Copacul furios

Trăia o dată la marginea unui lac liniștit, un Copac frumos și voinic.

Crescuse mare și înalt și era preferatul animăluțelor pentru joacă și adăpost. Pe crengile lui se
legănau porumbeii, printre frunzele lui se ascundeau vrăbiuțele și se jucau de-a v-ați ascunselea.
Pe trunchiul lui își făcuseră scorburi mai multe veverițe. Când roșcatele veverițe se cățărau și se
alergau pe ramurile lui, Copacul se gâdila și râdea cu poftă.
Era un Copac plin de viață și iubit de toate animăluțele din pădure.
Veneau cu mic cu mare și se jucau în jurul lui chiuind de bucurie iar Copacul le dăruia frunze de
toate felurile pentru joacă, îi fugărea în jurul lui cu crengile și murmura “Stai că te prind!” Cel
mai mult îi plăcea dimineața, înainte să se ivească zorile, când păsările încă dormeau cuibărite în
frunzele lui și veverițele sforăiau în scorburi. Se trezea primul și chicotind își scutura perluțele de
rouă peste vrăbiuțele și veverițele somnoroase. Și ziua începea, Copacul se distra de minune cu
prietenii lui.
Dar parcă azi ceva îl nemulțumea, parcă în dimineața asta scoarța nu se așeza cum trebuia pe el,
parcă rădăcinile nu stăteau la locul lor și se dezechilibra, parcă frunzele fluturau obraznice în
toate părțile și-l lua amețeala.
“- Poate o fi vântul de vină …” se gândea el.
Ciudat, Vântul însă nu sufla peste ceilalți Copaci. În jurul lui, totul părea la fel ca de obicei,
păsările ciripeau, veverițele săreau de colo colo, iepurașii își făceau de lucru la rădăcinile lui.
Și totuși vântul ăsta din crengile lui nu-i dădea pace. Două vrăbiuțe încep să se certe, se împing
când pe-o creangă când pe alta și se smotocesc una pe alta cu ciripituri gălăgioase!
– “Ah ce gălăgie!” strigă furios deodată Copacul.
“- Linisteee!” și începu să-și agite nervos crengile, lovindu-le pe vrăbiuțe. Speriate, vrăbiuțele
zboară împreună pe alt copac. “Ce l-o fi apucat? N-a mai văzut vrăbiuțe certându-se” ciripeau
uimite.
Dar Copacul zici că se transformase.
Își zgâlțâia trunchiul cu așa o putere încât bucăți de scoarță săreau din el, crengile se zbăteau, se
loveau una de alta și zburau în sus de zici că zgâriau cerul. Bucăți de scoarță și crenguțe frânte
cădeau în toate parțile și loveau iepurașii care se jucau sub el. Furia copacului creștea și
rădăcinile rupeau pământul în jurul lor. Crengile se aplecau oarbe și plesneau florile plăpânde,
scuturau fulgii de păpădie și smulgeau firele de iarba. Veverițele și iepurașii fugeau care-ncotro,
pasările zburau în toate părțile și gâzele din copac tremurau speriate și se ascundeau pe unde
puteau.
În jurul Copacului se făcuse gol, toți o luaseră la fugă, florile nu mai respirau și firele de iarbă
stăteau plecate.
Copacul s-a oprit brusc, crengile i-au rămas încremenite în aer, era liniște și pustiu în jurul
lui. De data asta vântul bătea ușor în jurul lui, dar Copacul stătea blocat și nu putea să-și miște
crengile, trunchiul îl durea, rădăcinile îl usturau. Oare ce se întâmplase cu el? Unde fugiseră
prietenii lui? Era complet gol și pe dinăuntru și pe dinafară. Bucăți din crengile lui și frunze rupte
zăceau pe pământ.
Copacul a început să suspine “- Oh, ce-am făcut!?”
Un băiețel care se plimba pe lângă lac a auzit Copacul suspinând și s-a apropiat de el.
A înțeles ce s-a întâmplat, i-a mângâiat trunchiul și l-a îmbrățișat.
– Știi Copacule, și mie mi s-a întâmplat. Vrei să-ți povestesc?
Copacul a mișcat ușor crengile, semn că Da.
– De obicei sunt un băiețel foarte prietenos, dar uneori când ceva mă supără, simt că-mi pierd
controlul. Furia pune stăpânire pe mine și fac și mai urât ca tine!
– Oh nu te cred… Ce am făcut e îngrozitor, i-am rănit pe prietenii mei, au fugit toți de mine. Mă
simt așa de vinovat, nici nu pot să mă mai uit în ochii lor.
– Te înțeleg, la fel mă simțeam și eu după așa o furie, dar să-ți povestesc.

La început nu știam ce să fac cu furia asta din mine, mă lua pe sus și zici ca nu mai eram eu.
Mă uitam doar la cel care mă supărase, țipam la el, îi rupeam jucăria și îl loveam.
Dar ce să vezi, o dată, când aveam așa o criză de furie, o Zână Mică a venit și s-a așezat chiar pe
umărul meu. Mi-a întins o oglindă mică și mi-a șoptit:
– Uită-te în oglinda asta! Ce vezi?
– Un băiat supărat și furios! Am răspuns eu nervos.
– Ce spune băiatul ăsta?
– Păi cum ce spune? Spune că e supărat și furios!
– Ce nevoie are băiatul din oglindă?
– Să nu i se rupă jucăriile!
– Și cum ar putea el să facă să nu i se rupă jucăriile?
Băiatul din Oglindă a stat și s-a gândit:
– Aș putea să-i zic colegului cum să țină jucăria… Să-i arăt cum să facă dacă vrea să ne jucăm
împreună…
Băiatul din oglindă s-a mai gândit un pic și a continuat:
– Și ai putea să te uiți mai mult la mine, a suspinat el.
Atunci când te uiți în Oglindă la mine, mă iubești și mă întrebi ce am nevoie, poți să găsești
soluții la orice! Atunci când te uiți la alții, îți arunci furia înspre ei, îi rănești și nu rezolvi nimic.
Mai stai un pic cu mine, te rog, îmi place așa de mult când te uiți la mine în oglindă! Stai atât de
mult cu colegii și jucăriile tale și așa de puțin cu mine!
Și am stat, am stat cu oglinda în fată, i-am zâmbit băiețelului din oglindă și el mi-a zâmbit.
De-atunci, ori de câte ori simt că ceva se întâmplă în inima mea, mă opresc și mă uit în oglindă.
Și știi ce am observat? Că atunci când sunt bun cu băiatul din Oglindă, și ceilalți sunt buni
cu mine!
– Mda … dar eu nu am Oglindă, a mormăit neîncrezător Copacul.
– Ba ai, dacă te uiți! Apleacă-te și uită-te, ai crescut lângă un lac și nu ți-ai văzut niciodată
imaginea oglindită în lac. Te-ai uitat doar la ce era în jur și niciodată la tine. Haide, te ajut și eu!
Copacul, mai mult curios, și-a aplecat timid crengile.
Crenguțe străine s-au ivit în apă și se uitau întrebătoare din lac la el.
Speriat, Copacul s-a retras imediat!
– Și… dacă nu văd nimic? Și… dacă n-o să-mi placă ce văd?
– Ai putea să nu te uiți și să nu vezi nimic. Sau ai putea să te uiți și să vezi!
Ce de nebunii spunea și băiatul ăsta, nu înțelegea nimic. Dar oare ce ar putea să vadă?
S-a mai aplecat un pic, aceleași crengi necunoscute s-au ițit ca și prima dată. S-a aplecat mai
mult și mai mult până când imaginea Copacului a umplut Lacul. Se aplecase așa de tare încât
frunzele din capătul crengilor au atins apa. A tresărit de emoție când și-a văzut imaginea în lac
purtată de valuri valuri în cerc. Nu știa că e așa de frumos. Copacul a stat și s-a oglindit în lac, s-
a mângâiat în apă și s-a îmbrățișat.
Și atunci Copacul din Lac i-a vorbit Copacului din pământ :
“Fiecare Copac are Vântul lui! Atunci când ești bun cu tine, și Vântul e bun cu tine!”
După ce a stat deasupra lacului și a vorbit cu Copacul din Lac, și-a îndreptat crengile spre
pământ. Florile și păpădiile și-au ridicat căpșoarele curioase spre el.
– Vă rog să mă iertați! a spus Copacul trist. Am greșit și îmi pare rău! Nu a fost vina voastră ci a
Vântului din mine!
Atunci s-a întâmplat ceva minunat. Vrăbiuțele și porumbeii s-au apropiat în zbor și s-au așezat
încetișor pe crengile lui. Veverițele și iepurașii au venit și ei sub Copac. L-au înțeles și i-au
răspuns: “Te iertăm, dacă te ierți și tu pe tine!”
Copacul s-a mai aplecat odată deasupra Lacului și Copacul din Lac a spus:
“Sunt un Copac bun și frumos! Mă iert și mă iubesc așa cum sunt!”
Și toate animăluțele și păsările l-au îmbrățișat. Și i-au promis că-l vor ajuta de-acum înainte când
se mai înfurie să-și aducă aminte să se uite în oglinda lui din lac.
De-atunci în fiecare dimineață, înainte să înceapă ziua, Copacul se uită mai întâi în oglinda din
Lac, își zâmbește și repetă :“Fiecare Copac are Vântul lui!”
Apoi își scutură crengile, își întinde trunchiul, respiră aerul proaspăt și ziua începe așa cum o
vede în Lac.