BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

CURS NR.2
CELULA PROCARIOTĂ ŞI EUCARIOTĂ
Organisme unicelulare şi pluricelulare

Organismele vii sunt construite fie

• dintr-o singură celulă (unicelulare)
• din mai multe celule (pluricelulare).
În acest ultim caz celulele pot fi
• asemănătoare (ex. mătasea broaştei)
• diferenţiate în mai multe tipuri celulare.
Numărul tipurilor morfo-funcţionale celulare este corelat, în sens pozitiv, cu gradul de
evoluţie a organismului.
• în constituţia corpului unei alge (tal) nu pot fi distinse mai mult de 10 tipuri celulare
• în cel al plantelor angiosperme numărul acestora este cel puţin triplu.
• în corpul unui spongier sau celenterat se pot distinge 3 — 6 tipuri de celule,
• corpul uman este format din mai mult de 200 de tipuri celulare.
În cazul organismelor unicelulare (ex. majoritatea protoctistelor), celula constituentă
îndeplineşte toate funcţiile acestuia, de la nutriţie la expulzarea (eliminarea) substanţelor
reziduale, de la sensibilitate şi mişcare la reproducere
În organismele pluricelulare (plante şi animale) o celula nu mai îndeplineşte toate aceste
roluri; în cursul dezvoltării unui organism (în ontogeneză) celulele suferă un proces de
diferenţiere; grupe de celule dobândesc forme şi structuri diferite, adaptate pentru
îndeplinirea unei funcţii specifice. Celulele specializate nu mai sunt entităţi complet
independente; ele sunt solidarizate structural şi cooperante funcţional, creându-se astfel un
sistem biologic complex, perfect coordonat. Această specializare funcţională a reprezentat un
salt evolutiv, conferind un mare avantaj organismelor pluricelulare. S-a născut astfel un
sistem biologic mai complex şi mai eficient, în care diverse componente ale sale, uneori
foarte mici, funcţionează precis şi strict coordonat.
Pe baza gradului de complexitate structurală şi evoluţie se disting doua tipuri
fundamentale de celule:
• procariote
• eucariote
Sunt discriminate, în primul rând, prin modul de organizare a nucleului (numai celulele
eucariote au un nucleu adevărat); la aceasta se mai adaugă multe alte însuşiri distincte care
vor fi detaliate ulterior.
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

CELULE PROCARIOTE şi EUCARIOTE

Organismele fosile şi cele vii, existente azi pe Pământ, aparţin la două tip fundamentale de
organizare celulară, procariot şi eucariot, fiecăruia fiindu-i proprii anumite însuşiri
morfologice, anatomice, biochimice şi eco-fiziologice.
Organizarea de tip procariot
• este caracteristică eubacteriilor (bacteriilor propriu - zise) şi cianobacteriilor (algelor
albastre verzi).
• Deosebirile existente între bacterii şi celelalte organisme corespund diferenţelor între tipul
de organizare procariot şi eucariot şi reprezintă cea mai mare discontinuitate evolutivă
cunoscută în lumea vie.
CELULELE PROCARIOTE
• au o organizare structurală mai simplă, dar un potenţial ecologic şi fiziologic comparabil
cu cel al celulelor cucariote
• au o organizare arhitecturală primitivă.
• au apărut pe Pământ, acum circa 3,5 miliarde de ani,
• bacteriile au evoluat foarte puţin din punct de vedere morfo-anatomic, nereuşind să
depăşească stadiul de microorganism; s-au diversificat însă extraordinar biochimic,
ecologic şi fiziologic.
Dimensiuni
• celulele sunt de regulă foarte mici;
Forma
• sunt adesea sferice sau cilindrice
Organizare
• foarte simplă dar în ciuda relativei lor simplităţi, bacteriile au supravieţuit mai mult decât
oricare alt tip de organism şi constituie încă cel mai abundent tip de celulă de pe Terra.

Structura celulei PK.

1. Perete rigid - la exterior -, dominant lipoproteic, secundar lipopolizaharide

BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

• are în constituţia sa o componentă structural-biochimică caracteristică, numită sac

mureinic (cuprinde mureina, acid mureinic) Nu există în celulele eucariote.
2. Plasmalema - este cel de al doilea înveliş al celulei - de natură lipoproteică.
Funcţii
• reglaj al schimburilor materiale pe care celula le realizează cu mediul ambiant, printr-un
transport selectiv al substanţelor.
• rol, de asemenea, în respiraţie;
Deosebire faţă de plasmalema celulei eucariote –
• nu se poate invagina pentru a forma vezicule, prin care să încorporeze soluţii nutritive de
la exterior sau particule solide, fenomene denumite pinocitoză, respectiv fagocitoză.
• la unele bacterii membrana plasmatică formează invaginări complexe denumite
mezosomi cu rol în respiraţia celulară şi în ancorarea moleculelor de ADN.
3. Citoplasma –
• ocupă aproape tot spaţiul celular;
• este o mixtură complexă de soluţii perfecte şi coloidale al unor substanţe minerale şi
organice, dizolvate/dispersate în apă.
• Conţine numeroşi ribozomi, mai mici decât cei de 1a eucariote, dar îndeplinesc aceeaşi
funcţie, de sinteză proteică.
Deosebiri faţă de citoplasma eucariotă
• nu posedă un citoschelet proteic format din microtubuli şi microfilamente,
• nu prezintă curenţi plasmatici.
• celula este slab compartimentată de un sistem de citomembrane; nu posedă organite
înconjurate de membrane;
• în lipsa unor organite specializate funcţional, toate reacţiile metabolice ale celulei, de la
respiraţie la conversia energiei luminoase sau chimice, utilizată în diverse procese
biologice, au loc în citoplasmă sau la nivelul membranei plasmatice.
La bacteriile fotosintetizante
• sunt evidente mici vezicule înconjurate de membrane, la nivelul cărora sunt localizaţi
pigmenţii asimilatori, denumite impropriu cromatofori
La cianobacterii
• există în citoplasmă vezicule aplatizate, înconjurate de membrane, numite tilacoide.
• în membranele tilacoidale se află localizaţi pigmenţii clorofilieni (a+b), iar pe suprafaţa
lor sunt ataşaţi pigmenţi proteici, ficocianina (de culoare albastră) şi ficoeritrina (de
culoare roşie), care maschează pigmenţii clorofilieni şi conferă culoarea albastră acestor
microorganisme.
Caracteristici metabolice
• potenţialele metabolice ale celulelor procariote actuale sunt comparabile cu cele ale
celulelor eucariote.
• metabolismul bacterian este de sute şi mii de ori mai intens decât cel al celulelor
eucariote. Această capacitate metabolică este determinată de valoarea înaltă a raportului
suprafaţă/volum, ceea ce facilitează schimburile celulei cu mediul ambiant.
• pot metaboliza şi substanţe toxice precum: cauciuc, asfalt, petrol, detergenţi etc.
• unele etape ale ciclului azotului şi sulfului sunt realizate în exclusivitate de celulele
procariote.
• metabolismul bacterian are mare plasticitate adică bacteriile pot trece cu uşurinţă de la
aerobioză la anaerobioză, de la autotrofie la heterotrofie, ceea ce le conferă o mare
capacitate adaptativă.
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

• metabolismul energetic bacterian are la bază degradarea unor substanţe organice cu

ajutorul oxigenului, ca acceptor final de electroni (respiraţie aerobă) sau în absenţa
oxigenului, acceptorul final de electroni fiind unele substanţe minerale (respiraţie
anaerobă).
• bacteriile mai pot obţine energie şi prin fermentaţie (lactică, alcoolică).
• ratele metabolice ale procariotelor, mult mai ridicate, se răsfrâng asupra duratei
generaţiilor. In condiţii ideale de creştere, celulele procariote se divid de câteva ori pe oră
în timp ce eucariotele, cu creştere foarte rapidă (aşa cum sunt drojdiile), se divid doar de
câteva ori pe zi.
4. Nucleul
• celulele procariote nu posedă un nucleu adevărat.
• materialul genetic este constituit dintr-o singură moleculă circulară de ADN. Acestă unică
moleculă de ADN reprezintă cromozomul sau genomul bacterian, cunoscut şi sub
denumirea de nucleoid.
Nucleoidul
• este ancorat de membrana plasmatică
• nu este înconjurat de o membrană; ca urmare genomul bacterian este în contact direct şi
permanent cu citoplasma.
Multiplicarea celulelor
• se face printr-o formă primitivă de diviziune directă, cunoscută şi sub numele de
sciziparitate, care are o frecvenţă foarte mare

Organizarea de tip eucariot

• corespunde tuturor organismelor cu excepţia bacteriilor şi cianobacteriilor

CELULELE EUCARIOTE
• au o organizare superioara;
• sunt complex compartimentate structural şi funcţional
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

Deosebire
• faţă de celulele procariote, celulele eucariote au o mare capacitate de interacţie, însuşire
care a condus la apariţia şi evoluţia coloniilor şi a organismelor pluricelulare.
Dimensiunile
• sunt cuprinse între 10-30 microni,
• volumul unei celule eucariote este de circa 100 de ori mai mare decât cel al majorităţii
celulelor procariote.
Compartimentarea celulei eucariote
• Această creştere substanţială în volum a trebuit să fie corelată cu o sporire
corespunzătoare asuprafeţei de schimb şi de reacţie, reprezentată de membrana celulară.
Unei creşteri la cub a volumului îi corespunde numai o creştere la pătrat a suprafeţei.
• Celulele eucariote au compensat această discrepanţă prin plierea spre interior (invaginare)
a membranei plasmatice sau elaborare de noi membrane.
• Consecinţa a fost dezvoltarea unui sistem de citomembrane (endomembrane) care a dus la
compartimentarea spaţiului celular, o însuşire fundamenta1ă a celulei eucariote.
• Fiecare compartiment reprezintă un organit în cadrul caruia se desfăşoară procese
metabolice specifice
• La această compartimentare a eucitei au
contribuit şi fenomenele de citosimbioză. Prin
aceste fenomene complexe au fost înglobate,
perpetuate, metamorfozate şi integrate bacterii
oxibionte, care au dat naştere la mitocondrii şi
bacterii fotosintetizatoare (de tipul
cianobacteriilor actuale), care au devenit în
decursul evoluţiei eucitei, cloroplaste. Aşadar,
mitocondriile şi plastidele derivă din celule
procariote care au dezvoltat relaţii de
endosimbioză cu celulele eucariote

Organizarea celulelor eucariote

• Este relativ unitară.
Componente de bază:
• membrană,
• citoplasmă
• nucleu.
Celulele vegetale (alge, plante) şi fungale
• au în plus peretele celular,
Unele organisme unicelulare şi celule
reproducătoare (zoospori, zoogameţii)
• au în plus organitele locomotorii, cilii şi flagelii

Clasificarea componentelor celulare

1. PROTOPLASMATICI (vii)
• Membrana plasmatică • Ribozomii • Centrul celular
• Citoplasma • Dictiozomii • Cilii
• Nucleul • Mitocondriile • Flagelii
• Reticulul endoplasmic • Plastidele
2. NEPROTOPLASMATICI (NEVII)
• Peretele celular
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

• Vacuomul celular
• Incluziunile ergastice

INVELIŞURILE CELULARE:
MEMBRANA şi PERETELE

Membrana celulară (membrana plasmatică sau plasmalemă).

• Este prezentă la toate celulele procariote şi eucariote
• Este un înveliş de natură lipo-proteică numit
Perete celular
• Este prezent la celulele bacteriene, fungale şi vegetale (nu şi cele animale)
• Este un al doilea înveliş
• Este dominant polizaharidic
Acolo unde coexistă, aceste două învelişuri sunt strâns interrelate structural-funcţional,
asigurând împreună
• mai bună protecţie a celulei faţă de factorii externi, nocivi,
• o modelare adaptativă a metabolismului celulelor şi interacţii celulare specifice, spre a
forma edificii supracelulare (ţesuturi, organe etc.).

MEMBRANA CELULARA, un înveliş universal (6 – 10 nm)

1. Roluri
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

• asigură homeostazia sistemului celular,

• asigură integrarea celulei în mediul ambiant printr-un control riguros asupra schimbului
de substanţe pe care celula îl realizează.
• permite desfăşurarea unor reacţii chimice în spaţiul celular, într-o manieră relativ
independentă de mediul extem.
• interferează cu toate procesele celulare, pe care le modelează în raport de condiţiile
mediului înconjurător.
2. Structura membranei
• au structură fizică şi organizare moleculară unitară.
• alcătuite din2 componente fundamentale structural-biochimice şi funcţionale: un bistrat
lipidic şi proteine
Fig. 110
a. Lipidele.
• Alcătuiesc un strat
dublu lipidic ca
fundament structural
Formează un fel de
matrix membranar, de
regulă fluid, uneori
gelic Bistratul lipidic
reprezintă o barieră în
calea substanţelor
hidrofile sau încărcate
electric; este însă
permeabil pentru
substanţele lipofile.
• sunt în principal fosfolipide şi steroli.
Moleculele fosfolipidice
• interacţionează şi se interconexează prin cozile lor hidrofobe, formate din acizi graşi, în
bună parte nesaturaţi.
• capetele polare, hidrofile ale fosfolipidelor sunt orientate spre mediile apoase de la
exteriorul celulei şi interiorul acesteia (citosol).
Sterolii,
• se orientează spre mediile apoase
• se intercalează printre fosfolipide
Glicolipidele
• se formează prin complexarea unor lipide sunt cu glucide
• au rol infonnaţional (receptori membranari).
b. Proteinele.
• se leagă de bistratul lipidic.
• setul de proteine variază de Ia un tip de celulă la aItuI.
• reprezintă componenta funcţională, esenţială a oricărei membrane.
• ele conferă specificitate membranelor, bistratul lipidic fiind relativ uniform.
Tipuri de proteine
Proteinele hidrofile
• rămân la exteriorul bistratului lipidic,
• se ancorează, prin legături electrostatice, de capetele polare ale fosfolipidelor.
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

• se numesc extrinseci.
Proteine hidrofobe
• se afundă în bistratul lipidic, traversându-1 parţial sau total
• se numesc intrinseci.
• dacă traversează în totalitate bistratul lipidic şi proemină pe ambele sale feţe (extemă şi
intemă) se numesc proteine transmembranare.
• proteinele intrinseci realizează atât legături hidrofile cât şi hidrofobe cu moleculele
fosfolipidice.
Structura şi distribuţia proteinelor
• moleculele proteice sunt complex împachetate (deci au o structură globulară)
• sunt dispersate pe, şi în bistratul lipidic, ceea ce conferă membranei, în ansamblul ei, un
caracter mozaicat Acest aspect a sugerat şi numele modelului de organizare moleculară a
membranelor biologice „MODELUL MOZAICULUI FLUID”
Conform modelului mozaicului fluid
• moleculele lipidice şi proteice constitutive se pot deplasa,
• membrana în ansamblul ei să sufere deformări ample, necesare pentru realizarea unor
procese metabolice (ex.: formarea pseudopodelor la amoebe şi plasmodii, pentru
deplasare, formare de evaginări plasmatice pentru capturarea hranei fagocitoza, formarea
de invaginăn pentru încorporarea de substanţe solvite în mediul ambiant pinocitoza etc).
Tipuri funcţionale de proteine:
a. Canale = proteine transmembranare care acţionează ca porţi, permiţând unor molecule
specifice să intre în sau să iasă din celule; majoritatea membranelor posedă canale
specifice pentru ioni de sodiu, potasiu, calciu, pentru moleculele de glucoză etc
b. Receptori = sunt tot proteine transmembranare
Roluri
• în recepţia (culegerea) unor informaţii din mediul ambiant
• în trasmiterea de semnale spre interiorul celulei, care vor modela, în sens adaptativ,
metabolismul celular.
Hormonii induc, de asemenea, modificări în celulă, dar nu direct, ci prin legare de moleculele
proteice receptoare din membrana plasmatică. Substanţa, agregatul molecular sau
microorganismul recunoscut de receptor se numeşte ligand.
c. Enzime = proteine capabile de a cataliza diverse reacţii chimice. Un exemplu elocvent il
reprezintă celulozo-sintetaza localizată în plasmalema celulei vegetale şi care induce
sinteza celulozei.
d. Markeri = au rolul de a recunoaşte celulele de acelaşi tip cu care interacţionează pentru a
forma edificii supramoleculare, funcţionale (ex.ţesuturi).
e. Reţea de fîbre de susţinere = Membranele biologice sunt susţinute structural de
proteine. Aşa se explică de ce forma globulelor roşii este mai adesea disciformă decât
neregulată. Membrana este ţinută într-o anumită formă de o reţea de proteine prezentă pe
suprafaţa sa internă. Aceste reţele proteinice sunt utilizate şi pentru ancorarea unor
proteine membranare cheie, la situri specifice.
Membrana celulară îndeplineşte multiple şi deosebit de importante funcţii în viaţa celulei care
însă pot fi rezumate la două: de protecţie şi informaţională.

PERETELE CELULAR este un înveliş caracteristic celulelor ciupercilor, algelor si

plantelor
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

• Este rigid, dominant polizaharidic

Roluri.
• cooperează cu plasmalema în realizarea funcţiilor de protecţie şi de informare a celulei.
• este un exoschelet, deoarece el contribuie în mare măsură la inducerea şi menţinerea
formei celulei.
• asigură poziţia în spaţiu şi rezistenţa plantelor la acţiunea mecanică a unor factori ai
mediului ambiant (ex.: vânt, furtună, ploi) şi la acţiunea forţei de gravitaţie
• conferă individualitate fiecărei celule
• imobilizează celulele
• contribuie la solidarizarea structural-funcţională a celulelor în ţesuturi specializate.
Tipuri de substanţe din constituţia pereţilor celulari
a. substanţe care formează scheletul peretelui – predominant celuloza
b. substanţe ce alcătuiesc matricea peretelui – ex. pectine şi hemiceluloze
c. substanţe încrustante ca produşi secundari ai metabolismului – lignina, suberina, cutina,
ceara, dioxid de siliciu
Structura
a. Pereţii celulari sunt cimentaţi împreună de o structură intercelulară, formată în principal
din pectine, numită lamela mijlocie
b. Primul strat parietal care se formează este compus din microfibrile de celuloză;
• acestea interacţionează şi organizează o reţea tridimensională de microfibrile, ce
reprezintă un adevărat schelet parietal.
• Celuloza este cea mai abundentă substanţă organică din natură.
• La fungi, structura scheletică, microftbrilară aperetelui este formată din chitină, celuloza
fiind absentă.

c. Al doilea strat parietal

• apare ca adaptare la mediul aerian-terestru a plantelor, mediu arid şi bântuit de intemperii,
• pentru a se diminua pierderea apei, celulele de la suprafaţa corpului plantei (celulele
epidermale) s-au acoperit cu substanţe grase (ceruri, cutine), care formează un strat
impermeabil pentru apă, cuticula.
• la plantele lemnoase - epiderma se distruge odată cu creşterea în grosime a organelor
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

vegetative. Rolul protector al acesteia este luat de ţesutul suberos, ţesut format din celule
moarte, cu pereţi puternic impregnaţi cu o substanţă grasă, numită suberina, care-1 face
impermeabil pentru lichide şi gaze.
• la plantele vasculare - rezistenţa la furtuni şi învingerea forţei gravitaţionale s-au realizat
prin dezvoltarea unor ţesuturi vasculare (xilematice) şi mecanice, rigide, dar în acelaşi
timp elastice; calităţile lor mecanice se datoresc impregnării pereţilor celulari cu lignină,
o substanţă hidrofobă, care cimentează fibrele de celuloză, rezultând o structură
comparabilă cu cea a betonului armat. Fig. 112

Alte caracteristici
• peretele este substructura celulară dominantă, deoarece multe din ţesuturile prezente în
constituţia corpului lor sunt formate din celule moarte, adică celule formate în
exclusivitate din pereţii celulari. Deşi moarte, aceste celule au un rol important în
existenţa plantelor, asigurându-le rezistenţă şi o anumită poziţie în spaţiu.
• pereţii celulari prezintă pori numiţi punctuaţiuni. Acestea sunt traversate de cordoane
plasmatice numite plasmodesme prin care se realizează ample conexiuni funcţionale între
celulele unui ţesut.
• pereţii sunt importanţi nu numai pentru celule şi indivizi, dar şi pentru om, constituind o
importantă sursă de materii prime pentru diferite industrii: mobilă, celuloză şi hârtie,
chimică etc. Lemnul este, de asemenea, larg utilizat în construcţii şi drept combustibil.

SCHIMBURILE
DE SUBSTANŢE DINTRE CELULĂ ŞI MEDIUL AMBIANT

• Acest schimb este strict controlat prin mecanisme diferite; rolul cel mai important în acest
schimb îl are membrana celulară care, datorită structurii sale fizico-chimice, constituie o
barieră pentru majoritatea substanţelor.
• Schimburile sunz absolut necesare realizării metabolismului
• Membrana plasmatică prin structura sa fizico – chimică este o barieră pentru majoritatea
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

substanţelor adică realizează o selecţie riguroasă a substanţelor deci are permeabilitate

selectivă însuşire care asigură homeostazia celulară
Moduri de realizare ale schimburilor de substanţe la nivel celular
- prin permeaţie care este traversarea membranei plasmatice de către molecule ioni
individuale(i)
- cu ajutorul unor proteine
- citoză.este ”ambalarea” substanţelor în vezicule mici, înconjurate de o citomembrană,
urmată de o încorporare a lor în celulă sau, dimpotrivă, eliminarea lor din celulă

1. PERMEAŢIA.
- este traversarea membranei plasmatice de către molecule mici (cam până la 1
micrometru) prin difuzie şi osmoză
- moleculele de dimensiuni mici, cum sunt cele de dioxid de carbon, oxigen şi apa.
traversează membrana plasmatică, graţie difuziunii.
a. Difuzia
• este un fenomen pasiv ce constă în deplasarea moleculelor dintr-o zonă unde concentraţia
lor este mai mare spre zona cu concentraţia mai mică
• este un proces lent
• contribuie într-o bună măsură la aprovizionarea celulei cu unele substanţe, ca şi
eliminarea din celulă a altora.
b. Osmoza
Este trecerea moleculelor unei substanţe aflate în soluţie printr-o membrană
semipermeabilă, de la o concentraţie mare la una scăzută, într-un singur sens
• in cazul în care există o diferenţă de concentraţie între mediul extern şi mediul intern
celular, dar moleculele solvite au dimensiuni care nu le permit să traverseze membrana,
echilibrul dintre cele două soluţii este realizat prin mişcarea apei printr-un mecanism
similar cu cel de difuziune.
• presiunea osmotică - este determinată de diferenţa de concentraţie dintre soluţiile de pe
cele două feţe ale membranei plasmatice. Această presiune va determina ca unele
• molecule de apă din soluţia mai diluată (unde sunt în cantitate mai mare) să se mişte spre
soluţia mai concentrată (unde aceastea sunt în cantitate mai mică). Acest proces se

numeşte OSMOZĂ
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

Osmoza într-o celulă vegetală

• apa pătrunde în vacuole, acestea îşi măresc volumul şi apasă asupra citoplasmei.
• citoplasma la rândul ei exercită o anumită presiune asupra pereţilor celulari care se extind.
• vacuola exercită o presiune de turgescenţă, iar celula în această stare se numeşte
turgescentă. Starea de turgescenţă este optimală pentru desfăşurarea diverselor fenomene
vitale celulare.

Osmoza poate contribui, de asemenea, la pasajul

apei de la o celulă la alta din corpul plantelor.

2. PROTEINE TRANSPORTOARE

• bistratul lipidic membranar este impermeabil

pentru majoritatea moleculelor polare şi cu
dimensiuni mai mari. De aceea, ionii,
aminoacizii, nucleotidele şi unele glucide (cu
molecule de dimensiuni medii), intră şi ies din
celulă, prin legarea la proteine specifîce ale
membranei plasmatice, numite proteine
transportoare (proteine cărăuş).
• Fiecare proteină transportoare manifestă o mare specificitate, adică transportă numai un
anumit compus chimic.
Proteina transportoare
• recunoaşte substanţa pe care urmează să o transporte
• leagă substanţa rezultând o combinaţie de tip cheie-broască.
• substanţa este translocată şi
• eliberată pe faţa opusă a membranei.
Odată cu legarea substanţei, proteina îşi modifică conformaţia
Tipuri de mecanisme de transport mediat de proteine cărăuşe:
a. transport pasiv (difuzie facilitată)
• substanţa se leagă la proteina cărăuş şi trece prin membrană de la soluţia mai concentrată
spre cea mai diluată.
• transportul are loc în sensul gradientului de concentraţie, ca în difuzie, dar într-un timp
mai scurt.
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

• nu necesită consum de energie din partea celulei

b. transport activ
• proteina cărăuş transportă substanţa de la o soluţie mai diluată la una mai concentrată
(deci împotriva gradientului de concentraţie)
• necesită un consum de energie celulară.
• Proteina cărăuş funcţionează similar unei pompe
Pompa de Na şi K.
• în timp ce ionii de Na sunt pompaţi mai mult în afara celulei, (Na are tendinţa de a intra
uşor în celule)
• ionii de K sunt pompaţi mai mult spre interior (K iese uţor din celule)
• Pompa sodiu-potasiu realizează, aşadar, un schimb ionic (Na / K )‘ împotriva gradientului

de concentraţie şi necesită un consum de energie-celulară

Ionii pozitivi şi negativi sunt repartizaţi inegal pe cele 2 feţe ale membranei, aceasta
fiind polarizată electric. În repaus sarcinile pozitive sunt la exterior, iar cele negative la
interior. În activitate polaritatea se inversează .
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

3. CITOZA — un alt mecanism prin care celulele rea1izează

schimbul de substanţe cu mediul ambiant

Asigură pătrunderea sau ieşirea din celule a

• macromoleculelor - polizaharide şi proteine, agregate moleculare
• particulelor materiale,
• microorganismelor (ex. bacteriile),
Fenomenul de citoză
• constă în formarea unor vezicule în care sunt închise (containizate) o gamă largă de tipuri
de substanţe, care vor fi fie eliminate din celulă ( exocitoză) sau vor fi aduse în celulă (=
endocitoză)

a. Exocitoza
• Substanţele ce urmează a fi excretate (secretate) sunt împachetate în vezicule formate de
cistemele reticulului endoplasmic sau de cele ale corpilor Golgi.
• veziculele formate, sunt transportate spre plasmalemă cu care vin în contact; membrana
veziculei fuzionează cu membrana plasmatică în care se integrează, iar conţinutul său este
deversat la exteriorul celulei (exocitozat).
Tipuri de substanţe/particule eliminate din celulă prin exocitoză
• substanţe anabolice precum: polizaharidele şi proteinele peretelui celular,
• unii hormoni,
• enzime ş.a.
• corpii reziduali ai lizozomilor; în acest ultim caz procesul de exocitoză este cunoscut şi
sub numele de defecaţie celulară
c. Endocitoza
• Constă în încorporarea în celulă a unor substanţe solvite, particule sau microorganisme
sunt
Tipuri
Pinocitoză (de la gr. pinein = a bea)
• Constă în încorporarea macromoleculelor solvite
Etape
• membrana plasmatică se invaginează şi formează o veziculă numită pinozom care
înglobează o mică parte din soluţia ambientală.
• vezicula se desprinde de plasmalemă şi transportă conţinutul său spre interiorul celulei.
• fuzionează cu un lizozom sau cu o vacuolă. Fig. 118 (vezi textul de langa unde este)
BIOLOGIE CLASA A 9 A- CENTRUL JUDETEAN DE EXCELENȚĂ

Fagocitoza ( de la gr.fagein – a mânca)

• este caracteristică protozoarelor şi

mixomicetelor dar apare şi la om (vezi
leucocitele)
• leucocitele şi în special macrofagele
realizează un intens proces de fagocitoză,
iar prin aceasta îndeplineşte o triplă
funcţie: imunitară, de curăţare a
organismului şi de reciclare a
substanţelor.
Etape
• se formează expansiuni (similare pseudopodelor) în jurul particulelor/ microorganismelor
• membrana plasmatică fuzionează
• se formează o veziculă , care se cheamă fagozom în care e sechestrată particula sau celula
• fagozomut va fuiziona cu un lizozom, după care conţinutul său va fi digerat