LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

COORDONATOR :

PROF.UNIV.DR. : SUDITU MIHAELA

CANDIDAT:

TĂBLEȚ (RADU) MIHAELA IULIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ- MĂGURENI

PLOIEȘTI 2025
3
“PARTENERIATUL FAMILIE-GRĂDINIȚĂ ÎN
FOMAREA COMPETENȚELOR MORALE LA
PREȘCOLARI”

COORDONATOR :

PROF.UNIV.DR. : SUDITU MIHAELA

CANDIDAT:

TĂBLEȚ (RADU) MIHAELA IULIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ MĂGURENI

PLOIEȘTI 2025

4
 CUPRINS

INTRODUCERE.

CAPITOLUL I - FUNDAMENTARE TEORETICĂ

1. Familia- componentă importantă ȋn formarea personalităţii copilului

1.2. Locul copilului în cadrul familiei

1.2. Contribuțiile familiei în vederea dezvoltării multilaterale ale copilului

1.2. Factori educaționali și dezvoltarea la vârsta preșcolară

2. Preșcolarul și acomodarea acestuia în contextul grădiniței

2.1. Elemente specifice de integrare a preșcolarului în mediul educativ

2.2. Dezvoltarea socio-emoțională în cadrul grădiniței

2.3. Relațiile și tipurile de relație dintre educatoare-copil in vederea dezvoltării personalității

acestuia

3. Parteneriatul familie -grădiniță

3.1. Impactul relației de colaborare grădiniță-familie în dezvoltarea copiilor preșcolari

3.2. Modele de colaborare dintre grădiniță și familie

CAPITOLUL II -ELEMENTE DE METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Ipoteze și obiective

3.2 Eșantion

3.3 Metode și instrumente de cercetare

3.1. Observația

5
 3.2. Convorbirea

3.3. Ancheta pe bază de chestionar (chestionarul )

3.4. Lectoratele cu părinții

3.5. Ședințele cu părinții

3. Limitele cercetării

4. Graficul Gantt al activităților din proiectul de cercetare

CAPITOLUL III-ANALIZA DATELOR DE CERCETARE

1. Prezentarea grafică și tabelară a datelor limite

2. Analiza calitativă/cantitativă a datelor prelucrate

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

6
 INTRODUCERE

“Un copil este ca o sămânţă de floare...cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi,
depinde de grădinarul care o va ȋngriji, de ce pământ şi de câtă lumină şi apă are, de cât e de
ferită de frig, de furtună şi de soare prea tare. E atât de plăpândă...Cum ai putea s-o rupi ori sa o
calci in picioare când e tot ce va mai rămâne ȋn urma ta? ” (Irina Petrea ,2012, p.17)

Am ales acesta temă deoarece meseria mea este de profesor ȋn ȋnvăţământul preşcolar.
Lucrez cu copii cu vârste cuprinse ȋntre 3 ani-6 ani de aproape 13ani . Ȋn toţi aceşti ani mi s-a
confirmat faptul ca grădiniţa nu poate funcţiona ȋntr-un mod optim fară implicarea şi interesul
părinţilor şi de asemeni, nici familia nu se descurcă optim ȋn creşterea copiilor lor deoarece
ȋntâmpina situaţii care ȋi depăşesc şi atunci se impune intervenţia unui specialist. Mi-am propus
să abordez această temă deoarece am descoperit că se pot obţine lucruri minunate şi minunate
atunci când grădiniţa şi familia lucrează ȋmpreună.

Familia reprezintă cel mai puternic factor de socializare în dezvoltarea copiilor, mai ales
în perioada copilăriei mici. Încă din primii ani ai dezvoltării copilului, familia s-a dovedit foarte
esenţială pentru dezvoltarea psihică a copilului şi de asemenea este o sursă primară de dragoste
şi afecţiune. Aceasta trebuie să împlinească aproape toate nevoile de creştere şi dezvoltare, atât
fiziologice, cât şi psihologice ale copilului, nevoi care condiţionează fundamental calitatea
achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare.

În cadrul familiei, copiii câştigă şi dezvoltă aproape toate informatiile importante de ordin
psihomotor, cognitiv şi afectiv, motiv pentru care evaluarea contribuţiei sau influenţei familiei în
dezvoltarea copilului faţă de alţi factori, cei genetici şi sociali, este dificil de realizat. Astfel,
familia este cea dintâi şcoală în care copiii învaţă cum sa se comporte în viaţă dar şi în
societate.

Grădiniţa reprezintă, de asemeni, principalul partener educativ al familiei, iar noul

Curriculum pentru educaţia timpuire, pune accent deosebit pe parteneriatul cu familia, sublinind
implicarea acesteia nu doar indirect printr-o participare financiară (sponsorizări, donaţii), ci mai
ales direct prin participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, prezenţa lor la

7
activităţile din sala de grupă şi la viaţa grădiniţei cu toate manifestările ei.

Se consideră foarte des că participarea efectivă a unor părinţi ca voluntari, alături de

educatoare la activitatea educativă din grădiniţă este o formă de parteneriat evoluată, care merită
să fie cultivată. Unii părinţi vor ajuta facilitând desfăşurarea activităţilor, alţii vor conduce,
asistaţi de educatoare, activităţi pentru care au vocaţie.

Acest parteneriat dintre grădiniţă şi familie presupune o relaţie de colaborare foarte buna ,
adică o muncă în echipă pentru stabilirea unei strategii comune de educare a copilului mergand
pe principiul ca ,cu cât necunoaştem mai bine, cu atât va fi parteneriatul mai eficient.

Comunicarea si participarea activă a părinţilor la activităţile din sala de grupă, creează

sentimentul de apartenenţă la grupul clasei, se simt utili, sunt părtaşi la educaţie, si devin
conştienţi de rolul important pe care îl au în dezvoltarea copilului lor.

Foarte multe familii au câte un copil. Unii dintre aceştia sunt răsfăţaţi, necooperanţi,
încăpăţânaţi, din cauza faptului că nu au avut copii de vârsta lor să se joace, să comunice, să
împartă lucrurile. Lucrand alături de copilul sau , părintele învaţă cum să-l crească în relaţie cu
alţi copii care provin din medii diferite, de etnii sau de naţionalităţi diferite, le pot accepta
prezenţa, le observă comportamentul,felul in care se joacă şi astfel învaţă mai multe despre
dezvoltarea lor. Părintele ajunge să ȋi cunoască pe prietenii copilului său, apoi între părinţi adesea
se încheagă relaţii stabile de prietenie, de colaborare foarte buna între aceștia.

Mi-am propus sa structurez lucrarea pe trei capitole. Primul capitol se axează pe

fundamentarea teoretică ȋn care am pus amprenta pe funcția educativă a familiei, pe locul ocupat
de copil în cadrul familiei și factorii educaționali în dezvoltarea la vârsta preșcolară, precum și
acomodarea preșcolarului în contextul grădiniței , relațiile familiei cu grădinița.

Poziția acestuia poate alterna în funcție de ordine în care acesta a fost născut , primul
copil , al doilea , al treilea și așa mai departe. De asemenea , am pus accent pe importanța pe care
o are lucrul în echipă ( părinte-copil) și cât de mult contează pentru preșcolar prezența părintelui
la activitățile desfășurate în cadrul grădiniței.

Cel de-al doilea capitol va conține elemente de metodologie a cercetării , ipotezele și

obiectivele cercetării dar și metodele și instrumentele ce urmează a fi folosite în vederea
8
cercetării. Cercetarea se va desfășura prin intermediul chestionarului, observației dar și
convorbirii , în urma lecțiilor și ședințelor realizate în prezența părinților la activitățile
desfășurate în sala de grupă alături de preșcolari. Scopul acestei cercetări este optimizarea
performanțelor și îmbunătățirii relației grădiniță- familie .

Capitolul III va cuprinde analiza datelor de cercetare și prezentarea acestora sub forma
grafică și tabelară, precum și analiza calitativă a datelor ce au fost prelucrate dar și datele
bibliografice și anexele doveditoare realizării demersului aplicativ.

Demersul aplicativ se va desfășura în sala de grupă ,părinte-copil -educatoare ,aceștia vor

avea parte de lecții alături de cei mici, urmate de chestionare n urma fiecărei lecție
desfășurată ,se vor implica activ în ceea ce se propune de către cadrul didactic , dar vor participa
și activ la ședințele cu părinții unde se vor discuta importantele participării la aceste parteneriate .

9
 CAPITOLUL I

1. FAMILIA - COMPONENTĂ IMPORTANTĂ ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII

COPILULUI

1.1. Locul copilului în cadrul familiei

De fiecare dată când într-o familie apare un copil, acesta este considerat un prilej de
bucurie enorm. Există însă situații când apariția unui copil este una întâmplătoare,
accidentală (atunci când familia nu se simte pregătită pentru creșterea acestuia din cauza
condiției financiare ), consideră venirea acestuia precum o încercare foarte grea, dificilă,
deoarece creșterea lui necesită foarte multe eforturi din partea părinților, venituri mai mari ,
atenție mai sporită, o grijă necondiționată față de noul născut ,precum și o atmosferă calmă,
liniștită în cadrul familiei. Prima reacție la aflarea veștii că vor fi părinți , poate fi o surpiză
totală pentru aceștia , cât și un eveniment mult așteptat.

Venirea pe lume a unui copil influențează relația dintre cei doi soți, gradul de încredere și
apropierea dintre cei doi. Așa ceva nu poate râmane doar în memorie , dar poate deveni chiar
discuție între rudele și prietenii lor, dar ce este mai grav, se poate transmite mai târziu
copilului. “Se întâmplă , desigur, ca tata sau mama, ba chiar și ambii părinți , să nu fie pur și
simplu pregătiți să devină părinți.” (O.M.Krasnikova, 2016,p.72-75). Adesea ,
conștientizarea acestei nepregătiri, insuficiența de resurse lăuntrice provoacă înrăutățirea
stării emoționale.

Firește , îngrijirea copiluli nu necesită supraeforturi permanente, căci el nu este o

calamitate de război, dar, este nevoie de timp , iar acesta este cel mai important pentru a ne
calcula puterile în condițiile modificate după nașterea copilului. Calitatea de părinte nu este
un țel, nici stare, ci un proces ce necesită foarte multe resurse.

Când venirea acestuia pe lume este coniderată bucurie , atunci putem spune ca el ocupă
un loc unic în familie, fiind primul născut , al doilea născut sau mezin.

Unicul copil este considerat de cele mai multe ori ca fiind un mic D-l Goe, deoarece este
răsfățat, i se face pe plac de fiecare dată, primește ce dorește ,însă nu împarte cu nimeni
10
niciodată, are libertatea de a acționa așa cum dorește , în tot ceea ce dorește să realizeze „ nu
simte nevoia de cooperare”(lucrează cu greu în echipă). (Ordinea nasterii influenteaza
caracterul copilului (acasa.ro) )

Copilul care este născut primul , chiar dacă este primul, își pierde din atenția acordată
odată cu nașterea celui de-al doilea copil. În această fază , pregătirea emoțională realizată de
părinți ocupă un loc foarte important în acomodarea primului copil la venirea în viața sa a
fratelui sau surorii sale. Chiar dacă acesta nu va mai primi atâta atenție din partea părinților
săi , el reușește să o împartă cu fratele sau sora sa și în același timp el va reuși să devină și
mai responsabil și se va maturiza și mai rapid.

În decursul dezvoltării sale în cadrul familiei , se poate afirma permanent și va obține și

rezultate deosebite în activitățile pe care le va desfășura, îi va ajuta pe cei din jurul său , va fi
ordonat și va putea să își mențină relațiile cu ceilalți.

Mijlociul este copilul care devine meditator între cerințele fratelui mai mare și cele ale
fratelui mai mic, el devine în același timp un copil deschis , comunicativ , care poate lucra în
echipă dar și independent. El este obișnuit să fie mereu între competiție cu frații lui și nu
acceptă să rămână inferior. Poate avea succes în ceea ce realizează și în cariera sa și reușește
de fiecare dată să negocieze pentru a evita conflictele.

Cel din urmă, mezinul, este asemenea copilui mic , alintat și va rămâne permanent cel
mai mic din familie. Acesta este obișnuit să fie înconjurat de foarte multe persoane din
familia sa : părinți, bunici , frați. Mezinul reușește să colaboreze foarte bine cu cei din jur și îi
are ca model pe frații lui care îl ajută să fie mereu creativ , lucru care îi permite să câștige
simpatia celor din jurul său.

Faptul că acesta este cel mai mic , îl eliberează de anumite responsabilități și așteaptă să
fie rezolvate de ceilalți.

Oricare ar fi însă poziția copilului în cadrul familiei , fie că este avantajat sau nu , familia
are rolul ei binedefinit. Climatul familial al copilului ar trebui să fie unul echilibrat care să
nu afecteze comportamentul acestuia ci să îl ajute să se dezvolte armonios. Există situația

11
când copilul se simte neglijat de familie și lucrul acesta „ subminează dezvoltarea fizică și
psihică”( (Barbu Hristu , 1994, p 95).

Consecințele sunt date de anumte boli psihice , destul de grave de multe ori, sau ajung să
copieze numai exemplele negative , care în viitor le vor provoca numai suferințe sulfetești.
Situațiile de genul acesta se găsesc de cele mai multe ori la copiii care fac parte din familii
dezorganizate sau care au un climat nepotrivit dezvoltării propice copilui.

Comportamentul neadecvat al mamei , grija acesteia care poate fi peste măsură,

compromisurile pe care le face în anumite circumstanțe , relațiile pe care aceasta le are cu
membrii familiei, duc la dezvoltarea unor comportamente necorespunzătoare ale copilui și
pot denatura relațiile acestuia cu cei din jurul lui.

Există situații în care anumiți copii sunt favorizați atât acasă dar și la grădiniță , motiv
pentru care aceștia pot adopta un comportament de izolare sau de egoism față de semenii săi.
Când în jurul său se creează un climat artificial, copilul este rupt de realitatea inconjurătoare
și când acesta va da piept cu această realitate, el nu va ști exact cum să se comporte ,
întipărindu-se în sufletul său un regret enorm care îl va putea marca . De aceea este foarte
important ca indiferent de mediul în care copilul se găsește , atât părinții cât și educatorii să
creeze ambianța corectă necesară acestuia, fără a-l răsfăța peste măsură, fără stres și influențe
negative.

1.2. Contribuțiile familei în vederea dezvoltării multilaterale ale copilului

Copilul învață de fiecare dată din modul cum își trăiește viața. Educația are anumite
funcții cultural-formative, axiologice, economice dar și de intregrare, motiv pentru care poate
fi considerată o problemă de meditație atât pentru filosofi , cât și pentru istorici.

Educația se dezvoltă doar într-un mediu social favorizant. Ea înlță pe om , face legăturile
cu mediul înconjurător cât și cu viața etică. Indivizii învață să se comporte , să dorească
aceleași lucruri, să gândescă la fel, in final , mediul social este cel care va educa familia și
grădinița sau școala.

„Familia este celula de bază a societăţii, care are funcţii biologice, psihologice, sociale,

12
 economice, culturale, educative etc.” (Nicola Ioan Domnica Fărcaș, 1995, p 65). Familia
este principala sursă de informații , răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de
protecția acestuia , emanând o influență puternică asupra copilului, încât aceasta rămane
întipărită în viața copilului , în profilul moral – spiritual al acestuia.

Acțiunea familiei pe înreaga periadă de dezvoltare vine la pachet și cu laturile formării

personalității copilului. Es este una dintre mediile de socializare dar și educare din cele mai
complete , datorită posibilităților pe care le are , și anume , felul în care îl introduce pe copil
în cele mai variabile situații și acționează asupra lui prin cele mai comolexe și firești
mijloace.

Anumite schimbări în dezvoltarea şi comportamentul copilului au loc şi din cauza

mediului în care trăieşte, a legăturilor de ordin social stabilite de părinţi în comunitate. În
condiţiile în care relaţiile familiei cu cei din comunitate se bazează pe înţelegere şi respect
reciproc şi copilul va adopta aceeaşi atitudine. Dacă din contră relaţiile sunt tensionate, bazate pe
certuri şi dispute continue , atunci şi copilul va adopta aceleaşi comportamente. Dacă relațiile
sunt tensionate , sunt bazate pe certuri, dispute , copilul va copia această atitudine .
Copiii au un temperament aparte , conceptul de sine și emoțiile lor stau la baza
dezvoltării emoționale, iar legăturile pe care acesta le stabilește cu cei din jur , morala, violența,
sunt studiate de cercetătorii care sunt preocupați de dezvoltarea socială și indică legătura
puternică stabilită între mebrii familiei: părinți, bunici, copii , dar și alte rude , cu care aceștia iau
legătura.
Există legături foarte puternice care se realizează între copiii mici , părinți și bunici ,
legături emoționale care le oferă copiilor sentimentul de siguranță. Acest ataşament este
considerat de psihologi „ sentimentul de siguranţă necesar pentru a explora mediul, precum şi un
refugiu şi o sursă de consolare în momentele de suferinţă”. (Harwood Robin, 2010, p 516-517).
Stările emotive , precum : frica, plăcerea, supărarea, atașamentul, sunt stări pe care
copilul le moștenește încă din timpul vieții intrauterine , acumulând informațiile de la mamă.
Relația dintre mamă și copil implică mai multe manifestări afective , care de cele mai multe ori ,
se transformă într-o securitate a copilului, simțindu-se protejat de orice influență externă.
Afectivitatea este importantă în dezvoltarea individului. Ea reprezintă „ motivaţia
întregului comportament uman pentru acţiune”(Păunescu Constantin, 1981 , p 10).
13
 Erik Erikson a împărţit dezvoltarea umană în opt etape ale ciclului vieţii. Fiecare ciclu
reprezintă un „conflict psihosocial central care trebuie să fie soluţionat pentru a avea loc o
dezvoltare sănătoasă. […] conflictul central este încredere versus încredere.” (Harwood Robin,
2010, p 518). După el copilul face gălăgie cu gândul că astfel va primi ceea ce doreşte (va veni la
mine dacă plâng). A dezvoltat ideea conform căreia copiii se ataşează de persoanele care le
îndeplinesc toate nevoile, capriciile și care le oferă siguranţă.
Se observă acest lucru la copiii despărţiţi de părinţii lor după ce au stat puţin împreună, sau
atunci când alături de ei apar persoane noi, necunoscute de copil. Reacţia este aceeaşi, copilul va
plânge după părinţi. Până şi schimbarea încăperii pune copilul în situaţii dificile.
Copilul mic se sperie necunpscând lumea din jur şi singura lui apărare rămâne de fiecare
dată plânsul. Siguranţa oferită de părinţi (de cei care i-au crescut), are consecinţe pozitive în
decursul dezvoltării copilului acesta dezvoltând comportamente sociale sigure, devin mai
încrezători, mai sociabili şi dezvoltă empatie în relaţii cu alţii. În aceste condiții, copiii pot să-şi
înţeleagă şi să-şi controleze emoţiile şi vor dezvolta foarte puţine probleme sociale și vor deveni
prietenoşi în contactul cu cei din jur.
Ca dezvoltarea să fie una armonioasă, copilul are nevoie de „ spaţiu, mişcare, joc,
supraveghere, hrană”: o camera a lui , cu un colț de joacă și un spațiu de mișcare. (Dumitrana
Magdalena , 2000, p 13). Nu trebuie să fie îngrădit. Respectarea nevoii de mişcare, plimbările în
aer liber, jocurile cu mingea, la nisip, sunt necesare la această vârstă.
De asemenea, lăsarea copiilor în grija bunicilor nu este, de multe ori, cea mai bună
soluţie, în ceea ce priveşte activitatea de mişcare la acestă vârstă. Bunicii nu reușesc să ţină
ritmul cu cei mici şi pentru a nu se răni sau cădea, preferă să-i ţină de mână ,impunându-le
ritmul lor de mișcare.
Când copilul petrece mai mult timp cu părinții săi, realizează activități comune, comunică
mai mult, cu atât și dezvoltarea lor va fi una mai armonioasă și mai complexă, rezultat al răbdării
și priceperii părintelui față de copil.
În momentul în care părintele se supără pe copil din cauza insitențelor acestuia, copil
poate copia instant comportamentul și atitudinea părintelui, sau chiar se poate închide în sine ,
motiv pentru care , singura sa scăpare este lumea imaginară și jucăriile , care îl vor înțelege și
unde nimeni nu îl mai poate certa. Până la vârsta de 3 ani copilul își petrece mai mult timp în
mediul familial, fără să i-a legătura cu alte persoane necunoscute, când se face integrarea în
14
colectivitate , singurii care pot da detaliile legate de personalitatea acestuia vor fi părinții săi.
Părinţii pot da detalii despre: temperamentul copilului, manifestările lui, metodele
folosite în jocurile directe dintre adult-copil.
Suferinţa, interesul, dezgustul, plăcerea, tristeţea, teama, ruşinea, vinovăţia,toate aceste
emoții sunt înţelese încă de timpuriu, iar copilul le adoptă pe parcursul dezvoltării lui şi le
manifestă mai întâi prin mimică şi gestică (suferinţa prin plâns, interesul prin privirea atentă,
dezgustul prin refuzul mâncării, plăcerea – zâmbind, teama prin crisparea feţei), acestea
apărând mult mai târziu în dezvoltarea lui (de la vârsta de şapte luni), când începe să își dea
seama de aceste senzaţii. Sentimentee precum: mândria, vinovaţia, ruşinea vor apărea abia
pe la vârsta de un an şi jumătate. Deja obişnuiţi cu persoanele din jurul lor, după vârsta de 6-
7 luni, copiii pot manifesta şi frica atunci când persoane noi apar împrejur.

Copilul trebuie privit de adulţi ca o personalitate distinctă din punct de vedere al

individualităţii sale, nu trebuie să-i minimalizăm capacitatea de înţelegere doar pe motivul că
este doar un copil. Știm însă că nu toți copiii sunt la fel. Nu trebuie comparat copilul propriu
cu altul din altă familie, cu vecinii sau colegii de la grădiniţă, deoarece fiecare are un ritm de
dezvoltare propriu. Reproşurile permanente venite din partea adulţilor conduc copilul spre
frustrare.

Toate aceste acțiuni sau comportamente, conduc spre dezvoltarea morală a copilului, și
reprezintă o țintă importantă iar baza o găsim în familie . Este bine ca educația morală sa se
facă de mic copil și să se continue progresiv în grădiniță și apoi în școală.

Oricare întrerupere a acestei educații poate provoca neînțelegeri de ordin moral. Greșeala
pe care părintele dar și educatoarea o pot face , este aceea de a nu-i explica copilului de ce
este sau nu este bine să facă ceva. De regulă i se spune că: nu e bine sa vorbească urât cu
cineva, nu e bine și gata. Nu i se explică însa că, acest comportament îi afectează pe cei din
jur,și este considerat un copil rău pe care părinții nu l-au învățat să vorbească frumos.

Cu ajutorul poveștilor ascultate sau citite , prin intermediul imaginilor cărților, copilul
poate învăța anumite conduite , morale unde animalele din povești devin rând pe rând
anumite conduite care reprezntă răul: lupul –iedul –baba –lenea.

15
 Prin intermediul acestora , copilul învață că vulpea a fost șireată și l-a păcălit pe urs, lupul
la fel când a venit la casa caprei și i-a păcălit cu vocea sa, fata babei leneșă, motiv pentru care
nu a primit decât un cufăr plin de balauri, iar când întâlnește copii ai căror comportament este
asemănător personajelor, acesta refuză să se joace cu ei.

În momentul în care copiii încep să se cunoască pe ei înșiși dar și pe cei din jurul lui,
acesta își dezvoltă autonomia și atunci învață ce este rușinea dar și neîncrederea. Este timpul
în care copilul începe să realizeze de pericolele din jurul său și să asculte de cerințele
părinților, atunci când li se spune să nu pună mâna la priză sau să tragă lucrurile de pe masă
sau din alte locuri în care nu au voie .

Copilul trebuie să învețe că atunci când el ascultă și este cuminte poate fi recompensat de
către părinții săi , dar , trebuie să își mențină acest comportemnt nu numai atunci când
primște recompensele , ci mereu. Recompensarea copilului pentru orice acţiune bine făcută
este şi cea mai bună metodă de învăţare. Ea însă poate fi imediată sau amânată. Cercetătorii
consideră că: „capacitatea timpurie a unui copil de a amâna recompensa poate fi un predictor
pe termen lung al succesului şi fericirii acelui copil”( (Harwood Robin, 2010, p.565)

Astfel , familia ar trebui să știe , că amânarea unei recompense entru anumite acțiuni ale
acestuia , duce către dezvoltarea aptitudinilor, conduitelor și siguranței copilului.

3.1 Factorii educaționali și dezvoltarea la vârsta preșcolară

Când vine vorba despre educația și dezvoltarea la vârsta preșcolară, facem referire la mai
mulți factori sau concepte care ajută acest proces. Pentru a ajunge însă la conceputul de
factor educațional, psihologii fac referire mai întâi la termenul de ,, educabiltate ”. Prin
termenul educabilitate , este desemnat potențialul de formare umană, care se desfășoară sub
influența unor factori de mediu sau educaționali.

Vorbind din punct de vedere teoretic, educabilitatea este categoria pedagogică

fundamentală care exprimă puterea sau ponderea educației în dezvoltarea pesonalității .

Privind raportul funcțional-educativ, termenul de educabiltate reprezintă capacitatea

specifică psihicului uman , de a se modela structural dar și funcțional sub influența unor
agenți educaționali și sociali. În urma unor cercetări , s-a descoperit că există trei mari factori
16
care influențează dezvoltare umană : ereditatea, mediul și educația. „ Acești factori sunt
manifestări constante , profunde și esențiale în devenirea ființei umane”. (Smaranda Buju ,
2014, p. 20). Pentru o dezvoltare optimă, rolul principal aparține interacțiunii dintre cei trei
factori menționați : ereditate , mediu și educație.

„ Primul factor , ereditatea, reprezintă ansamblul dispozițiilor (predispozițiilor ,

posibilităților , caracterelor sau potențelor) de natură anatomo-fiziologice , înnăscute sau
transmise prin mecanismele și informațiile genetice de la generațiile anterioare , la
generațiile tinere , prin intermediul părinților” . (Bontaș Ioan , 2001, p.39).

Există trei categorii de caracter , care sunt structurate în zestrea ereditară : genotipul
general , prin care copilul primește toate elementele care se pot transmite pe cale genetică
( bipedism, construcția corporală și caracteristicile anatomo-fiziologice ).

Cea de-a doua categorie este genotipul individual, prin care fiecare individ se face unic
prin culoarea ochilor , culoarea părului, elemente de conformație facială, timbrul vocal și alte
aspecte. Ultima categorie este reprezentată de potențialul de formare care de obicei, la om
este de natură psihică sa există și un potențial cu anumite grade de diferențiere.

Următorul factor important în dezvolarea umană , pe lângă ereditate , este mediul. Mediul
include totalitatea elementelor și condițiilor de viață, cu care un individ interacționează ,
direct sau indirect , pe parcursul dezvoltării sale , in diferite etape de evoluție.

Mediul poate acționa asupra unui individ în egală măsură favorabilă unei dezvoltări
normale sau poate reprezenta un blocaj în evoluția sa, în cazul copiilor care se nasc cu un
potențial normal, dar care din cauza mediuli deficitar, ostil, în care aceștia trăiesc , ajung să
prezinte semne de retard intelectual sau chiar social.

Este bine ca părintele să țină cont de anumite aspecte în ceea ce privește acțiunea
mediului asupra dezvoltării copilului . Zgomotul , de exemplu, este unul dintre factorii care
pot afecta concentrarea maximă și constantă a copiilor . Cele mai frecvente surse care îi pot
afecta pe copii sunt : zgomotele făcute de mașini , trenuri ,avioane, precum și muzica
nadecvată, astfel , copiii care locuiesc în apropierea unor aeroporturi, pot avea probleme în
dezvoltarea abilităților de citire.

17
 De asemenea , copiii care se joacă în spații foarte aglomerate tind să fie distrași de la
activitățile lor și să aibă un comportament mai puțin constructiv. Spațiul , în general , este o
problemă și pentru modul de învățare , îngreunând acest proces , ca urmare , unii copii vor fi
mai puțin motivați să învețe și riscă să aibă rezultate școlare mai sărace.

O altă caracteristică importantă , este calitatea locuinței și a zonei în care casa este
situată, influențează dezvoltarea socio-emoțională a copiilor. Caltatea școlii, a locurilor de
joacă, accesul la anumite mijloace de transport , toate acționează indirect aupra dezvoltării
copiilor.

De exemplu, copiii care locuiesc cât mai aproape de natură, într-un mediu natural, cu aer
curat și liniște , au abilități motorii mai dezvoltate , sunt mai activi în interacțiunile sociale și
fac față mai bine stresului , decît copiii care trăiesc într-un mediu urban, înconjurat doar de
clădiri , medii artificiale și aglomerație.

Asigurarea purității mediului , implică de asemenea și educația, cea care instruiește și

formează oamenii , care previn și înlătură rice situație poluantă , fie că este vorba d emediul
natural sau social. Copiii trebuie să învețe încă de mici cum să protejeje mediul în care
trăiesc , deoarece acesta este cel care le va oferi un trai mai bun și sănătos.

Factorul determinant al dezvoltării psiho-individuale este educația, acel factor care aduce
o contribuție specifică în formarea și dezvoltarea personalității , fiind în intercațiune cu
ereditatea și mediul .

Educația, are rolul de a corecta ceea ce este negativ în personalitatea copilului și de a

dezvolta toate cele trei laturi ale acestuia : intelectuală , morală și estetică. Sunt câteva
modalități prin care copilul își dezvoltă intelectul , și anume : lectura , care nu trebuie să
lipsească din viața copiiilor, timpul de joacă , care este unul foarte prețios, jocurile educative
(jocuri de construcții, jocurile sociale , jucăriile senzoriale), activitățile care stimulează
creativitate copiilor (jocurile cu plastilina , muzica, pictura ) și utilizarea limitată și controlată
a ecranelor.

“ Folosind metodele cele mai adecvate se urmărește construirea conștientă a personalității

morale a copilului în concordanță cu imperativele moralei societăți”.(Ioan Nicola, Domnica

18
Farcaș, 1995, p.31). Cele mai folosite metode care vin în dezvoltarea personalității copilului
sunt următoarele : explicația morală, convorbirea morală, povestirea morală, exemplul moral,
exercițiul moral.

Privite în ansamblu , toate metodele educaţiei morale pot avea un aport important
laformarea conştiinţei şi conduitei morale a copiilor dar, recomandabil este să fie
utilizatemetodele de întărire pozitivă concomitent cu restrângerea, pe cât posibil, a celor de
întărire negativă.

Îmbinarea lor armonioasă asigură concordanţa între trebuinţe, tendinţe şi cerinţe morale
cât şi între libertate şi constrângere. Măiestria didactică se va concretiza în acele strategii
carevor da copilului impresia libertăţii chiar în acţiunile şi cerinţele care îi sunt impuse.

Cea de-a treia latură și ultima, este latura estetică. Educatia estetică este una dintre
componentele educației care utilizează în formarea personalității potențialul educativ al
frumosului estetic, social și natural .Categoriile educației estetice sunt:-idealul estetic, este
categoria care exprimă modelul (prototipul) estetic spre care aspiră să-l cultive și să-1
finalizeze un artist, un individ, stilul estetic este o categorie care exprimă calitățile și
capacitate omului de a percepe ,de a trăi frumosul, gustul estetic este categoria care exprimă
calitatea și capacitatea omului de a iubi și aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv și
comportamental, spiritul de creație este categoria care exprimă capacitatea și abilitatea de a
imagina și crea frumosul.

Educația, în general, și educația estetică , în special, trebuie să treacă accentul de pe

ipostaza reproductivă a învățământului pe ipostaza cultivării potențialului creator
al personalității .

Elisabeta Voiculescu spunea că : “ Educația preșcolară nu reduce la pregătirea

intelectuală ci reprezintă mai cu seamă educația simțurilor , a comportării civilizate , a
stăpânirii de sine , a voinței , a creativității și autonomiei personale, a atitudinii pozitive față
de semeni și mediul ambiant. Eforturile de reînnoire ale educației preșcolare pun accentul pe
aspectul formativ al procesului de influențare al dezvoltării personalității copilului și pe
utilizarea unor strategii didactice adecvate vârstei și caracteristicilor personale ale fiecăruia.”
(Elisabeta Voiculescu , 2001, p.15)
19
 Ca în majoritatea cazurilor, educația pornește din mediul familial, motiv pentru care se
sune că dacă părinții nu au timp de copil, el nu știe să se comporte ,sa respecte pe cineva , să
vorbească sau chiar să se integreze în colectivitate, motiv pentru care acestuia i se va spune
că nu are cei “ 7 ani de acasă ”. Părintele este cel care trebuie să pună bazele educației, să îl
învețe pe copil bunele maniere , să comunice adecvat și să fie politicos, pentru ca educația
școlară să întărească aceste calități și aptitudini ale acestuia.

Educația are ca scop principal să modifice anumite greșeli pe care copilul le face din
familie și să îl aducă pe calea cea dreaptă. Copilul asimilează și interiorizează cultura și
civilizația epocii, valorile sociale pe care le înscrie în plan comportamental. Toți copiii au
drptul la o educație de calitate, eficientă și permanentă.

“ Educația pentru toți se caracterizează prin termenii : educație de calitate, eficiență,

responsabilitate, pluridisciplinaritate , proces complex , strategie de respectare a drepturilor,
evidențierea valorilor individuale umane.” (Vrăsmaș Traian, Vrăsmaș Ecaterina , 2012, p.29)

Privite în ansamblu, toate metodele educaţiei morale pot avea un aport important la
formarea conştiinţei şi conduitei morale a copiilor dar, recomandabil este să fie utilizate
metodele de întărire pozitivă concomitent cu restrângerea, pe cât posibil, a celor de întărire
negativă.

Îmbinarea lor armonioasă asigură concordanţa între trebuinţe, tendinţe şi cerinţe morale
cât şi între libertate şi constrângere. Măiestria didactică se va concretiza în acele strategii care
vor da copilului impresia libertăţii chiar în acţiunile şi cerinţele care îi sunt impuse.

20
2. PREȘCOLARUL ȘI ACOMODAREA ACESTUIA ÎN CONTEXTUL GRĂDINIȚEI

2.1 Elemente specifice de integrare a preșcolarului în mediul educativ

Pentru ca tinerele generații să preia cunoștințele înaintașilor lor dar și perfecționarea lor ,
din cele mai vechi timpuri s-a înființat grădinița/școala, ca instituție socială de educație.
„Şcoala este considerată ca fiind factorul principal pentru formarea tinerei generaţii în
concordanţă cu cerinţele societăţii” (Ioan Nicola, Domnica Farcaș, 1995, p.64) . Fiind o
componentă a societății , ea are rolul de a ajuta la realizarea idealului educațional impus de
cerințele vieții sociale.

În ceea ce privește grădinița, menționăm mai întâi acomodarea cu blândețe , acesta fiind
un concept foarte important atât pentru copil , dar și pentru părinții acestuia. Noțiunea de
acomodare poate ține până la 2-3 săptămâni , în care, de obicei , părintele își ia liber pentru a
putea să ducă copilul de la grădiniță o oră sau două în fiecare zi , în funcție de cum acesta
reacționează la acomodare, situației în care părintele așteaptă în afara grădiniței.

Adaprarea la grădiniță poate fi mai ușoară dacă înainte de aceasta , copilul a mers la
creșă, de unde este deja obișnuit cu persoane noi și cu alt mediu de viață, știe deja ce îl
așteaptă și îi va fi mai ușor. Pentru ca acomodarea la gradinita sa fie mai ușoara, se pot face
urmatoarele lucruri: jocuri despre grădiniță; ilustrații și planșe cu grădinița; comunicarea cu
copilul despre drumul până la grădiniță, ce înseamnă exact grădinița; se pot face și jocuri de
rol, în care se va explica în detaliu ce va face la grădiniță și cât va sta acolo.

Toate acestea sunt importante pentru a elimina anxietatea de separare și teama de

abandon. Uneori, copiii au impresia ca au fost abandonați de părinți la grădiniță și de aceea
este important să li se explice în detaliu când vor veni părinții să îi ia, pentru că nu au
noțiunea timpului, la fel ca adulții. Se recomandă ca acomodarea pentru colectivitate să se
realizeze cu minim jumatate de an inainte, deoarece fiecare copil reacționează diferit.

Integrarea în colectivitate a copilului îl va ajuta să își sporească numărul de relații , a

calităților acestora . El poate face diferența între ceea ce se întâmplă acasă și la grădiniță. De
cele mai multe ori , dacă un părinte îî va spune să realizeze ceva acasă, copilul va motiva că

21
nu reușește și nu poate executa acest lucru deoarece nu este la grădiniță sau că nu va putea
face la fel ca acolo.

Ca şi în familie, în grădiniţă, copilul învaţă cum trebuie să se poarte cu adulţii, cum

trebuie să vorbească, ce atitudine trebuie să aibă în anumite împrejurări, ce are voie să facă
sau ce îi este interzis. Educatoarea introduce pe rând diferite reguli de comportare care-l ajută
pe copil să se integreze mai uşor în mediul social apropiat.

Posibilitatea copilului de a aprecia propriile sale acţiuni şi pe ale celor din jur în raport cu
anumite norme, reguli stabilite de educatoare, se formează treptat în cadrul relaţiilor multiple
ce se stabilesc înfamilie şi în grădiniţă.

Ursula Şchiopu identifică şase tipuri de adaptare a copilului la ansamblul cerinţelor care
se exprimă faţă de el (Ursula Șchiopu, 1995, p.127-128):

-adaptare foarte buna (la nivel maxim de adaptare) ce se caracterizează prin: despărţire
fără ezitare de persoana care l-a însoţit, prin manifestarea curiozităţii active şi a conduite
irelaxate şi prin stabilirea rapidă de relaţii cu ceilalţi copii şi cu educatoarea.

- adaptare bună: copilul se desparte fără ezitări, stabileşte relativ repede relaţii cu
educatoarea dar cu copiii mai selective şi mai restrânse.

- adaptare intermitent tensionată, caracterizată de nervozitate, reţinere tacită a persoanei

ce îl însoţeşte, dispoziţie alternantă, nesiguranţă dar şi curiozitate faţă de ambianţă.

- adaptare continuu tensionată cu nervozitate de fond, insistenţe verbale, stabilirea unor

relaţii foarte reduse cu educatoarea şi cu ceilalţi copii, conduite de abandon evidente.

- adaptare dificilă: refuzul copilului de a se despărţi de persoana însoţitoare, refuz cvasi-

total de a stabili relaţii verbale (mutism, inhibiţie), blocarea curiozităţii şi
investigaţiei,dispoziţie tensionată şi reţinută.

- atitudine de neadaptare radicală cu refuz activ al copilului de a se despărţi de persoana

însoţitoare, negativism, uneori violent, conduită refractară şi chiar agresivă uneori.

Există anumiți factori care pot interveni asupra acestei integrări a copilului și pot
influența procesul de adaptare al acestuia la mediul educativ, precum și curiozitatea copilului,
22
dependența de familia sa , care are un rol foarte important în atitudinea copilului față de
grădiniță. Se poate declanșa de asemenea și anxietatea de separare a copilului de mama sa.

Acest tip de anxietate apare atunci când copilul a stat în permanență cu mama sa încă de
la naștere și nu i s-a permis să aibă și alte forme de interacțiune, motiv pentru care copilul va
întâmpina dificultăți în moemntul în care va trebui să stea cu alte persone chiar și doua sau
trei ore .

Atitudinea mamei are un rol foarte important în modul în care va reuși să gestioneze
această situație și trebuie să il facă pe cel mic să realizeze că nu va fi mereu alături de el și va
trebui să învețe să se descurce și singur. Un lucru bun este , ca părintele să il determine pe cel
mic să renunțe să mai doarmă cu ei , pentru a putea mai târziu să devină independent de ei.

Al doilea fapt important este , ca ei să îl pregătească pe copil pentru ceea ce înseamnă

grădiniță , pentru a nu fi probleme la integrare. Este foarte necesar ca preșcolarul să știe ce ce
petrece într-un mediu educativ.

Următorul pas, este ca părntele să meargă impreună cu copilul să îi prezinte grădinița, dar
de asemenea este foarte bine ca părintele să aibă încredere deplină în cadrul didactic , pentru
a-l determina și pe copil să prindă încredere în acesta.

Caută viitori colegi de grupă cu care s-ar putea împrieteni înainte de a începe grădiniţă.
Un prieten printre noii lui colegi ar putea face minuni pentru acomodarea copilului. Din acest
motiv, este încurajata integrarea fraţilor în aceeaşi grupă de grădiniţă: fratele cel mic se va
adapta cu siguranţă mult mai uşor dacă fratele sau soră mai mare este alături de el.

Unul dintre cele mai importante beneficii ale grădiniţei este faptul că reprezintă locul în
care talentele şi aptitudinile copilului prind contur şi se dezvolta. La grădiniţă acestea pot fi
descoperite, cultivate şi semnalate părinţilor.

Un alt beneficiu sunt activităţile de la grădiniţă care contribuie la dezvoltarea capacităţii

de comunicare şi socializare a copiilor, elemente imperios necesare pentru formarea acestuia
ca viitor adult.

23
 Cei care experimentează mersul la grădiniţă sunt dornici să coopereze atât cu adulţii, cât
şi cu copiii de aceeaşi vârstă, sunt flexibili, curajoşi, autonomi, iar când vor începe clasa I,
sentimentul de tensiune privind adaptarea la programul de învăţare va fi atentuat.

O bună comunicare între părinte – educator este cheia în vederea adaptării eficiente la
grădiniţă, de aceea este recomandat ca părinţii să continue să lucreze acasă prin stimularea
copilului, folosind diverse forme de joc şi învăţare pentru o bună dezvoltare bio-psiho-sociala
a acestuia.

2.2 Dezvoltarea socio-emoțională în cadrul grădiniței

Vârsta de 3 ani, ca şi debut al preşcolarităţii, atrage după sine o diversificare şi o

îmbogăţire a stărilor afective. Mediul de apartenenţă al copilului lărgindu-se (familie,
grădiniţă, mediul stradal) se va amplifica şi lumea sa interioară, iar eforturile de adaptare la
cerinţele noi sociale vor spori.

Educaţia socio-emoţională cuprinde totalitatea activităţilor de învăţare (conceptul de

învăţare este înţeles, evident, în sens larg) care conduc la dobândirea experienţei individuale
de comportare socială şi emoţională, la formarea competenţelor emoţionale şi sociale ale
indiviului.

Ne referim aici la dobândirea abilităţilor emoţionale (de a înţelege, a exprima şi a-şi regla
emoţiile) şi a celor sociale, precum cele de iniţierea şi menţinerea unei relaţii şi integrarea
într-un grup (social, profesional, comunitar etc.). (Ștefan Boncu , Ion Dafinoiu,
2014 ,p.14)

Adesea, situaţiile sociale diverse în care copilul este implicat devin surse de nelinişte şi
nervozitate din cauza ineditului. Ne aflăm într-o etapă de instabilitate a trăirilor afective, cu
explozii emoţionale, adică treceri bruşte de la o stare pozitivă la una negativă şi invers.

În acest punct , întreaga dezvoltare a copilui este pusă pe seama identificării. Modelele
umane cele mai apropiate fiind cele parentale copilul se străduieşte iniţial să se identifice cu
cei doi părinţi ai săi. Cercul persoanelor cu care se identifică lărgindu-se, educatoarea devine

24
una dintre acestea, cu rezonanţă puternică pentru copii, câmpul afectiv îmbogăţindu-se astfel
cu noi trăiri.

Contradicţia dintre trebuinţa de autonomie şi interdicţiile impuse de adult nasc trăiri

emoţionale care îmbracă forma crizei de opoziţie manifestată printr-un evantai derivalităţi
faţă de cei mari. În consecinţă, satisfacerea trebuinţei de independenţă va declanşa conduite
pozitive, după cum blocarea ei va genera stări emoţionale negative.

În preşcolaritate se înfiripă trecerea spre sentimente, ca stări afective stabile şi

generalizate. Astfel, vor apărea unele sentimente morale precum ruşinea (când este mustrat
pentru ceea ce contravine normelor de conduită), mulţumirea atunci când este lăudat pentru o
faptă bună, ataşamentul şi dragostea către fraţi, prietenia(preferinţa de a se juca cu anumiţi
copii).

Dacă la 3 ani copilul cunoaşte starea de vinovăţie şi la 4 ani pe cea de mândrie, la 6 ani
apare criza de prestigiu, cu precădere în situaţia unor mustrări publice. Sindromul bomboanei
amare – ruşinea în urma unei recompense nemeritate, o bucurie plină de nelinişte – pledează
pentru socializarea proceselor afective, evidenţiind atitudinea critică faţă de propriul
comportament într-un context social .(Mielu Zlate , 2015, p.27).

Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor preșcolari și implicațiile sale sunt studiate de

specialiști în domeniul educației, dornici de a oferi societății adulți bine formați, care să
respecte regulile. Activitățile muzicale, audierea poveștilor, cunoașterea naturii, desenul,
jocurile didactice, dramatizarea ajută nespus la dezvoltarea emoțiilor, la îmbogățirea
vocabularului, la rezolvarea unor probleme social-morale cu caracter specific și la
îmbunătățirea abilităților estetice.

Poveștile și basmele au scopul de a-i amuza pe copii, dar și de a-i educa să nu se lase
pradă viciilor, să aibă sentimente pozitive, dezvoltându-se calități umane. Cărțile ilustrate
sunt de real ajutor, pentru că micuțul vede mai întâi imaginea și așa receptează mai ușor
mesajul povestirii.

Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învățare în lumea preșcolarilor, de altfel
fiind și singura lor mare preocupare. Cei mici adoră jucăriile de diferite tipuri, de la banalele
25
zornăitoare până la jucăriile educative, cele de construcție, puzzle, jucării din lemn și
mașinuțe sau păpuși.

Cu ajutorul jocului, cei mici reușesc să-și dezvolte latura emoțională, dar și pe cea
socială:

-învață despre regulile sociale;

-cum să interacționeze cu ceilalți;

-achiziționează abilități cognitive;

-își dezvoltă capacitatea de memorare;

-își dezvoltă limbajul.

Un joc de dramatizare contribuie la educarea trăsăturilor pozitive de caracter, la

formarea personalității copilului, mai ales la dezvoltarea socio-emoțională. Preșcolarii
aprobă faptele bune și le dezaprobă pe cele rele. În timpul jocului, ei reușesc să-și
însușească normele morale, trăiesc sentimentele de simpatie și prietenie pentru eroi și îi
imită în timpul jocurilor cu prietenii.

Jocul teatralizat este ideal pentru dezvoltarea emoțiilor și sentimentelor socio-

umane de:prietenie, tovărășie, bunătate și compasiune.

În concluzie, părinții și educatorii vor ține cont de posibilitățile și de vârsta

copiilor pentru a reuși să le dezvolte această latură a personalității lor în mod rațional și
real și trebuie să înceapă de la o vârstă foarte fragedă cu educarea sentimentelor nobile,
în așa fel încât comportamentul prichindeilor să fie organizat în conformitate cu normele
morale ale societății.

2.3 Tipurile de relație educatoare-copil în vederea dezvoltării personalității acestuia

Pentru a putea profesa ca educatoare , trebuie în primul rând ca persoana

respectivă să dețină o mare dragoste față de copii, care nu trebuie confundată însă cu
sentimentalismul , cu blândețea lipsită de exigență, aceasta trebuie să fie împletită cu o

26
încredere nelimitată în potențialul copilului, trebuie să dețină o disponibilitate pentru
cunoaștere foarte vastă , să dețină capacitatea de a înțelege și de a aborda diferit fiecare
copil în parte , potrivit posibilităților individuale ritmului propriu de dezvoltare .

Pentru a putea să ,, intri sub pielea copilului ,, trebuie să dovedească o încredere

deplină în forțele copiilor , în succesul devenirii lor . Munca de mare răspundere pe care o
îndeplinește ii cere educatorului sa dovedescă un larg orizont cultural, sa aibă cunoștințe
bogate în literatura și arta, în știința și tehnica, să cunoască evenimentele vieții social-
politice. Aceasta ii va ajuta să stabilească o corelație mai justă între diferite arii
curriculare, să dea mai multă viață și personalitate activităților sale.

Exercitarea optimă a numeroase funcții didactice necesită profesionalism și

eficiență, care trebuie să sporească de la o zi la alta, odată cu sporirea exigențelor de
calitate ale grădiniței. Profesia de educator este una complexă și nobilă, dificilă și plăcută,
in care “a ști” nu înseamnă nimic dacă nu împărtășești această știință copiilor cu emoție și
forță spirituală.

Încă din primele zile de frecvență ale copilului în grădiniţă, între educatoare şi
copii se stabilesc anumite relaţii emoţionale, introductive şi educative, ce pun amprenta
asupra psihicului şi relaţiei copil-educatoare. Preşcolarii se formează aşa cum sunt
îndrumaţi de către educatoare, ea având un rol important în influenţarea psihicului,
comportamentului şi educaţiei copilului într-un anumit fel. Stabilirea unor relaţii corecte
între educatoare şi copil: „dau acestora din urmă un sentiment de siguranţă, de ocrotire în
cadrul mediului în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. (Barbu, Hristu, ș.a, 1994, p.38)

În cadrul activităţilor desfăşurate la clasă, ies în evidenţă o varietate de relaţii ce

se stabilesc în procesul de învăţământ precum cele enumerate mai jos.

Relaţii de comunicare – stabilite după funcţiile pe care le îndeplinesc. În cadrul

acestor relaţii educatoarea transmite informaţii copiilor prin: nararea unor întâmplări şi
explicarea unor cuvinte; poate organiza anumite informaţii prin concentrarea atenţiei
copiilor doar asupra esenţei informaţiilor prin procedee de lucru; poate stimula interesul
asupra unor probleme datorită solicitării educatoarei dar şi al răspunsului la solicitare;
poate influenţa exprimarea unor stări afective.
27
 Relaţii de dirijare a activităţilor grupei – dirijate la început permanent de către
educatoare, treptat ajutând la creşterea autonomiei copilului atribuindu-i cât mai multă
independenţă. Aceste relaţii pot fi dominatoare, în care climatul este unul autoritar. În
acest caz severitatea excesivă a educatoarei limitează, dacă nu reprimă din start: spiritul
de iniţiativă, creativitatea, independenţa copilului. Un comportament intransigent nu ţine
seama de particularităţile de vârstă ale copilului, de interesele lui. Acesta nu este tocmai
un comportament recomandat ci mai degrabă unul la care mai are câte ceva de
îmbunătăţit.

Relaţiile democratice se dovedesc a fi eficiente în comunicarea cu copiii. Aici

există o permanentă preocupare a educatoarei pentru provocarea copilului de a participa
activ, a dezvolta curiozitatea, spontaneitatea şi creativitatea copilului prin cooperare,
spirit practic, sprijin în timpul activităţii.

Relaţii permisibile. Atunci când educatoarea devine excesiv de îngăduitoare,

activitatea educaţională are de suferit. Lăsat să facă ce vrea şi cum vrea, atunci când
educatoarea va încerca o intervenţie mai autoritară, copilul vede acest lucru ca o
persecuţie şi o tratează ca atare. Relaţiile socio-afective sunt deosebit de importante la
această vârstă deoarece îşi pun amprenta pe întreaga personalitate a copilului, se
manifestă spontan şi sunt „de atracţie sau de respingere, de simpatie sau antipatie, de
acceptare sau neacceptare” (Barbu ,Hristu, 1994, p.93)

Educatoarea are sarcina de a cunoaște în cel mai scurt timp, de la intrarea

copilului în grădiniţă, mediul din care provin copiii (etnie, religios), anumite norme de
comportament sau limbaj, pentru a putea realiza o comunicare directă cu familia şi
copilul. Mai mult, ea trebuie să cunoască care sunt aşteptările părinţilor de la copil
pentru a le putea adapta pe ale sale la ele, sau cel puţin pentru a încerca să fie în
concordanţă, pe cât posibil, cu cerinţele lor. Tonalitatea în comunicarea directă cu
copilul şi părintele să fie joasă, să nu repete permanent aceeaşi informaţie şi să aibă un
comportament non-verbal neadecvat (grimasă, ridicări din umeri, lipsă de amabilitate).

O altă problemă ivită în desfăşurarea actului educaţional o reprezintă numărul

mare de preşcolari din grupă. Acest lucru poate determina educatoarea să procedeze

28
greşit în timpul actulului educaţional pe care-l desfăşoară: să existe mai mult un
monolog decât un dialog; sălimiteze activitatea copilului la lecţie prin acordarea de
răspunsuri stricte, doar acele răspunsuri ce au legătură cu lecţia; apostrofarea copiilor
atunci când se antrenează în anumite discuţii în timpul lecţiilor.

Acest lucru contravine calităţii de a fi un bun cadru didactic alături de:

„Observaţiile şi corectările repetate («Nu se pune aşa, ci aşa!», «Nu ai pronunţat
bine!»,«Nu ai formulat corect!»)…” (Dumitrana Magdalena , 2000, p.41), ce pot duce la
blocaje ale copiilor nu la dezvoltarea lor. O relaţie adecvată educatoare-copil presupune
înţelegere, comunicare permanentă, colaborare şi spirit practic; capacitatea cadrului
didactic de a şti cum să-şi antreneze copiii în jocurile desfăşurate la lecţii, jocuri prin
care ei să înveţe să se mişte fără a se răni, să se comporte civilizat la grădiniţă şi acasă,
pe stradă, fără a atrage atenţia sau a jigni; să înveţe lucruri noi despre lumea
înconjurătoare.

Să nu uităm că cei mai mulţi copiii acasă sunt mici rebeli, răsfăţaţi, şi că este o
adevărată artă să ştii să-i educi. La grădiniţă copilul învaţă să fie prieten cu cel din jur, că
jucăria nu-i aparţine numai lui ci tuturor, că nu se poate să fie el singur în centrul atenţiei
adulţilor ce-l înconjoară. Nu este cu nimic greşit să i se spună din când în când:,,
Aşteaptă să termin de vorbit! ,Aşteaptă să vedem mai întâi ce spune Ana” (Dumitrana
Magdalena , 2000, p.42).

Acasă părintele însă devine nerăbdător să vadă cât mai repede rezultatele
activităţilor desfăşurate în grădiniţă. El numără câte poezii învaţă copilul său la grădiniţă
într-o săptămână, cât au pictat şi desenat, ce au învăţat nou. Părintele nu ar trebui să
compare câte poezii ştie un copil şi câte ştie propriul său copil, deoarece fiecare învaţă
într-un ritm propriu. De aceea: „Părintele e dator să-şi stăpânească nerăbdarea de a vedea
rezultate imediate la copil.” (Dumitrana Magdalena , 2000, p.64)

Aşadar reuşita activităţii din grădiniţă ţine de educatoare, de personalitatea ei ce

însumează: dragostea acesteia faţă de copii, aptitudinea de a şti cum să-şi apropie
copiii, să-i trateze imparţial, să fie naturală, să aibă încredere în forţele proprii atunci
când doreşte recuperarea unui copil cu probleme, să deţină cunoştinte pedagogice
29
 însuşite temeinic, să fie un model al copilului şi părintelui prin comportamentul, tinuta
morală şi vestimentară.

3. PARTENERIATUL FAMILIE-GRĂDINIȚĂ

3.1 Impactul relației de colaborare grădiniță-familie în dezvoltarea copiilor preșcolari

Grădiniţa este cea care pregăteşte copilul pentru şcoală valorificând potenţialul acestuia
dobândit şi existent până în acel moment. De asemenea ,cel mai important rol în socializarea
copilului cu vârsta cuprinsă între 3-6 ani (vârsta preşcolară), îl are grădiniţa şi mediul educaţional
al acesteia.

Pentru realizarea unităţii exigenţelor educative este necesară o colaborare permanentă între
familie şi grădiniţă. În cadrul acestei colaborări grădiniţei îi revine sarcina de a dirija legătura
stabilită între factorii (membrii) direct implicaţi în relaţia grădiniţă-familie. Educatoarei îi revine
sarcina de a selecta şi valorifica „influenţele pozitive ce se exercită în familie” (Nicola Ioan
Domnica Fărcaș, 1995, p.69), şi de a îndruma familia ,,în vederea exercitării unor acţiuni
educative care să fie în concordanţă cu idealul educaţional” (Nicola Ioan Domnica Fărcaș, 1995,
p.69).

Colaborarea permanentă şi obiectivă a părintelui cu grădiniţa are efecte puternice asupra

rezultatelor copilului. Această colaborare poate avea ca obiective:

- susţinerea educaţiei de către părinţi, prin continuitatea ajutorului dat la clasă şi acasă;

- stimularea participării părinţilor în cadrul activităţilor de la clasă ale copiilor;

- comunicarea permanentă părinţi-educatori în legătură cu sănătatea, siguranţa, alimentaţia,

supravegherea, condiţiile familiale;

- sprijinul părinţilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor educative ale copiilor;

- încurajarea părinţilor de a participa în luarea deciziilor şcolare.

30
 - colaborarea cu agenţi economici, biserica, societăţi culturale pentru realizarea de
evenimente/acţiuni extraşcolare, culturale.

De multe ori însă se ivesc dificultăţi de ordin material sau comportamental, atât din
partea părinţilor cât şi din partea cadrelor didactice, a conducerii unităţilor de învăţământ, ce pun
în dificultate colaborarea grădiniţă-familie. Se pune astfel problema dacă: grădiniţa nu poate
influenţa mediul familial; întâlnirile grădiniţă-familie sunt puţine şi mai mult formale; părinţii
consideră că ceea ce se întâmplă în grădiniţă nu-i interesează şi nu participă nici la deciziile
clasei, ale grădiniţei.

Deşi educatoarele observă importanţa pe care o are familia în educaţia copilului, părinţii
consideră că ceea ce învaţă în grădiniţă este de ajuns pentru educaţia copilului. Acest lucru duce
la rezultate slabe ale copiilor, raporturi părinţi-educatoare mai mult în aparenţă, iar cadrele
didactice tratează această legătură grădiniţă-familie într-un plan secundar. Dacă părinţii şi
educatoarele descoperă eficienţa conlucrării permanente: copiii au de câştigat, colaborarea
devine permanentă şi performantă, părinţii sunt puşi în situaţia de a lua decizii pentru copii lor în
cadrul grădiniţei, se organizează cursuri pentru educatoare şi părinţi, cadrele didactice recunosc
şi încurajează activităţile comune de orice tip cu părinţii.

Odată ce părinţii conştientizează rolul implicării lor în activitatea grădiniţei, aceştia devin
mai responsabili în educaţia propriilor copii şi creşte calitatea rezultatelor şcolare. O serie de
probleme ale copiilor ivite din familie cum ar fi: atitudinea copiilor faţă de cei din jur (atitudine
influenţată de problemele familiale), lipsa banilor, atmosfera tensionată ce ajunge de multe ori
până la violenţă, nivelul scăzut de cultură; nu se pot tranşa decât printr-o colaborare permanentă
între educatori, cadre medicale şi personalul auxiliar al grădiniţei.

Pentru a evita aspectele negative, educatoarele au nevoie de anumite măsuri precum:

informări periodice despre activitatea copilului în cadrul unor contacte directe cu părinţii,
explicarea desfăşurării procesului instructiv-educativ părinţilor de către educatoare, pentru a nu
da naştere unor divergenţe de opinii, evaluarea corectă a copilului, chiar dacă nu este pe placul
părintelui şi explicarea evaluării în aşa fel încât să nu creeze conflicte.

31
 3.2 Modele de colaborare dintre grădiniță și familie

Familia şi grădiniţa vin în sprijinul dezvoltării viitoarelor personalităţi, copiii de azi, şi de

aceea este bine ca ambele instituţii să fie apropiate, să colaboreze. Pentru acest lucru
educatoarea trebuie să cunoască foarte bine copilul, condiţiile familiale în care trăieşte,
raporturile familiale.

De-a lungul anilor în care am lucrat ca educatoare, am observat care sunt întrebările la care
părinţii doresc să primească răspunsuri. Ele diferă de la părinte la părinte, de la comunitate la
alta.

În activităţile desfăşurate în mediul rural, cele mai multe întrebări pe care şi le pun părinţii
sunt: Ştie copilul meu ceva?, Poate copilul meu să înveţe? Ascultă, este atent la ore?. Părintele
de la sat este mai puţin preocupat de sănătatea copilului, de colaborarea cu cei din jur, de
integrarea lui într-un grup, tot ceea ce-l interesează este educaţia lui. Fiindcă cei mai mulţi
părinţi de la sate nu au posibilităţi materiale pentru completarea educaţiei copiilor lor, ei îşi pun
toata baza în activităţile pe care le realizează la grădiniţă (şi mai târziu în şcoală). De cadrul
didactic depinde, aşa cum consideră ei, evoluţia copilului lor.

Pentru părintele din mediul urban însă pe primul loc se găseşte sănătatea copilului său.
Lucrând la grădiniţă cu program prelungit am observat că priorităţile părinţilor se schimbă. De
data aceasta întrebările părinţilor sunt diferite: A mâncat azi copilul meu? A făcut cumva febră?
S-a certat cu cineva? A dormit?. Mulţi dintre părinţi nu petrec foarte mult timp cu copiii lor şi
interesul pentru educaţia copilului este destul de scăzut, sarcina pentru educare revenind, aşa
cum crede părintele, grădiniţei.

Pentru a echilibra balanţa preocupărilor părinţilor o educatoare poate, prin activităţile

comune copii-părinţi-educatoare, să-i provoace pe părinţi să conştientizeze că toate întrebările
au nevoie de răspunsuri pe care ei singuri le pot da. Misiunea educatoarei nu este deloc uşoară,
dar nici imposibilă şi poate găsi diferite modalităţi de colaborare.

Între familie şi grădiniţă trebuie să existe o comunicare permanentă, un parteneriat, care

chiar dacă acesta nu este pus pe hârtie, trebuie să conducă la educarea copilului. Parteneriatele

32
sunt considerate esenţiale în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală/grădiniţă. Ele au
depăşit de mult condiţia de a fi o activitate facultativă.

Invitarea părinţilor să participe la diferite programe şi activităţi în grădiniţă, cu scopul de a

ajuta părintele să cunoască modalităţi şi metode de organizare a sistemului grădiniţei, de
coordonare a jocurilor, folosirea jucăriilor – utilitatea lor, reprezintă cea mai bună modalitate de
colaborare între grădiniţă şi familie, în cadrul parteneriatelor educaţionale. Colaborare înseamnă
„punere de acord şi în privinţa modalităţilor de realizare a scopului urmărit” (Nicola Ioan
Domnica Fărcaș, 1995, p.70) .

O colaborare eficientă se realizează prin „informarea reciprocă a şcolii şi a familiei cu

privire la problemele dezvoltării copilului” (Nicola Ioan Domnica Fărcaș, 1995,p.70) . Grădiniţa
fiind „prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice” (Bucinschi Mihaela ,
2008, p.60) , poate asocia prin colaborare informaţiile pe care le deţin părinţii cu cele deţinute
de grădiniţă în scopul de a fi în avantajul copilului.

Vizitele la domiciliu sunt cele mai indicate în acest sens şi pentru asta se cere mult tact,
deoarece ar putea fi interpretate într-un mod eronat. Vizitele se pot face şi de către părinţi la
grădiniţă în contextul în care părintele doreşte să cunoască climatul educaţional oferit de
grădiniţă, care sunt raporturile educatoare-copil. Scopul îl reprezintă legătura strânsă dintre
familie şi grădiniţă, menţinerea interesului educatoarei pentru copil. Aşa se cunoaşte mai bine
copilul, comportamentul lui în mediul familial, care-i este relaţia cu părintele, comportamentul
acestuia faţă de copil. Se pot afla informaţii interesante despre cultura, predispoziţiile şi
aptitudinile familiei.

Vizitarea camerei copilului reprezintă un moment de încântare pentru copil, prin care le îşi
prezintă jucăriile şi activităţile preferate. Vizitele trebuie planificate din timp şi scopul specificat
clar, pentru a nu crea panică părinţilor. În cadrul discuţiilor dacă subiectul se referă la aspecte
mai puţin pozitive ale copilului este bine că copilul să nu fie de faţă.

33
 În general, ca educatoare, este bine să se practice „tehnicile de ascultare activă” , să dea
posibilitatea părintelui de a spune opiniile despre copil, despre interesele şi preocupările
acestuia.

Mai jos sunt enumerate o serie de modele de colaborare foarte buna privind relația dintre
grădiniță și familie:

a) Şedinţele periodice vin şi ele în scopul informării permanente şi a schimbului de păreri

educatoare-părinţi. Probleme organizatorice din cadrul grădiniţei cum ar fi: regulamentul de
ordine interioară al grădiniţei/al grupei, oferta educaţională a grădiniţei, programul zilnic al
activităţilor, activităţi extraşcolare, necesităţile materiale ale grupei; se dezbat numai în cadrul
şedinţelor şi se aprobă cu acordul tuturor părinţilor.

b) Serbările periodice sunt un bun prilej de cunoaştere reciprocă, de descoperire şi apreciere

a eforturilor depuse de copii în încercarea de a-şi câştiga autonomia. Vin în sprijinul cunoașterii
părinților între ei, implicarea lor în organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi prin: ajutorul
dat copiilor la învăţarea textelor pentru serbare şi confecţionarea, procurarea costumelor, dar și a
evaluării performanțelor copiilor.

c) „Conferinţele şi referatele” (Ioan Nicola, Domnica Farcaș, 1995, p.70) rostite cu diferite
prilejuri. Tematica abordată să fie baza discuţiei, să pună în dezbatere probleme legate de
activitatea de la clasă.

d) Convorbirile sunt folosite atât spontan cât şi dirijat „din iniţiativa educatoarei sau a
părinţilor” (Ioan Nicola, Domnica Farcaș, 1995, p.70) . De modul în care educatoarea pune
problema (ia iniţiativa), depinde şi rezultatul acestora – tonaliatea, subiectul abordat, obiectivele
vizate, tactul etc.

e) Ateliere de lucru cu părinţii – desfăşurate la iniţiativa educatoarei, necesită prezenţa

părinţilor şi implicarea lor activă în cadrul activităţii. Este bine ca numărul părinţilor să nu
depăşească de douăzeci pentru a nu aglomera şi stânjenii copiii.

f) Vizite, excursii, plimbări. În cadrul acestor activități părinții pot colabora: prin
participarea directă în cadrul organizării și însoțirii copiilor, prin asigurarea securității și
supravegherii lor, precum și indirect prin sponsorizarea activităților. Sunt eficiente pentru
34
dezvoltarea autonomiei copilului și a însușirii deprinderilor de comportare civilizată în spații
publice.

Voluntariatul – prin sprijin facultativ, părinţii pot aplica cunoştinţele şi abilităţile în folosul
îmbunătăţirii actului educaţional prin sponsorizări la clasă sau „coordonarea şi colaborarea în
cadrul unor evenimente speciale” (Bucinschi Mihaela , 2008,p.64) .

Activităţile realizate la clasă cu copiii sunt expuse periodic la loc vizibil pentru părinţi.
Astfel părinţii îşi pot cunoaşte mai bine copiii „prin prisma rezultatelor sale” (Ioan Nicola,
Domnica Farcaș, 1995, p.70) . Expoziţii pot fi înfiinţate şi în cadrul „vitrinelor cu cărţi pentru
părinţi”4 , vitrine create cu scopul de a încuraja părinţii să citească materiale pedagogice
exemplificative pentru cunoaşterea propriului copil.

Comunicarea informală prin mesaje scrise şi carnete de dialog. Este vorba de un formular de
informare zilnică sau formular de tipul: Ce am făcut astăzi? Aici se fac informări părinţilor
despre realizările din activităţile zilnice, formare de priceperi şi deprinderi, probleme ale
copilului (de sănătate, comportamentale).

Informarea părintelui este necesară mai ales în cazul unor probleme mai mari: de sănătate –
în care părintele trebuie să-l ia şi să-l ducă la medic, sau în cazul unor accidente minore.
„Familia apreciază gestul educatoarei de a trimite astfel de mesaje şi se poate simţi încurajată să
trimită la rândul ei note echipei de educatori.” (Bucinschi Mihaela , 2008, p.100)

Jurnalul grupei. Redau acţiunile desfăşurate prin seturi de fotografii, diplomele obţinute ca
rezultat al muncii acestor acţiuni şi impresiile părinţilor. Reprezintă un document evident şi cert
al implicării tuturor resurselor umane din grădiniţă (educatoare, copil, părinti, bunici, cadre
calificate auxiliare din grădiniţă), în anumite acţiuni.

Folosind orice modalitate de colaborare, atât grădiniţa cât şi părinţii, vin în sprijinul
educării copilului, a dezvoltării personalităţii sale la vârsta preşcolară, însă orice tip de
neînţelegere schimbă ordinea lucrurilor şi produce o ruptură în dezvoltarea integrală şi
armonioasă a copilului.

35
 CAPITOLUL II - ELEMENTE DE METODOLOGIA CERCETĂRII

„În fiecare ţară din Uniunea Europeană, există structuri formale organizate prin
participarea părinţilor în sistemul educaţional.” (Robu Maria , 2008, p.67)

Parteneriatul, ca modalitate de colaborare eficientă între grădiniţă şi familie, are la bază

anumite obiective esenţiale ce trebuiesc atinse în educaţie: să ajute educatoarele în munca lor; să
desăvârşească abilităţile educaţionale ale copiilor; să aducă îmbunătăţiri climatului şcolar; să
avanseze abilităţi de lideri ale părinţilor; să favorizeze legătura dintre familii şi personalul
grădiniţei; să creeze o atmosferă de lucru mai sigură în grădiniţă; să ofere suport psihologic şi
anumite servicii părinţilor; să ajute la administrarea grădiniţei.

Scopul încheierii unor asemenea parteneriate este: dorinţa comună de a ajuta copiii să
obţină rezultate bune în însuşirea cunoştinţelor şi comportamentelor pozitive, pentru reuşita spre
treptele superioare ale învăţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.

Şedinţele lunare, chestionarele aplicate părinţilor și copiilor vin în sprijinul cunoaşterii

copiilor de către personalul grădiniţei, a îmbunătăţirii relaţiei grădiniţă-familie prin cunoaşterea
raporturilor stabilite atât în familie, cât şi la grădiniţă.

36