Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – comentariu literar

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost scrisă de Lucian Blaga și publicată pentru
întâia oară în deschiderea primului său volum, „Poemele luminii”, apărut în anul 1919.
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, rolul
poetului (raportul acestuia cu lumea şi creația) şi viziunea despre lume.
Poezia aparține modernismului literar, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica
poetică la relația poet-lume şi poet-creație, încălcarea normelor prozodice ale poeziei clasice, prezența
metaforei revelatorie și datorită caracterului de artă poetică.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii
în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire.
Titlul poeziei conține metafora revelatorie a corolei, care semnifică ideea cunoaşterii luciferice
(poetice). Pronumele personal „eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică
în fruntea operei, deoarece exprimă atitudinea poetului: de a proteja misterele lumii, atitudine izvorâtă din
iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip rațional şi optiunea
pentru cunoaşterea poetică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii,
sugerează prin ideea de cerc, de întreg, totalitatea misterelor universale, iar rolul poetului este de a le
potența, de a le îmbogăți.
Discursul liric are caracter subiectiv, fapt evidențiat la nivelul expresiei prin următoarele mărci ale
eului liric: „eu”, „nu strivesc”, „nu ucid”, „mea”, „îmbogățesc”, „mei” și „iubesc”.
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită dintr-o strofă amplă de 20 de versuri libere,
fiind utilizată tehnica ingambamentului.
Din punct de vedere compozițional, poezia are trei secvențe marcate prin scrierea cu inițială
majusculă a versurilor, respectiv ultima linie de pauză.
Prima secvență poetică, versurile 1-5, exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă
„nu strivesc” și „nu ucid” atitudinea poetică față de tainele lumii: refuzul cunoaşterii logice, raționale.
Verbele se asociază metaforei „calea mea”, ce semnfică destinul poetic asumat. Metaforele enumerate în
versul: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, sugerează diverse tipuri de mistere: natură, frumos,
efemeritate – „flori”, contemplare, suflet – „ochi”, iubire, vorbire – „buze”, moarte, eternitate –
„morminte”.
A doua secvență, mai amplă, este construită pe baza unor relații de opoziție: eu – alții, „lumina
mea” – „lumina altora”.
Metafora luminii este reprezentativă pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul
volumului de debut și sugerează cunoașterea. Metafora „lumina altora” semnifică cunoaşterea de tip
rațional, logic, iar „lumina mea” – cunoaşterea poetică, de tip intuitiv. Celor două tipuri de cunoaștere le
sunt asociate serii verbale antitetice: lumina altora „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, adică striveşte,
ucide, nu sporeşte, micşorează, nu îmbogățeşte, căci nu iubeşte, iar „eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”, adică măreşte, îmbogățeste, căci poetul iubește.
Ampla comparație aşezată între linii de pauză este o construcție explicativă a ideii exprimate
concentrat în versul: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Finalul poeziei, ultimele două versuri, constituie a treia secvență poetică ce are valoare concluzivă,
deşi este introdusă printr-o conjucție de cauzalitate, „căci”. Cunoaşterea poetică este un act contemplativ
izvorât din iubire: „căci eu iubesc/ și flori, și ochi și buze și morminte”.