, ω
şi v sunt vitezele unghiulară şi liniară ale mobilului aflat în mişcare de rotaţie, iar r este raza
circumferinţei traiectoriei), este o forţă radială care acţionează asupra unui corp aflat în mişcare
circulară uniformă şi asigură o acceleraţie centripetă (normală pe tangenta la traiectorie).
Forţa centrifugă, reprezintă o forţă fictivă, de tipul forţelor de inerţie, care se introduc în
SR neinerţiale pentru ca principiul acţiunii să-şi păstreze forma din formularea lui Newton.
Forţa centrifugă este o forţă radială egală în modul, dar de sens contrar, cu forţa
centripetă (este o forță reală care se exercită asupra mobilului prin intermediul legăturilor).
● Principiul III, numit şi principiul acţiunii şi reacţiunii sau principiul acţiunilor reciproce, a
fost descoperit de către Newton.
Dacă un corp exercită asupra altui corp forţa F12 (acţiune), atunci cel de-al doilea corp
exercită asupra primului corp forţa F21(reacţiune), egală şi de sens contrar cu F12, deci

19
F12 = - F21. Altfel spus, acţiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale în modul şi
dirijate în sensuri opuse.
La cele trei principii de bază ale mecanicii se mai adaugă încă două legi, şi anume:
1) Principiul suprapunerii forţelor se formulează astfel: „Dacă mai multe forţe acţionează în
acelaşi timp asupra unui punct material, fiecare forţă produce propria sa acceleraţie,
independent de prezenţa celorlalte forţe, acceleraţia rezultantă fiind suma vectorială a
acceleraţiilor individuale, R= F1 + F2 +….+ Fn⇒ ma= m(a1 + a2 +…+ an ).
Principiul suprapunerii forţelor arată că forţele şi acceleraţiile sunt mărimi fizice
vectoriale care se compun după regula paralelogramului.
2) Principiul relativităţii în mecanica newtoniană afirmă că legile mecanicii sunt aceleaşi în
toate sistemele de referinţă inerţiale. Invarianţa legilor mecanicii faţă de sistemele de referinţă
inerţiale este asigurată de transformările lui Galilei.
Se consideră două sisteme de referinţă inerţiale S şi S’, astfel încât S’ se mişcă cu viteza
constantă v faţă de S, v fiind paralelă atât cu axa Ox, cât şi cu axa O’x’ .
În acest caz, între coordonatele spaţio-temporale r şi t, faţă de S, ale unui eveniment, şi
coordonatele spaţio-temporale r’ şi t’, faţă de S’, ale aceluiaşi eveniment, există relaţiile de
transformare ale lui Galilei, r=r’+vt’, t=t’, sau în coordonate carteziene, x=x’+vt’, y=y’, z=z’.
Observație importantă. Rezultatele mecanicii newtoniene se pot deduce pe baza principiilor
prezentate, deci, într-o abordare abstractă, pot fi considerate ca axiome.
Principiul fundamental al mecanicii reprezintă o ecuaţie diferenţială care, prin integrare,
permite determinarea legilor pentru diverse tipuri de mişcări.
Dacă la momentul iniţial t0 al mişcării, coordonata de poziţie este x0, iar viteza este v0,
atunci coordonata x şi viteza v la momentul t au următoarele expresii:
• pentru mişcarea rectilinie uniformă, x=x0+v0(t-t0), v=v0.
• pentru mişcarea rectilinie uniform variată, x=x0+v0(t-t0)+a(t-t0)2/2, v=v0+a(t-t0).
Prin eliminarea timpului t între ecuaţiile precedente se obţine formula lui Galilei
2
v2=v0 +2a(x-x0).
Ecuaţiile mişcării rectilinii uniform variate se pot scrie sub formă vectorială astfel:
r=r0+v0(t-t0) + a(t-t0)2/2, v=v0+a(t-t0)
Prin substituția a = 0, se obțin legile corespunzătoare pentru mișcarea rectilinie și uniformă.
Un caz particular deosebit de important îl constituie mişcarea corpurilor în câmp
gravitaţional. Alegând un SR inerțial, având axa Ox orizontală şi axa Oy verticală, orientată
în sus, prin substituția a = - g, rezultă: x = x0 +vx0(t-t0), y = y0+vy0(t-t0) - g(t-t0)2/2,
2 2 2 2
vx = vx0, vy = vy0 - g(t-t0), v y =v y 0 - 2g(y-y0 ), v2= v x +v y .
Evident, dacă se alege axa Oy , orientată în jos, atunci se utilizează substituția a = g .
Un corp aruncat pe oblică în câmp gravitaţional descrie o traiectorie de forma unei
porţiuni de parabolă, a cărei ecuaţie se obţine din relaţiile coordonatelor prin eliminarea
parametrului t. Relațiile precedente se aplică și pentru aruncarea unui corp pe verticală în câmp
gravitațional, cu condiția vx = vx0 = 0 ( vectorul viteză nu are componentă orizontală).

20
•În cazul mişcării circulare uniforme, expresiile pentru arcul s, unghiul la centru θ , viteza
liniară v şi acceleraţia centripetă an, sunt următoarele:
s=Rθ = s0 + v(t – t0 ), θ =θ 0+ ω(t-t0), v=R ω =2 π R/T, an=v2/R= ω v= ω 2R.
Relațiile dintre viteza unghiulară ω, frecvența ν și perioada T sunt exprimate concis prin
ω=2 π ν =2 π /T
Expresii mai generale se pot scrie pentru mişcarea circulară uniform variată:
s=Rθ = s0 + v(t – t0 )+ at(t-t0)2/2, θ =θ 0+ ω(t-t0) + ε (t-t0)2/2, v=R ω = v0 + at(t-t0),
2 2
ω= ω0 +ε (t-t0), an=v2/R= ω v= ω 2R, at =Rε , a=(at +an )1/2 .
•Pentru mişcarea oscilatorie, ecuaţia elongaţiei are expresia x=Asin (ω t+ϕ 0), unde A=ymax este
amplitudinea, ϕ =ϕ t +ϕ 0 reprezintă faza, ϕ 0 – faza iniţială, ω=2 π ν =2 π /T – pulsaţia,
T=1/ ν - perioada, iar ν - frecvenţa.
Viteza şi acceleraţia se obţin prin derivări succesive, mai precis
v=dx/dt=ωAcos(ω t+ϕ 0), a= dv/dt = - ω 2Asin(ω t+ϕ 0)= - ω 2x.
Perioada oscilatorului armonic liniar (pendulul elastic) se poate deduce ușor din relaţiile
F = -kx=ma= -mω 2x, mai precis, T=2 π (m/k)1/2, fiind dependentă de masa m a corpului şi de
constanta elastică k a resortului.
Prin substituţia k = mg/l în relația precedentă se obține expresia perioadei pendulului
gravitațional, T=2 π (l/g)1/2, unde l este lungimea firului flexibil și inextensibil.
Lucrul mecanic al unei forţe constante a cărei direcţie formează un unghi α cu
direcţia deplasării este dat de expresia L=Fd cosα . De remarcat că relația precedentă reprezintă
produsul scalar dintre vectorul forţă şi vectorul deplasare, L= F · Δ r .
În particular, L= - Gh = - mgh pentru greutatea G= - mg a unui corp; L= - kx2/2, pentru
forţa elastică F= - kx a unui resort; L = - μ Nd pentru forţa de frecare la alunecare Ff = - μ N.
Lucrul mecanic elementar (infinitezimal) se definește riguros printr-o relație
diferențială de forma dL= F·dr =Fxdx + Fydy +Fzdz , unde Fx, Fy, Fz sunt componentele
vectorului forță F, iar deplasarea infinitezimală are expresia dr = dx i + dy j +dz k.
Prin integrarea relației diferenţiale dL =Fxdx + Fydy +Fzdz se obţine lucrul mecanic finit.
În cazul forţelor conservative, ca de exemplu forţa gravitaţională şi forţa elastică, lucrul mecanic
nu depinde de curba de integrare, ci doar de starea iniţială şi finală a sistemului mecanic. Forţa
de frecare este o forţă neconservativă.
Puterea mecanică este definită analitic prin derivata lucrului mecanic în raport cu timpul
P=dL/dt = F·dr/dt = F·v = Fvcosα .
Observație. Este bine de amintit câteva proprietăţi ale produsului scalar A·B= AB cosα :
- este egal cu suma produselor componentelor de acelaşi tip ale celor doi vectori
2 2 2
A ·B = AxBx+AyBy+AzBz, dacă A = B atunci A2 = A·A = A x + A y + A z ;
- este comutativ, A·B = B·A;
- este distributiv faţă de adunarea vectorilor, A· (B+C)=A·B + A·C ;
- înmulţirea produsului scalar cu un număr real u se face după schema

21
 u(A·B) = (uA) ·B= A· (uB).
Energia mecanică este o mărime fizică scalară care exprimă capacitatea unui sistem
material de a efectua lucru mecanic. Se întâlneşte sub formă de energie cinetică, energie
potenţială şi energie mecanică totală.
Energia cinetică este energia pe care o posedă un corp aflat în mişcare într-un sistem de
referință inerţial. Energia cinetică a unui punct material de masă m și viteză v are expresia
Ec = mv2/2, relaţie care se generalizează pentru un sistem de puncte materiale sub forma
2 2 2
Ec= m1v1 /2 + m2v2 /2 +…+ mnvn /2
Variaţia energiei cinetice a unui punct material sau a unui sistem de puncte materiale este
egală cu lucrul mecanic al tuturor forţelor aplicate, interne sau externe:
ΔEc = Ec2-Ec1= L, pentru variaţii finite, respectiv dEc = dL, pentru variaţii infinitezimale.
Energia potenţială se defineşte doar pentru forţele conservative pe baza relaţiei
diferenţială dEp = - dL= - F·dr, care în acest caz reprezintă o diferenţială totală exactă.
Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale se determină expresia energiei potenţiale până la o
constantă arbitrară pentru diverse tipuri de forțe conservative. De regulă, pentru înlăturarea
acestei nedeterminări se consideră că, în volum nelimitat, energia potenţială se anulează la
infinit, iar, în spaţiul terestru, suprafaţa Oceanului Planetar este luată ca suprafaţă de referinţă cu
energie potențială nulă.
Energia potenţială este datorată interacţiunii unui corp cu un câmp conservativ de forţe
externe cu acțiune la distanță sau deformării unui corp elastic. Pentru exemplificare, se prezintă
expresiile energiei potenţiale în două cazuri:
a) corp de masă m, aflat într-un câmp gravitațional cu acceleraţie g constantă, care este situat la
înălţimea h faţă de suprafaţa de referinţă,
Ep=mgh
b) resort de constantă elastică k cu deformarea longitudinală absolută(alungire sau comprimare)
Δ l = x, numită şi elongaţie, faţă de starea de echilibru,
Ep=kx2 /2
Energia mecanică totală a unui punct material sau a unui sistem de puncte materiale,
aflate într-un câmp conservativ de forţe, reprezintă suma dintre energia cinetică şi energia
potenţială, E=Ep+Ec .
Într-un câmp conservativ de forţe, din relaţia dEc= - dEp, se deduce că energia mecanică
totală a unui sistem material este constantă, adică
Ep+Ec = E0 (teorema conservării energiei mecanice)
De exemplu, energia mecanică a unui corp aflat în mișcare într-un câmp
gravitațional, E= mv2/2 +mgh, rămâne constantă, prin transformarea reciprocă a formelor de
energie cinetică și energie potențială.
O afirmație similară se poate face în cazul mişcării oscilatorii armonice:
E=Ep+Ec = kx2 /2+mv2 /2 = kA2(sin2ω t+cos2 ω t) /2 = kA2 /2=mω 2 A2 /2
Între două stări date, la momentele t1şi t2, variaţia energiei cinetice a unui sistem de
puncte materiale este egală cu suma lucrurilor mecanice ale tuturor forţelor atât interne, cât şi

22
externe, care acţionează asupra punctelor materiale din sistem, adică
Δ Ec = Ec2 - Ec1 = Lint + Lext (teorema variației energiei cinetice)
În analiza mișcării sistemelor materiale, teoremelor de variaţie sau de conservare pentru
energie li se adaugă cele referitoare la impulsul mecanic şi momentul cinetic.
Impulsul mecanic total al unui sistem fizic reprezintă suma vectorială a impulsurilor
particulelor componente, fiind egal cu produsul dintre masa m a sistemului şi viteza vCM a
centrului de masă,
P=p1 + p2 +…+ pn =mvCM , vCM=(mivi + mivi +…+ mivi)/m, m= m1+m2+…+mn Ecuaţia
diferenţială F =dP/dt conduce la relaţia Δ P = Fm Δ t, unde Fm este valoarea medie a rezultantei F
a forţelor externe care acţionează asupra corpului în intervalul de timp Δ t .
De remarcat că rezultanta forţelor interne este nulă, deoarece acestea se compensează
reciproc, conform principiului acţiunii şi reacţiunii. În mecanică, produsul H = Fm Δ t este
cunoscut sub numele de impulsul forţei.
Momentul forţei şi momentul cinetic în raport cu un pol O, sunt definite prin relaţiile
vectoriale M=r x F, L=r x p, r fiind vectorul de poziţie faţă de pol al forţei F, respectiv
impulsului mecanic p.
Momentul unei forţe F în raport cu o axă este egală în modul cu produsul dintre
componenta transversală Ft a forţei şi braţul b al acesteia faţă de axă,
M =± b.Ft
Observație. O definiţie similară se poate da pentru momentul cinetic faţă de o axă.
În cazul unui sistem de puncte materiale, momentele rezultante se obţin prin compunere
vectorială, M = M1+M2 +…+ Mn= r1 x F1+ r2x F2+…+rnx Fn, L = L1+L2+…+Ln .
De menţionat că momentul rezultant al forţelor interne faţă de orice pol sau axă este nul.
Un sistem de două forţe paralele, egale în modul dar opuse ca sens, formează un cuplu de
forţe. Momentul unui cuplu de forţe în raport cu un punct oarecare O din spaţiu este
M=r1xF1+r2xF2=(r1-r2)x F=r0xF, deoarece F1= -F2 = F şi r1- r2 = r0
Modulul momentului unui cuplu de forţe se calculează cu relația M = Fb, unde b este brațul
cuplului (distanța dintre suporturile celor două forțe).
Pe baza informaţiilor precedente se pot deduce uşor:
* Teorema variaţiei impulsului mecanic - variaţia impulsului mecanic al unui corp este egal cu
impulsul forţelor externe aplicate, Δ P =H; în varianta diferențială, dP = F dt.
* Teorema conservării impulsului mecanic – dacă rezultanta forţelor externe este nulă, atunci
impulsul mecanic se conservă, P =constant, dacă F = 0;
* Teorema variației momentului cinetic – momentul rezultant al forţelor externe este egal cu
derivata în raport cu timpul a momentului cinetic, M=dL/dt, relaţie uşor de verificat;
* Teorema conservării momentului cinetic – dacă momentul rezultant al forţelor externe în
raport cu un pol sau în raport cu o axă este nul, atunci momentul cinetic total al sistemului faţă de
acel pol, respectiv față de acea axă, se conservă, L =constant , dacă M= 0.
Un corp rigid(model fizic pentru un corp nedeformabil) se află în mişcare de translaţie,
dacă orice dreaptă legată de corp îşi păstrează orientarea (se mişcă paralel cu ea însăşi).

23
 Un corp rigid se află în mişcare de rotaţie, dacă toate punctele sale descriu cercuri ale
căror centre sunt situate pe o dreaptă perpendiculară pe planul cercurilor descrise, dreaptă numită
axă de rotaţie. De menționat că toate punctele corpului rigid în rotaţie au aceeaşi viteză
unghiulară ω = Δ α / Δ t.
Vitezele liniare vi ale diferitelor puncte ale rigidului, de raze vectoare ri, se pot
calcula cu relaţia vectorială
vi = ωx ri

Dacă ω se modifică în timp, mişcarea de rotaţie a rigidului este neuniformă, acceleraţia

unghiulară fiind definită prin relația
ε = Δ ω/ Δ t
Energia cinetică a solidului aflat în mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară ω se determină
astfel:
2 2 2 2 2 2
Ecrot=(m1v1 +m2v2 +…+mnvn )/2= (m1r1 +m2r2 +…+mnrn )ω 2/2=Iω 2 /2
2 2 2
unde s-a notat cu I=m1r1 +m2r2 +…+mnrn momentul de inerţie faţă de axa de rotaţie.
Dacă solidul rigid de masă m se află în mişcare de translaţie şi de rotaţie, atunci energia
cinetică totală a acestuia este Ec=mv2/2 + Iω 2/2 .
În cazul mişcării de rotaţie a rigidului în jurul unei axe fixe, momentul forţei şi momentul
cinetic capătă expresiile simple, M=Iε, L=Iω, expresii care devin devin mult mai complexe
dacă viteza unghiulară îşi schimbă direcţia în cursul mişcării.
De regulă, pentru studiul mişcării oarecare a rigidului se pleacă de la relaţiile generale
M=dL/dt, F= dP/dt=m.aCM, unde aCM este acceleraţia centrului de masă.
Se spune că solidul rigid se află în echilibru mecanic dacă este în repaus relativ, rotaţie
uniformă, translaţie uniformă sau o combinaţie a acestor mişcări într-un SR inerţial. Echilibrul
mecanic se obţine atunci când rezultanta şi momentul rezultant al tuturor forţelor sunt nule
F= F1+F2 +…+ Fn = 0, M = M1+M2 +…+ Mn=0
În aplicații, pentru echilibrul de translație se impune prima condiție, iar pentru echilibrul de
rotație se impune cea de-a doua condiție.
Mecanica fluidelor se ocupă cu studiul fluidelor aflate în echilibru (statica fluidelor) sau
în mişcare(dinamica fluidelor).
Fluidele sunt lichide sau gaze. Ele fac parte din categoria de substanțe care au
proprietatea de curgere şi iau forma vasului în care se află.
Spre deosebire de lichide, care au volum propriu, gazele sunt expansibile, adică ocupă
întreg volumul pe care îl au la dispoziţie, fără să poată avea o suprafaţă liberă.
În timpul curgerii fluidelor reale apar forţe de frecare internă, numite forţe de viscozitate,
între straturile aflate in mişcare relativă.
Forţa elementară de viscozitate este o forţă tangenţială la stratul de arie dS, opusă
mişcării, având expresia dF = -η dSdv/dn, unde η reprezintă coeficientul de viscozitate, iar
dv/dn este gradientul modulului vitezei pe direcţia perpendiculară la vectorul viteză v al
straturilor de fluid.

24
 În practică se utilizează ν =η / ρ , numit coeficient de viscozitate cinematică, ρ fiind densitatea
fluidului. Inversul ϕ =1/η poartă numele de fluiditate şi caracterizează mobilitatea unui fluid.
Corpurile care se deplasează prin fluide întâmpină din partea acestora o forţă de
rezistenţă la înaintare, care, în cazul unei sfere de rază r, are expresia F = - 6 π η rv (formula
lui Stokes).
La viteze mari, în regim turbulent, când se formează vârtejuri, forţa de rezistenţă la
înaintare este proporţională cu pătratul vitezei v şi cu aria S a secţiunii transversale,
F= CS ρ v2/2 (legea lui Newton), unde constanta C depinde de forma corpului.
De menționat că, pentru simplificarea studiului teoretic, se utilizează un model ipotetic de
fluid incompresibil şi fără viscozitate, numit fluid ideal.
Pe lângă traiectoriile particulelor de fluid (curbele descrise în cursul mişcării), în
dinamica fluidelor se definesc liniile de curent - prin curbele care la un moment dat sunt tangente
în fiecare punct la vectorii viteză ai particulelor. Ansamblul liniilor de curent care trec printr-un
contur închis formează un tub de curent.
Când vectorii viteză nu-şi modifică în timp modulul, direcţia şi sensul în diferitele puncte
ale liniei de curent, atunci aceasta coincide cu traiectoria descrisă de particulele de fluid care trec
prin punctele respective. În acest caz, curgerea este staţionară sau de regim permanent, iar liniile
de curent nu se intersectează. Dacă viteza particulelor într-un anumit punct se modifică în timp,
atunci curgerea este nestaţionară sau de regim variabil.
Trecerea de la regimul laminar, în care straturile de lichid alunecă unele peste altele, la
regimul turbulent, în care porţiunile de fluid se amestecă prin vârtejuri, are loc pentru anumite
valori ale numărului lui Reynolds, Re =lv/υ , ca de exemplu, pentru o conductă de diametru D,
această valoare este Re = Dv/υ ¿ 2300 .
Un fluid aflat în echilibru într-un câmp gravitaţional este supus doar acţiunii forţelor de
greutate şi de presiune, care se compensează reciproc.
Presiunea reprezintă forţa care se exercită normal şi uniform pe unitatea de suprafaţă,
p=F/S.
Unitatea de măsură în SI pentru presiune se numește pascal, [p]SI = Pa = N/m2. Alte unități de
măsură: atmosferă fizică ( 1 atm = 101 325 Pa), atmosferă tehnică (1 at = 98 066,5 Pa),
torr (1 torr = 133,28 Pa), bar (1 bar = 105 Pa).
În practică, pentru măsurarea presiunii fluidelor se utilizează manometre şi barometre.
Presiunea atmosferică normală are valoarea H0=1 atm=760 torr=1,013.105 Pa.
Ecuaţia fundamentală a staticii fluidelor este descrisă în varianta diferenţială prin
expresia dp = - ρ gdz, axa de referinţă Oz fiind orientată în sus.
Dacă densitatea ρ este constantă, prin integrare se obţine ecuaţia fundamentală a
hidrostaticii, în varianta finită, Δ p = p-p0 = - ρ gz= ρ gh, h fiind adâncimea din lichid la care se
calculează presiunea p.
Pentru atmosferă, considerată în echilibru mecanic şi termic, presiunea scade exponenţial
ρ
cu înălţimea, p=p0 e- 0 gz /p0 (formula barometrică).
Legile lui Pascal şi Arhimede se pot deduce uşor pe cale teoretică și au diverse aplicaţii:

25
presa hidraulică, frâna hidraulică, densimetrul, plutirea corpurilor etc.
* Presiunea exercitată pe o suprafaţă a unui lichid aflat în repaus se transmite în toate
direcţiile cu aceeaşi intensitate, atât în interiorul lichidului, cât şi la pereţii vasului care-l
conţine(legea lui Pascal).
* Un corp cufundat într-un fluid aflat în repaus este împins, de jos în sus, cu o forţă
verticală egală cu greutatea volumului V de fluid dezlocuit de corp, F= mg = ρ Vg (legea lui
Arhimede). Punctul de aplicație al forței arhimedice se numește centru de presiune.
Mişcarea fluidelor este destul de complexă. Pentru simplificarea demersului cognitiv,
vom considera mai departe fluide ideale în regim de curgere staţionară.
Cantitatea de fluid care trece în unitatea de timp prin secţiunea transversală S a unei
conducte se exprimă prin debitul volumic Q=Sv sau prin debitul masic, Qm = ρ Sv.
Relaţia de conservare a debitului, Q1=S1v1=Q2 = S2v2, se numeşte ecuaţia de
continuitate, S1 fiind secţiunea transversală a conductei în punctele căreia viteza fluidului este
v1, iar S2 este secţiunea transversală a conductei în punctele căreia viteza fluidului este v2.
În cazul curgerii staţionare a unui fluid ideal, din legea de consevare a energiei se
obţine prin calcule simple legea lui Bernoulli, p + ρ v2/2 + ρ gz = constantă (suma dintre
presiunea statică p, presiunea dinamică pd = ρ v2/2 şi presiunea de poziţie sau hidrostatică
ph= ρ gz este constantă de-a lungul unei linii de curent).
Presiunea totală se exercită pe un element de suprafață dispus perpendicular pe liniile de
curent și se măsoară cu tubul Pitot. Presiunea statică se exercită pe un element de suprafață
dispus paralel cu liniile de curent și se măsoară cu sonda de presiune. Presiunea dinamică se
măsoară cu tubul Prandtl.
Pe baza legii lui Bernoulli se explică funcţionarea sondei de presiune, tubului Pitot,
tubului Prandtl, tubului Venturi, pulverizatorului, trompei de apă etc.
Zborul unui avion este posibil datorită profilului special al aripilor, asupra cărora
acţionează forţe aerodinamice având componenta verticală(portanţa) orientată în sus.
Pentru studiul comportării unui aparat de zbor la diverse viteze se utilizează tunele
aerodinamice în care se introduc machete realizate la scară redusă.

26
 III. Oscilații și unde mecanice

Mişcarea oscilatorie a unui sistem mecanic este o mişcare periodică de o parte şi de alta
a unei poziţii de echilibru.
Sistemul mecanic care poate efectua o mişcare oscilatorie este cunoscut sub numele
generic de oscilator mecanic. Un exemplu de oscilator mecanic este pendulul elastic, ansamblu
format dintr-un corp de masă m suspendat de un resort (arc elastic) de constantă elastică k.
Perioada T se defineşte prin intervalul de timp în care sistemul mecanic efectuează o
oscilaţie completă, iar mărimea inversă, ν =1/T, numită frecvenţă, reprezintă numărul de
oscilaţii efectuate în unitatea de timp.
Deplasarea oscilatorului faţă de poziţia de echilibru se exprimă prin noţiunea de
elongaţie. Valoarea maximă a elongaţiei se numeşte amplitudine. După cum amplitudinea
rămâne constantă sau descreşte în timp, oscilaţiile mecanice libere sunt neamortizate(caz ideal),
respectiv amortizate(caz real).
Dacă oscilaţiile au loc sub acţiunea unei forţe elastice, F = - kx, atunci mişcarea este de
tip armonic, fiind descrisă prin ecuaţia diferenţială
- kx=md2x/dt2 sau d2x/dt2 +  2x = 0, cu  2=k/m
Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale de ordinul al doilea, se obţin expresiile pentru:
- elongaţie, x= Asin(  t+  0)
- viteză, v= dx/dt= ωAcos(  t+  0)
- acceleraţie, a= dv/dt = d2x/dt2 = - ω2Asin(  t+  0) = - ω2x
unde A reprezintă amplitudinea elongației,  =  t +  0 este faza, iar  0 este faza iniţială.
Din relaţia  2=k/m, se deduce perioada oscilatorului armonic liniar
T=2  (m/k)1/2.
În cazul pendulului gravitaţional (oscilator mecanic format dintr-un corp de masă m
suspendat de un fir flexibil şi inextensibil de lungime l, perioada la amplitudini mici se
calculează cu relaţia
T=2  (l/g)1/2
Pendulul fizic este un corp rigid de masă m care poate oscila în jurul unei axe orizontale
de suspensie, având, la amplitudini mici, perioada
T=2  (I/mgd)1/2,
unde I este momentul de inerție față de axa de rotație, iar d reprezintă distanța dintre centrul de
masă și axa de rotație.
Deoarece forţa elastică este conservativă, iar forţele de frecare se neglijează, se poate
verifica uşor că energia totală a oscilatorului mecanic este constantă
E=Ec+Ep = mv2/2+kx2/2=kA2/2.

27
 Există situaţii în realitate când un sistem mecanic efectuează simultan două mişcări
oscilatorii armonice de elongaţii
x1= A1sin(  t+  1), x2= A2 sin(  t+  2)
Se poate arăta pe cale analitică sau pe cale grafică(metoda fazorilor) că mişcarea
oscilatorie rezultantă este de tip armonic, fiind descrisă prin relaţia
x=x1+x2=Asin(  t+  )
unde amplitudinea are expresia A=[A 1 +A 2 +2A1A2 cos(  2 -  1)]1/2, iar faza inițială se
2 2

calculează cu relația  = arctg[(A sin  +A sin  )/ (A cos  +A cos )] .

1 1 2 2 1 1 2 2

Prin compunerea a două oscilaţii armonice paralele de aceeaşi amplitudine, dar de

pulsaţii diferite, x1= A0 cos(  1t), x2 = A0 cos(  2t) , se obţine o oscilaţie x = A cos(  t) care
are pulsația constantă  = (  1+  2)/2 şi amplitudinea variabilă A = 2A0 cos(  t/2) , unde
 =  2 -  1 .
Valorile maxime şi minime ale amplitudinii oscilaţiei rezultante se succed cu
frecvenţa  b = 2- 1, fenomenul fiind cunoscut în acustică sub numele de „bătăi”.
Conexiune inversă. Demonstraţi că, prin compunerea a două oscilaţii perpendiculare de aceeaşi
frecvenţă, x= A1cos(  t+  1), y= A2 cos(  t+  2), se obţine pentru traiectoria punctului material
ecuaţia unei elipse
x2/A 1 +y2/A 2 - (2xy cos Δ  )/A1A2=sin2Δ  , unde Δ  =  2 -  1
2 2

Oscilaţiile reale sunt amortizate, datorită pierderii de energie prin frecare. Compensarea
pierderii de energie se poate realiza prin cuplarea sistemului oscilant cu o sursă exterioară de
energie. După cum frecvenţa sursei excitatoare diferă sau nu de frecvenţa proprie a sistemului
oscilant, se obţin oscilaţii forţate, respectiv întreţinute.
În cazul oscilațiilor forțate, transferul optim de energie se face la rezonanţă, când
frecvenţa excitatorului se apropie de frecvenţa proprie a sistemului oscilant(rezonator), ale cărui
oscilaţii capătă progresiv amplitudinea maximă.
Dacă într-un mediu elastic se produce o perturbaţie, atunci aceasta se propagă din
aproape în aproape prin unde mecanice. După cum direcţia de oscilaţie a particulelor mediului
elastic este perpendiculară sau coincide cu direcţia de propagare a perturbaţiei mecanice, undele
sunt de tip transversal, respectiv longitudinal.
Mai departe sunt prezentate sintetic noţiuni, fenomene și legi importante din teoria
undelor mecanice:
* Suprafaţă de undă – locul geometric al particulelor mediului elastic care oscilează în fază. În
medii izotrope, suprafeţele de undă sunt perpendiculare pe direcţiile de propagare ale undei.
După forma suprafeţelor de undă se pot întâlni unde plane, sferice, cilindrice etc.
* Front de undă –este un caz particular de suprafaţă de undă, mai precis, mulţimea punctelor
până la care s-a propagat unda la un moment dat.
* Lungime de undă – distanţa dintre două puncte succesive care oscilează în fază, dispuse pe
direcţia de propagare a undei. Lungimea de undă este egală cu produsul dintre viteza de
propagare a undei și perioadă,  = v T.
28
Observație. Pentru o undă de amplitudine și frecvență, viteza de fază (viteza de propagare a
fazei) coincide cu viteza de propagare a undei, vf = vu , valoarea lor comună fiind notată cu v.
*Vitezele de propagare a undelor mecanice depind de tipul acestora şi de proprietăţile
mediului de propagare:
v = (E/  )1/2 (unde longitudinale), v = (G/  )1/2 (unde transversale), v = (  RT/  )1/2 (undă
sonoră în gaze), v = (Fl/m )1/2(undă mecanică transversală într-o coardă tensionată),
cu precizarea că  este densitatea mediului, E - modulul lui Young, G - modulul de forfecare,
 - indicele adiabatic, R - constanta gazelor perfecte, T- temperatura absolută,  - masa molară
a gazului, F - tensiunea din coardă, m/l – masa unităţii de lungime a corzii.
* Putere emisă de sursă (flux de energie emis) – energia emisă de sursă în unitatea de timp
P=W/t
* Densitatea de energie (energia din unitatea de volum) într-o undă este proporțională cu
pătratul vitezei particulelor mediului, w = dW/ dV =  v2
* Densitatea fluxului de energie (energia transmisă de undă în unitatea de timp prin unitatea de
suprafaţă) este egală cu produsul dintre densitatea de energie și viteza de propagare a undei,

i = dW/dS dt = w v
* Intensitate a undei (I) , reprezintă valoarea medie a densității fluxului de energie, care este
proporţională cu pătratul amplitudinii oscilaţiilor particulelor din mediul elastic.
Ecuaţia undei plane se deduce printr-un raţionament simplu. Fie S o sursă de unde plane,
amplasată în originea axei Ox, luată pe direcţia de propagare a undelor mecanice.
Oscilaţia armonică produsă de sursă, y(0,t)=Asin  t, se transmite la distanţa x, după o
întârziere cu timpul t´=x/v, observație care permite deducerea expresiilor pentru unda plană:
y(x,t)= Asin  (t - t´) = Asin  (t –x/ v) = Asin 2  (t/T - x/λ) = Asin(  t – kx)
unde λ este lungimea de undă, iar k=2  /  reprezintă numărul de undă.
Propagarea undelor mecanice poate fi analizată cu ajutorul principiului lui Huygens:
orice punct de pe o suprafaţă de undă reprezintă centrul unor unde secundare a căror
înfăşurătoare coincide cu frontul de undă la un moment ulterior.
Conexiune inversă. Încă din ciclul de instruire gimnazial se studiază două fenomene ondulatorii
importante, şi anume:
• reflexia - fenomenul de întoarcere a undei incidente în mediul din care provine, atunci când
întâlneşte suprafaţa de separaţie dintre două medii diferite;
• refracţia – fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a undei mecanice la traversarea
suprafeţei de separaţie dintre două medii diferite.Demonstraţi cu ajutorul principiului lui
Huygens legile reflexiei şi refracţiei undelor mecanice:
1). Raza incidentă, raza reflectată, raza refractată şi normala în punctul de incidenţă se află în
acelaşi plan.
2). Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă, r = i.
3). Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este egal cu
raportul vitezelor de propagare a undei mecanice în cele două medii, sin i / sin r = v1 / v2. Într-un

29
mediu elastic se pot propaga simultan două sau mai multe unde mecanice. Conform principiului
superpoziţiei(suprapunerii efectelor), undele acţionează independent una de alta, elongaţia
rezultantă obţinându-se prin compunere vectorială a elongaţiilor produse de fiecare undă, dacă
ar acţiona individual.
Pe de altă parte, se arată în analiza matematică că o mişcare periodică complexă poate fi
descompusă în serie Fourier, care conţine pe lângă componenta continuă, termeni corespunzători
unor mişcări armonice simple, dintre care cea de frecvenţă minimă se numeşte fundamentală, iar
restul reprezintă armonicele, a căror frecvenţă este egală cu un multiplu al frecvenţei
fundamentalei.
Interferenţa undelor este caz particular de suprapunere (compunere) , într-un loc
dintr-un mediu, a undelor coerente( unde sinusoidale de aceeaşi frecvenţă), cu formarea de
maxime şi minime ale intensităţii undei rezultante. Zona în care se produce suprapunerea undelor
se numeşte câmp de interferenţă.
Pentru exemplificare, se consideră două surse punctiforme coerente S1 şi S2 şi un punct
P situat la distanţa r1 de S1 şi la distanţa r2 de S2. Undele generate de cele două centre de oscilaţie
se propagă în mediul respectiv şi ajung la particula din punctul P care este supusă simultan la
două oscilaţii de ecuaţii
y1(r1,t)=A1sin2  (t/T- r1/  ), y2(r2,t)=A2sin2  (t/T- r2/  )
Prin compunerea celor două oscilaţii, particula din punctul P va efectua o mişcare oscilatorie
armonică rezultantă de amplitudine A= A=(A 1 +A 2 +2A A cos   )1/2, unde   =2   r/ 
2 2
1 2

este defazajul apărut între unde în punctul P datorită diferenţei de drum Δ r = r 2-r1.
Din expresia amplitudinii undei rezultante se deduc uşor condiţiile pentru valorile
extreme:
* maximele de interferenţă apar în punctele pentru care diferenţa de drum faţă de cele două
surse este egală cu un număr par de semilungimi de undă,  r=2k  /2= k  ;
* minimele de interferenţă apar în punctele pentru care diferenţa de drum faţă de cele două
surse este egală cu un număr impar de semilungimi de undă,  r=(2k+1)  /2.
Toate punctele din câmpul de interferenţă pentru care diferenţa de drum este un număr
par de  /2 oscilează cu amplitudinea maximă A=A1+A2(interferenţă constructivă), iar cele
pentru care diferenţa de drum este un număr impar de  /2 oscilează cu amplitudinea
minimă A= A1-A2 (interferenţă distructivă).
Locul geometric al punctelor de maximă sau de minimă amplitudine se identifică prin
franje de maximă interferenţă, respectiv prin franje de minimă interferenţă. Ele reprezintă o
familie de suprafeţe (hiperboloizi de rotaţie) pentru un mediu omogen tridimensional sau o
familie de curbe (hiperbole) pentru unde care se propagă pe o suprafață plană.
Un fenomen deosebit de interesant îl reprezintă undele staţionare. Astfel de unde
mecanice pot fi obţinute prin interferenţa a două unde de aceeași frecvență care se propagă în
sensuri contrare, ca de exemplu cele exprimate prin ecuaţiile
y1(x,t)=Asin2  (t/T-x/  ), y2(x,t)=Asin2  (t/T+x/  )

30
 Prin calcule destul de simple se determină ecuaţia undei staţionare rezultante
y(x,t)= y1(x,t) + y2(x,t) = 2A( cos2  x/  ) sin  t
Se constată că amplitudinea undei rezultante, A(x)=2Acos2  x/  , depinde de poziţia x faţă de
origine a particulei care oscilează, având valori cuprinse între 0 (noduri) şi 2A (ventre).
Distanţa dintre două noduri succesive coincide cu distanţa dintre două ventre succesive,
valoarea comună fiind egală cu  /2.
Un alt comportament interesant al undelor este fenomenul de difracție, care se manifestă
prin abaterea undelor mecanice de la direcţia iniţială de propagare la trecerea pe lângă obstacole
sau la traversarea fantelor cu dimensiuni de ordinul lungimii de undă.
Fenomenul de difracţie poate fi explicat pe baza principiului lui Huygens, prin
echivalarea frontului de undă care a ajuns la un obstacol sau la o fantă cu o mulţime de surse
elementare care produc unde secundare coerente.
Studiul comportamentului undelor mecanice este deosebit de important, pentru că oferă
soluții tehnice și tehnologice benefice ființei umane pe traiectoria devenirii, dar și pentru
protejarea habitatelor umane împotriva dezastrelor naturale.
Un fenomen natural, deosebit de violent, îl reprezintă cutremurele de pământ. Cu toate
eforturile materiale si financiare depuse pe plan mondial pentru studiul cutremurelor, prognoza
acestora şi măsurile de protecţie sunt încă ineficiente.
Preocupările de inginerie seismică au devenit politici de stat, care au în vedere întocmirea
hărţilor de zonare seismică, elaborarea normelor de proiectare a unor construcţii sigure, educaţia
seismologică a populaţiei şi asigurarea protecţiei habitatelor umane împotriva dezastrelor.
Există o vastă reţea de observatoare geofizice şi de staţii seismologice, dotate cu
aparatură modernă de înregistrare a unor parametrii geofizici (gravitaţie, magnetism,
electricitate, radioactivitate), precum şi a mişcărilor scoarţei terestre. Informaţiile obţinute prin
efort propriu sau prin colaborare internaţională sunt analizate pe calculatoare performante pentru
descifrarea cauzelor producerii cutremurelor, a modului de propagare a undelor seismice, dar şi
identificarea unor modalităţi de predicţie şi a unor mijloace de limitare a efectelor distructive.
Pe drumul confruntării de idei în descifrarea mecanismelor seismelor s-a trecut de la
concepţii naive, bazate pe mituri si legende, la ipoteze îndrăzneţe despre deriva continentelor şi
expansiunea fundului oceanelor, integrate apoi în teoria tectonicii globale.
În prezent, se consideră că litosfera ( învelişul solid, cu grosimi între 70 si 100 km) este
divizată în plăci tectonice, care plutesc pe un strat vâscos, numit astenosferă, și se deplasează
lent sub acţiunea curenţilor de convecţie(generaţi cu precădere de gradienţii termici).
La contactul dintre plăcile tectonice pot să apară tensiuni mari care să provoace seisme,
prin rupturi ale rocilor din zona focarului, energia eliberată fiind preluată de undele seismice de
volum, primare P şi secundare S, de tip longitudinal, respectiv transversal. Focarul unui
cutremur mai este denumit şi hipocentru, iar proiecţia sa pe suprafaţa terestră se numeşte
epicentru.
Când undele seismice ajung la suprafaţa Terrei, apar prin interferenţă undele de
suprafaţă L, cu lungime mare de undă, care provoacă cele mai mari prejudicii.

31
 Tăria cutremurelor este un indicator important, care se evaluează după intensitate şi
magnitudine. Pentru intensitate, cea mai cunoscută este scara Mercalli-modificată (scara MM),
în care seismele sunt clasificate în 12 grade pe baza efectelor acestora asupra oamenilor,
clădirilor şi solului.
Scara magnitudinii a fost concepută într-o formă iniţială de C. Richter şi perfecţionată
ulterior de B. Gutenberg, pentru a elimina aprecierile subiective în evaluarea tăriei undelor
seismice, mai precis, prin înregistrări de amplitudine cu seismometre standard.
Se presupune că cele mai mari cutremure care apar pe glob nu pot depăşi teoretic
valoarea M=9 , din cauza t limitei de rezistenţă a rocilor.
În prezent, protecţia clădirilor faţă de seisme se realizează prin diverse soluţii
constructive, bazate pe suprastructuri din materiale uşoare, dar rezistente la solicitările mecanice,
la care se adaugă uneori elemente flexibile sau chiar dispozitive de amortizare care preiau
şocurile seismice. Construcţiile antiseismice trebuie prevăzute cu armături rezistente, fără
deschideri mari şi ornamentaţii masive, având structura de fundament adaptată condiţiilor
geologice din zonă.
Referitor la România, protecția la seisme trebuie să devină o preocupare a factorilor
responsabili în prevenirea dezastrelor naturale, având în vedere intensitatea relativ mare a
seismelor produse la adâncime în zona Vrancea.

32
 IV. Termodinamica

Studiul fenomenelor termice se face la nivel macroscopic în cadrul termodinamicii, pe

baza postulatelor şi principiilor deduse din experienţă, iar la nivel structural, de către fizica
statistică, în particular de teoria cinetico-moleculară, pe baza teoriei probabilităţilor şi a statisticii
matematice aplicate unor ansambluri cu număr foarte mare de particule aflate în interacțiune.
În fizica statistică, mărimile fizice macroscopice se obţin prin medierea statistică a
mărimilor microscopice corespunzătoare.
Sistemul termodinamic reprezintă un corp sau un ansamblu de corpuri macroscopice
supuse studiului termodinamicii, fiind delimitate printr-o suprafaţă reală sau imaginară care
separă mediul intern de mediul extern.
Atunci când privim un corp, avem impresia că substanţa din care este alcătuit are o
distribuţie continuă în tot volumul său. Este o impresie falsă pentru că, la nivel structural,
substanţa este alcătuită din atomi cu dimensiuni de ordinul 10-10 m, uniţi la rândul lor în molecule
prin intermediul legăturilor chimice. Ipoteza atomistă a substanţei este confirmată de două legi
importante ale chimiei:
• legea proporţiilor definite – la formarea unui compus chimic, elementele se combină totdeauna
între ele într-un raport de masă riguros determinat;
• legea proporţiilor multiple – când două elemente chimice pot forma mai mulţi compuşi
chimici, cantităţile dintr-un element care se combină cu aceeaşi cantitate din celălalt
element se află într-un raport de numere întregi pozitive.
Atomii şi moleculele sunt extrem de mici, de aceea pentru exprimarea masei lor s-a
6
ales ca unitate de măsură a 12-a parte din masa izotopului 12 C, numită unitate atomică de
masă (u¿ 1,66.10-27kg).
Masa unui atom sau moleculă raportată la unitatea atomică de masă poartă numele de
masă atomică relativă, respectiv masă moleculară relativă. Valoarea masei moleculare relative
exprimată în grame reprezintă masa unui mol de substanţă sau masa molară.
Este bine de menţionat că un mol de substanţă conţine un număr de molecule egal cu
numărul lui Avogadro NA =6,023.1023 molecule/mol.
Conform legii lui Avogadro, în condiţii identice de presiune şi temperatură, un mol
dintr-un gaz oarecare ocupă acelaşi volum. De exemplu, în condiţii normale (p=1atm, t= 0 o C),
volumul molar al unui gaz are valoarea V μo =22,4 l/mol.
Particulele din care sunt alcătuite substanţele nu se află în repaus, deoarece
interacţionează între ele, aşa cum se constată în experimentele de difuziune şi de mişcare

33
browniană, care pun în evidenţă mişcarea permanentă şi dezordonată a moleculelor, numită
mişcare termică (agitaţie termică).
Sistemele termodinamice pot fi neizolate sau izolate, deschise sau închise, după cum
interacţionează sau nu cu mediul extern, respectiv schimbă sau nu substanţă cu mediul extern.
Distribuţia substanţei într-un sistem termodinamic poate fi omogenă sau eterogenă, în
ultimul caz putând exista mai multe porţiuni omogene, numite faze, cu proprietăţi fizice şi
chimice distincte.
Proprietăţile fizice măsurabile ale unui sistem termodinamic se numesc parametrii de
stare. Drept criterii de clasificare a parametrilor de stare, se pot alege:
- dependenţa de masă, prin care se disting parametrii extensivi sau aditivi (ex. energie, volumul,
entropia) de cei intensivi (ex. temperatura, presiunea, potenţialul chimic);
- dependenţa faţă de coordonatele generalizate ale corpurilor exterioare, care permite
împărţirea în parametri externi (ex. volumul, intensitatea câmpului electric, intensitatea câmpului
magnetic) şi parametri interni (densitatea, temperatura, energia, magnetizarea, polarizarea).
Nu toţi parametrii de stare sunt independenţi, deoarece între ei se pot stabili anumite
relaţii, numite ecuaţii de stare (termice sau calorice).
Ansamblul parametrilor de stare independenţi determină o stare a sistemului
termodinamic. Un caz particular extrem de important îl constituie stările de echilibru
termodinamic, în care parametrii de stare sunt constanţi în timp şi nu există fluxuri de substanţă
sau energie.
Trecerea unui sistem termodinamic dintr-o stare de echilibru în alta se numeşte
transformare sau proces termodinamic. Procesele termodinamice pot fi:
* închise sau deschise, după cum starea finală coincide sau nu cu cea iniţială;
* cvasistatice sau necvasistatice, după cum se desfăşoară suficient de lent în timp, astfel încât
stările intermediare pot fi considerate stări de echilibru, respectiv sunt procese cu desfășurare
rapidă;
* reversibile sau ireversibile, după cum în urma unei transformări directe există sau nu
posibilitatea revenirii sistemului în starea iniţială, fără producerea unor schimbări în mediul
înconjurător. Orice proces necvasistatic este ireversibil.
Prin impunerea anumitor restricţii se obţin transformări termodinamice de tipul: izoterme
(T=ct), izocore (V=ct), izobare (p=ct), izentropice (S=ct), adiabatice (Q=0), politrope (C=ct).
Transferul de energie dintre un sistem termodinamic şi mediul extern se poate face prin
intermediul unor contacte termice (schimbă căldură) sau mecanice(schimbă lucru mecanic).
Din punct de vedere al proceselor fizice, transferul căldurii se poate face prin conducţie
(din aproape în aproape prin ciocnirile dintre particule), prin convecţie (de către curenţii de
convecţie care apar în fluide) şi prin radiaţie (transmitere la distanţă a energiei prin unde
electromagnetice, în particular prin radiaţii infraroşii).
Transferul de energie prin lucrul mecanic este posibil prin variaţia volumului sistemului
termodinamic şi, în general, a parametrilor de poziţie. În particular, lucrul mecanic elementar
produs la destinderea unui gaz este egal cu produsul dintre presiune şi variaţia infinitezimală a
volumului, dL=pdV.

34
 Energia internă a unui sistem termodinamic reprezintă suma energiilor cinetice şi
potenţiale de interacţiune dintre particulele constituente, calculate în sistemul centrului de masă.
Energia internă este o mărime fizică de stare (este bine determinată de starea în care se
află sistemul termodinamic), spre deosebire de căldură şi de lucru mecanic care sunt mărimi
fizice de proces (depind de tipul proceselor termodinamice).
La baza termodinamicii se află două postulate şi trei principii, care au fost deduse din
observațiile și activitatea practică, fiind validate experimental.
● Postulatul I (postulatul echilibrului termic, principiul general al termodinamicii)
defineşte starea de echilibru termodinamic, astfel: orice sistem termodinamic izolat trece în mod
inevitabil - după un interval de timp dat (numit timp de relaxare) - în stare de echilibru
termodinamic pe care nu o părăseşte dacă parametrii de stare externi nu se modifică.
● Postulatul II (postulatul tranzitivităţii echilibrului termic, principiul zero al
termodinamicii) permite introducerea noţiunii de temperatură, şi anume: temperatura empirică
este un parametru de stare intern care împreună cu parametrii de poziţie determină starea de
echilibru termodinamic.
Unii autori preferă enunţarea postulatului II sub forma: două sisteme termodinamice
aflate în echilibru cu al treilea sunt în echilibru termic între ele.
Măsurarea temperaturii se face cu diverse tipuri de termometre, de la binecunoscutele
termometre de sticlă cu lichid(mercur, alcool etilic, toluen, pentan), până la termorezistenţe,
termistori, termocupluri şi pirometre.
În principiu, un termometru este prevăzut cu un corp termometric, care este caracterizat
printr-o mărime fizică dependentă de temperatură.
Corespondenţa dintre valorile mărimii termometrice şi valorile temperaturii defineşte o
scară de temperatură. În practică, pentru etalonarea unui termometru se aleg două stări termice
reproductibile, cărora li se atribuie valori bine precizate ale temperaturii, numite temperaturi de
reper sau puncte termometrice.
De exemplu, în scara Celsius, stărilor de îngheţare şi de fierbere a apei la presiunea
normală H0=1atm li se atribuie valorile de 0 °C , respectiv 100 °C, care sunt înscrise pe scala
termometrului. Intervalul dintre aceste temperaturi de reper se împarte în 100 de părţi egale,
fiecare subinterval astfel obţinut corespunde unui grad.
Scara de temperatură adoptată de S.I. este scara absolută sau Kelvin, care este legată de
scara Celsius prin relaţia T = t+273,15, din care rezultă că gradul Kevin (K) coincide cu gradul
Celsius (°C).
● Principiul I al termodinamicii (Joule, Helmholtz, Mayer) se referă la legea variației
energiei aplicată fenomenelor termice şi admite mai multe formulări:
* Energia internă a unui sistem termodinamic este o funcţie de stare, adică variaţia energiei
interne nu depinde de stările intermediare ale sistemului, ci doar de stările iniţială şi finală.
* Este imposibil de construit un perpetuum mobile speţa I, adică a unei maşini termice care să
furnizeze lucrul mecanic fără consum de căldură.
* Căldura schimbată de un sistem termodinamic cu mediul extern este egală cu variaţia energiei
interne plus lucrul mecanic schimbat: Q= Δ U+L (varianta finită, Δ - diferenţă finită), δ Q=dU+δ

35
L (varianta elementară, d – operatorul de diferenţiere, δ - variaţie infinitezimală).
În termodinamică s-a adoptat următoarea convenţie de semne:
- lucrul mecanic cedat este pozitiv, iar cel primit este negativ;
- căldura cedată este negativă, iar cea primită este pozitivă.
Unitatea de măsură în SI pentru Q, U şi L este joule (J), însă pentru căldură se mai
utilizează în practică o unitate tolerată numită calorie, 1cal=4,18 J (căldura necesară pntru a
încălzi un gram de apă, la presiunea de o atmosferă, de la 14,5 °C la 15,5 °C).
O primă aplicaţie a principiului I al termodinamicii o reprezintă coeficienţii calorici,
mărimi fizice care caracterizează schimbul de căldură dintre un sistem termodinamic şi mediul
exterior. Determinarea coeficienţilor calorici se poate face prin măsurători calorimetrice.
Cei mai utilizați coeficienți calorici sunt:
•capacitatea calorică - căldura necesară unui corp pentru a-şi modifica temperatura cu un grad,
C=Q/ Δ T;
•căldura specifică – căldura necesară unităţii de masă dintr-un corp pentru a-şi modifica
temperatura cu un grad, c=Q/m Δ T;
•căldura molară - căldura necesară unui kilomol dintr-o substanţă pentru a-şi modifica

temperatura cu un grad, Cμ = Q/ ν Δ T.
Pentru gaze se utilizează căldura molară la volum constant(CV, pentru procese izocore) şi
căldura molară la presiune constantă (Cp, pentru procese izobare). Se pot scrie relaţiile:

C=mc = ν Cμ , Cμ = μ c.
Pe lângă principiul general al termodinamicii, formulat anterior, calorimetria se mai
bazează pe două consecinţe ale echilibrului termic şi principiului I, mai precis:
1) Principiul schimbului de căldură – dacă într-un sistem izolat de mediul exterior se află în
contact termic corpuri cu temperaturi diferite, atunci în procesul de stabilire a echilibrului
termic, căldura cedată de corpurile calde este egală cu căldura primită de corpurile mai reci;
2) Principiul transformărilor inverse – căldura primită de un corp în cursul unui proces
termodinamic este egală cu căldura cedată de acel corp în procesul invers, pentru a reveni la
starea iniţială.
Trebuie făcută distincţie între coeficienţii calorici şi puterea calorică, mărime fizică
definită prin căldura degajată la arderea unităţii de masă dintr-un combustibil, q =Q/m.
Din punct de vedere chimic, procesul de ardere este reacţie exotermă de oxidare în care se
degajă căldură, proces care poate conduce la variaţii mari de temperatură.
Transformările stărilor de agregare ale substanţei - vaporizare sau condensare, topire sau
solidificare, sublimare sau desublimare - au loc la temperatură constantă în condiţii izobare și
necesită un schimb de căldură cu mediul exterior, numită căldură latentă. Căldura latentă
specifică se defineşte prin raportul dintre căldura latentă şi masa de substanţă, λ =Q/m.
Există situaţii când sistemele termodinamice sunt compuse din una sau mai multe
porţiuni omogene, cu proprietăţi fizico-chimice bine determinate, numite faze (ex. stările de
agregare ale substanţei – solidă, lichidă şi gazoasă sau de vapori).

36
 În anumite condiţii de temperatură şi presiune, sistemele multifazice se pot afla în
echilibru termic. Dacă se reprezintă împreună diagramele de fază pentru cele trei perechi de
transformări, se obţine un punct comun unic, numit punct triplu, care defineşte starea triplă a
substanţei, în care coexistă în echilibru termic fazele solidă, lichidă şi de vapori.
Punctul triplu al apei, căruia i se atribuie prin convenţie temperatura de 273,16 K, a fost
luat ca punct de referinţă în definirea scării termodinamice de temperatură.
În cazul unor substanţe polimorfe, care au mai mult de trei faze, diagrama stărilor de
echilibru prezintă mai multe puncte triple.
● Principiul II al termodinamicii (Carnot, Thomson, Clausius, Carathéodory) se referă
la sensul de evoluţie al proceselor termodinamice, fiind cunoscute mai multe enunţuri
echivalente.
*Teoremele lui Carnot reprezintă prima formulare a principiului II al termodinamicii:
1. Randamentul unei maşini termice reversibile depinde numai de temperatura T 1 a sursei calde
şi temperatura T2 a sursei reci şi nu depinde de natura substanţei de lucru.
De exemplu, randamentul ciclului Carnot (format din două izoterme şi două adiabate) este
η = L/Q1=Q1+Q2/Q1=T1-T2/T1
2. Randamentul unei maşini termice ireversibile este întotdeauna mai mic decât randamentul
unei maşini termice reversibile care funcţionează între aceleaşi limite de temperatură.
*Formularea lui Thomson (Lord Kelvin). Într-o transformare ciclică monotermă, sistemul
termodinamic nu poate ceda lucru mecanic în exterior (L¿ 0). Dacă transformarea ciclică
monotermă este ireversibilă, atunci sistemul primeşte lucru mecanic din exterior (L<0).
*Formularea lui Ostwald. Este imposibil de construit un perpetuum mobile de speţa a II-a, adică
a unei maşini termice care să transforme integral căldura primită în lucru mecanic.
*Formularea lui Clausius. Căldura nu poate să treacă de la sine de la un corp cu temperatură
dată la unul cu temperatură mai ridicată.
*Formularea lui Carathédory. În vecinătatea oricărei stări termodinamice există stări care nu pot
fi atinse pe cale adiabatică.
Pe baza principiului al II-lea al termodinamicii se introduce noţiunea de entropie, mărime
fizică de stare definită prin relaţia
dS¿ dQ/T
care constituie inegalitatea fundamentală a termodinamicii (semnul „=” se referă la procese
reversibile, iar semnul „>” caracterizează procesele ireversibile).
La trecerea sistemului termodinamic din starea i în starea f, variația entropiei verifică
inegalitatea
f
∫ dQ/T
ΔS ¿ i

În cazul proceselor adiabatice, relația precedentă devine ΔS ¿ 0, inecuație care exprimă

concis faptul că într-un proces adiabatic ireversibil entropia creşte până la atingerea unei valori
maxime corespunzătoare stării de echilibru, iar într-un proces adiabatic reversibil entropia
rămâne constantă.
37
 Se poate afirma că procesele temodinamice se desfășoară în sensul creșterii entropiei,
starea preferată de sistem fiind cea în care entropia devine maximă.
În cazul unui proces reversibil, relaţia dS = dQ/T permite, prin integrare, obţinerea
expresiei entropiei până la o constantă arbitrară. De exemplu, într-o transformare reversibilă
izotermă, variația entropiei se calculează cu relația ΔS = Q/T . Constanta de integrare poate fi
determinată pe baza principiului III al termodinamicii, mai precis, când temperatura absolută
tinde către 0 K, atunci entropia tinde către zero .
Deoarece entropia este o mărime fizică de stare, iar căldura este o mărime fizică de
proces, se constată din punct de vedere matematic că expresia dQ/T este o diferențială
totală exactă în care 1/T este factor integrant.
Principiul al II-lea al termodinamicii reprezintă instrumentul teoretic pentru studiul
maşinilor termice: motoare termice, maşini frigorifice şi pompe de căldură .
Motoarele termice, cu ardere internă (Otto, Diesel, cu reacţie) sau cu ardere externă
(maşina cu aburi) transformă parțial căldura primită în lucru mecanic, fiind caracterizate prin
randamentul mecanic η =L/Q1 (raportul dintre lucrul mecanic produs şi căldura primită).
Maşina frigorifică(ex. frigiderul), primeşte lucru mecanic pentru a răci o incintă, fiind
caracterizată prin eficienţa ε = |Q2| /L (raportul dintre modulul căldurii cedate de sursa rece şi
lucrul mecanic primit).
Pompele de căldură sunt maşini termice utilizate pentru a încălzi o incintă, prin conversia
lucrului mecanic în căldură, fiind caracterizate prin eficienţa ε =Q1/L (raportul dintre căldura și
lucrul mecanic primite de sursa caldă).
● Principiul III al termodinamicii (Nerst, Planck) se referă la comportarea sistemelor
termodinamice în apropierea lui zero absolut.
* După Nerst. Când temperatura unei substanțe tinde către zero absolut, procesele termodinamice
pentru starea condensată (solidă sau lichidă) a substanței se desfăşoară fără variaţia entropiei,
lim
T →0 (S2-S1)=0

*După Plank. Entropia unei substanţe pure în stare condensată tinde să se anuleze spre zero
absolut, temperatură care nu poate fi obţinută în practică.
În concluzie, pentru starea condensată a substanței, atunci când temperatura absolută
tinde către zero, nu numai variaţia entropiei se anulează, ci însăşi entropia reprezintă o
constantă S0 care tinde către zero.
La temperaturi apropiate de zero absolut, substanța capătă proprietăți deosebite: căldurile
specifice devin neglijabile, metalele trec în stare supraconductoare (conductibilitatea electrică
creşte foarte mult), unele substanţe (de exemplu, cauciucul) îşi pierd elasticitatea şi devin
casante, iar altele, precum zahărul sau coaja de ou, devin fluorescente.
Soluţionarea unor probleme de termodinamică se poate face pe baza unui ciclu fictiv care
să modeleze procesele reale, însă este mult mai comodă analiza făcută pe baza unor funcţii de
stare, numite funcţii caracteristice sau potenţiale termodinamice, având proprietăţile:
- derivatele parţiale ale funcţiei caracteristice în raport cu variabilele independente dau celelalte
variabile termodinamice ale sistemului;

38
- în transformările reversibile, descreşterea funcţiei caracteristice este egală cu lucrul mecanic
util efectuat de sistem, mai precis, cu diferenţa dintre lucrul mecanic total şi lucrul mecanic de
variaţie a volumului;
- condițiile de echilibru ale sistemului termodinamic corespund valorilor de extrem ale funcţiilor
caracteristice corespunzătoare, pentru care variabilele de stare rămân constante.
Pe baza principiilor I și II ale termodinamicii se obține relaţia fundamentală
TdS¿ dU+pdV
care se poate pune sub următoarele forme:
d(U+pV) ¿ TdS+Vdp
d(U-TS) ¿ - SdT – pdV
d(U –TS +pV) ¿ - SdT + Vdp
Relaţiile precedente sugerează introducerea următoarelor funcţii caracteristice:
- entalpia H(S, p) = U+Pv
- energia liberă F(T, V) = U-TS
- entalpia liberă G(T, p) = U -TS + pV
În lipsa unor constrângeri, condiţiile necesare de echilibru a două sisteme
termodinamice implică realizarea simultană a echilibrului termic (T 1=T2) și a echilibrului
mecanic (p1=p2).
O stare macroscopică a unui sistem termodinamic este realizată prin diverse microstări,
caracterizate prin coordonatele şi impulsurile generalizate ale particulelor componente.
Totalitatea microstărilor compatibile cu o stare macroscopică dată formează un colectiv
statistic sau un ansamblu virtual.
Datorită numărului mare de particule, cunoaşterea completă a unei microstări este practic
imposibilă, mai ales că acestea se schimbă de la un moment de timp la altul, fără ca macrostarea
să sufere vreo transformare. Această dificultate este depășită în fizica statistică prin medierea
mărimilor fizice care caracterizează mișcarea microparticulelor.
Numărul de microstări distincte, care sunt compatibile cu macrostarea în care energia are
valori în intervalul [W0, W0 +d W0], se numește pondere statistică a macrostării respective sau
probabilitate termodinamică.
Legătura dintre entropie și caracteristicile microscopice ale unui sistem termodinamic se
exprimă analitic prin relația lui Boltzmann
S = k ln w
unde k este constanta lui Boltzmann, iar w reprezintă densitatea de microstări compatibile cu
macrostarea sistemului.
Gibbs a analizat posibilitatea studiului evoluţiei sistemului în timp prin analiza în spaţiul
fazelor a ansamblului virtual, întrucât conform ipotezei ergodice, medierea temporală este
echivalentă în acest caz cu medierea spaţială.
Un rol deosebit de important în fizica statistică îl joacă teorema lui Liouville, care afirmă
că volumul ocupat de ansamblul statistic în spaţiul fazelor se conservă în cursul evoluţiei
microstărilor unui sistem aflat în echilibru termodinamic.

39
 În funcţie de condiţiile impuse sistemului termodinamic, există trei tipuri mai importante
de ansambluri statistice, şi anume:
*ansamblul microcanonic - corespunde sistemelor de particule izolate (nu schimbă cu exteriorul
nici energie, nici substanță);
*ansamblul canonic - corespunde sistemelor termodinamice închise care, menținându-și
temperatura constantă, pot schimba energie cu mediul exterior, dar nu și substanță;
*ansamblul macrocanonic - corespunde sistemelor termodinamice deschise care schimbă masă
şi energie cu mediul exterior.
Distribuția canonică se poate utiliza pentru deducerea ecuației de stare a gazului
perfect – model teoretic de gaz constituit dintr-un număr foarte mare de particule punctiforme
identice, aflate în mişcare permanentă şi dezordonată, care interacţionează între ele sau cu pereţii
vasului numai prin ciocniri de tip elastic.
Particulele unui gaz perfect au doar energie cinetică, având în vedere că energia
potențială se poate neglija.
Gazul ideal se definește macroscopic ca fiind modelul teoretic de gaz format din
molecule rigide sau deformabile, având aceeași ecuație de stare ca și gazul perfect. Moleculele
unui gaz ideal pot avea atât energie cinetică de translație, cât și energie de vibrație.
Studiul gazului perfect a fost realizat de către Maxwell, care, în anul 1859, a obţinut
distribuţia particulelor după viteze:

unde n reprezintă concentraţia de molecule de masă m, dintre care dn(v) au vitezele cuprinse
între v şi v+dv, T este temperatura absolută, k =1,38.10-23 J/K este constanta lui Boltzmann,
iar f(v) = dn(v) /ndv reprezintă funcția de distribuție (densitatea de probabilitate).
Prin mediere statistică se obţin relaţiile:
- viteza medie

-viteza pătratică medie (viteza termică)

vt = <v2>1/2=(3kT/m)1/2
- viteza cea mai probabilă (corespunzătoare maximului funcţiei de distribuţie, valoare în care
derivata se anulează, dn(v)/dv= 0)
vp=(2kT/m)1/2

- energia cinetică medie a unei particule

Deși rezultatele obținute sunt valabile pentru gazul monoatomic, relaţia precedentă
sugerează legea echipartiţiei energiei pe grade de libertate, care se poate enunța sub forma:
fiecărui grad de libertate (parametru de localizare a unei molecule) îi revine o energie termică
40
egală cu valoarea kT/2.
Prin numărul gradelor de libertate se înţelege numărul (notat cu i) de parametrii
independenţi necesari pentru descrierea mişcării moleculei.
Molecula monoatomică are i=3, corespunzătoare mişcării de translaţie. Molecula
biatomică rigidă are i=5(trei de translaţie şi două de rotaţie), iar molecula triatomică rigidă are
i=6 (trei de translaţie şi trei de rotaţie).
În acest cadru conceptual, se deduce ușor expresia pentru energia internă a unui gaz
format din molecule rigide
U = N εc = NikT/2 = ν i RT/ 2 = ν CvT
unde s-a notat cu N numărul de molecule, ν = N/NA reprezintă numărul de kmoli,
R=kNA = 8314 J/kmol·K este constanta gazelor perfecte, iar Cv reprezintă căldura molară la
volum constant.
Căldura molară la presiune constantă Cp= (i+2)R/2 este legată de căldura molară la volum
constant Cv=iR/2 prin relaţia lui Mayer, Cp=Cv+R.
Coeficientul adiabatic se defineşte prin raportul dintre căldura molară la presiune
constantă şi căldura molară la volum constant, γ =Cp/CV= (i+2)/i, unde i reprezintă numărul
gradelor de libertate.
De menţionat că, în moleculele deformabile, atomii pot efectua mişcări oscilatorii pe
una, două sau trei direcţii independente, caz în care fiecare grad de libertate de vibraţie al unei
molecule contribuie cu kT la valoarea energiei interne.
Se constată că, în acest caz, moleculele contribuie cu ambele forme de energie(cinetică
și potențială) în bilanţul energiei interne.
Legea generală a gazelor perfecte, pV= ν RT (ecuația lui Clapeyron), se deduce din
formula fundamentală a teoriei cinetico-moleculare

În tabelul de mai jos sunt prezentate succint informaţii utile,

referitoare la patru transformări particulare ale gazului ideal.

Tipul transformării Legea transformării Lucrul mecanic Căldura

Izotermă Legea Boyle-Mariotte L= ν RT. ln(V2/V1) Q= ν RT. ln(V2/V1)

T=const. pV=const.

Izobară Legea Gay-Lussac L=p(V2-V1) Q= ν Cp(T2 – T1)

p=const. V/T=const.

Izocoră Legea Charles L=0 Q= ν CV(T2 – T1)

V=const. p/T=const.

Adiabatică Legea Poisson L= - ν CV(T2 – T1) Q=0

41
 Q=0 γ
pV =const.

Gazul ideal poate fi definit macroscopic ca fiind modelul teoretic de gaz care se supune legilor
Boyle-Mariotte, Gay-Lussac și Charles, legi care permit deducerea ecuației lui Clapeyron.
Spre deosebire de gazul ideal, moleculele unui gaz real interacţionează între ele prin forţe
de atracţie şi de respingere.
Forţele de atracție dintre molecule sunt predominante la distanţe relativ mari (variază
după legea 1/r7), faţă de forţele de respingere care au o pondere semnificativă la distanţe mai
mici (variază după legea 1/r13).
Comportarea gazelor reale este descrisă aproximativ prin diverse ecuaţii, dintre care cea
mai cunoscută este ecuaţia Van der Waals(1837)
2
(p+ ν a/V2)(V - ν b) = ν RT
unde a şi b sunt constantele(corecţiile) Van der Waals.
Energia internă a gazului Van der Waals se compune din energia cinetică a moleculelor la
2
care se adaugă lucrul mecanic al presiunii interne, pi= ν a/V2, astfel încât
2
dU = ν CVdT + a ν dV/V2
Prin analiza ecuaţiilor precedente se poate trage concluzia că gazul ideal aproximează
gazul real doar la presiuni mici şi temperaturi mari.

42
 V. Electricitate şi magnetism

Încă din sec. al VI-lea(î.Hr.), Thales din Milet a observat că, prin frecare, chihlimbarul
capătă proprietatea de a atrage corpurile uşoare.
Electrizarea corpurilor, indiferent de modul de realizare (prin frecare, prin contact,
prin influenţă, emisie termoelectronică, emisie fotoelectrică, emisie autoelectronică) înseamnă
un surplus sau un deficit de electroni, adică sunt încărcate cu o sarcină electrică negativă,
respectiv pozitivă.
Deoarece electronul este o particulă elementară cu sarcina electrică negativă, egală în
modul cu valoarea sarcinii elementare e¿ 1,6 ·10-19C, orice sarcină electrică este egală cu un
multiplu întreg de sarcini elementare, adică Q = ne.
Într-un sistem de corpuri, izolat din punct de vedere electric, sarcina electrică totală a sa
rămâne constantă în timp (principiul conservării sarcinii electrice).
Interacţiunea dintre două particule electrice, având sarcinile electrice Q 1 şi Q2, aflate în
repaus într-un mediu cu permitivitate absolută ε , la distanţa r una de cealaltă, este exprimată
concis prin legea lui Coulomb:
F=Q1Q2/4 πε r2=9·109·q1q2/ε r r2
unde ε r este permitivitatea electrică relativă a mediului (dată în tabele).
Permitivitatea electrică absolută ε a mediului poate fi calculată cu relația ε =ε 0.ε r ,
unde ε 0=8,854-10-12F/m reprezintă permitivitatea electrică absolută a vidului.
Pe baza relației precedente, se constată că sarcinile electrice de acelaşi semn se resping,
iar cele de semne contrare se atrag.
Orice sarcină electrică aflată în repaus creează în jurul său o stare specială a materiei
numită câmp electrostatic. Acest câmp este de tip conservativ, adică lucrul mecanic efectuat la
deplasarea unei sarcini electrice de probă nu depinde de traiectorie, ci numai de poziţiile iniţială
şi finală. Câmpul electrostatic este caracterizat local atât printr-o mărime vectorială E=F/q (forţa
care se exercită asupra unităţii de sarcină) numită intensitatea câmpului electric, cât şi printr-o
mărime scalară numită potențial electric, V=L/q (lucrul mecanic efectuat de câmp la deplasarea
unităţii de sarcină pozitivă dintr-un punct dat până într-un punct de referinţă arbitrar ales).
Cele două mărimi fizice sunt legate între ele prin relaţia diferenţială
dV= - E·dr.

43
 Relația precedentă și legea lui Coulomb permit obținerea expresiilor pentru intensitatea
şi potenţialul câmpului electric produs de o sarcină punctiformă Q:
E=Q/4 πε r2
V=Q/4 πε r
Câmpul electric rezultant, produs de un ansamblu de n sarcini electrice, se obţine prin
însumarea câmpurilor electrice individuale (principiul suprapunerii efectelor)
E=E1+E2+…+En ,
V=V1+V2+…+Vn
Liniile tangente vectorului intensitate a câmpului electric se numesc linii de câmp.
Ansamblul liniilor de câmp formează spectrul câmpului.
O pereche de sarcini electrice punctiforme, egale în modul dar de semne contrare ± q,
aflate la o distanţă l suficient de mică una de alta formează un dipol electric, caracterizat prin
produsul p=q.l, numit moment electric al dipolului.
Densitatea locală de volum a momentelor electrice dintr-un corp se numeşte intensitate de
polarizare sau polarizaţie electrică
lim
P= ΔV →0 Δ p/ Δ V=dp/dV
Polarizaţia electrică a unui corp poate avea, în general, două componente, una
temporală (determinată de un câmp electric aplicat din exterior) şi una permanentă (determinată
de cauze neelectrice), P=Pt+Pe , Pt=ε 0. χ E , unde χ este susceptibilitatea electrică a mediului.
Între inducţia electrică D, intensitatea câmpului electric E şi polarizația electrică P există relaţia
D=ε 0E+P
care în cazul mediilor liniare şi omogene, fără polarizaţie permanentă, capătă forma
D=ε 0(1+ χ )E=ε E
Fluxul inducţiei electrice printr-o suprafaţă elementară dS se calculează cu relaţia
dψ =DdS cosα
unde α este unghiul format de liniile de câmp cu normala la suprafaţă.
Teorema lui Gauss. Fluxul inducţiei electrice printr-o suprafaţă închisă este egal cu sarcina
electrică totală din interiorul său
ψ =Qint
O altă mărime electrică cu caracter global este diferenţa de potenţial sau tensiunea
electrică dintre două puncte, definită prin lucrul mecanic efectuat de câmp la deplasarea unităţii
de sarcină între punctele respective:
U=V1-V2=L12/q
În cazul unui condensator (sistem format din două conductoare, numite armături, separate
între ele printr-un strat izolator), raportul dintre modulul sarcinii electrice a unei armături şi
tensiunea la borne este constant şi reprezintă capacitatea electrică:
C=Q/U
Capacitatea condensatorului plan, format din două armături plane şi paralele, de suprafaţă
S, separate printr-un dielectric de grosime d şi permitivitate ε , se calculează cu relaţia:
C=ε S/d

44
 Într-un circuit electric, orice grupare de n condensatoare se poate substitui cu un singur
condensator, a cărui capacitate echivalentă se calculează astfel:
1/Cs=1/C1+1/C2+…+1/Cn (pentru legarea în serie)
Cp=C1+C2+…+Cn (pentru legarea în paralel)
În timpul încărcării unui condensator se înmagazinează o energie electrică W în câmpul
electric dintre armăturile sale, având expresia:
W=CU2/2= QU/2= Q2/2C
Electricitatea este o disciplină complexă, care studiază, pe lângă fenomenele produse de
sarcinile aflate în repaus (electrostatica), pe cele produse de sarcinile în mişcare(electrocinetica
şi electrodinamica).
În regim electrocinetic se neglijează radiaţia electromagnetică produsă de curenţii
electrici, spre deosebire de electrodinamică – ramură a electromagnetismului, care studiază
stările electrice şi magnetice variabile în timp.
Observație. În electrocinetică s-a convenit ca mărimile electrice continue să fie notate cu litere
mari, iar cele variabile cu litere mici.
Sub acţiunea unui câmp electric, purtătorii de sarcină electrică dintr-un conductor
electric de speţa I (metal) sau de speţa a II-a (electrolit) capătă o mişcare ordonată care formează
curentul electric. Purtătorii de sarcină electrică sunt electronii liberi din metale sau ionii pozitivi
şi negativi din electroliţi și gaze ionizate.
Metalele sunt formate dintr-o reţea regulată de ioni pozitivi, printre nodurile căreia se
mişcă electronii liberii, rezultaţi prin punerea în comun a electronilor de valenţă.
Electroliţii sunt săruri topite sau soluţii de acizi, baze sau săruri, care în procesul de
disociere electrolitică dau naştere la ioni pozitivi şi negativi mobili.
Ionizarea gazelor se poate produce prin descărcări electrice, iradiere cu radiaţii
ultraviolete, radiații X sau γ , bombardare cu particule electrice, încălzire la temperaturi mari etc.

Sarcina electrică care trece în unitatea de timp prin secţiunea transversală a unui
conductor reprezintă intensitatea curentului electric, mărime fizică scalară exprimată matematic
riguros prin derivata sarcinii electrice în raport cu timpul, i=dq/dt.
Pentru început, vom analiza regimul staționar, caz în care intensitatea curentului electric
se exprimă prin relația simplă, I =Q/t.
Un rezistor electric se caracterizează în regim electrocinetic prin rezistenţa electrică,
egală cu raportul dintre tensiunea la borne şi intensitatea curentului electric:
R=U/I
Un conductor liniar de lungime l, secţiune S şi rezistivitate ρ are rezistenţa electrică:
R= ρ l /S
Rezistenţa electrică a unui conductor metalic variază liniar cu temperatura:
R=R0(1+α t)
unde α este coeficientul termic al rezistenţei.
Inversul rezistenţei electrice se numeşte conductanţă electrică, G=1/R, iar inversul

45
rezistivităţii electrice poartă numele de conductivitate electrică, σ =1/ ρ .
Reţelele electrice sunt circuite compexe formate, în general, din dispozitive electrice
pasive (rezistoare, bobine, condensatoare) şi active (surse electrice) interconectate între ele prin
conductoare electrice.
La o reţea electrică se pot distinge laturile(ramificațiile rețelei), nodurile (puncte în care se
întâlnesc cel puţin trei laturi de reţea) şi ochiurile (contururi închise formate din laturi de reţea).
Pe baza legilor generale de conservare a sarcinii electrice şi a energiei, Kirchhoff a
demonstrat în anul 1847 două teoreme pentru reţelele electrice, care îi poartă numele.
Teoremele lui Kirchhoff permit rezolvarea problemelor cu circuite electrice, fiind
deosebit de utile în aplicații.
Teorema I. Se referă la un nod de reţea. Suma algebrică a intensităţilor curenţilor electrici care
se întâlnesc într-un nod de reţea este egală cu zero
I1 +I2+…+ Ii =0
Teorema II. Se referă la un ochi de reţea. Suma algebrică a tensiunilor electromotoare de pe un
ochi de reţea este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune de pe acel ochi de reţea
E1 + E2 +…+ En = R1I1 +R2I2 +…+RnIn
Pentru determinarea intensităţilor curenţilor electrici dintr-o reţea formată L laturi şi N
noduri, se procedează astfel :
- se stabilesc în mod arbitrar sensurile de referinţă ale intensităţilor curenţilor electrici din laturile
reţelei şi sensurile de parcurs ale ochiurilor de reţea;
- se aplică teorema I în (N-1) noduri, considerându-se pozitive intensităţile pentru curenţii care
intră în nod şi negative pentru curenţii care ies din nodul respectiv;
- se aplică teorema II în O=L-N+1 ochiuri de reţea independente, considerându-se pozitive
tensiunile electromotoare şi căderile de tensiune ale căror sensuri de referinţă coincid cu sensul
de parcurs al fiecărui ochi de reţea, în caz contrar se consideră negative;
- se rezolvă sistemul de (L) ecuaţii liniare cu (L) necunoscute prin metoda substituţiei, reducerii
sau cu ajutorul determinanţilor; soluţiile pozitive indică alegerea corectă pentru sensurile de
referinţă ale curenţilor respectivi, cele negative arată că sensul real este opus sensului de referinţă
arbitrar ales.
Din teorema a II-a a lui Kirchhoff rezultă imediat cunoscuta lege a lui Ohm pentru o
porţiune de circuit, I=U/R, relaţie care poate fi transcrisă sub formă locală, j= σ E, unde prin
j=I/S s-a notat modulul densităţii de curent(sarcina electrică care trece în unitatea de timp prin
unitatea de arie a secţiunii transversale a unui conductor).
Plecând de la analiza mișcării electronilor liberi prin conductoarele metalice, se poate
deduce relația pentru vectorul densităţii de curent j= -env, unde e = 1,6.10-19C este sarcina
elementară, iar n şi v reprezintă concentraţia, respectiv viteza de drift a electronilor.
Pentru un circuit simplu, format dintr-un rezistor de rezistenţă R şi o sursă electrică cu
tensiunea electromotoare E şi rezistenţa internă r, legea lui Ohm se exprimă concis prin relaţia
I=E/(R+r), care se poate obține prin aplicarea teoremei II a lui Kichhoff.
Este bine de menţionat că, în anumite situaţii, rezolvarea reţelelor electrice este mai
comodă prin metoda curenţilor ciclici sau metoda potenţialelor nodurilor, bazate pe ecuaţii

46
deduse din teoremele lui Kirchhoff.
O altă posibilitate pentru simplificarea analizei circuitelor electrice constă în echivalarea
grupărilor serie şi paralel a unor dispozitive electrice pasive sau active cu un dispozitiv unic de
acelaşi tip, care produce aceleaşi efecte electrice.
Rezistenţa echivalentă pentru grupările serie şi paralel ale rezistoarelor se calculează cu
relaţiile:
n
∑
Rs= i=1 Ri (legare serie),
n
∑
1/Rp= i=1 1/Ri (legare paralel)
Tensiunea electromotoare echivalentă şi rezistenţa echivalentă pentru grupările de
generatoare electrice se calculează cu relaţiile:
n n
∑ ∑
Es= i=1 Ei, rs= i=1 ri , pentru conexiunea serie
n n n
∑ ∑ ∑
Ep=( i=1 Ei / ri)/( i=1 1/ri), 1/rp= i=1 1/ri , pentru conexiunea paralel
Mişcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică este asigurată de energia
electrică produsă (debitată) de sursele electrice, W = QE = EIt, care este absorbită (disipată) de
componentele rezistive, WR =QU= UIt= RI2t=U2t/R.
Pentru un circuit simplu, se pot scrie relațiile
W=EIt=(R+r)I2t=E2t/(R+r)
unde semnificația notațiilor se presupune cunoscută.
Puterea electrică se defineşte prin raportul dintre energia electrică şi intervalul de
timp, P=W/t = EI = (R+r)I2 = E2 /(R+r) (debitată de sursă), respectiv PR =WR/t=UI= RI2 = U2/R
(disipată de rezistor).
Observație. De remarcat că tensiunea electromotoare(t.e.m.) a unei surse electrice reprezintă
energia debitată de sursă pentru deplasarea unităţii de sarcină electrică pe întreg circuitul
electric, E = W/Q.
În tehnica actuală se utilizează o gamă diversificată de surse electrice, care transformă în
energie electrică o energie oarecare, ca de exemplu: energie chimică(elemente galvanice şi
acumulatoare electrice), energie mecanică(dinamuri şi alternatoare), energie
termică(termoelemente), energie luminoasă(fotoelemente).
Randamentul electric al unei surse este raportul dintre puterea utilă(furnizată la borne)
şi puterea consumată(totală)
η = Pu/Pc = R/(R+r).

Transferul maxim de putere, Pmax= E2/4r, se obţine pentru R = r, afirmație care se poate
verifica prin calculul derivatei în raport cu R a puterii disipate și rezolvarea ecuației dP R/dR=0,
aşa cum se procedează în analiza matematică la calculul punctelor de extrem ale unei funcţii.
Bilanţul energetic pentru un circuit electric este exprimat prin teorema conservării
47
puterii: suma algebrică a puterilor debitate de sursele din reţea este egală cu suma puterilor
disipate de componentele rezistive ale reţelei
n n
∑¿¿
k
∑¿¿ 2
EkIk= k RkIk .
Teorema conservării puterii se poate deduce din teorema a doua a lui Kirchhoff.
O aplicaţie directă a teoremei conservării puterii este utilizarea bilanţului energetic pentru
verificarea rezolvării corecte a reţelelor electrice.
În jurul conductoarelor parcurse de curenţi electrici, precum şi al corpurilor magnetizate
ia naştere o stare specială a materiei denumită câmp magnetic, care se poate pune în evidenţă
cu ajutorul piliturii de fier.
Astfel, un curent electric de intensitate I, care trece prin suprafața unui contur închis ( Γ )
creează în jurul său un câmp magnetic, a cărui intensitate H se determină cu ajutorul relaţiei
Biot-Savart
∫
H = Γ Idlxr/4 π r3.
În particular, se obţin formulele :
H=I/2 π r ( pentru un conductor liniar de lungime infinită)
H=I/2r (în centrul unei spire circulare de rază r)
H=NI/l (în interiorul unui solenoid de lungime l, având N spire)
Pentru calculul intensităţii câmpului magnetic rezultant, produs de o distribuţie oarecare
de curenţi electrici se foloseşte teorema de superpoziţie a câmpurilor magnetice în medii liniare
şi izotrope
H=H1+ H2+…+ Hn
O buclă elementară de curent cu intensitatea I, care delimitează o suprafaţă plană S = Sn,
orientată în spaţiu prin versorul n al normalei la suprafaţă, este echivalentă cu o foiţă magnetică
(dipol magnetic), având momentul magnetic m=I Sn .
Magnetizarea corpurilor se explică la nivel structural prin momentele magnetice
elementare asociate mişcării particulelor încărcate electric din atom. Pentru caracterizarea stării
locale de magnetizare a unui corp se defineşte intensitatea de magnetizare (magnetizaţia) prin
formula
lim
M= ΔV →0 Δ m/ Δ V=dm/dV
care exprimă densitatea de volum a momentului magnetic.
În general, magnetizaţia se descompune într-o componentă temporală (determinată de un
câmp magnetic exterior) şi o componentă permanentă (determinată de cauze interne)
M=Mt+Mp
χ χ
Mt= m H, unde m este susceptibilitatea magnetică
Între inducţia magnetică B, intensitatea câmpului magnetic H şi magnetizaţia M, există relaţia
B= μ 0(H+M)
care, în cazul mediilor liniare, fară magnetizaţie permanentă, capătă forma

48
 χ
B= μ 0(1+ m )H= μ H
De menţionat că, în relaţiile precedente, μ = μ 0 μ r este permeabilitatea magnetică
absolută a mediului, μ 0=4 π 10-7 H/m este permeabilitatea magnetică absolută a vidului, iar μr
reprezintă permeabilitatea magnetică relativă a mediului (dată în tabele).
În funcţie de valoarea permeabilităţii magnetice relative, corpurile se clasifică în trei
categorii: diamagnetice ( μ r< 1), paramagnetice ( μ r>1) şi feromagnetice ( μ r >>1).
Fluxul inducţiei magnetice este o mărime fizică scalară definită prin relaţia
φ =B.S=BScosα
Fluxul magnetic prin orice suprafaţă închisă este nul (teorema lui Gauss pentru câmpul
magnetic). Această teoremă pune în evidență faptul că liniile unui câmp magnetic sunt închise.
O altă lege importantă din magnetism este cea a circuitului magnetic(legea lui Ampère),
mai precis: integrala pe un contur închis(circulaţia) vectorului H este egală cu suma algebrică a
intensităţilor curenţilor electrici care străbat suprafaţa delimitată de conturul de integrare
∮ H dl =∑ ¿¿I
.
k

Membrul stâng al egalităţii se numeşte tensiune magnetomotoare(t.m.m.), iar membrul

drept este cunoscut sub numele de solenaţie şi se măsoară în amperi-spiră. La calculul solenaţiei,
curenţii se consideră pozitivi când sensul care înlănţuie conturul de integrare corespunde, după
regula burghiului, cu sensul de integrare.
Fluxul magnetic produs de curentul care trece printr-un circuit electric este proporţional
cu intensitatea curentului electric, coeficientul de proporţionalitate reprezentând inductanţa
proprie a circuitului, L=φ /I.
Inductanţa proprie a unui solenoid (bobine ) de lungime l şi secţiune S, având N spire, se
calculează cu relaţia L= μ N2 S/l.
Când două circuite electrice se află în apropiere, o parte φ 12 din fluxul magnetic produs
de primul circuit străbate cel de-al doilea circuit și reciproc, o parte φ 21 din fluxul magnetic
produs de circuitul al doilea străbate primul circuit electric.
Valoarea comună a rapoartelor M=φ 12 /I1=φ 12/I2 se numeşte inductanţă mutuală,
parametru legat de inductanţele proprii prin relaţia M=k(L1L2)1/2, k fiind coeficientul de cuplaj.
Câmpul magnetic al unei bobine are o energie W=LI2/2, care este distribuită cu
densitatea w=W/V =HB/2, predominant în spaţiul interior.
Un câmp magnetic de inducţie B acţionează asupra unui element de conductor dl ,
parcurs de un curent electric cu intensitatea I , prin forţa electromagnetică
dF=IdlxB
dar şi asupra unei sarcini electrice q care se mişcă cu viteza v, prin forţa Lorentz
F=qvxB
Particulele electrice de masă m şi sarcină q, care pătrund cu viteza v într-un câmp
magnetic uniform de inducţie B, descriu, sub acţiunea forţei Lorentz, traiectorii elicoidale cu
raza de giraţie R=(mv sinα )/qB şi perioada T=2 π m/qB, pasul elicei având valoarea
49
h=(2 π mvcosα )/qB, unde α este unghiul dintre v şi B.
Conductoarele parcurse de curenţi electrici interacţionează între ele prin forţe
electrodinamice, datorită faptului că fiecare dintre ele se află în câmpul magnetic produs de
curenții celorlalte laturi.
Plecând de la expresia forţei electromagnetice se poate demonstra uşor că două
conductoare paralele de lungime l, aflate la distanţa r unul de altul şi parcurse de curenţii electrici
cu intensităţile I1, I2, interacţionează între ele prin forţe electrodinamice având expresia
F= μ I1I2l / 2 π r.
Inducţia electromagnetică este fenomenul de apariţie a tensiunii electromotoare într-un
circuit electric străbătut de un flux magnetic variabil.
Legea inducţiei electromagnetice a fost descoperită de către Faraday și face parte
integrantă din sistemul de ecuaţii a lui Maxwell. Tensiunea electromotoare indusă într-un circuit
electric este egală în modul, dar de semn contrar, cu viteza de variație a fluxului magnetic prin
suprafața acelui circuit,
e = - dφ /dt
Conform regulii lui Lenz, tensiunea electromotoare şi curentul indus au un astfel de sens,
încât fluxul magnetic produs de curentul indus se opune totdeauna variaţiei fluxului magnetic
inductor.
Autoinducţia este un caz particular de inducţie electromagnetică, mai precis, este
fenomenul de apariţie într-un circuit electric a unei tensiuni electromotoare datorită variaţiei
intensităţii curentului electric din acel circuit,
e = - dφ /dt = - Ldi/dt
unde L este inductanța proprie a circuitului.
Dacă motoarele electrice sunt acţionate de forţele de interacţiune dintre rotor(partea
mobilă) şi stator(partea fixă), care produc cuplul activ, în schimb generatoarele electrice
funcţionează pe baza fenomenului de inducţie electromagnetică, forţele de interacţiune dintre
rotor şi stator creând cuplul rezistent.
Pentru a fi puse în mişcare, generatoarele electrice trebuie cuplate cu motoare, turbine sau
alte sisteme de acţionare.
Maşinile electrice de curent continuu sau alternativ sunt reversibile putând funcţiona atât
în regim de motor, cât şi în regim de generator.
Spre deosebire de curentul electric continuu, cel alternativ îşi schimbă periodic
polaritatea, fiind produs de generatoare electrice numite alternatoare.
Curentul electric continuu poate fi transformat în curent alternativ cu ajutorul
invertoarelor electronice, iar redresoarele electronice asigură conversia curentului alternativ în
curent continuu.
Teoremele lui Kirchhoff în curent alternativ se aplică pentru valorile instantanee
(momentane) ale tensiunilor şi intensităţilor curenţilor electrici, descrise prin expresii sinusoidale
de forma:
u=Um sin (ω t + ϕ 0),

50
 i=Im sin ω t
unde s-au notat cu (Um=√ 2 U, Im=√ 2 I) – valorile maxime (amplitudinile) pentru tensiune şi
intensitate, (U,I) - valorile efective (indicate de aparatele de măsură), (ω t+ϕ 0, ω t) - fazele,
ϕ 0 – diferenţa de fază dintre tensiune şi curent, ω =2 π ν =2 π /T- pulsaţia, ν =1/T-frecvenţa,
T-perioada.
Pe lângă metoda analitică de rezolvare a unei reţele de curent alternativ se utilizează şi
o metodă grafică cu ajutorul fazorilor. Fazorul este un vector asociat unei mărimi sinusoidale,
având modulul egal cu amplitudinea sau valoarea efectivă şi care face cu axa de referinţă un
unghi egal cu faza iniţială.
Pentru mărimile sinusoidale, operaţiile de adunare, scădere şi înmulţire cu un număr se
transpun în operaţii corespunzătoare pentru fazori. Derivarea unei expresii sinusoidale se reduce
la o amplificare cu ω şi o rotire cu π /2 rad a fazorului asociat, iar operaţia inversă de integrare,
înseamnă o împărţire cu ω şi o rotire cu - π /2 rad a fazorului respectiv.
În tabelul care urmează, se prezintă sintetic comportamentul rezistorului, bobinei şi
condensatorului în curent alternativ, precum şi al circuitelor RLC serie şi paralel.

Relaţii între valori instantanee Relaţii între valori efective Defazaj(rad)

Rezistor u=Ri (legea lui Ohm) U=RI, ϕ 0=0

Bobină u =Ldi/dt (legea lui Faraday) U=XL.I, XL=ω L ϕ 0= π /2

reactanţă inductivă(Ω )
L- inductanţă(H)

Condensator i =dq/dt =Cdu/dt, u=q/C U=XC.I, XC=(ω C)-1 ϕ 0= - π /2

reactanţă capacitivă(Ω )
C- capacitate electrică(F)

Circuit u =uR+uL+uC (legea a doua a U=ZI, Z=[R2+( XL-XC )2]1/2 tgϕ 0 =

lui Kirchhoff ) impedanţă(Ω )
serie RLC (XL- XC)/R

Circuit i =iR+iL+iC ( prima lege a lui −1 −1

tgϕ 0 =
U=ZI, Z=[R-2 +(X L - X C )2]-1/2
paralel RLC Kirchhoff )
impedanţă(Ω ) −1 −1
R(X L - X C )

O analiză elegantă a circuitelor electrice în regim armonic(sinusoidal) se poate face prin

transcrierea în complex a teoremelor lui Kirchhoff
I 1 +I2+…+ In =0, E1 + E2 +…+ En =Z1I1 +Z2I2 +…+ZnIn
unde prin litere cursive s-au notat intensităţile curenţilor electrici, tensiunile electromotoare ale
surselor electrice, respectiv impedanţele elementelor de circuit în reprezentarea complexă, cu

51
menţiunea că unii autori preferă notaţia cu litere mari subliniate.
Demonstraţia teoretică se bazează pe faptul că mulţimea expresiilor sinusoidale prin care sunt
exprimate mărimile electrice ale curentului alternativ, mulţimea fazorilor şi mulţimea numerelor
complexe formează spaţii vectoriale izomorfe în raport cu adunarea şi înmulţirea cu scalari.
Mai precis, unei mărimi sinusoidale x=Xmsin(ω t +α ) i se asociază mărimea complexă
X= Xejα =X(cosα +sinα ), unde X este valoarea efectivă,α reprezintă faza iniţială, iar prin j s-a
notat unitatea imaginară, j2=-1.
În cazul reprezentării în complex a mărimilor electrice, pentru o porţiune de circuit, se
ϕ
pot scrie relațiile: Z=R+j(XL–XC)=Zej 0 , în particular ZR=R (rezistor), ZL=jXL (bobină),
ZC= -jXC (condensator)
Grupările serie şi paralel de impedanţe în complex pot fi substituite prin impedanţe
echivalente în complex, care pot fi calculate după aceleași reguli ca cele folosite în cazul
curentului continuu la grupările de rezistențe serie, respectiv paralel.
Inversul impedanţei complexe se numeşte admitanţă complexă, a cărei formulă de calcul
se determină astfel: Y=1/Z = [R+j(XL–XC)]-1 = G-jB, unde G=R/(R2+X2) se numește
conductanţă, B=X/(R2+X2) are semnificația de susceptanţă, iar X=XL-XC reprezintă reactanţa.
Un circuit serie RLC (elementele R și X sunt legate în serie) se poate transforma într-un
circuit paralel echivalent (elementele G și B sunt legate în paralel).
Conexiune inversă. Analizaţi în complex circuitele serie şi paralel RLC.
Se spune că un circuit electric de curent alternativ se află la rezonanţă dacă tensiunea la
ϕ
borne este în fază cu intensitatea curentului electric. Din condiţia 0 =0, se obţine relaţia lui
Thomson pentru calculul perioadei şi frecvenţei de rezonanţă a circuitelor serie și paralel de
curent alternativ:
T0=1/ ν 0=2 π (LC)1/2
Puterea în curent alternativ este de patru tipuri: instantanee, activă, reactivă și aparentă.
De exemplu, puterile pentru circuitul serie RLC se pot defini astfel:
*putere instantanee, p= ui, [p]SI=watt;
ϕ
*putere activă (putere disipată în rezistenţa circuitului), P=UIcos 0 =RI2=GU2, [P]SI=watt ;
* putere reactivă (putere schimbată periodic între câmpul electric şi câmpul magnetic),
ϕ
Pr= UIsin 0 =XI2=BU2, [Pr]SI=VAR=volt-amper reactiv;
*putere aparentă sau totală, S =UI=ZI2, [S]SI =VA=volt-amper.
ϕ ϕ 2
Se pot deduce uşor relaţiile între puteri: P= S cos 0 , Pr=S sin 0 , S2 = P2+Pr .
Obsevație. Relațiile dintre puterile activă, reactivă și aparentă se pot deduce formal din
triunghiul puterilor.
În practică, transportul energiei electrice se face prin reţele trifazate în conexiune stea sau
triunghi, care sunt mai avantajoase decât rețelele monofazate, deoarece, la aceeași putere
electrică transmisă, consumul de material pentru conductoare este mai redus .
Montajul stea se obţine prin legarea sfârşitului fiecărei faze (X, Y, Z) la un conductor comun,
numit conductor de nul, iar începuturile fazelor (A, B, C) sunt legate la conductorii de linie.

52
 Montajul în triunghi se obţine prin legarea sfârşitului fiecărei faze cu începutul fazei
următoare la cele trei conductoare de linie.
În cazul reţelei trifazate simetrice şi echilibrate, în care circuitele electrice generatoare
sunt identice, precum şi circuitele electrice receptoare sunt identice, se pot scrie următoarele
relaţii pentru tensiunile şi intensităţile curenţilor de linie şi de fază:
- pentru montajul în stea, Ul=31/2 Uf, Il=If ;
- pentru montajul în triunghi, Ul=Uf, Il=31/2 If.
Puterile unui circuit trifazat simetric şi echilibrat sunt de trei ori mai mari decât puterile
corespunzătoare unei faze:
P=3Uf If cos
ϕ 0 =31/2 U I cosϕ 0 (putere activă)
l l

ϕ ϕ
Pr= 3Uf If sin 0 = Pr= 31/2 Ul Il sin 0 (putere reactivă)
S=3Uf If=31/2 Ul Il (putere aparentă)
Energia curentului electric trifazat (generat în centralele electrice la tensiuni de 6 -20 kV)
este transmisă prin intermediul unor transformatoare ridicătoare de tensiune la linii de transport
sub tensiuni foarte înalte (110 kV, 220 kV, 400 kV) pentru ca pierderile să fie cât ma mici. Astfel
de tensiuni fiind extrem de periculoase, în stațiile de transformare și centrele de distribuire a
energiei electrice la cosumatori se coboră tensiunea pănă la valori de ordinul sutelor de volți,
cele mai cunoscute fiind Ul /Uf = 380 V/ 220 V.
Numai în regim static sau staţionar câmpul magnetic poate fi separat de câmpul electric.
În regim variabil, câmpurile electrice şi magnetice se generează reciproc şi formează împreună
câmpul electromagnetic.

53
 VI. Câmpul electromagnetic

Spre deosebire de interacţiunile de contact dintre corpuri, forţele cu acţiune la distanţă se

exercită prin intermediul câmpurilor (gravitaţional, electric, magnetic, electromagnetic). O
deosebită importanţă o are câmpul electromagnetic, mai ales în telecomunicaţii, domeniu care se
ocupă cu transmiterea la distanţă a informaţiilor.
Câmpul electromagnetic este rezultatul cuplării câmpurilor variabile electric şi magnetic,
care se generează reciproc şi se propagă în spaţiu prin unde electromagnetice. Mai precis,
câmpul electromagnetic este un ansamblu format dintr-un câmp electric variabil şi un câmp
magnetic variabil care oscilează în fază şi se generează reciproc.
Bazele electromagnetismului au fost puse de fizicianul englez James Clerk Maxwell
(1831-1879), care este considerat, alături de Isaac Newton şi Albert Einstein, unul din cei mai
prodigioşi savanţi din toate timpurile.
Pornind de la ideile lui M. Faraday, J.C. Maxwell a elaborat în lucrarea „Tratat despre
electricitate şi magnetism” teoria macroscopică a câmpului electromagnetic pentru corpurile în
repaus, teorie pe care H. Hertz a extins-o apoi la corpurile în mişcare.
Se menţionează că evoluţia concepţiei despre câmpul electromagnetic a cunoscut şi
alte etape, precum:
• teoria clasică a electronilor (electrodinamica microscopică clasică), elaborată de H. A. Lorentz,
pornind de la structura discontinuă a substanţei la scară atomică;
• electrodinamica relativistă, care a revizuit conceptele electrodinamicii clasice, macroscopice şi
microscopice pe baza teoriei relativităţii restrânse;
• electrodinamica cuantică, rezultată prin aplicarea teoriei cuantice la câmpul electromagnetic.
În aplicaţiile curente, câmpul electromagnetic este descris suficient de bine prin sistemul
de ecuaţii liniare cu derivate parţiale, elaborat de către Maxwell:
1a. div D = ∇ ·D = ρ
2a. div B = ∇ ·B = 0
3a. rot E = ∇ × E = - ∂ B/∂ t
54
4a. rot H = ∇ × H = j + ∂ D/∂ t
unde se presupune că notațiile pentru mărimile fizice sunt cunoscute, iar operatorii divergență și
rotor aplicați unei mărimi fizice vectoriale se obțin formal prin produsul scalar, respectiv
produsul vectorial, dintre operatorul gradient ( ∇ = i ∂ x/∂ x +j ∂ y/∂ y + k ∂ z/∂ z ) și mărimea
fizică vectorială.
Formele integrale corespunzătoare ecuațiilor precedente sunt:

1b. ∯ D·dA =∭ ρ dV ( legea lui Gauss pentru câmpul electric)

2b. ∯ B·dA = 0 (legea lui Gauss pentru câmpul magnetic )
d
3b. ∮ E·dl = - dt ∬ B·dA ( legea lui Faraday sau legea inducţiei electromagnetice)
d
4b. ∮ H·dl = ∬ j·dS + dt ∬ D·dA (legea Maxwell-Ampère)
Prin utilizarea teoremei lui Stokes şi a teoremei lui Gauss-Ostrogradsky, se poate
demonstra echivalenţa celor două sisteme de ecuaţii.
Pentru descrierea completă a câmpului electromagnetic, la sistemul elaborat de Maxwell
se adaugă relaţiile de material
D=ε E, B= μ H
valabile pentru mediile cu polarizare liniară şi fără polarizare spontană.
Este bine de precizat semnificaţia unor notaţii şi noţiuni utilizate în teoria
câmpurilor vectoriale.
Integralele de tipul
∯ E·dA, ∮ E·dl
reprezintă fluxul vectorului E = i Ex + j Ey + kEz printr-o suprafaţă închisă, respectiv circulaţia
acestui vector pe o curbă închisă.
Se consideră că divergenţa unui câmp vectorial
div E = ∇ ·E = ∂ E x/∂ x + ∂ E y/∂ y + ∂ E z/∂ z
măsoară productivitatea pe unitatea de volum a surselor câmpului într-un punct oarecare din
spaţiu. Sursele de câmp pot fi pozitive(izvoare) sau negative(puţuri), după cum divergenţa
este pozitivă, respectiv negativă.
Dacă divergenţa este nulă în orice punct din spaţiu, atunci câmpul nu are surse. Un astfel
de câmp se numeşte solenoidal. Orice câmp solenoidal este rotorul unui câmp vectorial
numit potenţialul vector al câmpului respectiv.
Un câmp vectorial E se numeşte irotaţional dacă rotorul câmpului
rot E = ∇ × E = i(∂ E z/∂ y - ∂ E y/∂ z) + j(∂ E x/∂ z - ∂ E z/∂ x) + k(∂ E y/∂ x - ∂ E x/∂ y)
este nul în orice punct din spaţiu, ∇ × E = 0.
Un câmp irotaţional se poate calcula prin gradientul unui potenţial scalar luat cu semn
schimbat. Suprafeţele având potenţial scalar constant se numesc suprafeţe echipotenţiale.

55
 Circulaţia unui câmp irotaţional este nulă, aşa cum rezultă din aplicarea teoremei lui Stokes.
Vectorii unui câmp irotaţional E(x, y,z) sunt tangenţi la liniile de câmp, care se pot
determina din relaţia diferenţială vectorială, E×dr = 0, sau ca soluţii ale sistemului diferenţial
E E
dx/ x =dy/ y =dz/ E z
Spectrul unui câmp vectorial oferă o imagine de ansamblu, nu numai asupra orientării
vectorilor câmpului, ci şi despre modulul acestora, evaluat prin densitatea liniilor de câmp.
Pentru deducerea ecuaţiilor undelor electromagnetice se consideră cazul unui mediu
omogen, izotrop şi fără distribuţie de sarcină electrică(ε =constant, μ =constant, ρ = 0). Prin
aplicarea operatorului rotor ecuaţiilor (3a) şi (4a), precum şi substituirea unor termeni rezultaţi
din ecuaţiile (1a) şi (2a), se obţin relaţiile
∂2 ∂2
2 2
ΔE -ε μ ∂ t (E) = 0 , ΔH -ε μ ∂t (H) = 0
∂2 ∂2 ∂2
2
unde Δ = ∂ x + ∂ y + ∂ z reprezintă operatorul lui Laplace.
2 2

Viteza de propagare a undei electromagnetice se poate calcula cu formula

1/ 2
v = 1/(ε μ )
Pentru unda electromagnetică plană, care se propagă în sensul pozitiv a axei Ox, se
obţin soluţii de forma
E =E0 sin 2 π (t/T – x/ λ )
B = B0 sin 2 π (t/T – x/ λ )
unde T este perioada, iar λ = vT reprezintă lungimea de undă.
Într-un mediu omogen şi izotrop, vectorii E şi B oscilează în fază şi sunt perpendiculari
atât între ei, cât şi pe viteza v de propagare a undei electromagnetice, fiind legaţi prin relaţia
vectorială
E =B × v
Viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid se calculează cu relaţia
c =1/(  0  0)1/2  3.108m/s
în care s-au folosit notaţiile  0,  0 pentru permitivitatea electrică absolută a vidului, respectiv
permeabilitatea magnetică a vidului. Într-un mediu omogen oarecare, viteza de propagare a
undelor electromagnetice are expresia
v =1/(  0  r  0  r)1/2 = c/(  r  r)1/2
unde  r reprezintă permitivitatea electrică relativă a mediului, iar  r este permeabilitatea
magnetică relativă a mediului. Raportul n=c/v defineşte indicele absolut de refracţie al mediului
de propagare.
Densitatea de energie a câmpului electromagnetic se poate calcula astfel
w = E·D/2 +H·B/2 = (ε E2 + μ H2) / 2
Relaţia vectorială Y = E× H defineşte vectorul Poynting, al cărui modul are
semnificaţia de energie transmisă de unda electromagnetică în unitatea de timp prin unitatea
56
de suprafaţă dispusă perpendicular pe direcţia de propagare.
Fluxul vectorului Poynting printr-o suprafaţă S exprimă energia transportată de unda
electromagnetică în unitatea de timp prin suprafaţa respectivă
d
∬ ( E× H )·dS = dt (W)
Pentru intensitatea undei electromagnetice se obţin expresiile
1 d
I = S dt (W) = ǀE× Hǀ = v w
unde w este densitatea de energie a câmpului electromagnetic, iar v este modulul vitezei de
propagare.
O clasificare a undelor electromagnetice se poate face fie după fenomenul care stă la
baza producerii lor, fie după lungimea lor de undă.
După modul de producere, undele electromagnetice se întâlnesc sub denumirile:
• radiaţii hertziene - unde electromagnetice datorate oscilaţiei electronilor în circuite oscilante
LC sau în cavităţi rezonante.

• radiaţii termice - unde electromagnetice emise prin transformarea energiei termice a unui corp
în energie electromagnetică.
• radiaţii de frânare - unde electromagnetice care apar la frânarea bruscă a electronilor sau a
altor particule electrice într-o substanţă.
•radiaţii de sincrotron - unde electromagnetice emise de particule electrice atunci când sunt
accelerate în câmp magnetic.
Cea mai uzuală clasificare a undelor electromagnetice se face după frecvenţă sau
lungimea de undă în vid(  =c/ ), în următoarele tipuri:
1. Undele radio - au un domeniu de frecvenţă cuprins între zeci de Hz până la 1 GHz, ceea ce
corespunde unor lungimi de undă de la  30cm până la  30 km .
Din această categorie fac parte: undele lungi (30km…750m), medii(750m…50m),
scurte(50m…10m) şi ultrascurte (10m…30cm). Utilizare: transmisii radio şi TV.
2. Microundele - au lungimea de undă cuprinsă între 1mm și 30cm. Corespunzător, spectrul de
frecvenţă aparține domeniului 109…3·1011Hz. Utilizare: sisteme de telecomunicaţii, radar,
cuptoare cu microunde, cercetare ştiinţifică.
3. Radiaţia infraroşie - sunt radiaţii electromagnetice având lungimea de undă cuprinsă
între 7,6.10-7m și 10-3m, iar frecvențele se află în domeniul 3·1011…4·1014Hz. Ele sunt produse
în general de corpurile încălzite. Spectrul radiaţiilor emise depinde de temperatura corpului. Sunt
puternic absorbite de apă şi sol, producând încălzirea acestora. Utilizare: electronică,
calculatoare, industrie (sisteme de măsurare a temperaturii).
4. Radiaţia vizibilă - reprezintă undele electromagnetice a căror lungime de undă este cuprinsă
aproximativ în intervalul 7,6.10-7m…4.10-7m. Sunt emise de Soare, stele, lămpi cu filamente
incandescente, tuburi cu descărcări în gaze, arcuri electrice etc.
5. Radiaţia ultravioletă - este radiaţia electromagnetică cu domeniul aproximativ al lungimilor
de undă cuprins în intervalul de valori 6 ·10-10m... 4·10-7m. Este radiaţia emisă de atomi şi
57
molecule în timpul descărcărilor electrice în gaze, dar şi de Soare sau substanţele gazoase aflate
la temperaturi înalte. Ele au proprietatea de a disocia moleculele unor substanțe, ca de exemplu
oxigenul(având ca efect formarea ozonului). Stratul de ozon, format în atmosferă la înălţimea de
circa 30 km, absoarbe puternic radiaţiile ultraviolete. Cele care ajung la suprafaţa terestră ne
bronzează pe timpul verii.
6. Radiaţia X (sau Röentgen) - este radiaţia electromagnetică emisă prin tranziţiile electronilor
între nivele energetice interioare ale atomilor sau la frânarea electronilor puternic acceleraţi - la
contactul cu un material oarecare. Are un domeniu de lungimi de undă cuprins aproximativ între
10-12m și 6·10-10m. Datorită frecvenței ridicate și puterii mari de pătrundere prin diverse
substanţe, au diverse utilizări: studiul cristalelor, în defectoscopie(detectarea defectelor de
structură ale unor materiale), în medicină(radiografii, radioscopii, distrugerea celulelor
canceroase).
7. Radiaţia  - este radiaţia electromagnetică cu lungimea de undă mai mică de 10 -12m. Ele sunt
emise la tranziţiile nucleelor atomice de pe un nivel energetic superior pe unul inferior, dar şi în
procesele de dezintegrare radioactivă a unor nuclee sau la frânarea unor particule electrice rapide
atunci când trec printr-un strat de substanţă. Sunt nocive pentru organisme, producând boala de
iradiere atunci când depăşesc doza maximă admisă.
Pământul primeşte din spaţiul extraterestru radiaţii electromagnetice cuprinse într-un
domeniu larg de frecvenţe,însă din energia totală a radiaţiilor la nivelul superior al atmosferei
doar  23% ajunge la suprafaţa terestră (în special prin “ferestrele” herţiană şi optică), restul
revine radiaţiei reflectate de straturile înalte ale atmosferei.
În continuare, se prezintă sintetic cel mai simplu mijloc tehnic utilizat pentru emisia și
captarea undelor electromagnetice.
Oscilaţiile electrice apar la descărcarea unui condensator printr-o bobină, atunci când
rezistenţa totală a circuitului oscilant verifică relaţia
R<2(L/C)1/2
Perioada şi frecvenţa proprie a circuitului oscilant se calculează cu formula lui Thomson
To=1/νo =2π(LC)1/2
Circuitul oscilant închis nu radiază energie în spaţiul din jurul său, deoarece câmpul
electric este localizat cu precădere în spaţiul dintre armăturile condensatorului, iar câmpul
magnetic este concentrat în interiorul bobinei.
Pentru extinderea în spaţiu a câmpurilor electric şi magnetic se îndepărtează armăturile
condensatorului şi se întind spirele bobinei, obţinându-se circuit oscilant deschis, capabil să
radieze energie electromagnetică în mediul înconjurător.
Cel mai simplu circuit oscilant deschis este dipolul, un conductor liniar cu parametrii L
şi C distribuiţi, care generează unde electromagnetice, atunci când se află în regim electric
variabil, mai ales la frecvenţe înalte.
În jurul unui dipol activ, există un câmp electromagnetic care oscilează periodic cu
frecvenţa curentului alternativ din dipol.
În practică, dipolul este folosit ca antenă, pentru a radia în spaţiu sau pentru a capta unde
electromagnetice de o anumită frecvenţă. Ca orice circuit oscilat, antena are o frecvenţă proprie

58
 0 de oscilaţie, care este invers proporţională cu lungimea conductorului. Pentru ca energia
undelor electromagnetice să aibă valori mari, trebuie ca frecvenţa oscilaţiilor cu care este excitată
antena să fie egală cu frecvenţa ei proprie  0.
Dipolul izolat faţă de pământ este de tip semiundă(λ0 =2l), iar cel cu un capăt izolat și
celălalt pus la pământ este de tip sfert de undă(λ0 =4l), unde λ0 reprezintă lungimea de undă
proprie, iar l este lungimea dipolului.
În radiocomunicaţii se utilizează diverse alte scheme constructive pentru antene, cele mai
cunoscute fiind antenele Yagi şi cele parabolice.

VII. Optica

Optica este o parte a fizicii care studiază lumina, mai precis, a radiaţiei din domeniul
vizibil(cu lungimea de undă cuprinsă între 4·10-7 m şi 7,6·10-7 m), infraroşu (10-3m…7,6·10-7m)
şi ultraviolet (4·10-7m…6 ·10-10 m).
În funcţie de modelul adoptat pentru studiul luminii, optica se divide în:
- optică geometrică(operează cu raze de lumină – fascicule foarte înguste);
- optică ondulatorie (operează cu unde electromagnetice) ;
- optică fotonică(operează cu fascicule de fotoni).
Fenomenele din optică în care se manifestă preponderent aspectul ondulatoriu al luminii
(reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia, polarizarea) pot fi analizate cu ajutorul teoriei clasice a
câmpului electromagnetic, însă unele fenomene ca efectul fotoelectric extern, efectul Compton,
emisia şi absorbţia luminii, nu pot fi explicate riguros decât în cadrul electrodinamicii cuantice.
Atomii substanţei emit şi absorb energie în porţii discrete ε =h ν (cuanta de energie),
unde ν este frecvenţa radiaţiei, iar h=6,62. 10-34Js reprezintă constanta lui Planck.
Fotonul este particula elementară a câmpului electromagnetic, care nu poate exista
decât în mişcare (viteza în vid este constanta universală c = 2,9979. 108m/s), având energia
ε =h ν şi impulsul p=h/ λ .

ε ε
Într-un mediu cu permitivitatea electrică absolutăε = 0 r şi permeabilitatea magnetică
μ μ ε ε μ μ ε μ
absolută μ = 0 r , formula de calcul a vitezei, v = 1/( 0 r 0 r )1/2 = c /( r r )1/2, îşi

pierde valabilitatea, deoarece mărimile

ε r , μr , obţinute în câmpuri electrice şi magnetice
statice, depind de frecvenţă.

59
 Raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii într-un mediu transparent defineşte
indicele de refracţie absolut al mediului respectiv
n = c /v
Măsurătorile efectuate asupra radiaţiilor luminoase fac obiectul fotometriei.
Caracterizarea luminii din punct de vedere al evaluării obiective cu aparate de măsură se face cu
ajutorul mărimilor energetice, iar, dacă evaluarea se face pe baza perceperii acesteia de către
ochiul uman, atunci se obţin mărimile fotometrice(luminoase).
Sursele de lumină sunt corpuri care emit radiaţii în cursul unor procese termice, chimice,
descărcări electrice în gaze etc. Pentru simplificarea studiului, sursele de lumină de dimensiuni
mici se pot considera ca fiind punctiforme.
Dacă se consideră o sferă de rază r centrată pe sursa punctiformă S, atunci o suprafaţă
conică delimitează în interior un unghi solid a cărui valoare se calculează cu relaţia Δ Ω = Δ A/r2,
unde Δ A este aria calotei sferice. Unitatea de măsură pentru unghiul solid este steradianul(sr).
* Energia care străbate în unitatea de timp o secţiune oarecare a unui con în vârful căruia se află
o sursă punctiformă S, se numeşte flux de energie radiantă
 =W/t ; [  ] = W
e e SI

* Intensitatea energetică a unei surse punctiforme se defineşte ca fluxul de radiaţie emis în

unitatea de unghi solid
I =   / Δ Ω ; [I ] =W/sr
e e e SI

* Iluminarea energetică a unei suprafeţe elementare este fluxul de radiaţie care cade normal pe
unitatea de arie
E = Δ  / Δ A ; [E ] =W.m-2
e e e SI
2
Evident Ee=Ie/r , la incidenţă normală, iar, dacă fasciculul de lumină cade înclinat pe
suprafaţă, axa conului formând unghiul α cu normala la suprafaţă, atunci relaţia precedentă
trebuie scrisă forma generală, Ee = (Ie cos α )/r2 .
* Sensibilitatea spectrală relativă a ochiului uman este definită prin relaţia
V=  /  eo e

unde  eo este fluxul energetic al radiaţiei cu lungimea de undă λ =550 nm (la care sensibilitatea
ochiului uman este maximă) iar  e este fluxul energetic al radiaţiei cu lungimea de undă λ care
produce aceeaşi senzaţie vizuală ca şi  eo .
Este bine de menţionat că sensibilitatea spectrală relativă a ochiului uman
corespunzătoare vederii diurne diferă faţă de cea definită la vederea nocturnă(crepusculară).
*Fluxul luminos se defineşte prin relaţia,  =KV  , unde constanta K = 675 lm/W poartă
e

numele de echivalent fotometric al radiaţiei. Unitatea de măsură a fluxului luminos se numeşte

lumen(lm).
*Intensitatea luminoasă a unei surse punctiforme de lumină reprezintă fluxul luminos emis în
unitatea de unghi solid
I= Δ  / Δ Ω

60
 Intensitatea luminoasă a fost aleasă în SI ca mărime fundamentală a fotometriei, a cărei
unitate de măsură în SI este candela (cd).
*Iluminarea luminoasă este fluxul luminos incident pe unitatea de arie
E= Δ  / Δ A=(I cos α )/r2
e

Unitatea de măsură în SI pentru iluminarea luminoasă se numeşte lux(lx).

Direcţiile de propagare a luminii se numesc raze de lumină. Un ansamblu de raze
formează un fascicul de lumină, care poate fi paralel sau conic (convergent, divergent) după
cum razele sale sunt paralele sau se intersectează într-un punct.
În cazul unui fascicul convergent, razele de lumină intră într-un punct, iar, dacă
fasciculul este divergent, atunci razele de lumină ies într-un punct.
Optica geometrică studiază comportarea razelor de lumină pentru a determina formarea
imaginii obiectelor de către sistemele optice.
Un sistem optic este stigmatic dacă asigură o corespondenţă biunivocă între punctele
obiectului şi punctele imaginii, astfel încât imaginea să fie perfect asemănătoare obiectului.
Altfel spus, orice fascicul conic care pleacă de la punctele luminoase ale obiectului trebuie să
rămână conic şi după trecerea sa prin sistemul optic.
Un punct luminos al obiectului şi corespondentul său în imagine se numesc puncte
conjugate optic. Punctele imaginii pot fi reale sau virtuale după cum se formează la intersecția
razelor emergente din sistemul optic, respectiv se formează la intersecţia prelungirilor razelor
emergente.
În practică, datorită puterii de rezoluţie limitate a ochiului uman, pentru ca imaginea să
aibă claritate acceptabilă, este suficient ca sistemele optice să asigure un stigmatism aproximativ,
mai precis, punctelor luminoase obiect să le corespundă pete luminoase în imagine suficient de
mici pentru a fi percepute ca distincte.
În acest scop, sistemele optice sunt astfel construite încât să fie parcurse de fascicule
paraxiale, adică de fascicule înguste, învecinate şi puţin înclinate faţă de axul optic(care coincide
de obicei cu axa de simetrie a sistemului). Se spune, în acest caz, că sunt asigurate condiții ca
sistemul optic să funcționeze în aproximaţia lui Gauss sau aproximaţia paraxială.
Legile de bază ale opticii geometrice sunt:
• Legea propagării rectilinii a luminii – într-un mediu transparent şi omogen, lumina se propagă
în linie dreaptă.
• Legea independenţei fasciculelor de lumină – mai multe fascicule de lumină care se
intersectează îşi continuă drumul fără să se influenţeze reciproc.
• Legea reversibilităţii razelor de lumină – traiectul unei raze de lumină nu se modifică atunci
când se inversează sensul de propagare.
• Legile reflexiei şi refracţiei luminii. Amintim că prin reflexie se înţelege fenomenul de
întoarcere a razelor de lumină în mediul din care provin, atunci când întâlnesc suprafaţa de
separaţie a două medii diferite. Refracţia este fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a
unei raze de lumină la traversarea suprafeţei de separaţie dintre două medii transparente diferite.
Aceste fenomene sunt caracterizate de următoarelor legi:
0
1 . Raza reflectată şi raza refractată se află în planul de incidenţă definit de raza incidentă şi
61
normala la suprafaţa separatoare, dusă în punctul de incidenţă.
20. Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă, r = i .
30. Pentru două medii transparente date, raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul
unghiului de refracţie este constant, mai precis
sin i/ sin r=v1 /v2 = n2/n1 = n21
unde v1 şi v2 reprezintă vitezele de propagare a luminii în primul, respectiv cel de-al doilea
mediu, n1=c/v1, n2=c/v2 sunt indicii absoluţi de refracţie, iar n21 = n2/n1 reprezintă indicele de
refracţie relativ al mediului al doilea față de primul.
Dacă n1>n2 (lumina trece dintr-un mediu optic mai dens în altul mai puţin dens), atunci
există un unghi minim de incidenţă, numit limită, peste care se produce fenomenul de reflexie
totală, adică radiaţia incidentă se reflectă integral pe suprafaţa de separare a celor două medii
transparente.
Din condiţia r= π /2, prin aplicarea legii a treia, se obţine relaţia de calcul a unghiului limită
sin l=n2/n1.
• Principiul lui Fermat - parcursul real al unei raze de lumină între două puncte corespunde
drumului optic de valoare minimă, maximă sau staţionară, altfel spus, lumina se propagă între
două puncte astfel încât timpul necesar are o valoare extremă.
Prin drum optic într-un mediu trasparent și omogen se înţelege produsul dintre drumul
geometric străbătut de o rază de lumină în mediul respectiv şi indicele de refracţie absolut al
acestuia, (L) = nl.
Aceste principii permit obţinerea pe cale analitică a imaginii unui obiect formate de un
sistem optic, de la cele mai simple până la cele mai complexe.
Dioptrul sferic reprezintă o suprafaţă de forma unei calote sferice, care separă două medii
transparente cu indici de refracţie diferiţi.
Relațiile dioptrului sferic exprimă corespondențele dintre coordonatele punctelor
obiectului și imaginii într-un sistem de referinţă Oxy cu originea O situată în centrul optic al
dioptrului, axa absciselor Ox orientată în sensul propagării luminii de-a lungul axei optice
principale, iar axa ordonatelor Oy este dispusă perpendicular pe axa Ox.
În cazul unui dioptru sferic avem următoarele relaţii fundamentale :
* Relaţia punctelor conjugate:
n2/x2 - n1/x1=(n2-n1)/R
unde x1 este abscisa punctului obiect, x2 reprezintă abscisa punctului imagine, iar prin R s-a
notat raza dioptrului sferic.
Focarele dioptrului sferic sunt puncte conjugate optic cu punctele de la infinit, mai
precis, focarul obiect este punctul luminos situat pe axa optică principală a cărui imagine se
formează la infinit, iar focarul imagine este punctul în care converg razele emergente sau
prelungirile acestora, raze care provin dintr-un fascicul incident paralel cu axa optică principală.
Relaţia punctelor conjugate poate fi pusă sub forma
f2/x2 + f1/x1=1,
unde f1 = -n1R/(n2-n1) este distanţa focală obiect, iar f2= n2R/(n2-n1) este distanţa focală imagine.
Mărirea liniară transversală se definește prin raportul dintre ordonatele punctelor de

62
vârf ale imaginii și obiectului, β = y2/y1.
* Relaţia măririi liniare transversale:
y2/y1 = n1x2 / (n2x1)
Formulele pentru dioptrul plan (suprafaţă plană care separă două medii transparente) se
obțin din relațiile dioptrului sferic în care se pune condiția ca R să tindă la infinit:
n2/x2=n1/x1, β =1.
Relaţiile pentru oglinzile sferice(suprafeţe reflectătoare de forma unor calote sferice) se
deduc din relaţiile dioptrului sferic prin substituţia formală n2= - n1 (razele incidentă și reflectată
se propagă în același mediu în sensuri contrare):
1/x2+1/x1 =1/f (relaţia punctelor conjugate)
β = y2/y1= -x2/x1 (relaţia măririi liniare transversale)
unde R reprezintă raza de curbură, iar f = R /2 este distanța focală.
Lentilele sunt medii transparente delimitate de doi dioptrii sferici sau de un dioptru sferic
și unul plan. Altfel spus, cel puțin o față a lentilei este de tip dioptru sferic.
Lentilele convergente (biconvexe, plan-convexe, menisc convergent) transformă un
fascicul paralel într-un fascicul convergent (focar imagine real), spre deosebire de cele
divergente, care transformă un fascicul paralel într-un fascicul divergent (focar imagine virtual).
Relaţiile lentilelor se obţin din relaţiile dioptrului sferic, aplicate succesiv fețelor lentilei,
considerând că imaginea formată de primul dioptru sferic constituie obiect pentru cel de-al
doilea dioptru sferic. În acest mod se obţin:
- relaţia punctelor conjugate, 1/x2 - 1/x1= (n-1)(1/R1-1/R2) = 1/f
- relaţia măririi liniare transversale, β = y2/y1 = x2/x1
unde n=n2/n1 este indicele de refracţie relativ al materialului lentilei față de mediul în care se
află, R1 şi R2 sunt razele de curbură ale feţelor lentilei, iar f=[(n-1)(1/R1-1/R2)]-1 este distanţa
focală imagine, care este egală în modul, dar de semn contrar, cu distanţa focală obiect.
Inversul distanţei focale, C=1/f, se numeşte convergenţă, mărime pozitivă pentru lentilele
convergente şi negativă pentru cele divergente, având dioptria ca unitate de măsură în SI.
Convergenţa unui sistem optic format din n lentile subţiri alipite este egală cu suma
convergenţelor lentilelor componente, C=1/f=1/f1 +1/f2+…+ 1/fn .
În cele prezentate anterior s-au făcut anumite presupuneri simplificatoare, precum:
existenţa fasciculelor de lumină paraxiale care asigură imagini plane și perpendiculare pe axa
optică principală pentru obiecte plane și perpendiculare pe axa optică principală, mediu
nedispersiv pentru lumina albă (acelaşi indice de refracţie pentru toate radiaţiile
monocromatice).
Neîndeplinirea acestor condiţii duce la anumite imperfecţiuni ale imaginilor produse de
sistemele optice, numite aberaţii.
Există două tipuri imperfecţiuni: aberaţii geometrice (deformări ale imaginii față de
obiect) şi aberaţii cromatice (imagini cu margini irizate în violet sau roșu). Aberațiile geometrice
pot fi: aberații de sfericitate, astigmatismul, coma și distorsiunea.

63
 Un instrument optic este alcătuit în general din lentile, oglinzi şi diafragme, cu ajutorul
cărora se obţin imagini ale diferitelor obiecte.
O primă clasificare face distincţie între instrumentele optice care dau imagini reale
(aparatul fotografic, aparatul de proiecţie) şi instrumentele optice care dau imagini virtuale
(lupa, microscopul optic, luneta, telescopul). Spre deosebire de imaginile reale care pot fi
proiectate pe un ecran sau înregistrate pe o peliculă fotografică, cele virtuale pot doar să fie
vizualizate prin intermediul instrumentului optic.
Spre deosebire de lupă, care este o simplă lentilă convergentă cu distanța focală de
ordinul centimetrilor, microscopul optic, luneta şi telescopul sunt instrumente complexe,
formate în principal din două părţi componente, corectate de aberaţii – obiectivul (partea
îndreptată spre obiect), care formează imaginea reală şi mărită a obiectului, respectiv ocularul
(prin care privim), având rolul de a prelua imaginea intermediară a obiectivului pentru a o
transforma într-o imagine finală, virtuală şi mărită.
Pe lângă mărirea liniară transversală, β = y2/y1 (raportul dintre lungimea imaginii şi
lungimea obiectului), instrumentele optice se caracterizează prin:
* putere optică – raportul dintre tangenta unghiului sub care se vede prin instrument un obiect
liniar şi lungimea obiectului,
P= tg α 2 /y1

* grosisment (mărire unghiulară) – raportul dintre tangenta unghiului prin care se vede prin
instrument un obiect liniar şi tangenta unghiului sub care se vede obiectul privit cu ochiul liber,
G= tg α 2 / tg α 1
* putere separatoare (putere de rezoluție) – capacitatea unui instrument optic de a forma
imagini distincte pentru două puncte vecine ale obiectului. Puterea de rezoluție poate fi liniară
sau unghiulară.
Caracteristicile principale ale unor instrumente optice întâlnite în practică sunt prezentate
sintetic în tabelul de mai jos.

Instrument optic Putere optică Grosisment

Lupa P = 1/f

Microscopul P = e / (fob.foc) = e.Pob.Poc G = P.δ ¿ P/4

Luneta G = fob/foc = fob.Poc

Notaţii utilizate: f- distanța focală a lupei, e – distanţa dintre focarul imagine al obiectivului şi
focarul obiect al ocularului, δ = 0,25 m – distanţa optimă de citire, fob – distanţa focală a
obiectivului, foc – distanţa focală a ocularului.
Pe lângă reflexie şi refracţie, comportarea ondulatorie a luminii se manifestă pregnant în
fenomenele de interferenţă, difracţie, dispersie şi polarizare.
64
 Interferenţa este fenomenul de suprapunere în spaţiu a radiaţiilor luminoase coerente, cu
formarea de maxime şi minime ale intensităţii radiaţiei rezultante.
Se spune că două unde electromagnetice sunt coerente, dacă au aceeaşi frecvenţă, iar
diferenţa de fază Δϕ este constantă în timp. Condiţia de coerenţă se impune pentru ca tabloul de
interferenţă să aibă un caracter staţionar, aşa cum se poate constata din expresia intensităţii
luminii rezultante
I=I1+I2 + 2(I1I2)1/2cos Δϕ
unde termenul 2(I1I2)1/2cos Δϕ este cunoscut sub numele de termen de interferenţă .
Pentru îndeplinirea condiţiei de coerenţă, dispozitivele interferenţiale separă două
fascicule din fluxul luminos emis de o sursă monocromatică fie prin divizarea frontului de
undă (dispozitivul lui Young, biprisma Fresnel, bilentila Billet), fie prin divizarea
amplitudinii undei (lama cu feţe plan-paralele, pana optică), după care cele două fascicule se
reîntâlnesc și produc fenomenul de interferenţă.
De exemplu, aranjamentul experimental în dispozitivul lui Young constă dintr-o sursă de
lumină S, dispusă în faţa unui paravan opac P, prevăzut cu două fante dreptunghiulare, foarte
înguste şi paralele, iar în spatele paravanului se amplasează un ecran E, pe care se obţine un
tablou de benzi luminoase şi întunecoase numite franje de interferenţă, de intensitate
I= I0 cos2( π Δr / λ )
Condiţia pentru obţinerea maximelor de interferenţă este dată de relaţia Δ r = k λ , din
care rezultă poziţiile punctelor de maxim, xk=kd λ /l , unde Δ r = r2 – r1 este diferenţa de drum
geometric până în punctul de interferenţă pentru razele care provin de la cele două fante,
k – număr întreg numit ordin de interferenţă, d – distanţa de la paravan la ecran, l – distanţa
dintre fantele practicate în paravan.
Condiţia pentru obţinerea minimelor de interferenţă este dată de relaţia Δ r =(2k+1) λ /2,
din care rezultă poziţiile punctelor de minim, xk=(2k+1)d λ /2l.
Interfranja reprezintă distanţa dintre două maxime succesive (sau două minime
succesive); se calculează destul de uşor, i= xk+1 – xk = λ d / l , relaţie care poate fi utilizată în
experimente pentru determinarea lungimii de undă a unei radiaţii monocromatice.
De menţionat că dispozitivul lui Young a fost utilizat pentru verificarea experimentală a
principiului lui Huygens în optică şi implicit valabilitatea teoriei ondulatorii a luminii.
Difracţia este fenomenul ocolirii de către lumină a unor obstacole cu dimensiuni de
ordinul lungimii de undă.
Acest fenomen este inseparabil de cel de interferenţă, fiind pus în evidenţă de irizaţiile
care apar atunci când privim, printr-o ţesătură, o sursă îndepărtată de lumină, sau dacă
observăm că în spatele unui paravan opac, care acoperă o sursă de lumină, trecerea la zona de
umbră nu se face brusc, ci progresiv, ca şi cum lumina ar fi ocolit acest obstacol.
Difracţia se poate analiza experimental printr-o fantă dreptunghiulară sau un orificiu circular,
atât în lumină paralelă (difracţie Fraunhofer), cât şi în fascicul conic (difracţie Fresnel).
Figura de difracţie care apare pe un ecran conţine maxime şi minime ale intensităţii

65
luminoase, putând fi explicată teoretic cu ajutorul principiului Huygens-Fresnel, mai precis, este
rezultatul interferenţei undelor secundare produse de sursele elementare din zona fantei.
Un fascicul paralel de radiație monocromatică, incident pe o reţea de difracţie (ansamblu
de fante fine, paralele şi echidistante), produce franje pe un ecran, prin difracţie şi interferenţă.
Dacă se utilizează lumină albă, atunci fiecare radiaţie monocromatică componentă
produce propriul tablou de difracţie şi interferenţă, iar pe ecran se formează o franjă centrală
albă însoţită, de o parte şi de cealaltă, de spectrele continue (de diferite ordine) ale fasciculului
incident .
Reţeaua de difracţie este piesa principală a spectrografelor cu reţea – aparate folosite în
analiza spectrală pentru determinarea compoziţiei unei substanțe. De menţionat că există în
tehnica actuală şi spectrografe cu prismă optică.
Dispersia este fenomenul descompunerii luminii în radiațiile monocromatice
componente, fiind cauzat de variaţia indicelui de refracţie cu lungimea de undă.
De exemplu, lumina albă care provine de la Soare, după traversarea unei prisme
optice(corp transparent de forma unei prisme geometrice regulate), este descompusă în radiaţiile
monocromatice componente care formează spectrul optic (ROGVAIV= roşu, oranj, galben,
verde, albastru, indigo).
Doar vidul este un mediu nedispersiv, restul mediilor transparente prezintă
fenomenul de dispersie, mai mult sau mai puţin pregnant.
În general, indicele de refracţie creşte cu micşorarea lungimii de undă (dispersie
normală), dar există şi substanţe(vapori de iod, fuxină sau cianină) la care indicele de refracţie
creşte odată cu lungimea de undă (dispersie anomală).
Kundt a stabilit că dispersia anormală este corelată cu fenomenul de absorbţie a luminii
în straturile de substanţă, prin cedarea progresivă a energiei pentru punerea în oscilaţie a
electronilor din atomi sau chiar a atomilor din molecule, fenomen deosebit de intens în regiunile
corespunzătoare frecvenţelor de rezonanţă.
Atenuarea intensităţii I a radiaţiei după parcurgerea unui strat disipativ de substanţă de
grosime x se face după legea descoperită în anul 1729 de Bouguer
I = I0 e -α x
unde I0 este intensitatea luminoasă a fasciculului incident, iar α este coeficientul de
absorbţie al materialului disipativ.
Deoarece coeficientul de absorbţie este proporţional cu concentraţia c de molecule
absorbante, α = Ac, iar A depinde de natura substanţelor absorbante, absorbţia luminii este
folosită ca metodă de analiză a compoziţiei amestecurilor de substanţe cu ajutorul unor aparate
de tipul colorimetrelor şi spectrofotometrelor.
Lumina este o undă electromagnetică transversală, în care vectorii E şi B oscilează în
plane perpendiculare pe direcţia de propagare
E = B×v
Mai departe, se analizează comportamentul vectorului E, deoarece ochiul uman este
sensibil la componenta electrică a câmpului electromagnetic.
În sursele naturale, procesele de emisie a radiației de către atomi și molecule sunt

66
aleatoare, ceea ce face ca lumina generată să fie nepolarizată (vectorul E oscilează cu aceeaşi
probabilitate pe orice direcţie conţinută într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare).
În practică, se utilizează diverse procedee (reflexie, refracţie pe medii izotrope,
birefringenţă în medii anizotrope) pentru polarizarea luminii. Se pot întâlni două situaţii:
- lumină total polarizată sau liniar polarizată(vectorul E oscilează după o singură direcţie, care,
împreună cu direcţia de propagare, formează planul de oscilaţie);
- lumină parţial polarizată ( există o direcţie de oscilaţie predominantă a vectorului E, dar şi una
de probabilitate minimă, restul direcţiilor având probabilităţi intermediare).
Dacă se trimite un fascicul de lumină pe o suprafaţă care separă două medii dielectrice
transparente, atunci, prin fenomenele de reflexie şi refracţie, se pot obţine radiaţii parţial
polarizate, în care vectorul E oscilează predominant pe o direcţie perpendiculară pe planul de
incidenţă, respectiv direcţia predominantă de oscilaţie este conţinută în planul de incidenţă.
Lumina reflectată devine total polarizată dacă se îndeplineşte condiţia i+r= π /2
(unghiurile de incidenţă şi de refracţie sunt complementare), din care rezultă legea lui Brewster,
tg i =n2/n1.
În cazul reflexiei pe suprafaţa aer-sticlă, unghiul lui Brewster are valoarea i=57 0.

VIII. Teoria relativităţii

Spre deosebire de legile mecanicii clasice, care îşi păstrează forma în toate sistemele de
referinţă inerţiale, legile electromagnetismului nu sunt invariante faţă de transformările lui
Galilei, adică depind de mişcarea SR inerţiale.
Încă din secolul al XIX-lea s-a încercat să se determine prin mijloace optice mişcarea
unui SR inerţial, însă rezultatele au fost negative.
S-a constatat experimental că viteza luminii în vid nu depinde de mişcarea sursei sau a
observatorului, fapt care contrazice legea clasică de compunere a vitezelor.
Astfel a apărut în fizică necesitatea elaborării unei teorii generale care să abordeze corect
mişcarea corpurilor, nu numai la viteze mici, ci şi la viteze apropiate de viteza luminii în vid.
Rezultatele obținute în experienţa lui Fizeau, experienţa lui Michelson-Morley şi experienţa lui
Kaufmann au jucat un rol hotărâtor în elaborarea teoriei relativităţii restrânse de către fizicianul
german Albert Einstein(1879 -1955). Noua teorie se bazează pe două afirmaţii:
1) Postulatul relativităţii - fenomenele fizice se desfăşoară identic în toate sistemele de referinţă
inerţiale, dacă condiţiile iniţiale sunt identice (formularea legilor fizicii este aceeaşi în toate
sistemele de referinţă inerţiale);
2) Postulatul invarianţei luminii în vid - viteza luminii în vid are aceeaşi valoare în toate
sistemele de referinţă inerţiale şi în toate direcţiile, indiferent de mişcarea sursei de lumină sau a
observatorului.

67
 Viteza luminii în vid, c = 2,9979. 108m/s, este o constantă fizică universală, fiind viteza
maximă de propagare a interacţiunilor sau a energiei.
Este meritul lui Lorentz de a fi stabilit relaţiile liniare de transformare a spaţiului şi
timpului care respectă postulatele lui Einstein şi care, la viteze mici, tind către transformările lui
Galilei. Mai precis, între coordonatele spaţio-temporale (x,y,z,t) ale unui eveniment în sistemul
de referinţă inerţial S şi coordonatele spaţio-temporale (x’,y’,z’,t’ ) ale aceluiaşi eveniment în
sistemul de referinţă inerţial S’ , aflat în mişcare, de-a lungul axei Ox, cu viteza v faţă de
primul, există relaţiile de transformare ale lui Lorentz:
x’=(x-vt)/(1-v2/c2)1/2
y’=y,
z’=z
t’=(t-vx/c2)/(1-v2/c2)1/2
Observație. De remarcat că spaţiul intuitiv(tridimensional) este intrinsec legat de timp.
Se poate arăta că transformările lui Lorentz pot fi transcrise într-o nouă formă care
permite interpretarea acestora ca rotaţii într-un spaţiu pseudoeuclidian cu patru dimensiuni
(univers Minkowski) a cărui metrică se exprimă concis prin relaţia diferenţială pentru pătratul
intervalului cvadridimensional elementar:
ds2= dx2 + dy2 + dz2 – c2 . dt2
Notând coordonatele spaţio-temporale ale unui eveniment cu x1=x, x2=y, x3=z, x4=ict
(i2=-1) , se poate defini raza vectoare cvadridimensională ca fiind vectorul de componente
x1, x2, x3, x4, cu punctul de aplicaţie în evenimentul origine O(0, 0, 0, 0).
În general, prin cvadrivector se înţelege un ansamblu de patru mărimi Ak (k =1, 2, 3, 4),
care, la transformările Lorentz-Einstein, se comportă ca şi componentele razei vectoare
cvadridimensionale.
Cu ajutorul cvadrivectorilor, legile mecanicii relativiste pot fi exprimate într-o formă
invariantă faţă de transformările Lorentz-Einstein.
Deşi acest mod de abordare este interesant, prezintă un grad înalt de abstractizare, mai
departe se vor utiliza în demersul cognitiv noţiuni definite în spaţiul intuitiv. Chiar şi în acest
caz, studiul cinematicii şi dinamicii relativiste este destul de dificil în ciclul de instruire liceal.
Teoria relativităţii se bazează cu precădere pe analiza matematică a fenomenelor, unele
rezultate obţinute fiind dificil de interpretat la nivel intuitiv.
De pildă, lungimea şi masa corpurilor, durata proceselor, simultaneitatea evenimentelor,
nu mai sunt mărimi invariante, aşa cum suntem obişnuiţi şi cum sunt tratate în mecanica clasică,
ci depind de mişcarea sistemului de referinţă în care se fac măsurătorile.
Consecinţele cinematice ale transformărilor lui Lorentz se exprimă analitic prin relaţiile dintre:
- lungimea cinematică l (măsurată în sistemul S în care observatorul este în repaus) şi lungimea
proprie l’(măsurată în sistemul S’ în care obiectul liniar studiat se află în repaus, fiind dispus
paralel cu axa O’x’)
l = l’(1-v2/c2)1/2(contracţia lungimilor)
- timpul cinematic  t( intervalul de timp dintre două evenimente care se petrec în locuri diferite

68
din S) şi timpul propriu  t’(intervalul de timp dintre evenimentele respective care se petrec în
același loc din S’)
 t=  t’/(1-v2/c2)1/2(dilatarea timpului)
- componentele vitezelor u’(ux’, uy’, uz’) şi u(ux , uy , uz ) în SR mobil, respectiv SR fix ( teorema
compunerii vitezelor în mecanica relativistă)
ux’=(ux-v)/(1-uxv/c2)
uy’=uy(1-v2/c2)1/2/(1-uxv/c2)
uz’=uz(1-v2/c2)1/2/(1-uxv/c2)
Observație. Numai lungimile paralele cu direcția mișcării se modifică, cele transversale rămân
invariante, deci volumul cinematic este contractat față de volumul propriu, V = V ’(1-v2/c2)1/2 .
Noua concepţie despre spaţiu şi timp, în conformitate cu teoria relativităţii restrânse a lui
Einstein, implică o schimbare fundamentală şi în dinamică.
Spre deosebire de principiul inerţiei din mecanica clasică, care rămâne valabil şi în
dinamica relativistă, principiul acţiunilor reciproce nu se mai respectă întocmai în teoria
relativităţii(interacţiunile se propagă cu viteză finită), iar legea fundamentală a dinamicii se
exprimă sub forma
F = dp/dt = mdv/dt + vdm/dt
unde masa de mișcare m este diferită de masa de repaus m0, mai precis
m=m0/(1-v2/c2)1/2
Pe de altă parte, masa şi energia unei particule în mişcare sunt mărimi fizice
proporţionale, fiind legate prin relaţia lui Einstein
E=mc2
O relaţie similară se poate scrie între energia de repaus şi masa de repaus, E 0=m0c2 .
Diferenţa dintre energia de mișcare și energia de repaus exprimă energia cinetică a particulei
Ec =  E= E-E0=c2(m-m0)= c2·  m
Este bine de subliniat că energia de mişcare, numită de obicei energie totală E nu include
energia potenţială a unei particule care se mişcă într-un câmp conservativ de forţe, fiind doar
suma dintre energia cinetică Ec şi energia de repaus E0. Însă energia de repaus a unei particule
complexe(moleculă, atom, nucleu) este egală cu suma dintre energia de repaus a particulelor
constituente şi energia de legătură datorată forţelor interne de interacţiune.
Relaţia dintre masă şi energie, E=mc2, dedusă în cadrul mecanii relativiste, a fost
generalizată pentru orice formă de energie. Valabilitatea sa a fost pe deplin confirmată în diverse
experienţe de optică fotonică şi fizică nucleară. De exemplu, în fizica nucleară, relaţia dintre
masă şi energie este deosebit de importantă pentru stabilirea bilanţului energetic în reacţiile
nucleare.
Orice variaţie de energie a unui sistem fizic izolat implică o variaţie corespunzătoare de
masă şi reciproc (  E = c2  m). Această afirmaţie nu înseamnă că este posibil ca materia să se
transforme într-o proprietate a sa(exprimată prin energie), ci semnifică faptul că poate să treacă
dintr-o formă ponderală de existenţă(substanţa) într-o formă radiantă de existenţă(câmpul) în
ambele sensuri.

69
 Masa şi energia sunt mărimi fizice distincte, iar relaţia lui Einstein, numită uneori legea
echivalenţei masei cu energia, exprimă de fapt proporţionalitatea lor.
Observație. Din relaţiile precedente, se constată că o particulă nu poate atinge viteza luminii în
vid, deoarece masa sa de mişcare şi energia totală ar căpăta valori infinite.
Legile de conservare ale energiei, impulsului şi momentului cinetic sunt valabile şi în
teoria relativităţii restrânse. Mai mult, din relaţia lui Einstein, E=mc 2, rezultă că odată cu
conservarea energiei are loc şi conservarea masei relativiste.
Conexiune inversă. Demonstraţi relaţia importantă dintre energie, impuls şi masa de repaus,
2
E= c(p2 + m0 c2)1/2, după care o aplicați în cazul fotonului (m =0 , E=h ) pentru a determina
0

impulsul acestuia (pf = h/  ).

În anul 1916, Einstein a prezentat teoria relativităţii generalizate, concepţie care
extinde studiul fenomenelor fizice la sisteme de referinţă accelerate.
La baza acestei teorii se află două afirmaţii:
1. Postulatul covarianţei generale a legilor fizicii. Ecuaţiile prin care se exprimă legile fizicii au
aceeaşi formă în toate sistemele de referinţă, indiferent de starea lor de mişcare.
2. Postulatul echivalenţei locale. Într-un domeniu infinitezimal, câmpul gravitaţional este
echivalent cu câmpul forţelor de inerţie al unui sistem de referinţă local, accelerat convenabil.
Altfel spus, un observator care se află într-un laborator izolat nu poate determina
experimental dacă se află în repaus într-un câmp gravitaţional sau laboratorul se mişcă accelerat
într-o regiune lipsită de câmp gravitaţional.
Acest postulat a fost sugerat de constatarea experimentală că masa inertă şi masa
gravitaţională sunt egale.

În cadrul teoriei relativităţii generale, fenomenele fizice sunt descrise într-un spaţiu
neeuclidian curb(spaţiu Riemann) cu patru dimensiuni, a cărui metrică se exprimă prin relaţia
diferenţială

2
 g jk
ds = j ,k
dxjdxk
unde x1=x, x2=y, x3=z, x4=ict reprezintă coordonatele spaţiului cvadridimensional, iar gjk sunt
componentele tensorului metric(depind de concentraţiile de masă).

Teoria relativităţii generale a fost verificată experimental prin unele consecinţe ale sale,
precum: curbarea razelor de lumină în câmpuri gravitaţionale intense, deplasarea gravitaţională
spre roşu a liniilor spectrale, deplasarea gravitaţională a periheliului planetelor, efect care face ca
traiectoriile acestora să capete forma unei rozete.
Încercarea lui Einstein de a elabora o teorie unitară a câmpului - care să includă atât
gravitaţia, cât şi electromagnetismul - rămâne o provocare fascinantă pentru cercetarea
ştiinţifică.

70
 IX. Teoria cuantică

Fenomenele fizice din microcosmos în care se manifestă aspectul corpuscular al

luminii(efectul fotoelectric, efectul Compton, emisia şi absorbţia radiaţiei de către substanţă),
comportarea ondulatorie a microparticulelor şi cuantificarea mărimilor fizice, în particular a
energiei, sunt fenomene care nu pot fi explicate riguros în cadrul fizicii clasice, ci doar al fizicii
cuantice, teorie modernă care a marcat secolul al XX-lea prin schimbări fundamentale în
demersul cognitiv al fiinţei umane.
Efectul fotoelectric extern reprezintă procesul de emisie a electronilor de către un corp
aflat sub acţiunea radiaţiilor electromagnetice incidente.
Montajul experimental pentru studiul efectului fotoelectric este format dintr-un tub de
sticlă vidat T, prevăzut cu doi electrozi(anodul A şi catodul C), conectaţi la o sursă E de curent
continuu prin intermediul unui reostat R, la care se adaugă aparatele pentru măsurarea tensiunii
electrice şi a intensităţii curentului anodic.
Prin iluminarea catodului şi efectuarea măsurătorilor se constată că:
- intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este direct proporţională cu fluxul radiaţiilor
incidente, dacă frecvenţa acestora este constantă;
- energia cinetică a fotoelectronilor emişi creşte liniar cu frecvenţa radiaţiilor electromagnetice
incidente şi nu depinde de fluxul acestora;

71
- intensitatea curentului fotoelectric este diferită de zero numai dacă frecvenţa radiaţiei incidente
este mai mare sau egală cu o valoare minimă, numită valoare de prag , care este specifică fiecărei
substanţe;
- efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu.
Aceste rezultate experimentale (legile efectului fotoelectric extern) nu pot fi explicate cu
ajutorul teoriei clasice a câmpului electromagnetic, în formularea lui Maxwell.
Este meritul lui Einstein, care în anul 1905 a dat o explicaţie clară legilor efectului
fotoelectric, la numai cinci ani de la ipoteza revoluţionară a lui Planck cu privire la emisia şi
absorbţia radiaţiei de către substanţă în porţii discrete (cuante de energie),  =h , unde
h=6,626. 10-34J·s este constanta lui Planck .
Următorul pas în cuantificarea radiaţiei a fost făcut de către Einstein, care a extins
ipoteza cuantelor la propagarea luminii sub forma unui flux de particule, denumite ulterior
fotoni.
În prezent se consideră că fotonul este particula elementară a câmpului
electromagnetic, care nu poate exista decât în mişcare cu viteza luminii în vid c ≈ 3 . 108 m/s,
având energia  =h = mc2, masa de mişcare m= h /c2 și impulsul p = mc =h/  .
Observație. Deși fotonul nu poate exista în stare de repaus, se consideră formal că masa de
repaus a fotonului este nulă, m0 = 0 kg.
Efectul fotoelectric extern este interpretat la nivel structural ca un proces de absorbţie a
particulelor de lumină de către electronii din substanţă. Relaţia lui Einstein, h =L+ mv2/2,
reprezintă de fapt legea de conservare a energiei aplicată acestui proces.
Energia  =h a fotonului absorbit serveşte în parte ca lucru mecanic L de extracţie a
electronului din substanţă, iar restul se regăseşte ca energie cinetică (Ec = mv2/2) a
fotoelectronului liber.
Efectul fotoelectric prezintă numeroase aplicaţii în tehnică, de la dispozitivele
optoelectronice (celula fotoelectrică, fotomultiplicatorul), până la releul fotoelectric,
cinematograful sonor, tuburile videocaptoare(orticon, superorticon) şi
videoreproducătoare(tuburi cinescop) din televiziune etc.
Efectul Compton constă în scăderea frecvenţei unei radiaţii X prin împrăştierea acesteia
de către electronii din substanţă.
La nivel structural, efectul Compton se interpretează ca un proces de ciocnire între
fotonii incidenţi şi electronii slab legaţi din substanţă, în urma căruia fotonii cedează o parte
din energia electronilor.
Prin aplicarea legilor conservării energiei şi impulsului, după efectuarea calculelor și
neglijarea lucrului mecanic de ieșire a electronului din substanță, se obţine relaţia lui Compton
pentru variaţia lungimii de undă:
  =  -  0 = 2  sin2  /2
unde Λ=h/m0c se numeşte lungime de undă Compton, m0 este masa de repaus a electronului,
iar  reprezintă unghiul sub care este împrăştiată radiaţia incidentă.
Observație. Este bine de menţionat că ambele fenomene - efectul fotoelectric extern şi efectul

72
Compton - au putut fi explicate de fizicieni doar luând în considerare natura corpusculară a
radiaţiei electromagnetice.
Extinderea dualismului undă - corpuscul de la radiaţie la substanţă a fost sugerată în
1923 de fizicianul francez Louis de Broglie: ”Dacă în teoria luminii s-a neglijat aproape un
secol aspectul corpuscular pentru a i se ataşa în exclusivitate doar aspectul de undă, oare
nu s-a comis eroarea inversă în cazul substanţei? Nu s-a greşit oare, neglijând aspectul de
undă pentru a se considera aspectul corpuscular al substanţei?”
Ideea genială la care a ajuns savantul francez se referă la posibilitatea de a descrie
comportarea microparticulelor cu ajutorul undelor asociate.
Verificarea experimentală a undei asociate a fost făcută în anul 1927 de către Davisson şi
Germer, prin difracţia pe un cristal de nichel a unui fascicul de electroni obţinuţi de la un tun
electronic, rezultate pentru care ingenioşii cercetători au fost răsplătiţi cu premiul Nobel.
S-a constatat experimental că difracţia electronilor este similară difracţiei razelor X pe
cristale, curentul de electroni(captaţi cu un cilindru Faraday) având valori maxime pe direcţiile
care verifică relaţia lui Bragg
2d sin  =n  , n=1,2,3…,
unde d este distanţa dintre planele cristalografice,  este unghiul de împrăştiere a electronilor pe
reţeaua cristalină, iar unda asociată electronilor( acceleraţi la o diferenţă de potenţial U) are
lungimea de undă
 =h/p=h/(2mE)1/2=h/(2emU)1/2
Comportarea ondulatorie a electronilor este exploatată în tehnică prin realizarea
microscopului electronic, a cărui putere separatoare este mult mai mare decât cea a
microscopului optic.
Din punct de vedere constructiv, microscopul electronic are o structură mai complexă
decât microscopul optic, însă prezintă şi asemănări, rolul lentilelor optice fiind preluat de lentile
electrice sau magnetice, care asigură devierea fasciculului de electroni produs de un tun
electronic.
Pasul hotărâtor în elaborarea mecanicii cuantice a fost făcut de E.Schrödinger, care a
propus în 1926 o ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale pentru determinarea funcţiei de undă

unde  = /∂ x2+ /∂ y2+ /∂ z2 este operatorul lui Laplace, iar ℏ =h/2 π este constanta lui
Planck redusă.
Observație. Pe lîngă relația precedentă, care reprezintă ecuația staționară (independentă de timp)
a lui Schrödinger, în teoria cuantică se utilizează și ecuația lui Schrödinger dependentă de timp.
Semnificaţia fizică a funcţiei de undă φ a reprezentat o provocare cognitivă pentru
comunitatea ştiinţifică. Schrödinger a propus o interpretare materială a funcţiei de undă φ
(particula fiind identificată cu un pachet de unde ), însă s-a impus în final interpretarea

73
statistică dată de M. Born şi W. Heisenberg, conform căreia modulul la pătrat al funcţiei de
undă este proporţional cu probabilitatea de localizare a microparticulei în unitatea de
volum din spaţiu.
Noţiunea de traiectorie îşi pierde sensul clasic, având în vedere că incertitudinile în
determinarea simultană a variabilelor canonic conjugate, mai precis, coordonatele şi
componentele corespunzătoare ale impulsului mecanic satisfac relaţiile de nedeterminare
ale lui Heisenberg
Δ x. Δ px¿ ℏ /2
Δ y. Δ py¿ ℏ /2
Δ z. Δ pz ¿ ℏ /2
la care se adaugă o relaţie similară pentru energie şi timp
Δ E. Δ t¿ ℏ /2
Problema interacţiunii în procesul de măsurare dintre un observator şi sistemul cuantic a
fost intens dezbătută de fizicieni, fiind celebră disputa dintre Bohr şi Einstein pe această temă.
Fără a intra în detalii, care sunt uşor de găsit de către cadrele didactice în cursurile de
fizică, este utilă totuşi prezentarea succintă a unor postulate din formalismul teoriei cuantice.
Postulatul I. Orice stare a unui sistem cuantic de k particule este descrisă printr-o
funcţie de undă  =(r1,r2,…,rk,t) care îndeplineşte condiţii standard de acceptabilitate

(continuitate, univocitate, mărginire), astfel încât , după normare ( 

 * dV
= 1), cantitatea
 dV exprimă probabilitatea de localizare a particulelor în elementul de volum dV din
*

spaţiul configuraţiilor, adică

dP =  dV
*

unde  este conjugata complexă a funcţiei  .

*

Postulatul II. Pentru fiecare observabilă (variabilă dinamică care poate fi determinată

experimental) există un operator liniar şi hermitic A , ale cărui funcţii şi valori proprii se
determină din relaţia

A  =A 
Postulatul III. Evoluţia în timp a funcţiei de undă care descrie comportamentul unui sistem
cuantic este dată de relaţia
 
H  = E  (ecuaţie nestaţionară a lui Schrödinger)
unde este operatorul lui Hamilton (hamiltonianul sistemului), iar
este operatorul energiei totale (i reprezintă unitatea imaginară, i 2 = -1).
În cazul staţionar, funcţia de undă  se descompune într-un factor temporal şi
unul spaţial, adică , iar relaţia precedentă capătă forma

H  = E  (ecuaţia staţionară a lui Schrödinger)
Deoarece ecuaţia lui Schrödinger este liniară şi omogenă, orice combinaţie liniară de

74
soluţii reprezintă tot o soluţie. Mulţimea soluţiilor se poate organiza ca un spaţiu liniar infinit
dimensional, numit spaţiul lui Hilbert. Produsul scalar şi norma sunt exprimate prin relaţiile

=
 m ,  n    n dV
*
m   ,  
, | n | = n n 1/2
unde integrarea se face pe întreg volumul din spaţiul configuraţiilor.
Pe baza ecuaţiei lui Schrödinger se poate arăta că funcţiile proprii satisfac condiţia de
ortonormare
 m ,  n   mn
=

unde simbolul lui Kronecker mn ia valorile 1 sau 0, după cum m = n, respectiv m  n.
Postulatul IV. La efectuarea unui număr mare de măsurători ale unei mărimi fizice se obţin
numai valori egale cu valorile proprii ale operatorului asociat, iar probabilităţile de apariţie a
acestor valori sunt proporţionale cu pătratul modulului coeficienţilor funcţiei de undă din

descompunerea acesteia după funcţiile proprii ale operatorului respectiv,  =  n n .

c
Este bine de precizat că operatorul lui Hamilton este suma dintre operatorul energiei
cinetice şi operatorul energiei potenţiale

unde p̂ = -i   = -i   /  r este operatorul impulsului.

În general, relaţiile din mecanica clasică dintre mărimile fizice se transpun în mecanica
cuantică prin relaţii între operatori. Pentru operatorul momentului cinetic se obţine
lˆ = rˆ  pˆ = -i  r   /  r .
Valorile medii ale mărimilor fizice (observabile) sunt exprimate prin valorile medii ale
operatorilor corespunzători
 Â =  , Â  .
Pentru a avea semnificaţie fizică, valorile medii ale operatorilor trebuie să fie reale,

 Â =  Â *, condiţie îndeplinită de operatorii hermitici (autoconjugaţi).

Pe baza acestor considerente se poate trece de la formalismul teoriei cuantice la relaţiile
dintre mărimile fizice măsurate la nivel macroscopic în cazul unor experimente concrete.
Pentru a fixa ideile şi a uşura înţelegerea celor expuse anterior, vom aplica formalismul
cuantic la analiza modelului fizic de oscilator liniar armonic - punct material de masă m, aflat în
mişcare oscilatorie de-a lungul unei axe, sub acţiunea unei forţe de tip elastic F= - kx, unde k este
constanta elastică, iar x reprezintă elongaţia.
În mecanica clasică, oscilatorul liniar armonic are pulsaţia  =(k/m)2, energia cinetică
Ec=mv2/2, energia potenţială Ep= kx2/2, energia totală E=m  2A2/2=kA2/2, iar traiectoria este
bine precizată prin ecuaţia elongaţiei x=A.sin(  t+ 0 ).

Pentru analiza cuantică a oscilatorului liniar armonic se caută valorile şi funcţiile proprii

ale hamiltonianului H , ceea ce revine la rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger unidimensionale:
75
 Din mulţimea soluţiilor se reţin numai cele care verifică condiţiile standard (să fie
continue, finite şi univoce), restricţii care conduc la cuantificarea energiei:
En=   (n+1/2) = h (n+1/2)
unde n N este numărul cuantic de vibraţie.
De remarcat că, spre deosebire de cazul clasic, energia oscilatorului cuantic nu se
anulează, având valoarea minimă E = h /2. Funcţia de undă  este o funcţie oscilatorie cu
0 n

n+1 maxime şi n minime(în afara celor de la   ), expresia acesteia fiind destul de complicată.
Este bine de precizat că, pe lângă varianta ondulatorie(Broglie, Schrödinger), prezentată
anteriorl, există şi varianta matriceală (Heisenberg, Dirac) a mecanicii cuantice. Cele două
forme sunt echivalente, deşi abordarea matematică a mărimilor fizice este diferită.

76
 X. Fizica atomului

Atomii au dimensiuni atât de mici încât nu pot fi vizualizaţi nici măcar prin
intermediul microscopului electronic. Estimarea razei unui atom, r =(3μ/4 π ρ NA )1/3 (μ fiind
masa unui kilomol, ρ este densitatea, iar prin NA s-a notat numărul lui Avogadro), a condus la o
valoare de ordinul 10-10 m.
Schimbul de energie între constituenţii substanţei (atomi, molecule) şi câmpul
electromagnetic se face sub forma unui ansamblu de radiaţii cunoscut sub numele de
spectru de radiații.
Analiza spectrelor se face cu ajutorul aparatelor spectrale, care pot fi de tipul
spectroscoapelor, spectografelor sau spectometrelor, după cum se folosesc ca receptori de
radiaţie, ochiul uman, plăcile fotografice, respectiv sisteme electrice de măsurare (celula
fotoelectrică, fotomultiplicatorul).
În principiu, un aparat spectral se compune dintr-o sursă spectrală care luminează o
fantă îngustă situată în planul focal al unui colimator (lentilă sau sistem de lentile convergent),
un dispozitiv de dispersie (prismă sau reţea optică), proiectorul rigletei (lentilă sau sistem de
lentile prevăzut cu o scală gradată, la care se adaugă şi sistemul de vizualizare (la spectroscop),
de înregistrare (la spectrograf) sau de măsurare (la spectrometru).
Fasciculul de radiaţie emis de o sursă optică este transformat într-un fascicul paralel de
către colimator, după care este descompus în radiaţiile monocromatice componente de către
dispozitivul de dispersie.
Spectrul rezultat este analizat simultan cu imaginea rigletei produsă de proiector, sau este
raportat la un spectru de referinţă (de exemplu, cel al Fe) pentru a localiza liniile spectrale.
Fiecare linie spectrală reprezintă, de fapt, imaginea fantei produsă de aparatul spectral pentru o
anumită componentă monocromatică a spectrului.
Spectrele de emisie şi de absorbţie oferă metode eficace de analiză a compoziţiei
substanţelor, mult mai precise decât analiza cu solvenţi chimici. Ele se pot aplica unor probe
infime sau chiar urme de substanţă, aşa cum se procedează în medicină sau criminalistică.
Mai mult, în astrofizică, analiza spectrală este singura metodă de cercetare la ora actuală
a atmosferelor stelare.
Analiza spectrală poate fi atât calitativă (parţială), când se determină, pe baza
spectrelor caracteristice, natura elementelor chimice din compoziţia substanţei, cât şi
cantitativă (totală), când interesează atât natura, cât şi concentraţia relativă a componenţilor
substanţei studiate, pe baza structurii şi intensităţilor relative ale liniilor spectrale.
Gazele monoatomice produc spectre de linii, gazele moleculare produc spectre de bandă,
iar starea condensată a substanței (lichidă şi solidă) generează spectre continue, datorită
interacţiunilor, deloc neglijabile, dintre particulele structurale constituente.
De exemplu, spectrul hidrogenului este compus dintr-o infinitate de linii spectrale
grupate de la ultraviolet la infraroşu, în şase serii spectrale (Lyman, Balmer, Paschen, Brackett,
Pfundt, Humhrey). Se poate constata experimental şi verifica teoretic că diferenţa lungimilor
de undă pentru liniile spectrale consecutive descreşte cu scăderea lungimii de undă, iar

77
seria converge către o valoare minimă, numită limita seriei, dincolo de care variaţia este
continuă.
În tratarea clasică a structurii atomului s-au utilizat diverse modele fizice, printre care și
modelul planetar al atomului, conceput de Rutherford, în urma experimentelor sale de
împrăştiere, pe foiţe subţiri din aur, a particulelor α (nuclee de heliu) emise de o sursă
radioactivă de poloniu.
După Rutherford, electronii din atom se mişcă în jurul unui nucleu cu masa mult
mai mare şi sarcina electrică pozitivă, sub acţiunea forţelor electrice de atracţie, pe traiectorii
circulare sau eliptice, aşa cum planetele se mişcă în jurul Soarelui sub acţiunea gravitației.
Cel mai simplu atom este atomul de hidrogen, care este format dintr-un proton în jurul
căruia se mișcă un singur electron. Protonul reprezintă o particulă elementară cu masa de repaus
apropiată de unitatea atomică de masă, u =1,66. 10-27 kg, a cărui sarcină pozitivă este egală cu
sarcina elementară.
În cazul mișcării electronului pe o orbită circulară, forța de atracție exercitată de nucleu,
ε 0 r2 = mv2/r. Se constată că , atât raza orbitei
are rolul de forță centripetă, Fe = Fcp ⇔ e2/4 π
ε ε
electronului, cât şi energia totală, E = mv2/2 - e2/4 π 0 r = - e2/8 π 0 r, pot varia continuu.
Din păcate, deşi este simplu şi intuitiv, modelul planetar al atomului nu poate
explica stabilitatea atomului (orice sarcină electrică accelerată pierde energie prin radiaţia
emisă), la care se adaugă imposibilitatea determinării numerelor de undă ale liniilor
spectrale, care sunt corect exprimate de formula lui Balmer generalizată (dedusă empiric)
−
ν =1/ λ =R(1/n2-1/k2)
unde R = 1,0973.107 m-1 este constanta lui Rydberg, iar n şi k sunt numere întregi şi pozitive
care verifică condiţia k¿ n+1 (prin n se identifică seria spectrală, iar k precizează linia spectrală
din seria respectivă).
O primă încercare de a ieşi din impas a fost făcută de N. Bohr prin introducerea a două postulate:
1) Postulatul stărilor staţionare. Atomul nu se poate afla decât în stări staţionare, în care valorile
energiei sunt bine detrminate și formează un discret: E1, E2,…, En ,…
2) Postulatul tranziţiilor cuantice. La trecerea atomului dintr-o stare staţionară în alta se emite
sau se absoarbe radiaţie cu frecvenţa
ν
nk = |En -Ek | / h (relaţia lui Bohr)
Pentru selectarea orbitelor posibile ale electronului, Bohr adaugă condiţia de cuantificare
a momentului cinetic, L= mvr = nℏ .
(momentul cinetic al electronului este egal cu un multiplu întreg al constantei lui Planck reduse).
În modelul lui Bohr, pentru studiul mişcării electronului din atomul de hidrogen, pe
ε
orbite circulare, se pleacă de la relaţiile: e2/4 π 0 r2=mv2/r (forţa electrică de atracţie a
electronului de către nucleu joacă rolul de forţă centripetă), mvr=nh (condiţia de cuantificare a
momentului cinetic al electronului), E=-e2/8 π
ε 0 r (expresia energiei totale a atomului de
hidrogen în modelul Rutherfod).

78
 Prin calcule destul de simple se deduc expresiile de cuantificare ale razei orbitei
2
ε
electronului şi energiei totale a atomului: rn= 0 h2n2/ π me2, En=-me4/8h2ε 0 n2, n=1,2,3…
În particular, r1 = 0,53. 10 -10 m, E1 = - 13,6 eV (1 eV=1,6. 10-19 J).
Un succes deosebit al modelului atomic al lui Bohr îl constituie posibilitatea demostrării
− 2
formulei lui Balmer, ν =1/ λ =R(1/n2-1/k2) (unde R= me4/8ch3ε 0 ), care se poate obține prin
înlocuirea expresiei energiei totale în relaţia h ν = |En -Ek | (postulatul tranziţiilor cuantice).
De menționat că modelul atomic al lui Bohr, chiar şi varianta extinsă de Sommerfeld la
orbite eliptice, nu conduce la rezultate corecte decât pentru atomul de hidrogen şi ionii
hidrogenoizi (ioni care mai păstrează un singur electron după ionizarea atomilor).
În cazul unui ion hidrogenoid, energia totală are expresia En= - RchZ2/n2, iar relaţia lui Balmer
−
se generalizează sub forma ν =1/ λ =RZ2(1/n2-1/k2), unde Z este numărul atomic (coincide cu
numărul de ordine al elementului chimic din tabelul lui Mendeleev).
Tratarea riguroasă a atomilor cu mai mulţi electroni se face în cadrul teoriei cuantice, însă
calculele matematice sunt laborioase şi chiar imposibil de efectuat la nivelul actual al cunoaşterii.
De aceea, pentru studiul atomilor cu mai mulţi electroni se recurge adesea la diverse
metode de aproximare, obţinându-se rezultate care concordă destul de bine cu experienţa.
Observaţie. Existenţa nivelelor energetice la atomii de mercur a fost pusă în evidenţă de către
Franck şi Hertz, care au realizat un montaj prevăzut cu un tub electronic de tip triodă în care
ciocnirile dintre electronii acceleraţi în spaţiul catod-grilă îşi pierd energia prin ciocniri
inelastice în spaţiul grilă-anod.
Stările staţionare ale electronului în atom sunt caracterizate printr-un set de patru numere
cuantice (n, l, m, ms ) - prezentat succint în tabelul următor:

Denumire Semnificaţie Valori posibile Notaţii

Număr cuantic Cuantifică energia totală a n =1, 2, 3, … K,L,M,N, …

principal atomului

Număr cuantic Cuantifică mărimea l=0,1,2,3,…(n-1) s,p,d,f,…

momentului cinetic orbital,
orbital
L=[l(l+1)]1/2ℏ
n valori

Număr cuantic Cuantifică proiecţia pe o axă a m= -l,…,0,…,l

momentului cinetic orbital,
magnetic orbital 2l+1 valori
Lz=mℏ

Număr cuantic Cuantifică proiecţia pe o axă a mS = - 1/2, 1/2

momentului cinetic de spin,
magnetic de spin 2s+1 valori
S z = ms ℏ

79
 Observație. Momentul cinetic de spin al electronului, numit și moment cinetic propriu, se
cuantifică după o regulă similară momentului cinetic orbital, mai precis: S =[s(s+1)] 1/2ℏ , unde s
este numărul cuantic de spin.
Electronii din atom sunt grupaţi în pături (identificate prin valorile numărului cuantic
principal), care la rândul lor sunt formate din subpături (identificate prin valorile numărului
cuantic orbital).
Pentru stabilirea configuraţiei electronice se respectă două reguli de bază:
• Principiul lui Pauli – într-un atom nu poate exista decât un singur electron caracterizat prin
acelaşi set de patru numere cuantice (n, l, m, ms).
• Principiul stabilităţii – stările atomice cele mai stabile sunt stări de energie minimă.
Conxiune inversă. 10. Demonstraţi că numărul maxim Nmax de electroni dintr-o pătură n se
determină cu relația Nmax = 2n2.
20. Stabiliţi configuraţia electronică a atomilor de heliu (Z= 2), carbon (Z=6), oxigen (Z=8) și
calciu (Z= 20).
Radiaţiile X ( numite iniţial şi raze Röntgen după numele celui care le-a descoperit) sunt
radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 10-9 m și 10-12 m, care pot fi
obţinute în tuburi vidate cu descărcare electrică.
În tubul de raze X, electronii emiși de catodul incandescent sunt accelerați la o tensiune
electrică de 60 – 125 kV și ciocnesc materialul țintă fixat pe anod(anticatod).
Prin analiză spectrală s-a constatat că radiaţia produsă într-un tub de raze X este un
amestec format din două componente, mai precis:
* radiaţia X de frânare, rezultată prin frânarea electronilor în câmpul nucleelor, al cărui spectru
continuu este limitat inferior de o valoare minimă a lungimii de undă, λ min =hc/eU, unde U este
diferenţa de potenţial dintre catod şi anticatod.
* radiaţia X caracteristică, datorată tranziţiilor electronilor între nivele energetice interioare ale
atomilor, are un spectru discret - specific atomilor materialului țintă - format din linii spectrale a
căror frecvenţă se poate calcula cu legea lui Moseley
−
ν =1/ λ =R(Z - σ )2(1/n2-1/k2)
unde σ reprezintă constanta de ecranare.
Radiaţia laser este produsă de către generatoarele şi amplificatoarele cuantice de radiaţie,
a căror funcţionare se bazează pe inversia de populaţie între două nivele energetice ale atomilor
dintr-un mediu activ, urmată de emisia stimulată de radiaţie, prin tranziţia electronilor între
aceste nivele. Fenomenul de amplificare a luminii prin emisie stimulată de radiaţie este cunoscut
sub numele de “efect laser”(light amplification by stimulated emision of radiation).
Pentru o mai bună înţelegere a efectului laser, se impune o analiză a tranziţiilor cuantice
ale atomilor între două stări energetice, Wn> Wm.
În condiţii de echilibru termodinamic, numărul atomilor aflaţi în diverse stări energetice
descreşte cu energia nivelului, conform legii de distribuţie a lui Boltzmann

80
 Nn = Nm e- (Wn -Wm)/kT
Atunci când se furnizează mediului activ energie din exterior, acţiune numită pompaj
(iradiere optică, descărcare în gaze, inducţie electromagnetică, disociaţie chimică), este posibilă
inversiunea de populaţie între două nivele energetice, caz în care numărul atomilor aflaţi pe
nivelul superior este mai mare decât numărul atomilor aflaţi pe nivelul inferior , Nn>Nm .
Atomii excitaţi pe nivelul superior sunt instabili şi de aceea trec pe nivelul inferior prin
emisia de fotoni, hv=Wn-Wm, fie de la sine, în cazul emisiei spontane, fie sub acţiunea unor
factori externi cum ar fi o radiaţie electromagnetică, în cazul emisiei induse (stimulată).
Tranziţiile induse se desfăşoară foarte rapid, în cascadă, fiind corelate între ele, astfel
încât se obţine un fascicul monocromatic (radiaţii de aceeaşi frecvenţă), coerent (radiaţii cu
aceeaşi fază), paralel şi de intensitate foarte mare.
Amplificatoarele cuantice de radiaţie, erau cunoscute iniţial sub numele de LASER
(pentru radiaţie invizibilă), MASER (pentru microunde) şi IRASER (pentru radiaţia infraroşie),
însă în prezent, mulţi autori includ toate categoriile sub denumirea generică de “laser”.
Primele dispozitive laser au fost construite în 1958 de N.C. Basov şi A.M. Prohorov
(fosta URSS) şi de C.H. Townes (SUA), realizare deosebită pentru care au primit toţi trei
premiul Nobel.
În anul 1960, Maiman a realizat laserul cu rubin. Acest laser are ca mediu activ un
monocristal de rubin, obținut pe cale sintetică din corindon (Al2O3) şi impurificat apoi cu ioni
trivalenţi de crom (Cr+++) în proporţie de 0,05% .
Monocristalul de rubin este plasat pe axa de simetrie a unei camere cilindrice, cu rol de
cavitate de rezonanţă, având suprafaţa interioară reflectătoare.
Inversiunea de populaţie între nivelele energetice W1 şi W2 ale ionilor de crom se
realizează prin pompaj optic, de către radiaţia produsă de o lampă elicoidală de cuarţ, cu
descărcare în xenon.
Mai întâi, ionii de Cr+++ aflaţi pe nivelul W1 sunt excitaţi pe numeroasele nivele din
banda W3 care, fiind instabile, suferă tranziţii spontane neradiative pe nivelul W2 , dar şi
radiative pe nivelul W1.
Fasciculul laser de culoare roşie ( λ≃¿ ¿694,3 nm) se obţine prin descărcarea rapidă a
ionilor de crom aflaţi pe nivelul W2 sub acţiunea unor fotoni incidenţi.
În prezent, există o gamă diversificată de laseri: cu mediu activ solid (rubin, sticlă dopată
cu neodim, granaţi de itriu şi aluminiu, semiconductoare), cu mediu activ lichid (chelaţi de
lantanide, soluţii de coloranţi) sau cu mediu activ gazos (He-Ne, Xe, CO2). Laserii pot funcţiona
atât în regim continuu, cât şi în regim de impulsuri.
Proprietăţile specifice radiaţiei laser (direcţionalitate, intensitate foarte mare,
monocromaticitate, coerenţă) au condus la diverse utilizări în practică, de la prelucrarea
materialelor extradure şi măsurarea exactă a unor distanţe, până la aplicaţii în domeniul
biochimiei şi medicinii sau obţinerea imaginilor în relief (holograme).
Holografia (holos=întreg, grafien=scriere) a fost concepută în 1947 de către fizicianul
englez Dennis Gabor, fiind materializată în anul 1963 de către fizicienii americani E. Leith şi
Upatniks, care au obţinut primele holograme folosind un laser cu heliu-neon.

81
 În principiu, procedeul de înregistrare a hologramei constă în dedublarea unui fascicul
laser incident, prin reflexia pe o oglindă, respectiv pe obiectul holografiat, după care fasciculele
reflectate (de referinţă şi obiect) se suprapun în emulsia fotosensibilă a unei plăci fotografice şi
formează un tablou de interferenţă (conţine toate informaţiile despre amplitudinea şi faza luminii
reflectate de obiect).
Pentru redarea imaginii tridimensionale, placa fotografică se plasează în dispozitiv în
aceeaşi poziţie față de fasciculul de referinţă, obţinându-se după difracţie fasciculul obiect, astfel
încât observatorul are senzaţia că priveşte obiectul real.

82
 XI. Fizica nucleului şi a particulelor elementare

Este fascinant pentru fiinţa umană să pătrundă cu gândirea în domeniul structurii intime a
materiei, să formuleze ipoteze în abordarea teoretică şi apoi să le verifice experimental.
Conform modelului protono-neutronic (Heisenberg, Ivanenko, Tamm, 1932), nucleul
atomic este format din Z protoni şi (A-Z) neutroni, A fiind numărul de masă, iar Z reprezintă
numărul atomic.
Protonii şi neutronii formează împreună clasa nucleonilor. Protonul are sarcina electrică
egală cu sarcina elementară, iar neutronul nu are sarcină electrică.
Protonul şi neutronul au masele de repaus apropiate de unitatea atomică de masă, mai
precis, mp=1,00727 u, mn =1,00866 u.
Atomul este neutru din punct de vedere electric, deoarece sarcina negativă a electronilor
este compensată de sarcina pozitivă a protonilor.
Speciile nucleare se pot grupa în izotopi (au acelaşi Z dar A diferite) , izobari(au acelaşi
A
A dar Z diferite) etc. Pentru caracterizarea unei specii nucleare(nuclid) se foloseşte notaţia Z X ,
utilizată uneori şi la identificarea izotopilor elementului chimic cu simbolul X.
Proprietăţile generale ale nucleului sunt: dimensiunile (se poate aproxima cu o sferă de
rază R=R0A1/3, R0=1,45. 10-15 m), sarcina electrică (qN=Ze) şi masa (mN  Zmp+(A-Z)mn , se
determină cu spectroscopul de masă).
Stabilitatea nucleelor atomice este asigurată de forţele nucleare, care sunt forţe de
schimb mult mai intense decât forţele electrice sau gravitaţionale.
După Yukawa, interacţiile nucleare se realizează prin intermediul pionilor, particule
elementare cu masa de 280 de ori mai mare decât masa electronului.
Forţele nucleare au rază mică de acţiune(  10-15m), se exercită doar între nucleonii vecini,
nu depind de sarcina particulelor, ci doar de orientarea spinului acestora.
O primă evaluare a intensităţii forţelor nucleare se poate face pe baza energiei de legătură
a nucleului (energia necesară pentru a desface un nucleu izolat în repaus, în nucleonii
componenți, izolaţi în repaus)
Wleg=[Zmp+(A-Z)mn - mN]c2 (relaţia lui Einstein dintre masă şi energie)
unde mN este masa nucleului cu număr de masă A şi număr atomic Z.
Se observă că energiei de legătură a nucleului îi corespunde defectul de masă (diferenţa
dintre masa nucleonilor izolaţi şi masa nucleului), având expresia  m= Zmp+(A-Z)mn - mN .
Deoarece masa atomică mA se poate determina experimental mult mai uşor decât masele
nucleului, prin adunarea şi scăderea termenului Zme, relaţia precedentă se poate aproxima astfel

Wleg = [Z.mH+(A-Z)mn-mA]c2
el
cu menţiunea că, în expresia exactă a masei atomice, mA=mN + Zme - Wleg /c2, ultimul termen se
el
poate neglija, deoarece energia de legătură a electronilor în atom, Wleg  10 eV, este mult mai

83
mică decât energia de legătură a nucleului.
Raportul dintre energia de legătură a nucleului şi numărul de masă defineşte noţiunea de
energie de legătură pe nucleon, B=Wleg / A, care este o mărime fizică mai potrivită decât Wleg
pentru a caracteriza stabilitatea nucleelor.
S-a constatat experimental că energia de legătură pe nucleon creşte la nucleele uşoare
odată cu numărul de masă, până atinge o valoare maximă de 8,5 MeV la nucleele de masă
intermediară (A=40…140), după care scade la nucleele grele până la 7,5 MeV. De aceea,
nucleele uşoare şi nucleele grele au tendinţa de a trece în nuclee de masă intermediară - mai
stabile - prin reacţii de fisiune nucleară, respectiv prin procese de fuziune nucleară şi
dezintegrare radioactivă.
Pentru a explica proprietăţile nucleului au fost emise diverse modele nucleare:
* Modelul picăturii – a fost introdus prin analogie cu o picătură omogenă de lichid, mai precis,
forţele de interacţiune au caracter de saturaţie, iar volumul nucleului crește cu aceeași valoare
când se aduce un nucleon suplimentar.
Datorită atragerii nucleonilor de la suprafață spre interiorul picăturii nucleare, se
manifestă forțele de tensiune superficială care fac ca nucleul să ia forma sferică.
Acest model explică procesul de fisiune nucleară și permite demonstrarea formulei pentru
calculul razei nucleare, R=R0A1/3.
* Modelul păturilor – a fost conceput prin analogie cu dispunerea electronilor din atom, cu
mențiunea că, în nucleu, nucleonii ocupă nivele energetice pe care nu pot sta decât cel mult doi
nucleoni identici cu momentele de spin orientate antiparalel.
Pe baza acestui model se explică periodicitatea unor proprietăţi nucleare dependente de
numărul protonilor sau al neutronilor, precum şi stabilitatea deosebită a nucleelor care au un
număr de protoni sau de neutroni egal cu 2, 8, 20, 28, 50, 126 (numere magice).
* Modelul generalizat – a fost obţinut prin unificarea modelului picăturii cu cel al păturilor
nucleare; se consideră că fiecare nucleon din nucleu se mişcă în câmpul de forţe produs de restul
nucleonilor, la care se adaugă o mişcare perturbatoare a întregii pături din care face parte.
Sub acţiunea unor cauze interne (instabilitate nucleară) sau externe (ciocniri), nucleele
suferă transformări nucleare, spontane (dezintegrare radioactivă, dezexcitare nucleară) sau
induse (reacţie nucleară, excitare nucleară), care se supun legilor de conservare pentru energie,
impuls, moment cinetic, sarcină electrică şi număr de nucleoni.
Radioactivitatea naturală este procesul de emise spontană a radiaţiilor α (nuclee de
heliu), β (electroni sau pozitroni), γ (radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă mai mică
decât 10-12 m).
Transformările radioactive sunt procese aleatoare (întâmplătoare), care se desfăşoară
după schemele:
A A−4 4
Z X  Y Z−2 + 2 α (dezintegrare α )
A
Z X  Z +1A Y +−10 β (dezintegrare β --, emisie de electroni)
A
Z X  Z−1A Y ++10 β (dezintegrare β +, emisie de pozitroni)

84
 A A
Z X*  Z X + γ (dezintegrare γ , emisie de fotoni γ X* - nucleu în stare excitată
,
Descreşterea în timp a numărului de nuclee instabile, se exprimă analitic prin legea
dezintegrării radioactive în forma diferenţială, dN= - λ N dt, sau integrală, N=N0 e- λt, unde
constanta radioactivă λ semnifică probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp a unui nucleu
radioactiv.
Conexiune inversă. Demonstraţi relaţiile, τ =1/ λ , T1/2 =(ln2)/ λ , Λ= Λ0 e- λt = λ N, pentru
timpul mediu de viaţă τ (timpul după care numărul iniţial de nuclee radioactive N0 se
micşorează de e ori), timpul de înjumătăţire T1/2 (intervalul de timp în care numărul de nuclee
radioactive scade la jumătate) şi activitatea radioactivă, Λ = - dN/dt (numărul de particule emise
de o sursă radioactivă în unitatea de timp ; unitatea de măsură este curie, 1 Ci = 3,7 . 1010
dezintegrări/s).
Legea de atenuare a fotonilor γ printr-un strat de substanță cu grosimea x se exprimă
−μ . x
prin relaţia I(x) = I(0) e , unde μ este coeficientul de atenuare, I(0), I(x) reprezintă
intensitățile fasciculului la intrarea, respectiv la ieşirea din stratul de substanţă.
Deoarece atenuarea fasciculului de radiaţii γ se face prin efect fotoelectric, efect
Compton şi formare de perechi, coeficientul total de atenuare μ este o sumă a coeficienţilor
caracteristici fiecărui proces, μ = μ f+ μ c+ μ p. Este uşor de verificat că, după parcurgerea
unei distanţe d1/2 =(ln2)/ μ (grosime de înjumătăţire), intensitatea radiației scade la jumătate.
Elementele radioactive din natură derivă unul din altul prin dezintegrări succesive,
formând serii radioactive, care încep cu un element radioactiv şi se termină cu unul stabil,
238 206 232 208 235
precum cele ale uraniului ( 92 U ,...,82 Pb ), thoriului( 90 Th ,..., 82 Pb ) şi actiniului( 92 U ,...,
207
82 Pb ).

Reacţiile nucleare, notate simbolic a+X  Y+b sau X(a,b)Y, sunt procese de interacţiune
în care intervin forţe nucleare, mai precis, prin interacţiunea unei particule proiectil cu un nucleu
ţintă X, se obţine nucleul Y şi particula emergentă b.
Există diverse tipuri de reacţii nucleare produse de neutroni, fotoniγ ( reacţii
fotonucleare) sau de particule electrice (α , protoni, deuteroni), în care nucleele ţintă îşi
modifică sau nu structura prin procese de transmutaţie nucleară (X  Y şi a  b), respectiv de
împrăştiere elastică sau inelastică(X=Y şi a=b).
Interacţiunile nucleare se supun unor legi de conservare pentru:
- sarcina electrică, Za + ZX = ZY + Zb ;
- numărul de nucleoni, Aa + AX = AY + Ab ;
- energie, ma c2 + Eca + mX c2 + EcX = mY c2 + EcY + mb c2 + Ecb .
Energia de reacţie reprezintă diferenţa dintre energiile cinetice ale particulelor rezultate
din reacţie şi a celor intrate în reacţie
Q= Ecb + EcY - Eca - EcX
Din legea conservării energiei rezultă o altă relație pentru calculul energiei de reacție:

85
 Q=( ma + mX - mb - mY) c2
Dacă Q>0 reacţia se numeşte exoenergetică, iar dacă Q<0 reacţia este endoenergetică.
Prin aplicarea legii conservării impulsului, în sistemul laboratorului, în care E cX =0, se
poate obţine dependența energiei de reacţie Q de caracteristicile particulei b, exprimată
prin relaţia Q=(1+mb/mY) Ecb -(1-ma/mY) Eca -2(mamb Eca Ecb )1/2 (cosθ )/ mY, unde θ este
unghiul sub care este împrăştiată particula emergentă faţă de direcţia de deplasare a particulei
proiectil .
În strategia energetică a omenirii, fisiunea şi fuziunea nucleară ocupă un loc deosebit.
Fisiunea nucleară este deja utilizată în reactoarele nucleare, procesele de fuziune nucleară
rămânând o soluție posibilă în viitor.
Fisiunea stimulată a fost descoperită în anul 1938 de către fizicienii germani O. Hahn şi
F. Strassman, însă explicarea calitativă a procesului de fisiune a fost dată în anul următor de
către Lise Meitner şi O. Frish, prin asimilarea nucleului cu o picătură de lichid.
În linii mari, procesul decurge astfel: la captura unui neutron lent de către un nucleu de
235
92 U , acesta se rupe în două nuclee de masă intermediară, cu eliberarea de energie şi a 2-3
neutroni rapizi care pot iniţia noi acte de fisiune, astfel încât procesul poate să se autoîntreţină
(reacţie în lanţ). Se impun două condiţii de bază pentru autoîntreţinerea reacţiei de fisiune, și
anume:
1). încetinirea neutronilor rapizi într-un mediu moderator care să preia prin ciocniri o mare parte
din energia lor cinetică;
2). cantitatea de material fisionabil trebuie să depăşească o valoare minimă, numită masă critică,
pentru a se acoperi pierderile de neutroni în procese de captură fără fisiune sau care ies în afara
zonei active. Sub masa critică, reacţia se întrerupe, iar prin depăşirea masei critice reacţia capătă
caracter exploziv.
Reactoarele nucleare cu fisiune funcţionează în regim critic, pentru ca reacția în lanț să se
autoîntreţină, excesul de energie fiind preluat sub formă de căldură de către un agent termic.
Primul reactor nuclear a fost pus în funcţiune la Chicago în 1942 de către Enrico Fermi şi
colaboratorii săi.
Principalele componente ale unui reactor sunt:
* materialul fisionabil (combustibilul nuclear), format din uraniu natural sau uraniu îmbogăţit,
235 233 239
fie cu izotopul natural 92 U , fie cu izotopii fisionabili artificiali ( 92 U , 94 Pu ), fiind aranjat sub
formă de bare sau reţea de blocuri în masa de moderator ;
* moderatorul, format din nuclee cu masă mică (apă obişnuită, apă grea, grafit, beriliu, oxidul de
beriliu), care au rolul de a încetini neutronii rapizi rezultaţi în procesele de fisiune ;
* reflectorul, format dintr-un strat de beriliu depus pe peretele reactorului, având rolul de a
micşora pierderile de neutroni prin readucerea acestora în zona activă a reactorului;
* barele de control, confecţionate din substanţe care absorb puternic neutronii, precum cadmiu
sau bor, care asigură reglarea reacţiei în lanţ, prin introducerea sau scoaterea progresivă a
acestora din zona activă a reactorului;
* barele de siguranţă, cu care se poate opri funcţionarea reactorului în cazuri de accidente ;

86
* fluidul de răcire, format din unele lichide (apă obişnuită, apă grea), unele gaze puternic
comprimate (aer, heliu, bioxid de carbon) sau unele metale topite (sodiul, aliajul de sodiu şi
potasiu), având rolul de a evacua căldura din reactor.
Fluidul de răcire din circuitul primar este pompat şi circulă continuu prin zona activă, de
unde preia căldura şi o transferă unui agent termic din circuitul secundar prin intermediul unui
schimbător de căldură.
Energia termică este transformată de către turbinele cu abur în lucru mecanic care pune
în mişcare rotorul generatoarelor de curent alternativ trifazat din centralele nucleare;
* învelişul protector, componentă importantă a reactorului care asigură funcţionarea sa în
condiţii de maximă securitate, fiind formată dintr-o zonă de protecţie biologică, alcătuită dintr-un
strat de fontă sau de oţel (absoarbe radiaţiile gama), dintr-un strat de apă (absoarbe neutronii),
dintr-un zid gros de beton, având rolul de a absorbi restul de radiaţii gama şi neutroni care au
reuşit să treacă de primele două straturi. Pentru mai multă siguranţă, totul este acoperit cu o
anvelopă de protecţie.
Toate operaţiile la un reactor nuclear (pornire, variaţia puterii, oprire) se fac de la
distanţă, dintr-o sală de comandă, fiind asistate de calculator. Sisteme speciale de protecţie intră
automat în funcţiune de îndată ce apare o defecţiune, fiind redusă la minimum orice posibilitate
de explozie atomică. Totuşi tehnologiile învechite, erorile umane și dezastrele naturale fac ca
riscul nuclear să persiste, iar problema depozitării deşeurilor radioactive fără a polua mediul
înconjurător încă nu a fost rezolvată pe deplin.
O sursă inepuizabilă de energie, practic nepoluantă, o constituie reacţia de fuziune, care
constă în unirea nucleelor uşoare pentru a forma nuclee de masă intermediară mai stabile.
Interesanţi din punct de vedere energetic sunt izotopii hidrogenului, şi anume, deuteriul
2 3
(D = 1 H ) şi tritiul (T = 1 H ), care interacţionează astfel:
2
1 H + 21 H  32 He +10 n +3,27MeV(ramură neutronică)
2 2 3 1
1 H + 1 H  1 H +1 H +4,03MeV (ramură protonică)

Heliul şi tritiul rezultaţi pot interacţiona la rândul lor cu deuteriul, rezultând reacţiile:
3
1 H + 21 H  42 He +10 n +17,6MeV
3 2 4 1
2 He + 1 H  2 He +1 H +18,3MeV

Neutronii rapizi obţinuţi ar putea fi folosiţi la regenerarea tritiului în urma unor

interacţiuni cu litiul
6
3 Li +10 n  42 He +31 H + 4,6MeV
Se ştie că stelele (inclusiv Soarele) constituie uriaşe reactoare naturale de fuziune, în care
elementele uşoare se contopesc în elemente din ce în ce mai grele, la temperaturi care depăşesc
100 de milioane de grade Kelvin.
Dar, pentru ca „focul stelar” să poată fi aprins în instalaţiile pilot de pe Pământ, este
necesar ca pe lângă temperatura înaltă, combustibilul nuclear în stare de plasmă trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie foarte pur, să fie îngrădit (confinat) în capcane

87
magnetice pentru a nu se împrăştia, iar densitatea sa (n) să fie corelată cu timpul de viaţă (τ) al
plasmei fierbinţi, conform criteriului lui Lawson, nτ  (nτ)min.
Pentru obţinerea plasmei se folosesc diverse metode, precum:
- descărcările electrice în gaze;
- excitarea şi ionizarea termică;
- excitarea şi ionizarea cu radiaţii electromagnetice (în particular cu fascicule laser de mare
putere);
- bombardarea unor ţinte cu fascicule de particule accelerate;
- injecţia particulelor încărcate în capcane magnetice;
- ionizarea prin unde şoc .
Ne exprimăm speranţa ca, în viitorul apropiat, reacţia de fuziune nucleară să fie utilizată
pentru rezolvarea definitivă a crizei energetice a omenirii, în condiţiile epuizării în acest secol a
zăcămintelor de combustibili fosili (petrol şi cărbune).
Cercetarea în domeniul fizicii nucleului trebuie pusă sub semnul responsabilităţii, iar
exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki să rămână ca o amintire neplăcută a unor evenimente
tragice ale istoriei, care să îndemne la reflecţii profunde asupra existenţei umane.
Există o gamă diversificată de mijloace tehnice utilizate pentru detecţia radiaţiilor
nucleare, a căror funcţionare se bazează pe ionizarea unui gaz supus unui câmp electric
intens (camera de ionizare, detectorul proporţional, contorul Geiger-Müller), producerea de
scintilaţii (detectori cu scintilaţie), efect fotochimic (emulsia nucleară), producerea de perechi
electron-gol în semiconductoare (detectori cu cristale semiconductoare), formarea de centre
de condensare în vapori suprasaturaţi (camera cu ceaţă), formarea de bule într-un lichid
supraîncălzit (camera cu bule).
În dozimetrie (domeniu care se ocupă cu măsurarea şi studiul efectelor produse de
interacţiunea radiaţiilor cu substanța) se folosesc următoarele mărimi fizice:
* Doza de iradiere – cantitatea de radiații primită de un mediu, măsurată prin efectul de
ionizare a aerului.
Pentru radiațiile electromagnetice, doza de iradiere se măsoară în röntgeni, iar pentru
radiațiile corpusculare unitatea de măsură se numește rep.
Un röntgen (R) reprezintă o doză de iradiere care produce într-un cm3 de aer 2,09·109
perechi de ioni monovalenți. Un rep (röntgen équivalent physique) corespunde unei doze de
iradiere la care absorbția de energie pe kg de substanță iradiată este de 84·10 -4 J/kg .
* Doza absorbită – energia cedată unităţii de masă de către radiaţie, Dabs= ΔE / Δm.
Unitatea de măsură în SI pentru Dabs se numeşte gray(1 Gy =1J/kg), iar în practică se
foloseşte și unitatea numită rad (radiation absorbed dose, 1rad=0,01 Gy).
* Doza echivalentă sau doza biologică – caracterizează efectul global al radiaţiilor asupra
organismelor vii, Dechiv = η Dabs , unde s-a notat cu η factorul de pondere al radiaţiei numit
impropriu eficacitate biologică relativă.
Unitatea de măsură în SI pentru Dechiv se numeşte sievert (Sv), iar în sistem tolerat se
foloseşte unitatea numită rem (röntgen equivalent for man, 1rem=0,01 Sv). Un rem corespunde
unei doze biologice care produce aceleași efecte asupra organismului ca și absorbția unui röntgen

88
de radiații electromagnetice (X sau γ).
* Doza efectivă - caracterizează efectul biologic al radiaţiilor asupra unui ţesut viu, Def = f Dechiv,
unde f reprezintă factorul ponderare al ţesutului.
Unitatea de măsură în SI se numeşte tot sievert, [Def]SI=Sv, denumire dată în onoarea
fizicianului suedez Rolf Sievert care a contribuit la standardizarea dozelor de radiaţii utilizate în
terapia cancerului.
Prin iradierea unui organism, dozele primite se cumulează, putând duce la boala actinică
gravă, care se manifestă prin leucopenie(scăderea numărului de leucocite din sânge), căderea
părului, hemoragii interne, sterilitate şi chiar deces. De menţionat că dozele mari de radiaţii
afectează informaţia genetică din celule, cu posibilitatea apariţiei unor mutaţii genetice la
descendenţi.
Protecția împotriva radiațiilor produse de surse externe sau de surse interne(aflate în
organism) se realizează în diverse moduri: protecție fizică (ecranarea surselor externe de radiații,
reducerea timpului de expunere etc.), protecție chimică (administrarea, înainte sau după iradierea
unei persoane, a unor substanțe chimice, precum cistamina sau gamafos), protecție biochimică
(administrarea persoanei iradiate a unor produse biologice, precum sânge sau plasmă, pentru
refacerea celulelor afectate), protecție biologică (transplantul de celule viabile în măduva
hematoformatoare a persoanei iradiate), decontaminare (îndepărtarea izotopilor radioactivi din
tubul digestiv prin administrarea unor substanțe, precum alginat de sodiu sau fosfat de aluminiu,
iar înlăturarea izotopilor radioactivi din arborele traheobronșic se poate face prin spălări
cu ser fiziologic).
Pentru a cerceta structura nucleelor sunt necesare particule de energie înaltă care pot trece
de bariera electrostatică de potenţial şi pot provoca reacţii nucleare.
Acceleratoarele de particule sunt instalaţii complexe a căror funcţionare se bazează pe
interacţiunea particulelor încărcate electric cu câmpuri electrice şi magnetice, care asigură
accelerarea particulelor electrice până la energii cinetice foarte mari în timpul deplasării acestora
pe traiectorii liniare (accelerator liniar rezonant, accelerator liniar cu undă progresivă) sau
circulare(ciclotron, sincrociclotron, sincrotron, sincrofazotron, betatron etc.).
În prezent, Large Hadron Collider (LHC) este cel mai mare şi cel mai performant
accelerator de particule, care a fost finalizat pe 10 septembrie 2008 în cadrul Centrului
European de Cercetări Nucleare (CERN) de la Geneva.
Large Hadron Collider este un accelerator circular cu o rază a circumferinței de 27 km,
care a fost construit sub pământ, la adâncimi între 50 şi 175 metri, cu scopul de a valida
experimental Modelul Standard al particulelor elementare, dar și pentru evaluarea diverselor
teorii ale unificării, de la mecanismul propus de Higgs pentru modul de generare a maselor
particulelor elementare, la ipoteze despre dezagregările quarcurilor, existenţa supersimetriei,
violări ale simetriei între particule și antiparticule corespunzătoare etc.
Este semnificativ faptul că la CERN lucrează fizicieni şi specialişti din toată lumea care
încearcă să descifreze enigmele cunoașterii la nivelul microcosmosului.
În reacţiile nucleare la energii înalte au apărut fenomene care au schimbat concepţia
despre structura materiei, ca de exemplu generarea de particule care nu preexistă în nucleu.

89
 Pentru ca o particulă să fie considerată elementară trebuie să aibă proprietăţi bine
definite, să nu aibă structură internă şi să nu poată fi descompusă în părţi componente prin reacţii
endoenergetice.
Principalele proprietăţi ale particulelor elementare sunt: masa de repaus m 0, timpul de
viaţă τ, sarcina electrică Q, sarcina barionică B, spinul izotopic T, stranietatea S şi spinul s.

Masa de repaus a particulelor elementare variază în limite foarte largi de la valoarea

zero, în cazul fotonului, până la valori relativ mari, în cazul particulelor grele, ca nucleonii şi
hiperonii.
Timpul de viaţă exprimă gradul de stabilitate al particulelor elementare. Cu excepţia
electronului, protonului şi fotonului, restul particulelor elementare sunt instabile.
Din punct de vedere al sarcinii electrice, particulele elementare pot fi pozitive (ex.
protonul), negative (ex. electronul) sau neutre (ex. neutronul).
Sarcina barionică s-a introdus pentru a explica conservarea numărului de nucleoni în
reacţiile nucleare. În acest scop, nucleonilor li s-a asociat numărul cuantic barionic B = +1, iar
leptonii au primit B = 0, clasă din care face parte şi electronul.
Spinul izotopic exprimă faptul verificat experimental, că, din punct de vedere al
interacţiunilor nucleare, neutronul şi protonul au proprietăţi identice, fiind două stări de
manifestare ale nucleonului, la fel cum izotopii sunt variante ale aceluiaşi element chimic.
Se consideră că nucleonul are un spin izotopic T=1/2, a cărui proiecţie, Tz=± 1/2,
formează un dublet.
Stranietatea este un număr cuantic legat de generarea numai în perechi a unor tipuri de
particule elementare, cum este dubletul hiperon (S = -1) şi mezon K (S = +1).
Stranietatea S este legată de sarcina electrică Q, proiecţia T z a spinului izotopic pe o axă
arbitrară şi sarcina barionică B prin relaţia S = 2(Q – Tz) – B.
Spinul caracterizează momentul cinetic propriu al particulelor elementare, putând lua
valori semiîntregi, în cazul fermionilor, respectiv întregi în cazul bosonilor.
Spre deosebire de fermioni, bosonii nu se supun principiului de excluziune al lui Pauli,
adică numărul maxim de particule care se pot afla pe un nivel energetic este nelimitat.
În funcţie de valorile spinului, sarcinii barionice şi stranietăţii, particulele elementare se
clasifică în fotoni, mezoni(pion π, kaon K), leptoni(electron e, miuon μ, neutrino ν),
nucleoni(proton p, neutron n) şi hiperoni(lambda Λ, sigma Σ, xi Ξ, omega Ω ).
Fiecărei particule elementare îi corespunde o antiparticulă, având sarcina electrică,
sarcina barionică şi stranietatea de semn opus.
Prin interacţiunea dintre o particulă şi antiparticula sa se produce fenomenul de anihilare
în care acestea dispar, transformându-se în fotoni. Rezultă că antimateria, formată din
antiparticule, nu poate exista în Univers decât separată de materie.
În prezent, au fost puse în evidenţă doar patru tipuri de interacţiuni fundamentale între
particulele elementare.
Cele mai intense sunt interacţiunile tari sau nucleare, cu rază scurtă de acţiune(de
ordinul10-15m), care asigură stabilitatea nucleelor şi se exercită în general între hadroni

90
(nucleoni, mezoni şi hiperoni), particule care sunt formate din quarcuri ( modelul de quarc a fost
propus în anul 1964 de fizicienii Murray Gell-Mann și George Zweig).
Interacţiunile electromagnetice au raza de acţiune infinită şi se exercită între particulele
încărcate electric; în stare de repaus, forţa de interacţiune fiind dată de legea lui Coulomb.
Interacţiunile slabe au raza de acţiune de ordinul 10-24m şi se manifestă în procese de
transmutare a particulelor elementare şi a nucleelor, în care intervin leptoni, ca de exemplu,
dezintegrarea β .
Interacţiunile gravitaţionale sunt de intensitate neglijabilă față de interacțiunile
electromagnetice şi se exercită între toate particulele cu masa de repaus nenulă, forţa de
interacţiune fiind dată de legea atracţiei universale, descoperită de Newton.
Trebuie făcută distincţie între particulele mesager, care transmit interacţiunile
fundamentale (gluonii pentru interacţiunile tari, fotonii pentru interacţiunile electromagnetice,

bosonii W şi Z0 intermediază interacţiunile slabe, iar gravitonii, pe cele gravitaţionale) şi
particulele-sursă pentru câmpurile de interacţiune, ca de exemplu: quarcurile u(up), d(down),
c(charm), s(strange), t(top)şi b(beauty), pentru interacţiunile tari, sau leptonii(electronul,
miuonul, tauonul, neutrinul), pentru interacţiunile slabe şi electromagnetice.
De menţionat că hadronii sunt sisteme de quarcuri cu structură internă complexă (mezonii
sunt formaţi din două quarcuri, iar barionii din trei quarcuri) şi interacţionează electromagnetic,
tare şi slab.
Rămâne o provocare fascinantă pentru cercetarea ştiinţifică să găsească o teorie
eficientă pentru tratarea unitară a câmpurilor.

91
 XII. Fizica solidului

Fizica cristalelor este un domeniu important al ştiinţei, cu implicaţii profunde în tehnica

de calcul, automatizarea proceselor de producţie şi telecomunicaţii.
Spre deosebire de solidele amorfe, în care particulele componente sunt dispuse
dezordonat în spaţiu, la cristale acestea sunt dispuse regulat în nodurile unei reţele cristaline.
Coeziunea structurii cristaline este asigurată în principal de patru tipuri de legături
cristaline:
1). Legătura Van der Waals se realizează între atomi cu păturile electronice exterioare complete
sau între molecule cu legături chimice saturate, fiind datorată forţelor electrice de interacţiune
dintre dipolii electrici permanenţi sau induşi. Este o legătură cristalină slabă care predomină
în cristalele de tip Wan der Waals, numite şi cristale moleculare.
2). Legătura ionică este datorată forţelor electrice de atracţie dintre ionii de semne contrare
dispuşi alternativ în nodurile reţelei cristaline.
Astfel, în cristalul ionic Na+Cl- (sare de bucătărie), fiecare cation Na+ are ca vecini de
ordinul întâi 6 anioni Cl- (la distanţa r0), ca vecini de ordinul doi, 12 cationi Na+ (la distanţa 21/2r0),
ca vecini de ordinul trei 8 anioni Cl- (la distanţa 31/2r0) etc.
Legătura ionică este mai puternică decât legătura Van der Waals. De aceea, cristalele
ionice au durităţi mecanice şi puncte de topire mai mari decât cele moleculare.
3). Legătura covalentă se stabileşte între atomii neutri vecini prin punerea în comun a unor
perechi de electroni.
Numărul legăturilor covalente pe care un atom le poate forma cu vecinii săi este egal cu
numărul de electroni necesari pentru a-şi completa ultima orbită la 2 sau 8 electroni, deoarece
aceste configuraţii electronice de dublet, respectiv octet, sunt cele mai stabile.
Datorită trecerii permanente a electronilor de la un atom la altul, densitatea de sarcină
electrică negativă dintre nuclee creşte şi apar forţe de coeziune numite forţe de schimb.
Legătura covalentă se întâlneşte la moleculele gazelor biatomice (ex. H:H = H-H), dar şi
la cristalele semiconductoare de siliciu, germaniu, seleniu etc.
4). Legătura metalică este specifică metalelor şi se formează prin punerea în comun
(colectivizarea) a electronilor de valenţă de către atomii care compun cristalul.
În modelul Drude-Lorentz, se consideră că un metal este format dintr-o reţea de ioni
pozitivi scufundată în “gazul electronilor liberi”. Pe baza acestui model se explică uşor
conductibilitatea electrică deosebită a metalelor şi se pot demonstra legile lui Ohm şi Joule-Lenz,
dar nu şi dependenţa de temperatură a rezistivităţii electrice şi căldurii specifice, formule care pot
fi obţinute numai în cadrul teoriei cuantice prin aplicarea statisticii Fermi-Dirac.
Orice structură cristalină este complet definită de o celulă elementară – cel mai mic

92
paralelipiped care, prin translatare periodică după trei direcţii independente, poate să reproducă
întreaga reţea cristalină.
Parametrii celulei elementare sunt muchiile sale a,b, c şi unghiurile dintre ele α , β ,γ .
Direcţiile muchiilor celulei elementare definesc axele cristalografice.
De remarcat că, formal, fiecare atom din vârful unei celule elementare aparţine în egală
măsură la celelalte celule vecine.
Pentru orice structură cristalină se poate găsi o celulă primitivă căreia să-i revină un
singur atom – fiecare atom din cele 8 vârfuri având o pondere de 1/8.
Spre deosebire de celula primitivă, care are atomii plasaţi doar în vârfurile sale, celulele
elementare cu volum centrat, cu feţe centrate sau cu baze centrate, pe lângă atomii din vârfuri,
conţin şi alţi atomi. Evident, orice celulă elementară simplă, care conţine atomi doar în vârfuri,
este şi celulă primitivă.
În funcţie de forma şi dimensiunile celulei primitive se disting şapte sisteme
cristalografice, mai precis: cubic, tetragonal sau pătratic, ortorombic sau ortogonal, monoclinic,
triclinic, trigonal sau romboedric, hexagonal.
Conexiune inversă. Demonstrați că celor şapte sisteme cristalografice le corespund 14 celule
elementare diferite.
Cristalele din natură, care sunt obţinute pe cale tehnologică, nu sunt totdeauna perfecte.
Ele pot să prezinte defecte punctiforme(vacanţe, atomi interstiţiali), defecte
unidimensionale(dislocaţii marginale, dislocaţii în spirală) sau să conţină impurităţi
substituţionale şi interstiţiale.
Spre deosebire de corpurile monocristaline (monocristale), în care ordonarea atomilor se
extinde la întreg volumul, corpurile solide cu structură policristalină, sunt formate din blocuri
cristaline, denumite microcristalite. Interfeţele de separare a microcristalitelor reprezintă defecte
bidimensionale.
Pentru înţelegerea comportării electrice a cristalelor trebuie abordată mai întâi structura
de benzi energetice a acestora.
La formarea unui cristal din N atomi, fiecare nivel energetic discret (nedegenerat sau nu)
al atomului, caracterizat prin perechea de numere cuantice (n, l), se scindează în N(2l+1)
subnivele energetice foarte apropiate care formează o bandă energetică permisă, unde 2l+1
reprezintă gradul de degenerare al nivelului energetic din atomul izolat.
Astfel, din nivelul energetic atomic al electronilor de valenţă se formează banda de
valenţă(BV), iar un nivel liber din atomul izolat dă naştere la o bandă de conducţie(BC).
Benzile energetice permise(BP) din cristal sunt separate între ele prin benzi interzise(BI).

Numărul maxim de electroni care se grupează în perechi cu spin opus şi pot ocupa o
bandă energetică este 2N(2l+1).
În funcţie de rezistivitatea electrică ρ se disting următoarele clase de substanţe:
- metale ( ρ ∈ (10- 8…10- 6) Ωm;
- semiconductoare ( ρ ∈ (10- 6…1012) Ωm;

93
- izolatori sau dielectrici ( ρ  (1012…1022) Ωm.
La metale, banda de valenţă este parţial ocupată cu electroni sau se suprapune parţial
peste banda de conducţie, la semiconductoare(semiconductori) grosimea benzii interzise E g este
mai mică de 3 eV, iar la izolatori Eg > 3eV.
Semiconductoarele sunt elemente chimice (Si, Ge, Se) din grupa aVI-a a tabelului
elementelor sau sunt substanţe compuse( GaAs, InAs, CdTe, CdSe) în care stabilitatea
cristalului este asigurată prin legăturile covalente dintre atomi.
Semiconductoarele pure se numesc intrinseci, iar cele impurificate cu atomi diferiţi de
cei ai cristalului de bază, se numesc extrinseci, şi pot fi de tip n sau de tip p, după cum
impurităţile sunt donoare de electroni (atomi pentavalenţi de stibiu, fosfor, arseniu, bismut),
respectiv sunt acceptoare de electroni (atomi trivalenţi de indiu, galiu, bor, aluminiu).
Procesul de impurificare, numit dopare sau dotare, se poate realiza prin difuzie, aliere sau
implantare de ioni.
La conducţia electrică a semiconductoarelor participă nu numai electronii liberi din
banda de conducţie, ci şi golurile din banda de valenţă.
Densitatea de curent j într-un semiconductor este legată de intensitatea E a câmpului
electric aplicat prin legea lui Ohm locală
J =σ E
Conductivitatea electrică a unui semiconductor are expresia generală
σ = e(n μ n +p μ p)
. - 19
unde e = 1,6 10 C este sarcina elementară, n şi p reprezintă concentraţiile de electroni,
respectiv de goluri, iar μ n şi μ p sunt mobilităţile electronilor, respectiv golurilor (date în tabele
pentru diverse materiale semiconductoare).
Mai departe, se prezintă succint procesele de generare termică a purtătorilor de sarcină la
semiconductoarele intrinseci şi extrinseci.
Datorită agitaţiei termice o parte din electronii din banda de valenţă trec în banda de
conducţie, lăsând în urma lor locuri vacante(legături covalente nesatisfăcute), numite goluri, care
se comportă ca nişte sarcini fictive pozitive.
Simultan cu procesul de generare termică are loc procesul invers de recombinare a
electronilor din banda de conducţie cu golurile din banda de valenţă, prin care ambele tipuri de
purtători de sarcină mobili dispar, restabilindu-se legăturile covalente din cristalul
semiconductor.
La echilibru termic, cele două procese se află în echilibru staționar, concentraţiile de
electroni şi goluri având valori bine precizate.
În cazul semiconductoarelor intrinseci, concentraţia electronilor din banda de conducţie
este egală cu concentraţia golurilor din banda de valenţă, valoarea lor comună, numită
concentraţie intrinsecă, se poate calcula cu relaţia
ni=Cie-Eg/2kT
unde Ci este o constantă de material(dependentă de temperatura absolută T), k=1,38. 10-23 J/K este
constanta lui Boltzmann, iar Eg reprezintă grosimea benzii interzise.
Procesele de generare termică a purtătorilor de sarcină devin mai complexe la
94
semiconductoarele extrinseci, având în vedere că impurităţile introduc nivele energetice discrete
în banda interzisă, care pot ceda sau primi electroni de la atomii reţelei de bază.
Mai precis, donorii (impurități pentavalente) introduc în BI un nivel energetic mai
apropiat de BC, iar acceptorii introduc în BI un nivel energetic mai apropiat de BV.
Pe lângă procesul de generare termică pe cale intrinsecă, la semiconductoarele extrinseci
apare procesul denumit generare extrinsecă a purtătorilor de sarcină, care reprezintă procesul
de ionizare termică a impurităţilor fixate în reţeaua cristalină.
În bilanţul formării purtătorilor de sarcină, procesul de generare extrinsecă este
predominant, prin tendinţa ca electronii de pe nivelul donor Ed să treacă în BC , unde devin
electroni liberi, iar electronii din BV să treacă pe nivelul acceptor E a al impurităţilor, lăsând în
urma lor goluri care pot participa la conducţia curentului electric.
De aceea apar purtători de sarcină majoritari, care sunt electronii la semiconductoarele
extrinseci de tip n, respectiv golurile la cele de tip p, ale căror concentraţii pot fi determinate cu
relaţiile
n=Cie- Ed /2kT , p=Cie- Ea /2kT
unde Ed, Ea reprezintă energiile de ionizare pentru nivelul donor, respectiv nivelul acceptor.
Prin creşterea temperaturii cristalului semiconductor, se trece progresiv de la regimul de
conducţie extrinsecă la cel de conducţie intrinsecă - atunci când majoritatea impurităţilor sunt
ionizate.
În intervalul de temperaturi care corespunde regimului de epuizare a impurităţilor,
concentraţia purtătorilor de sarcină majoritari coincide practic cu concentraţia de impurităţi,
n=Nd, p=Na . Evident, în regim de conducţie intrinsecă n=ni + Nd, p=ni + Na .
Observaţie. Spre deosebire de metale, la care rezistivitatea electrică creşte cu temperatura, la
semiconductoare acest parametru important scade puternic cu temperatura.
Suntem acum în măsură să abordăm aplicaţiile semiconductoarelor în electronică. Pentru
început, este utilă o scurtă istorie a evoluţiei dispozitivelor electronice şi a contribuţiei acestora la
progresul culturii şi civilizaţiei pe Terra.

95
 XIII. Dispozitive și circuite electronice

În general, electronica se ocupă cu studiul teoretic şi aplicaţiile fenomenelor produse de

mişcarea sarcinilor electrice prin vid, gaz sau semiconductoare.
Realizarea tuburilor electronice cu vid (dioda cu vid în 1904 de către John Fleming ;
trioda în 1906 de către Lee Forest) şi a tuburilor electronice cu gaz (dioda cu gaz sau
gazotronul, trioda cu gaz sau tiratronul) a permis dezvoltarea electronicii informaţionale
(studiază obţinerea, prelucrarea şi transmiterea semnalelor electrice) şi a electronicii energetice
(studiază posibilităţile de conversie a energiei curentului electric).
Descoperirea dispozitivelor electronice semiconductoare (tranzistorul bipolar în 1948 de
către Bardeen, Brattain şi Shockley; tranzistorul cu efect de câmp de către Shockley şi Pearson;
tiristorul de către Moll şi Tanenbaum) a marcat profund evoluția tehnicii și tehnologiei.
Dispozitivelor electronice semiconductoare, fiind caracterizate prin gabarit şi consum
energetic reduse, dar cu o durată mare de funcţionare, a făcut posibilă înlocuirea cu succes a
tuburilor electronice din aplicaţiile curente, automatică şi tehnica de calcul.
Totuşi, tuburile electronice speciale (magnetronul, clistronul, tubul cu undă progresivă)
rămân indispensabile în electronica tehnologică, la încălzirea prin curenţi de înaltă frecvenţă, în
radiocomunicaţii şi radiolocaţie, datorită puterii utile mari şi stabilităţii la radiaţii şi temperatură.
Tehnica miniaturizării aparaturii electronice ia un mare avânt după 1958, când inginerul
american Jack Kilby a realizat primele circuite integrate, care constituie elementele de bază din
structura hardware a calculatoarelor digitale sau analogice.
Circuitele electronice conţin pe lângă dispozitivele electrice (rezistoare, bobine,
condensatoare) şi dispozitive electronice (diode, tranzistoare, tiristoare etc.) cu ajutorul cărora se
pot realiza diverse funcţii, precum :
* redresarea - constă în transformarea curentului alternativ în curent continuu de către
redresoarele electronice;
* amplificarea - modificarea amplitudinii semnalelor electrice cu păstrarea formei acestora de
către amplificatoarele electronice;
* modularea - constă în modificarea parametrilor unui semnal purtător în ritmul dat de un
semnal modulator, având ca rezultat semnalul modulat, de către modulatoarele electronice ;
* demodularea - constă în extragerea semnalului modulator din semnalul modulat, de către
demodulatoarele electronice ;
* generarea oscilaţiilor - constă în producerea unor semnale electrice sinusoidale sau de altă
formă, de către generatoarele de semnal (oscilatoare electronice).
Aceste funcţii pot fi realizate datorită proprietăţilor deosebite ale dispozitivelor
electronice, ca de exemplu: caracterul neliniar al conducţiei electrice, conducţia unidirecţională

96
şi posibilitatea de control a conducţiei electrice.
În continuare, se va trata succint doar cazul unor dispozitive electronice cu
semiconductoare (dioda semiconductoare, tranzistorul), precum şi a unor circuite electronice
realizate cu acestea (redresoare, amplificatoare şi oscilatoare).

Dioda semiconductoare reprezintă un cristal semiconductor în care s-a realizat o

joncţiune p-n, adică o regiune îngustă de trecere de la un tip de conducţie la altul.
Datorită diferenţei mari de concentraţie, purtătorii majoritari trec dintr-o regiune în alta
unde se recombină cu purtătorii de sarcină de semn opus.
Se formează, în acest mod, un strat dublu de sarcină necompensată, numit strat de baraj,
care generează un câmp electric intern (orientat de la zona n spre zona p), căruia îi corespunde
o diferenţă de potenţial Ub (barieră de potenţial) - se opune trecerii purtătorilor majoritari (care
determină curentul de difuzie), dar favorizează trecerea purtătorilor minoritari(produc curentul
de câmp).
În cazul joncţiunii nepolarizate, menţinute la temperatură constantă, se stabileşte un
echilibru dinamic în circulaţia purtătorilor de sarcină majoritari şi minoritari, astfel încât curentul
de difuzie compensează curentul de câmp, iar intensitatea curentului total este nulă, I 0=Im0-Is0=0.
La aplicarea unei tensiuni U din exterior, înălţimea barierei de potenţial şi lăţimea
regiunii de trecere scad la polarizarea directă a joncţiunii p-n şi cresc la polarizare inversă.
Spre deosebire de intensitatea curentului de difuzie, care variază exponenţial cu
tensiunea aplicată, Im=Im0eqU/kT, intensitatea curentului de câmp (numit şi curent de saturaţie)
rămâne practic constantă, Is  Is0.
Evident, echilibrul dinamic dintre curenţi se strică, iar prin diodă trece un curent electric
total a cărui intensitate se poate calcula cu relaţia
I=Is(eqU/kT -1) (caracteristica curent-tensiune)
unde s-a notat cu q valoarea sarcinii electrice elementare pentru a se evita confuzia cu numărul
iraţional e=2,71...
Deoarece intensitatea Is este foarte mică, intensitatea I a curentului electric prin dioda
semiconductoare are valori semnificative doar la polarizare directă(cu + la anod şi – la catod).
Observaţie. În electronică s-a adoptat convenţia ca un semnal electric compus să fie simbolizat
prin literă mică cu indice literă mare, pentru a-l distinge de componenta continuă (notată prin
literă mare cu indice literă mare) şi componenta variabilă, de obicei de tip armonic(notată prin
literă mică cu indice literă mică), ca de exemplu, intensitatea curentului electric poate fi de
forma iA=IA+ia.
Componentele continue (uA, iA) determină pe caracteristica curent-tensiune punctul static
de funcţionare al diodei. În regim variabil, punctul de funcţionare se deplasează în jurul
punctului static de funcţionare.
În cazul unei diode, conectate prin intermediul unei rezistenţe R la o sursă cu tensiunea
electromotoare E, punctul static de funcţionare se determină din sistemul de ecuaţii
IA=Is(eqUA/kT -1), R.IA+ UA =E
care se rezolvă mult mai uşor prin metoda grafică decât prin cea analitică - soluţia reprezintă

97
coordonatele punctului de intersecţie dintre caracteristica I-U şi dreapta de sarcină.
Dioda este un element neliniar de circuit, însă la semnale mici poate fi modelată printr-un
circuit liniar de tip paralel, care este format din rezistenţa internă Ri = ΔuA / ΔiA (coincide cu
panta tangentei la caracteristica curent-tensiune), capacitatea de barieră Cb (determinată de
sarcina acumulată în regiunea de trecere) şi capacitatea de difuzie Cd (datorată difuziei
purtătorilor de sarcină majoritari în regiunile neutre ale cristalului semiconductor).
Principalele tipuri de diode semiconductoare întâlnite în practică sunt:
* dioda redresoare - utilizată la frecvenţe mai mici de 20 kHz, deoarece la frecvenţe înalte
proprietatea de redresare este diminuată prin efectul de şuntare a rezistenţei inverse de către
capacitatea de barieră;
* dioda cu contact punctiform - folosită la frecvenţe înalte;
* dioda de comutare - cu timpi de trecere foarte mici din starea de conducţie în starea de blocare
şi reciproc, fiind realizată prin tehnologia planar-epitaxială dar şi în variantele cu contact
punctiform şi contact metal-semiconductor (diodă Schottky) ;
* dioda stabilizatoare(Zener) - menţine la valoare aproape constantă tensiunea inversă aplicată
la borne, datorită fenomenului de multiplicare în avalanşă a perechilor electron-gol;
* dioda varicap(varactoare) – utilizează capacitatea de barieră care este dependentă de tensiunea
de polarizare inversă, astfel spus, are rolul de capacitate comandată în tensiune.
Poate fi întâlnită la selectoarele de canale din receptoarele de televiziune, circuitele de
reglaj automat al frecvenţei, modulatoare în frecvenţă etc.
* dioda tunel – este puternic dotată cu impurităţi pentru ca regiunea de trecere să devină
foarte îngustă(10-2 μ m), astfel încât purtătorii de sarcină majoritari pot traversa bariera de
potenţial prin efect tunel. De aceea caracteristica I - U a diodei tunel are forma literei “N”, având
în regiunea polarizării directe o porţiune de rezistenţă negativă.
Este utilizată la oscilatoarele electronice de frecvenţă foarte înaltă şi în circuite de
comutaţie.
* fotodioda – reprezintă o diodă polarizată invers, având proprietatea de a transforma un flux
luminos incident într-un curent proporţional cu acesta, prin generarea de perechi electron-gol în
regiunea de trecere. Fotodiodele se folosesc în automatizări, telecomenzi etc.
* dioda electroluminescentă, cunoscută în tehnică şi sub denumirea de LED( LIGHT
EMTTING DIODES) – lucrează în regim de polarizare directă şi are proprietatea de a emite
lumină la trecerea curentului prin joncţiunea p-n, datorită eliberării sub formă de fotoni a
energiei produse în procesele de recombinare electron-gol.
LED-ul se poate folosi împreună cu un dispozitiv fotosensibil pentru realizarea
cuplajului optic între două circuite izolate electric între ele, ansamblu cunoscut sub numele de
circuit optoelectronic.
Proprietatea diodei de a lăsa curentul să treacă într-un singur sens (rol de supapă
electronică) este utilizată pentru redresarea curentului alternativ.
În general, un redresor electronic cuprinde trei blocuri funcţionale, şi anume :
- transformatorul (Tr), separă reţeaua electrică de redresor şi determină valoarea tensiunii
redresate;

98
- circuitul de redresare (Red), format din dispozitive electronice care permit trecerea curentului
într-un singur sens;
- filtrul (F), format din elemente reactive (condensatoare legate în paralel sau bobine legate în
serie cu rezistenţa de sarcină), având rolul de a netezi pulsaţiile tensiunii redresate.
Clasificarea redresoarelor ţine seama de natura dispozitivelor electronice (diode cu vid,
diode cu gaz, diode semiconductoare), numărul alternanţelor redresate (monoalternanţă,
bialternanţă), de tipul tensiunii de alimentare (monofazate, bifazate, trifazate).
Pentru exemplificare, se prezintă în continuare varianta constructivă în punte a
redresorului monofazat dublă alternanţă.

La aplicarea alternanţei pozitive a tensiunii din secundar conduc diodele D 1 şi D3

(deoarece sunt polarizate direct) şi sunt blocate diodele D2 şi D4 (sunt polarizate invers).
La aplicarea alternanţei negative a tensiunii din secundar conduc diodele D 2 şi D4 şi sunt
blocate diodele D1 şi D3 .
În ambele situaţii, curentul electric circulă în acelaşi sens prin rezistenţa de sarcină (R s).
Condensatorul C, legat în paralel cu rezistenţa de sarcină, joacă rolul de filtru de
netezire a pulsaţiilor tensiunii redresate, deoarece se încarcă rapid în perioadele de vârf ale
tensiunii - prin rezistenţa mică a diodelor aflate în conducţie - şi se descarcă lent prin rezistenţa
de sarcină atunci când tensiunea începe să scadă.
Observaţie. Prin înlocuirea diodelor dintr-un circuit de redresare cu tiristoare se obţine un
redresor comandat, care permite reglajul continuu al tensiunii redresate, între zero şi o valoare
maximă, fără pierderi de putere activă.
Diodele sunt componente importante ale surselor stabilizate de tensiune sau de curent.

99
 Tranzistorul bipolar reprezintă un cristal semiconductor în care au fost realizate două
joncţiuni p-n, cuplate electric între ele. Mai precis, în cristal se creează prin difuzie trei regiuni
numite emitor (E), bază (B) şi colector (C), în care tipul de conductivitate alternează în
succesiunea pnp sau npn.
Joncţiunea formată de emitor cu baza se numeşte joncţiune de emitor, iar cea formată de
colector cu baza se numeşte joncţiune de colector.
Condiţia necesară realizării cuplajului electric dintre două joncţiuni este ca regiunea
bazei să fie suficient de îngustă, pentru ca purtătorii de sarcină să poată fi transferaţi de la o
joncţiune la alta (efect de tranzistor).
După felul polarizărilor aplicate celor două joncţiuni, se pot deosebi patru regimuri de
funcţionare a tranzistorului:
-regim activ normal : *joncţiunea emitorului polarizată direct
*joncţiunea colectorului polarizată invers
-regim de saturaţie : * joncţiunea emitorului polarizată direct
* joncţiunea colectorului polarizată direct-regim de tăiere :
* joncţiunea emitorului polarizată invers
* joncţiunea colectorului polarizată invers
-regim invers activ : * joncţiunea emitorului polarizată invers
* joncţiunea colectorului polarizată direct.
În aplicaţiile practice curente, tranzistorul funcţionează de obicei în regim activ normal.
Pentru a urmări procesele fizice care au loc într-un tranzistor, aflat în regim activ normal
de funcţionare, este suficient să fie analizat tranzistorul pnp, deoarece structura npn are o
funcţionare similară, cu menţiunea că se schimbă rolurile golurilor cu cele ale electronilor, iar
sensurile tensiunilor şi ale curenţilor electrici se inversează.
Fluxul de goluri care trece prin joncţiunea de emitor (polarizată direct) se recombină
parţial cu electroni din bază, iar restul traversează joncţiunea colectorului care este polarizată
invers - deci nu se opune trecerii purtătorilor de sarcină minoritari.
Electronii din bază care se recombină cu golurile injectate de emitor sunt completaţi
permanent prin borna bazei de la sursa de alimentare.
Pe lângă fluxul de goluri care determină componentele principale ale curenţilor de
emitor şi colector, prin joncţiunile tranzistorului circulă şi fluxuri mult mai reduse de electroni.
Bilanţul curenţilor se exprimă prin relaţia

100
 Ic=α 0 IE+ICBO¿ α 0IE
unde termenul ICBO se numeşte curent rezidual de colector cu emitorul în gol, iar α 0 reprezintă
factorul de amplificare în curent din emitor în colector (are valori cuprinse între 0,95 şi 0,998).
Se poate afirma că efectul de tranzistor (transferul aproape integral în colector a golurilor
difuzate în bază) se produce datorită grosimii foarte mici a bazei, precum şi datorită extinderii
pronunţate în zona bazei a joncţiunii colectorului.
Având în vedere că joncţiunea emitorului este polarizată direct, iar joncţiunea
colectorului este polarizată invers, se deduce că prima are o rezistenţă mică (zeci de Ω ), iar cea
de-a doua, o rezistenţă mult mai mare (de ordinul MΩ ).
Observație. Denumirea de tranzistor provine din englezescul «transistor», cuvânt obţinut prin
transcrierea parţială a expresiei « transfer resistor » (rezistenţă de transfer).
Amplificarea în tensiune a tranzistorului este posibilă din cauză că un curent (IE) este
transferat cu pierderi foarte mici, dintr-un circuit de rezistenţă mică într-un circuit de rezistenţă
mai mare.
O altă relaţie importantă între curenţii care trec prin tranzistor se obține ușor prin
aplicarea teoremei I a lui Kirchhoff
IE=IB+IC
Prin eliminarea lui IE între relaţiile precedente rezultă
IC= β 0IB+ICEO
unde β 0=α 0/(1-α 0) este cunoscut sub denumirea de factor de amplificare în curent din bază în
colector, iar ICEO= ICBO/(1-α 0) ¿ β 0ICBO reprezintă curentul rezidual de colector cu baza în gol
(are valori de cel puţin 102 ori mai mici decât valorile lui IC (mA) .
Observaţie. Deoarece β 0 are valori în intervalul (20, 500), intensitatea curentului de
colector este totdeauna mai mare decât intensitatea curentului de bază, proprietate care asigură
funcţia de amplificare în curent a tranzistorului.
Tranzistorul, având trei borne, poate fi conectat în trei moduri diferite: cu baza comună
(BC), cu emitorul comun (EC), cu colectorul comun (CC).
De regulă, în circuitele electronice terminalul comun al tranzistorului este legat la masă
(părţile metalice ale aparaturii electronice).
Proprietatea unui tranzistor de a transforma un semnal electric într-un semnal similar ca formă
dar de amplitudine mai mare este utilizată la amplificatoarele electronice.
În prezent există și alte dispozitive electronice care pot asigura funcţia de amplificare a
semnalelor electrice, ca de exemplu tranzistorul cu efect de câmp (TEC-J, TEC-MOS),
tranzistorul unijoncţiune (TUJ), dioda tunel, trioda, dispozitive magnetice etc.
Amplificatoarele sunt formate din unul, două sau mai multe etaje de amplificare și se pot
clasifica după diverse criterii în mai multe tipuri.
* După natura semnalului amplificat:
- de tensiune (de semnal mic)
- de curent (de semnal mic)
- de putere (de semnal mare)
* După tipul elementelor active folosite:
- cu tuburi electronice
- cu dispozitive semiconductoare
- cu dispozitive magnetice
- cu circuite integrate

101
* După banda de frecvenţă a semnalelor amplificate:
- de curent continuu, ν ∈ [0 Hz – 20 Hz]
- de audiofrecvenţă, ν ∈ [20 Hz – 20 kHz]
- de radiofrecvenţă, ν ∈ [20 kHz – 30 MHz]
- de foarte înaltă frecvenţă, ν ∈ [30 MHz – 300 MHz]
* După lăţimea benzii de frecvenţă amplificată:
- de bandă îngustă, ν ∈ [9 kHz – 30 kHz]
- de bandă largă, ν ∈ [0 Hz – 6 MHz]
* După tipul cuplajului dintre etaje:
- cu cuplaj RC
- cu circuite acordate
- cu cuplaj prin transformator
- cu cuplaj rezistiv (galvanic).
Performanţele amplificatoarelor se exprimă prin anumite caracteristici sau parametri,
dintre care cel mai important este amplificarea.
În funcţie de natura mărimilor electrice, amplificarea poate fi:
- de tensiune, Au=Uieş/Uint
- de curent, Ai=Iies/Iint
- de putere, Ap=Pies/Pint
În cazul unui amplificator cu mai multe etaje, amplificarea totală este egală cu produsul
n
Π
amplificărilor fiecărui etaj, A= i=1 Ai .
Dacă se foloseşte ca unitate de măsură decibelul (dB), cum se întâmplă în electronică şi
telecomunicaţii, amplificările menţionate capătă forma :
Au[dB] = 20 lgUies/Uint, Ai[dB] = 20 lgIies/Iint, Ap[dB] =10 lgPies/Pint
Pentru exemplificare, se prezintă succint un etaj de amplificare cu tranzistor bipolar în
conexiunea EC.

Polarizarea tranzistorului în regim activ normal de funcţionare se face de la o sursă

electrică prin intermediul divizorului de tensiune format din rezistenţele R 1 şi R2.
Condensatoarele C1 şi C2 au rolul de a separa componentele alternative de
componentele continue ale curenţilor electrici pentru circuitul de intrare, respectiv de ieşire.
Grupul format din rezistenţa RE legată în paralel cu condensatorul CE asigură
termostabilizarea punctului static de funcţionare al tranzistorului prin reacţie negativă.
Tensiunea uies la bornele de ieşire corespunde componentei alternative a căderii de
tensiune pe rezistenţa de sarcină RS.

102
 În tabelul de mai jos se prezintă sintetic principalele caracteristici ale amplificatoarelor
electronice în conexiunile EC , BC și BC .

Conexiune EC BC CC(repetor pe emitor)

Amplificare de tensiune mare mare ¿1

Amplificare de curent mare ¿ -1 mare

Amplificare de putere foarte mare mare mare

Impedanţă de intrare medie foarte mică foarte mare

Impedanţă de ieşire mare foarte mare foarte mică

Analiza circuitelor electronice se face în general prin aplicarea teoremelor lui Kirchhoff în
circuitul echivalent în care tranzistorul este aproximat prin modelul Ebers-Moll (valabil atât la
semnale mici, cât şi la semnale mari) sau este reprezentat mai simplu, la semnale mici, printr-un
cuadripol liniar (cu parametrii h-hibrizi, parametrii Z-impedanţe sau parametrii Y- admitanţe).
De regulă, studiul se face separat pentru componentele continue, respectiv variabile ale
tensiunilor şi intensităţilor curenţilor electrici, cu menţiunea că un condensator reprezintă o
întrerupere, iar o bobină un scurtcircuit, pentru intensitatea curentului continuu.
Determinarea punctului static de funcţionare (PSF) se poate obţine pe cale grafică, prin
intersecţia dreptei de sarcină cu caracteristicile statice (de ieşire, de intrare, de transfer), care sunt
transmise de firma producătoare.
Cuadripolul echivalent al tranzistorului cu parametrii hibrizi este utilizat frecvent în
regim armonic pentru semnale de frecveţe joase şi amplitudini mici (când se pot neglija
capacităţile interne , iar caracteristicile se pot liniariza în vecinătatea punctului static de
funcţionare), fiind descris prin ecuaţiile:
u1 = h11 i1 + h12 u2 , i2= h21 i1 + h22 u2
unde h11=u1/i1(pentru u2=0) reprezintă impedanţa de intrare a tranzistorului, cu ieşirea în
scurtcircuit, h12=u1/u2(pentru i1 =0) – factor de reacţie în tensiune, cu intrarea în gol,
h21=i2/i1(pentru u2=0) – factor de amplificare în curent, cu ieşirea în scurtcircuit, h22=i2/u2(pentru
i1=0) - admitanţa de ieşire a tranzistorului, cu intrarea în gol.
Funcţionarea unui amplificator poate fi modificată prin introducerea reacţiei (de tensiune
sau de curent), realizată de către un cuadripol de reacţie care aplică la intrarea amplificatorului
un semnal proporţional cu cel de ieşire.
Pentru un amplificator cu reacţie, mărimile electrice (reprezentate prin numere
complexe), se pot scrie ecuaţiile
U 2=U 1+U 4, U 3= A U 2, U 4= β U 3
din care rezultă relaţia A =U 3/U 1= A /(1- β
'
A ) , unde A' este amplificarea în tensiune a

103
amplificatorului cu reacţie, A - amplificarea în tensiune a amplificatorului fără reacţie, β =U
4/U 2 – coeficientul de reacţie al cuadripolului de reacţie.

Se disting două cazuri importante:

- reacţie negativă, când semnalul de reacţie este în antifază cu semnalul de intrare,
ϕ A +ϕ β = (2 π +1) π , iar amplificarea scade, A’=A/(1+ β A) < A ;

- reacţie pozitivă, când semnalul de reacţie este aplicat în fază cu semnalul de intrare,
ϕ A +ϕ β =2n π , iar amplificarea creşte , A’= A/(1- β A ) > A.
Reacţia negativă este folosită la amplificatoare pentru îmbunătăţirea performanţelor
acestora (creşte stabilitatea amplificării, se lărgeşte banda de frecvenţă, se atenuează
distorsiunile semnalului util, creşte impedanţa de intrare la amplificatorul cu reacţie de tip serie,
scade impedanţa de ieşire), iar reacţia pozitivă determină obţinerea oscilaţiilor, caz în care
amplificatorul devine oscilator electronic.
Condiţia intrării în oscilaţie a unui amplificator cu reacţie pozitivă este dată de relaţia lui
Barkhausen, β A=1 , când A’ → ∞
Pentru exemplificare, se consideră amplificatorul prezentat anterior, care poate fi
modificat pentru a deveni oscilator electronic.
Reacţia pozitivă se realizează prin cuplajul inductiv dintre bobina L 0 (din circuitul
oscilant L0C0 care constituie impedanţa de sarcină) şi bobina L din circuitul de intrare.
Condensatorul C, având reactanţă mică, scurtcircuitează practic în curent alternativ
rezistenţa R2, evitându-se astfel pierderile prin efect Joule ale semnalului util.

104
 În prezent, a căpătat o mare dezvoltare tehnologia circuitelor integrate. Acestea sunt
circuite electronice microminiaturizate, realizate într-o structură unică pe o plăcuţă de material
semiconductor (de obicei siliciu), numită cip (din engl. “chip”- aşchie).
Un cip obişnuit are forma unui pătrat cu latura de circa 1,25 mm şi poate conţine între
100 şi 1000 de componente (tranzistoare, diode, rezistoare, condensatoare).

Din punct de vedere funcţional, circuitele integrate se pot împărţi în două categorii:
* liniare sau analogice - prelucrează semnale continue;
* digitale sau numerice - prelucrează semnale binare pentru realizarea unor funcţii logice ŞI,
SAU, de memorare etc.
Din punct de vedere constructiv, circuitele integrate pot fi:
* peliculare - elementele sale sunt pelicule subţiri depuse pe un suport din material dielectric;
* monolitice - elementele sunt realizate în acelaşi monocristal semiconductor şi interconectate
prin trasee metalice, depuse pe un strat izolant de bioxid de siliciu crescut la suprafaţa pastilei;
* hibride - elementele sale sunt realizate pelicular şi în monocristal, fiind apoi interconectate.
În prezent, tehnologia cea mai frecvent utilizată pentru fabricarea circuitelor integrate
monolitice este tehnologia planară.
În cadrul acestei tehnologii, la suprafaţa pastilei semiconductoare (care reprezintă
substratul) se creşte inițial un strat epitaxial monocristalin (cu concentraţie de impurităţi
controlată), prin depunere din fază gazoasă sau prin evaporare în vid. Apoi, prin difuziune
selectivă de impurităţi, se realizează în stratul epitaxial structura dispozitivelor semiconductoare
care intră în componenţa circuitului integrat.
Cele mai utilizate procedee pentru realizarea circuitelor integrate cu straturi subţiri sau
groase, sunt:
* evaporare în vid - prin încălzirea materialului care trebuie depus la temperaturi suficient de
ridicate;
* pulverizare catodică - prin bombardarea materialului care trebuie depus (fixat la catod) cu
particule accelerate la energii mari;
* depunere serigrafică - constă în presarea unor cerneluri speciale prin ochiurile neobturate ale
unei site serigrafice şablon.
După realizarea circuitului integrat, cipul este introdus în capsule metalice sau de
plastic, pentru a fi protejat acțiunea distructivă a factorilor externi.

105
 Pentru evaluarea nivelului de complexitate a unui circuit integrat s-a ales ca termen de
comparaţie aşa-numitele circuite tip, care sunt circuitele logice pentru varianta digitală, respectiv
amplificatoarele pentru varianta analogică.
În funcţie de numărul n al circuitelor tip câte pot fi realizate într-o capsulă, nivelele de
complexitate pentru circuitele integrate numerice se clasifică astfel:
- SSI (Small Scale Integration), n = 1 – 12
- MSI (Medium Scale Integration), n = 12 – 100
- LSI (Large Scale Integration), n = 100 – 10.000
- GSI (Grand Scale Integration), n > 10.000 .
Datorită nivelului de complexitate ridicat al circuitelor integrate, proiectarea acestora
este asistată de calculator.

XIV. Evoluţia mijloacelor de comunicare

Dezvoltarea culturii şi civilizaţiei este legată intrinsec de evoluţia mijloacelor de

comunicare. Iniţial, pentru înregistrarea şi transmiterea mesajelor, omul a folosit diverşi
purtători de lungă durată pentru informaţie, precum piatra cioplită, plăcile de lut ars, papirusul,
pergamentul, a descoperit apoi hârtia şi recent mijloace moderne deosebit de eficiente, de tipul
benzilor şi discurilor magnetice, CD-uri şi DVD-uri etc.
Încă din epoca preistorică, omul s-a folosit de semne pentru a transmite informaţii. De la simple
cercuri gravate în stâncă, ca cele de la Jinmium din nordul Australiei (datate cu circa 75 000 de
ani î.Hr.), s-a trecut progresiv la desene stilizate şi picturi, descoperite la Altamira (Spania),
Lascaux (Franţa) sau Cuciulat-Sălaj (România).
Primele scrieri nu foloseau alfabetul, ci caractere care reprezentau obiecte sau acţiuni, aşa
cum se procedează şi astăzi în scrierea chineză. Este bine de menţionat că, în urmă cu 5 000 de
ani, în Sumer, o regiune situată între Tigru şi Eufrat, unde au apărut primele oraşe-stat, se folosea
scrierea cuneiformă, care s-a răspândit apoi în Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu.

106
Hieroglifele egiptene au apărut în jurul anului 3 000 î. Hr., fiind descifrate în 1822 de către
Champollion pe baza unui text în transcriere trilingvă, găsit pe “piatra de la Rossette“ .
Alfabetul a fost inventat în Orientul Apropiat, răspândit progresiv sub diverse forme în
scrierile arabe şi ebraice, dar şi în cele din Asia de sud-est, Tibet şi India (sanscrita). Absenţa
vocalelor din alfabetul arab şi ebraic este compensată de greci, care în sec. VIII î.C. au adaptat
cerinţelor limbii elene alfabetul folosit de fenicieni, un alt popor mediteranean.
Romanii au preluat şi transformat alfabetul grec şi l-au răspândit în Europa Occidentală,
unde, după alte modificări succesive, a dat naştere alfabetului actual.
Pe de altă parte, în unele ţări slave (Rusia, Bulgaria, Serbia etc.) se utilizează alfabetul
chirilic, a cărui origine este plasată de către lingvişti în sec. IX î. Hr., caracterele sale fiind litere
greceşti sau împrumutate din alte limbi.
Apariţia unui mijloc eficient de comunicare a reprezentat un salt uriaş în istoria culturii şi
civilizaţiei. Documentul scris este cel mai convingător mijloc pentru cunoaşterea unor etape din
evoluţia fascinantă a omenirii.
Grecii şi romanii au fost pasionaţi de literatură (Homer, Eschil, Sofocle, Ovidiu,
Vergiliu,Seneca), de filozofie (Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel),
drept (Legile celor 12 table), dar şi de matematică (Pitagora, Euclid), fizică (Arhimede),
astronomie (Aristarh, Ptolomeu), geografie (Strabon) şi istorie (Herodot, Tucidide). Thales,
Pitagora şi Euclid au pus bazele geometriei, Hiparc din Alexandria a creat trigonometria, iar
concepţia geocentrică, formulată de Ptolomeu, va dăinui în Evul Mediu până va fi înlăturată de
ipoteza heliocentrică a lui Copernic.
Sistemele de numeraţie folosite de greci şi romani erau complicate şi incomode pentru
efectuarea calculelor, fiind imprecis definite. Astfel, în notaţia romană, simbolurile I(1),V(5),
X(10), L(50), C(100), D(500), M(1000) îşi schimbă modul de operare în cadrul reprezentării
unui număr, mai precis, fiecare se adună dacă este precedat de un simbol cu valoare mai mare şi
se scade dacă este urmat de un simbol cu valoare mai mare.
Aceste deficienţe sunt înlăturate în sistemul de numeraţie arab, care este un sistem de
numeraţie poziţional, în care fiecare simbol din componenţa unui număr contribuie la acesta atât
prin valoarea sa proprie, cât şi prin poziţia în care se află.
După cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare, Alexandria a devenit centrul
cultural al lumii, având o bibliotecă cu peste 500 000 de volume. Din păcate, biblioteca a ars în
anul 47 î. Hr., când Iulius Cezar a cucerit oraşul, după care a fost refăcută de regina Cleopatra,
dar a fost din nou distrusă în anul 640, în timpul cuceririi arabe.
În secolele VII- VIII, arabii şi-au extins dominaţia din Spania până în India, având acces
deplin la cunoştinţele ştiinţifice greceşti, pe care le-au răspândit, cu ajutorul hârtiei provenite din
China, în întreg imperiul musulman, Bagdadul fiind centrul vieţii intelectuale într-o perioadă în
care Occidentul era preocupat de religie şi literatură.
În anul 773, un sol indian a adus la Bagdad un sistem de numeraţie poziţional, format din
zece cifre, printre care şi cifra 0 utilizată pentru a marca un gol în cadrul unui număr. Noul
sistem de numeraţie este descris de al-Horezmi, matematician arab, considerat unul din
fondatorii algebrei.

107
 În Occident, Biserica a îngrădit răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice greceşti şi arabe,
temându-se de dezvoltarea păgânismului. Însă din sec. al XIII-lea, savanţii europeni au început
să traducă manuscrise greceşti şi arabe, fapt care va permite recuperarea handicapului ştiinţific şi
revenirea în prim plan a culturii europene, începând cu Renaşterea - mişcare ideologică şi
culturală din sec. XIV-XVII, caracterizată prin respectul faţă de om (umanism), reforma
religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariţia capitalului industrial şi bancar,
dezvoltarea oraşelor etc.
În Evul Mediu, călugării copiau manual textele pe pergament şi împodobeau
manuscrisele cu „miniaturi”, însă această metodă este depăşită odată cu dezvoltarea
universităţilor în sec. XII-XIII, când cererea de cărţi a căpătat amploare.
Chinezii inventaseră, nu numai cerneala şi hârtia, ci şi xilografia (gravura pe lemn),
tehnologie care le-a permis reproducerea textelor cu ajutorul unei planşete de lemn gravată, pe
care, după ce o acopereau cu cerneală, o foloseau la imprimat.
Saltul calitativ în tipografie se produce între anii 1436 şi 1444, în regiunea Mainz din
Germania, unde Gutenberg a realizat o tiparniţă cu şurub şi caractere mobile - realizate dintr-un
aliaj de plumb, cositor şi antimoniu. Imprimeria mecanică a deschis drumul spre mijloacele de
informare în masă sau mass-media a căror dezvoltare este impulsionată de cercetarea ştiinţifică.
Secolul XIX este marcat de aplicaţii ale curentului electric în tehnică şi tehnologie,
apariţia telefonului (1876, Alexander Graham Bell), a fonografului (1877, Thomas Alva Edison),
a cinematografului (1895, fraţii Lumière), producerea undelor electromagnetice (1887, Heinrich
Hertz) şi brevetarea primului sistem practic de radiocomunicaţii (1896, Gugliemo Marconi).
Descoperirea în secolul următor a tuburilor electronice, dispozitivelor semiconductoare şi
a circuitelor integrate a dus la o dezvoltare fără precedent a telefoniei, radiodifuziunii şi
televiziunii, dar şi a tehnicii de calcul şi evoluţia automaticii de la regulator la microprocesor.
Dacă până la aceste evenimente, omul putea comunica doar pe distanţe scurte, prin
intermediul unor semnale acustice sau optice, în schimb utilizarea undelor electromagnetice a
permis stabilirea, aproape instantanee, de legături între două puncte oarecare de pe suprafaţa
globului terestru.
Orice sistem de radiocomunicaţii cuprinde trei elemente principale, şi anume :
emiţătorul, receptorul şi canalul de comunicaţie.
În tehnica modernă, ca purtători de transmitere a informaţiilor se utilizează curenţii
electrici şi undele electromagnetice, iar pentru suporturile de înregistrare şi stocare de înaltă
calitate este suficient să menţionăm memoriile RAM (Random-Access-Memory) sau ROM
(Read-Only-Memory) ale calculatoarelor, dar şi benzile magnetice sau acoperite cu substanţe
fotosensibile utilizate în cinematografie și televiziune.
Purtătorii de informaţii transmit mesajele prin intermediul unor mărimi fizice, variabile
în timp, numite semnale. Astfel, semnalele din radiocomunicaţii se obţin prin modularea în
amplitudine, fază şi frecvenţă a undelor electromagnetice.
În funcţie de modul variaţiei în timp al parametrilor caracteristici, semnalele pot fi
continue (analogice) sau discontinue (discrete, digitale).
Oscilatoarele electronice LC produc semnale electrice sinusoidale, iar circuitele

108
basculante generează impulsuri electrice. În principiu, un amplificator electronic poate deveni
oscilator dacă este prevăzut cu reacţie pozitivă.
O importanţă deosebită în tehnica de calcul o prezintă circuitele logice prin care se
implementează operaţiile binare fundamentale din algebra Boole : inversiunea (funcţia NU),
suma logică (funcţia SAU) şi produsul logic (funcţia ŞI).
Orice circuit logic combinaţional se poate realiza din circuitele de bază menţionate, spre
deosebire de circuitele logice secvenţiale (numărătoare, registre, convertoare numeric- analogice
şi analog-numerice) care sunt prevăzute cu circuite basculante bistabile pentru memorarea
stărilor anterioare.
Tehnologia de realizare a circuitelor logice prezintă varianta discretă, integrată şi hibridă.
Generaţia întâi de calculatoare, bazată pe tuburi electronice, a fost urmată rapid de generaţia a
doua, cu dispozitive semiconductoare, apoi de generaţiile următoare, cu circuite integrate.
Pe piaţa mondială au apărut numeroase familii de calculatoare (Macintosh, IBM PC,
PS/2, VAX) bazate pe microprocesoare din ce în ce mai performante.
Dacă intraţi într-un magazin de electronice puteţi găsi calculatoare de birou şi laptopuri
de la Toshiba, IBM, Dell sau alte companii.
Societatea Apple a fost înfiinţată în 1976 de către Steve Jobs, Steve Wozniak și Ronald
Wayne în orașul Alto din sudul Californiei. La început a fost o companie de produse electronice,
transformată apoi în Apple Computer și redenumită Apple Inc. din ianuarie 2007. Astfel a
început dezvoltarea zonei de înalte tehnologii Silicon Valley.
În 1981, societatea IBM a creat calculatorul personal (PC, personal computer), iar în
1984, compania Apple a pus în vânzare micul calculator Macintosh.
Partea de hardware (unitatea centrală şi dispozitivele periferice) s-a dezvoltat în paralel
cu partea de software (programe de sistem şi programe de aplicaţii).
Unitatea centrală conţine microprocesorul, suporturile de memorie (hard-disc,
RAM = memorie volatilă cu acces aleatoriu, ROM= memorie permanentă sau pasivă), placa de
bază şi eventuale plăci de extensie cu diverşi conectori pentru sunet, video, fax etc.
Prin adăugarea unităţilor pentru dischete şi CD-ROM, se obţine unitatea de sistem la care
se conectează diverse periferice: tastatură, monitor, mouse (sau maus), imprimantă, modem etc.
Calculatoarele nu pot funcţiona fără instalarea unui sistem de operare. Pentru
exemplificare, microprocesoarele Pentium, produse de firma Intel pentru calculatoarele
compatibile IBM PC, utilizează eficient variante de Microsoft Windows, spre deosebire de
calculatoarele Macintosh (prescurtat Mac) fabricate de firma Apple, echipate cu
microprocesoare Motorola (până în 1994), Power PC(până în 2006), Intel x86(după 2006) -
proiectate să ruleze alte sisteme de operare, ca de exemplu, Mac OS X.
Termenul Windows vine de la ferestre, aşa cum sunt denumite cadrele care apar pe
ecranul calculatorului. Acest software se bazează pe o interfaţă grafică (GUI, Graphical User
Interface), un mediu de lucru activ şi prietenos produs de compania Microsoft, fondată de
celebrul Bill Gates.
MS-DOS ( Microsoft Disk Operating System) reprezintă un important sistem de
operare din familia DOS utilizat pe microprocesoare Intel 8086, care a fost lansat în 1981 de

109
firma Microsoft, având o mare cotă de piață pânâ în anul 2000, după care a fost înlocuit
gradual de sisteme de operare cu interfață grafică, ca de exemplu variante succesive ale
sistemului de operare Microsoft Widows.
Spre deosebire de MS-DOS, Windows oferă disponibilități de „multitasking cooperativ”,
adică utilizatorii pot să execute simultan aplicații complexe pe calculator.
Se poate afirma sugestiv că programele reprezintă inteligenţa activă a calculatorului.
Există o gamă diversificată pentru programele de aplicaţii - de procesare de text şi
tehnoredactare, de calcul tabelar, de prezentare, de editare grafică, de gestionare a bazelor de
date etc.
Informaticienii îşi pot crea propriile programe de aplicaţii, prin transpunerea
algoritmilor (succesiunilor de etape) într-un limbaj de programare (Pascal, C ++), munca acestora
fiind uşurată atunci când utilizează principiile programării structurate - bazată pe structurile
liniare, alternative şi repetitive.
Multimedia s-a născut după anul 1980, prin apariţia unor programe specializate care
permit prelucrarea textelor, imaginilor şi sunetelor digitalizate într-o manieră interactivă. Cu
ajutorul unor echipamente specifice putem să pătrundem şi să luăm decizii într-o lume virtuală
tridimensională, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea reală. Noile tehnologii permit
introducerea datelor, nu numai cu tastatura şi mouse-ul, ci şi prin ecrane tactile, comenzi verbale
sau chiar transmisia directă a semnalelor emise de creier.
Explozia informaţională, care marchează cea de-a doua jumătate a sec. XX, a impus noi
exigenţe privind spaţiile de stocare a datelor, de prelucrare şi de transfer al acestora, fapt care a
determinat conectarea calculatoarelor în diverse reţele, de la cele locale până la Internet, cea
mai vastă reţea existentă la care se poate conecta orice utilizator care are o dotare
corespunzătoare pentru hard şi soft.
Încă din anul 1959, John Mc Carthy, profesor la Universitatea Stanford, propune
soluţia “time-sharing” (partajarea timpului), pentru a conecta mai multe terminale la un
singur calculator central. În această modalitate eficientă de lucru, diverselor aplicații (programe
de calculator) - care solicită acces concurențial la o resursă digitală(fizică sau logică) - li se
alocă anumiţi timpi pentru folosirea resursei respective.
Precursorul Internetului este ARPANET( Advanced Research Projects Agency
Network), prima rețea de computere interconectate creată în 1965 de Ministerul Apărării din
SUA prin “Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată pentru Apărare” (DARPA -
Defence Advanced Research Projects Agency ).
Data de 29 octombrie 1969 reprezintă un reper în istoria evoluţiei mijloacelor de
comunicare, fiind realizată prima conexiune ARPANET între University of California din Los
Angeles și Institutul de Cercetare Stanford.
Este tulburător faptul că apariţia Internetului în a doua jumătate a secolului al XX-lea
este legată de ambiţia SUA de a nu-şi pierde hegemonia faţă de URSS, stat care avea armament
nuclear şi lansase în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului - denumit Sputnik .
În acest context, președintele Eisenhower înființează o agenție specială subordonată
Pentagonului, având ca misiune: “Menținerea superiorității tehnologice a armatei Statelor Unite

110
și prevenirea surprizei tehnologice în domeniul securității naționale prin sponsorizarea celor
mai noi și revoluționare descoperiri științifice și prin investirea de fonduri teoretic nelimitate
pentru realizarea unei legături între cercetarea științifică și implementarea tehnologică militară
a acesteia.”
În 1979, ARPANET se separă în două reţele, una cu destinaţie militară şi una pentru
lumea universitară şi comercială, care puteau comunica între ele, obţinându-se astfel inter-
reţeaua DARPA Internet, prima variantă a Internetului actual – o vastă "rețea de rețele" cu o
dezvoltare exponenţială.
Termenul Internet provine din combinarea parţială a cuvintelor“interconnected”(interconectat)
și “network”( rețea).
Calculatoarele din reţea sunt interconectate conform protocoalelor (regulilor) de
comunicare “Transmission Control Protocol” și “Internet Protocol”, numite împreună “stiva
TCP/IP”.
Regulile de comunicare TCP/IP au fost introduse în 1970 de Vint Cerf și Robert Kahn ,
fiind necesare pentru ca modele diferite de calculatoare, de exemplu cele compatibile cu IBM
sau Mac's, care folosesc sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS, să
poată schimba informaţii între ele.
În modelul client-server, conceput de Lawrence Roberts, informaţia este împărţită
iniţial în “porţii”(pachete) şi este apoi transmisă prin comutare de pachete (packet switching),
fiecare pachet având adresa destinatarului unde informația va fi reasamblată.
Dacă doriţi o comparaţie plastică sugestivă, vă puteţi gândi la ceva similar reţelei rutiere,
pe care autovehiculele sunt înlocuite cu pachete de informaţii, iar dirijarea traficului se face
prin stiva TCP/IP.
Nivelul protocoalelor de bază mai include şi UDP (User Datagram Protocol), la care se
adaugă protocoale de control şi aplicative, precum: DNS, PPP, SLIP, ICMP, POP3, IMAP,
SMTP, HTTP, HTTPS, SSH, Telnet, FTP, LDAP, SSL, WAP și SIP.

Internetul nu aparţine în exclusivitate unui stat anume, administrarea sa revine unui

comitet denumit ICANN (www.icann.org ).
În mod uzual, accesul unui utilizator la Internet se face printr-un furnizor de servicii
Internet (ISP – Internet Service Provider), care deserveşte o rețea regională formată prin
interconectarea ruterelor din diverse orașe.
Pachetele de informaţii destinate calculatoarelor din rețeaua ISP la care are acces
utilizatorul sunt livrate direct, celelalte ajung la operatorii principali de la nivelul backbone(“șira
spinării”), companii care asigură interconectarea reţelelor, ca de exemplu AT&T şi SPRINT.
Astfel de companii administrează mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de
transfer.
Firmele de hosting promovează şi accesul direct al clienţilor la backbone prin
utilizarea așa-numitelor “ferme”(grupări) de servere rapide şi închirierea de spaţiu în rack-
uri(dulapuri speciale care conţin echipamentul clientului), procedeu care asigură legături mult
mai scurte şi rapide.

111
 Pentru conectarea fizică a unui calculator la Internet există diverse posibilităţi: de la
modemuri cu linie telefonică obişnuită sau cu cablu TV, la tehnologii DSL (digital subscriber
line , linie digitală pentru abonaţi) sau chiar cu dispozitive portabile de tip PDA (personal digital
assistant) etc.
Accesul prin linie de telefon fixă necesită un modem, componentă a calculatorului care
asigură conversia semnalelor digitale în semnale analogice şi reciproc.
Pe lângă reţeaua publică de telefonie fixă se pot utiliza şi linii fixe dedicate (închiriate),
iar în prezent se fac încă experimentări pentru accesul la Internet prin rețeaua publică de curent
electric sau chiar prin rețeaua electrică a căilor ferate.
În cazul accesului de tip wireless (fără fir) la un ruter, legătura dintre placa de
reţea(NIC) din computerul utilizatorului şi un așa-numit Active Point sau Hotspot - integrat în
ruter- se face prin unde electromagnetice folosind tehnica Wi-Fi sau tehnica WLAN.
Pe de altă parte, prin utilizatea tehnicilor GSM sau UMTS se asigură legătura radio de la
un calculator portabil la reţelele de telefonie celulară.
Interfaţa dintre utilizatori şi Internet se bazează pe diverse sisteme de operare care includ
programe pentru servicii de tipul:
*E-mail (poşta electronică) - permite transmiterea de mesaje şi fişiere între utilizatori;
*FTP (file transfer protocol)- protocol de transmitere a fişierelor;
*IRC (Internet relay chat, ex. Skype) - discuţii purtate prin Internet;
*Cu-See-Me – participarea la videoconferinţe cu interlocutori aflaţi oriunde în lume;
*transfer financiar;
*cumpărături (E-bay, Vatera etc.) ;
*Telnet - permite accesul direct din calculatorul utilizatorului la orice calculator sau reţea UNIX,
dacă se cunoaşte parola, cu menţiunea că pentru locaţiile publice accesul este liber;
* world wide web(www sau web) – serviciu internet pentru o colecţie vastă de documente
statice şi interactive.
Bazele aplicaţiei web au fost puse în 1989 de către Tim Berners Lee, cercetător la
Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN).
Această aplicaţie s-a dezvoltat rapid după 1993, an când NCSA(National Center for
Supercomputing Applications) din SUA a lansat browserul “Mozaic” - bazat pe o interfață
grafică de utilizator(Graphic User Interface, GUI) foarte atrăgătoare şi simplu de folosit. De la
130 servere web existente în 1993, s-a ajuns după numai un an la circa 11 500.
Este bine de menţionat că, în prezent, web-ul este o "rețea de rețele"(aplicaţie
multimedială şi integrativă), care poate fi accesată cu diverse alte browsere, precum: MS
Internet Explorer, Google Chrome, Mozilla Firefox(provenit din Netscape Navigator), Opera,
Apple Safari .
În traducere “world wide web” înseamnă “pânză de păianjen”, formulare care
sugerează că navigarea pe reţeaua web se face prin intermediul unor multitudini de legături
hipertext şi hipermedia. Când utilizatorul dă clic de mouse pe cuvinte sau pe imagini marcate
ajunge automat în altă locaţie pe web. Prin introducerea browserelor web s-a simplificat şi mai
mult accesarea documentelor hiperlegate.

112
 Orice doritor îşi poate crea un site web dacă cunoaşte limbajul de progamare numit
HTML (hypertext markup language – limbaj de marcare a hipertextului) sau, mult mai simplu,
secvenţele de cod pot fi gestionate folosind editorul Front Page Express din Internet Explorer
sau editorul Composer din Netscape Communicator. Fiecare pagină web este identificată prin
adresa unică URL (prescurtarea de la “uniform resource locator”).
Internetul este o reţea deschisă tuturor abonaţilor la nivel global, spre deosebire de
intranet(o reţea particulară a unei companii cu acces doar pentru angajaţi) şi extranet(o reţea
particulară a unei companii cu acces pentru angajaţi şi anumite persoane autorizate din afară).
Reţeaua Internet reprezintă un salt uriaş pentru cultură şi civilizaţie la cumpăna dintre
milenii, deoarece asigură stocarea informaţiilor şi comunicarea la nivel planetar, având
disponibilităţi pentru divertisment (muzică, filme, videoclipuri), marketing, afaceri şi comerţ
electronic(e-commerce), găzduire web (web hosting), votare online etc.
Cu siguranţă, toate cunoştinţele importante ale omenirii vor fi digitalizate pentru a fi
disponibile pe Internet.
Avantajele sunt enorme, dar să nu se ajungă la dependenţa omului de calculator,
cu consecinţe negative asupra sănătăţii, la care se adaugă riscurile legate de uniformizarea
gândirii, a comodităţii demersului cognitiv şi a preferinţelor pentru reprezentări concrete în
defavoarea operaţiilor abstracte.
Pe de altă parte, există şi persoane de rea-credinţă care postează pe Internet informaţii
dăunătoare(false, tendenţioase sau chiar imorale), ajungându-se la conceperea unor programe
pentru spionarea activităţii unui utilizator, furtul din conturi bancare, viruşi informatici etc.
Ca măsuri de prevenţie, se recomandă securizarea calculatorului prin variante eficiente
de software pentru antivirus, antispam şi firewall.
Domeniul IT are o dinamică profundă prin schimbări fascinante la nivel de software dar
şi de hardware. Spre exemplificare, importanţa mouse-ului a început să scadă după apariţia
laptopurilor dotate cu touchpad, a tabletelor şi telefoanelor mobile.
În San Antonio, nu departe de locul unde mouse-ul a fost conceput, elevii învaţă după
iPod Touch şi iPaduri, iar profesorii folosesc Mac Airbooks cu touchpaduri.
Tendinţa actuală în IT a fost prezentată sintetic de John Underkoffler, un fost cercetator
de la MIT, astfel: "Vocea umană şi mâinile - dacă le foloseşti în lumea digitală aşa cum o faci şi
în lumea reală, vei vedea că sunt incredibil de expresive. Dacă renunţi la bucata aia de plastic
numită mouse, vei putea transmite informaţie într-un mod foarte diferit şi la mare viteză."
Este direcţia firească de dezvoltare a IT, surprinsă magistral de The Independent: "Acest
tip de gândire se transformă într-un produs industrial. În loc să te mai orientezi spre un singur
produs pentru a accesa tehnologia, inovatorii se duc spre tot felul de gadgeturi care răspund la
mişcarea corpului, voce, degete, ochi şi chiar gânduri, unele dintre ele putând fi accesate de mai
mulţi oameni în acelaşi timp.
Poate că tastatura va mai fi folosită pentru mailuri, dar design-ul ar putea fi făcut mai uşor
cu un stilou digital, aşa cum o hartă a Lisabonei ar putea fi studiată prin gesticulările mâinilor.
Mouse-ul, aşa cum mulţi sunt de acord, a fost o invenţie genială la vremea sa, dar acum e bun de
muzeu."

113
 Cu siguranţă, la trecerea în secolul XXI, cultura şi civilizaţia au intrat definitiv în era
tehnologiei informaţiei, în care "inteligenţa artificială" va marca profund modul de acţiune
umană.

XV. Astronomie

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a contemplat în nopţile senine cerul plin de stele
din curiozitate, dar mai ales din necesitate, având în vedere că aceste corpuri cereşti, grupate în
constelaţii, constituie repere vizibile faţă de care este posibilă orientarea în spaţiu şi timp.
Prin sistematizarea cunoştinţelor empirice acumulate în timp s-a născut astronomia
(gr.astron-astru, nomos-lege), ştiinţă care studiază mişcările, structura şi evoluţia corpurilor
cereşti şi a sistemelor formate de acestea.
Iniţial s-a crezut că Pământul se află în centrul lumii, iar aştrii sunt alcătuiţi din materie
cerească neschimbătoare, în contrast cu materia terestră supusă transformărilor permanente.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturii, raţiunea s-a impus simţurilor, iar adevărul a ieşit la
iveală, uneori cu mari sacrificii umane. Tulburătoarele provocări ale demersului cognitiv au fost
aspru pedepsite în Evul Mediu, când trebuia respectat dictonul “crede şi nu cerceta”.
Concepţia geocentrică a lui Ptolomeu a fost înlăturată încă din sec. al XVI-lea prin

114
ipoteza heliocentrică a lui Copernic, după care Pământul se roteşte în jurul axei sale şi împreună
cu celelalte planete se mişcă în jurul Soarelui, idee preluată şi dezvoltată apoi de către Giordano
Bruno (1548-1600) şi Galileo Galilei (1564-1642).
Este bine de menţionat că bazele mecanicii corpurilor cereşti au fost puse de Isaac
Newton (1643 – 1727) în celebra sa lucrare “Principiile matematice ale filozofiei naturale”
(1687), în care, alături de principiile dinamicii, formulează şi legea atracţiei universale.
În prezent s-a conturat un tablou complex asupra structurii şi evoluţiei Universului, care
se completează permanent cu noi descoperiri ştiinţifice.
Stelele sunt imense sfere gazoase incandescente, în interiorul cărora au loc reacţii de
fuziune nucleară. Nu totdeauna, stelele sunt formate dintr-un singur corp (stele simple), ci din
mai multe corpuri (stele multiple). Pe bolta cerească se pot distinge roiuri stelare, deschise (cum
sunt Pleiadele) sau globulare (ca roiul M13 din constelaţia Hercule).
Spaţiul dintre ele nu este gol, ci ocupat cu materie interstelară formată din praf şi gaze,
care apare uneori sub forma unor pete luminoase difuze, numite nebuloase. Densitatea materiei
interstelare este extrem de redusă, astfel încât stelele pot fi privite ca adevărate insule în
imensitatea spaţiului cosmic.
Galaxiile sunt îngrămădiri uriaşe de stele care la rândul lor formează grupuri şi roiuri de
galaxii. Pe baza cercetărilor astronomice se apreciază că, în Universul accesibil mijloacelor de
investigaţie actuale, numit Metagalaxie, există circa 101 de miliarde de galaxii.
Referitor la apariţia şi evoluţia Universului, după depășirea concepției “stării de
echilibru”, astronomia contemporană a reținut în circulaţie două scenarii posibile, şi anume:
ipoteza Big Bang (Marea Explozie) şi ipoteza “expansiunii-contracţiei”.
În prima variantă, se consideră că materia, spaţiul şi timpul au la origine o
singularitate primordială, deosebit de fierbinte şi densă, din care a început expansiunea
Universului în urmă cu circa 13,7 miliarde de ani.
Expansiunea Universului este încetinită de gravitație și accelerată de prezența unei forme
necunoscute de energie (așa-zisa “energie întunecată”).
După unii cercetători, dacă masa galaxiilor depășește un anumit prag (masa critică),
atunci expansiunea poate fi oprită și inversată, Universul ajungând într-o altă singularitate,
eveniment denumit Big Crunch (Marea Contracție). Ultimele cercetări arată faptul că
expansiunea Universului nu poate fi oprită, fiind într-o continuă accelerație.
Ipoteza Big Bang a fost atribuită inițial astronomului american Edwin Hubble, care a
studiat deplasarea spre roşu a radiaţiilor primite de Terra de la galaxiile îndepărtate. Pe baza
efectului Doppler, Hubble a tras concluzia că sursele de lumină se îndepărtează una faţă de
alta, viteza expansiunii Universului fiind exprimată analitic prin celebra relaţie
v=Hr
unde H reprezintă constanta lui Hubble, iar r este distanţa faţă de un observator terestru a
galaxiei în mişcare.
De fapt, preotul și fizicianul belgian Georges Henri Lemaître este cel care a propus în
1927 expansiunea universului dintr-un “atom inițial” sau “Oul Cosmic”, cu doi ani înainte de
publicarea articolului lui Hubble .

115
 Stephen W. Hawking s-a situat în prima linie a fizicienilor care au căutat o teorie
unificatoare pentru explicarea întregului Univers. Împreună cu Roger Penrose a explicat
semnificaţia găurilor negre şi a demonstrat că, în conformitate cu relativitatea generală,
spaţiul şi timpul trebuie să fi avut un început în Big Bang.
Este bine de menţionat că premiul Nobel pentru Fizică în 2011 a fost decernat cercetătorilor
Brian Schmidt, Adam Riess şi Saul Perlmutter pentru descoperirea expansiunii accelerate a
Universului, fapt care a condus la introducerea în ştiinţă a termenului de “energie întunecată”.
Galaxia noastră (Calea Lactee) are o formă lenticulară şi conţine circa 150 de miliarde de
stele, printre care şi Soarele, aflat la o distanţă medie de 30 000 ani-lumină de centrul galaxiei,
în jurul căruia se roteşte cu o viteză de aproape 20 milioane de km pe zi în direcţia stelei Vega.
Soarele este o stea mijlocie, cu o masă de 1,9·1030 kg (70% hidrogen, 28% heliu, 2% alte
elemente), distribuită cu precădere în partea centrală, extrem de fierbinte (14 milioane de grade)
şi mai puţin în atmosfera solară, care este stratificată în fotosferă, cromosferă şi coroana solară.
Reacţiile termonucleare din interior furnizează energia emisă de Soare, din care numai a
2-a miliarda parte ajunge pe Pământ, cantitate totuşi suficientă pentru a asigura baza primară a
vieţii şi a resurselor energetice terestre. Constanta solară este de 1,98 cal/min/cm 2 şi reprezintă
cantitatea de energie primită de la Soare într-un minut pe o suprafaţă de 1 cm 2, măsurată la limita
superioară a atmosferei terestre, perpendicular pe direcţia de propagare a razelor solare.
S-a constatat că, nu numai Soarele, ci şi alte stele(ex. 61 Lebăda) au planete care se
rotesc în jurul lor sub acţiunea forţei gravitaţionale de atracţie , astfel încât se poate considera că
formarea sistemelor planetare constituie mai degrabă o regulă, decât o excepţie în Univers.
Sistemul solar este format în principal din Soare, 8 planete mari (Mercur, Venus sau
Luceafăr, Pământ sau Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi 5 planete pitice (Ceres,
Pluto, Eris, Haumea, Makemake), care se mişcă împreună cu sateliţii lor naturali în acelaşi sens
în jurul Soarelui, pe orbite eliptice situate aproximativ în acelaşi plan (numit plan ecliptic).
Inițial, Pluto a fost considerată cea de-a noua planetă, dar la 24 august 2006, după ce s-au
descoperit și alte corpuri cerești transneptuniene, International Astronomical Union (Uniunea
Astronomică Internațională) i-a reconsiderat acest statut.
Între Marte şi Jupiter, la 320 de milioane de kilometri față de Soare, se află centura
principală de asteroizi, care sunt resturi ale unei planete sfărâmate. La ora actuală se consideră
că există peste 30.000 de asteroizi în centura principală. De fapt, în acest spațiu cosmic se află și
planeta pitică Ceres, descoperită în 1801, dar prezisă de Johnann Bode, astronomul german care
a publicat în 1772 regula pentru estimarea depărtării planetelor față de Soare.
Dincolo de orbita planetei Neptun, se află Centura Kuiper (centura de asteroizi exteriori),
care este formată corpuri cerești reci, inclusiv planetele pitice transneptuniene: Pluto, Eris,
Haumea, Makemake.
La marginea marginea gravitațională a Sistemului Solar (50.000 UA) se găsește Norul lui
Oort, considerat de către Jan Oort ca locul de origine al cometelor.
Se presupune că Norul lui Oort reprezintă resturile discului protoplanetar original care s-a
format acum 4,6 miliarde de ani în jurul Soarelui.
În cadrul Căii Lactee, galaxie care conține aproximativ 200 de miliarde de stele,

116
Sistemul solar este situat în unul din brațele exterioare, mai precis, în Brațul Orion.
Soarele este steaua centrală care asigură câmpul gravitațional necesar menținerii pe orbite
atât a panetelor interioare (Mercur, Venus, Pământ și Marte), compuse în principal din roci și
metale, care sunt relativ mici față de cele exterioare, cele mai mari fiind Jupiter și Saturn, numite
și “giganți gazoși” (alcătuiți în principal din hidrogen și heliu), iar cele mai îndepărtate (Uranus
și Nepun), numite și “giganți de gheață”, sunt alcătuite în principal din apă, amoniac și metan.
Terra, această magnifică planetă a vieții care poartă omenirea în istorie, are o mişcare de
rotaţie în jurul axei proprii de 23h 56min 4s (răspunzătoare pentru succesiunea zilelor şi a
nopţilor), precum şi o mişcarea de revoluţie, care se realizează în 365zile 6h 9min 9s şi are
drept consecinţă formarea anotimpurilor.
Naşterea şi evoluţia Sistemului solar a constituit o mare provocare pentru oamenii de
ştiinţă şi a generat diverse ipoteze, mai mult sau mai puţin verosimile.
Pentru explicarea formării Sistemului solar, astronomii (Smidt,Weizsäcker, Fesenkov,
Alfvén, Hoyle), pornesc de la existenţa cu circa 5 miliarde de ani în urmă a unei colosale
nebuloase (compusă din gaze şi praf cosmic în care predomina H şi He) aflată în mişcare de
rotaţie şi supusă acţiunii forţelor gravitaţionale.
Se încearcă în diferite moduri să se explice distribuţia neuniformă a momentului cinetic,
care revine în proporţie de 98% planetelor şi numai 2% Soarelui, deşi acesta înglobează aproape
98,86% din masa sistemului solar.
Cei mai mulţi astronomi înclină spre ideea formării concomitente a Soarelui şi a
planetelor. Astfel, Hoyle consideră că pe măsura contracţiei gravitaţionale (predominant de-a
lungul axei de rotaţie) creşte viteza de rotaţie care duce implicit la apariţia instabilităţii
gravitaţionale cu formarea unei mase centrale (Protosoarele), înconjurată de un disc turtit. Prin
vârtejuri şi concentrări de substanţă în disc are loc formarea planetelor. Disproporţia repartizării
momentului cinetic, Hoyle o explică prin transferul acestuia de către câmpul magnetic al
nucleului de la centrul spre periferia parţial izolată.
Lumea stelară este fascinantă şi trebuie cercetată cu instrumente moderne care să
suplinească imperfecţiunile organelor de simţ ale omului. Aşa a procedat savantul italian Galileo
Galilei, care, încălcând normele stabilite de Inchiziţie, şi-a confecţionat o lunetă pentru a studia
corpurile cereşti, descoperind munţii pe Lună, patru sateliţi ai planetei Jupiter, fazele planetei
Venus, structura stelară a Căii Lactee, petele solare etc. În lucrarea sa “Dialog asupra celor două
sisteme principale ale lumii, ptolemaic şi copernican”(1632) a susţinut concepţia heliocentrică a
lui Nicolaus Copernicus, atitudine pentru care a fost judecat şi pedepsit în anul 1633 de un
tribunal catolic.
Rezultate mult mai spectaculoase în studiul bolţii cereşti au fost obţinute de
astronomul William Herschel (1738-1822), cu ajutorul unui telescop optic, instrument extrem de
util în domeniul radiaţiilor optice cu lungimea de undă cuprinsă între 380 nm şi 760 nm, care nu
sunt absorbite de atmosferă şi ajung la suprafaţa Pământului.
Extinderea cercetării spaţiului cosmic în domeniul radioundelor (cu lungimea de undă
de la 1 mm la 20m) se face cu ajutorul radiotelescopului, sistem tehnic format dintr-o antenă
parabolică în focarul căreia este plasat un radioreceptor conectat la un echipament de

117
înregistrare. Astfel, au putut fi descoperite surse extraterestre de radiounde, cum ar fi pulsarii
(obiecte galactice emiţătoare de radiounde sub formă de pulsaţii) sau quasarii (obiecte
extragalactice care emit intens radiounde).
Cu ochiul liber pe întreaga sferă cerească se pot număra aproximativ 6000 de stele, în
schimb cu un telescop optic se văd peste 200 000 de stele.
Prin contemplarea cerului în nopțile senine, se constată că stelele nu sunt identice între
ele, ci diferă atât prin strălucire cât şi prin culoare. Strălucirea aparentă a unei stele depinde de
energia emisă, dar şi de distanţa la care se află, fiind definită prin cantitatea de energie primită în
unitatea de timp, pe unitatea de arie receptoare, aşezată perpendicular pe direcţia astrului.
Magnitudinea aparentă (m) este legată de strălucirea aparentă (E) printr-o relaţie logaritmică
(stabilită în anul 1855 de către N.R.Pogson)
m+2,5.lg E=constant
Mult mai utilă în studiul comparativ al proprietăţilor fizice este magnitudinea absolută,
definită prin magnitudinea aparentă a aceleiaşi stele dacă s-ar afla la o distanţă de 10 parseci.
(1parsec=3,26 ani-lumină). Între magnitudinea absolută (M), magnitudinea aparentă (m) şi
distanţa (d) până la stea, exprimată în parseci, există relaţia
M=m+5 – lg d
Pe baza caracteristicilor spectrelor de radiaţii, la observatorul Harvard (SUA) a fost
elaborată o clasificare a stelelor în clase spectrale, notate cu simbolurile A, B, F, G, K, M, N, O,
R, S, W. Corelaţia dintre magnitudinea absolută şi clasa spectrală a fost stabilită empiric de către
astronomii E.Hertzprung (1873-1967) şi H.N.Russell (1877-1957), independent unul de altul,
fiind extrem de importantă pentru testarea unor teorii de structură şi evoluţie stelară.
În diagrama H-R (axa ordonatelor corespunde magnitudinii absolute iar clasa spectrală
este notată pe axa absciselor), stelele nu umplu întregul plan, ci sunt distribuite de-a lungul unor
benzi compacte care corespund unor stele supergigante, gigante, pitice albe, respectiv secvenţei
principale din care face parte şi Soarele.
Stelele îşi au originea în materia difuză interstelară formată din praf şi gaz interstelar şi
parcurg mai multe stadii de evoluţie. În faza iniţială are loc condensarea gravifică a unui nor
cosmic prin mecanisme încă necunoscute. Pe măsura transformării energiei potenţiale în energie
cinetică, temperatura norului creşte la zeci de mii de grade, când se produce ionizarea materiei, şi
apoi la câteva milioane de grade, când se declanşează reacţiile termonucleare care opresc
contracţia gravitaţională. Protosteaua astel formată se transformă apoi în stea a secvenţei
principale, unde rămâne cea mai mare parte a vieţii sale, deplasându-se lent spre dreapta în
diagrama H-R. După ce hidrogenul din nucleu a fost consumat în întregime, ceasta se contractă,
iar reacţiile termonucleare cuprind învelişul extern, care se dilată progresiv, astfel încât steaua
devine gigantă.
Atunci când temperatura din nucleul unei gigante depăşeşte valoarea de 15 milioane de
grade, încep reacţiile termonucleare ale heliului care se transformă în carbon, iar steaua se
deplasează spre stânga pe ramura gigantelor. După consumarea heliului din nucleu şi a
hidrogenului din învelişul adiacent, steaua se dilată şi pierde masă, uneori procesele au caracter
exploziv. Mai precis se pot întâlni următoarele situaţii:

118
* dacă giganta are o masă mică apropiată de masa solară, atunci are loc o pierdere lentă de
materie, iar nucleul fierbinte se transformă într-o pitică albă care moare prin răcire;
* dacă giganta are o masă medie, mai mare decât masa solară de referinţă dar mai mică decât
triplul masei solare, atunci pierderea de materie are loc printr-o explozie de novă;
* dacă giganta are o masă mai mare decât triplul masei solare, atunci pierderea de materie are
loc printr-o explozie de supernovă, deosebit de strălucitoare.
În urma exploziilor de novă sau supernovă, steaua trece în stadiul de pitică albă, dacă
masa finală este mai mică decât masa soarelui. În caz contrar, steaua trece în stadiul de stea
neutronică ( prin contracţie gravitaţională violentă, atomii se neutronizează) sau de stea colapsată
(prin colaps gravitaţional dimensiunile se micşorează progresiv până se transformă într-o gaură
neagră), după cum masa stelei rămase este mai mică, respectiv mai mare decât triplul masei
solare de referinţă.
Cunoaşterea stadiului evolutiv al stelelor permite determinarea vârstei acestora şi
descifrarea compoziţiei chimice a materiei stelare. Soarele s-a format în urmă cu circa 5 miliarde
de ani şi va mai străluci pe cer încă atâţia ani, perioadă mai mult decât suficientă pentru ca
omenirea să atingă culmi nebănuite de progres tehnic şi civilizaţie, să cucerească spaţiul cosmic
dincolo de Sistemul solar şi să populeze planete din alte sisteme stelare .
Deocamdată ştim că miracolul uman a apărut pe Terra, leagănul şi matricea în care a
evoluat viaţa, dar şi alte planete pot să asigure condiţii pentru existenţa organismelor vii, de la
cele mai simple până la fiinţe inteligente. Se aşteaptă ca într-un viitor apropiat, exobiologia
(ramură a biologiei care studiază prezenţa şi particularităţile formelor de viaţă în cosmos), să dea
o nouă viziune despre rolul şi statutul omului în univers.
Viitorul este imprevizibil, poate că urmaşii noştri peste mai multe generaţii vor întâlni şi
vor colabora cu fiinţe inteligente, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu fiinţa umană, aşa cum
sunt prezentate uneori în filmele SF.
Se poate trage concluzia că în prezent, deşi avem o imagine complexă despre Univers,
suntem abia în stadiul iniţial al descifrării tulburătoarelor enigme ale Existenţei.

XVI. Viaţa se exprimă în limbaj genetic

Marea diversitate a lumii vii stă sub semnul mecanismelor de transmitere a informaţiei
genetice şi a influenţei mediului ambiant în timpul reproducerii şi dezvoltării organismelor.
Fiecare individ este unic pentru că porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi străbate o
traiectorie existenţială singulară marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii din care
face parte.
Termenul de genetică (gr. genesis = naştere) a fost introdus în 1905 de W.Bateson pentru
acea ramură a biologiei care studiază ereditatea, variabilitatea şi reproducerea organismelor. Una
din metodele eficiente utilizate în genetică se bazează pe analiza caracterelor la descendenţii
obţinuti prin hibridare, procedură care constă în încrucişarea unor organisme având una, două,
trei sau mai multe trasături distincte, bine conturate, pentru a obţine rezultate concludente.
În dezvoltarea geneticii, alături de “teoria factorilor ereditari”, iniţiată de Gregor Mendel,
un rol esenţial în clasificarea conceptelor şi a mecanismelor eredităţii l-au avut “teoria muţiilor”
119
(H. de Vries, 1908), “ genetica cantitativă ” (H. Nilsson-Ehle, 1906, E.M. East, 1910) ,”genetica
populaţiilor” (S.H. Hardy, 1908), “teoria cromozomială a eredităţii sau morganismul” (T.H.
Morgan, 1910), “teoria despre mutaţia artificială a genei “ (radiogenetica, J.H.Muller,1927),
”teoria moleculară”, care a fost fundamentată de O.T Avery si colaboratorii săi, prin
descoperirea ADN-ului transformator, dezvoltată ulterior de către J. Watson, F. Crick şi M.
Wilkins, prin stabilirea, în 1953, a structurii macromoleculei de AND.
Alte contribuţii sunt datorate cercetătorilor M. Grunberg-Manago şi S. Ochoa ( biosinteza
artificială de ARN, 1955), A. Kornberg (biosinteza ADN, 1956), S. Ochoa, W. Nirenberg
(descifrarea codului genetic, între 1961-1967), J. Beckwith şi colaboratorii (izolarea genei,
1969), G. Khorana (sinteza artificială a genei, 1970).
Unii autori delimitează în istoria geneticii următoarele etape: epoca clasică (1900-1944),
epoca modernă (1944-1970), urmată de aşa-numita “eră a geniului genetic “, iniţiată la începutul
anilor ’70, o dată cu producerea primei molecule de ADN recombinat. Genetica şi-a propus să
răspundă la provocările ştiinţei şi a reuşit să fascineze prin crearea pe cale artificială (“in vitro”,
în condiţii de laborator) a unor fiinţe noi, în afară procesului sexual, ca de exemplu, clonarea
unor organisme vii, aşa cum au procedat cercetătorii scoţieni, care au obţinut în 1997 celebra
oaie Dolly.
Cu toate că până la Mendel s-a practicat hibridarea la plante şi animale, acesta a fost
primul cercetător care a avut ideea geniala de a studia statistic repartizarea caracterelor la
descendenţi.
În elaborarea teoriei sale genetice, Mendel pleacă de la ipoteza existenţei unor factori
ereditari dispuşi în perechi în celulele somatice, dar într-o formă simplă în celulele sexuale. Prin
combinarea aleatoare a a factorilor ereditari de origine maternă şi paternă se obţine segregarea
caracterelor în descendenta. Ansamblul factorilor ereditari constituie genotipul, spre deosebire de
fenotip, care se referă la înfăţisarea organismelor ca rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi
mediu. Mendel a făcut distincţie între factorii dominanţi, a căror prezenţă în genotip se manifestă
cu necesitate în fenotip, şi cei recesivi, care rămân latenţi în stare heterozigotă şi se manifestă
doar în stare homozigotă.
Pe baza acestor ipoteze şi a datelor experimentale, Mendel a formulat două legi ale
eredităţii, care pot fi analizate riguros în cadrul teoriei probabilităţilor - disciplina care se ocupă
cu studiul proceselor aleatoare.
• Legea purităţii gameţilor afirmă că gameţii sunt puri din punct de vedere genetic, adică nu
conţin decât unul din factorii ereditari pereche.
• Legea segregării independente a perechilor de caractere se aplică unor tipuri de hibridari, şi
anume:
-în cazul monohibridării, prin încrucisarea a două linii homozigote, care se deosebesc printr-o
singură pereche (Aaxaa), prima generaţie (F1) este heterozigotă(Aa) în totalitate, iar în a doua
generaţie (F2) se produce segregarea în proporţie de trei dominant la unul recesiv (75%
reprezintă caracterul dominant şi 25% sunt homozigoţi recesivi);
-în cazul dihibridării, prin încrucisarea a două linii homozigote care se deosebesc prin două
perechi de caractere (AABBxaabb) în F1, toate organismele sunt heterozigote (AaBb)

120
manifestând fenotipic caracterele dominante, iar în F2 se produce segregarea în raportul
9:3:3:1 (9/16 cu două caractere dominante, 3/16 cu un caracter dominant şi unul recesiv,
3/16 cu un character recesiv şi unul dominant, 1/16 cu două caractere recesive).
Cercetările ulterioare (T.H. Morgan şi colaboratorii săi) au stabilit că factorii ereditari,
denumiţi gene (gr.genos = descendență) de W.L. Johannsen (1909), sunt dispuşi liniar de-a
lungul cromozomilor, în poziţii bine determinate (locus-uri) puse în evidenţă prin colorare sub
forma unor succesiuni de benzi luminoase şi întunecate, pe baza carora se pot întocmi hărţile
cromozomiale. Fiecare specie este caracterizată printr-un anumit cariotip exprimat de numărul,
forma şi organizarea diferită a cromozomilor în celule.
Totalitatea genelor distincte, dintr-un set de cromozomi, formează genomul. La
organismele diploide, datorită unor mutaţii, o genă poate prezenta două stări distincte, numite
gene alele, care în reproducerea celulară şi ciclul cromozomial se unesc prin fecundare şi se
separă prin diviziune reducţională.
Extinderea progresivă şi aprofundarea cercetărilor în genetică, au pus în evidenţă, pe
lângă dominanţa şi recesivitatea completă, noi relaţii între gene, precum: dominanţa incompletă,
supradominanţa, existenţa genelor letale, polialelia, codominanţa, poligenia.
Aşa cum a arătat T.H. Morgan, legea segregării independente a factorilor ereditari se
referă la cromozomi diferiţi, deoarece genele situate pe acelaşi cromozom se transmit în bloc,
înlănţuite (linkage-ul). Uneori în cursul diviziunii meiotice, cromozomii pereche se pot rupe în
punctele de contact şi schimbă între ei segmente cromatidice, fenomen cunoscut sub numele de
crossing-over.
Se poate afirma că sexualitatea este un mecanism eficient de reproducere a organismelor,
care asigură prin recombinare intercromozomială şi crossing-over marea diversitate a indivizilor
din cadrul populaţiilor şi speciilor.
Explicarea mecanismelor prin care se realizează codificarea informatiei genetice, sinteza
proteică şi reglajul activităţii celulare necesită unele cunoştinţe de genetică moleculară.
În urma a numeroase investigaţii, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate
din acizi nucleici, mai precis, acidul dezoxiribonucleic (ADN), respectiv acidul ribonucleic
(ARN) la retrovirusuri şi viroizi.
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă
secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical
fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume:
două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina (C),
timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la
ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la
ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze.
Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o
nucleosidă, moleculă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză.
Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide
unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de
natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se

121
stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală
dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
De menționat că replicarea macromoleculei de ADN se realizează cu ajutorul unor
enzime (ADN-polimerazele, ligazele etc.), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre
două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic.
Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după
care, prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se
formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după
funcţiile îndeplinite, astfel:
- ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului,
virusul poliomielitei, virusul gripal etc.)
- ARN-mesager (ARM-m), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin
transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din macromolecula de ADN
- ARN-de transfer (ARN-t), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice
- ARN-ribozomal (ARN-r), intră în componenţa ribozomilor, unde participă la sinteza celulară a
proteinelor.
Sinteza proteinelor “in vitro” se realizează pe baza informaţiei genetice codificate
biochimic în ADN. Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din
acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de
trei nucleotide, numită codon.
Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii :
-din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA),
marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP)
-este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără
virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai
intâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după
care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie.
Fluxul de informaţie între acizii nucleici se poate considera birecţional, având în vedere că
geneticianul H.Temin a demonstrat experimental că unele ribovirusuri, la care materialul genetic
este o macromoleculă de ARN, sunt capabile sa determine în celula respectivă sinteza unei
macromolecule de ADN, cu ajutorul căreia se replică.
În concluzie, după apariţia geneticii moleculare, gena este identificată cu un segment din
macromolecula de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor şi a viroizilor) format dintr-o
secvenţă de codoni, care conţin informaţia genetică necesară pentru sinteza proteică.
Acest magnific mecanism biologic marchează evoluţia materiei vii pe Terra. Conform
ultimelor cercetări viaţa a apărut pe Pamant acum circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei
precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor
gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii. În primele stadii, evoluţia vieţii
s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta

122
unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul
la formele pluricelulare (mezozoare, metazoare ).
Trecerea vieţuitoarelor, plante şi apoi animale, de la mediul acvatic la cel terestru a avut
loc cu circa 380 – 400 de milioane de ani în urmă, în măsura în care atmosfera s-a îmbogăţit în
oxigen, iar pătura superioară a scoarţei terestre s-a transformat în sol. Organismele superioare s-
au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în
cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la mediul ambiant.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi
principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Se poate afirma că orice organism este rezultatul interacţiunii dintre ereditate şi mediu,
factori ce intervin în proporţii variabile la formarea însuşirilor morfologice şi funcţionale, de la
cele mai simple până la creier şi conştiinţă.
Pe lângă informaţia ereditară, ce se manifestă la nivel structural, organismele animalelor,
în special omul, sunt capabile să recepţioneze informaţiile externe şi să le prelucreze psihic
pentru a-şi adapta comportamentul în diverse situaţii concrete.
Fiecare individ este o asociere unică, pasageră şi perisabilă a unor gene, dar care trec
bariera generaţiilor prin intermediul gameţilor. De menţionat că indivizii luaţi separat sunt
componente esenţiale ale vieţii, care interacţionează şi au valoare în cadrul sistemului superior,
populaţional sau al speciei, de organizare ierarhică a materiei vii. Procesul de îmbătrânire,
finalizat prin moarte, nu reprezintă o fatalitate, ci capătă o nouă semnificaţie în devenirea
materiei vii - în care programul pentru sine, de supravieţuire a indivizilor, este subordonat
programului pentru grup, de supravieţuire şi dezvoltare a speciilor.
Poate că nu suntem singuri în Galaxia Noastră iar codul genetic este valabil şi pentru
fiinţe extraterestre. Într-un scenariu optimist, locuitorii Terrei aspiră la triumful raţiunii în spaţiul
Căii Lactee, unde materia vie poate avea forme nebănuite de organizare.

XVII. Diviziunea celulară

Este cunoscut că celula este structura de bază a unui organism viu, în particular, a
organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană ce o separă de
spaţiul interstiţial, citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanţe
precum proteine şi organite celulare - având diverse funcții) şi nucleul.

123
 Fig. 5
Miracolul dezvoltării vieții pe Terra are la bază diviziunea celulară prin care un organism
apare dintr-o singură celulă și ajunge la maturitate la structuri mai mult sau mai puțin complexe,
care pot fi formate din trilioane de celule în cazul ființei umane. Corpul uman este alcătuit din
aproximativ 75·1012celule, dintre care circa 25·1012 sunt hematii (globule roșii), iar 1011formează
sistemul nervos.
Diviziunea este o parte esențială din ciclul celular (include și interfaza), care la
procariote (bacterii) este de tip fisiune binară, iar la eucariote sunt cunoscute două variante, și
anume: mitoza, pentru celulele somatice, respectiv meioza, pentru celulele gametice.
Diviziunea mitotică debutează prin diviziunea nucleului (cariokineză), incluzând patru
etape etape, denumite profază (pro=înainte), metafază (meta=între), anafază (ana=în sus) și
telofază (telo=sfârşit), cu mențiunea că replicarea(duplicarea) ADN-ului cromozial are loc în
stadiul S al interfazei (perioada dintre două diviziuni celulare succesive). Finalizarea mitozei se
realizează prin diviziunea citoplasmei, proces cunoscut sub numele de citokineză.
ADN-ul este o moleculă foarte complexă, fiind formată din două lanțuri de nucleotide
unite prin legături de hidrogen și având un rol esențial în sinteza proteinelor și în transmiterea
informației genetice. Macromoleculele de ADN se află în interiorul nucleului în două forme, în
funcţie de perioada din timpul ciclului celular: de cromatină (în interfază), adică răsfirat,
necondensat, respectiv de cromozomi (în timpul diviziunii celulare), când este condensat, mai
gros și vizibil la microscopul optic.
În evoluția vieții, mitoza a permis eucariotelor să se dezvolte dintr-un singur zigot
unicelular, produs la rândul său prin său în urma diviziunii celulare meiotice prin unirea
întâmplătoare a unor gameți masculni și feminini, asigurând astfel , nu numai reproducerea, ci
și variabilitatea organismelor. Spre deosebire de mitoză, în care celulele fiice sunt replici ale
celulei părinte, în meioză, celula inițială se divide în două celule care au fiecare numai jumătate
din numărul de cromozomi, fapt care asigură prin procreație diversitatea genetică a

124
organismelor și menținerea constantă a numărului de cromozomi de la părinți la urmași.
Întreg ciclul celular este controlat prin instrucțiunile genetice din AND, genele fiind
coduri biochimice pentru ordinea în care aminoacizii sunt uniți în proteine particulare. Pe de altă
parte, pentru reglarea diviziunii, celulele comunică între ele prin semnalele chimice provenite de
la proteine speciale numite cicline.

Fig. 6

În prezent sunt cunoscute trei puncte esențiale pentru controlul ciclului celular, și anume:

● G1 /S – spre sfarșitul fazei G1, se decide dacă celula se divide sau intră în faza de repaus
prelungit G0;
● G2 /M – spre sfarșitul fazei G2 , se decide dacă ADN-ul a fost duplicat corect. Dacă da, celula
trece in faza M, dacă nu celula se autodistruge;
● M – se verifică dacă cromozomii au fost separați corespunzător. Dacă da, celula intră în G 1,
dacă nu se autodistruge.
La om, celulele creierului au o rată de replicare redusă, spre deosebire de alte celule,
cum ar fi cele ale pielii, care se divid constant pentru a înlocui moartea zilnică a unui număr
considerabil de celule - de ordinul zecilor de mii.
Celulele canceroase pot să apără atunci când sistemele organismului care controlează
echilibrul dintre diviziunea celulelor și moartea celulară programată sunt afectate de factori
fizico-chimici și acumularea unor mutații genetice perturbatoare. În acest caz, proliferarea
celulelor scapă de sub control şi, pe lângă faptul că se înmulțesc peste măsură, fără să se mai
diferențieze, pot disemina (produc metastaze) în diverse locuri din organism.

125
 La granița dintre viu și inert se află virusurile, agenți patogeni alcătuiți dintr-o parte
centrală (genom viral), care poate fi de tip ARN (ribovirusuri) sau AND (deoxiribovirusuri),
acoperit cu un înveliș protector (capsidă) de natură proteică.Capsida și genomul viral formează
nucleocapsida, cu mențiunea că loa virusurile mai complexe apare un un înveliș exterior de
natură proteică numit pericapsidă sau anvelopă virală.
Virusurile fiind forme de viață acelulare, nu consumă hrană și nu produc energie, iar
reproducerea acestora se realizează prin intermediul celulelor infectate. Virusurile produc diverse
boli infecțioase, de la simple viroze la pandemii, pentru tratarea acestora fiind utilizate antivirale.
Bolile provocate de virusuri pot să apară la plante (mozaicului tutunului, porumbului sau
castraveților, răsucirea frunzelor de cartof, bășicarea frunzelor de piersic), animale (febra aftoasă,
turbarea, pesta porcină, aviară, ovină) și om (turbarea, gripa, oreionul, varicela, variola,
poliomielita, COVID-19).
Majoritatea virusurilor care infectează animalele dau imunitate, dar infecția poate fi
determinată și de acizii nucleici extrași din virusuri, situație în care nu se obține imunizare, din
cauza lipsei proteinei.

XVIII. Devenirea umană

În clipe de reflecție profundă, se pune firesc întrebarea fundamentală: cine suntem, de

unde venim și încotro ne îndreptăm pe traiectoriile vieții? Pentru căutarea unui răspuns despre

126
misterul devenirii umane, se pleacă de la cunoștințele actuale în domeniul psihologiei, se
continuă demersul cognitiv în cadrul neuroștiințelor, urmărindu-se corelarea datelor cu teoria
dipolilor vortex.
Psihicul nu poate fi redus la fenomene biofizice, biochimice sau fiziologice ale creierului,
dimensiunea sa informațională fiind esențială. După N. Wiener, informația este o determinație
obiectivă și intrinsecă a Universului, așa cum rezultă din afirmația: “Informația este informație;
ea nu este nici materie, nici energie”.
În abordarea filosofică a psihologiei, au existat trei direcții de cercetare:
- modelul materialist, în care materia este considerată factor primordial și determinant, iar
spiritul are caracter secundar și derivat, fiind generat în procesul natural de evoluție a materiei;
- modelul idealist, în care spiritul este factor primordial și determinant, iar materia apare ca
efect al obiectivării sau forței demiurgice a spiritului;
- modelul dualist, care se bazează pe coexistența în spațiu și timp a materiei și spiritului, ca
entități distincte cu însușiri și calități proprii.
Pe măsura desprinderii psihologiei de filosofie, s-a trecut la etapa cunoașterii științifice a
psihicului prin cercetări experimentale sistematice, care au fost inițial centrate pe studiul
individual sub semnul unor orientări diverse, precum: asocianismul și gestaltismul,
introspecțianismul și experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia inconștientului,
psihologia conștiinței și psihologia comportamentului.
A urmat apoi etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a psihicului în cadrul
ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, prin deplasarea accentului pe aspectul relațional, al
interacțiunii și intercondiționării proceselor psihice.
Apariția psihicului la organismele vii a marcat în evoluția filogentică trecerea de la plante
la animale, care a permis manifestarea deplină a vieții – prin saltul evolutiv de la modul de
existență static la cel mobil de explorare și interacțiune cu mediul înconjurător.
Spre deosebire de informația genetică, înscrisă în celulele tuturor organismelor vii,
psihicul este localizat în creier, biostructură informațională complexă pentru recepționarea și
procesarea semnalelor care provin din exteriorul și interiorul organismului, fiind factor de
reglare, optimizare și adaptare la mediul ambiant.
Desprinderea lui homo sapiens din regnul animal s-a făcut pe măsura apariției și
dezvoltării conștiinței în cadrul unui nou mod de existență (cel sociocultural), ajungându-se la un
mod superior de relaționare cu mediul înconjurător. Miracolul uman înseamnă un salt calitativ în
evoluția vieții, deoarece, prin capacitățile sale proiectiv-anticipative, doar omul caută sensuri și
utilități în fenomenele și evenimentele din realitatea obiectivă.
Cum a apărut viața pe Terra și cum au evoluat organismele vii sunt provocări cu multe
necunoscute, care suscită controverse intense printre specialiști.
Referitor la apariția materiei organice și a vieții pe Pământ, pe lângă ipoteza Oparin-
Haldane că inițial au apărut pe cale abiogenă substanțe organice simple în anumite condiții
(descărcări electrice atmosferice, radiații ultraviolete intense) și apoi s-au format în Oceanul
Primitiv complexe macromoleculare înzestrate cu metabolism, există și ipoteza panspermiei
(originii extraterestre a vieții), conform căreia viața a apărut în Cosmos, fiind adusă pe Terra
prin intermediul meteoriților, cometelor și a altor corpuri cerești.
În lucrarea “Inteligența materiei”, medicul neurolog Constantin Dulcan afirmă:
“Combinațiile organice ale carbonului au asigurat atât sursa energetică necesară vieții – glucide,
lipide – ,cât și elementele structurale ale sistemelor vii, aminoacizii. Dar elementul capabil să
adune acești aminoacizi în structuri apte de mișcare în sens biologic, adică purtătoare de viață, a
fost acidul dezoxiribonucleic (AND). Apariția sa a constituit un moment-cheie în evoluția vieții,

127
acesta având capacitatea de a se multiplica prin mutație și selecție în diversitatea de forme pe
care o cunoaștem astăzi – de la bacterii la plante, animale, om”.
Spre deosebire de Monod, care a exagerat rolul hazardului în apariția și evoluția vieții,
Constantin Dulcan consideră că “viața depășește imperiul întâmplării trecând în cel al
necesității”. În concepția sa, “inițial combinațiile dintre elemente s-au făcut numai în baza
afinităților lor chimice. În momentul în care apar structuri organice capabile de metabolism și
reproducere, deci sisteme vii, evoluția lor capătă legități care impun cu necesitate drumul lung
până la stadiul în care materia se gândește pe sine“.
Măsurătorile geocronologice au pus în evidență existența materiei organice încă din
precambrian, cu circa 3,6 miliarde de ani în urmă.
La început, evoluția vieții s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară
(coacervate, probionți) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în
ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (de la mezozoare și metazoare,
pâna la diversitatea organismelor actuale).
Trecerea viețuitoarelor (plante, apoi animale), de la mediul acvatic la cel terestru a avut
loc cu circa 340 – 400 de milioane de ani în urmă, pe măsură ce atmosfera s-a îmbogățit în
oxigen, iar pătura superioară a scoarței terestre s-a transformat în sol.
Dispariția dinozaurilor, cauzată de un meteorit care s-a ciocnit cu Pământul în urmă cu
circa 65 milioane de ani, a schimbat lanțul trofic și a permis dezvoltarea și răspândirea
mamiferelor. Organismele superioare s-au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai
evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la
mediul ambiant.
În celebra sa lucrare “Originea speciilor prin selecție naturală, sau păstrarea raselor
favorizate în lupta pentru existență”, Charles Darwin consideră că transformarea treptată a
speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate, suprapopulație,
lupta pentru existență și selecția naturală. Geneticienii susțin, ca premiză a evoluției vieții, rolul
esențial al mutațiilor genetice, care au dus la modificări decisive în organizarea structurală și
funcțională a organismelor, dar și impactul schimbărilor geo-climatice, care au impus noi
condiții în procesul de adaptare la mediu.
Organismul uman s-a perfecționat progresiv în cursul evoluției filogenetice, în care
selecția naturală a fixat în zestrea ereditară a descendenților cele mai valoroase însușiri ale
strămoșilor.
Antropogeneza este marcată de confecționarea uneltelor, trecerea de la turmă la grup
social, precum și dezvoltarea vorbirii, trăsătură care, după părerea lui Pavlov, a devenit cel de-al
doilea sistem de semnalizare. În analiza procesului de trecere a ființelor de la starea de
animalitate la starea de umanitate trebuie luat în considerare și impactul pe care l-au avut
locomoția bipedă, creșterea dimensiunilor creierului, gândirea și conștiința.
Deși are în comun cu maimuța structuri morfo-funcționale și procese emoțional-
instinctive similare, doar omul s-a ridicat la nivelul conștiinței, care presupune reflectarea cu
înțeles, orientarea către scop sau finalitate, construcție creativă sau proiectivitate. Dar nu trebuie
neglijate nici celelalte două nivele ale psihicului uman, având în vedere că unele deprinderi și
automatisme trec în subconștient, iar unele tendințe instinctive, ce țin de inconștient, pot trece în
focarul conștient, uneori cu tulburări de comportament.
Pe baza unor studii genetice comparative, se presupune că omul și cimpanzeul au un
strămoș comun care a trăit în urmă cu circa 5 milioane de ani. Desprinderea omului din rândul
antropoidelor superioare este plasată în Cuaternar, ultima și cea mai scurtă perioadă geologică
din istoria Pământului, de aproximativ 2,58 milioane de ani, în care au apărut glaciațiunile

128
Günz, Mindel, Riss și Würm.
După D.C. Johanson și T. D. White, apariția și evoluția omului este sintetizată în schema
următoare: Australopitecus afarensis → Homo habilis → Homo erectus → Homo sapiens.
Termenul Homo, care înseamnă “Om” în latină, a fost propus de biologul suedez Carl
von Linné pentru a desemna toate specile umane apărute în cursul evoluției filogenetice, din care
a rămas doar Homo sapiens, celelalte nereușind să se adapteze la condițiile schimbătoare ale
mediului și să reziste la competiția dintre specii.
Primul reprezentant al genului Homo a fost Homo habilis, care a apărut în Pleistocen
(prima parte din Cuaternar), apoi acesta s-a diversificat prin adaptări tot mai evoluate în Homo
erectus și în linii colaterale, precum Homo neanderthalensis, până la apariția în Africa a lui
Homo sapiens, specia care le-a înlocuit pe celelalte și a populat, prin migrații succesive, toate
continentele, cu excepția Antarcticii, unde condițiile de mediu sunt ostile.
Studiul organismelor vii este deosebit de dificil, pentru că “sistemele biologice sunt
sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare,
autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat,
care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme” ( Nicolae Botnariuc).
Pe lângă unele disponibilități primare prezente și la animale, psihicul uman se
caracterizează printr-o gamă diversificată de procese secundare superioare: gândire logică,
imaginaţie creatoare, comunicare prin limbaj articulat, motivaţie socioculturală, memorie
istorică, emoții și sentimente profunde, trăsături caracteriale specifice comportamentului
civilizat, voinţă deliberativă, structuri aptitudinale complexe, funcţie decizională bazată pe
obiective și scopuri, structuri aptitudinale complexe etc.
Este meritul lui Sigmund Freud, fondatorul școlii de psihanaliză, de a fi inițiat concepția
organizării multinivelare a sistemului psihic uman, prin introducerea unor nivele funcționale
dispuse pe verticală, mai precis: Sinele (Id-ul), Supra-eul (Super Ego) și Eul (Ego).
Referitor la fenomenele psihice inconștiente, se menționează că, încă din secolul al
XVII-lea, Leibniz a pus în evidență “percepțiile mici”, care se produc sub pragul de
conștientizare și pot influența percepția și gândirea. Mai târziu, pe baza relației dintre
intensitatea stimulului și claritatea senzației, G. Fechner a introdus noțiunea de “senzații
subliminale”, iar Helmholtz, pentru a explica fenomenul insight (obținerea instantanee a
răspunsului la o problemă), a susținut existența unor raționamente inconștiente.
În plan filosofic, se remarcă concepția existenței unei vieți psihice inconștiente sau
iraționale, care a fost promovată de mari gânditori ai secolului al XIX-lea, precum Schelling,
Schopenhauer, Nietzsche etc.
Psihicul uman reprezintă o mare provocare gnoseologică, fiind cea mai complexă
realitate din Universul accesibil până în prezent. Abordarea psihicului uman a creat mari dispute
între cercetători, în funcție de modul de raportare la natura psihicului (material-ideal), arhitectura
internă (parte-întreg, senzorial-logic, conștient-inconștient), raportul subiectiv-obiectiv, raportul
biologic-cultural, raportul ontogenetic-filogenetic etc.
În viziunea modulară a proceselor psihice, diferite zone din creier sunt specializate:
amigdala pentru emoţii, hipocampul pentru memorie, cortexul vizual pentru percepţie etc.
La baza activității sistemului nervos se află reflexele necondiționate și condiționate, care
s-au format pe măsura dezvoltării organismelor și relaționarea cu mediul înconjurător.
Reflexele necondiționate sunt înnăscute și comune tuturor indivizilor, unele fiind simple
(clipit, tuse, strănut, secreție salivară), altele sunt complexe (lanțuri de reflexe) și se manifestă
prin instincte (alimentar, de reproducere, matern, de apărare).
Reflexele condiționate sunt dobândite în cursul vieții și se formează prin stabilirea unor

129
legături funcționale temporale între focarele de excitație corticală a doi excitanți care se repetă
în timp, unul necondiționat și celălalt condiționat.
Spre deosebire de excitație, care provoacă, menține sau intensifică activitatea corticală,
inhibiția se manifestă prin diminuarea sau chiar încetarea unor activități nervoase. Procesele de
excitație și de inhibiție se pot transforma dintr-o formă în cealaltă, în cadrul dinamicii corticale
putându-se deosebi faze de iradiere, concentrare și inducție reciprocă.
Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul reflex, care
implică cele trei nivele funcționale majore: cortical, subcortical și al măduvei spinării.
Actul reflex reprezintă răspunsul unui organ efector (mușchi, glandă) la acțiunea unui
stimul, realizându-se prin arcul reflex, structură anatomică formată din receptor, calea aferentă
(senzitivă), centrii nervoși, calea eferentă (motorie) și efectorul. Mai precis, influxul nervos de
la receptor (exteroreceptor sau interoreceptor) traversează calea aferentă la centrii nervoși, unde
se analizează influxul nervos senzitiv și se elaborează influxul nervos motor, circuitul arcului
închizându-se pe calea eferentă la efector. De menționat că, pentru sistemul nervos somatic,
efectorii sunt mușchii striați, iar pentru sistemul nervos vegetativ, efectorii sunt mușchii netezi,
glandele endocrine și exocrine.
Spre deosebire de reflexul elementar (reflex monosinaptic), care este format din doi
neuroni, unul senzitiv și unul motor, în cazul reflexelor complexe (reflexe polisinaptice), calea
eferentă este formată dintr-un lanț alcătuit din trei sau mai mulți neuroni senzitivi, iar centrii
nervoși sunt reprezentați de totalitatea sinapselor care se realizează în ariile corticale sau în
nucleii subcorticali.
La reflexele somatice, calea eferentă este formată din axonul neuronului α din coarnele
anterioare ale măduvei spinării, iar în cazul sistemului nervos vegetativ este alcătuită din doi
neuroni motori, cel preganglionar fiind situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-
un nucleu vegetativ din trunchiul cerebral, iar cel postganglionar este localizat în ganglionii
vegetativi periferici.
Sistemul nervos somatic asigură controlul voluntar al mișcărilor corpului prin procesarea
stimulilor externi și acționarea mușchilor scheletici, fiind format din centrii nervoși situați în
encefal și măduva spinării, la care se adaugă nervii aferenți externi și nervii eferenți somatici.
Sistemul nervos vegetativ, numit și sistem nervos autonom, reglează activitatea
organelor interne (inimă, plămâni, glande endocrine și exocrine) la vertebrate, asigurând funcțiile
involuntare ale corpului: funcția cardiacă, a respirației, a digestiei și a excrețiilor.
Acest sistem nervos este relativ independent de creier, fiind format din:
• sistemul nervos simpatic – acționează atunci când este nevoie de reacții imediate ale
organismului și are centrul nervos în măduva spinării sau hipotalamus;
• sistemul nervos parasimpatic – acționează atunci când sunt necesare reacții pe termen lung,
având un rol important în regenerarea organismului după stres;
• sistem nervos digestiv – leagă măduva spinării prin nervul vag de tractul digestiv.
Sistemul nervos vegetativ se află în legătură cu sistemul nervos simpatic (sistem al vieții
de relație) și asigură împreună echilibrul organismului cu condițiile variabile de mediu.
La nivelul scoarței cerebrale, pe lângă funcțiile senzitivă și motorie, apare și funcția
psihică. Separarea funcțiilor sistemului nervos este necesară pentru simplificarea studiului, deși
este artificială și schematică, în realitate ele sunt integrate funcțional.
Principalele activități cerebrale pot fi grupate în cognitive, afective și volitive, care nu
sunt independente, ci se influențează reciproc.
Învățarea este procesul de acumulare conștientă de informații de către individ prin
interacțiunea cu factorii din mediul natural și sociocultural, datele furnizate de receptori fiind

130
prelucrate de cortex și stocate în memorie. Cunoașterea realității de către om la cel mai înalt
nivel se face prin gândire, care se exprimă în diverse moduri (noțiuni, asocieri logice, idei,
judecăți) și implică, pe lângă integritatea morfofuncțională a sistemului nervos central,
numeroase procese nervoase, precum: excitația și inhibiția, iradierea și concentrarea, analiza și
sinteza, generalizarea și abstractizarea, memorizarea etc.
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, gama trăirilor afective
fiind diversificată, de la cele primare (spontane, mai apropiate de instinct), la cele complexe
(emoțiile curente, dispozițiile afective) și superioare (sentimentele și pasiunile). Prin afectivitate,
omul transpune în plan intern raporturile sale cu lumea prin activarea funcțiilor de alertă și
potențare energetică, de organizare a conduitei în vederea satisfacerii trebuințelor. Deși
filogenetic și ontogenetic, trăirile emoționale preced disponibilitățile de percepție și gândire,
afectivitatea și cogniția se susțin în reflectarea de către om a realității obiective.
Voința este o activitate nervoasă conștientă, care se manifestă prin capacitatea unui
individ de a lua decizii și de a le duce la îndeplinire. Un act voluntar are la origine o motivație și
implică în mod deosebit lobul prefrontal, care are un rol important în integrarea superioară a
personalității și modelarea comportamentului social al individului.
Aptitudinile caracterizează latura instrumental - operaţională a personalităţii,
organizată în sisteme operaţionale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc
performanţe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică,
artistică sau sportivă.
Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în
care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.
Aptitudinile sunt condiţionate de zestrea ereditară, dar şi de mediul educaţional în care
se dezvoltă individul. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane,
deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o traiectorie
socio-culturală specifică.
Inteligenţa poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă
prin diverse mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională, dar mai ales prin inovare
şi creativitate. După părerea lui Stephen Hawking, “Inteligența reprezintă capacitatea de a te
adapta la schimbări”.
Această capacitate a psihicului uman este un proces complex cu o bogată încărcătură de
semnificaţii, care a provocat dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie.
Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman, analizând corelaţiile
obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică
diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe o aptitudine generală comună, pe care
a denumit-o factorul g.
Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată apoi de L.L. Thurstone şi
J.P. Guilford, care au luat în considerare o multitudine de factori, mai mult sau mai puţin
corelaţi.
După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia
inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare,
numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu
obiectele în structuri mentale dinamice, organizate ierarhic.
Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de
practica socială şi individuală din realitatea obiectivă.
Dezvoltarea inteligenţei la copil parcurge succesiv mai multe stadii : senzorio-motor
(de la naştere până la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului

131
până la 7-8 ani), al operaţiilor concrete (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale
(de la 10-11 ani până la 15-16 ani). În stadiul operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru
raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice.
Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei într-o
viziune mult mai flexibilă, în sensul că orice etapă poate fi accelerată prin strategii didactice
adecvate. După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la orice vârstă, într-o
formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare
ştiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.
Sfârşitul secolului al XX-lea este marcat de efortul unor cercetători de cuantificare a
inteligenţei, având ca scop evaluarea riguroasă a performanţelor elevilor în raport cu
disponibilitățile cognitive individuale determinate de zestrea genetică.
Este meritul lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi dezvoltat în 1905, la Paris,
primul test de analiză a inteligenţei copilului, care a fost extins apoi pentru a măsura inteligenţa
omului, adică indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în
procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100.
O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, prezentată
pentru prima oară în anul 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple
Intelligences”, de către Howard Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la
Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA.
Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera
logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de interacţionare cu
lumea în care trăiește.
După Gardner, inteligenţa reprezintă “ abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă
sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”.
Mai târziu, revenind asupra semnificației conceptului, afirmă că inteligenţa este un
“potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de
probleme şi crearea de produse preţuite de cel puţin o cultură”.
În teoria lui Howard Gardner, se consideră că oamenii pot avea nouă tipuri de inteligență,
și anume:
1. Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor - capacitatea de a rezolva probleme şi
de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă la jurnalişti, scriitori, avocaţi,
profesori.
2. Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii - capacitatea de a opera cu
modele, categorii, relaţii, de a grupa, ordona şi interpreta date; este întâlnită la matematicieni,
contabili, programatori, oameni de ştiinţă.
3. Inteligenţa spaţial-vizuală sau inteligenţa imaginilor, desenului şi a picturii - capacitatea de
a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul reprezentărilor spaţiale şi al
imaginii; este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori , cartografi, proiectanţi.
4. Inteligenţa muzical-ritmică sau inteligenţa tonului, a ritmului şi a timbrului - capacitatea
de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul ritmului şi melodiei; se manifestă la
muzicieni, compozitori, poeţi, pianişti.
5. Inteligenţa corporal-kinestezică sau inteligenţa întregului corp - capacitatea de a rezolva
probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul mişcării; este întâlnită la sportivi, dansatori,
actori, chirurgi.
6. Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor -
capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul clasificărilor şi
reprezentărilor din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi.

132
7. Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale - capacitatea de a rezolva
probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi; este întâlnită la
profesori, directori, politicieni, lideri.
8. Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii - capacitatea de a rezolva probleme şi
de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori.
9. Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că reprezintă o modalitate de cunoaştere, dar nu a
stabilit localizarea pe creier. De aceea, vorbeşte despre aceasta ca despre o jumătate de
inteligenţă. Se manifestă la filosofi, analişti etc.
Fiecare individ se manifestă în mod unic ca “o colecţie de inteligenţe”, în funcţie de
disponibilitățile zonelor corticale care le guvernează.
O analiză interesantă a disponibilităților psihicului este prezentată de Daniel Goleman în
cartea “Inteligența emoțională”, care completează teoria inteligențelor multiple a lui Howard
Gardner.
Inteligența emoțională (EIQ) are un rol important în dezvoltarea personalității
individului, cu mențiunea că poate fi îmbunătățită pe parcursul vieții prin autoanaliză,
autodisciplină şi empatie pentru controlul impulsurilor și al complexității sentimentelor.
Despre evoluția concepției sale, Goleman povestește următoarele: “În acele vremuri, IQ-
ul era standardul indiscutabil pentru excelență în performanță; la un moment dat, a izbucnit o
dezbatere aprinsă între cei care susțineau că IQ-ul era îngravat în genele noastre și cei care
credeau că se poate modifica prin prisma experiențelor. De aici a survenit brusc un nou fel de a
gândi succesul. M-am simțit ca electrocutat de noțiune [EIQ] și am dat acest titlu cărții mele în
1995. (…) Țin minte că mă gândeam atunci, înainte de apariția cărții, că dacă mai târziu voi auzi
din întâmplare o conversație între doi străini care să folosească termenul inteligență emoțională
în cunoștință de cauză, înseamnă că voi fi reușit în demersul meu de a face conceptul cunoscut în
lume”.
Un rol esențial pentru raportarea la Existență a ființei umane îl are memoria, care
exprimă dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, fiind definită prin capacitatea
sistemului nervos de a reține, a recunoaște și a evoca selectiv informații și experiențe anterioare.
În definirea memoriei, neurologii cognitivi pun accentul pe conceptul de reprezentare
internă, având două componente: expresia memoriei la nivel comportamental sau conștient,
respectiv modificările în structura neuronală (Dudai, 2007).
Referitor la tipurile de memorie, o clasificare fundamentală a fost introdusă în 1968 de
Atkinson și Shiffrin, care au luat în considerare criteriul temporal pentru a face distincție între
memoria pe termen scurt (MTS) și memoria pe termen lung (MTL), cu mențiunea că, în anul
1972, Tulving a propus separarea în cadrul MTL a memoriei episodice (stochează informații și
evenimente în funcție de amplasarea lor temporală și identitatea subiectului) de memoria
semantică (stochează cunoștințe generale, semnificațiile, simbolurile și relațiile acestora). Spre
deosebire de MTS, care este temporară și supusă la perturbații, MTL este persistentă și stabilă.
În anul 1985, Graf și Schacter au definit alte două tipuri de memorie astfel: “Memoria
implicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini este facilitată fără recuperarea
conștientă, în timp ce memoria explicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini
necesită recuperarea conștientă a experienței anterioare”.
Teoria sistemelor de memorie a fost elaborată în anul 1994 de Tulving și Schacter, care,
pe lângă memoria de lucru (memoria pe termen scurt), memoria episodică și memoria semantică
au avut în vedere memoria procedurală ( vizează învățarea abilităților motorii și cognitive) și
sistemul de reprezentare a percepției (permite identificarea formelor și structurilor fără
prelucrarea semnificației acestora).

133
 Desigur, sunt folosite și alte criterii în clasificarea memoriei: după gradul de control
voluntar al celor memorate (memorie involuntară, memorie voluntară), după gradul de înțelegere
(memorie mecanică, memorie logică), după modalitatea informațională preferențială (memorie
imagistic-intuitivă, memorie verbal-simbolică) etc.
Există trei etape principale în formarea și recuperarea memoriei: codificare (procesarea
informațiilor primite), stocare (înregistrarea informațiilor codate) și recuperare (aducerea
informațiilor stocate în focarul conștient).
La om, memoria nu este concentrată într-un singur loc, ci în diverse zone ale creierului,
precum: hipocampul, amigdala, corpul striat, corpii mamilari. Amigdala este implicată în
memoria emoțională, iar hipocampul este implicat în memoria explicită și în procesul de
învățare, fiind important pentru consolidarea memoriei. Hipocampul schimbă informații cu
diverse zone ale creierului, lezarea acestuia având ca efect disfuncționalități și pierderi
irecuperabile de memorie.
Conținuturile memoriei au un registru variat: memorie senzorială (vizuală, auditivă,
olfactivă, gustativă, motorie), memorie perceptivă, memorie a imaginilor, memorie cognitivă,
memorie afectivă.
Memoria are un rol esențial în adaptarea optimă la mediu a individului, fiind implicată în
modul de funcționare a percepției, reprezentării și gândirii.
O abordare complexă a obiectului psihologiei a fost realizată de medicul francez Pierre
Janet, care a ajuns la concluzia că “psihologia nu poate fi altceva decât știința acțiunii umane” .
Pentru a depăși ruptura dintre planul subiectiv intern și planul obiectiv extern în analiza
comportamentului, Janet propune termenul de conduită, având semnificația de totalitate a
manifestărilor vizibile, împreună cu procesele invizibile, responsabile de organizarea și reglarea
lor. Referitor la psihologia conduitei, Janet afirmă: “Suntem obligați să concepem o psihologie
în care acțiunea vizibilă din exterior este fenomenul fundamental, iar gândirea interioară nu este
decât reproducerea, combinarea acestor acțiuni exterioare sub forme reduse și particulare”.
Conduitele nu sunt înnăscute, așa cum susține introspecționismul, nici impuse din afară
prin acțiunea stimulilor, așa cum le consideră behaviorismul, ci ele se învață în cursul
interacțiunii cu mediul a ființei umane, care are o anumită organizare (programare) internă, deci
include și o dimensiune genetică. În acest mod, conduitele nu sunt reduse la mulțimea reacțiilor
motorii și secretorii automate ale organismului, cum este concepția behaviorismului watsonian,
ci reprezintă o manifestare a personalității în ansamblul său, actele externe fiind condiționate,
selectate și reglate de întreaga organizare psihică internă, de la voință, motivație și afectivitate, la
gândire.
În concepția lui Daniel Lagache, conduita reprezintă “ansamblul operațiilor, materiale și
simbolice, prin care organismul, aflat într-o anumită situație, tinde să-și realizeze propriile
posibilități și să reducă tensiunile care-i amenință unitatea și care le motivează”.
Pe lângă observațiile și înregistrările obiective externe, studiul conduitei necesită luarea
în considerație a personalității subiectului, a conținutului autoanalizei și relatărilor acestuia.
O nouă provocare în cunoașterea esenței umane o reprezintă înțelegerea experiențelor
extracorporale prin care au trecut unii indivizi.
Dedublarea astrală (proiecție astrală), este o experiență extracorporală care presupune
existența unei entități nemateriale, denumită corp energetic, capabilă să se separe de corpul fizic
pentru a călători la distanțe mai mici sau mai mari față de acesta, sau chiar într-un alt univers.
Decorpolarizarea se poate realiza în mod natural în timpul somnului sau poate fi indusă
prin stimularea electrică a creierului, droguri psihedelice sau disociative, traumatisme cerebrale,
experiențe în apropierea morții, tehnici de meditație sau de intrare în stări de conștiință

134
modificate etc.
Unii indivizi, care au trecut printr-o astfel de experiență, susțin că învelișul astral al
subiectului rămâne legat de corpul fizic printr-un cordon energetic subțire la nivelul plexului
solar, iar după alte viziuni, la nivelul creștetului capului. Se spune că ruperea acestui cordon are
ca efect moartea individului. După unele păreri, plexul solar, numit sugestiv creierul abdominal,
nu numai că are un rol important în dirijarea unor funcții(nutriția, respirația, circulația, creșterea,
eliminarea) ale organismului, ci reprezintă și o interfață importantă pentru comunicare și schimb
de energie cu întregul univers.
Experiențele extracorporale pot marca profund personalitatea subiecților, a modului de
raportare față de lume și față de ei înșiși. Deși, deocamdată nu s-a confirmat științific faptul că
sufletul (sau conștiința umană) poate exista în afara organismului, credința în posibilitatea
călătoriei astrale este străveche, fiind prezentă în diverse culturi.
Dezvoltarea ontogenetică a omului reprezintă o mare provocare pentru cercetarea
teoretică și aplicativă, acumularea datelor științifice derulându-se într-un ritm alert.
La începutul secolului al XXI-lea s-a depășit etapa descifrării structurii și funcțiilor
genomului uman doar pe baza secvențelor nucleotice ale genelor codificatoare de proteine, prin
abordarea în cadrul genomicii funcționale și a epigeneticii, atât a relațiilor intergenice, cât și a
relațiilor dintre gene și mediul înconjurător.
Pentru cunoașterea aprofundată a fenotipului de tip normal, dar și patologic, s-a analizat
complexitatea structurii materialului genetic AND/ cromatină (complex nucleo-histonic cu
conformație dinamică), punându-se în evidență diverse aspecte: relația dintre structura
cromatinei și expresia genei, controlul expresiei genelor la nivel nuclear și citoplasmatic, codul
metilării ARN și codul histonic, sistemul ARN de interferență, variația trăsăturilor fenotipice
cauzate de factori din mediu, rolul informației epigenetice în reproducere și în genetica
dezvoltării, conexiunile dintre ereditate, mediu și dezvoltarea personalității, factori genetici și
epigenetici în procesele de îmbătrânire, în bolile cronice metabolice și în carciogeneză etc.
Teoria dipolilor vortex oferă un alt cadru de raportare a ființei umane la Existență,
interpretată ca un spațiu cvadridimensional dual format din Universul nostru și Universul
complementar. În cadrul acestei concepții, esența ființei umane este descifrată în dialectica
materie - spirit.
Omul reprezintă o unitate dialectică de contrarii, mai precis, în Universul nostru se
manifestă ca trup sau organism viu bazat pe treapta senzorială de relaționare la mediul ambiant,
respectiv, de suflet sau Spirit individual bazat pe treapta rațională de reflectare a Existenței (prin
contribuția lui Alter Ego din Universul complementar).
Spre deosebire de informația genetică, care exprimă morfogeneza prin sinteza proteică şi
reglajul activităţii celulare, Spiritul individual are semnificația profundă de “metainformație”
(informație despre informație), adică de informație conștientizată care dă sens și valoare
Existenței, implicit conștiința de sine.
Se poate afirma că Spiritul individual este o manifestare specifică a Spiritului universal
prin intermediul materiei superior organizate într-un organism viu.
Spiritul universal poate fi identificat în filosofie cu noțiunea generală și abstractă a lui
Hegel de “Idee absolută”, care, în automişcarea ei, începe de la o abstracţie nedeterminată (teza),
parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se
ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care Spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a
depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
Este sugestivă și afirmația medicului neurolog Constantin Dulcan: “Ideea de inteligență
ordonatoare din univers, de rațiune cosmică, nu este desigur nouă. La modul vag și întrebător,

135
orice om de bun simț, în fața ordinii din natură, își spune că trebuie să existe ceva care să o
justifice”.
În religie, Spiritul universal poate fi identificat cu Divinitatea, omul fiind creat “după
chipul și asemănarea cu Dumnezeu”. Esența informațională a Spiritului este prezentată concis în
religie astfel: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era
Dumnezeu” (Ioan 1:1-3).
Pentru localizarea sufletului într-un organism viu, se impune o prezentare succintă a
cunoștințelor actuale despre sistemul nervos.
Mai întâi, este interesant de urmărit formarea sistemului nervos în evoluția ontogenetică
a organismului uman, pentru perioada care se desfășoară din momentul fecundării ovulului de
către spermatozoid şi a formării zigotului, până la momentul naşterii fătului.
În procesul embriogenezei, la 7- 8 zile după fecundație, are loc nidația oului în mucoasa
endometrială, care devine blastocist și se transformă succesiv într-o structură unilaminară, apoi
bilaminară și în final trilaminară (ectoblast, mezoblast, endoblast), în paralel formându-se discul
embrionar didermic (bilaminar), cavitatea amniotică și sacul vitelin. Din ziua a 15-a, începe faza
de gastrulație (formarea gastrulei), când discul embrionar didermic se transformă în disc
embrionar tridermic, iar cele trei foițe embrionare primitive devin primordiile organelor, etapă
în care sunt numite ectoderm, mezoderm, respectiv endoderm.
Pentru un cercetător pasionat de misterul embriogenezei, este interesant să observe la
microscop procesul în care cele trei foițe embrionare primitive (ectodermul, endodermul și
mezodermul) încep să se diferențieze în timpul nidației oului în mucoasa uterină (endometru),
cu mențiunea că sistemul nervos și hipofiza se formează din ectoderm.
Neurulația (Neurulatio) este un proces biologic complex în care apar primordiile
sistemului nervos – tubul neural primitiv și crestele neurale. Prin divizarea celulelor de pe linia
median dorsală a ectodermului primar se formează placa neurală (Lamina neuralis), care se
transformă în tubul neural primitiv (Tubus neuralis). Encefalul apare la capătul cefalic al tubului
neural, iar segmentul din mijloc dă naștere măduvei spinării. Practic, după 4 săptămâni,
embrionul uman se transformă în neurulă având principalele organe axiale preformate, mai
precis, tubul neural primitiv flancat de crestele neurale, notocordul și intestinul primitiv.
Pe lângă legea biogenetică Müller-Haeckel, în care se consideră că ontogeneza este o
recapitulare rapidă a filogenezei, se mai menționează alte două legi fundamentale din
embriologie, și anume:
• legea polarizării – formarea la embrion a două extremități, cefalică și codală, care au structură
și funcții diferite;
• legea simetriei bilaterale – încă de la primele două celule (blastomere) care rezultă din prima
diviziune de segmentație în plan meridian, se produce o separare în planul medio-sagital în două
antimere simetrice, ulterior simetria dispare treptat în cazul organelor interne, dar rămâne în
cazul formării structurilor somatice.
S-a constatat că, în viața postnatală, nu toate regiunile creierului au același ritm de
dezvoltare, existând o maturare progresivă pe axa rostro-caudală, precum și pe nivele ierarhice
ale activității neuronale, perioada favorabilă pentru configurarea căilor neuronale de procesare
a informației la un nivel superior fiind mai lungă decât în cazul celor care procesează informația
la un nivel inferior.
Altfel spus, există perioade critice în care circuitele neuronale prezintă o plasticitate
crescută în procesarea informațiilor și adaptarea la mediul înconjurător, atunci când sunt
activate intens și reglate prin mecanisme specifice diferite zone ale creierului având funcții
majore (vizual, auditiv, control motor, limbaj). De exemplu, în cortexul vizual, perioada critică

136
se închide în jurul vârstei de 5 ani la om, 12 săptămâni la pisici și 35 de zile la șoareci, după
acest interval capacitatea de modificare fiind semnificativ redusă. În cazul limbajului, orice
limbă străină învățată până la vârsta de 11 ani este localizată împreună cu limba nativă în
aceeași zonă a ariei lui Broca, iar dacă este învățată peste această vârstă, atunci este localizată
într-o zonă diferită a ariei lui Broca.
De fapt, plasticitatea creierului depinde nu numai de vârstă, ci și de modul de relaționare
a individului la mediul sociocultural, cu mențiunea că în stare pasivă circuitele neuronale rămân
în așteptare până când inputul specific devine disponibil.
Componenta structurală de bază a sistemului nervos este reprezentată de neuronii
interconectați prin axoni și dendrite, iar în cazul organismelor evoluate se adaugă celulele gliale
- care au rol de susținere și de protecție, fără să participe în mod direct la procesarea
informațiilor.
Prin conexiuni complexe, neuronii formează circuite funcționale prin care sunt procesate
semnalele care provin din exteriorul sau din interiorul organismului.
Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul sau de la un neuron la o
celulă efectoare prin intermediul sinapselor. În cadrul unei rețele neuronale complexe, un neuron
poate stabili între 1 000 și 10 000 sinapse, fiind stimulat la rândul său de un număr similar de alți
neuroni. Neuronii care transmit impulsurile nervoase către o sinapsă se numesc neuroni
presinaptici, iar cei care transmit semnalele de la o sinapsă se numesc neuroni postsinaptici.
Din punct de vedere al modalității de transmitere a semnalului, există două tipuri de
sinapse: electrice și chimice. Sinapsele electrice, numite și gap junction, permit ionilor să treacă
de la o celulă la alta prin canale foarte înguste (1,6 – 2 nm), fără să mai tranziteze mediul
extracelular. În cazul sinapselor chimice, transmiterea semnalului electric nu se realizează în
mod direct, ci printr-un mecanism chimic. Terminația nervoasă presinaptică eliberează în spațiul
sinaptic neurotransmițători, neuromediatori sau mediatori chimici, care se leagă de receptori
prezenți în membrana neuronului postsinaptic și provoacă o schimbare de permeabilitate (prin
închiderea sau deschiderea unor canale), având ca efect o schimbare de potențial membranar.
Sinapsele își pot modifica permanent funcționalitatea, plasticitatea acestora fiind
caracterizată prin calitatea și cantitatea mesagerilor eliberați, numărul receptorilor postsinapatici,
modificarea dimensiunilor canalelor sinaptice.
Spre deosebire de neurogeneză (formarea neuronilor), care se reduce după naștere,
sinaptogeneza (formarea sinapselor) este pregnantă la copii, care trebuie stimulați prin diverse
mijloace pentru a favoriza evoluția cognitivă. Această stimulare trebuie să se mențină cel puțin
până la vârsta adultă, având în vedere că sinapsele neutilizate se distrug în timp.
Rețelele neuronale biologice au constituit o sursă de inspirație pentru proiectarea de
rețele neuronale artificiale, care fac parte din spectrul mai larg al inteligenței artificiale. Ele au
fost create pentru a interacționa cu mediul înconjurător și a învăța pe bază de exemple, fiind
formate din elemente de procesare simple, puternic interconectate și operând în paralel, prin care
sunt transmise semnale electrice de tip digital (numeric).
O rețea neuronală artificială, deși poate avea capacități similare activității cerebrale
umane, este diferită de creierul omului, care se manifestă prin conștiință pentru a da sens și
valoare realității. Într-o exprimare sugestivă, omul este creativ și poate să îndeplinească orice
funcție a unui sistem tehnic bazat pe inteligență artificială, dar reciproca acestei afirmații nu este
posibilă decât parțial.
Neuroștiințele (neurobiologia, neuropsihologia, neuroetologia, neurofilosofia,
psihobiologia, psihofiziologia) analizează conduita omului din perspective divese ale activității
creierului – de la nivel molecular, la nivel celular, până la nivelele cognitiv și de sistem ca

137
ansamblu de circuite neuronale.
La nivel molecular, se caută mecanismul prin care neuronii generează și răspund la
semnale moleculare, precum și modul în care axonii formează conexiuni complexe, utilizând
metodele biologiei moleculare și geneticii pentru a înțelege cum se dezvoltă și mor neuronii, cum
sunt influențate funcțiile biologice de către schimbările genetice.
La nivel celular, se studiază mecanismele fiziologice și electro-chimice prin care neuronii
procesează semnalele, iar la nivel de sistem, se analizează modul cum sunt formate și utilizate
circuitele neuronale pentru a produce diverse funcții fiziologice: reflexele, senzațiile, emoțiile,
învățarea, memoria, coordonarea activităților motorii, ritmul circadian etc.
La nivel cognitiv, se caută răspunsuri la modul în care funcțiile cognitive sunt produse de
circuitele neuronale, investigațiile fiind deosebit de complexe. Pentru validarea rezultatelor
obținute în cercetare, sunt utilizate experimente bazate pe imagistica neuronală, precum și alte
tehnici de măsurare a activităților cerebrale, care sunt combinate cu tehnici experimentale
complexe din psihologia cognitivă pentru a explica mecanismele profunde ale reflectării
realității de către ființa umană.
În psihologia cognitivă, mintea umană se compară uneori cu un calculator, considerând
că aceasta procesează input-ul (semnalele primite din interiorul și exteriorul organismului) pe
baza unor algoritmi, având ca rezultat un output comportamental. Desigur, analogia este doar
sugestivă, psihicul uman fiind capabil de raportare conștientă la realitatea obiectivă și subiectivă.
După M. Miclea, un sistem cognitiv are două proprietăți esențiale, și anume: de
reprezentare (prin care se transpun în mediul interior fapte din exterior) și de calcul.
Reprezentările și calculul pot fi conștiente sau inconștiente și implică structuri și proiecții
neurobiologice diferite.
Sistemele cognitive pot fi analizate la mai multe niveluri:
- nivelul cunoștințelor, prin care se face distincție între comportamentele cognitiv-penetrabile și
cele cognitiv-impenetrabile, după cum se modifică sau nu comportamentul persoanei în funcție
de cunoștințele dobândite;
- nivelul computațional, se referă la analiza sarcinii pe care trebuie să o îndeplinească sistemul
cognitiv, descompunerea acesteia în elemente mai simple și stabilirea relațiilor dintre input și
output;
- nivelul algoritmic-reprezentațional, se referă la altgoritmii prin care se realizează funcția input-
output și modul de reprezentare a informațiilor de intrare și ieșire;
- nivelul implementațional, prin care se identifică structurile neuronale care permit realizarea
unor sarcini cognitive.
Viața omului se află sub semnul alternanței veghe-somn, care se suprapune cu ciclul zi-
noapte și constituie ritmul circadian (nictemetral), a cărui reglare se realizează prin intermediul
sistemului activator ascendent (SAA) din formațiunile reticulate ale trunchiului cerebral. Prin
inhibarea SAA, organismul trece în starea de somn, absolut necesară pentru menținerea sănătății
organismului, nu numai fizică, ci și mentală.
Refacerea organismului în timpul somnului se realizează prin modificări vegetative
(scăderea frecvenței respiratorii, a ritmului inimii, a tensiunii arteriale, a activităților digestive și
excretorii), modificări somatice (reducerea tonusului muscular și încetarea activității
locomotorii), precum și modificări bioelectrice. În timpul somnului sunt neutralizate neuro-
toxinele, sunt eliberați hormoni de creștere, celulele se divid, iar conexiunile dintre neuroni se
consolidează, ceea ce are efecte benefice asupra memoriei, capacității de concentrare și abilității
de a învăța.
Se consideră că durata medie a somnului este de 6-7 ore la persoanele în vârstă, 8 ore la

138
adulți, 10 ore la copii și adolescenți, iar la sugari poate depăși 20 de ore.
Visele care apar în somn reprezintă o trezire corticală spre lumea interioară, fiind
imposibil de controlat, cu excepția celor de tip lucid, în care cei care visează sunt conștienți că
visează și pot controla diverse aspecte ale derulării evenimentelor. De regulă, visele apar timpul
somnului paradoxal (de tip REM – eng. “rapid eye movement”, somn în care ochii se mișcă),
atunci când eliberarea anumitor neurotransmițători este complet suprimată, iar neuronii motori
nu mai sunt stimulați.
După apariția electroencefalografului(EEG), a fost posibilă analiza semnalelor electrice
produse de celulele creierului, fiind puse în evidență undele cerebrale Gamma, Beta, Alpha,
Theta și Delta.
Undele Gamma (40 -5.000 Hz) se manifestă atunci când activitatea mentală este crescută,
în timpul învățării și procesării de informații. Se consideră că la trecerea din starea Theta în
starea Gamma, atunci când frecvența se schimbă de la 4 Hz la 5.000 Hz, sunt posibile vindecări
miraculoase ale corpului.
Undele Beta (14 -28 Hz) sunt prezente în starea de veghe activă, fiind asociate cu
activități mentale care necesită atenție și concentrare. Funcționarea creierului predominant pe
frecvențele Beta poate duce la stres, anxietate sau chiar atacuri de panică. Pentru a se evita astfel
de situații, se recomandă celor care practică preponderent activități specifice stării Beta să ia
pauze de 5-10 minute la intervale de 2-3 ore, în care pot să desfășoare o activitate care induce
relaxarea (să asculte muzica preferată, să deseneze, să privească pe fereastră).
Undele Alpha (7-14 Hz) se manifestă în stările de somn REM (cu vise), dar și în stările
de veghe detașate și receptive, atunci când procesele de învățare și memorare sunt deosebit de
intense. În starea Alpha se face legătura între nivelele conștient și inconștient ale psihicului;
funcționarea creierului pe frecvența de 10 Hz este optimă, cele două emisfere cerebrale fiind
perfect armonizate.
Undele Theta (4 -7 Hz) se manifestă cu precădere la nivelul subconștientului în stările
de relaxare avansată, care pot fi atinse în meditații profunde sau în timpul somnului. Se consideră
că în starea Theta trăirile interioare sunt foarte intense, creativitatea este la cote maxime, psihicul
poate realiza conexiuni cu Universul, pot exista percepții extrasenzoriale etc.
Undele Delta (0 - 4 Hz) se manifestă la nivelul inconștientului, în timpul somnului
profund, când toate celelalte unde cerebrale se atenuează. Se consideră că în starea Delta există
posibilitatea accesării de informații necesare vindecării corpului pe cale naturală.
De precizat că în stările conștiente sunt prezente de regulă o combinație de unde
cerebrale, care pot fi asociate cu diverse stări mentale, emoționale și spirituale.
Sistemul nervos al omului este deosebit de complex, fiind biostructura care a atins cel
mai înalt grad de organizare în cursul evoluției vieții pe Terra.
Din punct de vedere structural și funcțional, se face distincție între sistemul nervos
central (SNC) și sistemul nervos periferic (SNP). Sistemul nervos central, numit și nevrax, este
format din encefal (creierul mare, creierul mic, trunchiul cerebral) și măduva spinării, având
rolul de prelucrare a informațiilor primite de la receptori (vizuali, auditivi, tactili, de durere etc.)
și de generarea unor răspunsuri adecvate.
La adult, encefalul conține aproximativ o sută de miliarde de celule nervoase (neuroni),
la care se adaugă un număr chiar mai mare de celule gliale, având rol de susținere. Este situat în
interiorul cutiei craniene, fiind protejat de trei membrane conjunctive (dura mater, arahnoida și
pia mater), între ultimele două existând lichid cefalorahidian.
Sistemul nervos periferic este format din sistemul nervos somatic și sistemul nervos
vegetativ. Spre deosebire de sistemul nervos somatic, care asigură recepționarea stimulilor

139
externi (de la organele de simț) și controlul voluntar al acțiunii mușchilor prin fibre nervoase de
legătură cu sistemul nervos central, sistemul nervos vegetativ, numit și autonom, gestionează
acțiunile care nu se află sub control conștient (ex. bătăile inimii, respirația, digestia etc.), fiind
format din sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic.
Creierul mare este format din cele două emisfere cerebrale (despărțite prin fisura
interemisferică), care reprezintă partea cea mai evoluată a sistemului nervos central, în masa
acestora distingându-se substanța cenușie și substanța albă.
Substanța cenușie conține corpii celulari ai neuronilor, care formează centrii nervoși de
integrare și coordonare, iar substanța albă conține, atât conexiunile dintre acești centri, cât și
căile de conducere ascendente și descendente.
Substanța cenușie este formată din scoarța cerebrală (dispusă la periferia substanței albe)
și nucleii bazali (corpii striați), care se află la baza emisferelor cerebrale și în mijlocul substanței
albe. La rândul său, scoarța cerebrală (cortexul cerebral) are două părți (paleocortexul și
neocortexul), care sunt distincte din punct de vedere filogenetic, structural și funcțional.
Scoarța cerebrală este partea cea mai importantă a creierului, fiind centrul integrator al
senzațiilor, motricității, conștiintei, voinței, memoriei, afectivității etc.
Paleocortexul (scoarța cerebrală veche) este mai puțin dezvoltat la om decât la mamifere,
fiind format din două straturi celulare și reprezintă sediul proceselor psihice afectiv-emoționale și
al actelor de comportament instinctiv.
Neocortexul este o formațiune nouă filogenetic, care este formată din șase straturi de
celule: molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern și fusiform.
Această componentă a scoarței cerebrale este foarte dezvoltată la om și reprezintă sediul
proceselor psihice superioare, fiind organizată fiziologic în zone senzitive (neocortexul receptor),
motorii (neocortexul efector) și de asociație.
Referitor la noțiunile de homunculus senzitiv și homunculus motor, se menționează că
sunt reprezentări schematice sugestive ale proiecțiilor anumitor regiuni ale corpului în aria
somestezică primară, respectiv aria motorie principală, în funcție de densitatea fibrelor senzitive
și motorii corespunzătoare.
Zonele de asociație asigură activitatea nervoasă superioară a neocortexului, fiind situate
în lobul frontal (pentru funcții psihice și de comportament), în lobul temporal (pentru reacții
emoționale, memorie auditivă, activitate sexuală) și în zona parieto-occipitală (de integrare
superioară a activității somatice). Zonele corticale sunt interconectate prin numeroase fibre
nervoase pentru integrarea funcțională a cortexului, astfel încât, stimularea zonelor senzitive
determină răspunsuri motorii sau vegetative adecvate, realizând o unitate senzitivo-motorie.
Pe baza informațiilor primite din mediul extern și din mediul intern, sistemul nervos
elaborează răspunsuri adecvate pentru coordonarea și integrarea funcțiilor voluntare și
involuntare ale organismului, atât fizice, cât și psihice: locomoția, echilibrul, respirația,
activitatea cardiacă, digestia, excreția, reproducerea, ceasul biologic intern, tensiunea arterială,
controlul temperaturii, emoțiile, memoria, limbajul, gândirea etc.
Sistemul limbic se află sub cortex și include structuri corticale (hipocamp, cortex
cingular, cortex olfactiv, amigdală) implicate în formarea emoțiilor și a motivațiilor, mai ales
cele legate de supraviețuire. De asemenea, sistemul limbic este implicat în reglarea hormonilor,
procesul de memorare, percepția senzorială, funcții motorii și olfactive etc.
Trunchiul cerebral, numit și creier reptilian, este zona subcorticală cea mai veche din
punct de vedere evolutiv, fiind sediul unor procese nervoase importante (reglarea ritmului
cardiac și a celui respirator, stări de alertă și apatie, reacții de apărare sau de luptă). Împreună cu
sistemul limbic, trunchiul cerebral formează zone subcorticale care se unesc și influențează

140
energia motivațională pentru activarea nevoilor fundamentale de supraviețuire.
Numai prin antrenarea întregii activităţi psihice(senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie,
atenţie, afectivitate, imaginaţie, gândire, creativitate), reflectarea realităţii obiective capătă sens
și valoare. Gândirea umană permite fixarea unor scopuri și proiectarea acțiunilor viitoare prin
reflectarea generală și abstractă a Existenței sub formă de noțiuni, idei, judecăți etc. Pe de altă
parte, nivelele subconștient și inconștient ale psihicului uman sunt modalități ascunse de
raportare la evoluția filogenetică și dezvoltarea ontogenetică.
Spre deosebire de relaționarea senzitivo-motorie a organismelor la mediul înconjurător,
care este comună întregului regn animal, rațiunea reprezintă un salt calitativ în evoluția vieții,
prin care doar omul poate aborda realitatea la nivel general și abstract.
Pe lângă dedublarea normală a cunoașterii între treapta senzorială și treapta rațională,
care sunt integrate la nivelul conștiinței, sunt posibile și tulburări disociative de tip dedublarea
personalității în două euri diferite, care se manifestă simultan sau succesiv, unul fiind normal și
conștient, iar celălalt patologic și bazat pe o motivație inconștientă.
În istoria științei, problematia sufletului și a conștiinței a creat dezbateri contradictorii
între gânditori. Spre deosebire de Francis Crick, care susţine că sufletul este doar o iluzie,
esenţa umană fiind determinată de “comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al
moleculelor asociate lor”, Stephen Cave afirmă că sufletul este “cea mai importantă idee din
istoria omenirii”, luând în considerare trei aspecte esenţiale, şi anume:
- diferenţa esențială dintre lucrurile vii şi cele inerte, care implică un “principiu animator”
asimilat sufletului;
- fiinţele inteligente au conştiinţă, fiind capabile, nu numai de deplasare şi reproducere, ci şi de
gândire, imaginaţie şi creativitate;
- trăirea unor “experienţe extracorporale”, în care unii pacienţi aflaţi în moarte clinică au avut
senzaţia că au părăsit propriul corp pentru a traversa un tunel luminos.
În cadrul teoriei dipolilor vortex, se poate afirma că factorul esențial implicat în
generarea conștiinței omului este Spiritul universal din Universul complementar, care se
manifestă ca Spirit individual prin intermediul nevraxului. De fapt, disponibilitățile nevraxului
individualizează formele de exprimare a Spiritului universal în Universul nostru.
Pe lângă procesarea informațiilor din interiorul și exteriorul organismului, sistemul
nervos al omului reprezintă “interfața” prin care poate accesa “metainformația” (informația
despre informație) din Universul complementar, care are un rol esențial în generarea conștiinței.
Raportat la întreaga Existență, Omul include, nu numai ființa din Universul nostru, ci și
Alter Ego din Universul complementar. Informațiile pe care cele două componente fundamentale
ale Omului le schimbă cu mediile în care se află se completează reciproc și generează împreună,
prin procesare, conștiința capabilă să dea sens și valoare evenimentelor și fenomenelor.
În ultimă instanță, Alter Ego (AE) din Universul complementar face diferența dintre o
ființă inteligentă și orice sistem artificial de procesare a informației, oricât ar fi de avansat. În
orice studiu comparativ om - calculator, conceptul AE trebuie avut în vedere, deoarece conduita
umană nu poate fi explicată doar prin procesarea informațiilor primite de la receptori și memorie,
fără a lua în considerare rolul esențial al metainformației în formarea conștiinței; psihicul uman
accesează metainformația prin nevrax, care reprezintă și interfața cu Alter Ego din Universul
complementar.
Saltul de la reflectarea realității de către un animal și conștiința umană poate fi comparat
cu cele două metode de înregistrare a unei imagini tridimensionale pe suport bidimensional -
prin tehnica clasică de proiectare cu lentile a imaginii obiectului, respectiv prin tehnica
holografică.

141
 Pentru a obține o înregistrare holografică, se creează zone de interferență pe plăcuța
fotografică prin suprapunerea a două fascicule laser, unul trimis direct (fascicul de referință) și
celălalt reflectat de obiect. Spre deosebire de o fotografie obișnuită, în care informația despre
culoarea și intensitatea fiecărui punct al obiectului este înregistrată punctual, în cazul
hologramei, informația despre fiecare punct al obiectului este distribuită pe întreaga suprafață a
acesteia. Datorită acestui fapt, chiar dacă plăcuța holografică este spartă în bucăți, fiecare ciob
conține informațiile necesare reconstituirii imaginii tridimensionale, deși calitatea acesteia va
avea de suferit (este mai puțin luminoasă).
Se poate presupune că, în principiu, mecanismul generării conștiinței umane constă în
procesarea de către sistemul nervos a informațiilor provenite de la receptori și memorie sub
controlul metainformației (informație complementară, de referință) primită de la Alter Ego prin
interfața creierului cu Universul complementar.
Spiritul individual, denumit de credincioși și suflet, are o evoluție corelată și adaptată la
dezvoltarea filogenetică și ontogenetică a organismului, care îi oferă disponibilitățile de
manifestare în Universul nostru. În cadrul lărgit al Existenței, sufletul aparține, atât ființei
umane din Universul nostru, cât și lui Alter Ego din Universul complementar.
Trăirile marcante ale fiecărui om sunt codate și înregistrate, nu numai în memoria din
nevrax, ci și într-o memorie complementară care aparține lui Alter Ego, astfel încât, nu se pierd
după moartea organismului, fiind trecute în “baza de date” a Universului complementar. Astfel,
ele pot reprezenta o sursă de relaționare cu descendența prin canale neconvenționale la nivelele
subconștient și inconștient ale psihicului uman. Se poate afirma că Spiritul individual (asociat cu
sufletul ființei umane) poate fi considerat nemuritor, având în vedere că, după moartea trupului,
nu este “șters din Existență”, ci trece în stare de Spirit universal și rămâne ca “amprentă
informațională” în Universul complementar.
Menirea ființei umane în Univers constă în tendința biologică spre perfecțiune și
cunoașterea progresivă a adevărului absolut, prin armonizarea Spiritului individual cu Spiritul
colectiv și apropierea asimptotică de Spiritul universal, proces dialectic deosebit de complex
care se realizează pe măsura evoluției culturii și civilizației.

XIX. Despre adevăr

142
 În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, la pag. 12, se menţionează:
Adevăr, adevăruri. 1.Concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, oglindire
fidelă a realităţii obiective în gândire; ceea ce corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a
întâmplat în realitate.*Adevăr obiectiv=conţinutul obiectiv al reprezentărilor omului, care
corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător.
Adevăr relativ= reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realităţii. 2. Justeţe, exactitate.
Lat. ad+de+verum.
Este necesar ca utilizatorii unei limbi să cunoască sensul comun al cuvintelor, pentru a
putea comunica, însă semnificaţiile profunde ale conceptelor sunt dezvăluite de către filosofi.
În orizontul axiologiei, cunoaşterea este considerată o dimensiune a condiţiei umane, în cadrul
căreia se înscrie şi problematica adevărului, a valorii şi a valabilităţii cunoştinţelor. Pentru Hegel
„adevărul este un cuvânt mare, şi un lucru şi mai mare...Dacă spiritul omului este sănătos, inima
trebuie să-i bată mai tare ori de câte ori este vorba despre adevăr”.
Conceptul de adevăr a cunoscut o mare diversitate de interpretări în evoluţia gândirii
omeneşti. Pentru unii filosofi, a exista se identifică cu a fi adevărat, altfel spus, atributele de
adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi. Alţii, dimpotrivă, au susţinut că
obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele însele, nici adevărate, nici false, ci pur şi simplu există.
Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a concordanţei cunoştinţelor
cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei filosofice decât pe
măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire - pe de o parte a orizontului, a mentalităţilor
şi culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri şi imagini, în care nu încăpeau speculaţii
sistematice şi analize conceptuale, pe de altă parte, a încrederii spontane a omului în
autenticitatea percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor şi raţionamentelor sale.
A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca problema
adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva elaborării şi criticii
filosofice. Acest proces de maturizare cognitivă a condus la formularea unor probleme şi soluţii
„paradigmatice” privind mijlioacele, modalităţile, întinderea, garanţiile şi valoarea cunoaşterii de
care omul este capabil.
Cu toate că nu răspunsurile singure contează, ci temele şi problemele culturale puse în
discuţie, se grupează totuşi tipurile de soluţii în două mari categorii.
Soluţiile negative-sceptice, relativiste sau agnostice, care se caracterizează: fie prin
considerarea problemei de adevăr al cunoştinţelor noastre ca o problemă indecidabilă (din cauza
lipsei unor criterii sigure care să permită identificarea adevărului şi deosebirea lui de fals), fie
prin negarea în diverse grade şi modalităţi a posibilităţii unei cunoaşteri adecvate (din cauza
dependenţei insurmontabile a cunoaşterii de particularităţi biopsihice, socio-istorice şi culturale
ale subiectului epistemic, ori din cauza unei impermeabilităţi profunde - „mister, cifru”- a lumii
la eforturile umane de comprehensiune).
Dimpotrivă, soluţiile pozitive, în cadrul unor interpretări ireductibil diferite, stabilesc
accesul omului la adevăr, definit şi asociat unor criterii care permit ca dobândirea lui să fie
realizabilă. După cum sunt mai apropiate de un stil realist şi descriptiv sau de unul criticist şi
normativ, în cadrul soluţiilor, numite generic pozitive, se pot distinge două tipuri:

143
1) unele care identifică în demersul cognitiv, modelele, mijloacele şi criteriile adevărului;
2) altele, care urmăresc reconstrucţia întregii cunoaşteri (sau numai a unor domenii ale acesteia),
astfel încât demersul cognitiv să satisfacă exigenţele adevărului (sau cel puţin al testării).
Desigur, s-ar putea diversifica şi nuanţa clasificarea convenţională prezentată prin
considerarea, în ordinea implicaţiilor privind adevărul, a unor cupluri de felul:
• empirism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii empirice şi a testelor empirice ale
confirmării sau respingerii cunoştinţelor dobândite) şi raţionalism (care privilegiază
autenticitatea cunoaşterii intelectual discursive şi a testelor teoretice);
• monism (un singur adevăr corespunzător lumii unice şi unitare, o singură cale justă care duce la
el, un singur criteriu de recunoştere sau de validare) şi pluralism (mai multe tipuri de adevăr
corespunzătoare unei pluralităţi, ierarhizate sau nu, de domenii ale existenţei, de forme şi genuri
ale cunoaşterii, de discipline ştiinţifice şi facultăţi ale subiectului epistemic, mai multe căi de
acces, o pluralitate de criterii);
• metafizică (de inspiraţie statică, esenţialistă sau cumulaţionistă) şi dialectică ( cu accentuarea
procesualităţii, corectării şi puterii de integrare a adevărului).
În linii mari, se poate spune că în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii
adevărului:
- teoria corespondenţei, după care adevărul desemnează concordanţa dintre cunoştinţele
subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă;
- teoria coerenţei, conform căreia adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor, a
propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii etc.
- teoria operaţional-pragmatică, pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională a unor
cunoştinţe.
Părerea că adevărul exprimă concordanţa cunoştinţelor subiectului cunoscător cu obiectul
cunoaşterii, a fost exprimată încă din antichitate de către Aristotel : „o enunţare adevărată este
aceea prin care spui că este eea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. În contrast cu filosofii
empirişti (Francis Bacon, John Locke, David Hume) care au susţinut că la baza cunoaşterii se
află „impresiunile simţurilor”, filosofii raţionalişti (R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz)
au considerat că numai raţiunea poate oferi legitimitate unor opinii. În lucrarea sa „Discurs
asupra metodei ”, R. Descartes, scrie: „Am socotit că pot să iau drept regulă generală că
lucrurile pe care le concepem foarte clar şi foarte distinct sunt toate adevărate...”.
Încercări de a depăşi alternativa metafizică, conform căreia cunoaşterea este un proces ori
senzorial ori raţional, au existat în filosofia clasică germană. Kant afirmă „În critica raţiunii
pure”: „dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea
provine toată din experienţă”. El face distincţie între cunoştinţele empirice „ care îşi au
izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă”, de cunoştinţele apriori care „sunt independente
absolut de orice experienţă”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin
analiza critică a „condiţiilor de posibilitate” ale cunoaşterii, Kant ajunge la contestarea
capacităţii intelectului de a cunoaşte „lucrul în sine”, care există independent şi în afara
subiectului cunoscător.
În „Fenomenologia spiritului ”, Hegel se preocupă de strategia urmată în „mişcarea

144
gândirii...care îşi produce şi parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decât
structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”. În felul acesta, el subliniază unitatea
dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a
„universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. Metoda sa dialectică de
gândire şi cunoaştere va fi preluată de Marx şi Engels dar de pe o poziţie marxistă.
Definirea adevărului drept corespondenţă cu realitatea, dar fără să conţină criterii de
validare a afirmaţiilor, a fost considerată nesatisfăcătoare de unii filosofi. Un astfel de criteriu ar
putea fi cel al coerenţei, care „presupune adevărul legilor logicii”(B.Russel). Conform acestui
criteriu, o opinie este adevărată atunci când este concordantă şi coerentă logic cu celelalte opinii
pe care le susţinem.
Pragmatiştii au ales criteriul utilităţii pentru validarea adevărului, iar marxiştii
considerau practica drept criteriul suprem al adevărului. În viziunea celor dintâi, o propoziţie nu
este prin ea însăşi adevărată, ci devine adevărată dacă se dovedeşte că ea este funcţională şi utilă
în activitatea noastră. W. James, unul dintre fondatorii pragmatismului afirmă : „Tot ce vă pot
spune este că ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau că adevărul este un bun de un
fel oarecare şi nu cum se presupune de obicei, o categorie în afara binelui ”.
Filosofia marxistă consideră că practica este izvorul, forţa motrice şi scopul cunoaşterii,
fiind în ultimă instanţă criteriul suprem de verificare şi validare a adevărului oricărei construcţii
teoretice. În lucrarea sa „Teze despre Feuerbach”, Marx arăta că „în practică, omul trebuie să
dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gândirii sale.
Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică este o
chestiune pur scolastică”.
În mod tradiţional, gnoseologia plasează problema adevărului în cadrul restrâns al relaţiei
dintre subiectul epistemic şi lume, ca obiect al cunoaşterii. În epoca contemporană, s-a simţit
nevoia unor reconsiderări a conceptelor tradiţionale pe măsura amplificării şi diversificării
cunoaşterii.
Referitor la adevăr s-au constituit noi contexte de abordare, relativ distincte, cum ar fi:
• contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme
semantice sau limbaje formalizate ; elaborarea conceptului de adevăr formal; studierea
condiţiilor formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals);
• contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului, a regulilor şi
procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii
umane);
• contextul epistemologic(elaborarea unui concept integrator al adevărului,ţinând seama de
specificul cunoaşterii considerate şi de relaţiile ei cu alte forme de cunoaştere; stabilirea unei
tipologii cuprinzătoare a adevărului pentru ştiinţă, filozofie, artă; poziţia valorii de adevăr în
configuraţia ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice).
Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee tehnice
de testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice. În ştiinţele logico-matematice prevalează
procedurile numite demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc. În ştiinţele factuale,
de tipul fizicii, prevalează testele experimentale.

145
 Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, M. Bunge indică patru categorii de teste :
a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice
acceptate la un mement dat);
b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia sau
semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici);
c) teste filosofice (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg din ipotezele
de bază ale teoriei ştiinţifice).
În concluzie, problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept
au provocat şi mai provoacă încă mari dispute filosofice printre gânditori. Numai o viziune
sintetică, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analic şi sintetic, formal şi factual,
logic şi matematic, etc.) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de
diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii.
Citate despre adevăr:
Adevărul este ca roua cerului : ca să-l păstrezi curat trebuie sa-l strângi într-un vas curat.
Bernardin de Saint-Pierre
Adevărul este primul nume al lui Dumnezeu, dreptatea este al doilea.
Lacordaire
Trebuie să ne obişnuim să căutăm adevărul în cele mai mici lucruri; altfel, suntem înşelaţi în
cele mari.
Voltaire
Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.
Horaţius
Adevărul este soarele inteligenţei.
Luc de Clapiers
Adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât acela care-l caută.
N. Iorga
Adevărul nu-l pătrundem numai cu raţiunea, ci şi cu inima.
Pascal
Adevărul s-ar putea asemui cu un diamant ale carui lumini strălucesc nu numai pe o parte,ci pe
foarte multe părţi.
Goethe
Adevărul este ceea ce simplifică lumea, sau ceea ce creează haosul.
Antoine de Saint-Exupéry
Adevărul te orbeşte ca şi lumina.
Albert Camus

XX. Teoria unitară a Existenței

146
20 .1 Bazele teoriei dipolilor vortex
Etimologia cuvântului vortex provine din latină, fiind denumirea dată unui vârtej cu
antrenare de aer care apare la aspirația apei dintr-un bazin sau dintr-o altă sursă. Este bine de
menţionat că semnificaţia acestui termen a fost extinsă în secolul al XVII-lea de către
genialul savant francez René Descartes - care a conceput o teorie vortex pentru cosmologie
în încercarea sa de a explica unitar mecanismul Sistemului solar. Ulterior, conceptul de vortex
a căpătat diverse alte conotaţii semantice în ştiinţă.
Teoria dipolilor vortex reprezintă un model gnoseologic transdisciplinar bazat pe
ipoteze novatoare în descifrarea enigmelor existenţei, care nu contrazice ştiinţa actuală, ci doar
o aprofundează printr-o abordare dialectică.
Punctul de plecare în conceperea unei teorii unitare a câmpurilor electromagnetic şi
gravitaţional l-a reprezentat expresiile similare pentru forţele electrice şi gravitaţionale –
exprimate prin legea lui Coulomb, respectiv legea atracţiei universale descoperită de Newton.
Pe de altă parte, teoremele lui Gauss pentru câmpul electric şi câmpul gravitaţional pun în
evidenţă surse de tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv
gravitoni.
În prima etapă a demersului cognitiv, am introdus conceptul de “vortex” ca model fizic
pentru particulele elementare. Se poate demonstra teoretic şi verifica experimental că vortexurile
convergente se atrag, iar cele divergente se resping prin forţe invers proporţionale cu pătratul
distanţei dintre ele.
Pentru a sugera interacţiunile dintre vortexuri, se prezintă în fig.1 un dispozitiv
experimental format din două sfere goale cu pereţii perforaţi, racordate prin tuburi flexibile - din
cauciuc sau alt material impermeabil şi flexibil - la o conductă comună prevăzută cu un
robinet (pentru reglarea debitului de apă şi o pompă pentru circularea forţată a apei prin sistem,
într-un sens sau celălalt.

Fig. 1
Se poate constata că sferele se resping sau se atrag, după cum apa este evacuată,
respectiv absorbită prin dispozitiv, forţele de interacţiune fiind aproximativ direct proporţionale
cu produsul debitelor şi invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre sfere.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt
proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea
intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi
intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea
fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă

147
închisă în care se află vortexul asociat.
În cadrul modelului standard al particulelor elementare, fotonii sunt bosoni cu spinul s =
1, numărul barionic B = 0 şi numărul de stranietate S = 0, fiind consideraţi "particule mesager"
pentru câmpul electromagnetic, nu au masă de repaus, ci doar masă de mişcare, particula şi
antiparticula coincid, au un timp mediu de viaţă infinit (sunt indestructibile) şi se deplasează cu
viteza luminii în vid.
Fotonii reprezintă veritabile particule universale primordiale care sunt cuante pentru
energie, masă, sarcină electrică şi informaţie. Deşi, în concepţia actuală, nu li se atribuie masă
de repaus şi sarcină electrică de repaus, în teoria dualităţii existenţei, fotonii cuantifică masa şi
sarcina electrică a dipolilor vortex, altfel spus, au masă de mişcare şi sarcină electrică de mişcare.
În funcţie de cele două orientări ale spinului, sarcina atribuită fotonilor este pozitivă, respectiv
negativă.
Până în prezent nu am reuşit să determin pe cale teoretică valorile posibile pentru masa
de mişcare şi sarcina electrică de mişcare ale fotonilor, ci doar sarcina specifică (raportul dintre
sarcina electrică de mişcare şi masa de mişcare), care reprezintă o veritabilă constantă universală.
Conceptul de "vortex" asociat unei particule elementare a fost sugerat de spectrul electric
al unei sarcini pozitive uniform distribuite pe o sferă (fig. 2), precum şi de faptul că fotonii sunt
"particulele mesager" pentru câmpul electromagnetic.

Fig. 2
În cazul unei sarcini electrice punctiforme aflate în repaus în vid, liniile de câmp coincid
cu traiectoriile fotonilor, care au rolul de particule universale primordiale în structurarea materiei
pe diverse nivele de organizare. În general, direcţia tangentei într-un punct la liniile de câmp
coincide cu gradientul concentraţiei de fotoni în punctual respectiv.
În a doua etapă a demersului cognitiv, s-a impus introducerea unor noi concepte, având în
vedere că fotonii sunt particule primordiale indestructibile, care "nu pot să apară din nimic sau
să dispară fără urmă" în vortexuri. Pentru a depăşi această contradicţie, a fost necesară
redefinirea vortexurilor ca “dipoli vortex” - cu semnificaţia de "punţi de legătură" prin care se
face schimb de particule primordiale între Universul nostru (format din materie) şi Universul
complementar (format din antimaterie).
Faptul că proprietăţile particulelor elementare sunt reflexia “în oglindă” a
proprietăţilor antiparticulelor corespunzătoare poate fi explicat prin raportarea dipolului
vortex în cele două universuri, în care particulele primordiale implicate intră/ies printr-un
pol şi ies/intră prin celălalt pol cu sensuri de mişcare opuse. Altfel spus, dipolul vortex
corespunde unităţii dialectice “particulă-antiparticulă” în cadrul unei existenţe lărgite. Pe de
altă parte, se deduce că particulele elementare şi antiparticulele corespunzătoare au aceeaşi

148
pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea primordială a
existenţei.
În esenţă, un dipol vortex este un model fizic asociat unităţii dialectice “particulă-
antiparticulă”, având două stări posibile, şi anume:
-starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula
corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
-starea inversată, în care polii vortexului au locaţia schimbată faţă de cazul normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată
este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări nu pot exista
împreună în Universul nostru pentru că dispar simultan - transformându-se în fotoni prin
procesul de anihilare.
Universul nostru şi Universul complementar “nu sunt paralele”, ci coexistă în sens
dialectic, având în comun axa timpului, întreaga existenţă fiind un Univers cvadridimensional
dual. Afirmaţia este în concordanţă cu faptul că dipolii vortex asociaţi unităţilor dialectice
“particulă-antiparticulă”
sunt punţi de legătură între cele două universuri, altfel spus, conexiunile sunt pretutindeni.
Deşi schimbul de particule universale se desfăşoară în ambele sensuri, la nivel global,
fluxul de particule primordiale este preponderent spre Universul nostru şi determină expansiunea
acestuia şi modul de structurare a materiei pe diverse nivele de organizare.
Pe de altă parte, expansiunea Universului nostru sugerează faptul că particulele
universale primordiale sunt cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau
informaţie, ci şi “cuante spaţio-temporale”, ipoteză care ar justifica pe deplin legăturile
profunde dintre spaţiu, timp şi materie.
Un alt argument în favoarea teoriei dipolilor vortex este identificarea gravitonului -
“particula mesager” pentru interacţiunile gravitaţionale. Deoarece, la nivelul structurii materiei,
forţele gravitaţionale sunt forţe de atracţie dintre particulele elementare, rezultă că gravitonii sunt
particule universale primordiale care intră în dipolii vortex. Mai mult,
având în vedere că gravitonii intră într-un dipol vortex prin polul din Universul nostru şi ies
ca fotoni prin celălalt pol din Universul complementar, rezultă că fotonii şi gravitonii, precum şi
antiparticulele acestora, coincid, deci pot fi identificaţi prin conceptul unitar de particulă
universală primordială.
Într-o exprimare concisă, fotonii sunt particule primordiale care ies dintr-un vortex
din Universul nostru, iar gravitonii sunt particule primordiale care intră într-un vortex din
Universul nostru. Răspunsul la întrebarea firească “de ce gravitonii nu au fost descoperiţi până
în prezent?” este că nu au fost identificaţi cu fotonii care intră în vortexurile din Universul
nostru.
De asemenea, prezintă interes descifrarea semnificaţiei neutrinului (neutrino), deoarece
este o particulă stabilă, neutră din punct de vedere electric, cu masă de repaus neglijabilă
(aproape nulă), care interacţionează foarte slab cu alte particule, având o mare putere de
pătrundere. Aceste caracteristici situează neutrinul la limita încadrării acestuia în categoria
particulelor universale primordiale.

149
 Prin corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria relativităţii şi mecanica cuantică se pot
obţine rezultate importante. Cuantele spaţio-temporale trebuie raportate la trecerea
particulelor universale primordiale prin dipolii vortex, mai precis, au semnificaţia de extindere
sau de diminuare cu valori discrete a spaţiului în intervale de timp corespunzătoare timpilor de
tranziţie a particulelor universale prin dipolii vortex.
Dacă se notează cu τ timpul mediu de tranziţie a unei particule universale prin
dipolul vortex, atunci, prin aplicarea teoriei relativităţii restrânse, se poate deduce valoarea
medie a dimensiunii liniare pentru cuanta spaţio-temporală d = c τ.
De fapt, aceeaşi valoare se obţine şi în cadrul teoriei cuantice, prin aplicarea relaţiilor de
incertitudine ale lui Heisenberg, rezultat care confirmă justeţea teoriei dipolilor vortex, precum
şi posibilităţile de corelare a acesteia cu ştiinţa actuală. Pentru argumentare, se porneşte
de la relaţiile Δ x · Δ px = ℏ /2, Δ W · Δ t = ℏ /2, în care se fac înlocuirile p= mc, W= mc2, Δ x
= d, Δ t = τ, iar după calcule simple, se obţine d = c τ.
Cuantificarea spaţio-temporală oferă demersului cognitiv noi posibilităţi de aprofundare a
semnificaţiei particulelor universale, ca entităţi universale primordiale care, deşi nu
interacţionează între ele, ci doar cu dipolii vortex, configuraţiile acestora modelează întreaga
existenţă.
Faptul că interacţiunile electromagnetice şi gravitaţionale dintre dipolii vortex se transmit
în vid cu viteză constantă - indiferent de sistemul de referinţă şi direcţia de propagare – poate fi
interpretat ca viteză unică de schimbare a configuraţiior materiei prin schimbul de fotoni şi
gravitoni între Universul nostru şi Universul complementar. În acest mod, se poate justifica,
chiar şi la nivel intuitiv, principiul invarianţei vitezei luminii în vid – cunoscut din teoria
relativităţii concepută de Einstein.
În continuare, se prezintă o abordare unitară a interacţiunilor electrice şi gravitaţionale.
Constatarea că sarcina electrică Qv a unui vortex din Universul nostru este pozitivă sau negativă
este corelată cu cele două sensuri de rotaţie a fotonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe
direcţiile de deplasare. Se impune ca şi masa Mv a unui vortex din Universul nostru să fie
corelată cu cele două sensuri de rotaţie a gravitonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe
direcţiile de deplasare.
Mai precis, trebuie făcută distincţie între sarcina vortex pozitivă Qv (fp) – generată
de fotonii fp - şi sarcina vortex negativă Qv (fn), care este generată de fotonii fn,
respectiv între masa vortex pozitivă Mv(gp) – generată de gravitonii gp – şi masa vortex
negativă Mv(gn), care este generată de gravitonii de tip gn.
Sarcinile electrice vortex, respectiv masele vortex, sunt mărimi fizice scalare aditive:
Qv = Qv (fp) + Qv (fn),
Mv = Mv(gp) + Mv(gn)
Din modul de definire a sarcinii electrice vortex şi a masei vortex se pot deduce relaţiile
acestora cu sarcina electrică Q şi masa M asociate particulelor elementare, mai precis: Q v
= Q, respectiv ‫ ׀‬Mv‫ = ׀‬M (în concepţia actuală masa fiind considerată o mărime fizică
pozitivă).

150
 Sarcina electrică vortex şi masa vortex pot fi integrate într-un parametru de stare unitar
Pv = kQv + ik’Mv
unde i este unitatea imaginară, i = -1, iar constantele k şi k’ sunt legate de permitivitatea
2

electrică absolută a vidului ε0 = 8,854·10-12 F/m şi de constanta atracţiei universale γ = 6,

673·10-11N· m2/ kg2 prin relaţiile:
k = (1/ 4πε0)1/2, k’ = γ1/2
Diversele tipuri de interacţiuni electrice şi gravitaţionale dintre doi dipoli vortex – aflaţi
la distanţă r unul faţă de celălalt - pot fi analizate succint prin termenii care apar în expresia
Pv1 Pv2/r2 = [k2 Qv1Qv2 - k’2 Mv1 Mv2 + i kk’ ( Qv1M v2 + Q v2 M v1) ] / r 2
Se observă că, în această relaţie, pe lângă termenii reali, apar şi termeni imaginari, a căror
interpretare presupune o extindere a legilor lui Coulomb şi Newton, de la interacţiunile
electrice şi gravitaţionale, care se manifestă în cazul materiei obişnuite, la cele care se exercită
în cadrul materiei aflate în stări speciale, precum: gaură neagră, gaură albă, materie neagră,
energie neagră, pulsari, quasari etc. Într-o exprimare sugestivă, relaţia precedentă reprezintă
“codul vortex“ pentru studiul interacţiunilor în configurarea materiei la nivel microcosmic,
prin analogie cu “codul genetic“, care descifrează mecanismele vieţii la nivelul cromozomilor
din celulele organismelor vii.
Pentru a evalua sarcina specifică ‫ ׀‬qu / mu ‫ ׀‬a particulei universale, unde ‫ ׀‬mu ‫ = ׀‬hν/c2,
se consideră două vortex-uri divergente ideale, aflate la distanţa r unul de celălalt, din care ies în
unitatea de timp, din fiecare, acelaşi număr N de fotoni, respectiv două vortex-uri convergente
ideale, aflate la distanţa r unul de celălalt, în care intră în unitatea de timp, în fiecare, acelaşi
număr N de gravitoni. În acest caz, modulul forţelor electrice de interacţiune dintre VD coincide
cu modulul forţelor gravitaţionale de interacţiune dintre VC. Din această condiţie, se deduce
pentru modulul sarcinii specifice a particulei universale expresia
‫ ׀‬qu / mu ‫( = ׀‬4π γ ε0)1/2
valoarea obţinută fiind o veritabilă constantă universală.
În cazul vortexurilor reale - asociate particulelor elementare - participă diverse
combinaţii de fotoni şi gravitoni, forţele electrice şi gravitaţionale generate, având, în general,
valori diferite.
Faptul că două vortexuri divergente - asociate unor particule electrice – pot interacţiona între ele
prin forţe electrice de respingere, dar şi prin forţe electrice de atracţie, se justifică la nivel
intuitiv, astfel: vortexurile divergente de acelaşi tip sunt “opace”, adică nu permit trecerea
fotonilor emişi de unul spre celălalt, iar vortexurile divergente de tip diferit sunt “transparente”,
adică lasă să treacă fotonii emişi de unul spre celălalt, altfel spus, în cel de-al doilea caz, fotonii
emişi de un vortex devin gravitoni pentru celălalt vortex.
Ecuaţiile următoare din teoria clasică a câmpului electromagnetic

pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma

151
la care se adaugă ecuaţia de continuitate,
unde fq reprezintă densitatea medie a intensităţii fluxului de sarcină electrică pentru fotonii
implicaţi în dipolii vortex, iar τ este timpul mediu de interacţiune dintre fotoni şi dipolii
vortex.
Similar, ecuaţiile cu derivate parţiale din mecanica clasică pentru câmpul gravitaţional

pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma

la care se adaugă ecuaţia de continuitate,

unde fm reprezintă densitatea medie a intensităţii fluxului de masă pentru gravitonii implicaţi
în dipolii vortex, iar τ ’ este timpul mediu de interacţiune dintre gravitoni şi dipolii vortex.
În electrodinamica relativistă, mărimile fizice E și B sunt analizate unitar prin
cvadritensorul câmp electromagnetic, care, împreună cu cvadrivectorul curent-sarcină, oferă
posibilitatea transcrierii ecuațiilor lui Maxwell într-o formă invariantă față de sistemele de
referință inerțiale.
La trecerea de la un sistem de referință fix (Oxyz) la unul mobil (O’x’y’z’), cele două
sisteme având axele Ox și O’x’ paralele, componentele vectorilor E și B se transformă astfel:
Ex = E’x, Ey = (E’y + vB’z ) /(1- v2/c2)1/2, Ez = (E’z - vB’y ) /(1- v2/c2)1/2
Bx = B’x, By = (B’y – vE’z /c2) /(1- v2/c2)1/2, Bz = (B’z + vE’y /c2 ) /(1- v2/c2)1/2
Se pot face următoarele afirmații:
- o particulă electrică, aflată în repaus într-un sistem de referință inerțial, creează în jurul său
doar un câmp electric, având liniile de câmp uniform distribuite, suprafețele echipotențiale fiind
sferice;
- dacă particula electrică se află în mișcare rectilinie și uniformă într-un sistem de referință
inerțial, atunci apare și un câmp magnetic cu linii de câmp închise, iar liniile de câmp electric se
îndesesc înspre direcția perpendiculară mișcării, suprafețele echipotențiale devenind elipsoizi de
rotație(elipsoizi Heaviside);
- în cazul în care particula electrică are o mișcare accelerată, liniile câmpului electric devin curbe
distribuite neuniform, iar particula radiază unde electromagnetice.
În aproximația nerelativistă, forțele de interacțiune dintre două particule electrice aflate
în mișcare într-un sistem de referință inerțial se pot exprima astfel:
F12 = - F21 = q1 q2 r / 4πεr3 + μ q1 q2[v2 × (v1 × r)] /4πεr3
unde q1, q2 reprezintă sarcinile electrice, v1 și v2 sunt vitezele, iar r este distanța dintre particule.
Spre deosebire de primul termen din relația precedentă, corespunzător forței
Coulomb FC = q1 q2 r/4πεr3 = q2E1, unde E1 = q1 r/4π r3 reprezintă câmpul electric generat de
sarcina q1, cel de-al doilea termen, corespunzător forței Lorentz FL = q2 v2 × B1, cu B1= μ q1 (v1

152
× r) /4π r3, exprimă un câmp de interacțiune generat de mișcarea sarcinilor electrice q 1 și q2.
Teoria dipolilor vortex oferă o nouă viziune despre câmpul forțelor electromagnetice,
având în vedere că mișcarea particulelor electrice modifică distribuția configurației fotonilor
participanți la dipolii vortex asociați, cu mențiunea că fluxul acestora printr-o suprafață închisă
la un moment dat este proporțional cu sarcina electrică din interior, mărime scalară invariantă.
La nivelul microcosmosului, materia se află în stare structurată, prin configuraţii de
particule primordiale implicate în dipolii vortex(asociaţi particulelor elemenare),dar şi în stare
nestructurată în zonele de vid absolut, în care particulele primordiale sunt distribuite aleator
(omogen şi izotrop), având o concentraţie n0 corespunzătoare echilibrului dinamic dintre
Universul nostru şi Universul complementar.
Mişcarea accelerată a sarcinilor electrice şi a maselor produce perturbaţii locale Δn
pentru concentraţiile de fotoni((Δn)f¿ 0) şi de gravitoni((Δn)g¿ 0), care se propagă prin unde
electromagnetice, respectiv prin unde gravitaţionale.
Undele electromagnetice pot fi descrise prin vectorul Poynting
Yf = E× H= (Δn)f h ν’f v
unde (Δn)f reprezintă variaţia concentraţiei de fotoni, h = 6, 626 . 10-34 Js este constanta lui
1/ 2
Planck, εf = h ν’f este energia fotonului, iar v = 1/(ε μ ) reprezintă modulul vitezei de
propagare a undei electromagnetice într-un mediu omogen şi izotrop caracterizat prin
permitivitatea electrică absolută ε şi permeabilitatea magnetică absolută μ.
Spre exemplificare, vectorul Poynting pentru unda electromagnetică plană - care se
propagă în vid, pe direcţia axei Ox, cu viteza c constantă - este descris printr-o relaţie
vectorială de forma
Yf =Y0f sin2 2 π (t/T – x/ λ ) = n0f h ν’f c sin2 2 π (t/T – x/ λ )
unde T şi λ = cT reprezintă perioada, respectiv lungimea de undă pentru componentele
câmpului electromagnetic (intensitatea E a câmpului electric şi inducţia B a câmpului magnetic)
E =E0 sin 2 π (t/T – x/ λ )
B = B0 sin 2 π (t/T – x/ λ )
De remarcat că, în unda armonică plană, configuraţia particulelor universale este
exprimată printr-o funcţie dublu periodică, care variază în timp cu perioada T0 = T/2, iar
în spaţiu, cu perioada λ0 = λ/2, concentraţia de fotoni având expresia
(Δn)f = n0f sin2 2 π (t / T – x / λ ) = n0f [1 – cos 4 π (t / T – x / λ )] / 2
Spre deosebire de unda mecanică, în care particulele mediului oscilează sub acţiunea
unor forţe de tip elastic în jurul unor poziţii de echilibru (mişcarea oscilatorie propagându-
se din aproape în aproape fără transport de masă), în unda electromagnetică, fotonii
implicaţi se deplasează cu viteză constantă, egală cu viteza luminii în vid. Faptul că unda
electromagnetică este de tip transversal este corelat cu orientarea spinului fotonilor

153
perpendicular pe direcţia de propagare.
Referitor la unda gravitaţională plană, se pot scrie relaţii similare pentru vectorul
Poyntig şi variaţia concentraţiei de gravitoni
Yg = Y0g sin2 2 π (t/T – x/ λ ) = - n0g h ν’g c sin2 2 π (t/T – x/ λ )

(Δn)g = - n0g sin2 2 π (t / T – x / λ ) = - n0g [1 – cos 4 π (t / T – x / λ )] / 2

unde εg = h ν’g reprezintă energia gravitonului.
Deşi valorile negative pentru variaţiile concentraţiei (Δn)g a gravitonilor par
paradoxale, acestea capătă semnificaţie intuitivă dacă ne raportăm la concentraţia n 0 de echilibru
dinamic a particulelor universale primordiale, care se reduce într-un vortex convergent prin
trecerea gravitonilor din Universul nostru în Universul complementar.
Având în vedere că |(Δn)f| > |(Δn)g| ng, rezultă că |Yf | > |Yg|, fapt care explică dificultatea
detectării undelor gravitaţionale cu instrumente de măsură, dar şi imposibilitatea perceperii
acestora de către fiinţa umană prin organele de simţ.
În septembrie 2015, cercetători din Louisiana și din Washington au anunțat detectarea cu
interferometre LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory) a undelor
gravitaționale generate în urma coliziunii a două găuri negre, care orbitau una în jurul celeilalte
la circa 1,3 miliarde de ani lumină de Terra.
Se poate afirma că raportarea la sensul schimbului de particule universale primordiale
dintre Universul nostru şi Universul complementar reprezintă criteriul de bază pentru
identificarea fotonilor şi gravitonilor, respectiv a undelor electromagnetice şi a undelor
gravitaţionale, mai precis, câmpul electromagnetic şi câmpul gravitaţional sunt corelate cu
creşterea, respectiv diminuarea locală a particulelor primordiale din Universul nostru.
Spaţiul, timpul şi materia în mişcare şi transformare sunt intrinsec legate între ele,
legătura fiind asigurată de particulele primordiale indestructibile. În teoria relativităţii
generalizate, spaţiul, timpul şi gravitaţia sunt corelate între ele în cadrul geometriei Universului
cvadridimensional, numit spaţiu Riemann, având metrica
4 4
∑∑
ds2 = i=1 j =1 gij dxi dxj
unde x1 = x, x2 = y, x3 = z, x4 = ict, iar gij reprezintă componentele tensorului metric, care
sunt dependente de concentraţiile de masă.
În cadrul teoriei dipolilor vortex, modelarea geometrică a Universului nostru este
descrisă printr-un spaţiu cvadridimensional neeuclidian, în care componentele gij ale
tensorului sunt dependente local de concentraţiile nfp, nfn, ngp şi ngn de particule universale
primordiale.
Astronomia contemporană reţine în circulaţie două ipoteze despre apariţia şi evoluţia
Universului, şi anume: ipoteza "Big Bang” (Marea Explozie) şi ipoteza "expansiunii-
contracţiei”.
Prima ipoteză aparţine astronomului american Edwin Hubble, care a studiat

154
deplasarea spre roşu a radiaţiilor primite de Terra de la galaxiile îndepărtate ale
Universului. Pe baza efectului Doppler, Hubble a tras concluzia că sursele de lumină se
îndepărtează una faţă de alta, viteza expansiunii Universului fiind exprimată analitic prin
celebra relaţie
v= Hr
unde H reprezintă constanta lui Hubble, iar r este distanţa faţă de un observator terestru a
galaxiei în mişcare.
Adepţii acestei teorii presupun că apariţia materiei, spaţiului şi timpului au la
origine o singularitate primordială, deosebit de fierbinte şi densă, din care a apărut
Universul nostru prin Big Bang, în urmă cu circa 13,7 miliarde de ani. Stephen W. Hawking se
află în prima linie a fizicienilor care caută o teorie unificatoare pentru explicarea întregului
Univers. Împreună cu Roger Penrose a explicat semnificaţia găurilor negre şi a demonstrat că,
în conformitate cu relativitatea generală, spaţiul şi timpul trebuie să fi avut un început în
Big Bang.
Observație. Premiul Nobel pentru Fizică în 2011 a fost decernat cercetătorilor Brian
Schmidt, Adam Riess şi Saul Perlmutter pentru descoperirea expansiunii accelerate a
Universului, fapt care a condus la introducerea în ştiinţă a termenului de “energie întunecată”.
Există două variante ale evoluției Universului: o expansiune nelimitată în timp sau o
încetinire a acesteia, urmată de o contracţie a Universului, un aşa-numit Big Crunch (opusul Big
Bang-ului).
În teoria dualităţii existenţei, expansiunea Universului nostru se explică prin bilanţul
pozitiv de particule primordiale care trec prin dipolii vortex, Universul complementar fiind în
contracţie.
Găurile negre reprezintă megavortexuri complexe prin care materia trece preponderent în
Universul complementar.
Pentru a da un răspuns la un scenariu posibil în explicarea devenirii existenţei, se
pleacă de la variaţia relativă în unitatea de timp a expansiunii, definită prin relaţia

Concis, relaţia precedentă se poate transcrie astfel

e = (1/V) dV/dt =d (ln V) /dt
În elaborarea modelului matematic pentru Universul dual sunt esenţiale relaţiile de tip
undă
e1 = A sin [2π( t / T - r / λ) + φ1]

e2 = A sin [2π( t / T + r / λ) + φ2]

corespunzătoare expansiunii spaţio-temporale a Universului nostru (e1 0), respectiv
contracţiei Universului complementar (e2 0). Pentru unda rezultantă, după calcule simple,
se obţine expresia
e = e1 + e2 = 2 A cos [2π r / λ + ( φ2 - φ1) /2 ] sin [2π t / T + (φ1 + φ2) / 2]
Undele staţionare se caracterizează prin ventre şi noduri succesive în punctele pentru care

155
amplitudinea are valori maxime, respectiv se anulează. Distanţa dintre două ventre
consecutive este egală cu distanţa dintre două noduri consecutive, valoarea comună fiind egală
cu o semilungime de undă. De remarcat că oscilaţiile sunt în fază între două noduri
successive, iar faza acestora se schimbă cu π rad la trecerea printr-un nod.
S-a ajuns astfel la o undă cosmică de tip staţionar pentru modelarea devenirii
existenţei la scară globală, având amplitudinea
A’ = 2 A cos [2π r / λ + ( φ2 - φ1) /2 ]
variabilă în spaţiu cu perioada λ , factorul temporal, sin [2π t / T + (φ1 + φ2) / 2] având
perioada T. Prin analiza undei rezultante, se pot deduce valorile pentru fazele iniţiale φ 1 = π / 2
, φ2 = - π / 2.
Referitor la valoarea perioadei T, aceasta poate fi aproximată cu dublul timpului
mediu de viaţă al Universului în care trăim, valoare extrem de mare. Se poate afirma că
Universul observabil este relativ tânăr, aflându-se într-o fază de acceleraţie a expansiunii sale.
Volumul maxim pe care îl poate atinge Univerul nostru prin expansiune se poate calcula astfel:

unde s-au utilizat substituţiile φ1 = π / 2 , φ2 = - π / 2, λ = cT, r = ct.

Rezultă V = V0 eAT/2, valoare care depinde de amplitudinea A şi perioada T.
Pe de altă parte, volumul maxim al Universului corespunde unei sfere de rază r = λ/ 4,
adică
V = V0 eAT/2 = πλ3/48 = πc3T3 /48.
Se constată că, la momentul iniţial t = 0, când Universul nostru s-a aflat în stadiul de
Big Bang, volumul său a avut valoarea V0= πc3T3 e - AT/2 /48.
Se poate afirma că Existenţa se manifestă ca Multivers dual, Universul nostru şi
Universul complementar fiind doar una din multitudinea infinită a componentelor sale.
Desigur, modelul matematic - prezentat anterior pentru explicarea devenirii Universului -
este doar sugestiv, unda progresivă şi unda regresivă fiind de tip sferic, însă, într-o analiză
riguroasă, trebuie corelat cu concepţiile actuale şi de perspectivă despre forma şi structura
Universului, mai precis, cu studiul despre distribuţia spaţio-temporală a concentraţiei de
particule universale, care reprezintă cuantele manifestării existenţei.
Este bine de precizat că unda cosmică de transformare este generată local de diferenţa
de concentraţie, Δ n = n2 - n1, dintre particulele primordiale din Universul nostru şi din
Universul complementar, parametru care determină şi configurarea dipolilor vortex. Deşi
Universul nostru se află în prezent într-un stadiu de expansiune accelerată, este posibil ca după
foarte mult timp să treacă într-un stadiu de contracţie, prin inversarea dipolilor vortex şi
transformarea materiei în antimaterie.
Deoarece unda cosmică a devenirii existenţei conţine şi alte bucle – decât cea în care se
află Universul nostru şi Universul complementar - este posibil să existe o infinitate de universuri
paralele. Altfel spus, tot ce există “in actu” şi “in potentia” se manifestă într-un Multivers

156
dual, Universul nostru împreună cu Universul complementar fiind doar o componentă duală a
unei existenţe fără limite spaţio-temporale, aflată în permanentă mişcare şi transformare. Este
fascinant că Universul nostru şi Universul complementar reprezintă doar una dintre
posibilităţile infinite de manifestare dialectică a existenţei într-un Multivers format din
universuri duale paralele.
La graniţa dintre componentele duale ale Multiversului pot să apară procese cosmice de
anihilare a materiei şi antimateriei, cu transformarea acestora în radiaţie electromagnetică.
Aceste zone active reprezintă sursele îndepărtate care emit fluxuri intense de radiaţii în
diverse domenii spectrale ale undelor electromagnetice. Se ştie că, la limita orizontului
cosmologic accesibil fiinţei umane, au fost puse în evidenţă surse foarte intense de radiaţie
electromagnetică - denumite quasari (quasi-stellar radio source). Termenul este impropriu,
deoarece un quasar nu trebuie identificat cu un corp cvasi-stelar, ci reprezintă o zonă activă, cu
raza de 10 până la 10.000 de ori mai mare decât raza Schwarzschild a găurii negre supermasive
din galaxie, alimentată prin discul de creştere.
Aşa cum am mai precizat, devenirea Universului nostru are la bază diferenţa
concentraţiei de particule universale primordiale faţă de Universul complementatar, care
determină configurarea dipolilor vortex şi structurarea materiei pe diverse nivele de organizare
prin interacţiuni electromagnetice, gravitaţionale, tari şi slabe.
În zona din Galaxia noastră (Calea Lactee), în care se află Sistemul solar, electronul şi
protonul sunt particule elementare stabile, cu timp mediu de viaţă infinit, deoarece dipolii vortex
asociaţi corespund fluxului de particule universale dintre cele două universuri. De aceea, în
valoare absolută, sarcina electronului este egală cu sarcina protonului. În stare liberă, neutronul
este instabil, având timpul mediu de viaţă de 917 s. Doar prin configurarea dinamică a nucleelor
atomice se pot asigura condiţiile necesare ca neutronul să devină stabil.
În această “cheie” poate fi explicată natura substanţei din Sistemul solar, care
corespunde zonei electrono-protonice de stabilitate. Este firesc să presupunem că zonele
marginală şi centrală ale Galaxiei noastre asigură alte condiţii de stabilitate pentru dipolii vortex
asociaţi particulelor elementare.
Faptul că, în centrul Căii Lactee, se află o gaură neagră (denumită Sagitarius A), la
distanţa de 26.000 ani lumină de Terra, constituie un argument pentru ipoteza că această
zonă asigură “neutronizarea substanţei”, conform schemei devenirii existenţei pe baza
diferenţei de concentraţie a particulelor primordiale din cele două universuri.
În acest cadru conceptual, structura şi evoluţia stelară concepută de astronomii E.
Hertzsprung şi H. N. Russell pot fi explicate prin apropierea progresivă a stelelor de centrul
galaxiei sub acţiunea forţelor gravitaţionale. Pe de altă parte, se oferă o nouă viziune a corelării
universale a proceselor din Univers prin schimbul de microparticule între diverse surse cosmice,
mai mult sau mai puţin îndepărtate.
Se poate afirma că teoria dipolilor vortex pune în evidenţă legăturile intrinseci dintre
spaţiu, timp şi materia în mişcare şi transformare, făcând trimitere la manifestările existenţei
ca unitate în diversitate la graniţa dintre cauzalitate şi întâmplare, actualitate şi potenţialitate.
O astfel de viziune este prezentată şi în mecanica analitică, în care legile de conservare a

157
unor mărimi fizice sunt intrinsec legate de omogenitatea şi izotropia spaţiului, precum şi de
uniformitatea timpului, prin aşa-numitele operaţii de simetrie (translaţia în spaţiu, rotaţia spaţială,
translaţia în timp).
Conform teoremei Noether, într-un sistem închis, fiecărei operaţii de simetrie îi
corespunde o lege de conservare a unei mărimi fizice. Din invarianţa funcţiei lui Lagrange faţă
de translaţiile infinitezimale în spaţiu, rotaţiile spaţiale infinitezimale şi translaţiile infinitezimale
în timp, rezultă legile de conservare ale impulsului mecanic, momentului cinetic, respectiv
energiei mecanice totale.

20.2 Aplicarea TDV la studiul radiaţiei

În teoria dipolilor vortex, radiaţia reprezintă o configuraţie modulată de fotoni, fiind
descrisă prin vectorul Poynting
Y = E× H= n h ν’ v
unde n reprezintă concentraţia de fotoni, h = 6, 626 . 10-34 Js este constanta lui Planck, ν’
1/ 2
este frecvenţa cuantei de energie ε = h ν’, iar v = 1/(ε μ ) reprezintă modulul vitezei de
propagare a undei electromagnetice într-un mediu omogen şi izotrop cu permitivitatea
electrică absolută ε şi permeabilitatea magnetică absolută μ .
Pentru unda fotonică plană, care se propagă în vid cu viteza constantă c = 1/(ε 0 μ 0)
pe direcţia şi în sensul axei Ox, se obţine o relaţie vectorială de forma
Y =Y0 sin2 2 π (t/T – x/ λ ) = n0 h ν’ c sin2 2 π (t/T – x/ λ )
unde T = 1/ ν este perioada de modulare a undei fotonice, iar λ = cT reprezintă lungimea de
undă, parametrii care corespund cu cei asociaţi componentelor câmpului electromagnetic din
teoria clasică. Aşa cum vom arăta mai departe, frecvenţa ν = 1/T a modulării radiaţiei este
diferită de frecvenţa ν’ a cuantei de energie, mai precis, valoarea frecvenţei ν’ este constantă.
Fotonii sunt particule universale primordiale aflate în mişcare cu viteza luminii în vid,
care nu interacţionează între ele, ci doar cu dipolii vortex. Afirmaţia poate fi justificată prin
raţionamentul reducerii la absurd: “dacă fotonii ar interacţiona între ei, atunci viteza acestora nu
ar mai fi constantă“.
Chiar şi semnificaţia conceptului clasic de “vid absolut” trebuie revizuită prin admiterea
configuraţiilor de particule universale primordiale, care sunt nestructurate în cazul vidului şi
structurate prin dipoli vortex în cazul organizării materiei pe diverse nivele, de la microcosmos
la megacosmos. Configurarea dipolilor vortex are la bază diferenţa concentraţiilor de particule
primordiale din Universul nostru şi Universul complementar. Doar în mediile omogene şi
izotrope, precum vidul, lumina se propagă în linie dreaptă.
Faptul că viteza luminii într-un mediu transparent structurat prin dipoli vortex este mai
mică sau cel mult egală cu viteza luminii în vid, se explică prin întârzierile cauzate de
interacţiunile fotonilor cu dipolii vortex. În esenţă, un flux de fotoni incidenţi pe un ansamblu
de dipoli vortex are ca efect trecerea unora în Universul complementar şi restabilirea echilibrului
configuraţional al dipolilor vortex prin emiterea altor fotoni – cu respectarea legilor de variaţie şi

158
de conservare pentru mărimile fizice. De fapt, raza de lumină într-un mediu transparent nu
poate fi traiectoria unui singur foton, ci este o succesiune de segmente rectilinii în
prelungire – delimitate prin dipoli vortex asociaţi microparticulelor – pe care se deplasează
fotoni cu viteza constantă c, valoare care poate să coincidă sau nu cu cea a vitezei v de
propagare a radiaţiei.
La nivel macroscopic, viteza luminii se obţine prin mediere temporală şi poate fi diferită
de viteza invariantă a fotonilor. Timpii de interacţiune dintre fotoni şi dipolii vortex pot fi
interpretaţi ca timpi de relaxare în restabilirea echilibrului configuraţiilor la fluctuaţii, fiind
dependenţi de frecvenţa radiaţiei şi de natura dipolilor vortex. Astfel, se explică
fenomenul de dispersie, adică dependenţa indicelui de refracţie absolut, n = c / v, de
lungimea de undă a radiaţiei. În cazul dispersiei normale, indicele de refracţie absolut creşte cu
scăderea lungimii de undă, iar în domeniul frecvenţelor de rezonanţă pentru medii absorbante se
manifestă fenomenul dispersiei anormale în care indicele de refracţie absolut scade odată cu
scăderea lungimii de undă, fenomenul de dispersie anormală fiind însoţit de absorbţia
considerabilă a radiaţiei.
În acest cadru conceptual, se poate justifica, chiar şi la nivel intuitiv, principiul lui
Huygens: orice punct de pe o suprafaţă de undă poate fi considerat la un anumit moment dat
centrul unei unde elementare secundare, astfel încât înfăşurătoarea acestora coincide cu suprafaţa
de undă la un moment ulterior. În demersul cognitiv, este suficient să asociem dipolii vortex cu
centrele de emisie a undelor fotonice elementare secundare pentru a justifica acest principiu din
optica ondulatorie - care permite demonstrarea fenomenelor de reflexie, refracţie, interferenţă,
difracţie etc.
Polarizarea luminii se poate explica prin orientarea momentului cinetic de spin al
fotonilor într-un plan perpendicular pe direcţia de deplasare. În cazul reflexiei luminii,
momentul cinetic de spin al fotonilor este preponderent perpendicular pe planul de incidenţă, iar
în fenomenul de refracţie, spinul este preponderent paralel cu planul de incidenţă.
Fenomenul de absorbţie a luminii, în care unii din fotonii radiaţiei incidente trec
progresiv în Universul complementar fără apariţia unor fotoni emergenţi, poate fi analizat
cantitativ prin identificarea coeficientului de absorbţie k cu probabilitatea de absorbţie a unui
foton de către dipolii vortex aflaţi pe unitatea de lungime a direcţiei de propagare. Pentru variaţia
infinitezimală a intensităţii radiaţiei incidente pe un strat absorbant de substanţă cu grosimea dx
se poate scrie relaţia diferenţială
dI/ I = - k dx
Prin integrare se ajunge la legea obţinută experimental în anul 1729 de către Bouguer
I = I0 e – kx
Interacţiunea radiaţiei cu dipolii vortex asociaţi electronilor din substanţă poate produce
şi alte procese, ca de exemplu, efectul fotoelectric extern şi efectul Compton. În cazul
efectului fotoelectric extern, cuanta de energie a fotonului absorbit de către electron serveşte
parţial pentru extragerea acestuia din substanţă, iar restul se regăseşte ca energie cinetică a
fotoelectronului, bilanţul energetic fiind exprimat cantitativ prin relaţia lui Einstein
hν’ = L + mv2/2

159
 unde L este energia de extracţie, iar m şi v sunt masa şi viteza fotoelectronului.
Efectul Compton este un exemplu sugestiv pentru interpretarea interacţiunii
fotonilor din radiaţia X cu electronii din pătura periferică a unor atomi grei. Prin aplicarea
legilor de conservare a energiei şi impulsului se obţine relaţia pentru calculul variaţiei lungimii
de undă Δλ a fotonilor emergenţi sub unghiul θ faţă de direcţia celor incidenţi
Δλ =2 Λ sin2 θ/2
unde Λ = h/m0c reprezintă lungimea de undă Compton.
Relaţia precedentă a fost obţinută prin considerarea efectului Compton ca un proces de
ciocnire elastică foton - electron, în condiţiile neglijării energiei de extracţie a electronului din
materialul împrăştietor.
În continuare, se analizează corelarea configurării atomilor cu cuantificarea energiei
fotonului. Un prim exemplu sugestiv îl reprezintă relaţia lui Bohr
hν’kn = | En - Ek|
pentru tranziţia electronilor între nivelele energetice Ek şi En ale atomilor, relaţie care face
trimitere la valorile discrete ale cuantei de energie.
Se ştie că atomii, aflaţi în permanentă mişcare, nu emit radiaţii în mod continuu, ci în
“trenuri de unde electromagnetice”, la intervale aleatoare de timp, cu faze iniţiale şi orientări
diferite ale intensităţii câmpului electric, radiaţia rezultată fiind necoerentă şi nepolarizată.
În teoria dipolilor vortex, “trenurile de unde electromagnetice” sunt de fapt “trenuri de
unde fotonice”, care sunt formate dintr-o succesiune de fotoni având concentraţia modulată. În
acest caz, trebuie revizuită relaţia lui Bohr, prin înlocuirea termenului hν ’kn cu Σ hν’ = hν,
corespunzătoare sumei cuantelor de energie ale fotonilor din “trenul undei fotonice” emis sau
absorbit de către atom.
Faptul că frecvenţa ν’ - atribuită cuantei de energie - poate avea doar valori discrete, trebuie
corelat cu rolul esenţial al fotonilor în configurarea atomilor pe diverse nivele energetice.
Pentru a da un alt exemplu elocvent, se analizează spectrul hidrogenului, descris prin
relaţia lui Balmer, care a fost stabilită în 1885 pe cale empirică
−
ν λ 2 2
kn = 1/ =R(1/n -1/k )
−
unde ν kn = νkn/c este numărul de undă, R = 1,0973.107 m-1 este constanta lui Rydberg, iar n
şi k sunt numere întregi şi pozitive care verifică condiţia k¿ n+1 (prin n se identifică seria
spectrală, iar prin k se precizează linia spectrală din seria respectivă).
Se constată că relaţia poate fi reprezentată ca diferenţă de doi termeni spectrali
−
ν
kn = Tn – Tk
care dau indicaţii despre stările energetice ale atomului de hidrogen.
Prin calcule simple, această relaţie poate fi transcrisă pentru frecvenţe sub forma
νkn = νi n + ν k i
unde i este un număr natural pozitiv care verifică condiţiile i¿ n+1 şi k ¿ i+1. Desigur, pot fi
prezentate şi sume cu mai mult de doi termeni, ca de exemplu

160
 νkn = νi n + ν j i + ν k j
Faptul că frecvenţele liniilor spectrale pot fi reprezentate ca o sumă de alte frecvenţe ale
liniilor spectrale are o semnificaţie profundă pentru configurarea atomului de hidrogen, care
confirmă justeţea teoriei dipolilor vortex, deoarece se face distincţie între frecvenţele ν ’şi ν
pentru cuanta de energie, respectiv radiaţie. Altfel spus, microparticulele schimbă energie cu
n
∑
radiaţia de frecvenţă ν în porţii hν = i=1 hν’i , însumarea făcându-se pentru toţi fotonii din
“trenul de undă” emis sau absorbit.
Desigur, se poate face o analiză similară şi în cazul efectului fotoelectric extern şi
efectului Compton, procese care, în teoria dipolilor vortex, pot fi considerate ca fiind
interacţiuni ale fotonilor din “trenurile de unde electromagnetice” cu vortexurile asociate
electronilor din substanţă.
Rezultatele obţinute impun reconsiderarea concepţiei ştiinţifice actuale, în care se
consideră că în expresia cuantei de energie ε = h ν’ simbolul ν’ are semnificaţia de frecvenţă a
radiaţiei prin care se propagă câmpul electromagnetic.
Având în vedere că sarcina specifică a fotonului este o veritabilă constantă universală,
precum şi faptul că emisia şi absorbţia radiaţiilor de către microparticule se produc prin “trenuri
de unde”, adică prin succesiuni de fotoni a căror concentraţie este modulată, este firesc să
considerăm că şi frecvenţa ν’ reprezintă o constantă universală, deci energia ε = h ν’, masa de
mişcare m = h ν’/c2 şi impulsul p = mc = h ν’/c sunt constante.
Această redefinire a fotonilor pune în evidenţă “statutul” acestora de particule universale
primordiale, care reprezintă “cărămizile Universului”, dar şi “liantul” acestora, având în vedere
că microparticulele sunt modelate prin configuraţii de fotoni, iar interacţiunile electromagnetice
şi gravitaţionale sunt abordate unitar prin forţele de respingere dintre dipolii vortex divergenţi şi
forţele de atracţie dintre dipolii vortex convergenţi.
Am arătat că valoarea sarcinii specifice a fotonului este constantă, mai precis
‫ ׀‬qu / mu ‫( = ׀‬4π γ ε0)1/2
Pentru a evalua energia, masa de mişcare şi impulsul fotonului se ţine seama de unele
rezultate ale teoriei relativităţii şi mecanicii cuantice. Se are în vedere că spaţiul şi timpul
sunt intrinsec legate între ele şi de materia în permanentă transformare. Punctul de plecare în
normarea dimensiunilor spaţio-temporale şi corelarea acestora cu mărimile caracteristice
fotonului îl reprezintă expresiile cuantei de energie, ε = h ν = hc/λ= mc2, unde h=6,626. 10-34J.s
este constanta lui Planck, iar c = 2,9979 . 108 m/s este viteza luminii în vid.
Se observă că valoarea lui ε este minimă când valoarea lui λ este maximă. Este firesc să
presupunem că valoarea maximă a lungimii de undă este λ = 2,9979. 108 m, având în vedere
că viteza luminii în vid este valoarea limită de propagare a interacţiunilor din Univers. În
această ipoteză se obţin următoarele rezultate:
T = 1s, ν = 1 Hz, ε = 6,626 . 10-34J, m ≈ 736 . 10-53 kg, p ≈ 2208 . 10- 45Ns.
De remarcat că, în acest cadru conceptual, etalonul pentru distanţe λ = 2,9979 . 108 m
corespunde etaloanelor pentru timp T = 1s şi frecvenţă ν = 1 Hz, care reprezintă unitatea de

161
referinţă în construcţia axiomatică a mulţimilor. Altfel spus, numerele au un rol esenţial în
devenirea existenţei. Rezultate similare se obţin prin utilizarea relaţiilor de nedeterminare ale
lui Heisenberg
Δ x . Δ px¿ ℏ /2, Δ y . Δ py¿ ℏ /2, Δ z . Δ pz ¿ ℏ /2, Δ E . Δ t¿ ℏ /2
Într-adevăr, prin substituţiile Δ x = 2,9979. 108 m, Δ t = 1 s, după efectuarea calculelor, se obţin
valori de acelaşi ordin de mărime pentru parametrii specifici ai fotonului.
Normarea spaţiului şi timpului la nivel structural face trimitere la un procedeu similar din
teoria cuantică, în care, după normare, modulul la pătrat al funcţiei de undă exprimă
probabilitatea de localizare a microparticulei în unitatea de volum din spaţiu, altfel spus,
densitatea de probabilitate. Pe de altă parte, relativitatea spaţiului şi timpului permite alegerea
unor etaloane de măsurare corelate între ele, dar şi cu mărimile caracteristice fotonului.

20.3 Modelul dinamic al nucleului

În prezent, pentru a explica structura şi proprietăţile nucleului atomic sunt utilizate cu
precădere trei modele nucleare, şi anume: cel denumit sugestiv “picătură de lichid”, cel al
păturilor nucleare, respectiv modelul generalizat.
Modelul picăturii se bazează pe caracterul saturat al forţelor nucleare, aspect care permite
analogia dintre nucleu şi o picătură de lichid incompresibil. Nucleonii de la suprafaţă sunt atraşi
spre interiorul nucleului, având ca efect apariţia unor forţe de tensiune superficială - care fac ca
picătura să capete forma unei sfere al cărei volum este proporţional cu numărul de nucleoni.
Deşi acest model este util pentru a interpreta corect procesul fisiunii nucleare şi expulzarea
nucleonilor din nucleu, nu poate să explice stabilitatea deosebită a nucleelor formate din grupări
de câte 2 protoni şi 2 neutroni, mai ales în cazul numerelor de masă 2, 8, 20, 28, 50 şi 126,
numite numere magice.
Pentru a depăşi acest impas în demersul cognitiv, a fost conceput modelul păturilor
nucleare, în care se consideră că fiecare nucleon se mişcă independent în câmpul mediu
creat de restul nucleonilor. Protonii, respectiv neutronii, sunt dispuşi - ca şi electronii din
atom - pe nivele energetice nucleare, în care nu se pot afla decât doi nucleoni identici cu
momentele de spin orientate antiparalel. Modelul păturilor nucleare permite descrierea
comportării nucleelor uşoare şi explică existenţa numerelor magice, izomeria nucleară,
precum şi tranziţiile nucleare radiative.
Modelul generalizat al nucleului este o combinaţie a modelelor precedente, în care
se consideră că nucleul este alcătuit dintr-un miez de tip picătură, având pături nucleare
complete, înconjurat de nucleoni exteriori cuplaţi între ei, dar şi cu miezul. Mişcarea
nucleonilor exteriori produce deformarea miezului, ceea ce determină fluctuaţii de
potenţial, având drept consecinţă apariţia unui moment electric cvadripolar.
Modelele nucleare descrise anterior, deşi permit interpretarea unor procese
intranucleare şi a unor date experimentale, nu dau un răspuns credibil la următoarea
întrebare esenţială: de ce nu există nuclee cu A ≥ 2 formate numai din protoni, având în
vedere că interacţionează prin forţe nucleare de atracţie mult mai intense decât forţele
electrice de respingere?

162
 Fig. 3

În fig. 3 este prezentată distribuţia neutronilor şi a protonilor în nucleu, N = f(Z ), în

cazul real, N ≥ Z, prin comparaţie cu cazul imaginar, N = Z. Dacă la începutul sistemului
periodic sunt stabile acele elemente pentru care N este aproximativ egal Z, cu creşterea
numărului de ordine, pentru asigurarea stabilităţii este necesar un exces din ce în ce mai
mare de neutroni. Se impune o analiză critică a mecanismului forţelor de schimb care se
manifestă la nivelul nucleului.
În concepţia actuală se consideră că forţele nucleare sunt forţe de saturaţie cu raza de
acţiune de ordinul 10-15m, care nu depind de sarcina electrică a nucleonilor, ci doar de
orientarea spinilor acestora, fiind realizate prin schimb de pioni virtuali între nucleoni după
schemele următoare:
p ↔ n + π+, n ↔ p + π-, p ↔ p + π0, n ↔ n + π0
Pionii au fost prezişi încă din anul 1935 de către fizicianul japonez Yukawa şi au fost
descoperiţi (1937) în radiaţia cosmică de către Anderson, având masele de repaus de circa 270 de
ori mai mari decât cea a electronului.
În modelul standard, interacţiunile la distanţă dintre fermioni se realizează prin
intermediul unor bosoni, şi anume: fotonul, pentru interacţiunile electromagnetice, bosonii
vectoriali intermediari, pentru interacţiunile slabe, gluonii, pentru interacţiunile tari, gravitonul,
pentru interacţiunile gravitaţionale.
Pentru a exprima o nouă viziune despre interacţiunile nucleare, se ţine seama că
nucleele atomilor cu A ≥ 2 nu pot exista decât în combinaţie de protoni şi neutroni, precum
şi de faptul că neutronul este instabil, dezintegrându-se după schema, n → p + e- + ~ν ,
unde ~ν este simbolul pentru antineutrinul electronic. Din punct de vedere energetic,
transformarea precedentă a neutronului este exoenergetică şi este firesc să presupunem că, în
câmpul forţelor de interacţiune din interiorul unui nucleu, este şi reversibilă. Timpul mediu
de viaţă pentru neutronii în stare liberă este de circa 103 s, dar această valoare poate fi mult mai
scurtă în stările legate din nucleele atomice. Un argument îl constituie faptul că protonul ,deşi
în stare liberă, este o particulă elementară stabilă, în dezintegrarea β + a nucleului se
transformă într-un neutron, un pozitron şi un neutrin electronic.
În acest cadru cognitiv, sunt suficiente date pentru a emite ipoteza că electronul emis în

163
transmutaţia neutronului în proton reprezintă “cheia” pentru interpretarea forţelor nucleare. Mai
departe se face o analiză novatoare a mecanismului forţelor nucleare în cazul deuteronului -
nucleu al atomului de deuteriu, format dintr-un proton și un neutron. Sunt trei etape succesive
care trebuie luate în considerare, şi anume: (n + p)→ (p + e- + p)→ (p + n)
Din punct de vedere al interacţiunilor electrice, spre deosebire de stările 1 şi 3, care sunt pasive,
starea 2 reprezintă o etapă tranzitorie esenţială, deoarece apare un electron între doi protoni cu
care interacţionează prin forţe electrice de atracţie, având ca rezultat apropierea accelerată a
acestora în intervalul de timp până când se reface configuraţia de proton şi neutron a nucleului
de deuteriu. În acest mod, se poate da o interpretare simplă pentru forţele de atracţie dintre
componentele unui nucleu şi caracterul de saturaţie al acestora, raza de acţiune pentru
rezultanta forţelor electrice fiind de ordinul 10-15 m. Mai mult, dacă se ia în considerare şi
transmutaţia β+, posibil reversibilă, în care protonii se transformă în neutroni şi pozitroni,
dar şi procesele de captură electronică, atunci se poate explica faptul că nucleele atomilor cu
A ≥ 2 nu pot exista decât în anumite combinaţii stabile de protoni şi neutroni.
Trebuie precizat că probabilităţile de manifestare a proceselor menţionate anterior sunt
diferite, condiţia de echilibru dinamic fiind îndeplinită doar pentru anumite valori ale
numerelor atomice şi de masă, care corespund elementelor chimice existente, mai mult sau mai
puţin stabile.
În principiu, pentru electronii din atom se pot distinge două tipuri fundamentale de
interacţiune , după modul de localizare a acestora – în exteriorul, respectiv în interiorul
dipolului vortex complex prin care se modelează nucleul. Pentru exemplificare, se face
trimitere la o analiză comparativă dintre atomul de hidrogen şi neutron, microparticule
neutre din punct de vedere electric asociate unor dipoli vortex complecşi în care electronul este
localizat în exteriorul atomului, respectiv în interiorul combinaţiei cu protonul. În primul caz,
dipolul vortex este de tip compus, electronul având o existenţă reală, iar în cazul al doilea
dipolul vortex este de tip integrat, electronul având doar o existenţă virtuală.
Spre deosebire de învelişul electronic al atomului, care are o influenţă redusă asupra
nucleului, configuraţia electronică a atomului este determinată, în principal, de sarcina
electrică a nucleului, exprimată prin relaţia Q = + Ze. Într-o analiză mai profundă a
structurării atomilor se ţine seama de interacţiunile dintre nucleoni, interacţiunile nucleului cu
electronii şi interacţiunile dintre electroni. Din păcate, modelele matematice actuale nu oferă
soluţii exacte decât pentru atomul de hidrogen şi ionii hidrogenoizi, în rest, se aplică diverse
procedee matematice de aproximare – mai mult sau mai puţin exacte – care pot să fie
procesate pe calculator.
O altă direcţie de cercetare se bazează pe modelul standard, în care nucleonii sunt
consideraţi sisteme de trei quarcuri, p(uud), respectiv n(udd). Mai departe, vom determina
A
numărul de quarcuri u şi d pentru un nucleu Z X cu numărul de masă A, format din Z protoni şi
N = A- Z neutroni. În acest scop, se pleacă de la relaţia
Zp + (A-Z) n = Z( 2u + d) + (A-Z) (u+2d) = (A+Z) u + (2A-Z) d
din care rezultă că nucleul este configurat prin Y= A+Z dipoli vortex u şi W = 2A-Z dipoli

164
vortex d.
Prin calcule simple, se obţin relaţiile: A = Y-Z, N = Y – 2Z. Aceste rezultate oferă o nouă
interpretare a configurării materiei din microcosmos. Spre deosebire de numărul de masă A,
numărul atomic Z are valori succesive strict crescătoare şi stă la baza realizării tabelului
elementelor chimice în care izotopii (nuclizii) sunt trecuţi în aceeaşi căsuţă.
Este fascinant că, pentru izotopii cu timpul mediu de viaţă semnificativ, numărul Y are
valori succesive crescătoare şi poate fi utilizat – împreună cu Z - pentru realizarea unui model
generalizat de configurare a nuclizilor. În acest cadru conceptual, prin utilizarea notaţiilor X (Z)
(Y), vă prezentăm următoarele exemple: n(0(1), H(1)(2, 3, 4), He(2)(5, 6), Li(3)(9, 10), Be(4)
(11, 12, 13, 14), B(5)(15, 16), C(6)(17, 18, 19, 20), N(7)(20, 21, 22), O(8)(23, 24, 25, 26), F(9)
(27, 28, 29), Ne(10)(30, 31, 32), Na(11)(33, 34, 35), Mg(12)(35, 36, 37, 38, 39), Al(13)(39,40,
41), Si(14)(42, 43, 44, 45), P(15)(45, 46, 47), S(16)(48, 49, 50, 51), Cl(17)(52, 53, 54), Ar(18)
(54, 55, 57, 58) , K(19)( 58, 61) etc.
Numerele Z şi Y fac trimitere la modul de structurare a materiei la nivel atomic şi
nuclear, mai precis, pentru obţinerea majorităţii nuclizilor, inclusiv a celor naturali, se pleacă de
la H(1)(2) şi se cresc sucesiv numerele Z şi Y, care permit determinarea numărului N de
neutroni, precum şi configuraţia învelişului electronic.
Electronii din atom sunt grupaţi în pături (identificate prin valorile numărului cuantic
principal), care la rândul lor sunt formate din subpături (identificate prin valorile numărului
cuantic orbital). Pentru stabilirea configuraţiei electronice a unui atom se aplică două reguli, şi
anume:
- principiul lui Pauli – într-un atom nu poate exista decât cel mult un electron caracterizat prin
acelaşi set de patru numere cuantice (n, l, m, ms).
- principiul stabilităţii – stările atomice cele mai stabile sunt stări de energie minimă.
Configuraţiile electronice ale atomilor determină comportamentul acestora, periodicitatea
proprietăţilor chimice fiind corelată cu periodicitatea numărului de electroni din subpătura
periferică. Se constată că numărul Y prezintă un salt semnificativ la nuclizii potasiului, fapt care
poate fi corelat cu schimbarea ordinii de completare cu electroni a stărilor cuantice, la trecerea
structurării materiei de la argon la potasiu, configuraţia electronică a potasiului fiind
K(1s22s22p63s23p64s1) = ( Ar)4s1 şi nu (1s22s22p63s23p6 3d1) = (Ar)3d1.
Modelul standard are la bază 6 leptoni şi 18 quarcuri. Prin generalizare, numărul Y= A+Z
poate fi asociat tuturor particulelor de tip hadroni - nucleoni, hiperoni şi mezoni. În reacţiile
nucleare, pe baza legilor de conservare a sarcinii electrice Q = Ze şi a numărului de nucleoni, A
= Z+ N se poate introduce o lege generală de conservare a numărului de quarcuri u, deosebit de
utilă pentru analiza transformării materiei la nivelul microcosmosului.
Un parametru important de evaluare a stabilităţii nucleelor este energia de legătură pe
nucleon, care creşte cu numărul de masă în cazul nucleelor uşoare, atinge valoarea de
aproximativ 8,5 MeV la nucleele de mase intermediare, după care scade la nucleele grele
până la circa 7,5 MeV.

165
20.4 Geometria Existenţei
În teoria dipolilor vortex, Existenţa se manifestă într-un Univers cvadridimensional dual,
format din Universul nostru şi Universul complementar. Cele două universuri nu sunt paralele, ci
coexistă, având în comun axa timpului.
Vidul reprezintă un spaţiu omogen şi izotrop, fără dipoli vortex, concentraţia de particule
universale primordiale fiind constantă.
Se impune conceperea unui spaţiu Minkowski cu opt dimensiuni care să explice
expansiunea Universului, a cărui metrică să aibă aceeaşi formă cu cea din teoria relativităţii
restrânse
ds2= dx2 + dy2 + dz2 – c2 . dt2
În acest scop, se introduce octavectorul r (x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8) având componentele

x1= ax, x2 =ay, x3 = az, x4 = ibx, x5 = iby‚ x6 = ibz, x7 = iact, x8= -bct, a2 - b2 = 1
unde i are semnificaţia de unitate imaginară (i2= -1), c este viteza luminii în vid, iar parametrii a
şi b exprimă expansiunea Universului nostru, respectiv a Universului complementar.
Trebuie făcută distincţie între expansiunea Universului nostru şi contracţia lungimii pe
direcţia mişcării din teoria relativităţii restrânse (consecinţă a transformărilor Lorentz).
Coordonatele (x1, x2, x3, x7) corespund Universului nostru, coordonatele (x4, x5, x6, x8)
corespund Universului complementar, iar (x, y, z, t) sunt coordonatele de referinţă comune
pentru Universul nostru şi Universul complementar.
Este firesc ca (x1, x2, x3) să aibă valori reale, iar (x4, x5, x6) să aibă valori imaginare,
având în vedere că, la nivel intuitiv, doar Universul nostru este accesibil fiinţei umane.
Faptul că x7 are valori imaginare, iar x8 are valori reale face trimitere la legătura
intrinsecă cu devenirea dialectică a Universului nostru şi a Universului complementar.
Se constată că atât Existenţa, ca “unitate dialectică de contrarii”, cât şi Universul
nostru şi Universul complementar, au metricile exprimate prin relaţii similare
8
∑
ds02 = k =1 dxk2 = ds2 = dx2 + dy2 + dz2 – c2 . dt2
ds12 = dx12 +dx22 + dx32 +dx72 = a2 ds2

166
 ds22 = dx42 +dx52 + dx62 +dx82 = - b2 ds2
Dualitatea dintre Universul nostru şi Universul complementar este descrisă analitic astfel
ds22 = - b2 ds2 = -( b2 /a2) ds12
Parametrii a şi b se determină din condiţia a2 - b2 = 1, impusă de invarianţa metricii.
Ecuaţia precedentă admite soluţiile: a = f(u) = (u +1/u) /2, b = g(u) = ( u - 1/u) /2, u ∈ R* .
Observaţie. Prin substituţia formală a lui u cu eu, soluţiile capătă forma
a = ch u, b = sh u
unde ch: R→R, ch u = (e + e ) /2, sh: R→R, sh u = (eu - e-u) /2 sunt funcţiile cosinus hiperbolic
u -u

și sinus hiperbolic, având reprezentările grafice redate în fig. 4, respectiv, fig. 5.

Fig. 4 Fig. 5
2 2
Se poate verifica ușor relația ch u – sh u = 1.
Caracteristicile funcţiilor f şi g sunt prezentate în următorul tablou de variaţie:

u -∞ -1 0 1 +∞

f 1/2 + + + 0 - -∞|-∞ - - 0 + + + 1/2

’
(u)

f 0 - - - -1 - -∞|+∞ + 1 + + + 0
‘’
(u)

f (u)
-∞ / / / -1 \ -∞|+∞ \ 1 / / / +∞

g’(u 1/2 + + + 1 + +∞|+∞ + 1 + + + 1/2

)

g’’(u 0 + + + 1 + +∞|-∞ - -1 - - - 0
)

g(u)
-∞ / / / 0 / +∞|-∞ / 0 / / / +∞
8
∑
Se constată că mărimea s02 =k =1 xk2 = s2 = x2 + y2 + z2 – (ct)2 este un invariant în
raport cu transformările lui Lorentz, s0 având semnificaţia de "distanţă” sau interval între
evenimentul origine (0, 0, 0, 0, 0, 0, 0, 0) şi evenimentul (x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8 ) din

167
Universul octadimensional.
8
∑
Hipersuprafaţa k =1 xk2 = 0 din spaţiul octadimensional separă mulţimea
evenimentelor în două regiuni:
- evenimente separate de evenimentul origine printr-un interval de tip temporal, s 2 < 0, care
pot fi legate cauzal de evenimentul origine;
- evenimente separate de evenimentul origine printr-un interval de tip spaţial, s2 >0, care nu pot
fi legate cauzal de evenimentul origine.
Având în vedere că, în prezent, Universul nostru este în stadiul de expansiune
accelerată (f ‘’(u) >0), iar Universul complementar este în stadiul de expansiune încetinită
(g’’(u) < 0), se impune condiţia u∈ (0, +∞).
Accelerarea expansiunii locale a Universului nostru se face pe seama încetinirii
expansiunii locale a Universului complementar , rezultat care justifică ipoteza că
particulele universale primordiale sunt cuante spaţio-temporale, fluxul acestora fiind dirijat
preponderent dinspre Universul complementar spre Universul nostru.
Între modulele volumelor infinitezimale din Universul nostru şi Universul
complementar există relaţia |dx1 dx2 dx3 | = |(a3 / b3) dx4 dx5 dx6 |.
În cazul particular a =1/ b = [(1+51/2)/2]1/2 se obţine prin calcule simple relația
|dx1 dx2 dx3 |= |[(1+51/2)/2]3dx4 dx5 dx6|
Pentru u= 0, f (u) şi g(u) au limite la stânga şi la dreapta infinite, deci reprezintă un
punct de discontinuitate în devenirea Universului care corespunde evenimentului cosmic
denumit "Big Bang” (Marea Explozie). Faptul că acest eveniment (u→0) reprezintă începutul
Universului nostru se exprimă analitic prin implicaţiile:
(u→0) ⇒ (x →0, y→0, z→0, t→0) ⇒ (|x1|→0∙∞, |x2|→0∙∞, |x3|→0∙∞, |x4|→0∙∞, |x5|
→0∙∞, |x6| →0∙∞, |x7| →0∙∞), |x8| →0∙∞).
Deci coordonatele x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8 pentru evenimentul Big Bang sunt
nedeterminate, deşi reprezintă originea sistemului de referinţă Oxyzt. Faptul că, la
momentul initial t = 0, coordonatele x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8 pot avea orice valoare reală
trebuie corelat cu imprecizia în determinarea structurii Universului dual în acest stadiu.
Pentru a pune în evidenţă că modelul geometric al Existenţei este un spaţiu
cvadridimensional dual, care presupune abordarea în perechi (x1, x4), (x2, x5), (x3, x6), (x7,
x8) a coordonatelor spaţio-temporale, notaţia pentru octavectorul de poziţie r(x1, x2, x3, x4, x5,
x6, x7, x8) se substituie cu
r(z1, z2, z3, z4) = r[(a+ib)x, (a+ib)y, (a+ib)z, (-bc+iac)t]
unde z1 = x1 + x4, z2 = x2 +x5 , z3 = x3 +x6 , z4 =x7+x8 sunt coordonatele spaţio-temporale
complexe ale Universului nostru şi Universului complementar.
În acest caz, produsul scalar şi metrica se definesc astfel:
dr ∙ dr = ds2 =[a2 +(ib)2]dx2 +[a2 +(ib)2]dy2 +[a2 +(ib)2]dz2 +[(-bc)2+(iac)2]dt2 = dx2 + dy2 + dz2 –
c2dt2
Date interesante despre devenirea Existenţei se pot obţine prin trecerea de la

168
reprezentarea algebrică a numerelor complexe la reprezentarea trigonometrică
z1 = ρ(cosθ +i sin θ)x, z2 = ρ(cosθ +i sin θ)y, z3 = ρ(cosθ +i sin θ)z, z4 = ρc(-sin θ +i cos θ)t
unde ρ = (a2 + b2)1/2, iar θ se deduce din sistemul de ecuaţii cos θ = a/ρ, sin θ = b/ρ.
Având în vedere că a¿ 0, din ecuaţia tg θ = b/a se obţin soluţiile
θ = arctg (b/a) + k1 π, k1∈ Z
Condiţia a2 - b2 = 1 se retranscrie sub forma relaţiei
ρ2(cos2 θ - sin2 θ) = 1
Prin calcule simple se obţine ecuaţia trigonometrică cos2 θ = (1+ 1/ ρ2)/2, din care rezultă
θ = ± arccos [± ((1+ 1/ ρ2)/2)1/2] + 2k2 π, k2∈ Z
Faptul că valorile lui θ depind de numerele întregi k1 şi k2 face trimitere la polarizarea
şi cuantificarea spaţio-temporală a Existenţei.
Transformările Lorentz
x = (x’+vt’) /(1-v2/c2)1/2
y = y’
z = z’
t = (t’ + x’v /c2) /(1-v2/c2)1/2
pot fi interpretate ca o rotaţie de unghi α în jurul originii planului x1 Ox7 din Universul nostru,
a planului x4 Ox8 din Universul complementar sau chiar a subspaţiului z1Oz4 din Universul
dual
z1 = z1’ cos α – z4’ sin α
z4 = z1’ sin α + z4’ cos α
Pentru justificarea afirmaţiei precedente se utilizează relaţiile
sin α =(tg α) / (1 + tg2 α)1/2
cos α = 1 / (1 + tg2 α)1/2
unde tg α = iv/c .
În concluzie, abordarea prin TDV a geometriei vidului (materiei nestructurate) în
cadrul conceptual al teoriei relativităţii restrânse are ca punct de plecare următoarele
afirmaţii:
- mulţimea V{(x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8) / x1= ax, x2 =ay, x3 = az, x4 = ibx, x5 = iby‚ x6 = ibz,
x7 = iact, x8= -bct, a2 - b2 = 1} este un subspaţiu vectorial al spaţiului vectorial C8 (peste corpul
R);
- produsul scalar pseudoeuclidian al vectorilor r(x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8) şi r’ (x1’, x2’, x3’, x4’,
x5’, x6’, x7’, x8’ ) este definit prin relaţia
r ∙ r’ = x1 x1’+ x2 x2’+ x3 x3’+ x4 x4’+ x5 x5’+ x6 x6’+ x7 x7’+ x8 x8’
- norma pseudoeuclidiană şi distanţa pseudoeuclidiană în spaţiul V sunt definite astfel:
|| r ||2 = (r ∙ r), respectiv s2 (r, r’) = || r – r’ ||2
- prin introducerea normei şi a distanţei, spaţiul vectorial V devine un spaţiu
pseudoeuclidian descris prin metrica
8
∑
ds2 = k =1 dxk2 = dx2 + dy2 + dz2 – c2 . dt2

169
 Spre deosebire de produsul scalar definit în matematică printr-o funcţională
biliniară, simetrică şi strict pozitivă, s: X ¿ X →R, X= spaţiu vectorial real, produsul
scalar pseudoeuclidian nu îndeplineşte condiţia r ∙ r > 0, ∀ r, deci, în acest caz, nu mai
este valabilă inegalitatea lui Cauchy-Schwartz-Buniakovski, | r ∙ r’ |2 ≤ || r ||2 ∙ || r’ ||2 .
Spaţiul vectorial V(x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8) este izomorf cu spaţiul vectorial W(z1, z2,
z3, z4), unde z1 = x1 + x4 = (a+ib)x, z2 = x2 + x5 = (a+ib)y, z3 = x3 + x6 = (a+ib)z, z4 = x7 + x8
= (-bc+iac)t, a2 - b2 = 1. Mulţimea W este un subspaţiu vectorial al spaţiului vectorial C 4 ( peste
corpul R).
Produsul scalar scalar pseudoeuclidian pe spaţiul vectorial complex W se defineşte prin
relaţia
r(z1, z2, z3, z4)∙r’(z1’, z2’, z3’,z4’) = (Re z1)(Re z1’) + (Im z1)(Im z1’) + (Re z2)(Re z2’) + (Im z2) (Im
8
∑
z2’) + (Re z3)(Re z3’) + (Im z3)(Im z3’) + (Re z4)(Re z4’) + (Im z4)(Im z4’) = k =1 xk xk’, unde Re
zk , Im zk reprezintă partea reală, respectiv imaginară, a coordonatei complexe z k = Re zk + Im zk
, k = 1÷ 4.
Se constată că expresiile pentru produsul scalar, normă şi metrică rămân nemodificate.
Parametrii a şi b joacă un rol esenţial în modelul geometric al Existenţei, deoarece
depind de concentraţiile de particule universale primordiale.
În cazul vidului, variaţiile infinitezimale ale parametrilor a şi b sunt nule, având în vedere
că particule universale primordiale au concentraţii constante - corespunzătoare valorilor de
echilibru.
Dipolii vortex modifică geometria Universului cvadridimensional dual, mai precis,
parametrii a şi b devin funcţii dependente de coordoonatele spaţio-temporale
a = a(x, y, z, t), b = b(x, y, z, t), a2 - b2 = 1
Variaţiile infinitezimale ale coordonatelor spaţio-temporale au expresiile
d x1 = [a + x(∂ a /∂ x )]dx +x(∂ a /∂ y )dy+x(∂ a /∂ z)dz+x(∂ a /∂ t)dt
d x2 = y(∂ a /∂ x )dx +[a +y(∂ a /∂ y )]dy+y(∂ a /∂ z)dz+y(∂ a /∂ t)dt
d x3 = z(∂ a /∂ x )dx +z(∂ a /∂ y )dy+[a+z(∂ a /∂ z)]dz+z(∂ a /∂ t)dt
d x4= i[b+x(∂ b/∂ x )]dx +ix(∂ b /∂ y )dy+ix(∂ b /∂ z)dz+ix(∂ b /∂ t)dt
d x5 = iy(b/∂ x )dx +i[b+y(∂ b /∂ y )]dy+iy(∂ b /∂ z)dz+iy(∂ b /∂ t)dt
d x6 = iz(∂ b/∂ x )dx +iz(∂ b /∂ y )dy+i[b+z(∂ b /∂ z)]dz+iz(∂ b /∂ t)dt
d x7 = ict(∂ a /∂ x )dx + ict(∂ a /∂ y)dy+ ict(∂ a /∂ z)dz+ ic[a+t(∂ a /∂ t)]dt
d x8 = - ct(∂ b/∂ x )dx - ct(∂ b /∂ y )dy - ct(∂ b /∂ z)dz – c[b+t(∂ b /∂ t)]dt
Metrica de tip Riemann se deduce din metrica pseudoeuclidiană astfel
8 4 4
∑ ∑∑
ds2 = k =1 dxk2= i=1 j =1 gij dyi dyj
unde, pentru o transcriere într-o formă concisă, s-au utilizat notaţiile
y1= x, y2 =y, y3 = z, y4 = t
Componentele gij (i = 1÷ 4, j = 1÷ 4) ale tensorului metric sunt dependente de

170
concentraţiile particulelor universale primordiale.
Metrica Minkowski, ds2 = dx2 + dy2 + dz2 – c2 . dt2, valabilă pentru spaţiu vid, este un
caz particular al metricii de tip Riemann, în care matricea asociată tensorului metric are forma
diagonală, adică gij = 0 pentru i¿ j.
Analiza metricii generalizate a spaţiului cvadridimensional dual conduce la rezultate
gnoseologice fascinante.
Structurarea şi organizarea progresivă a materiei din Universul nostru şi a antimateriei
din Universul complementar a început după Big Bang, pe măsura devenirii dialectice a
acestora.
Expansiunea Universului nostru şi structurarea materiei pe diverse nivele de organizare
sunt procese cauzate în ultimă instanţă de schimbul de particule primordiale cu Universul
complementar prin dipolii vortex asociaţi unităţilor dialectice particulă-antiparticulă.
Expansiunea locală în unitatea de timp pe unitatea de volum se exprimă analitic prin relaţia

e = (1/V) dV/dt
În modelul matematic al devenirii Universului de tip undă staţionară, prezentat în
capitolul “Bazele teoriei dipolilor vortex”, expansiunea locală este descrisă prin relaţia
e = 2 A sin2 (ω t)
unde ω este pulsaţia, iar A este o constantă reală.
Expansiunea accelerată a Universului nostru poate fi explicată prin faptul că
variabilele a şi b sunt funcţii dependente de timp, a = a(t), b = b(t).
Se consideră o sferă care are raza r0 şi volumul 4πr03/3 în reperul Oxyz, iar în
reperul Ox1x2x3, raza şi volumul sferei au valorile
r= ar0, V= 4πr3/3 = a3V0
Expansiunea spaţiului corespunzător sferei se calculează astfel:
e = (1/V0) dV/dt = d(a3) /dt
Se obţine ecuaţia diferenţială
d(a3) = 2 A sin2 (ω t) dt
din care rezultă prin integrare şi extragerea radicalului de ordin 3 soluţia generală
a = [ (A/2ω) (2ωt - sin 2ωt) +K]1/3, K∈ R
Constanta K are valoarea K = 1, aşa cum rezultă din condiţiile iniţiale t = 0, r 0 = ar0 .
Pe de altă parte, din ecuaţia a2 - b2 = 1 se obţine b = ±(a2 – 1)1/2.
Desigur, modelul matematic al devenirii Universului de tip undă staţionară este doar
sugestiv, distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale la scară globală fiind
imposibil de cunoscut de către fiinţa umană. Menirea omului în Univers este cunoaşterea
dialectică a adevărului absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.

171
20.5 Descifrarea formalismului cuantic
Fenomenele fizice din microcosmos în care se manifestă aspectul corpuscular al
luminii(efectul fotoelectric, efectul Compton, emisia şi absorbţia radiaţiei de către substanţă),
cele legate de comportarea ondulatorie a microparticulelor şi cuantificarea mărimilor fizice, în
particular a energiei, sunt fenomene care nu pot fi explicate riguros în cadrul fizicii clasice, ci
doar al fizicii cuantice, teorie modernă care a marcat secolul al XX-lea prin schimbări
fundamentale în demersul cognitiv al fiinţei umane.
Extinderea dualismului undă - corpuscul de la radiaţie la substanţă a fost sugerată în
1923 de fizicianul francez Louis de Broglie: “Dacă în teoria luminii s-a neglijat aproape un
secol aspectul corpuscular pentru a i se ataşa în exclusivitate doar aspectul de undă, oare
nu s-a comis eroarea inversă în cazul substanţei? Nu s-a greşit oare, neglijând aspectul de
undă pentru a se considera aspectul corpuscular al substanţei?” Ideea genială la care a ajuns
savantul francez se referă la posibilitatea de a descrie comportarea microparticulelor cu ajutorul
undei asociate.
Verificarea experimentală a undei asociate a fost făcută în anul 1927 de către Davisson şi
Germer, prin difracţia pe un cristal de nichel a unui fascicul de electroni obţinuţi de la un tun
electronic, rezultate pentru care ingenioşii cercetători au fost răsplătiţi cu premiul Nobel.
S-a constatat că difracţia electronilor este similară difracţiei razelor X pe cristale,
curentul de electroni(captaţi cu cilindru Faraday) având valori maxime pe direcţiile care verifică
relaţia lui Bragg
2d sin  =n  , n=1,2,3…
unde d este distanţa dintre planele cristalografice,  este unghiul de împrăştiere a electronilor pe
reţeaua cristalină, iar unda asociată electronilor( acceleraţi la o diferenţă de potenţial U) are
lungimea de undă
 = h/p = h/(2mE)1/2 = h/(2emU)1/2
Comportarea ondulatorie a electronilor este exploatată în tehnică prin realizarea
microscopului electronic, a cărui putere separatoare este mult mai mare decât cea a

172
microscopului optic.
Din punct de vedere constructiv, microscopul electronic are o structură mai compexă
decât microscopul optic, însă prezintă şi asemănări, rolul lentilelor optice fiind preluat de lentile
electrice sau magnetice, care asigură devierea fasciculului de electroni produs de un tun
electronic.
Pasul hotărâtor în elaborarea mecanicii cuantice a fost făcut de E.Schrödinger, care a
propus în 1926 o ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale pentru determinarea funcţiei de undă :

unde  = /∂ x2+ /∂ y2+ /∂ z2 este operatorul lui Laplace, iar ℏ =h/2 π este constanta
lui Planck redusă.
Semnificaţia fizică a funcţiei de undă a reprezentat o provocare cognitivă pentru
comunitatea ştiinţifică. Schrödinger a propus o interpretare materială a funcţiei de undă φ
(particula fiind identificată cu un pachet de unde ), însă s-a impus în final interpretarea
statistică dată de M. Born şi W. Heisenberg, conform căreia pătratul modulului funcţiei de
undă este proporţional cu probabilitatea de localizare a microparticulei în unitatea de
volum din spaţiu.
Teoria cuantică a schimbat profund modul de abordare a realităţii obiective. Noţiunea
de traiectorie îşi pierde sensul clasic, având în vedere că incertitudinile în determinarea simultană
a variabilelor canonic conjugate, mai precis coordonatele şi componentele corespunzătoare
ale impulsului mecanic, satisfac relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg
Δ x. Δ px¿ ℏ /2
Δ y. Δ py¿ ℏ /2
Δ z. Δ pz ¿ ℏ /2
la care se adaugă o relaţie similară pentru energie şi timp
Δ E. Δ t¿ ℏ /2
Problema interacţiunii în procesul de măsurare dintre un observator şi sistemul cuantic a
fost intens dezbătută de către fizicieni, fiind celebră disputa dintre Bohr şi Einstein pe această
temă.
Fără a intra în detalii, care sunt uşor de găsit în lucrările de specialitate, pentru a fixa
cadrul conceptual al demersului cognitiv se impune prezentarea succintă a unor postulate din
formalismul teoriei cuantice.
Postulatul I. Orice stare a unui sistem cuantic de k particule este descrisă printr-o
funcţie de undă  =(r1,r2,…,rk,t) care îndeplineşte condiţii standard de acceptabilitate

(continuitate, univocitate, mărginire), astfel încât , după normare( 

 *
dV
= 1), diferenţiala
d P =  dV
*

unde  este conjugata complexă a funcţiei  , exprimă probabilitatea de localizare a

*

173
particulelor în elementul de volum dV din spaţiul configuraţiilor la momentul t.
Altfel spus, densitatea de probabilitate pentru localizarea microparticulelor în spaţiu are
expresia
p = 
*

Postulatul II. Pentru fiecare observabilă (variabilă dinamică care poate fi determinată

experimental) există un operator liniar şi hermitic A , ale cărui funcţii şi valori proprii se
determină din relaţia

A  =A 
Postulatul III. Evoluţia în timp a funcţiei de undă care descrie comportamentul unui sistem
cuantic este dată de relaţia
 
H  = E  (ecuaţie nestaţionară a lui Schrödinger)
unde este operatorul lui Hamilton (hamiltonianul sistemului), iar
este operatorul energiei totale (i reprezintă unitatea imaginară, i 2 = -1).
În cazul staţionar, funcţia de undă  se descompune într-un factor temporal şi
unul spaţial, adică , iar relaţia precedentă capătă forma

H  = E  (ecuaţia staţionară a lui Schrödinger)
Spre deosebire de stările nelegate (E > 0), în care sistemul cuantic are spectrul energetic
continuu, în cazul stărilor legate (E< 0) spectrul energetic este discret, iar fiecărei valori proprii
En îi corespunde o funcţie proprie Φn care se anulează la infinit.
Deoarece ecuaţia lui Schrödinger este liniară şi omogenă, orice combinaţie liniară de
soluţii reprezintă tot o soluţie – principiul suprapunerii stărilor cuantice.
Mulţimea soluţiilor se poate organiza ca un spaţiu liniar infinit dimensional, numit spaţiul
lui Hilbert. Produsul scalar şi norma sunt exprimate prin relaţiile

= m n
 * dV  n  n ,  n  1/2
 m ,  n 
, | |=
unde integrarea se face pe întreg volumul din spaţiul configuraţiilor.
În acest cadru conceptual, se poate demonstra că funcţiile proprii ale spațiului Hilbert
satisfac condiţia de ortonormare
 m ,  n   mn
=

unde simbolul lui Kronecker mn ia valorile 1 sau 0, după cum m = n , respectiv m  n.
Postulatul IV. Prin efectuarea unor măsurători ale unei mărimi fizice F se pot obţine numai
valori egale cu valorile proprii f ale operatorului asociat. După cum mulţimea valorilor
proprii este numărabilă sau nenumărabilă, spectrul operatorului este discret, respectiv continuu.

În cazul spectrului discret, probabilitatea de apariţie a unei valori proprii fn este egală cu
pătratul modulului coeficientului cn din descompunerea funcţiei de undă normată după funcţiile

proprii ale operatorului respectiv,  =  n n .

c

174
 Este bine de precizat că operatorul lui Hamilton este suma dintre operatorul energiei
cinetice şi operatorul energiei potenţiale

unde p̂ = -i   = -i   /  r este operatorul impulsului.

În general, relaţiile din mecanica clasică dintre mărimile fizice se transpun formal în
mecanica cuantică prin relaţii între operatori. Pentru operatorul momentului cinetic se obţine
lˆ = rˆ  pˆ = -i  r   /  r .
Valorile medii ale mărimilor fizice (observabile) sunt exprimate prin valorile medii ale
operatorilor corespunzători,  Â =  , Â  .
Pentru a avea semnificaţie fizică, valorile medii ale operatorilor trebuie să fie reale,
 Â =  Â *
condiţie îndeplinită de operatorii hermitici (autoconjugaţi)

Două mărimi fizice A şi B pot avea simultan valori bine definite, atunci când comutatorul
operatorilor asociaţi şi este nul
=[ , ]= - =0
Relaţia generală de incertitudine a lui Heisenberg se exprimă prin inegalitatea
ΔA∙ΔB ¿ (1/2) |<  , [ , ]  >|2
unde ΔA = (<  ,  > - <  ,  >2)1/2, ΔB = (<  ,  > - <  ,  >2)1/2
Variaţia în timp a valorii medii a unei mărimi fizice F se determină din relaţia
d(< >) /dt = (1/i  ) <[ , ]> + < / t>
Dacă nu depinde explicit de timp şi [ , ] = - = 0, atunci mărimea fizică F se conservă.
Este bine de precizat că, pe lângă varianta ondulatorie(Broglie, Schrödinger), prezentată
anterior, există şi varianta matriceală (Heisenberg, Dirac) a mecanicii cuantice. Cele două forme
sunt echivalente, deşi abordarea matematică a mărimilor fizice este diferită.
Teoria dipolilor vortex oferă o interpretare aprofundată a undei de probabilitate  ,
asociată sistemelor cuantice.
Dipolul vortex este modelul fizic pentru unitatea dialectică particulă-antiparticulă
prin care se face schimb de particule universale primordiale între Universul nostru şi Universul
complementar. Altfel spus, orice microparticulă din Universul nostru , împreună cu câmpurile
de forţă generate, reprezintă o configuraţie de particule universale primordiale mai mult sau mai
puţin complexă.
Se poate afirma că dipolul vortex nu este localizat cu precizie în spaţiu, având în vedere
că particulele universale primordiale implicate sunt distribuite în întreg spaţiul.
Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică se utilizează ipoteza că
funcţia de undă  pentru un sistem cuantic descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor
universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat.

175
 În această interpretare, densitatea de probabilitate p =  pentru un sistem cuantic este
*

proporţională cu concentraţia de particule universale primordiale implicate în dipolul vortex

asociat.
Pentru a justifica aceste afirmaţii se pleacă de la ecuaţia lui Schrödinger


H  = iℏ ∂  / ∂ t
din care se obţine prin complex conjugare

Prin înmulţirea primei ecuaţii cu , a celei de-a doua cu  , scăderea acestora şi

substituţia , rezultă relaţia

care poate fi scrisă sub forma

S-a ajuns astfel la ecuaţia de continuitate pentru densitatea de probabilitate p =  ,

*

care prin integrare pe un volum D mărginit de suprafaţa S capătă forma integrală

unde dS este vectorul asociat suprafeţei elementare dS.

Densitatea curentului de probabilitate este exprimată prin vectorul

având în teoria cuantică semnificaţia de probabilitate ca particula să treacă în unitatea de timp

prin unitatea de suprafaţă orientată perpendicular pe direcţia sa.
Ecuaţia de continuitate pentru densitatea de probabilitate p =  , trebuie corelată cu
*

ecuaţiile de continuitate din teoria câmpului electromagnetic şi teoria câmpului gravitaţional

,
Dificultăţile de interpretare a semnificaţiei cuantice pentru vectorul J sunt depăşite în
teoria dipolilor vortex în care densitatea de probabilitate p =  este proporţională cu
*

concentraţia de particule universale primordiale implicate în dipolul vortex, iar densitatea J a

curentului de probabilitate este proporţională cu densitatea intensităţii fluxului acestora.
Evident, mărimea fizică J∙ dS reprezintă fluxul prin suprafaţa elementară dS a particulelor
universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat microparticulei.
Particulele universale primordiale sunt cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină
electrică sau informaţie, ci şi “cuante spaţio-temporale”, ipoteză care justifică pe deplin
legăturile profunde dintre spaţiu, timp şi materie.
Teoria dipolilor vortex permite o abordare unitară a mărimilor fizice caracteristice
particulelor elementare şi câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional asociate.

176
 Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt
proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea
intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi
intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea
fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă
închisă în care se află vortexul asociat. Alfel spus, inducţia magnetică şi sarcina electrică,
respectiv intensitatea câmpului gravitaţional şi masa, sunt intrinsec legate între ele prin
mărimile fizice caracteristice dipolilor vortex asociaţi particulelor elementare.
Se constată că ecuaţiile de continuitate din teoria câmpului electromagnetic şi teoria
câmpului gravitaţional

se obţin din ecuaţia de continuitate pentru densitatea de probabilitate , prin substituţiile

ρq = pq , jq =q J, respectiv, ρm = pm , jm = m J
Ecuaţii similare se pot scrie pentru concentraţia nf şi densitatea jf a intensităţii fluxului
de fotoni, respectiv concentraţia ng şi densitatea jg a intensităţii fluxului de gravitoni
,
având în vedere că în teoria dipolilor vortex
ρq = nf qf , jq = qf jf , ρm = ng mg , jm = mg jg
unde qf este sarcina electrică asociată fotonului, iar mg este masa de mişcare a gravitonului.
Pentru ca derivatele să aibă sens, variaţia discretă a mărimilor fizice este trasformată
în variaţie continuă, prin trecere la limită şi mediere, ca de exemplu

unde numărul s de măsurători este cât mai mare pentru copii identice ale sistemului cuantic.
Pe baza relaţiilor nf qf = p Nf qf, ng mg = pNgmg rezultă
p = nf / Nf = ng /Ng
unde Nf, Ng reprezintă numărul total de fotoni, respectiv de gravitoni, implicaţi în dipolul
vortex.
Mai mult , prin substituţiile jf = nf c , jg = ng c , unde c este vectorul vitezei fotonilor
şi gravitonilor, se deduc ecuaţiile diferenţiale
,

care pot fi transcrise sub formă integrală

Pentru determinarea expresiei concentraţiei de fotoni, se consideră o sarcină electrică

punctiformă q aflată în repaus în centrul comun a două sfere imaginare de rază r1, respectiv r2.

În acest caz, fotonii implicaţi în dipolul vortex se deplasează radial, iar concentraţia n f a
acestora este dependentă doar de raza r, deci ∂ nf /∂ t = 0.

177
 Din ecuaţia de continuitate aplicată pe spaţiul Ω cuprins între cele două sfere se obţine
4π r12c nf1 = 4π r22c nf2
relaţie din care se deduc expresiile pentru concentraţia şi densitatea intensităţii fluxului de
fotoni implicaţi în dipolul vortex
nf = k /r2, jf = kc / r2
Inducţia electrică a câmpului electric generat de o sarcină electrică punctiformă este
proporţională cu densitatea intensităţii fluxului de fotoni
D = τf jq = τf qf jf = cτf qf nf
unde τf reprezintă timpul mediu de interacţiune a fotonilor cu dipolii vortex.
Având în vedere expresia inducţiei electrice, D = q / (4πr2), se deduc relaţiile
k = q/ (4πcτf qf) , nf = q /(4πcτf qf r2), jf = q / (4π τf qfr2), jq = q / (4π τf r2), q = 4πcτf qf nf r2
Se constată că nf → ∞ atunci când r →0, deci centrul dipolului vortex asociat unei
particule punctiforme reprezintă un punct de discontinuitate(singularitate). Prin raportare la
mecanica şi electrodinamica clasică, centrul de acţiune al dipolului vortex este identificat
prin particula elementară asociată.
Fotonii implicaţi într-un dipol vortex asociat unei particule electrice punctiforme se află
într-o sferă de rază Rf = cτf centrată pe punctul de discontinuitate.
Referitor la configuraţia de gravitoni a dipolului vortex, printr-un raţionament similar
se deduc relaţiile următoare:
ng = m /(4πcτgmgr2), jg = m /(4πτgmg r2), jm = m /(4πτg r2), m=4πcτgmg ng r2, Γ= - 4πγcτgmg ng = -
γm/r2
unde Γ are semnificaţia de intensitate a câmpului gravitational asociat unei particule
punctiforme, γ este constanta atracţiei universale, iar τg reprezintă timpul mediu de
interacţiune a gravitonilor cu dipolii vortex.
Gravitonii implicaţi într-un dipol vortex asociat unei particule punctiforme se află într-
o sferă de rază Rg = cτg centrată pe punctul de discontinuitate.
Ecuaţiile următoare din teoria clasică a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional
D = ρq , Γ = - 4πγ ρm
pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma
( τf nf cf) = nf , ( τg ng cg) = - ng
unde vectorii cf şi cg au modul egal cu viteza luminii în vid, iar direcţia şi orientarea acestora
într-un punct arbitrar din spaţiu coincid cu cele ale vectorului (- Vq), Vq = q/(4πr) = cτf qf nf
r, respectiv cu cele ale vectorului (- Vm), Vm = - γm /r = - 4πγcτgmg ngr.
Ca şi în mecanica fluidelor aflate în regim de curgere staţionar, trebuie făcută distincţie
între traiectoriile particulelor şi liniile de curent.
Se constată că dipolul vortex este divergent pentru fotoni, iar pentru gravitoni este de
tip convergent. De aceea sarcinile electrice punctiforme de același tip se resping, iar masele
punctiforme se atrag prin forţe invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele.
În teoria dipolilor vortex, relaţia lui Einstein dintre masă şi energie se deduce astfel
E = Σ (mg c2) = c2 ( Σ mg ) = mc2
unde însumarea se face asupra tuturor maselor de mişcare ale gravitonilor implicaţi în dipolul
178
vortex asociat microparticulei.
Este fascinant că descifrarea formalismului cuantic prin intermediul TDV oferă
“cheia” pentru explicarea existenţei particulelor elementare.
Justificarea acestei afirmaţii se bazează pe ipoteza că, deşi expresia forţelor nucleare nu
este cunoscută în prezent, un model aproximativ pentru energia potenţială a forţelor de
interacţiune nucleară este de tip “groapă de potenţial”.
În acest cadru conceptual trebuie abordate interacţiunile dintre nucleonii unui
nucleu atomic, precum şi reacţiile nucleare din interiorul stelelor sau cele din
acceleratoarele de particule şi din reactoarele nucleare.
Modelul “nucleului compus”, propus de Bohr în 1935 pentru reacţiile nucleare la
energii mai mici de 20 MeV, se poate generaliza prin stabilirea unor legături permise de legile
de conservare între configuraţia gropii de potenţial şi probabilităţile de realizare a unor canale
de reacţie.
În teoria cuantică, o particulă de masă m aflată într-o groapă de potenţial de forma unui
cub cu muchia l şi volumul V = l3 poate exista numai în stări staţionare descrise prin funcţiile
de undă
Φn1, n2, n3 = 2 (2/V)1/2sin (n1 πx/l) sin (n2 πy/l) 2sin (n3 πz/l), (n1, n2, n3) ∈ N*3
având energiile En1, n2, n3 = π2ℏ 2 (n12 + n22 + n32)/(2ml2) .
Numărul total de stări cuantice distincte cu energia mai mică decât o valoare limită E se
calculează cu relaţia
G(E) = (2mE)3/2 l3 / (6π ℏ 3)
2

din care rezultă expresia densităţii energetice de stări

g(E) = dG/dE = (2m)3/2E1/2 l3 / (4π ℏ 3)
2

Pentru a stabili condiţiile de generare a unui dipol vortex asociat unei particule
elementare de masă m şi energie E = m c2 se consideră o groapă de potenţial de forma unui
cub având muchia l =c τg , unde τg reprezintă timpul mediu de interacţiune a gravitonilor cu
dipolul vortex. Din ecuaţia
mc2 = π ℏ 2 (n1 + n2 + n3 )/(2ml2)
2 2 2 2

se deduce relaţia de cuantificare a masei

m = [π2ℏ 2 (n12 + n22 + n32)/(2l2c2 )]1/2
Probabilitatea de apariţie a unui dipol vortex asociat unei particule elementare de masă
m este proporţională cu numărul de stări cuantice (n1, n2, n3) ∈ N - care sunt soluţii ale
*3

ecuaţiei precedente.
Pentru a determina numărul de stări cuantice , ecuaţia precedentă se transcrie sub forma
ecuaţiei unei sfere
n12 + n22 + n32 = a2 , a = [2m2l2c2/( π2ℏ 2)]1/2
În reperul On1n2n3, soluţiile corespund vârfurilor din primul octant ale unor poliedre
regulate înscrise în sferă.
179
 Există 5 tipuri de poliedre regulate, şi anume: tetraedrul (N =4), cubul (N =8), octaedrul
(N =6), dodecaedrul (N =20), icosaedrul (N =12), N fiind numărul de vârfuri.
Pentru configuraţii geometrice regulate, probabilităţile de apariţie a unui dipol vortex
asociat unei particule elementare de masă m au valori semnificative.
Timpul mediu de generare a unui dipol vortex coincide cu timpul mediu de viaţă al
gropii de potenţial şi poate fi aproximat cu timpul mediu τg de interacţiune a gravitonilor cu
dipolul vortex . După dispariţia gropii de potenţial, funcţiile de undă ale microparticulelor
rezultate se manifestă în întreg spaţiul configuraţiilor.
În cazul a două particule elementare a, b de mase ma , mb se deduce relaţia
2 2 2 2 2 2
ma2/mb2 = (n1a + n2a + n3a )/ (n1b + n2b + n3b )
De exemplu, pentru proton şi electron, particule elementare cu timp mediu de viaţă
infinit, se obţine ecuaţia [(n1p2 + n2p2 +n3p2)/ (n1e2 + n2e2 +n3e2)]1/2 = 1836, având ca ca soluţii
n1p = 1836 n1e , n2p = 1836 n2e, n3p = 1836 n3e
Este remarcabil că structurarea materiei din Universul nostru se bazează pe reguli de
simetrie la nivelul generării dipolilor vortex asociaţi microparticulelor.
Rezultatele obţinute pot fi corelate cu interpretarea funcţiei de undă Φn 1,n2,n3 ca
funcţie de configurare a dipolului vortex, având în vedere că pătratul modulului funcţiei de undă
este proporţional cu concentraţia de gravitoni implicaţi în dipolul vortex. Se constată că
funcţia de undă Φn1,n2,n3 prezintă puncte de maxim local distribuite regulat în spaţiu.

20.6 Dualitatea Existenței

În teoria dipolilor vortex, Existența se manifestă ca dualitate între Universul nostru
format din materie și Universul complementar format din antimaterie.
Dipolii vortex sunt modele fizice pentru microparticule și câmpurile electromagnetice și
gravitaționale asociate, care asigură schimbul de particule universale primordiale între Universul
nostru și Universul complementar. Schimbul de materie și informație între cele două universuri
se face prin cuante spațio-temporale, cuanta de timp având semnificația de interval temporal de
tranziție.
În acest cadru conceptual, spațiul, timpul și informația sunt legate intrinsec de materia în
mișcare și transformare, particulele universale primordiale fiind cuante, nu numai pentru
energie, masă, sarcină electrică sau impuls mecanic, ci şi cuante spaţio-temporale și de
informație.
Dacă se notează cu τ timpul mediu de tranziţie a unei particule universale prin
dipolul vortex, atunci, prin aplicarea teoriei relativităţii restrânse, se poate deduce valoarea
medie a dimensiunii liniare pentru cuanta spaţio-temporală λ = c τ.
De fapt, aceeaşi valoare se obţine şi în cadrul teoriei cuantice, prin aplicarea relaţiilor
de incertitudine ale lui Heisenberg, rezultat care confirmă justeţea teoriei dipolilor vortex,
precum şi posibilităţile de corelare a acesteia cu ştiinţa actuală.
Pentru argumentare, se porneşte de la relaţiile Δ x · Δ px = ℏ /2, Δ W · Δ t = ℏ /2, în
care se fac înlocuirile p = mc, W= mc2, Δ x = λ, Δ t = τ, Δ x · Δ px = Δ W · Δ t, iar, după
calcule simple, se obţine λ = c τ, în ipoteza că particula universală se deplasează pe direcția axei
Ox. Mai mult, se constată că există un prag de incertitudine pentru determinarea masei,

180
 Δ m = ℏ /(2c λ).
Spre deosebire de materia structurată prin dipoli vortex, vidul este materie nestructurată,
omogenă și izotropă. Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale, având un
comportament dual, în sensul că se propagă ca unde prin materia nestructurată, dar se manifestă
corpuscular în interacțiunile la rezonanță cu dipolii vortex. În acest mod, se oferă o explicație
intuitivă pentru comportamentul dual al luminii - de undă și de corpuscul.
Volumul infinitezimal dV0 al cuantelor spațiale elementare corespunzătoare tranziției în
intervalul de timp dt a unor particule universale primordiale printr-un dipol vortex se propagă
cu viteza luminii - prin unde de expansiune pentru fotoni și unde de contracție pentru gravitoni –
sub forma unui strat sferic, având la distanța r grosimea dr = dV0/ 4π r2.
Dacă microparticula se află în mișcare rectilinie și uniformă într-un sistem de referință
inerțial, atunci suprafețele de undă sunt de forma unor elipsoizi de rotație(elipsoizi Heaviside).
Perioada undelor de reconfigurare spațio-temporală este de ordinul timpului mediu τ de
tranziţie a particulelor universale primordiale prin dipolii vortex, altfel spus, frecvența
acestora este mult mai mare decât frecvența radiațiilor γ. Desigur, în prezent, nu există mijloace
tehnice pentru detectarea undelor elementare de reconfigurare spațio-temporală.
Undele electromagnetice cunoscute - radiounde, microunde, radiația infraroșie, radiația
vizibilă, radiația ultravioletă, radiația X, radiația γ – sunt de fapt unde modulatoare pentru undele
purtătoare de reconfigurare spațio-temporală.
Mai departe, este prezentat un raționament pentru explicarea pe cale geometrică a forțelor
electrice și gravitaționale, precum și a invarianței vitezei luminii în vid.
Pentru simplificarea raționamentului, se consideră un experiment imaginar în care
presupunem că, în Universul nostru, s-ar afla doar două vortexuri convergente
corespunzătoare unor particule neutre de mase m1 şi m2.
În sistemul de referinţă al centrului de masă (SCM), analiza la viteze mici a mişcării
relative a celor două particule se poate face în cadrul mecanicii clasice, plecând de la ecuaţia
vectorială diferenţială mr d2r/dt2 = F, unde mr = m1m2/( m1 + m2) este masa redusă, r = r1 - r2 ,
reprezintă vectorul de poziţie al particulei m1 faţă de particula m2, iar F = - γ m1 m2 r / r3 este
forţa gravitaţională.
În general, traiectoriile celor două particule sunt de forma unor elipse, fiind descrise prin
vectorii de poziţie r1 = m2 r / (m1 + m2) , respectiv r2 = - m1 r / (m1 + m2).
În particular, dacă vitezele iniţiale ale particulelor au aceeaşi direcţie cu r , atunci ele se
apropie una faţă de cealaltă cu acceleraţia d2r/dt2 = - k/r2, unde k este o constantă.
Cum variațiile în timp ale intensităţilor fluxurilor de gravitoni prin dipolii vortex pot fi
neglijate prin mediere, se deduce că influenţa fiecărei particule asupra celeilalte se manifestă
prin modificarea în unitatea de timp a vitezei cu o valoare invers proporţională cu r 2, altfel spus,
acceleraţia relativă este datorată undelor de contracție a spațiului, generate de trecerea
gravitonilor prin dipolii vortex.
Se poate afirma că forțele gravitaționale – și similar, forțele electromagnetice - sunt
generate de reconfigurarea permanentă a spațiului la trecerea particulelor universale primordiale
prin dipolii vortex, iar viteza de propagare în vid a interacțiunilor dintre microparticule este
invariantă, undele rezultante fiind o modalitate universală unitară pentru trasmiterea informațiilor
despre structura, mișcarea și transformarea sistemelor cuantice.
Deși cadrul conceptual este diferit, se poate face trimitere la noțiunile de electroni și
goluri pentru a exprima sugestiv că fotonii sunt cuante spațiale pozitive, iar gravitonii sunt
cuante spațiale negative în devenirea Existenței la nivelul cel mai profund.
În teoria dipolilor vortex, noțiunile de câmp de forțe și mișcarea asociată capătă o

181
semnificație unitară profundă în reconfigurarea permanentă a Existenței, care nu are limite
spațio-temporale.
Ipoteza nașterii Universului nostru prin Big Bang nu se justifică în teoria dipolilor
vortex, ci doar face trimitere la o schimbare structurală majoră, mai precis, la trecerea
antimateriei în materie prin intrarea în faza de expansiune.
Legea lui Hubble, v = Hr, poate fi obținută pe cale teoretică pe baza schimbului de
particule universale primordiale între Universul nostru și Universul complementar.
Pentru simplificarea demonstrației, se consideră un dipol vortex (notat cu i), care emite
particule universale, având debit volumic constant exprimat prin relația diferențială dV i0/dt =
ki0 .
Rezultă că unda sferică de expansiune care se propagă în spațiu cu viteza luminii are
expresia dVi = 4πr2dr = ki0dt.
Pe de altă parte, dipolul vortex asociat unei microparticule generează în Universul nostru
un câmp de accelerații dvi /dt = ki1 /r2.
Prin eliminarea parametrului t din relațiile precedente se obține ecuația diferențială dv i =
hdr, având soluții de forma vi = hi r + Ci , unde hi = 4π ki1/ ki0 este o constantă reală, iar Ci este
constanta de integrare.
Contribuția la expansiune a dipolilor vortex din spațiul în care se află zona analizată se
∑( ∑( ∑(
obține prin operația de însumare, v = i hi r + Ci) = Hr + C, unde H = i hi ), C= i Ci ).
Legea lui Hubble, v = Hr, unde H este constanta lui Hubble, rezultă din relația
precedentă prin impunerea condiției C = 0.
Pentru estimarea dimensiunilor Universului nostru, se ține seama că viteza de
expansiune este limitată superior de viteza luminii în vid. Se obține valoarea aproximativă: r max=
c / H¿ 12,9 ·1022 km, unde c ¿ 3 ·105 km/s, H ¿ (72 ± 8) km/s·Mpc, 1 Mpc ¿ 3,09 ·1019 km,
unde Mpc este simbolul pentru megaparsec - unitate de măsură a distanțelor, utilizată în
astronomie.
Având în vedere poziția Sistemului solar în Galaxia noastră, dimensiunea Universului
rezultată din relația lui Hubble are același ordin de mărime cu cea acceptată în prezent,
mai precis, este acceptată valoarea d ¿ 93 ·1021 km.
Expansiunea accelerată a Universului se poate argumenta prin derivarea în raport cu
timpul a ecuației corespunzătoare legii lui Hubble. Pentru accelerație se obțin expresiile a = Hv
= H2r.
Observație. De menționat că o galaxie îndepărtată este analizată la o dată anterioară, care este
decalată în urmă cu intervalul de timp necesar luminii să ajungă pe Terra din zona respectivă.
Intervalul de timp în care Universului nostru a evoluat în bucla de expansiune se obține
9
din relația Δt = d/c ¿ 13,7·10 ani.
Dimensiunile și vârsta Universului nostru sunt relative, pentru că radiațiile emise de
Galaxiile îndepărtate ajung pe Terra mult mai târziu, interval de timp în care viteza de expasiune
se modifică permanent, altfel spus parametrul H din legea lui Hubble capătă diverse valori. Mai
mult, în apropierea găurilor negre, spațiul se contractă prin trecerea particulelor universale
primordiale în Universul complementar.
Așa cum am precizat în capitolul “Bazele teoriei dipolilor vortex”, devenirea globală a
Universului nostru este descrisă printr-o undă staționară în care volumul variază de la
valoarea maximă, Vmax = V0 eAT/2 = πλ3/48 = πc3T3 /48, la valoarea minimă, Vmin = V0= πc3T3
e - AT/2 /48, unde A reprezintă amplitudinea, T este perioada, iar λ este lungimea de undă.

182
 În aproximația formei sferice a Universului nostru, valorile perioadei T și lungimii de
undă λ se determină astfel: πc3T3 /48 = 4π r3/3 = 4π c3 (Δt)3/3, λ = c T. După efectuarea
calculelor, se obțin valorile T = 4·Δt ¿ 54,8 · 109 ani, λ ¿ 5,2·1023 km.
Evoluția Universului nostru nu are un început și un sfârșit, deoarece semnifică o
transformare permanentă atât la nivel local, cât și la nivel global. Pe de altă parte, Universul în
care trăim este o componentă a Multiversului, care nu are limite spațio-temporale.
Explicarea expansiunii Universului nostru și demonstrarea teoretică a legii lui Hubble
constituie argumente deloc neglijabile pentru validarea teoriei dipolilor vortex, în care particulele
universale primordiale reprezintă cuante nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică,
impuls mecanic sau informație, ci şi cuante spaţio-temporale.
Referitor la microcosmos, dualismul corpuscul-undă capătă o semnificație profundă în
teoria dipolilor vortex. În termenii mecanicii cuantice, funcțiile de undă asociate
microparticulelor sunt echivalente cu undele de reconfigurare spațio-temporală a dipolilor
vortex.
Este bine de amintit că, în evoluția științei, teoria relativității a reprezentat un răspuns
oferit de Einstein pentru depășirea contradicției dintre electrodinamica clasică și mecanica
newtoniană.
Teoriile lui Hertz și Lorentz , bazate pe existența eterului universal, au condus la rezultate
contradictorii în experimentele efectuate de Fizeau și Michelson, din cauza limitelor interpretării
separate a conceptelor de spațiu, timp și materia în mișcare și transformare.
Teoria dipolilor vortex oferă o explicație simplă pentru imposibilitatea conceperii unui
sistem inerțial de referință absolut, mișcarea fiind relativă, în sensul că se raportează doar la
dipolii vortex.
În această concepție, devenirea Existenței la scară locală și globală este intrinsec corelată
cu modificările spațio-temporale datorate schimbului de particule universale primordiale între
Universul nostru și Universul complementar.
Având în vedere că orice eveniment local - generat de tranzițiile particulelor universale
primordiale printr-un dipol vortex - este exprimat informațional și stocat în Existență prin unde
spațio-temporale de structurare, se poate face trimitere la rolul esențial al informației în
transformarea configurațiilor dipolilor vortex.
Pe de altă parte, oricărei particule elementare din Universul nostru îi corespunde o
antiparticulă în Universul complementar care generează unde de reconfigurare spațio-temporale,
ale căror variații sunt similare, dar de semn contrar cu cele produse de particula asociată. Altfel
spus, în cadrul Existenței lărgite, dipolii vortex au o dublă reprezentare informațională prin
unde de reconfigurare spațio-temporală. Informația din Universul nostru se referă la materie, iar
informația din Universul complementar corespunde antimateriei și poate fi asociată cu Spiritul
universal sau Divinitatea.
Informația universală are ca efect devenirea rațională a Existenței la granița dintre
cauzalitate și întâmplare, necesitate și libertate.
În teoria dipolilor vortex, reconfigurarea permanentă a Existenței la nivelul
microcosmosului oferă abordare novatoare a conceptelor de interacțiune și de mișcare relativă.
La nivel macroscopic, rezultanta acestor reconfigurări este modelată spațio-temporal prin
diverse interacțiuni - interpretate drept cauze ale mișcării relative.
Altfel spus, nu există un sistem de referință absolut pentru raportarea mișcării structurilor
materiei, având în vedere că, la nivelul microcosmosului, spațiul este modelat local de trecerea
particulelor universale primordiale prin dipolii vortex. Mișcarea relativă a corpurilor este o

183
consecință a reconfigurării permanente a spațiului în care se află.
Viteza luminii în vid este constantă, indiferent de mișcarea sursei de lumină sau a
observatorului din Universul nostru, pentru că reprezintă viteza de reconfigurare a spațiului de
către particulele universale primordiale care trec prin dipolii vortex ai materiei structurate.
Se poate afirma că ființa umană are disponibilități limitate de reflectare a Existenței, care
nu-i permit analiza evenimentelor într-un sistem de referință absolut în care Universul nostru și
Universul complementar sunt accesibile. Oare, cum ar arăta Lumea, dacă ar fi posibil un sistem
de referință inerțial cu originea localizată pe un foton care se deplasează în vid?...
Pentru ființa umană, spațiul și timpul au semnificație locală, find imposibil de exprimat
riguros la scară astronomică din cauza mișcării permanente și imprevizile a materiei.
Este posibil ca Spiritul universal să se raporteze la un sistem de referință absolut, în care
particulele universale primordiale sunt “cărămizile” prin care se modelează întreaga Existență.
Un alt exemplu în redefinirea cadrului conceptual este noțiunea de temperatură, care
reprezintă o măsură la nivel macroscopic pentru evaluarea prin mediere a mișcării permanente
și dezordonate a atomilor și moleculelor.
În general, mărimile fizice reprezintă tipuri de proprietăți fizice ordonabile. Pentru a
înțelege semnificația generală și abstractă a acestora, se consideră o mulțime de
elemente(sisteme, proprietăți, procese, fenomene), precum și o relație binară de ordonare,
reflexivă, antisimetrică și tranzitivă, care grupează elementele mulțimii în clase de echivalență.
Fiecărei clase de echivalență i se asociază o valoare distinctă a mărimii fizice. De exemplu, în
cazul temperaturii, echilibrul termic dintre sistemele termodinamice este utilizat pentru definirea
claselor de echivalență.
Constituirea cadrului conceptual al Existenței are ca punct de plecare reconfigurarea
spațio-temporală locală - determinată de schimbul local de particule primordiale prin dipolii
vortex între Universul nostru și Universul complementar - care se transmite cu viteza luminii la
scară globală.
Expansiunea Universului nostru are loc în ansamblu, prin mediere spațio-temporală, dar
există și zone staționare sau chiar zone de contracție, ca de exemplu, cele care includ găurile
negre(considerate megavortexuri convergente).
Mecanismul expansiune-contracție locală reprezintă baza pentru modelarea geometrică a
Existenței, care conține informația despre liniile câmpurilor de forțe.
În acest context trebuie interpretat principiul acțiunii minime, care permite prin metoda
calculului variațional obținerea ecuațiilor de mișcare pentru sistemele fizice, precum ecuațiile lui
Lagrange și ecuațiile lui Hamilton - din care se pot deduce ecuațiile lui Newton, ecuațiile lui
Maxwell, ecuația lui Schrӧdinger etc.
Faptul că proprietățile generale ale materiei sunt generate de spațiu și timp rezultă și din
teorema lui Noether, prin care se pot determina mărimile fizice care se conservă pe baza unor
operații de simetrie. Mai precis, pentru un sistem izolat în care se asigură condițiile de
omogenitate și izotropie a spațiului, precum și de uniformitate a timpului, din invarianţa funcţiei
lui Lagrange faţă de translaţiile infinitezimale în spaţiu, rotaţiile spaţiale infinitezimale şi
translaţiile infinitezimale în timp, rezultă legile de consevare ale impulsului mecanic,
momentului cinetic, respectiv energiei mecanice totale.
Spre deosebire de Universul nostru care se dilată, Universul complementar se contractă,
având ca posibil efect o viteză de propagare a interacțiunilor mai mare decât viteza luminii în
vid. Această constantă universală poate reprezenta un criteriu pentru a stabili granițele dintre cele
două universuri în care Existența se manifestă prin materie, respectiv antimaterie.
Pentru o înțelegere intuitivă a pragului de structurare a Existenței, se poate face o

184
analogie cu propagarea prin aer a sunetelor la viteza de aproximativ 331 m/s (Mach 1), care
reprezintă bang-ul sonic pentru interacțiunile elastice. Similar, viteza de propagare a luminii
reprezintă bang-ul pentru interacțiunile electromagnetice.
În această interpretare, se poate afirma că, la viteze apropiate de viteza luminii în vid,
există praguri energetice prin care particulele din Universul nostru trec în Universul
complementar, altfel spus, se generează dipoli vortex inversați (asociați antiparticulelor).
Aceste praguri energetice sunt atinse în reacțiile nucleare în care se generează antiparticule.
Dacă pragul energetic este de tip “barieră de potențial”, atunci poate fi străbătut prin
“efect tunel” de către particulele elementare.
De fapt, în spațiul cu opt dimensiuni, în care se manifestă Existența, condiția ca viteza
microparticulelor să fie egală cu viteza luminii în vid (v=c) se poate exprima în limbaj
matematic printr-o hipersuprafață care separă Universul nostru de Universul complementar.
Într-un sistem de referință inerțial cu originea pe hipersuprafața respectivă, forma
geometrică a structurilor materiei este bidimensională, iar procesele decurg extrem de lent,
având în vedere consecințele transformărilor Lorentz referitoare la contracția lungimilor pe
direcția mișcării și dilatarea timpului. Modificările au loc astfel încât produsul dV·dt dintre
variațiile infinitezimale ale volumului și timpului este invariant, fapt care arată că hipersuprafața
reprezintă o discontinuitate spațio-temporală.
Desigur, este dificil de precizat modul de transmitere a informațiilor prin hipersuprafața
de separare a celor două universuri.
Chiar și în Universul nostru există medii dispersive în care viteza de fază v a undelor
diferă de viteza de grup vg , care reprezintă viteza de propagare a energiei.
Pentru un pachet de unde cu frecvențe foarte apropiate, vitezele de grup și de fază sunt
legate prin relația vg = v – λ· dv /d λ. Spre deosebire de dispersia normală, când vg ˂ v, la
dispersie anormală vg ˃ v. În cel de-al doilea caz, semnalele purtătoare de informații se pot
propaga cu viteze mai mari decât vitezele de fază ale undelor în medii dispersive în care dv /d λ
˂0.
Observații. 1) Fenomenul de dispersie anormală este corelat cu absorbția la rezonanță a energiei
undelor de către mediul prin care se propagă.
2) Pentru a sugera “polarizarea materie-antimaterie” a Existenței pe direcția Universul nostru –
Universul complementar, se poate face o analogie în spațiul tridimensional cu starea energetică
a dipolilor magnetici situați într-un câmp magnetic, cu mențiunea că modalitățile de interacțiune
sunt diferite.
Faptul că informația poate fi transmisă prin Universul complementar cu viteze mai mari
decât viteza luminii în vid poate fi o provocare cognitivă pentru cei interesați de teleportare.
La nivelul actual al cunoașterii au fost propuse diverse metode ipotetice de teleportare
(teleportare prin găuri spațiu-timp “găuri de vierme”, teleportare cu transmitere de informații
pentru reconstruirea obiectelor), dar experimental au fost confirmate doar posibilitățile de
teleportare cuantică și psihică.
Teleportarea cuantică a unei raze laser a fost realizată în iunie 2002 de către dr.Warwick
Bowen, dr. Ping Koy Lam, prof. Hans Bachor și dr.Timothy Ralph, cercetători la Universitatea
Națională Australiană.
În teoria dipolilor vortex, teleportarea este posibilă atunci când informațiile despre obiect
sunt transmise prin Universul complementar.
Referitor la metrica lui Alcubierre, care permite deplasarea într-o bulă de distorsiune cu
viteze superluminice, transpunerea în practică pare de domeniul literaturii SF.

185
 Un sistem de propulsie, bazat pe mecanismele warp, produce o distorsiune a spațiului
prin contractarea dimensiunilor din fața sa și alungirea dimensiunilor din spatele său. Acest
scenariu din Star Trek, ar fi posibil în varianta realizării unor structuri materie-antimaterie -
formate din dipoli vortex normali și dipoli vortex inversați - care produc energia de propulsie
în procesul de anihilare.
Unii astronomi cred că în jurul găurii negre din centrul galaxiei noastre orbitează o
acumulare de plasmă foarte fierbinte, care se mișcă cu viteze ce ating o treime din viteza luminii.
Această presupunere va fi lămurită în 2019, când se vor primi datele de la radiotelescopul Event
Horizon.
Interpretarea diagramei Hertzsprung-Russell trebuie revizuită, pentru a pune în evidență
rolul esențial în apariția și evoluția stelelor a schimbului de materie și antimaterie dintre
Universul nostru și Universul complementar.
La nivel cosmic, se face trimitere la posibilitatea ca un megavortex convergent - de tipul
unei găuri negre - să accelereze corpuri cerești până la viteze apropiate de viteza luminii în vid
care pot trece în Universul complementar ca surse de energie, având în vedere procesele de
transformare progresivă a materiei în antimaterie de la suprafață în adâncime.
Mai mult, se poate oferi o explicație pentru apariția stelelor din Universul nostru, în
ipoteza că provin din structuri ale antimateriei din Universul complementar care au trecut
prin megavortexuri divergente – de tipul găurilor albe (inversiuni temporale ale găurilor negre)
– devenind surse de energie rezultată din transformarea progresivă, de la suprafață în
adâncime, a antimateriei în materie.
Altfel spus, sursa primară de energie a radiațiilor din Universul nostru are la bază
procesele de transformare în stele a antimateriei în materie. Pe măsura creșterii temperaturii și
apariția nucleelor ușoare pot fi inițiate procesele de fuziune nucleară, având ca rezultat
generarea suplimentară de energie și formarea nucleelor de masă intermediară și grele, dar și
procese de anihilare a particulelor și antiparticulelor.
Este dificil de acceptat concepția actuală că stelele reprezintă doar “un reactor
termonuclear cosmic”(configurat din gazele și praful cosmic prin mecanisme gravitaționale),
care generează energie și nuclizii elementelor chimice, având în vedere caracterul exploziv al
reacțiilor de fuziune nucleară. În schimb, ipoteza că stelele provin din structuri ale antimateriei
permite explicarea progresivă a energiei stelare, producerea temperaturilor foarte mari și
generarea microparticulelor.
Faptul că o stea poate ajunge în stadiul de supernovă, în care energia este eliberată
exploziv, este explicat prin ciocnirea cu un corp cosmic, care ajunge în masa de antimaterie și
declanșează procesele de anihilare.
În cazul în care corpul cosmic care pătrunde în nucleul unei stele alcătuit din antimaterie
are dimensiuni mai mici, se produce o explozie stelară, având ca rezultat eliberarea de energie
și materie în cosmos.
În particular, erupțiile solare din zonele active pot elibera energii cu valori mai mari
decât 6· 1025J, care perturbă câmpul magnetic și afectează straturile atmosferei solare (fotosfera,
coroana și cromosfera), încălzind plasma cu zeci de milioane de grade și accelerând
microparticulele (electroni, protoni, ioni grei) la viteze apropiate de viteza luminii. În faza a
doua, atunci când procesele au atins o anumită stabilitate, apar protuberanțele calme și
filamentele solare.
Exploziile solare de clasă X sunt cele mai puternice, fiind însoțite de radiații intense și
ejecție de masă coronară, care provoacă furtuni geomagnetice - prin interacțiunea vântului solar
cu câmpul magnetic al Pământului. Faptul că ciclul solar are o durată medie de 11,2 ani se poate

186
explica prin perturbațiile gravitaționale ale planetei Jupiter (cu o perioadă siderală de 11,8 ani)
asupra centurii de asteroizi care se află între orbita sa și cea a planetei Marte.
Ipoteza “morții termice” a Universului nostru prin stabilirea echilibrului termic este
falsă, deoarece redistribuirea energiei și informației se exprimă pe scară largă în cadrul
dialecticii cauzalitate-întâmplare între componentele duale ale Existenței.
Universul complementar are un rol esențial în devenirea vieții și derularea unor
evenimente din Universul nostru, fiind sediul localizării informației care definește Spiritul
universal.
Caracteristica esențială a Spiritului universal este procesarea informației structurale a
Existenței orientată spre scop și finalitate. Spiritul individual este corelat cu Spiritul universal
și se manifestă în Universul nostru prin conștiința unică a fiecărei ființe inteligente din spațiul
terestru sau extraterestru.
Referitor la matricea duală a Existenței, Spiritul este Metainformația, adică “informația
despre informație” ca principiu animator și vector al devenirii materiei organizate la nivel
superior.
Saltul calitativ de la materia inertă la materia vie este datorat metainformației, care
asigură pe traiectoria evolutivă apariția conștiinței și înțelegerea informației primite de o ființă
inteligentă despre sine și despre interacțiunea cu mediul în care trăiește.
În particular, omul este rezultatul interacțiunii dintre spirit și trup. Spre deosebire de
trup, care are la bază informația genetică din celule, spiritul individual se bazează pe
metainformația lui Alter Ego din Universul complementar.
Deși lasă urme în Existență, omul este muritor, pentru că reprezintă doar un instrument
prin care Spiritul universal se manifestă în Universul nostru.
Referitor la religie, se poate afirma că Sfântul Duh, ca purtător de metainformație, nu se
manifestă în mod direct în Universul nostru, ci doar prin intermediul lui Alter Ego asociat unui
organism viu. În acest sens, se impune o raportare critică la semnificația și valorile credinței,
pentru aducerea la numitor comun a creștinismului, islamului, iudaismului, budismului,
hinduismului etc.
Trinitatea, reprezentată prin Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, reprezintă marele mister a
creștinătății, prin care ființa umană s-a raportat prin credință la Existență.
În cadrul Trinității, Tatăl reprezintă Spiritul universal, iar Fiul este modelul uman
transmis prin Sfîntul Duh lui Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii. Evident, Mântuitorul a
influențat decisiv istoria omenirii prin stabilirea unor repere în separarea binelui de rău, a
dreptății de nedreptate și a adevărului de minciună în dialectica complexă a vieții pe Terra. Pe
baza Vechiului Testament, se poate considera că omul are origini divine, pentru că, într-o
interpretare metaforică și abstractă, Adam este fiul muritor al lui Dumnezeu, fiind creat după
chipul și asemănarea cu divinitatea.
În teoria dipolilor vortex, echivalentul Trinității se exprimă prin metainformația din
Universul complementar, informația din Biounivers și interfața informațională în dialectica
relaționării acestora.
Se poate afirma că, în înțelegerea semnificației conștiinței, s-a ajuns la un punct critic,
care va fi depășit în secolul XXI printr-o abordare novatoare a Existenței, în care știința,
filosofia și religia sunt interpretate unitar ca disponibilități ale ființei umane și mod de acțiune în
cunoașterea progresivă a statutului și rolului său în Univers.
Înțelegerea profundă a diferenței dintre un sistem viu și unul inert din microcosmos,
macrocosmos sau megacosmos, ca ansamblu organizat de elemente, trebuie raportată la triada
unitară și indisolubilă (structură, funcție, informație).

187
 Analiza structurală a unui sistem pune în evidență modul de organizare internă a părților
sale componente și a interacțiunilor dintre acestea, care asigură o configurație coerentă de
transformări și oferă integralitate sistemului.
Analiza funcțională abordează comportamentul unui sistem în condițiile raportării
acestuia la alte sisteme cu care interacționează sau schimbă informații.
Referitor la conexiunea și integrarea structurală și funcțională a sistemelor pe diverse
nivele de organizare, se disting două modalități importante de relaționare:
- prin interacțiuni bazate pe câmpuri de forțe, în care predomină schimbul de energie;
- prin semnale bazate pe unde modulate, în care predomină schimbul de informații.
Un rol esențial în dezvoltarea unor sisteme complexe, în particular sistemele cibernetice
și organismele vii, îl are schimbul de informații între părțile componente sau cu mediul extern,
care asigură corelarea eficientă a structurii și funcțiilor prin mecanisme feedback multiplu
integrate.
De regulă, selectarea și relaționarea sistemelor prin unde modulate se derulează la
rezonanță, ceea ce presupune un anumit grad de compatibilitate, condiție care este realizată
aleator la structurile inerte, dar și prin adaptare la mediu, în cazul organismelor vii.
Spre deosebire de structurile materiei inerte, care pot schimba informații doar în cadrul
Universului nostru, organismele vii schimbă informații și cu Universul complementar, alfel spus,
viața trebuie analizată în cadrul Existenței lărgite. Un exemplu sugestiv îl reprezintă
calculatoarele electronice, care au toate programele stocate în memorie, dar, pentru ființa
umană “sistemul de operare” este preluat progresiv din Universul complementar pe măsura
dezvoltării conștiinței, la care se adaugă zestrea genetică și informațiile din memorie.
Conștiința umană reprezintă un nivel superior al manifestării vieții, realizat printr-un salt
calitativ în corelarea unor informații din întreaga Existență, având ca rezultat disponibilitățile
omului de a da semnificație și valoare evenimentelor din mediul în care trăiește.
În cadrul Existenței lărgite, Spiritul universal este asociat cu informația din Universul
complementar, care asigură diversitatea “schemelor de modelare” a spiritelor individuale.
Să nu se uite că, într-o interpretare filosofică și religioasă, omul reprezintă o unitate în
diversitate dintre trup și suflet, adică dintre obiectiv și subiectiv, libertate și necesitate,
cauzalitate și întâmplare etc.
Spiritul uman se manifestă prin intermediul trupului purtător de informații, care
reprezintă un fascinant “instrument organic” de acțiune și sondare a mediului înconjurător.
O posibilitate de reflectare a Existenței este reprezentată de disponibilitățile spațio-
temporale ale ființei umane, cu mențiunea că modalitățile de manifestare a vieții în Universul
nostru pot fi diverse, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele umane
Manifestarea și devenirea conștiinței individuale are la bază informațiile preluate de Alter
Ego din Universul complementar, care asigură schemele primare de procesare a informațiilor
preluate de către ființa umană din Universul nostru prin intermediul organelor de simț.
Într-o exprimare sugestivă, trupul este “instrumentul specific” pentru
manifestarea temporară și parțială a Spiritului universal în Universul nostru, iar creierul uman
reprezintă “interfața” dintre Existență și Universul subiectv. Spiritul individual este “factorul
animator” al organismului, care generează informații și induce trăirile subiective, fiind limitat de
posibilitățile organismului de relaționare cu realitatea obiectivă.
Orice organism viu reflectă specific și limitat mediul înconjurător, chiar și atunci când
utilizează diverse mijloace tehnice de măsurare a parametrilor fizici și de procesare a datelor
obținute.
Viața pe Terra se manifestă pe diverse nivele de organizare (de la celule și organisme,

188
până la ecosisteme și biosferă), în medii cu factori specifici și parametri fizici situați în anumite
intervale de valori, având la bază biochimia carbonului, dar în Univers pot exista diverse alte
posibilități de manifestare a vieții.
Pe lângă corpurile cerești și structurile cunoscute (planete, stele, sisteme planetare,
galaxii etc.), în Univers pot exista structuri superioare de organizare a materiei compatibile cu
Spiritul universal, care sunt inaccesibile ființei umane, nu numai din cauza distanțelor
astronomice, ci și a modalităților diferite de reflectare a Existenței, de comunicare și de
procesare a informațiilor.
Biouniversul are semnificația de componentă spirituală a Universului nostru prin care
se dă sens și valoare întregii Existențe.
O posibilitate de reflectare a Existenței este reprezentată de disponibilitățile spațio-
temporale ale ființei umane, cu mențiunea că modalitățile de manifestare a vieții în Universul
nostru pot fi diverse, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele umane. Spiritul uman nu
este o funcție a organismului, ci se manifestă prin intermediul trupului, care reprezintă un
fascinant “instrument organic” de acțiune și sondare a mediului înconjurător.
Se poate afirma că rolul activ al ființei umane în cunoaștere se manifestă prin
introducerea unor concepte și reguli de interpretare a Existenței, Universul subiectiv și
Universul obiectiv fiind corelate prin stabilirea unor corespondențe, ca de exemplu de tipul
morfismelor dintre structurile algebrice.
Două persoane pot avea universuri subiective diferite, dar se pot înțelege și comunica
informații despre realitatea obiectivă pe baza unor relații de izomorfism între mulțimile de
simboluri dobândite pe parcursul vieții.
Adaptarea la mediu, prin diverse mecanisme biologice dar și culturale, reprezintă un
factor important în devenirea umană.
Evoluția vieții capătă o semnificație profundă prin raportare la componenta
informațională a Existenței, care se manifestă obiectiv, dar și subiectiv – prin intermediul
sistemelor biologice.
După acad. Nicolae Botnariuc, “sistemele biologice sunt sisteme deschise,
informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare,
autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și
finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”.
Genialul savant Charles Darwin, în celebra sa lucrare “Originea speciilor prin selecție
naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”, consideră că transformarea
treptată a speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate,
suprapopulație, lupta pentru existență și selecția naturală.
Ca urmare a modificării condițiilor de viață, în lupta pentru existență au supraviețuit cu
precădere indivizii cei mai apți, ale căror însușiri deosebite au fost păstrate prin ereditate.
În prezent, concepția lui Darwin este completată prin deplasarea accentului pe rolul
mutațiilor genetice în evoluția vieții.
Dezvoltarea organismelor vii prezintă încă multe necunoscute. Cercetările trebuie
orientate pe descifrarea unor mecanisme genetice dinamice, autoperformante şi adaptive la
factorii interni şi externi, care pot să explice, nu numai procesele biosintezei proteinelor, ci și
corelarea diferenţierii celulelor cu structurarea organelor şi configurarea întregului organism
prin controlul dispunerii celulelor în spaţiu.
Deşi în studiile teoretice se poate separa informaţia de structură şi funcţie, în realitate
elementele triadei viului relaţionează prin feedback şi se dezvoltă împreună.
Materializarea informaţiei “in actu” din starea “ in potentia” presupune derularea corelată

189
a secvenţelor diviziunii, diferenţierii şi orientării celulelor prin interacţiune cu matricea
proteinică şi semnalele transmise de receptorii specifici despre poziţiile relative ale celulelor
vecine, pentru ca structurile şi procesele biologice să fie integrate unitar.
Această interpretare este confirmată de celulele suşe pluripotente extrase de la un
embrion, care se pot dezvolta şi reface ţesuturile afectate de leziuni, boli sau bătrâneţe ale unor
organisme compatibile genetic. Un alt exemplu cu implicaţii tulburătoare în etică îl reprezintă
clonarea organismelor prin înlocuirea nucleului unui ovul cu nuclelul extras dintr-o celulă
somatică.
Extinderea geneticii clasice la “genetica dinamică”, se poate realiza prin adăugarea
principiului de bază: morfogeneza se derulează prin aranjamentul ordonat al celulelor în
configuraţii spaţiale bine definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune
în funcţie de natura şi poziţiile relative ale celulelor vecine, care sunt integrate în ciclul mitotic
cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Deşi nucleul este centrul coordonator al celulei, informaţia genetică este funcţională în
structura spaţială a unor câmpuri de celule care capătă specificitate în ţesuturi, organe şi sisteme,
organizate ierarhic şi integrate unitar la nivelul organismului. În compoziţia nucleului intră
ADN, ARN, proteine, diferiţi compuşi organici şi anorganici organizaţi în matricea sau sucul
nuclear, cromatină sau cromozomi, nucleoli, totul delimitat de o membrană nucleară prin care
schimbă materie, energie şi informaţie cu exteriorul.
În procesul diviziunii celulare, ciclul mitotic este corelat cu ciclul nucleolar – nucleolii
sunt vizibili în interfază, dispar în profază şi reapar în telofază. Cercetătorii recunosc importanţa
nucleolilor în sinteza ARNr şi şi biogeneza ribozomilor, dar şi ca “staţii intermediare” pentru
transferul ARNm şi ARNs în citoplasmă.
Concepţia lui Darwin despre originea şi evoluţia speciilor reprezintă un salt calitativ în
cunoaştere, dar misterele devenirii vieții nu pot fi descifrate doar pe baza selecţiei naturale în
“lupta pentru existenţă” a indivizilor mai bine adaptaţi şi a mutaţiilor genetice aleatoare, fără
stabilirea rolului esențial al componentei spirituale care marchează destinul ființei umane.
Omul se raportează prin conștiință la un nivel superior al informației universale,
devenirea sa derulându-se prin dialectica materie-spirit.
În evoluția vieții pe Terra, creierul uman a atins un înalt grad de complexitate, fiind
sediul unor procese psihice care prezintă încă multe necunoscute. Numai prin antrenarea întregii
activităţi psihice(senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, atenţie, afectivitate, imaginaţie,
gândire, creativitate) reflectarea realităţii obiective capătă sens și valoare.
Psihicul uman este conectat prin nivelele conștient, subconștient și inconștient la
informația de configurare spațio-temporală a Existenței atât din Universul nostru, cât și din
Universul complementar.
Starea informațională a ființei umane este dependentă la nivel conștient de
disponibilitățile proprii, de contextul socio-cultural în care trăiește, de implicarea și adaptarea
eficientă la solicitările vieții, acțiunile sale fiind orientate către împlinirea unor scopuri și a unor
idealuri.
Pe de altă parte, nivelele subconștient și inconștient ale psihicului uman sunt modalități
ascunse de raportare la evoluțiile ontogenetică și filogenetică.
Referitor la creierul uman, prof. dr. Leon Zăgrean afirmă: “Creierul are mai multe
niveluri de organizare. E un creier, dacă vreţi, care este comun inclusiv reptilelor, un creier mai
evoluat care se află la nivelul mamiferelor şi ultima parte a creierului, care este specifică fiinţei
umane.”
Este de presupus că există canale de informații mult mai profunde, încă neidentificate,

190
prin care ființa umană este influențată de evenimentele din Universul nostru și Universul
complementar. Poate că religia, și chiar astrologia, nu sunt lipsite cu totul de temei…
Se poate afirma că spiritul individual, identificat prin conștiință sau suflet, este principiul
animator prin care organismul viu devine componentă a Biouniversului, care se află în rezonanță
cu Spiritul universal ca manifestare dialectică a unității în diversitate. Deși trupul este muritor,
spiritul este etern pentru că aparține rațiunii universale.
Este fascinant că, în cazul transplantului de organe (inimă, plămâni, rinichi, ficat), unii
pacienți, nu numai că s-au vindecat, ci și au dobândit parțial însușiri psihice ale donatorului
compatibil.
Se pune firesc întrebarea retorică: oare, dacă se va reuși vreodată un transplant de creier,
atunci va fi posibil și un transfer aproape integral de personalitate?
Majoritatea oamenilor de știință ar da un răspuns afirmativ, având în vedere că celulele
și structurile de celule stochează informațiile esențiale despre morfologia și fiziologia
organismului.
Spre deosebire de concepția actuală, care consideră că psihicul reprezintă o funcție a unui
nivel superior de organizare a materiei vii, în teoria dipolilor vortex conștiința reprezintă
manifestarea Spiritului universal, ca spirit individual, prin intermediul unui organism. Deci
spiritul individual nu dispare odată cu moartea trupului, ci trece în forma supremă de Spirit
universal.
Este fascinant că devenirea vieții este datorată interacțiunii dialectice dintre materie și
spirit, manifestându-se ca unitate în diversitate la granița dintre obiectiv și subiectiv, necesitate și
întâmplare.
Psihicul uman este capabil să reflecte realitatea obiectivă pentru a crea un univers
subiectiv corelat cu Existența prin relații de tipul morfismelor întâlnite la structurile algebrice.
Prin relaționare și comunicare, conștiințele individuale se integrează pe nivelul superior
al conștiinței sociale.
În lucrarea “Inteligența materiei”, prof. univ. dr. Dumitru Constantin Dulcan prezintă
un studiu interesant care “vizează îndeosebi dimensiunea informațional-energetică a lumii vii”.
Dialectica materie-spirit este cheia gnoseologică pentru a căuta un răspuns la întrebarea
tulburătoare: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm? Răspunsul la această
întrebare existențială a provocat dispute aprinse printre gânditori.
Este utilă o retrospectivă a confruntărilor de idei pe această temă, pentru a pune în
evidență evoluția dialectică a cunoașterii prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
În unele tradiţii spirituale, filosofice şi psihologice, sufletul exprimă esenţa imaterială şi
nemuritoare a unei persoane, şi, în general, a unui organism viu. În creştinism, dar şi în alte
credinţe religioase, sufletul este creația Divinității, iar, după moarte, sufletul nemuritor părăseşte
trupul în care s-a manifestat doar temporar.
O mare parte a oamenilor de ştiinţă nu acceptă natura imaterială a sufletului. În
cartea sa “The Astonishing Hypothesis”, Francis Crick, laureatul premiului Nobel pentru
descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, susţine că sufletul este doar o iluzie, esenţa
umană fiind determinată de “comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al
moleculelor asociate lor”.
O atitudine mult mai nuanţată o are filosoful Stephen Cave, autorul lucrării
“Immortality”, în care afirmă că sufletul este “cea mai importantă idee din istoria omenirii”.
Pentru a dovedi existenţa sufletului, Cave se raportează la trei aspecte esenţiale, şi anume:
- diferenţa dintre lucrurile vii şi cele inerte, care implică un “principiu animator” asimilat
sufletului;

191
- fiinţele inteligente au conştiinţă, fiind capabile, nu numai de deplasare şi reproducere, ci şi de
gândire, imaginaţie şi creativitate;
- trăirea unor “experienţe extracorporale”, în care unii pacienţii aflaţi în moarte clinică au avut
senzaţia că au părăsit propriul corp pentru a traversa un tunel luminos.
Desigur, problematica sufletului și a conștiinței reprezintă o mare provocare pentru cei
pasionaţi de enigmele cunoaşterii destinului uman.
În lucrarea “Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică”,
Gabriel Dulea afirmă: “conştiinţa a fost considerată multă vreme ca o noţiune confuză, folosită
de filosofii mistici, un cuvânt de mai multe ori echivoc, aplicându-se când atenţiei, când
introspecţiei, când verificării (controlului şi reglării), când recunoaşterii, când inteligenţei, când
senzaţiei cenestezice a activităţii mentale, când cauzei (presupusă misterioasă, necunoscută şi
supranaturală) fenomenelor psihice”.
Teoria dipolilor vortex oferă cadrul conceptual pentru descifrarea unitară și coerentă a
enigmelor devenirii vieții.
Organismul se dezvoltă în Universul nostru(format din materie), iar Spiritul universal se
manifestă în Universul complementar(format din antimaterie), dar și în Universul nostru prin
diversitatea de spirite individuale. Cele două universuri coexistă și evoluează împreună din
trecut, prin prezent, spre viitor, având în vedere că dipolii vortex sunt modele fizice pentru
unitățile dialectice particulă-antiparticulă și câmpurile de forțe asociate.
Se poate afirma că orice ființă umană din Universul nostru are un “Alter Ego” în
Universul complementar, altfel spus, reprezintă o unitate de contrarii în cadrul Existenței.
În cadrul Biouniversului, organismele vii sunt structuri de bază integrate informațional,
prin care Spiritul se manifestă ca unitate în diversitate. De exemplu, pentru om, conștiința
socială reprezintă un nivel superior de integrare a coștiințelor individuale.
La cumpăna dintre milenii, cultura și civilizația este marcată de contradicții, ca de
exemplu, descifrarea teoretică a enigmelor Existenței a fost depășită de progresul tehnicii și
tehnologiei.
Este fascinant că evoluția tehnologiei informației și a comunicațiilor are ca reper stadiul
“inteligenței artificiale”, care presupune implementarea progresivă pe calculator a operațiilor
logice derulate la nivelul psihicului uman. Într-o prognoză realistă, sunt șanse reduse ca în
viitorul apropiat să fie realizate sisteme tehnice deosebit de complexe, având componentele
hardware şi software autoregenerabile şi autoperformante, aşa cum se întâmplă la organismele
vii, care se dezvoltă şi se adaptează progresiv la condiţiile schimbătoare din mediul ambiant.
Spre deosebire de calculatoarele electronice, care funcţionează după un program
prestabilit, esența umană se raportează la suflet, entitate spirituală dificil de definit riguros și
dovedit experimental la nivelul cunoașterii actuale. Conceptul de suflet, face trimitere la psihic,
sine sau conștiință, dar nu este sinonim cu aceste noțiuni, fiind un factor animator al trupului cu
rol de integrare a tuturor proceselor mentale prin care se identifică o personalitate pe traiectoria
devenirii sale.
Pe de altă parte, psihicul uman nu se reduce doar la funcții ale creierului în receptarea,
procesarea după reguli precise și acumularea de informații, ci presupune saltul la conștiință,
care include afectivitate și inteligență, cu disponibilități pentru creativitate, introducerea unor
concepte noi, corelarea la nivel general și abstract a unor teorii științifice existente, cucerirea
de noi adevăruri relative pe traiectoria asimptotică spre adevărul absolut prin participarea
deopotrivă a treptei senzorial-perceptive și a treptei rațional-discursive.
Totuși, se poate face o analogie sugestivă între ființa umană și sistemele artificiale bazate
pe înaltă tehnologie existentă în prezent. Diferența esențială între om și inteligența artificială

192
este conștiința, care dă sens și valoare întregii Existențe.
Omul poate fi analizat și ca sistem cibernetic, având un comportament orientat prin
preluarea informațiilor despre rezultatele acțiunilor anterioare, pentru adaptarea acțiunilor
curente la un scop prestabilit. Feedback-ul modelului cibernetic uman este deosebit de complex,
fiind de tip conexiune inversă multiplu integrată atât la nivelul organismului și al relaționării cu
mediul ambiant, cât și la schimbul de informații cu Alter Ego din Universul complementar.
În devenirea dialectică Om - Alter Ego, organismul este componenta hardware, sufletul
are semnificația de sistem de operare spațio-temporală, iar informația genetică este un
software de aplicație care asigură structurarea organismelor vii pe traiectoria evoluției.
Prin identificarea Existenţei obiective cu Existenţa subiectivă de către personalităţi de
prestigiu din mediul academic, s-a ajuns chiar la interpretarea omenirii şi a întregului Univers ca
o realitate virtuală, de tipul unui program sofisticat de calculator.
Filosoful Nick Bostrom, profesor la Universitatea Oxford, a fost primul care a publicat
în anul 2003 o teorie a Matrix-ului şi chiar una a închisorii digitale, având următoarele ipoteze:
- este foarte probabil ca specia umană să dispară înainte de a evolua în aşa-numita specie
“postumană”;
- este improbabil ca orice civilizaţie “postumană” să poată simula de un număr de ori propria
evoluţie istorică;
- este aproape sigur că trăim într-o simulare computerizată.
După Bostrom, filmul “The Matrix” ar putea fi adevărat, dar “în loc de creiere
conectate la un simulator virtual, creierele proprii ar fi, de asemenea, o parte a simulării
multiversului”. El afirmă că: “ipoteza unei simulări este o formă slabă a creaţionismului,
deoarece creatorilor li se pot atribui unele puteri divine!!!”
Deşi, iniţial, teoria simulării computerizate a fost criticată, ulterior a fost acceptată de
personalităţi de seamă, precum: Max Tegmark, cosmolog la Massachusetts Institute of
Technology (MIT), David Chalmers, profesor de filosofie la Universitatea din New York,
Zohreh Davoudi, fizician la MIT, James Gates, fizician de la Universitatea din Maryland, Rich
Terrile etc.
În cadrul dezbaterilor constructive au apărut două curente distincte, şi anume: adepţii
interpretării Universului ca o “hologramă”, respectiv cei ai interpretării Universului ca un
“cod” extrem de avansat. La baza acestei realităţi programate se află principii pe care fiinţele
umane le identifică prin legi ştiinţifice.
Pentru exemplificare, sunt prezentate două opinii sugestive:
1) “Dacă ne uităm la modul în care o particulă elementară interacţionează, vom regăsi aplicate
multe reguli matematice. Asta mă face să mă întreb dacă nu aş fi şi eu un personaj simulat pe un
fel de joc de calculator.” (cosmologul Max Tegmark)
2) “Noi nu am obţinut niciodată dovezi concludente că nu am trăi într-o lume simulată de
cineva, tocmai pentru că orice dovadă contrară acestei teorii este obţinută prin simulare.”
(filosoful David Chalmers)
Marea dilemă a acestei concepţii este exprimată prin întrebarea: într-un Univers simulat
pe un supercomputer, cine este operatorul? Pentru elucidarea acestei enigme, unii cercetători
fac trimitere la o specie extraterestră superinteligentă sau chiar la Dumnezeu.
Adepţii teoriei Matrix sunt preocupaţi de responsabilitatea celor implicaţi în cercetarea
fundamentală şi aplicativă, având în vedere că dezvoltarea exponenţială a tehnicii şi tehnologiei
ar putea conduce în acest secol la roboţi cu o inteligenţă comparabilă cu cea a fiinţelor umane.
Filosoful Nick Bostrom afirmă: "Inteligenţa artificială nu va mai fi doar o jucărie
interesantă. Ar putea fi ultima invenţie a omenirii".

193
 Desigur, aceste temeri sunt exagerate, pentru că, oricât vor progresa sistemele înzestrate
cu inteligenţă artificială, omul va găsi soluţii eficiente la provocările propriilor sale creaţii
tehnice.
Meritul deosebit al teoriei Matrix este abordarea novatoare, dar unilaterală, a raportului
dintre materie şi informaţie, fără să ofere o descifrare a enigmelor devenirii vieții.
Diferența esențială dintre cel mai performant sistem informatic și cel mai prost om este
aceea că sistemul tehnic, deși poate procesa eficient informații pe baza unor programe stocate în
memorie, nu are acces la metainformația din Universul complementar, alfel spus, nu poate avea
conștiință.
Creierul uman, atunci când se află în stare funcțională, primește informații din Universul
nostru prin intermediul organelor de șimț, care sunt procesate și stocate parțial în memorie, nu
numai după “schemele de operare” din memorie, ci și după cele ale metainformației accesate
prin Alter Ego din Universul complementar.
Originea vieții pe Terra are la bază un ADN primar, cu disponibilități informaționale de
autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare, pentru configurarea unor sisteme biologice
deschise, de la treapta unicelulară la organismele pluricelulare, având un comportament
antientropic și orientat, care le asigură șanse de reușită în relațiile cu alte sisteme.
În condiții favorabile vieții, zestrea genetică este un factor esențial pentru inițierea
reproducerii, variabilității și autodezvoltarii organismelor, ajungându-se la structuri complexe
capabile de trăiri conștiente despre sine și mediul înconjurător sub semnul spiritului individual.
Sufletul reprezintă o manifestare particulară a Spiritului universal, fiind generat după
schema informațională a lui Alter Ego din Universul complementar, dar se adaptează permanent
la evenimentele în care este implicată ființa umană pe traiectoria vieții.
Sufletul și informația genetică sunt corelate între ele în devenirea ontogenetică și
filogenetică a ființei umane, având ca rezultat o gamă diversificată de comportamente umane.
Drept justificare, se face trimitere la psihanaliză și biologie, în particular, se menționează:
- concepția lui Freud despre structurarea psihicului uman pe nivelele Id (Sinele), Ego (Eul) şi
Superego (Supraeul);
- legea biogenetică fundamentală, descoperită de zoologul german Ernst Haechel, conform căreia
ontogeneza este o recapitulare sumară a filogenezei.
Este fascinant că psihicul uman se manifestă prin trăiri conștiente, dar și prin vise,
atunci când Ego are o pondere mai mică decât Id și Superego.
În cazul viselor, manifestările nivelelor Id și Superego nu sunt reglementate în
conformitate cu cerinţele lumii externe (principiul realității), ci se raportează la memorie și Alter
Ego din Universul complementar.
Spre deosebire de metrica Universului nostru, în care dimensiunile spațiale au valori
reale, iar dimensiunea temporală este imaginară, pentru ființa umană Universul complementar
este virtual, fiind caracterizat prin valori imaginare ale dimensiunilor spațiale și valori reale ale
dimensiunii temporale.
De aceea, trăirile din vis, deși au semnificație pentru om, sunt diferite de trăirile
conștiente, principiile cauzalității, coerenței și continuității fiind aplicabile doar parțial.
În Universul nostru, reflectarea realității obiective de către ființa umană se derulează prin
succesiuni în timp de informații spațiale, iar raportarea subiectivă la Alter Ego din Universul
complementar este percepută prin secvențe în spațiu de informații temporale.
Teoria dipolilor vortex poate oferi religiei un argument pentru credința în nemurirea
sufletului, dar și un alt registru de interpretare a concepțiilor filosofice ale lui Kant și Hegel.
În idealismul transcendental, elaborat de Kant, se consideră că lucrurile şi fenomenele

194
realităţii există în sine, ca entităţi obiective. Cunoașterea începe cu experienţa sensibilă, cu
stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa
cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective
şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de
substanţă, cauzalitate, necesitate etc.).
Raportarea concepției lui Kant la teoria dipolilor vortex este deosebit de sugestivă,
deoarece pune în evidență rolul activ al subiectului în cunoaștere, în sensul că “matricea
cognitivă” a spiritului individual reprezintă o posibilitate de abordare a Existenței având
experiența ca punct de plecare și mod de manifestare.
Hegel a pus la baza întregii existenţe conceptul universal de “Idee absolută”, care
începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se
exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă
în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
Metoda dialectică de abordare a Existenței reprezintă un salt calitativ în gnoseologie,
deoarece se bazează pe universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea
transformării acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării
negaţiei.
Se poate afirma că, în cadrul teoriei dipolilor vortex, noțiunile de spațiu și timp capătă
alte semnificații decât cele cunoscute în prezent, fiind corelate intrinsec cu schimbul de particule
universale primordiale prin dipolii vortex, dar și cu posibilitățile de acțiune și de procesare a
informațiilor de către ființa umană. În această interpretare, concepțiile filosofice ale lui Kant și
Hegel pot fi abordate unitar în reflectarea Existenței de către ființa umană prin dialectica
obiectiv-subiectiv.
La nivelul Existenței, trăirea vieții înseamnă manifestarea Spiritului universal în
Universul nostru ca spirit individual care își diversifică încărcătura de semnificații, ca de
exemplu, schemele de reflectare spațio-temporală, stările afective sau valorile de bine, frumos,
dreptate și adevăr.
Prin moartea ființei umane, spiritul individual trece în Universul nostru sub formă de
unde purtătoare de informații.
Pe măsura modificării indicelui de expansiune, Spiritul universal trece din Universul
complementar în Universul nostru.
La schimbarea semnului expansiunii, este posibil ca viața să se manifeste în Universul
complementar. Se pare că sintagma “Judecata de apoi” din credința creștină face trimitere în
sens metaforic la acest eveniment major în devenirea vieții.
În cadrul teoriei dipolilor vortex, chiar și concepția matrix despre Existență este
sugestivă, dacă se identifică operatorul de program cu spiritul individual care exprimă esența
ființei umane, având rol esențial în manifestarea disponibilităților organismului de acțiune și de
reflectare subiectivă a realității obiective. În acest mod, omul participă activ la făurirea propriului
destin în mediul în care trăiește.
Într-o exprimare plastică, se poate face trimitere la proiectarea propriului film pe scena
Existenței în care imaginile transmise secvențial capătă consistență logică în derularea
evenimentelor.
Existența este “Totul”, din trecut, prezent și viitor, ca posibilitate și realitate, fiind
reflectată parțial de ființa umană prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
Disponibilitățile spațio-temporale ale spiritului unui individ se manifestă prin conștiință,
care permite înscrierea pe o traiectorie specifică în Universul cvadridimensional al Existenței
prin raportarea la un registru informațional de semnificații și valori modelate de evoluția

195
dialectică a culturii și civilizației. Altfel spus, destinul ființei umane este tendința spre
perfecțiune, pentru aflarea progresivă a adevărului absolut despre Existență.
Referitor la Biblie, este sugestiv faptul că Geneza sugerează metaforic un adevăr profund,
mai precis, Lumea, cu întreaga încărcătură de semnificații și valori, a început odată cu conștiința
umană, care a fost creată “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.
Desigur, formularea este sugestivă, având în vedere că Dumnezeu nu are formă, pentru că
exprimă informația primordială, adică rațiunea Existenței.
În termeni filosofici, odată cu geneza conștiinței umane, Universul nostru a trecut în
cadrul Existenței din starea de potențialitate în starea de actualitate. Traiectoria umană prin
Existență se derulează activ în Universul nostru, a cărui evoluție este descrisă printr-o undă
staționară, având lungimea de undă λ ¿ 5,2·1023 km și perioada T ¿ 54,8 · 109 ani.
Prin raportare la teoria dipolilor vortex, în cadrul Existenței lărgite, ființa umană se
manifestă dual – prin organismul din Universul nostru și Alter Ego din Universul complementar.
Spre deosebire de mijloacele tehnice dotate cu inteligență artificială, omul trăiește, adică
are conștiință și idealuri, având posibilitatea să proceseze informații și din Universul
complementar.
Undele electromagnetice cu lungimea de undă mai mare de 30 km (T ˃ 10- 4 s, ν ˂ 104
Hz) sunt dificil de produs la intensități relativ mari sau de măsurat cu mijloacele tehnice actuale,
dar și de radiat în spațiu sau captat de către antene - a căror funcționare se bazează pe legea
inducției electromagnetice, e = - dφ /dt, descoperită de Faraday.
Acest domeniu de frecvențe marchează viața ființei umane, activitatea creierului, în stare
conștientă sau de somn, fiind asociată cu diverse combinații de unde cerebrale (impulsuri
electrice), mai precis: delta (0,5 - 4 Hz), theta (4 - 8 Hz), alfa (8 - 12 Hz), gamma (40 - 70 Hz).
Frecvența dominantă a undelor cerebrale se modifică pe parcusul dezvoltării
organismului, având valorile aproximative: 5 Hz (la 5 ani), 10 Hz (la10 ani) și 20 Hz (la adulți).
Rețeaua complexă de neuroni procesează informațiile existente în memorie și
informațiile primite prin organele de simț din mediul înconjurător în conformitate cu
disponibilitățile proprii, care sunt adaptate progresiv la schemele spațio-temporale de operare
ale spiritului individual.
Ca urmare a activității neuronilor, în jurul creierului se creează un câmp electromagnetic
prin intermediul căruia se poate face schimb de informații cu Spiritul universal sau Divinitatea.
Undele cerebrale delta au fost detectate la fetus, dar și la trecerea omului în neființă. Se
pare că domeniul undelor delta reprezintă o fereastră către Dumnezeu, care este deschisă la
nivelele ascunse ale psihicului uman.
Observații. 1) În general, bioritmurile se derulează peste valoarea de prag T= 10- 4 s. De
menționat că unele bioritmuri sunt corelate cu ciclurile cosmice.
2) Undele mecanice reprezintă propagarea unor oscilații ale particulelor unui mediu elastic
asociate unor combinații relativ stabile de dipoli vortex. De remarcat că și percepția de informații
prin unde mecanice de către om este limitată la registrul acusticii (16 - 20 000 Hz).
Trecerea în veșnicie a unei ființe umane reprezintă evenimentul major în care sufletul său
trece din stare de spirit individual în stare de Spirit universal. Sufletul trebuie să aibă un trup
prin care se poate manifesta temporar în dimensiunea fizică. În ultimă instanţă, numitorul comun
al spiritelor individuale îl reprezintă Spiritul universal.
Credința reprezintă o formă de cunoaștere a Existenței, care s-a manifestat ancestral pe
traiectoria evoluției ființei umane.
Religia a apărut odată cu omul pentru că “la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a

196
trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios”. (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines)
În Biblie se afirmă că informația este primordială:“La început a fost Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. (Ioan 1:1-3,10).
Printr-o exprimare metaforică, Sfânta Scriptură face trimitere la rolul esențial al
componentei informaționale în devenirea Existenței.
Dacă vreți să-l descoperiți pe Dumnezeu, atunci căutați-l în Necuprins prin sondarea
misterelor din sufletul propriu. În acest mod, vă puteți apropia asimptotic de valorile promovate
de religie.
Când te afli la frontierele cunoașterii, trebuie să privești dincolo de orizont, pentru a
descifra cine suntem, de unde venim, cum acționăm și încotro ne îndreptăm pe traiectoria
evoluției.
Teoria Big Bang (Marea Explozie) actuală este la fel de corectă ca și concepția
geocentrică din Evul Mediu, fapt care implică o viziune novatoare în gnoseologie la început de
mileniu III.
Ipoteza heliocentrică a schimbat înțelegerea Universului prin raportarea la un sistem de
referință legat de astrul solar, care a permis descoperirea de către Newton a legii atracției
universale.
Este sugestivă concepția lui Francis Bacon despre elaborarea unei unei teorii științifice
veritabile, în care se impune abordarea critică a cunoștințelor existente prin eliberarea spiritului
uman de diverse prejudecăți, denumite de el idoli – ai tribului ( care țin de natura umană), ai
peșterii (determinați de educația fiecărui om), ai forului (prin care sunt desemnate
neconcordanțele limbajului cu viața reală) și ai teatrului (generați de autoritatea tiranică a
vechilor concepții despre lume asupra devenirii cunoașterii).
În teoria dipolilor vortex, Universul nostru și Universul complementar (Lumea de
dincolo) nu au limite spațio-temporale, ci doar se transformă în dialectica materie-informație.
Menirea omului este să devină candidat la supremație în Univers ca purtător de informații
ale Spiritului divin pe calea unei traiectorii specifice prin Existență.

20.7 Logica probabilistică

Teoria dualităţii existenţei sugerează modul de adaptare a logicii la reflectarea justă de
către ființa umană a realităţii obiective, mai precis, se pune accent pe exprimarea conceptelor şi
operaţiilor logice în termeni de probabilitate, dezvoltarea cunoaşterii fiind o succesiune de
adevăruri relative care tind asimptotic către adevărul absolut.
Obținerea adevărului de către fiinţa umană este un proces complex în care conceptele şi
schemele de gândire trebuie analizate în cadrul logicii formale şi reevaluate la un nivel superior
- al metalogicii. În acest context, se impune abordarea dialectică a demersului cognitiv prin
raportare la scheme de probabilitate veritabile în procesarea informaţiilor şi transmiterea
valorii de adevăr. Se poate ajunge astfel la o logică de tip evolutiv, în care valoarea de
adevăr a enunţurilor se adaptează permanent la nivelul cunoaşterii progresive a Existenţei de
către om.
În ştiinţă şi în limbajele de programare, logica bivalentă este modelată prin logica
matematică, respectiv prin logica binară, în care valorile logice de adevărat sau fals sunt
exprimate simbolic prin “1” respectiv “0”.
Trebuie remarcate şi preocupările specialiştilor pentru implementarea pe calculator a
197
unei logici multivalente (LMV), ca de exemplu, logica computaţională, în care semnalele binare
sunt înlocuite prin semnale cu trei stări, mai precis “0” (false), “1” (true) şi “2” (ceva de
tipul perhaps).
Filosoful francez de origine română Ştefan Lupaşcu (1900 – 1988) a arătat că logica terţului
inclus este o veritabilă logică trivalentă ( A, non A, T), formalizabilă şi non-contradictorie.
În cadrul logicii evolutive se poate utiliza orice tip de enunţ, nu numai propoziţiile şi
predicatele cu care operează logica matematică sau logica trivalentă.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că logica clasică, logica bivalentă şi logica
trivalentă trebuie să reprezinte cazuri particulare ale logicii evolutive, care oferă posibilitatea
evaluării riguroase a corectitudinii gândirii în devenirea istorică. Mai mult, se impune corelarea
acestora cu logica dialectică.
Pentru stabilirea cadrului conceptual, sunt necesare unele precizări despre procesarea şi
transmiterea informaţiilor în procesul de comunicare interumană.
Limba, ca instrument al gândirii - de comunicare interumană şi de fixare a ideilor - este
un cod care transpune faptele de conştiinţă, reflectate din realitatea obiectivă sau imaginate de
psihicul uman, într-un sistem de semne adoptat de o comunitate socială în evoluţia sa istorică.
O explicare profundă a naturii limbii se face în cadrul semioticii (gr.semiotike=semn),
disciplină care se ocupă cu studiul general al semnelor, promovată de Charles Sanders Peirce,
Ferdinand de Saussure, Charles Morris etc.
Semiotica, numită şi semiologie, are trei părţi principale, şi anume:
-semantica, pune în evidenţă relaţiile dintre semne şi obiectele desemnate;
-sintaxa, cercetează raporturile dintre semne în construcţiile formale;
-pragmatica, analizează modul în care omul înţelege şi utilizează semnele.
Semnul lingvistic se caracterizează atât prin semnificant(reprezentare grafică sau
acustică), cât şi prin semnificat (concept) şi capătă valoare cognitivă numai în cadrul sistemului
integrat al limbii.
Cuvintele, considerate elemente specifice ale unei limbi, sunt alcătuite, în exprimarea
orală, din sunete (foneme) grupate în silabe pe baza unor criterii de articulare. În exprimarea
scrisă, cuvintele sunt alcătuite din litere, la care se adaugă semnele grafice de punctuaţie.
În principiu, un proces de comunicare presupune existenţa unui emiţător, a unui canal de
comunicare şi a unui receptor. Mesajele emiţătorului sunt codificate în semnale purtătoare de
informaţii, care ajung prin canalul de comunicare la emiţător, unde sunt decodificate pentru
extragerea informaţiei. Deci, mesajul şi informaţia se află într-o corespondenţă biunivocă numită
regulă de interpretare.
Odată cu evoluţia tehnologiei calculatoarelor s-a dezvoltat şi teoria limbajelor formale.
Bazele gramaticii formale au fost puse de lingvistul american Noam Chomsky, prin
conceperea acesteia ca un sistem de simboluri (terminale şi neterminale), la care se adaugă
mulţimea regulilor de producţie (substituţie).
Teoria probabilităţilor oferă o analiză abstractă a realităţii obiective în cadrul unor
câmpuri finite sau infinite de evenimente, fiind corelată cu teoria mulţimilor, conform tabelului
de mai jos.

198
 Eveniment sigur Mulţimea totală E
Eveniment imposibil Mulţimea vidă Ø
Eveniment contrar lui A (non A) Complementara lui A, notată prin CA
A implică B Incluziunea, A⊂ B
A sau B Reuniunea, A¿ B
A şi B Intersecţia, A ¿ B
A, B incompatibile A¿B=Ø
A, B compatibile A¿B¿ Ø

Semnificaţiile operaţiilor cu evenimente sunt următoarele:

- “non A” este evenimentuul care se realizează atunci când nu se realizează evenimentul A;
- “A sau B” este evenimentul care constă în realizarea a cel puţin unuia din evenimentele A, B;
- “A şi B” este evenimentul care constă în realizarea ambelor evenimente A, B;
- “A implică B” înseamnă că realizarea evenimentului A are drept consecinţă şi realizarea
evenimentului B.
În logica matematică, de tip bivalent, o propoziţie logică este un enunţ care nu poate avea
decât una din valorile de adevăr: “1” (adevărat), “0” (fals).
Spre deosebire de propoziţie, predicatul logic este un enunţ care depinde de una sau
mai multe variabile, având proprietatea că, pentru orice valori date variabilelor, devine o
propoziţie adevărată sau falsă. Altfel spus, predicatul logic reprezintă o extindere a noţiunii de
propoziţie la afirmaţii dependente de una sau mai multe variabile.
Fiind date propoziţiile A şi B, cu ajutorul tabelei de adevăr se pot defini concis operatorii
logici: negaţia ( A, B), conjuncţia (A¿ B), disjuncţia (A¿ B), implicaţia (A→ B), echivalenţa
(A↔ B).

A B A B A¿ B A¿ B A→ B A↔ B
1 1 0 0 1 1 1 1
1 0 0 1 0 1 1 0
0 1 1 0 0 1 0 0
0 0 1 1 0 0 1 1

Pe baza tabelei de adevăr se pot verifica cu ușurință:

- legea dublei negaţii, A ↔ A;
- legea terţului exclus, propoziţia (A ¿ A) este adevărată;
- metoda reducerii la absurd, (A→ B) ↔ ( B→ A).
În calculul predicatelor logice p(x), negarea cuantificatorilor se bazează pe următoarele
reguli:
[(∀ x) p(x)] ↔ [(∃ x) p(x)]
[(∃ x) p(x)] ↔ [(∀ x) p(x)]
Este bine de menţionat că, în algebra booleană, se folosesc notaţiile +, · , -

199
(supralinierea) pentru operaţiile disjuncţie, conjuncţie, respectiv negaţie (complementare), cu
ajutorul cărora se poate exprima orice funcţie booleană de una sau mai multe variabile.
Pentru proiectarea circuitelor logice combinaţionale sunt importante următoarele funcţii
logice:
- NUMAI (NAND), obţinută prin complementarea funcţie ŞI;
- NICI (NOR), obţinută prin complementarea funcţiei SAU.
În general, efectuarea sintezei unui circuit logic combinaţional presupune: descrierea
funcţionării circuitului prin tabelul de adevăr, minimalizarea expresiei logice cu ajutorul
diagramei Karnaugh sau prin alte metode, transcrierea expresiei logice cu elemente standard de
tip NICI sau NUMAI, după care se realizează schema simplificată a circuitului.
În logica clasică, noţiunile, judecăţile şi raţionamentele se bazează pe principiile
fundamentale ale gândirii – identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente.
*Consecvenţa în gândire presupune păstrarea înţelesului şi a valorii de adevăr în cursul
proceselor mentale, aşa cum se afirmă în principiul identităţii.
*Conform principiului noncontradicţiei, gândirea nu poate admite ca adevărate, în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport, două propoziţii, dintre care una afirmă ceea ce neagă cealaltă. Altfel spus,
propoziţiile A şi non A nu pot fi simultan adevărate.
*Dacă sunt date două propoziţii, dintre care una afirmă ceea ce neagă cealaltă, atunci cu
necesitate, doar una dintre ele este adevărată, a treia posibilitate nu există (principiul terţului
exclus).
*Principiul raţiunii suficiente cere ca orice afirmaţie să aibă un argument raţional care să poată fi
utilizat ca temei pentru stabilirea valorii de adevăr.
Principiile enunţate anterior trebuie reevaluate în cazul procesării de către psihicul uman
a unor informaţii contradictorii despre realitatea obiectivă pentru descifrarea manifestării
dialectice a existenţei. Desigur, o asemenea abordare a cunoaşterii este dificilă, dar nu
imposibilă.
În continuare, vom extinde demersul cognitiv de la logica clasică la logica evolutivă,
prin exprimarea conceptelor şi a operaţiilor logice în termeni de probabilitate.
Având în vedere că posibilităţile umane de reflectare a realităţii obiective sunt relative,
orice propoziţie A are o anumită probabilitate (P) de a fi adevărată în condiţii date. Evident,
propoziţia non A are probabilitatea (1-P) de a fi adevărată.
Principiul identităţii şi cel al raţiunii suficiente din logica clasică sunt valabile şi în
logica evolutivă. În schimb, principiile noncontradicţiei şi terţului exclus trebuie modificate,
pentru a fi puse în acord cu teoria probabilităţilor.
Se poate afirma că:
-dacă o propoziţie A are valoarea de adevăr P, atunci propoziţia non A are valoarea de adevăr
(1- P);
-propoziţia corespunzătoare unităţii dialectice de contrarii ”A - non A” are valoarea de adevăr
P(1-P).
Pentru simplificarea prezentării inferenţelor logice vom folosi notaţia v(A) pentru
valoarea de adevăr a propoziţiei A, exprimată în termeni de probabilitate. În logica evolutivă,

200
propoziţia logică A reprezintă un enunţ oarecare, având probabilitatea de a fi adevărat P =
v(A) ∈ [0; 1].
Se obsevă că principiile noncontradicţiei şi terţului exclus din logica bivalentă se pot
deduce din logica evolutivă, pe baza raţionamentelor: (P=1 sau P=0) implică v(A şi non A) = 1 ¿
0 = 0, respectiv (P=1 sau P=0) implică v(A sau non A) =1 + 0 = 1.
În logica evolutivă, operaţiile logice cu propoziţii pot fi definite astfel:
1. Negaţia
Dacă A este o propoziţie logică, atunci v(non A)=1-v(A),
2. Conjuncţia
Dacă A1 şi A2 sunt propoziţii logice, atunci v(A1 şi A2)= v(A1 ) v(A2 condiţionată de A1 ).
În particular, dacă A1 şi A2 corespund unor evenimente independente, atunci relaţia precedentă
capătă forma v(A1 şi A2 ) = v(A1) v( A2).
3. Disjuncţia
Dacă A1 şi A2 sunt două propoziţii logice, atunci v(A1 sau A2)=v(A1)+v(A2) - v(A1 şi A2)
În particular, dacă A1 şi A2 corespund unor evenimente incompatibile, atunci v(A1 şi A2) = 0, iar
v(A1 sau A2) = v(A1)+v(A2)
Cu ajutorul operaţiilor precedente, se pot defini şi alte operaţii logice, precum:
- implicaţia, (A1 implică A2) ¿ (non A2 sau A1)
- echivalenţa, (A1 echivalent cu A2)¿ [ (A1 implică A2) sau (A2 implică A1)].
De remarcat că, în logica evolutivă, valoarea de adevăr a unei expresii logice depinde
de tipul operaţiilor logice şi de valorile de adevăr ale propoziţiilor logice pe care le conţine. De
exemplu, v(non A2 sau A1) = v(nonA2) + v(A1) – v(non A2) v(A1 condiţionată de non A2).
Logica evolutivă poate fi corelată cu dialectica, teorie gnoseologică concepută de
celebrul filosof german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), care a analizat
universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării
acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei.
Se constată uşor că funcţia f: [0; 1] → [0; 1] , f(P) = P(1-P), corespunzătoare valorii de
adevăr a unităţii dialectice de contrarii ”A - non A”, se anulează pentru P 1 = 0 şi P2 = 1, având
valoarea maximă f(0,5) = 0,25, la mijlocul domeniului de definiţie.
Este interesant că logica evolutivă este corelată şi cu teoria informaţiei prin intermediul
conceptului de probabilitate.
Primul pas în elaborarea teoriei informaţiei (disciplină care studiază producerea,
transmisia, prelucrarea şi stocarea informaţiei) a fost făcut în anul 1927 de către R. Hartley, prin
studiile sale referitoare la posibilităţile de cuantificare a informaţiei.
Însă, bazele teoriei informaţiei au fost puse de către C.E.Shannon, prin publicarea în 1948
a lucrării “O teorie matematică a comunicaţiei”.
În această lucrare de referință, Shannon a definit o măsură a informaţiei şi a analizat
transmiterea informației prin canalele de comunicaţie, oferind unele soluţii pentru reducerea
perturbaţiilor care afectează mesajele transmise prin canalele de comunicare.
Între informaţie şi nedeterminare există o legătură directă. Un experiment conţine

201
informaţie atunci când nu este cunoscut aprioric (dinainte), iar rezultatul obţinut înlătură o
anumită nedeterminare.
În acest context, se consideră un experiment ale cărui rezultate determină ansamblul
complet de stări sau evenimente (E1,E2,...,En), având probabilităţile de realizare (P1, P2,...Pn), unde
0 ¿ Pi ¿ 1, la care se adaugă condiţia de normare, ∑ Pi =1, însumarea fiind aplicată tuturor
evenimentelor.
Pentru exprimarea cantităţii de informaţie a unui experiment care se poate realiza în (n)
moduri, Shannon a introdus o măsură (H), numită entropie, definită prin relaţia H= - ∑ Pi log2 Pi
, însumarea făcându-se asupra tuturor stărilor posibile.
Se observă că, pentru evenimente echiprobabile (Pi =1/n), entropia capătă valoarea
maximă Hmax= log2 n. Bitul, ca unitate de măsură a informaţiei, corespunde unui experiment cu
două stări echiprobabile, mai precis, P1=P2=1/2 implică H = log2 2 = 1 bit.
Trecerea de la o variabilă aleatoare discretă la una continuă (x) necesită definirea
densităţii de probabilitate, mai precis, p(x)=dP( x)/dx, unde dP(x)=p(x)dx este probabilitatea
infinitezimală ca variabila aleatoare să ia valori cuprinse între x şi x+dx. În acest caz, cantitatea

de informaţie se determină cu relaţia H= - ∫ p log p dx 2 , adică se trece de la operaţia de

însumare la operaţia de integrare. Această schemă de operare se extinde cu uşurinţă la celelalte
noţiuni din teoria informaţiei, dar şi la conceptele şi raţionamentele din logica evolutivă.
Este firesc ca abordarea riguroasă a realităţii obiective să se facă în termeni de
probabilitate, evoluţia cunoaşterii fiind o succesiune de adevăruri relative - mai mult sau mai
puţin riguroase - care tind asimptotic către adevărul absolut.
Valoarea de adevăr a unei judecăţi se poate stabili fie prin verificare experimentală
directă, fie prin derivare din alte judecăţi, pe baza raporturilor logice dintre ele, altfel spus,
prin raţionament.
În general, într-un raţionament se pleacă de la premize şi se ajunge prin derivare logică la o
concluzie.
Tipul fundamental de raţionament deductiv este silogismul. În logica clasică, concluzia
unui silogism decurge cu necesitate din premize.
De fapt, silogismul se sprijină pe axioma :”dictum de omni, dictum de nullo”- ceea ce se
afirmă(sau se neagă) despre o întreagă clasă de obiecte, se poate afirma(respectiv nega) acelaşi
lucru despre fiecare obiect al acestei clase.
În structura silogismului intră două premize din care se deduce concluzia. Pentru
exemplificare, se consideră silogismul:
Toate mamiferele sunt animale.
Toţi leoparzii sunt mamifere.
...........................................................
Toţi leoparzii sunt animale.
Pus într-o formă schematică, devine:
Toţi A sunt B.
Toţi C sunt A.
202
 ........................
Toţi C sunt B.
Se observă că, în schema silogismului, ambele premize conţin un termen mediu (A),
având rolul de a mijloci legătura între cei doi termeni (B, C) care figurează în concluzie.
În logica bivalentă, dar şi în logica evolutivă, silogismul poate fi analizat prin
intermediul implicaţiei {[(toţi A sunt B) şi (toţi C sunt A)] implică (toţi C sunt B)}, diferenţa
fiind dată de modul de atribuire a valorilor de adevăr.
Pe lângă raţionamentele deductive prezentate anterior, există şi raţionamente inductive,
prin care se obţine o concluzie generală pe baza unui număr limitat de cazuri particulare.
Astfel de raţionamente nu conduc totdeauna la concluzii certe. Riscul de a greşi este cu
atât mai mic, cu cât proprietatea considerată este esenţială şi necesară, altfel spus, posibilitatea de
a se manifesta este mai mare.
Evident, metoda inducţiei matematice este riguroasă, fiind un procedeu de recurenţă
deosebit de util în demonstraţiile din ştiinţele exacte. Un astfel de raţionament se poate aplica
unui predicat logic p(n) sub forma: “dacă p(0) este adevărată şi ∀ k∈ N, p(k) este adevărată ⇒
p(k+1) este adevărată, atunci p(n) este adevărată pentru orice număr natural n”.
Fără a intra în detalii care pot fi obținute din manualele de algebră, amintim că principiul
inducţiei matematice admite şi alte variante. Pentru exemplificare, prin aplicarea acestei metode
se poate demonstra uşor că, 1+2+3+...+ n = n(n+1)/2, ∀ n∈ N*.
Matematica este o construcţie teoretică ideală a discursului logic, care exprimă esenţa
reflectării abstracte a realităţii obiective de către fiinţa umană. De aceea, conceptele, axiomele,
teoremele, demonstraţiile şi formulele de calcul au o valabilitate generală atât în logica bivalentă,
cât şi în logica evolutivă, cel puţin la nivelul cunoaşterii actuale.
Referitor la caracterul complex al gândirii, se poate afirma că inducţia şi deducţia sunt
utilizate deseori împreună în derularea demersului cognitiv. Este suficient să menţionăm că
inducţia furnizează premizele universale ale silogismelor, din care, prin deducţie, se obţin noi
concluzii pentru descifrarea enigmelor existenţei.
În concluzie, se poate afirma că logica evolutivă este o abordare novatoare a prelucrării
informaţiei de către psihicul uman, care poate fi aplicată cu succes în viaţa cotidiană şi în
activitatea profesională, dar mai ales în cadrul cercetării ştiinţifice.
Cu siguranţă, este o mare provocare pentru modelarea gândirii, având în vedere că, într-
un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, tehnologia informaţiei va atinge stadiul avansat al
“inteligenţei artificiale”, pe măsura implementării pe calculator a unei logici cât mai
compatibile cu schemele reflectării existenţei de către fiinţa umană.

203
Bibliografie

1. Bodnariuc N., Biologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979

2. Bunget I. ș. a., Compendiu de fizică, Ed. Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1988
3. Crețu Tr., Fizica generală, vol. I și II, Ed. Tehnică, București, 1984, 1986
4. Crețu Tr., Ghizdeanu C., Vieroșanu I., Fizica pentru admiterea în învățământul tehnic
superior, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
5. Cristea Gh., Ardelean I., Elemente fundamentale de fizică, vol. I și II, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980, 1985
6. Feynman R. P., Fizica modernă, vol. I și II, Ed. Tehnică, București, 1969, 1970
7. Fock V. A., Teoria spaţiului, timpului şi gravitaţiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962
8. Gârlașu Șt., Coloș T., Feștilă L., Electronică și automatizări industriale, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982
9. Gribbin John, Scurtă istorie a științei, Editura ALL Educational, București, 2008
10. Hristev A., Mecanică și acustică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982

204
11. Landau L., Lifchitz E., Mécanique quantique, Ed. Mir, Moscou, 1980
12. Luca E. ș. a., Fizica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
13. Miloșescu M., Tehnologia informației și a comunicațiilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2006
14. Muscalu St., Fizica atomică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
15. Novacu V., Electrodinamica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966
16. Novacu V. ș. a., Teoria particulelor elementare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970
17. Pal A., Ureche V., Astronomie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
18. Popescu I. M., Fizica, vol. I și II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, 1983
19. Raicu P., Genetica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
20. Tudor V., Alma Lux, Editura Agora, Călăraşi, 2001
21. Tudor V., La frontierele cunoaşterii, Repere Didactice Moderne, 2015
22. Tudor V., Teoria dipolilor vortex,Simpozionul Internaţional "Universul Ştiinţelor", Iași, 2015
23. Tudose C., Fizică atomică și nucleară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
24. Ţiţeica R., Popescu I., Fizică generală, vol. I, II şi III, Ed. Tehnică, Bucureşti,1971,1973,
1975
25. Țițeica Ș., Termodinamica, Ed. Academiei, București, 1982
26. Ureche V., Universul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1987
27. Ursu I., Energia atomică, Ed. Științifică, Bucureşti, 1973
28. Vasiu M., Electrodinamica şi teoria relativităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980
https://www.academia.edu/49847851/Sinteze_de_stiinta
https://www.academia.edu/41108286/Cunoasterea_de_maine
https://www.academia.edu/38736910/Orizontul_cunoasterii_Existentei

205