MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE LITERE

CATEDRA DE LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI UNIVERSALĂ

Cu titlu de manuscris: CZU 82-3(072.32)(043.21)

TEZĂ DE MASTER

STRATEGII DE PREDARE A PARODIEI ÎN LICEU

Autor:
Studenta grupei DR21M
Dana BURLACU
______________
(semnătura)
Coordonator științific:
conf. univ., dr. Nicolae LEAHU
______________
(semnătura)

Consultant științific:
lect. univ., dr. Natalia HARITON
______________
(semnătura)

Bălți, 2024
Controlată:

Data ___________________

Coordonator ştiinţific: conf. univ. dr., Nicolae Leahu

__________________

(semnătura)

Data _____________

Consultant științific: lect. univ., dr. Natalia HARITON

__________________

(semnătura)

Discutată și recomandată pentru susținere în ședința

Catedrei de literatura română și universală
din
_________________________________
Proces-verbal nr.
____________________

Șef de catedră Nicolae LEAHU, dr., conf.univ.

__________________
(semn
ătura)
 CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………….....4

CAPITOLUL I

Parodia: abordare teoretico-didactică ...................................................7

1.1. Parodia: etimologie, definiție, mărci........................................................7

1.2. Parodia între imitaţie, aluzie, pastişă .....................................................10
1.3. Parodia în contextul curricular ..............................................................16

CAPITOLUL II

Tehnici și metode de predare a parodiei: repere teoretico-metodice.........21

2.1. Etapele de valorificare a parodiei: obiective şi procedee de lucru ............21

2.2. Valorificarea didactică a epopeii Țiganiada de I.Budai-Deleanu .............26

2.2.1. Țiganiada în texte/ fragmente teoretice, critice...............................26

2.2.2. Metode și tehnici de predare: fișa de lectură, scheletul de recenzie,

pălăriile gânditoare, dosarul critic, explozia stelară, portofoliul
personajelor ..............................................................................................29
2.3. Strategii de predare a parodiei Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu ....41

CONCLUZII……………………………………………………....................51

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….....53

ADNOTARE ................................................................................................55

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII........................57

 INTRODUCERE

Modalitate importantă prin care artiștii moderni să se împace cu trecutul – prin

recodificare ironică, „dublare textuală (care unifică și reconciliază), cât și diferențiere (care
aduce în prim-plan opoziția ireconciliabilă între texte și între text și „lume”)” 1, parodia este
absorbită astăzi de literatură, cinematografie, arte vizuale, muzică, care o folosesc pentru a
comenta asupra „lumii” într-un fel sau altul.
Prezenta noastră temă de cercetare ia în discuție acest subiect provocator şi interesant,
dar dificil în esenţă, din perspectivă didactică. Am intitulat-o Strategii de predare a parodiei în
liceu, pornind de la ideea că abordarea acestei speciei literare de către profesor, şi, respectiv, de
elevi presupune cunoaşterea specificului mai puțin obișnuit al textelor în cauză, complexe în
planul ideatic şi cel stilistic. Precizăm că, de obicei, poeticienii, între care şi francezul Gérard
Genette, consideră parodia ca pe o specie intertextuală, acest tip de discurs incluzându-se în
fenomenul rescrierii. În planul hermeneutic, se iau în calcul funcţiile comunicative ale parodiei,
perspectivele de lectură, relaţiile care se stabilesc între textul parodiat şi parodia propriu-zisă.
Pentru Linda Hutcheon, parodia este o formă de imitație, dar o imitație caracterizată de
inversiune ironică, nu întotdeauna pe seama textului parodiat. Altfel spus, parodia este repetiție
cu distanțare critică, ce marchează mai degrabă diferența decât similitudinea.
Actualitatea temei. Ne-am propus să configurăm dimensiunea didactică a unei specii
importante în sensul însuşirii de către elevi a literaturii române - în formulă diacronică, dar şi
interpretativă. Actualitatea temei rezidă în realizarea unor aplicații didactice în baza a două texte
reprezentative, dar diferite ca factură, Țiganiada de I. Budai-Deleanu și Poema chiuvetei de
Mircea Cărtărescu, urmând să demonstrăm cum trebuie descoperită și „citită” o parodie, în ciclul
liceal. Aplicațiile didactice revelează faptul că parodia, trebuie valorificată ca fenomen
hermeneutic cu ajutorul mecanismelor didactice care apropie elevii de text, examinând aspectele
multidimensionale ale speciei pentru a dezvolta competențele specifice disciplinei Limba și
literatura română în ciclul gimnazial.
Problema investigației constă în examinarea unor aspecte ce vizează predarea-receptarea
parodiei în ciclul liceal, în cadrul învățământului centrat pe elev.
Scopul cercetării constă în dorința cultivării siguranței în posibilitatea predării conceptului
de parodie în cadru unui studiu complex. Ne-am propus în acest scop valorificarea diverselor

1
Linda Hutcheon, O teorie a parodiei. Învățăturile formelor artistice ale secolului XX, Brașov, Editura Universităţii
Transilvania din Braşov, 2021, p. 91.
metode didactice moderne, aplicabile în cadrul predării conceptului de parodie, în general, şi în
baza celor două texte, Țiganiada de I. Budai-Deleanu și Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu
în special.
Lucrarea se va deschide cu un capitol teoretico-didactic, în care vom lua în
discuţie specificul acestei specii literare. De obicei, parodia se obţine pe calea transformării
textuale, dar, oricât de complicate şi imprevizibile ar fi procedeele rescrierii parodice a unui text,
se poate totuşi obţine o sistematizare a acestor tehnici şi strategii. Aceste probleme, inclusiv rolul
ludicului, ironicului, aluziei, pastișei la producerea parodiei, se vor afla în atenţia noastră pe
parcursul elaborări subcapitolului teoretic, Parodia: etimologie, definiție, mărci. Conţinutul
acestui subcapitol va implica discutarea nuanțată a problemelor din care se constituie subiectul:
originea termenului de parodie, definirea conceptului în perspectiva unor cercetători, explicarea
mecanismului de producere a unui text parodic dintr-un text – sursă, evidențierea unor tehnici şi
strategii de parodiere, rolul imitaţiei, aluziei, pastişei etc. Pentru a fi mai expliciţi în disocierea
fenomenului în cauză, vom opera cu termenii încetăţeniţi deja în domeniu de același teoretician
Gérard Genette: hypertext (textul care parodiază) şi hypotext (textul parodiat). O atenţie specială
vom acorda parodiei postmoderniste, căci în capitolul cu tentă didactică, aplicativă, care
ilustrează tema, ne vom referi și la predarea/ receptarea, la orele de literatură română în clasa a
XI-ea, a parodiei Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu. Astfel, informaţia teoretică ne va fi
utilă pentru definirea unor strategii didactice, aplicate la predarea unor parodii literare în liceu.
În subcapitolul Parodia în contextul curricular vom comenta gradul de prezenţă a unor
texte de acest gen în cadrul curriculum-lui liceal în vigoare, vom specifica necesitatea studierii
unor texte parodice în cadrul conţinuturilor curriculare în clasa a XI-ea şi anume la studierea
concepţiei de postmodernism. Specificul parodiei, impune aplicarea de către profesor a unui set
de metode şi procedee adecvate, a unei terminologii operaţionale. Acestea vor fi relevate în
subcapitolul Didactica predării parodiei în ciclul liceal.
Prin capitolul al II-lea, Tehnici și metode de predare a parodiei: repere teoretico-
metodice vom asigura dimensiunea aplicativ-didactică, care, plecând de la specificul parodiei
Țiganiada de I. Budai-Deleanu și, respectiv, Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu, va aborda
diverse metode și tehnici de predare a parodiei în liceu. Urmărind soluționarea unor sarcini
privind formarea și dezvoltarea competenței lectorale a elevilor, lucrarea are drept scop aplicarea
unor metode și tehnici eficiente de predare a parodiei în ciclul liceal.
Obiectivele investigației:
 a sistematiza informația teoretică referitoare la conceptul de parodie;
 a examina locul și importanța predării conceptului de parodie în ciclul liceal;
 a cerceta specificul didactic al conceptului de parodie;
  a inventaria o serie de metode și tehnici moderne, utilizate în cadrul orelor de limba și
literatura română prin raportare la cele două texte, Țiganiada de I. Budai-Deleanu și,
respectiv, Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu etc.
Baza conceptuală a cercetării se întemeiază pe principiile didacticii predării parodiei în
mediul preuniversitar (Alina Pamfil, Emanuela Ilie, Raisa Leahu ș.a.) și pe cercetările criticii
literare (Gérard Genette, Linda Hutcheon, Mircea Cărtărescu ș.a.).
Importanța lucrării rezidă în sistematizarea informației teoretice despre conceptul de
parodie în procesul de predare a lucrărilor Țiganiada de I. Budai-Deleanu și, respectiv, Poema
chiuvetei de Mircea Cărtărescu, în ciclul liceal. Valoarea aplicativă a tezei de master constă în
valorificarea didactică a instrumentelor menite să faciliteze predarea parodiei în școală.
Metodele de cercetare. Lucrarea de față se va realiza prin aplicarea următoarelor metode
de cercetare, considerate potrivite în cazul studierii acestui subiect: observația, lectura analitică,
compararea, sinteza, descrierea, analiza, comentarea unor secvențe ale scenariului didactic etc.
Metodele de cercetare ilustrează fundamentul științific și metodologic al tezei de master. Pentru
partea didactică vom apela atât la metodele tradiționale, cât și la metodele didacticii moderne,
fiind alese din perspectiva faptului că promit a asigura în finalul activității rezultate cât se poate
de vizibile pentru elevi, mobilizând atenția elevilor.
Termeni-cheie: parodie, ludic, pastișă, imitație, aluzie, personaj, autor, curriculum,
scenariu didactic, argumentare, design experimental, lectură, comprehensiune, competență,
algoritmizare, problematizare, lectură în rețea
 CAPITOLUL I

Parodia: abordare teoretico-didactică

„Imitație a unui text literar care urmărește un efect umoristic, de obicei, prin accentuarea
și îngroșarea trăsăturilor caracteristice ale originalului” 2, parodia are la bază exercitarea unei
retorici din care a dispărut elementul care o însuflețea, iar „aspectul ridicol al spectacolului nu
provine atât din îngroșarea, din accentuarea trăsăturilor, cât din mecanica goală, din funcționarea
unui ritual fără justificarea convingerii” 3. Pragmatica parodiei este, potențial, „la fel de complexă
ca structura sa formală duală sau ambivalența sa ideologică. La fel ca ironia, parodia este o
formă de discurs indirect, dar și pe două voci, dar nu este sub nicio formă parazitară. În
transmutarea sau remodelarea unor texte anterioare, ea vizează dependența diferențială, dar
reciprocă între parodie și textele parodiate”.4 Mai mult, parodia modernă ne învață că are mai
multe întrebuințări decât sunt definițiile tradiționale ale genului dispuse să îi ia în considerare
natura coplexă. Totuși, mulți încă au senzația că parodia care face orice altceva în afară de a-și
ridiculiza ținta este o falsă parodie. Având în vedere succesul speciei în ultimele decenii,
abordarea didactică devine implicită în acest context.

1.1. Parodia: etimologie, definiție, mărci

Etimologie. Cercetarea parodiei privește numărul mic de informaţii referitoare la acest

subiect. De aici şi oarecare relativitate în definirea şi utilizarea termenului respectiv. Se ştie că, la
origine, cuvântul parodie se traduce, ad litteram, din greacă, paraodos, în care elementul para
înseamnă „alături” şi ode – „cântec”, ceea ce nu exprimă toate nuanțele posibile, ci doar o
condiţie esenţială a parodiei, imitaţia. Mai trebuie spus că noţiunea de „cântec” şi-a extins atât
de mult sensul, încât poate denumi orice operă, specie sau gen de artă, deci nu numai literară.
Ceea ce nu presupunea însă etimonul, dar poate fi considerată o condiţie sine qua non a parodiei,
este efectul comic pe care trebuie să-l provoace imitația respectivă. Denumind în mod
convențional cei doi termeni original şi imitaţie, constatăm că raportul dintre ei poate fi
interpretat astfel: imitaţia ridiculizează originalul, stârnind râsul prin postura în care apare acesta.
Definiţii, concept. Specie literară complexă, parodia atestă mai multe definiţii, de aceea
este dificil să se ajungă la o definiţie unică a parodiei. La un prim nivel, în DEX, parodia este
interpretată drept „creaţie literară în care se preiau temele, motivele şi mijloacele artistice ale

2
Dicţionar de termeni literari (coordonator Mircea Anghelescu), Bucureşti, Editura GARAMOND, fără anul ediţiei,
p. 176.
3
Ibidem
4
Linda Hutcheon, O teorie a parodiei. Învățăturile formelor artistice ale secolului XX, Brașov, Editura Universităţii
Transilvania din Braşov, 2021, p. XIII.
unei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obţine un efect satiric sau comic” 5. O
definiţie nuanţată se conţine în Dicţionarul de genetică literară al lui Bogdan S. Pîrvu: „Opera
ce imită o alta anterioară, foarte cunoscută (uşor recognoscibilă în alt text, ceea ce exclude
varianta plagiatului), căreia i se vizează subiectul (tema, motivele, morala) sau expresia”6. În
Dicţionarul de termeni literari, parodia este interpretată ca „imitaţie burlescă, satirică a unui
celebru text literar serios, bine cunoscut publicului”7.
Dificultăţile definirii acestei specii reies şi din existenţa mai multor formule consacrate:
„gen nou înrudit de aproape cu critica”, „critică literară în pilde” (ambele formulări aparţin lui
G. Topîrceanu) sau „imitaţie a unei creaţii”, „specie literară dar şi modalitate estetică a criticii
emoţionale”, imitare artistică exagerată”, „gen parodistic”. Se constată oscilarea între gen şi
specie, între operă de artă şi critică sau pur şi simplu evitarea de a încadra parodia în una din
aceste categorii, denumind-o vag imitaţie. Luând atitudine faţă de original, având deci o poziţie
critică, apartenenţa parodiei la genul critic este incontestabila.
Faptul că parodia presupune creaţie, invenţie — parodia care nu creează, care nu adaugă,
are totdeauna o notă de hibriditate — nu intră în contradicţie cu apartenenţa sa la critică.
Specificul parodiei este că face critica unor opere de artă dar nu cu limbajul propriu criticii, ci
uzînd de limbajul operei respective uneori chiar de subiectul său, o atacă cu propriile-i arme, dar
nu întotdeauna pentru a o compromite. Parodia este, aşadar, un gen aparte, situat la graniţa dintre
artă şi critică, cuprinzând opere critice realizate cu un anume limbaj artistic, impus de opera
supusă criticii.
„Specificul parodiei este că face critica unor opere de artă, dar nu cu limbajul propriu
criticii literare, ci uzând de limbajul operei respective, uneori chiar de subiectul său, o atacă cu
propriile-i arme, dar nu întotdeauna pentru a o compromite. O condiție a succesului parodiei este
ca originalul să fie cunoscut publicului pentru a putea efectua comparaţia şi a gusta efectul
comic”8.
Comicul se realizează în parodie atât prin umor, cât şi prin satiră. Cel mai adesea parodia
recurge la caricatură, la îngroșarea defectelor mai pregnante, cu diferitele sale grade de
incisivitate, de la șarja amicală la caricatura umoristică, satirică, sau chiar sarcastică”. Această
frecventă abordare a unor elemente ameninţă parodia cu alunecarea în burlesc, cu ieşirea din
perimetrul artei, şi depăşirea acestui pericol este o condiţie pentru un bun parodist. Altă formă,

5
DEX, ediţia a II – a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 753.
6
Bogdan S. Pârvu, Dicţionar de genetică literară, Iaşi, Institutul European, 2005, p. 177.
7
Dicţionar de termeni literari (coord. Al. Săndulescu), București, Editura Academiei, 1976, p. 231.
8
Ibidem.
de mare efect, în realizarea comicului, este ironia, ce presupune disimulare, deci rafinament şi,
obligatoriu, inteligenţă.
Comicul nu este suficient pentru o parodie reuşită căci ea trebuie să fie o sinteză
creatoare, să surprindă punctele vulnerabile esenţiale ale originalului, să extragă aspectele ce-1
pot caracteriza cât mai precis şi mai adecvat ţelului propus, să le retopească într-o operă nouă,
care să semene izbitor cu originalul, fiind ea însăşi originală. Deci, titlul de Parodii originale,
dat de Topîrceanu volumului său, nu este câtuși de puţin paradoxal, ci dovada profundei
înţelegeri a condiţiei parodiei.
Incitantă, această specie literară s-a bucurat de atenţia comentatorilor din diverse ţări. În
articolul Gramatica şi retorica parodiei, cercetătoarea Carmen Pascu evocă mai multe tipuri de
abordări ale parodiei literare, aparținând celor mai importanţi teoreticieni contemporani. De
exemplu, poeticianul francez Gérard Genette o comentează din punct de vedere structural sau
formalist şi o priveşte ca pe o specie intertextuală. Aici, consideră savantul, se observă un raport
de dependenţă şi mai exact de derivare a unui text din altul. După Linda Hutcheon şi Wolfgang
Karrer, care cercetează specia din punctul de vedere al hermeneuticii sau pragmaticii, acest tip
de discurs este înţeles ca fenomen semiotic complex, ca „eveniment” comunicativ, focalizând
contractul de lectură care stă la baza parodiei si „codurile împărtăşite” de emiţător şi de receptor
(L. Hutcheon). În context, trebuie amintită de asemenea şi abordarea istorică sau diacronică, o
altă direcţie în teoria parodiei.9
Tehnici şi strategii de parodiere. Oricât de complicate şi imprevizibile ar fi procedeele
rescrierii parodice a unui text şi oricât de greu de formalizat, se poate totuşi încerca o
sistematizare a acestor tehnici şi strategii, cu condiţia să recunoaştem că această operaţie nu
poate fi decât a posteriori și neexhaustivă, extrasă din fenomenologia ca şi infinită a produselor
parodice şi că „trucurile” formale ale parodiei sunt doar „vîrful aisbergului textual”.
Cum funcţionează, de fapt, parodia? Este întrebarea ce revine, explicit sau implicit, în
lucrările poeticienilor sau criticilor care s-au aplecat asupra temei. Începând cu Poetica din 1561
a lui Jules-Cesar Scaliger, în care parodia era interpretată ca „rhapsodia inversa, mutatis vocibus
ad ridicula detrahens”, de-a lungul secolelor în majoritatea descrierilor teoretice strategiile
fundamentale ale intertextualităţii parodice au constat în inversarea, răsturnarea sau
întoarcerea pe dos a modelului. Aceeaşi cercetătoare explică în felul următor mecanismul de
funcţionare a acestui fenomen literar: „Operaţia parodică esenţială este transformarea (Genette)
de către un hypertext (textul care parodiază) a unui hypotext (textul parodiat), în regim hidic,
ironic, iar la Linda Hutcheon chiar serios. Un termen recurent în discursul lui Genette este acela

9
Carmen Pascu, Gramatica şi retorica parodiei, în „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice,
Literatura română şi universala, anul XX, nr. 1 – 2, 1998, Editura Universitaria, Craiova, p. 151.
de „deturnare” a unui text-sursă; dar seria sinonimelor parţiale vehiculate de exegeţi se poate
lărgi: distorsiune, alterare, desfigurare, transfigurare, remodelare etc.”10.
Pentru cei mai mulţi cercetători decodarea parodiei implică evidenţa unor semnale de
referinţă intertextuală marcată parodic şi care se adresează cititorului. Hypertextul parodic
destructurează, descompune şi în acelaşi timp expune, exhibă şi etalează textura originalului, îi
desconspiră gramatica şi funcţionarea, îi evidenţiază mecanismele, fiind prin aceasta o formă de
„poetică aplicată”.
Parodia, discurs de „gradul doi”. Poetica modernă a conştientizat faptul că recursul la
parodie accentuează literaritatea și textul ca productivitate (concepte atât de prezente în textele
telqueliştilor şi ale Noii Critici franceze). Acest gen de literatură deviază sensul operei iniţiale
(sau tema, sau morala lui), întrucât aceasta din urmă a atins un grad de saturaţie care o face
„atacabilă”, şi înlătură locul comun, canonic, recuperând valoric, implicit, chiar opera de la care
porneşte. Devierea se produce într-o direcţie caricaturală, „intenţia distorsiunii este, de obicei,
umoristică, ironică, satirică”.11 Parodia insolitează hypotextul, al cărui limbaj îl tulbură prin
inserţia de elemente alogene şi grefe sau ecouri, aluzii, citate, „urme” care sunt, semiotic
vorbind, tot atâtea „zgomote”. S-a observat de altfel că parodia suscită în cititor impresii
amestecate, textul apărând în acelaşi timp ca familiar şi străin, straniu. „Parodia „denudează”
procedeele, reliefează convenţionalitatea literaturii, statutul ei de joc şi artificiu, şi denunţând-o
ca imitabilă şi reproductibilă subminează prejudecata romantică a originalităţii. Atrage atenţia
asupra artei ca artă, e o tehnică insistent autoreflexivă şi o formă de narcisism textual, este, cu un
termen foarte folosit azi, metaliteratură” 12. Ca discurs de „gradul doi”, parodia încorporează
textul pe care îl transformă, intră în orizontul lui şi în acelaşi timp se distanţează de el prin ironie,
e prin urmare întotdeauna dublu articulată şi codificată sau, cum se exprimă Sanda Golopenţia, e
„un caz de bilingvism” (în timp ce alte forme de inter-textualitate, pastişa de exemplu, sunt
monolingve).

10
Carmen Pascu, op. cit., p.151.
11
Mircea Doru Lesovici, Ironia, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 63.
12
Carmen Pascu, art. cit., p. 152.
 1.2. Parodia între imitaţie, aluzie, pastişă. Ca analiză formală a interrelațiilor textuale,
lucrarea lui G. Genette este o realizare extraordinară în delimitările dintre parodie, aluzie și
pastișă. Totuși, atunci când divide relațiile până la cele imitative, faptul că cineva imită și
transformă și că altcineva percepe și interpretează respectivele relații textuale este mereu în
fundalul analizei sale. G. Genette recunoaște faptul că această categorisire bazată pe funcție nu
este cu adevărat o procedură pragmatică sau hermeneutică. „Parodia, în mare parte a artei
secolului XX, este un model major de structurare tematică și formală, care implică procese de
modelare integratoare. Ca atare, este una dintre formele cele mai frecvente pe care le îmbracă
autoreflexivitatea textuală în secolul nostru. Marchează intersecția dintre creație și re-creație,

între invenție și critică”.13 Auto-reflexivitatea formelor artistice moderne ia adesea forma

parodiei și, când se întâmplă acest lucru, oferă un nou model pentru procesul artistic. Ulise al lui
Joyce oferă exemplul cel mai evident de diferență atât în sferă, cât și în intenții de ceea ce voi
denumi parodie în secolul XX. Există paralele extinse cu modelul homeric la nivelul
personajelor și al intrigii, dar sunt paralele cu o diferență ironică: Molly/ Penelopa, așteptându-și
soțul în camera ei insulară, a rămas oricum, numai castă nu, în absența lui. „Parodia este, așadar,
o formă de imitație, dar o imitație caracterizată de inversiune ironică, nu întotdeauna pe seama
textului parodiat”.14 Uzul parodic modern este ceea ce ne silește să hotărâm ce este ceea ce vom
numi astăzi parodie. De fapt, modelul cel mai apropiat de practica actuală nu a fost numit absolut
deloc parodie, ci imitație. „Dar, ca și parodia, imitația oferea o poziționare funcțională și
eficientă față de trecut în paradoxala sa strategie de repetiție ca sursă a libertății”. 15

13
Linda Hutcheon, op. cit., p. 90.
14
Idem, p. 9.
15
Ibidem
 Prin parodie, literatura îşi încorporează şi comentariul, pentru că hypertextul este şi
metatext. De exemplu, elaborând o parodie „necruţătoare”, I.L. Caragiale operează şi
transformări la nivel macrosintactic în textul lui Barbu Delavrancea, reducând numărul
episoadelor şi al actanţilor. În romanul O suta de ani de zile la porţile Orientului de Ioan Groşan
utilizarea ironică a aluziei intertextuale devine un principiu de construcţie a textului, la nivel
micro şi macrostructural. Cartea propune o istorisire a peregrinărilor a două, trei personaje, într-
un spaţiu şi un timp localizat. Hipotextul pe care se suprapune intriga este evident romanul
picaresc. Dar nu acesta este aspectul important al cărţii, ci atitudinea verbală atât a naratorului,
cât şi a personajelor din roman. Limbajul romanului este în întregime o pastişă ironică a unor
stiluri vorbite sau scrise, care fuzionează, la nivel formal (literal), într-o nouă structură
discursivă, însă această întretăiere polifonică a codurilor lingvistice nu este ordonată sau
orchestrată pentru a reprezenta o lume ficţională (limbajul nu mai este un mijloc de a caracteriza
personajele sau de a descrie cadrul spaţio-temporal al naraţiunii). Altfel spus, dispunerea
secvenţelor contravine coerenţei interne semantico-referenţiale a textului. Principiul care le
organizează este conştiinţa ludică şi ironică a autorului, care susţine parcă o demonstraţie prin
reducere la absurd. În spiritul naraţiunii, pasajele descriptive alternează cu fragmentele dialogale
clasice: „O, dulce plai al Moldovei! Dacă din inima dealurilor Vasluiului o iei în sus pe lângă
vechile podgorii domneşti pe drumul numit acum „drum forestier” (L. Rebreanu, Ion) şi dacă
ajungi pe culmea cea mai înaltă a muntelui Ceahlău, vei vedea o ţară mândră şi binecuvântată
între toate ţările semănate de Domnul pe pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, cap
d'operă de arhitectură (N. Bălcescu, Istoria românilor supt Milai-voievod Viteazul), unde lega
mama naratorului motoceii la un capăt, de crăpau milele jucindu-se cu ei (I. Creangă, Amintiri).
Aici oamenii sunt tăcuţi, serioşi, cu liniile feţei puţin cam obosite şi-i salută respectuos pe
Domni, iar nu slabi şi ogârjiţi ca cei de la şes (I. Creangă, Amintiri). Ici, o femeie mănâncă un
măr (Geo Bogza, Cartea Oltului), dincolo şerpuieşte Ozana cea frumos curgătoare (I. Creangă,
Amintiri) din care nu se vede calul şi călăreţul (N. Bălcescu, idem), iar alături te afunzi într-o
mare de grâu şi porumb (N. Bălcescu, idem) în care ursul se plimbă în voie. (N. Bălcescu, idem).
Se observă aici tehnica colajului prin care mai multe fragmente din texte diferite sunt integrate
într-o unitate discursivă. Impresia de unitate este dată prin selectarea citatelor din texte, având
acelaşi indicator stilistic, şi anume descrierea retorică. Intervenţia autorului constă în dislocarea
secvenţelor şi intercalarea altora.
Aceste două exemple sunt reprezentative pentru evidenţierea caracterului hibrid, non-
organic, al secvenţelor verbale. Semnificaţia diegetică a acestor episoade este relevantă, autorul
nefiind interesat de a construi o intrigă în sensul clasic al termenului. Semnificaţia lor este
ironică şi este asigurată la nivel discursiv, pentru că receptorul intuieşte natura alogenă a textului
citat, precum şi inadecvarea sa contextuală, în ciuda respectării unor principii formale de
ordonare a textului. În ambele situaţii, fragmentul intertextual este o prelungire metonimică a
textului și funcţionează ca un mijloc de a potenţa efectul ironic. Reuşita receptării ironice este
asigurată prin alegerea strategiilor intertextuale dintr-un fundal de cunoştinţe generice dobândite
prin şcoala sau prin mass-media. Trimiterea intertextuală activează presupoziţiile lectorului
referitoare la un context instructiv-educativ anume, nefiind necesară identificarea cu precizie a
sursei. Importantă este capacitatea evocativă a fragmentului ales, calitatea sa de a funcţiona ca o
reprezentare mentală stereotipă. Fireşte, există diverse niveluri de receptare, în funcţie de gradul
de instruire al cititorului, dar, cum am mai spus, intertextul este selectat cu grijă pentru a nu
depăşi vulgata cultural-ideologică a epocii.
Există numeroase exemple în toate domeniile artei (pictură: T. Magritte, Dali, Picasso), dar
parodia e esenţialmente literară: se stabileşte o relaţie de tip hipertext - hipotext (Genette);
hipertextul se susţine tocmai prin conţinutul închis, tributar hipotextului la care se raportează,
înglobând o finalitate şi un sens complet noi. Asistăm, de fapt, la ceea ce teoreticienii receptării
numesc actualizarea sensului unei opere literare prin cooptarea unui cititor avizat, dispus să-şi
„ancoreze” speculaţiile interpretative în litera textului, nu dincolo de volumul pe care îl are în
faţă.
Termenul acoperă o relație bitextuală, dar una care trebuie să fie cu uşurinţă
recognoscibilă: nu luăm în calcul două texte oarecum legate între ele, ci numai cazurile în care se
stabileşte intenţia clară a autorului care parodiază de a propune o diferenţă, bazată pe ironizare
sau chiar satirizare (a sumei de procedee, convenții, de pildă parodierea epicului cavaleresc în
romanul Don Quijote de Cervantes); formal, narațiunea este dialogică pentru că, în interiorul ei,
un autor dialoghează cu un altul, un text dialoghează cu un predecesor al său etc.
În același timp, parodia „se deosebește de pastișă, mai mult sau mai puțin involuntar,
anume prin caracterul deliberat, de imitare a modelului cu intenția de a-i sublinia caracterul
comic”.16 Pastișa trebuie, de obicei, să rămână în cadrul aceluiași gen ca modelul său, în timp ce
parodia permite adaptarea.
Din punct de vedere evolutiv, parodia este un fenomen fecund, toate epocile dând naştere
unor producții de gen: în Antichitate, Batrachomiomahia (Lupta dintre şoareci şi broaşte) este o
parodie a Iliadei lui Homer. O altă celebră parodie este Vergiliu travestit de Paul Scarron, în care
este întoarsă pe dos și luată în derâdere Eneida lui Vergiliu și cu aceasta întreaga poezie veche.
În Evul Mediu, parodia laică a goliarzilor din Carmina Burana semnalizează existenţa lumii pe
dos, carnavalescul; prezenţa măscăricilor şi a nebunilor parodiază diverse momente ale ritualului
bisericesc; Crezul şi Tatăl nostru se numără printre textele cele mai des imitate într-o manieră

16
Dicționar de termeni literari, ed., cit., p. 348.
caricaturală (Liturgia beţivilor, Testamentul porcului). În Renaşterea italiană, autorii - bufoni de
curte (Ariosto) impun eposul eroi-comic, parodiind literatura cavalerească sub directa influență a
epopeii comice din Antichitate (Orlando furioso), dar şi manierismul parodic (Folengo, Opus
Maccaronicum). Pe linia lui Scarron din Virgile travesti, în Franţa începutului de secol XX sunt
cunoscuţi Paul Reboux şi Charles Muller cu ale lor A la maniere de...
Postmodernitatea renaște iar interesul pentru parodie, atât în literatură, cât și ca obiect al
cercetării, oferind foarte multe cazuri de „artă conştientă în interiorul arhivei”, iar acea arhivă
este istorică şi literară deopotrivă. Ba mai mult, „parodia intertextuală traversează graniţele
genurilor fără nici un fel de rezerve”: piesa lui Milan Kundera, Jaques şi stăpânul său,
subintitulată Un omagiu lui Diderot în trei acte, redă ceea ce autorul însuşi numea o „întâlnire
între doi scriitori, dar şi între două secole. Şi a romanului cu teatrul”. O iniţiativă singulară îi
aparţine grupului de scriitori Oulipo (l'Ouvroir de Litterature Potentielle, fondat în 1960 de
Raymond Queneau, Franţois Le Lionnais, Georges Perec, Leonce Nadirpher etc.), care s-au
constituit, declarat, în „avatarii moderni ai parodiei”, practicând „parodia de dragul parodiei”, ca
„transformare textuală cu funcţie ludică”, ceea ce a condus la inventarea oulipem - ului (text
produs de Oulipo) sau chiar a oulipisme-ului (text scris, chiar anterior creaţiei respectivilor
autori, în maniera unui oulipeme). Practica aşa-zisă oulipienne include un întreg arsenal de
tehnici, practici şi procedee, într-un corpus textual (Oulipo, la Litterature potentielle, creations,
recreations).
La autorii postmoderniști, parodia traduce spiritul ludic. De pildă, romanele fermecător
de supracodificate ale lui Nabokov fac parte dintr-o estetică formalistă a parodiei, autoparodiei și
jocului („Satira este o lecție, parodia un joc”)”.
În literatura română, reprezentanţi iluştri sunt Ion Budai-Deleanu (poemul Ţiganiada
valorifică, în stil parodic, genurile literare ale epocii sale: basmul, apocriful, cîntecele biblice,
lirica populară de aventuri etc.), I. L. Caragiale (Dă-dămult ...mai dă-dămult, Smărăndița, roman
modern vizează parodic Sultănica lui Delavrancea), George Topîrceanu (Parodii originale),
Urmuz (Pâlnia şi Stamate parodiază romanul realist de tip balzacian), Camil Petrescu
(Papuciada țintește eposul eroic) sau Marin Sorescu (Singur printre poeţi).
Scriitorii optzecişti au conferit parodiei literare o nouă viaţă, abordând-o energic. Ceea ce
atrage atenţia, în cazul acestei generaţii de scriitori este nu numai detaşarea de ascendenţa
literară, pe care însă nu o ignoră, dovedind, dimpotrivă, o cultură de netăgăduit, ci, mai ales, o
atitudine originală faţă de actul de creație şi, implicit, faţă de operă, dar şi faţă de destinatarul
acesteia - cititorul. Prin urmare, creaţia, act de comunicare, este reconsiderată de către poeţi în
dublu.
Modificările majore pe care le-a adus poezia anilor '80 decurg una din cealaltă. Pe de o
parte, este vorba de atitudinea creatorului faţă de poezie, văzută ca act de comunicare, în
legătură cu aceasta, se poate spune că emiţătorul (creatorul, poetul) îşi asumă deopotrivă şi rolul
de receptor sau, mai degrabă, nu se mai lasă constrâns de aşteptările unui posibil public. El nu
mai este nici reprezentant, nici exponent, nici militant, nu mai este interesat de exterior, ci
mimează chiar ignorarea publicului, a receptorului. Fără a fi elitişti, în sensul îngust, deranjant al
termenului, poeţii din generaţia lui Mircea Cărtărescu recurg, adesea, la trimiteri culturale, la
expresii străine, la bizarerii formale, la nonpertinenţe semantice, la discontinuităţi sintactice care
îl pot pune în dificultate pe receptor. Dar acest lucru pare să nu conteze. Poetul scrie pentru sine
(sau, cel puţin, aceasta este impresia pe care o creează), emiţătorul este el însuşi receptor.
Pornind de la o observaţie făcută de Ihab Hassan, Mircea Cărtărescu constată că şi eu-ul creator
este pus sub semnul întrebării, în sensul unei înstrăinări de sine, ceea ce face ca operele să pară
„fără adâncime, fără acea stratificare care poate fi forțată în căutarea unui sens originar,
străvăzut prin metafore, simboluri etc. De aceea, textul postmodern sfidează hermeneutica de
orice fel”17.
Între cei mai consacrați se consideră Mircea Cărtărescu, Levantul (care intertextualizează
parodic Țiganiada), Poema chiuvetei, Ioan Groşan, O sută de ani de zile la porţile Orientului,
care parodiază romanul picaresc, Nicolae Leahu, Vodevilul peceneg şi comedia humană etc.
Se consideră că, în textul postmodernist, parodia e în general pozitivă, afectuoasă, de
natură ludică. Adesea, cazurile reale sunt descrise anume cu ajutorul acestora, utilizate ca
prefabricate pentru generarea unei scriituri „de gradul doi”, livrescă, contrafăcută”. În romanul
său. Turnătorul de medalii, Anatol Moraru oferă mai multe probe de parodiere a unor texte
literare consacrate. Reluată prin parodie, (de)construcție și joc de cuvinte, de pildă, celebra
poezie a lui Grigore Vieru, Pădure, verde pădure constituie un hipotext (text în registru serios-
tragic) pentru o poveste glumeață (hipertext polifonic): „Într-o seară, când s-a întors însuflețit de
la o lansare de carte (ținuse un discurs detonant!), Brega a găsit casa pustie ca un frigider luni
dimineața. Nu mult după aceea, la curs, profesorul a declamat cu mult (al)cool în suflet
vierenele: „I-a fugit iubita. Cu-altul./ S-a ascuns în codru. UUU ... (...) Și doar Costache
Negruzzi i-a vorbit, ca să insinuez puțin, imperturbabil din rama-i de brad: „Lasă, omule, nu te
mai granula atâta. Au mai pățit-o și alți români vrednici”. Dacă privim întreg contextul acestui
fragment, este evident că, „dincolo de poemul lui Gr. Vieru, se întrevăd și alte hipotexte din zona
literaturii didactice și a amintirilor despre perioadele de instruire (romanul lui A. Moraru e
despre campusul universitar), precum Învățăturile lui Neagoe Basarab ..., Păcatele tinerețelor
de C. Negruzzi etc.

17
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 99.
 În același timp, există și lucrări cu intenții parodice, care devin autonome, pierzându-se
pe drum obiectul devenit secundar: Joseph Andrews al lui Fielding, conceput inițial ca o parodie
a romanelor lui Richardson, Documentele postume ale clubului Pickwick de Dickens.
În același timp, „parodia are o determinare bi-textuală mai puternică decât simplul citat
sau chiar decât aluzia: beneficiază și de codul unui anumit text parodiat și de codul generic
parodic în general”.18 Aluzia este un instrument de activare simultană a două texte, dar face acest
lucru în principal prin corespondență – nu prin diferență, cum se întâmplă în cazul parodiei.
Totuși, „aluzia ironică ar fi mai apropiată de parodie, chiar dacă aluzia în general rămâne o
formă mai puțin comprimată sau „predeterminată” decât parodia care trebuie să semnalizeze
diferența într-un fel sau altul”.19 Parodia este în zilele noastre și o formă mai extinsă de referință
transtextuală.
Așadar, parodia este înrudită cu burlescul, travestiul, pastișa, plagiatul, citarea și aluzia,
dar rămâne diferită de acestea. Are în comun cu ele o restrângere a punctului focal: repetiția ei
este întotdeauna una a altui text discursiv.

1.3. Parodia în context curricular

În prezent au fost elaborate şi aplicate în procesul de predare - învăţare - evaluare tehnologii

educaţionale noi, care au finalitatea să orienteze procesul de predare - învăţare spre formarea
directă şi integrată a demersurilor intelectuale şi a proceselor psihice de percepere, memorare şi
gândire. Învățământul centrat pe elev a oferit posibilităţi noi pentru impunerea unor metode şi
strategii didactice noi, care presupun participarea directă a elevului în procesul de instruire.
Acest model curricular pune accentul pe calitate, nu pe cantitate.
Didactica modernă pledează pentru un învățământ activ. Intelectul elevului se dezvoltă
prin acţiune, prin utilizarea în învăţare a metodelor care cultivă gândirea creatoare, imaginativă,
responsabilitatea, capacitatea de cooperare.
Modificările conceptuale care s-au produs în Curriculumul la Limba şi Literatura
Română, ediția din 2020, au condus la revizuirea listei de texte literare studiate, la restructurarea
esenţială a conţinuturilor şi la promovarea unei noi ideologii instructiv – educative. Profesorului
– filolog i s-a acordat libertatea în selectarea şi predarea operelor literare, căci, spre deosebire de
perioada de până la 1990, când materia literară însuşită de elevi era stabilită cu stricteţe, noile
acte curriculare conţin liste alternative, abordate, eventual, la discreţia profesorului. În acest sens,
în ultima ediţie a Curriculumului disciplinar, se subliniază că „Pentru realizarea prezentei
18
Linda Hutcheon, op. cit., p. 39.
19
Ibidem
dezvoltări curriculare, s-a pornit de la nevoia reformulării competențelor specifice Limbii și
literaturii române ca disciplină școlară, cu evidențierea valorilor și atitudinilor pe care trebuie să
și le aproprieze absolvenții de liceu, revizuirea unităților de competență în contextul dinamic al
formării vorbitorului și cititorului cult al limbii române, corelarea abordărilor intra-, inter- și
trans-disciplinare la nivelul relațiilor didactice limbă română – discipline înrudite; literatură
română – științe și arte conexe, corelarea curriculumului actual cu procesul de globalizare,
internaționalizare, europenizare și tehnologizare.”20. Mai jos, autorii acestui act normativ anunţă:
„Dezvoltat din perspectivă normativă și reglatoare, dar și în viziune strategică pe dimensiunea
conținutală și procesuală a educației lingvistice și literar-artistice în liceu, acest curriculum are
drept obiectiv crearea condițiilor favorabile elevului de a asimila materia determinată de
conținuturile recomandate pentru liceu într-un ritm adecvat, de a-și forma și dezvolta competențe
integratoare de lectură, receptare, exprimare, interpretare orală și scrisă a mesajelor, de însușire a
unor metode și tehnici de muncă individuală și de realizare a standardelor de eficiență a învățării
stabilite la disciplină pentru profilul real și cel umanistic în scopul formării reprezentărilor
culturale și a comportamentului lingvo-literar autonom prin resursele Limbii și literaturii
române.”21
În asemenea circumstanţe, cultura literar – artistică a elevilor din ciclul liceal se
desfăşoară în conformitate cu principiile valorice şi reprezintă un sistem de competenţe literare/
lectorale. Acest domeniu mai presupune realizarea lecturii interogative/ interpretative a textelor
literare de diferite genuri şi specii. Precizăm că în Curriculum la Limba şi Literatura Română,
ediţia 2020, parodiei nu i se acordă un loc special, ci se recomandă predarea unor texte literare cu
caracter parodic doar în cadrul unor unităţi aparte. Astfel, fragmente din poemul Ţiganiada de
Ion Budai - Deleanu sunt propuse spre studiere în clasa a XI-a, când elevii iau act de procesul
evolutiv al literaturii române ca fenomen estetic ce se sincronizează cu literatura universală
graţie celor mai reprezentative curente culturale şi literare. Fragmentele din poemul eroi-comico-
satiric Ţiganiada sunt incluse în unitatea, Umanismul, Iluminismul, Clasicismul. Rămâne la
discreţia profesorului care aspect al operei respective să fie propus elevilor în scopul relevării
valorii artistice ale acestei scrieri inedite, unice chiar în contextul literaturii premoderne. Credem
că valoarea reală a acestei scrieri constă în valorificarea, în stil parodic, a mai multor genuri
literare, care circulau în epoca respectivă: basmul popular, cărţile apocrife, cântecele bahice,
epice şi elegiace, imnurile către Amor, legendele biblice, lirica folclorică de dragoste, literatura
populară de aventuri etc. Elevii din clasa a XI-a au însuşit deja un număr impunător de texte
literare şi posedă cunoştinţele necesare pentru depistarea şi interpretarea în fragmentul respectiv
a viziunii parodice auctoriale. Considerăm că opera în cauză, dificilă prin însăşi compoziţia ei şi
20
Curriculum Național. Limba şi Literatura Română, clasele a X-a – a XII-a, Chişinău, 2020, p. 4
21
Curriculum Național. Limba şi Literatura Română, clasele a X-a – a XII-a, ed. cit., p. 5.
viziunea artistică în care a fost concepută, trebuie să fie interpretată prin grilă parodică,
recurgându-se la comentariile pe care i le face criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu
acestui poem în Istoria critică a literaturii române, capitolul Ţiganiada, comedia literaturii.
Considerată „tot aşa de puţin o operă cu cheie cum era Istoria ieroglifică”22, asemănată cu
romanul parodic Don Quijote de Cervantes, scrierea lui Ion Budai – Deleanu trebuie interpretată
ca o parodie literară, căci face uz de pastişă, ironie, ludic, satiric, tehnici de colaborare a
autorului cu textele – sursă. Comentariile lui Nicolae Manolescu sunt axate pe terminologia lui
Genette: hipertext, arhitext, intertext etc23.
Țiganiadia lui Ioan Budai-Deleanu este considerată „cea mai desăvârșită poemă
eroicomică din literatura română și incontestabil, una dintre cele mai de seamă realizări ale
genului.”24 Realizată într-un registru comic, epopeea satirizează orânduirea feudală și instituțiile
acestora, autorul fiind silit să dea operei sale un caracter aluziv. Încheiată într-o primă variantă
înainte de 1800, Țiganiada vede lumina tiparului după vreo optzeci de ani, în anul 1877 în
revista „Buciumul român”, iar în volum în anul 1925. Pornind de la epopeile homerice, Ion
Budai-Deleanu nu preia pur și simplu modele, ci transmite un mesaj propriu, parodiind. Autorul
face însuși trimiteri la modelele parodiate în subsolul Țiganiadei care includ epopeile homerice
și pe Virgiliu, textele lui Ariosto, Tasso, Voltaire și Casti. După cum observă George Călinescu,
„desfășurarea acțiunii e mai degrabă ariostescă, cu tonuri și din Merlin Cocai, în vreme ce lupta
finală între țigani e tassoniană”25, tratând cuvintele „ca pe niște făpturi moi și le dă pe loc la rimă
genul și terminația trebuitoare. Așa femela dracului se face dracă, palatul se feminizează în
palată, copacii în copace, țiganii visă, se cârmează, locurile sunt puste, întâmplarea e jeloasă,
soarta e scârbeață, boierii sunt plini de bogătate.”26 Dumitru Popovici consideră că limba poetică
a lui Ion Budai-Deleanu este rezultatul unei operațiuni raționale, deci autorul folosește acest
limbaj cu scopul de a oferi operei expresivitate parodică, recurgând la forme regionale,
dialectale, la arhaisme.
Lucrarea debutează cu un prolog în care autorul este conștient de responsabilitatea pe
care și-o asumă fiindcă opera sa trebuie să formeze un nou gust de poezie românească. „Poetul
știe de asemenea că genul pe care îl cultivă el nu este cel mai înalt: sunt unele subiecte pe care nu
le poate trata decât un poet deplin și într-o limbă bine lucrată. El se îndoiește pe de o parte că
este un poet deplin, iar pe de altă parte își dă seama de neajungerea limbii; de aceea încearcă un

22
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p. 138.
23
Cf. Nicolae Manolescu, op. cit., p. 142.
24
Dumitru Popovici, În căutarea epopeii, în „Studii literare”, vol. I, Cluj, Editura Dacia, 1972, p. 471.
25
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1982,
p.76.
26
Idem, p.77.
gen minor, o jucăreauă, care ar trebui să servească drept treaptă intermediară către poezia înaltă,
către epopeea în stil homeric sau vergilian”.27
De asemenea, lista textelor propuse în clasa a XII-a pentru interpretare în cadrul unităţii
Modernismul, postmodernismul include câteva poeme de Mircea Cărtărescu, Levantul
(fragmente); Poema chiuvetei; O motocicletă parcată sub stele; Garofița; În stilul lui Bacovia;
Georgica a IV-a, romanul lui Ioan Groşan, O sută de ani de zile la porţile Orientului, scrieri
postmoderniste, ce vizează modificarea concepţiei şi, respectiv, a atitudinii autorului faţă de
receptor (cititor) şi faţă de operă, atenţia canalizându-se asupra proceedelor care vizează
rescrierea parodică a unor subiecte literare consacrate, însuşite de elevi. Aşa cum fenomenul a
luat amploare prin anii 80 ai secolului trecut, aceste tehnici ce explică relaţia scriitorului
postmodern cu predecesorii urmează să fie explicate elevilor în cadrul orelor rezervate studierii
temelor respective. Relevante în sensul recitirii parodice, poemele lui Mircea Cărtărescu sunt o
mărturie elocventă a mijloacelor lirice postmoderne, de care dispune autorul: fantezism, ironie,
spirit parodic, alternanţa rapidă a planurilor poetice şi a predispoziţiilor scripturale, dar, nu în
ultimul rînd, şi recursul la spiritul ludic şi la registrul oniricului.
Trăsătură esenţială a postmodernismului, ea este departe de a reprezenta o persiflare a
valorilor autentice ale trecutului. Ironia nu este nici distructivă, nici sterilă, ci are, în acest
context, rolul de a exprima mai clar raportul poetului faţă de operă şi al acesteia faţă de realitate.
E un mod de a aborda lumea, convertit în atitudine estetică. Despre acest aspect, Radu G. Ţeposu
nota: „Spiritul postmodern s-a emancipat şi a conştientizat toate resorturile, posibilităţile şi
limitele. Ironia 1-a salvat de la bâlbâiala penibilă [...]. Relativizarea normelor şi a canoanelor, în
care ironia a jucat un rol esenţial, l-a dus la o altă conştiinţă estetică, în acest sens, spiritul ironic
merge mână în mână cu caracterul metatextual şi autoreferenţial al poeziei tinere. El exprimă nu
doar o viziune artistică, ci şi una metafizică. Cine 1-a omorât pe Dumnezeu: nu ironia? Aşa s-a
ajuns la pulverizarea instanţelor transcendentale, la abolirea ficţiunilor naive care au terorizat
conştiinţa umană. Fiind antidogmatică, ironia se opune oricăror forme de opresiune, deci şi
canoanelor artistice. Nimic nu mai are credit în poezia postmodernă, însă totul poate fi luat de la
capăt”28.
În prezent, elevul nu poate identifica analogia doar la nivelul tropilor, concluzia care se
impune este aceea că, dacă scriitorul postmodern apelează la astfel de tehnici cu riscul opacizării
textului, decodarea mesajului artistic presupune însuşirea de către receptor (elev) a fondului
literar anterior. Efortul de decodare pe care i-l solicită elevului contemporan asemenea texte
literare presupune, deci, precizarea relaţiei cu literatura anterioară, pe care o stabileşte scriitorul
27
Dumitru Popovici, În căutarea epopeii, art. cit., p. 472.
28
Radu G. Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, Editura Eminescu,
1993, p. 19.
postmodernist. Or, frecvent, optzeciştii modifică această relaţie, recurgând adeseori la
valorificarea ironică, parodică a unor scrieri literare consacrate. Pentru cititorul aflat în primul
moment în impas, textele respective reprezintă o provocare. El este nevoit să se ridice cel puţin
la nivelul cultural al autorului, să găsească interpretări coerente pornind de la înseşi elementele
pe care le oferă poeziile, să vadă dincolo de ceea ce ele spun ad litteram, sa pătrundă în reţeaua
complicată de conexiuni, ce conduc spre universul intim al creatorului şi, la limită, să devină el
însuşi creator.
„În poetica postmodernă, autorii intră adeseori într-un dialog deschis cu opera lui
Eminescu, dând la o parte formele anterioare de relaţii între texte. S-a înrădăcinat deja adânc
tradiţia confruntării operei personale cu cea a poetului - etalon. Dacă unii au încercat a se „plasa”
în literatură punând sub semnul întrebării întreaga creaţie eminesciană, atât ca formă, cât şi
conţinut, alţii au recurs la mijloace infantile, de fapt „jucându-se” cu textul eminescian. Nu din
lipsă de respect pentru tradiţia eminesciană, ci mai degrabă din consideraţie, faptul acesta
confirmând încă o dată impactul uriaş pe care l-a avut şi-l mai are poezia eminesciană asupra
poeziei contemporane”, opinează Liliana Gaşciuc.29. Poeţii optzecişti nu-şi propun drept scop
suprem „demolarea” tradiţiei literare moştenite, ci „construirea” unei „alte” literaturi. Faptul că
de-a lungul unui secol, Eminescu a devenit un mit al culturii române, deşi nu e o idee unanim
acceptată, totuşi nu mai este de mult o noutate. Repetată, recitată, citată, contestată, denigrată
chiar, opera sa face parte deja dintr-un simţ comun.
Poetul Mircea Cărtărescu, dialogând cu lirica eminesciană, ilustrează cel mai convingător
funcţionarea relaţiei hipotext-hipertextul. În Levantul, „repetă” într-o versiune postmodernă
marile epoci ale literaturii române, de-construind şi re-construind traseele gândirii poetice
româneşti. Recunoaştem aici o re-scriere a Glossei eminesciene, ce operează o modificare la
nivelul conţinutului, păstrându-se încă o asemănare cu hipotextul. Hipertextul conservă
trăsăturile particulare ale speciei în cauză. Se actualizează de această dată un cod poetic. În fapt,
aceasta e o incursiune în laboratorul de creaţie poetică a scriiturii postmoderne: „Totul este
scriitură/ Totul este doar holon,/ Lumi turtite-ntreţesură/ Ca să facă lumi-balon./ În Geneză
lumea crapă/Cu troznit de - Apocalips/ Lumi zidite-n lumi se-adapă/ Din iluzie, eclips.”
Mircea Cărtărescu face mai departe o auto-parodiere a scriiturii, a hipertextului, chiar şi a
autorului însuşi, care cu puţin înainte coborâse chiar în planul textului: „Cocârjat pe semne care/
tele sunt în altă lume/ Scriitorul ţi se pare/ Rege-n ţările de spume/ Dar şi el e o stafie/ Doar câlţi
şi doar de rips,/ Şi-auzi pana că-l scrie/ Cu troznit de-Apocalips.” Există în text chiar şi dovada
folosirii procedeului hipertextual: „N-ai pricepe măreţia/ Scrisei, de ai fi seraf/ Hipertext şi
hiperlume/ Ce nu-ncape-n minţi de ghips”. Însuşi mecanismul de-construcţiei poetice
29
Liliana Gaşciuc, Hipotext eminescian în poezia lui Mircea Cărtărescu, în „Contrafort”, nr. 3-6 (77-80), martie-
iunie 2001, p. 7.
postmoderniste este arătat de versul „Lumea ce-n Geneză crapă”. Extinzând această modalitate şi
în cadrul poeziei, vom putea considera ca o ilustrare a acesteia Poema chiuvetei a lui Cărtărescu.
Poema chiuvetei rescrie scenariul romantic al iubirii imposibile dintre un muritor şi o
fiinţă aparţinând supraumanului, ale cărei linii de antiteză sunt accentuate până la grotesc. Este
povestea iubirii unei chiuvete de bucătărie pentru „o mică stea galbenă din colţul geamului de
bucătărie”. Replica, parodia sunt evidente. Imposibila convergenţă a planurilor cosmic şi uman
din Luceafărul devine acum un scenariu „jucat” cu elemente ale sub-umanului, mai precis
obiecte ale derizoriului. Autoironia realizată prin intermediul citării modelelor este un procedeu
frecvent al poemelor lui Cărtărescu.
Studierea unor asemenea opere parodice la orele de literatură română în clasele liceale este
mai mult decât necesară: elevul, obişnuit cu descifrarea analogiilor, cu descifrarea sistemului
imagistic tradiţional, îşi modifică substanţial orizontul interpretativ, însuşind concepte literare
noi, atipice, anti - canonice. În acest context, interpretarea romanului O sută de ani de zile la
porţile Orientului de Ioan Groşan, în care identificăm un adevărat arsenal de tehnici şi elemente
parodice (pastişa, intertextul, ironia, burlescul etc.) le-ar oferi elevilor alte mostre de naraţiune
artistică decât sunt obişnuiţi în ciclul gimnazial, le-ar propune un alt gen de proză, în care
instanţa auctorială se situează într-un alt fel de raport cu realitatea reprezentată, care, în acest
roman, este una livrescă, Ioan Groşan dialogând cu operele cronicăreşti sau cu ale scriitorilor
paşoptişti. Elevilor trebuie să li se explice că această operaţie nu contestă nicicum scrierile
parodiate, ci constă în valorificarea creativă şi recuperatoare a stilurior epice consacrate, prin
ironie, parafrază, parodie, prin receptivitatea faţă de livresc, în forma intertextualităţii, a
metatextualităţii şi transtextualităţii.
Parodia literară este un asemenea gen de literatură, care, studiat cu seriozitate în cadrul
orelor de literatură română (nivel liceal), le-ar forma elevilor opinii proprii asupra evoluţiei
fenomenului literar românesc şi, nu în ultimă instanţă, i-ar pregăti pentru receptarea adecvată a
literaturii ce se scrie astăzi, formându-le capacitatea de a percepe ritmurile literaturii
contemporane, de a fi cititori culţi, receptivi la formulele literare autentice.

CAPITOLUL II

Tehnici și metode de predare a parodiei: repere teoretico-metodice

2.1. Etapele de valorificare a parodiei: obiective şi procedee de lucru

 În cadrul predării unei parodii în cadrul ciclului liceal, profesorul va urmări să cultive
interesul pentru lectura textelor parodice, a plăcerii de a citi şi a gustului estetic în domeniul
literaturii; să stimuleze gândirea autonomă, reflexivă şi critică în raport cu diversele mesaje
receptate, să formeze unele reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române,
actualizând conceptele necesare înțelegerii parodiei:

PARODÍE, parodii, s.f. 1. Creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele
artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic.
2. Imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. ♦ P. ext. Bătaie
de joc. – Din fr. parodie. (DEX, 1998)

PARODÍE s.f. Imitație cu intenție de ridiculizare a unei opere literare serioase. ♦ (P. ext.)
Imitație nereușită, inferioară originalului. [Gen. -iei. / < fr. parodie, it. parodia, cf. lat., gr.
parodia < para – alături, ode – cântec]. (Dicționarul de neologisme)

PARODÍE ~i f. 1) Creație literară (muzicală sau plastică) în care se imită și se

deformează în mod voit elementele cele mai caracteristice ale operei altui autor, pentru a obține
efecte satirice sau comice. 2) Imitație nereușită sau fără valoare a unui original; caricatură. [G.-D.
parodiei]] /<fr. parodie (Noul dicţionar explicativ al limbii române, 1997)

INTERTEXTUALITÁTE s. f. concept în critica modernă, raportul existent între texte

diferite care alcătuiesc împreună un ansamblu. (< fr. intertextualité) (Marele dicționar de
neologisme, 2008)

- interdependenţa textelor literare, bazată pe concepția că un text literar nu este un fenomen

izolat, ci „absorbție și transformare” a altor texte; relație stabilită de cititor sau de critic
între un text literar și alte texte, din care se naște sensul textului.
- „prezența unui text în alt text”, „relație de coprezență între două sau mai multe texte”,
realizată prin intermediul imitației, al citatului și al aluziei (G. Genette)

LIVRÉSC, -Ă, livrești, adj. Întemeiat numai pe informația din cărți. ♦ (Despre cuvinte,
expresii) Folosit numai în cărți și în limbajul oamenilor culți. – Din fr. livresque.
  Captarea atenţiei şi asigurarea momentului afectiv

În cadrul aceste etape profesorul problematizează relația dintre texte fie la nivelul creației
unui autor, fie al unei concepții artistice, fie la nivelul literaturii naționale sau universale, fie la
nivelul artei, în general: s-a constatat că între operele situate într-o anume rețea textuală comună
(de exemplu, poezia românească) se pot naște, fie din intenția autorului, fie datorită demersului
asociativ-interpretativ al receptorului, care plasează textul într-un univers de referință propriu,
imitări naive sau parodice, preluări ale unor tipare formale, caracteristici privind specia,
sintagme, citate etc., prelucrări ale unei teme sau ale unor motive comune. Astfel, literatura, dar
și muzica, de exemplu, pot deveni un fel de sisteme de vase comunicante, în care variantele
combinatorii pot fi infinite. Astfel, profesorul introduce în felul acesta un prim exemplu care ar
susține problematica discuției asupra parodiei, provocându-i să răspundă argumentativ la
întrebările: Ce se transmite? Cum se transmite? Este necesară identificarea modelului și
comparația cu creația finală pentru a înțelege mesajul transmis? Se va discuta asupra imitării
modelului, a tiparelor textului identificat și a atitudinii emițătorului, insistându-se asupra parodiei
și intertextualității ca procedee artistice de valorificare a unor modele anterioare. Se pot distribui
fişe de lucru şi se comunică rolul acestora în lecţia ce urmează să se desfăşoare. Acestea pot avea
următorul generic, respectiv, următorul conținut:
Cum se manifestă creativitatea autorului față de modelul cultural la care se
raportează?
Grupa 1 – limbajul
Discutați motivele, câmpurile semantice și registrele stilistice ale textului.

Grupa 2 – structura prozodică

Alegeți, completați și argumentați:
Structura prozodică
 depășește modelul original prin …
 combină modele diferite

Grupa 3 – compoziția
Alegeți și argumentați:
Compoziția textului urmărește modelul cultural prin:
 secvențe
 ilustrarea planurilor terestru și cosmic
 ipostaze/ voci lirice
 prezența narativului

Grupa 4 – semnificația
 Alegeți și argumentați:
Semnificațiile textului sunt:
 nuanțate/ accentuate;
 delimitate/ diferențiate;
 contextualizate diferit;
 replică la modelul cultural.

Grupa 5 – atitudinea eului liric

Care este atitudinea eului liric vizavi de abordarea temei iubirii?
 reconsiderare
 valorizare
 demitizare.

 Reactualizarea cunoştinţelor anterioare

Se reactualizează ideile şi problemele ancoră dintre obiectivele operaţionale ale
precedentei activităţi şi cele ale activităţii în curs de desfăşurare, pornind de la tema pentru acasă,
care ar putea consta în răspunsul argumentativ la întrebările referitoare la semnificația textului
Poemei chiuvetei de Mircea Cărtărescu: „Cum considerați «povestea»: banală, comică sau
tragică? Cum vi se pare că se raportează eul liric la tema iubirii?”
Vor fi reactualizate, astfel, cunoștințele privind identificarea particularităților de
structură și compoziție ale textului poetic postmodern (titlu, incipit, relații de opoziție și de
simetrie, elemente de recurență și de expresivitate, secvențe, prozodie, instanțele comunicării
lirice), pe care elevii sunt rugați să le noteze pe fișa de lucru cu diagrama Venn în secțiunea
corespunzătoare textului de față. Discuţia permite trecerea la următorul moment din desfăşurarea
lecţiei: problema prezentată anterior, aceea a modelului și tiparelor imitate. Elevii sunt solicitați
să identifice posibilul model literar și denumirea procedeelor utilizate în preluarea modelului.

 Comunicarea titlului lecţiei şi enunţarea obiectivelor

Se comunică elevilor titlul lecției, acesta ar putea fi, de exemplu: Particularitățile
poeziei cotidianului: parodia, intertextualitatea, livrescul – şi obiectivele cognitive.

 Prezentarea sarcinilor de învăţare şi dirijarea învăţării

Sunt prezentate sarcinile de învățare, elevii fiind îndrumați să identifice, de pildă,
elementele de intertextualitate, dintr-un text anume, urmărind partea completată din diagrama
Venn. Se vor surprinde elementele ce diferențiază cele două texte literare și cele care fac trecerea
de la unul la celălalt și se vor folosi definițiile procedeelor de intertextualitate, parodie și livresc,
notate pe fișă, pentru a se contura specificul viziunii artistice a ascriitorului. În prezentarea
sarcinilor de învăţare şi în dirijarea învăţării se va avea în vedere activitatea diferenţiată.
  Obţinerea performanţei şi asigurarea feed-back-ului
Elevii vor observa cum se concretizează sau se reiau elemente în baza a două texte, de
pildă, poemul filozofic Luceafărul de Mihai Eminescu în poezia postmodernă Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu (temă, motive, structuri compoziționale, sintagme, citate, caracteristici ale
speciei). Se va face distincția între utilizarea formală a elementelor menționate și imprimarea
unei alte semnificații privind abordarea tematică de către intenția auctorială prin prisma parodiei
și a livrescului. Diferențele și similitudinile vor fi trecute în fișa cu diagrama Venn, urmând ca,
prin conversație frontală, să se stabilească forma finală a acesteia pe tablă. Se va stabili, așadar,
modul în care se manifestă creativitatea lui Mircea Cărtărescu la nivelul limbajului, structurii
prozodice și compoziției, semnificațiilor și atitudinii eului liric. Elevii vor lucra pe grupe pentru
rezolvarea sarcinilor de lucru prezentate anterior şi îşi vor prezenta răspunsurile frontal, printr-un
raportor, răspunsuri notate pe tablă de profesor.
Pentru a dovedi înțelegerea procedeelor artistice discutate ca particularități ale poeziei
cotidianului, elevilor li se poate sugera realizarea unei scurte creații poetice, de minim 4 versuri,
pornind de la un vers sau o imagine artistică ce i-a impresionat în textele discutate.
După realizarea fiecărei sarcini de învăţare se vor face aprecieri în legătură cu
nivelul activităţii (general sau individual) elevilor şi se va face referire la calitatea răspunsurilor.
Se vor sugera soluţii în cazul nereuşitei învăţării şi se va avea în vedere permanent eliminarea
erorilor şi a lacunelor.

 Asigurarea retenţiei și transferului

În vederea asigurării retenției și transferului, se vor comenta eventualele greşeli şi se vor
completa cu noi precizări şi lămuriri. Elevii vor fi solicitați să completeze fișa de autoevaluare și
li se va propune următoarea temă pentru acasă:
Scrie un eseu, de 10-15 rânduri, despre limbajul poeziei cotidianului, pornind de la una
din următoarele afirmații:
„De la Nichita Stănescu, nici un poet nu este mai modern în limbaj decât Cărtărescu:
rezervele, depozitele tradiționale de cuvinte poetice sunt înlocuite de altele, noi, din domeniul
tehnicii și al Cărtărescu nesfârșită. Sub apa și focul cuvintelor, se ascunde ochiul vizionar, în
care se formează imaginile altei realități decât aceea comună. (…) Cărtărescu e de fapt un
obsedat al lumii lui magice, miraculoase de cuvinte, pe care o locuiește ca pe un infern
confortabil (…).” (Nicolae Manolescu, Bilete de papagal, prefața la vol. Aer cu diamante, 1981).

„Mircea Cărtărescu tinde spre o dublă subversiune: ironizarea poeticului și valorificarea

lirică a prozaicului (…). Invazia banalului, cotidianului, febrei trivialității este controlată cu
mare atenție și răspunde unui scop estetic limpede.” (Nicolae Manolescu, Poeme de amor, în
„România literară”, nr. 21, 1983).
 2.2. Metode și tehnici de predare a epopeii parodice Țiganiada de I.Budai-Deleanu
„Atât practica școlară, cât și studiile de didactică modernă argumentează ideea că lecția
de literatură, privită ca întreg, poate fi considerată și în continuare, o unitate didactică în care,
sub supravegherea profesorului, elevii învață ceva citind și comentând texte literare și
nonliterare, își exersează gândirea critică și registrul afectiv, modelându-și personalitatea într-un
fel sau altul.”30
În cele ce urmează, ne-am propus să aplicăm diverse metode și tehnici de lucru în clasa a
XI, care îl vor ajuta pe elev să recepteze și să interpreteze mult mai ușor un text literar parodic, în
cazul nostru, epopeea parodică a lui Ion Budai-Deleanu, Țiganiada.

2.2.1. Țiganiada în texte/ fragmente teoretice, critice

„Lectura unui text/ fragment teoretic, critic etc. este un extrem de util act formativ, care
îl plasează pe elev în ipostaza de receptor și interpret. El descoperă, valorifică și ierarhizează
semnificații și idei, astfel developându-și individualitatea și competențele (lecturală, lectorală,
lingvistică, literară etc.).”31

30
Vistian Goia, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Cluj-Napoca, Editura Dacia
Educațional, 2008, p. 217
31
Raisa Leahu, Proverbul. Exerciții și jocuri didactice, Chișinău, Editura ARC, 2007, p.14
 Model de fișă

Citatul 1 Cascada cu întrebări pentru

înțelegerea textului

Țiganiada e o operă de excepție, care se naște dintr-o

puternică vocație epică, cenzurată printr-o tot atât de
 Ce înțelegeți prin
puternică vocație ironică. Această dublă articulație
sintagma vocație epică și
spirituală a autorului face posibilă redescoperirea
ironică?
valorilor originale ale eroicului și descoperirea unei
formule literare originale - epopeea mixtă eroic - comică.
 Cum înțelegeți noțiunea
Ca orice epopee, și, mai ales, ca orice epopee
de epopee mixtă eroi-
comică, Țiganiada se hrănește dintr-o îndelungată tradiție
comică?
literară pe care o integrează și, în același timp, o
parodiază. Dar, cu sentimentul unui întemeietor, Budai-
Deleanu săvârșește gestul unei întoarceri la Homer, care e
 În ce constă parodia
o întoarcere spre poezia originală. ...
tradiției literare în
Formula mixtă a Țiganiadei nu coincide în esență
Țiganiada?
cu speciile mixte ale barocului, pentru că ea se naște din
aspirația spre totalitate. Confuzia între apartenență și
esență, sentimentul instabilității și inconsistenței lumii îi e
 Care este esența poeziei
străin lui Budai- Deleanu. Universul său este o regîndire a
originale?
cosmosului Helladei, inteligibil în sacra-i armonie
 Cum explicați afirmația
guvernată de erosul cosmogonic, dar amenințat de
autorului că Țiganiada
discordie, iar umanitatea e liberă să aleagă între ființă și
se naște din aspirația
neființă. (Ioana Em. Petrescu, Ioan Budai-Deleanu și
spre totalitate?
eposul comic, Cluj, Editura Dacia, 1974, pp.226-227)
 Citatul 2 Cascada cu întrebări pentru
înțelegerea textului

Țiganiada închide în fond, în structura ei eterogenă, o

meditație asupra condiției umane [...]
 Explicați de ce autorul
Concluzia poemei pare a fi de ordin sceptic:
consideră că Țiganiada
neputându-și impulsurile egoiste, incapabili de a-și birui
este o meditație asupra
prejudecățile, oamenii dau greș în încercarea de a-și
condiției umane?
construi o societate rațională. După o păruială homerică,
o dată cu moartea lui Tandaler, tabăra țiganilor se
destramă.
Îndreptarea lui Budai-Deleanu spre Vlad Țepeș e
plină de tâlc: scriitorul nu voia numai să recheme din
cartea cea mare a istoriei amintirea zilelor glorioase când  Cum justificați afirmația
poporul român dădea lupte grele pentru neatârnare; nu autorului că Țiganiada
voia doar ca, prin proslăvirea unui trecut legendar și este o pledoarie în
contrastul cu prezentul mizerabil, să deștepte energiile favoarea demnității
înăbușite ale țării, să-i sporească încrederea în forțele umane?
sale, să ajute la cristalizarea conceptului de conștiință
națională; prin alegerea ca erou a unui voievod ca Țepeș,
în fața căruia boier sau țăran contau deopotrivă, Budai-
Deleanu își manifestă preferința față de conducătorul
luminat: un justițiar stârpind prin pedepse strașnice
abuzurile și tâlhăriile, un ocrotitor al sărmanilor și  Cum argumentați că
împilaților [ ...] Țiganiada este un
Țiganiada este un protest contra mutilării protest contra mutilării
omului; ea lovește în aristocrația feudală, care-i omului?
încătușează munca, lovește în morala religioasă, care-i
rupe de cerințele propriei lui naturi, lovește în
obscurantismul ideologiei feudale, care-i răpește
 exercițiul rațiunii și-i interzice să gândească dincolo de
autoritatea dogmelor. Țiganiada e, în fond, o pledoarie în
favoarea demnității umane, fiindcă infiltrează forțele
retrograde care-i limitează omului putința de a se dezvolta
și a înflori.
(Paul Cornea, Studii de literatură română
modernă, Editura pentru literatură, 1962, pp. 25-27-28-
78)

2.2.2. Metode și tehnici de predare: fișa de lectură, scheletul de recenzie, pălăriile

gânditoare, dosarul critic, explozia stelară, portofoliul personajelor

Fișa de lectură
Este o strategie eficientă pentru înțelegerea textului, deoarece constă în realizarea unor
însemnări în timpul lecturii unui text.
În elaborarea ei există două etape:
 se fac însemnări în timpul lecturii: se scriu numele personajelor, se notează momentele
principale ale textului (acțiune principală, acțiuni secundare, indicații spațio-temporale), temele
care se prezintă mai relevante pentru semnificația operei;
 se redactează forma definitivă a fișei imediat după lectură, pentru ca impresiile să fie
proaspete. „Foaia va avea în partea de sus autorul, titlul, genul căruia îi aparține. Elementele
care au fost înregistrate pe ciornă se prezintă aici în ordine: personaje, rezumat, teme, motive
etc. Se pot copia pasaje reprezentative din text (se precizează pagina); în cazul altor pasaje, mai
lungi, este suficient dacă se notează pagina. Pe verso se poate indica data elaborării fiecărei
fișe.”32
Model de fișă
Fișă de lectură Epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu

PERSONAJE MOMENTELE PRINCIPALE ALE TEXTULUI

Indicații spațio-temporale Planuri narative

32
Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Editura Emia, 2004, p. 234
Vlad Țepeș -
domnitor în
Planul real Desprindem trei planuri
Muntenia;
narative:
Acțiunea are loc în timpul domniei lui Vlad
Drăghici - cel mai
Țepeș în Țara Românească: Iar, din ce oară  lupta lui Vlad
bătrân între țigani,
Vlad Vodă stete / Dregătoriu treburilor Țepeș cu turcii:
conducătorul
muntene...;
fierarilor;
Turcii îl impun pe Vlad
Turcii năvălesc în țară primăvara: Abea pe
Goleman - Țepeș să plătească tribut și
câmp iarba răsărisă,/Iar codru noao frunză
conducătorul să se închine Porții. Vlad
apucasă;/Din toate părțile turcimea
ciurarilor și Țepeș refuză să se închine
trimisă/S-adună: o parte pe mare- în
feciorilor de casă; turcilor, declarându-le
vasă/Alergând spre Țara Românească, Cu
război.
Parpangel - totul acuș s-o jefuiască,...;
conducătorul
Era tocma-în miez de
argintarilor;
primăvară/Când zafiri cu florile să
Bălăban - joacă,/Păsărelele vesele zboară,...
conducătorul
Între Alba și Flămânda - locurile unde au  peregrinările
căldărarilor;
loc peripețiile țiganilor: Între Bărbătești ș- țiganilor:
Neagu - între- Inimoasa/Este- un sat, care Spăteni Vlad Țepeș
conducătorul să chiamă.; promite țiganilor că le va
lingurarilor; da pământuri dacă îl vor
Vede și tabăra țigănească,/Între
ajuta în lupta cu turcii.
Tandaler - Alba și Flămînda adunată.;
Peregrinările pline
conducătorul
Până la Spăteni mai mult de-un de peripeții ale țiganilor
aurarilor;
mil... au loc spre Spăteni, între
Corcodel - Bărbătești și Inimoasa.
Acum laia țigănească-armată/Nu
conducătorul
era departe d- Inimoasa...
goleților și
lăieților; Din notele de la subsol aflăm că
teritoriile pe care Vlad Țepeș le-a dat
Romica - fiica lui
țiganilor erau: De la Corbi păn la Cetatea
Goleman, iubita
Neagră,/Giur în pregiur eparhia-
lui Parpangel;
întreagă...
Brândușa - mama
lui Parpangel;  înfruntarea puterilor
malefice și protectoare:
Sfinții: Sân Planul fantastic - călătoria lui Parpangel
Giorgiu, Sân în iad și rai. Într-un decor
Medru, Sân supranatural are loc
Iadul:
Nicoară, Sân înfruntarea sfinților cu
Spiridon; Nu departe de Cetatea Neagră/Era puterile iadului.
vestit din zile bătrâne/Un codru (precum să
Sfetnicii iadului: Sfinții sunt
zicea prin sate)/ Lăcuit numa de mândre
apărătorii oastei românești,
Satana, Velzevuz, zîne;
iar reprezentanții iadului, în
Mamona, Velial,
Aici era curtea nălucită/Ce Satana frunte cu Satana, sunt
Moloh, Asmodeu,
de curînd zidisă,/Cu gîndul ca să bage-în apărătorii turcilor.
Velfegor;
ispită/ pre toți vitejii creștinești...

Și iaca nimeri, cine-ar crede!/La o

curte-în mijloc de pădure,/Tocma su
poalele unui măgure.../Adecă la curtea cea
Alți țigani:
frumoasă/Și de călători amegitoare...
Gogoman, Ciuril,
Ghiolban, Raiul:
Gârdea, Găvan,
Raiul e grădina desfătată,/ Întră
Răzvan, Vlaicu,
ceriu și- între pământ sădită...
Gogu,
Boroșmândru,
Dondul, Zăgan,
Cărăbuș, Cârlig,
Lăpăduș, Șosoi,
Aordel, Muțu,
Ganafir, Băluț,
Corbeiu, Pleșcă,
Zlatari, Peperig,
Parnavel, Ciutu,
Sperlea, Petcu,
Ghiolban, Sestru,
Șoldea, Bumbu,
Cîrsta, Buta,
 Romândor, Huțu,
Brîncovan,
Iencuț, Covrig,
Mozoc, Barbu,

Scheletul de recenzie

Scrie într-un
singur enunț
despre ce este
vorba în text

Printr-o Redă
expresie, spune conținutul
ce conține textului printr-
textul un cuvânt

Cu ce culoare Care este cea mai

asociezi conținutul importantă idee
textului, de ce? din text?

Descoperă și explorează lumea epopeii Țiganiada prin intermediul pălăriilor

gânditoare
Metoda pălăriilor gânditoare constă în faptul că
fiecare dintre cele șase pălării are o culoare asociată cu
un fel de gândire, ceea ce permite introducerea perspectivelor multiple, cu scopul de a rezolva
anumite cerințe ale interpretării textului.
Pălăria albă - gândirea obiectivă, care se bazează pe informații, pe fapte.
Sarcina de lucru:
 de prezentat trăsăturilor parodiei ca specie literară;
 de demonstrat că Țiganiada este o epopee eroico-comică, respectiv, un text parodic.
Pentru realizarea acestor sarcini elevii vor consulta dicționarul de termeni literari
familiarizându-se cu definiția de epopee eroico-comică și de parodie.
Așadar, epopeea eroico-comică „desemnează o creație epică în care aspectele eroice se
îmbină cu cele comice. Afectând tonul eroic și stilul nobil, înalt, poemul eroico-comic le
utilizează în evocarea unor personaje și întâmplări vulgare.”33
Parodia este „imitație a unui text literar care urmărește un efect umoristic, de obicei, prin
accentuarea și îngroșarea trăsăturilor caracteristice ale originalului” 34.
Pălăria roșie - gândirea afectivă, bazată pe sentimente, emoții, intuiție.
Sarcina de lucru:
 de identificat în text fragmentele în care se observă sentimentul de
ironie față de țigănime;
 caracterizarea personajului colectiv țigănimea, argumentând cu
fragmente din text.

Pălăria neagră - gândirea

negativă, bazată pe evidențierea punctelor slabe.
Sarcina de lucru:
 de identificat punctele slabe ale lucrării.
Pentru aceasta elevii vor consulta diverse surse
propuse de către profesor, raportându-se la faptul că unii
critici au avut obiecții în privința unor fapte.

Pălăria galbenă - gândirea pozitivă, bazată pe

abordarea constructivă a evenimentelor, cu evidențierea
oportunităților.
Sarcina de lucru:

33
Dicţionar de termeni literari (coordonator Mircea Anghelescu), Bucureşti, Editura GARAMOND, fără anul
ediţiei, p, p.90.
34
Idem, p. 176.
de identificat trăsăturile specifice ale personajului Parpangel din Țiganiada, pornind de la
definiția dată de dicționarul de termeni literari.
Erou (fr. heros, gr.heros) „personaj legendar, cu caracter exemplar, înzestrat cu calități
excepționale, care îl ridică deasupra tuturor oamenilor.”35

Pălăria verde - gândirea creativă, bazată pe idei noi.

Sarcina de lucru:
 de realizat un interviu cu personajul Vlad Țepeș.

Pălăria albastră -
definirea clară a problemei, realizarea privirii de ansamblu.

Sarcina de lucru:

 realizarea sintezei lecției și formularea concluziilor.

Dosarul critic
Dosarul critic este „o modalitate preparatoare de formare a tehnicilor de muncă
intelectuală și presupune adunarea unui material critic în legătură cu o anumită problemă de
literatură.”36 De exemplu, elevii adună material despre un anumit subiect, mai larg, sau mai
restrâns. Această tehnică de lucru am putea-o aplica și în cazul predării Țiganiadei, propunând
ca subiect Originea și semnificația numelor de personaje în Țiganiada, având în vedere că
foarte multe nume sunt de sorginte parodică. Se va propune o serie surse bibliografice,
dicționare de nume de persoane.
Elevii vor descoperi că țiganii nu poartă decât prenume, observându-se funcția comică
a acestora, derivată din parodiere, de cele mai multe ori.
 Prenume provenite de la nume de familie: Drăgoșin, Dragomir, Drăghici, Drăgan,
etc.
 Prenume formate prin derivare de la denumiri de plante și animale: Brândușa, Cucu,
Balaban (specie de vultur), Bobul, Corbea, Cărăbuș, Peperig (de la pipirig), Șoșoi,
Zăgan ( specie de vultur), Mozoc (dulău) etc.
 Prenume provenite de la obiecte de uz casnic sau feluri de bucate: Găvan (strachină de
lemn), Ciurilă ( de la ciur = sită), Dârloiu ( dârlă), Păpară ( un fel de mâncare) etc.

35
Ibidem, p. 91.
36
Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, ed. cit., p. 236.
  Prenume ce se referă la vârstă: Neicu (om în vârstă), Parnavel (copil mic la țigani),
Purdea (puradel= copil mic) etc.
 Prenume formate prin derivare cu sufixe:
- diminutive: Avel, Mugurel, Corcodel etc.
- augumentative: Găvan, Ciormoi, Dârloi, Jumălău etc.
- de origine latină: Erudițian, Simplițian, Dubitanțius.
- de origine grecească: Filologos, Criticos, Politicos etc.
 Prenume formate prin compunere: Boroșmândru= amețit de mândrie etc.

Explorează epopeea Țiganiada prin intermediul exploziei stelare

Metoda Starburst (provine din limba engleză star= stea, iar burst= a exploda) stimulează
atât creativitatea individuală, cât și cea de grup, spiritul de cooperare și cel de competiție.
Metoda constă în alegerea unei teme de discuție în jurul căreia apar întrebări care ajută la
înțelegerea și descoperirea problemei. Întrebările încep cu: cine?, ce?, unde?, când?, cum?, care
pot da naștere altor întrebări.

Cine?

Cum? Ce?

Unde? Când?
 Model de fișă Țiganiada de Ion Budai-Deleanu
Cine este personajul principal?
Ce evenimente se desprind din text?

Când au loc aceste evenimente?

Unde au loc întâmplările?

Cum este soluționată problema?

 Portofoliul personajelor
Personajul literar este cel mai important element al unui text cu caracter epic, dându-i
operei anumite calități și dezvăluind măiestria artistică a scriitorului. Elevii de liceu „trebuie să
poată include personajul literar într-o tipologie social- umană, în una estetică, să estimeze
semnificația acestuia în opera literară, să interpreteze varietatea modalităților de caracterizare, să
identifice statutul personajului literar, să releveze atitudinea scriitorului față de personajul creat
și s-o compare cu propria viziune asupra acestuia din urmă.”37
În opinia lui Constantin Șchiopu „a caracteriza un personaj înseamnă a-l înțelege, a-i
sesiza mobilul comportamental, a-l raporta la universul de viață ce l-a generat și în care își duce
existența, la ideologia epocii exprimată în modelul uman elaborat, a-l judeca valoric, a-i
desprinde virtuțile sau defectele lui morale ca tip artistic.”38
La orele de caracterizare a personajelor, profesorul poate recurge la diverse tehnici de
lucru. Cel mai simplu procedeu de caracterizare a personajului este piramida, care se poate
aplica la etapa inițială. Piramida se compune din: numele personajului, starea socială, ocupația,
profesia, trei trăsături de caracter, comportamentul (într-o situație concretă), problema cu care se
confruntă, felul în care soluționează problema. Această tehnică de lucru o vom aplica la
caracterizarea lui Vlad Țepeș, personajul epopeii Țiganiada.
1.Vlad Țepeș

2. Domnitorul Țării Românești

3. Patriot, încăpățânat, aspru, diplomat

4. Necruțător (nu iartă pe nimeni, trecându-i prin țeapă)

5. Apără țara de turci care îl impun să se închine Porții

6. Refuză să se închine turcilor, în consecință luptă cu ei.

Aceeași informație despre personaj o putem descoperi și prin intermediul CV- ului, sau a
fișei de identitate a personajului. Dar pentru că nu avem de-a face cu un personaj obișnuit, ci cu
unul parodic, le vom aminti elevilor că parodia se caracterizează prin disputa permanentă dintre
canonic și comic, adică dintre serios și neserios, dintre model și noua creație, care presupune
adeseori și metaliteratura și, mai ales, intertextualitatea. Ar mai trebui adăugat că parodia este,
uneori, o realizare care se desprinde de model, acesta fiind re-creat, deși i se păstrează structura
și alte elemente, în care încă putem recunoaște cu ușurință modelul, lucru esențial în cazul

37
Constantin Șchiopu, Caracterizarea personajului literar din perspectivă estetică, în „Limba Română”, nr.11- 12,
anul XVIII, 2008, p. 45.
38
Idem, p. 51
parodiei, cu excepția textelor care se desprind de textul sursă și devin opere literare de sine
stătătoare.
Profesorul poate apela la diverse tipuri de fișe de lucru, care se pot compune din spații
libere pe care elevii trebuie să le completeze, fie desprinzând o trăsătură de caracter a
personajului dintr-o anumită secvență de text, fie se dau anumite trăsături pe care elevii trebuie
să le descopere în text, aducând drept argument pasaje.

Model de fișă: Caracterizarea lui Vlad Țepeș

Trăsătura Citatul Mijloace de

caracterizare

Singur acel Vlad, de-l lași în pace,/Gata-i a Caracterizare indirectă

prăpădi păgânimea... făcută de alte personaje
mân
(Urgia)
ios

Prin țigani vru el să dobândească/Doao Caracterizare indirectă

scopasuri: unul, să vază/Pe gloata murgă făcută de alte personaje
faraonească/Cum este la războiu de (Florescu)
deșt vitează,/Iar altul, ca să facă- arătare/Turcilor
ept cum că mai multe - oști are.

Iar, din ce oară Vlad Vodă stete/ Dregătoriu

treburilor muntene,/Frunțile vrăjbii fură
aspr
tăiate,/Politice rînduieli ș-oștene,/După firea
u
țării măsurate,/În scurtă vreme fură-așezate.

...oricine, fie țăran,/Târgoveț, boieriu mic sau

mare,/Mestec va-avea cu limbă străină/Cu
Caracterizare directă
capu-ș va plăti șugubină.
realizată de către autor.
Deci apreg pedepsea pe cei
care/Asupra patrii făcea sfaturi/Ș-avea cu
turcii vro mestecare.
necr
uțător Prin asta rând nou el introdusă:/Pe Descriere dinamică
tâlhari și mari fapte rele,/Prin așezate pravile, evidențiată prin propriile
 pusă/Deosebite pedepse și grele,/Din care cea acțiuni.
mai obicinuită/Era țapa cu moarte cumplită.

Acum la treizeci de mii aproape/De

tâlhari păgâni el împărasă,/Nici lăsa pe nime
să-i îngroape,/Ci vulturilor mâncare-aleasă/Și
corbilor de jaf ca să fie,/Porunci spânzurați să
rămâie.

Oaste-având bine-în arme Caracterizare directă

deprinsă,/Gloate tâlhare cu mână vitează/De realizată de către autor
multe ori în fugă și prinsă;/Celor prinși dete
bun moarte sureapă/Făcînd să-i tragă de vii în
conducător țeapă.
de oaste
Iar Vlad prin iscoade
credincioase/Înțelegând tot sfatul de
ocară,/Patru mii de călărime- aleasă/Făcu să
se strângă de prin țară.../ Apoi și fără nice-o
pesteală/Să deie pe turci din dos năvală.

Spune celui care te trimisă,/Că-într- Descriere indirectă:

acest chip Vlad Vodă-i răspunde:/Haracii sunt personajul se prezintă prin
irita
gata, supt aleasă/Încuietoare, dar a propriile cuvinte.
t
pătrunde/Nu poate-acolo poftă străină/Întralt
chip făr cu sabie-în mână.

ironi Iar, încât e despre-a mea persoană,/Să Caracterizare

c merg să mă-închin nălțatei Poarte/Spune că indirectă.
atunci când iepurii-în goană/Vor lua pe-
Propriile cuvinte.
ogari...!lupilor moarte/Mieii vor da, poate că-
atunci doară/M-oi închina, iar nu de-astă
oară!

Sabia smulsă, ochii plini de-urgie... Descriere indirectă realizată

de către autor.
Lovi pe turci cu-atâta iuțime,/Cum cade

vitea
z tunetul din nălțime...

Vlad ș-un leu întărâtat foarte...

Frînge, spintecă, încoalță,

ș-înghiară,/Cînd cu brînci groaznice, când cu
agre Trăsături desprinse din
dinte/ Apărându-să, sugrumă și ucide/Și printre
siv propriile acțiuni.
dânșii drumu-ș deschide.

Unde vede că-s mai îndesate/Gloatele,- Caracterizare indirectă.

întracolo dă năvală,/Învârtind arma- încolea ș-
neîn Prin acțiuni proprii.
încoace/Larg potec printre păgâni-ș face.
fricat

Numa Vlad, cu inima nefrântă/Și- Caracterizare indirectă

narmat, pre păgânul așteaptă./Nimic de la realizată prin evocare.
încă
scopos nu-l desmintă.
pățânat

Există mai multe criterii de clasificare a

personajelor, astfel, profesorul poate apela la o fișă ce conține
aceste criterii, care îi vor ajuta pe elevi să delimiteze
personajele după importanța lor în operă, după semnificație,
după poziția lor față de acțiune, după modul de prezentare și
după relația realitate-ficțiune etc. Se poate face apel și la arta
portretistică pentru a face o paralelă între text și portret.

Indiferent de metodele selectate, textul Țiganiada

oferă un bun prilej de a discuta virtuțile parodiei, așa cum se contura ea la începuturile literaturii
noastre. Privită printr-o lentilă universală, chiar dacă apropiată de model, dar cu deschidere largă
spre cultura și evoluția umanității, parodia poate fi considerată mult mai mult decât un simplu
mod de realizare și exprimare a comicului. În același timp, parodia este o categorie a comicului
care se bazează pe un demers selectiv, analitic, critic și, în final, re-creativ. Le vom preciza
elevilor faptul că fiind totdeauna critică și polemică, parodia pornește totuși, mereu, de la
anumită simpatie și empatie față de model, de prețuire a acestuia, fiind, din acest punct de
vedere, radical diferită de pamflet, care este violent și exploziv. De aceea se va face distincția
între utilizarea formală a elementelor menționate și imprimarea unei alte semnificații privind
abordarea tematică de către intenția auctorială prin prisma parodiei. Se va stabili modul în care
se manifestă creativitatea lui Ion Budai-Deleanu la nivelul limbajului, structurii prozodice și
compoziției, semnificațiilor și onomasticii.

2.3. Strategii de predare a parodiei Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu

La capitolul Curente literare, manualul de Literatură Română, clasa a XI-a (autori

Constantin Şchiopu şi Mihaele Vâlcu-Şchiopu) propune, pentru studiul ludicului şi ironicului
postmodern, Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu şi Capiştea mănăstirii Neamţ văzută de ziua
lui Eminescu de Em. Galaicu Păun – pentru studiul facerii literaturii din literatură. Ambele texte
sunt reprezentative pentru studiul temelor şi al motivelor abordate de lirica postmodernă. Ne
vom referi, în continuare, la unele particularități de interpretare a parodiei Poema chiuvetei de
Mircea Cărtărescu, căci ilustrează conceptul de parodie.
Concepută într-un registru ludic, Poema chiuvetei avansează tema iubirii născută sub
zodia ludicului şi a ironicului. Un cititor informat recunoaște imediat textul cu care poetul
optzecist stabileşte un dialog: poemul Luceafărul de Mihai Eminescu reprezintă aici hypotext-ul,
textul parodiat astfel în hypertextul (textul care parodiază) al lui Mircea Cărtărescu. Mai concret
apare parodiată chemarea erotică a Cătălinei, elementul transcendental eminescian, dezmembrat
în fragmente, este transformat în banal cotidian:
Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu

într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie

se confesă muşamalei şi borcanului de muştar

se plânse tacâmurilor ude.

în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:

- stea mică, nu scînteia peste fabrica de pîine şi moara dîmboviţa

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri

te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri

 şi paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el

vasele cu resturi de conservă de peşte

te-au şi îndrăgit.

vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

din casa unui contabil din pomerania

şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.

aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul
existenţei şi obiectivitatea ei

şi într-un foarte tîrziu îi făcu o propunere muşamalei.

... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,

eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...

dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari

și tot ce a fost mi se pare un vis.

Interpretarea parodiei în cadrul orelor de literatură este un demers complex, întrebarea

fundamentală pe care şi-o pune (ori ar trebui să şi-o pună) profesorul în procesul predării acestui
gen al operei artistice este cum să-i ajute pe elevi să dezvăluie mai ușor semnificațiile ei, să
înțeleagă mecanismul prin care un instrument de comunicare comun, limba, devine temei al artei
literare. Valorificarea operei parodice pe parcursul al câtorva etape distincte (introductivă,
propriu-zisă şi de încheiere) reprezintă o condiție de bază în procesul de predare/ receptare. Când
e vorba de explorarea unui text literar, avem de-a face, în principiu, cu etapa prelecturii, lectura
propriu-zisă și postlectura. Cercetările în domeniu au stabilit că „pentru a realiza procesul de
receptare a textului literar şi pentru ca elevii să-şi însuşească instrumentariul necesar studiului
literaturii se impune ca înaintea contactului cu textul prin lectură să fie cunoscute unele date, să
fie „reactualizate” unele stări emotive, care să permită receptarea textului”. 39

Privită din această perspectivă, etapa introductivă ar include următoarele obiective:

a) stimularea curiozităţii elevilor (profesorul va urmări ca elevii, pe parcursul acestei etape,

fiind antrenaţi în mai multe activităţi, să-şi pună întrebări de tipul: „Ce voi afla nou
studiind acest text?”, „Prin ce se deosebeşte lucrarea ce urmează a fi studiată de cea
studiată deja? Ce tehnici lirice aplică autorul? etc.”);
b) trezirea interesului pentru lectura operei („Care este conflictul în această poezie?”; „A
cui este vocea lirică?”, „Ce semnifică obiectele îndrăgostite şi din ce mediu sunt
selectate?” etc.);
c) crearea în clasă a unui climat necesar receptării, adecvat atmosferei degajate de operă;
d) explicarea unor termeni-cheie, a unor concepte teoretice, prezente în operă (de exemplu,
explicarea conceptului de parodie, postmodernism, de ludic, pastişă, intertext, ironie, de
hypotext, de hypertextul reconstituirea genezei operei, contextualizarea).
e) discutarea unor aspecte din biografia scriitorului semnificative în contextul interpretării
operei;
Obiectivele etapei introductive enumerate pot fi realizate utilizându-se diverse tehnici
active şi interactive de lucru. Considerăm greşită tendinţa profesorilor de a-şi asuma statutul de
informator într-un discurs monologal. Ca moderatori, ei vor avea grijă să-i includă pe elevi în
activităţi de cercetare, să le ofere posibilitatea să-şi dezvolte creativitatea. Astfel, înainte de
studierea parodiei Poema chiuvetei (în clasa a XI-a), elevilor, împărţiţi în câteva grupuri, li se va
solicita să adune informaţii (şi ulterior să le prezinte) despre: a) postmodernismul românesc; b)
despre viaţa şi activitatea lui Mircea Cărtărescu; c) despre conceptul de poezie postmodernă; d)
despre noţiunile de teorie literară parodie, pastişă, ironie, intertext, burlesc etc.

Mai târziu ei vor selecta din poezie detaliile ce contribuie la crearea imaginii, le vor
compara cu informaţia culeasă din manualele de istorie ori din alte surse, constatând ce a
„încăput” în opera literară din realitatea concretă şi ce „a rămas” dincolo de atenţia scriitorului.
Discuţia poate continua având ca subiect de dezbatere următoarele întrebări:

39
Vistian Goia, Ion Drăgotoiu, Metodica predării literaturii române, ed. cit., p. 113.
  De ce text eminescian vă amintește lectura vesurilor?
 Care este raportul poetului optzecist cu poemul Luceafărul de Mihai Eminescu?
 Cum vă pare acest tip de abordare a capodoperei eminesciene?
 Ce schimbare de paradigmă poetică observați în această poezie?
E recomandabil ca elevii să-şi formuleze răspunsurile în baza algoritmului propus de
profesor (metoda PRES):

P - Exprimaţi-vă punctul de vedere;

R - Formulaţi un raţionament referitor la acest punct de vedere;

E - Identificaţi un exemplu pentru clarificarea raţionamentului;

S - Faceţi un sumar al punctului de vedere.

Propunându-şi ca obiectiv al etapei introductive identificarea şi relevarea surselor de

inspiraţie ale parodiei Poema chiuvetei, profesorul poate recurge la exercițiul de comparare, în
acest scop el va selecta mai multe fragmente din poemul Luceafărul de Mihai Eminescu şi le va
confrunta cu secvenţe din testul lui M. Cărtărescu, cerându-le elevilor să le relaţioneze şi să-şi
exprime opinia cu privire la fidelitatea / distanţarea operei postmoderne faţă de cea romantică.
Poate fi elaborată şi o fişa de lucru, care va arăta astfel:

1. Relaţionaţi următoarele citate:

a. Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde- n viaţă şi în gând,
Norocu-mi luminează.
b. stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmbovița

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri

te risipeşti punîndu-ţi auriul pe acoperişuri

şi paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el

 vasele cu resturi de conservă de peşte

te-au şi îndrăgit.

vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.

În ceea ce privesc alte obiective ale acestei etape, cum ar fi stimularea curiozităţii şi a
interesului pentru lectură, ele pot fi realizate, recurgându-se la situaţia de opţiune morală ca
procedeu de lucru40. Menţionăm că în acest caz lectura elevilor este motivată (pentru a constata
dacă opinia lor a coincis măcar parţial cu cea a scriitorului), iar interesul pentru subiect este
sporit. Profesorul nu va rata ocazia de a le adresa câteva întrebări: „în ce context pot fi lansate
astfel de afirmaţii?”, „în ce măsură ele îi interesează?”, „ce alte opere literare cunosc în care mai
sunt abordate aceste teme?” etc.
Elevii manifestă un interes deosebit pentru lectura textului şi atunci când este utilizată
tehnica „în căutarea autorului”. Procedura de aplicare a acesteia este următoarea:
 Fiecărui elev ori grup (depinde de forma de activitate pentru care optează
profesorul) i se repartizează câte o fişă pe care sunt scrise 3-4 fragmente (câteva
versuri) din diferite opere studiate şi un fragment din opera ce urmează a fi
predată, fără a se indica titlurile şi numele autorilor (în alte cazuri, titlurile şi
numele autorilor vor fi prezentate în mod intenţionat eronat şi ele vor trebui
restabilite). Elevii trebuie să identifice (de regulă prin excludere) fragmentul şi să-
şi motiveze opţiunea;
 Elevii îşi expun părerea cu privire la fragment: dacă este deosebit ori nu de
celelalte, provoacă ori nu curiozitatea cititorului etc.
 Profesorul comunică numele autorului, dacă elevii nu l-au recunoscut. Elevii
relatează ce ştiu despre scriitor.
 Profesorul evocă mai multe titluri de opere ale aceluiaşi scriitor, printre acestea
fiind şi titlul textului din care a fost extras fragmentul şi care urmează a fi studiat.
Elevii încearcă să identifice titlul operei din care a fost extras fragmentul.
 Profesorul anunţă titlul operei şi tema lecţiei.
Pentru crearea climatului necesar receptării şi adecvat atmosferei degajate de operă,
profesorul le poate solicita elevilor să rezolve diverse sarcini şi / sau situaţii-problemă cu mai

40
Cf. Constantin Şchiopu, Procedee de valorificare a textului literar: situaţia de opţiune morală, în „Limba
Română”, nr. 1-3, 2004, p. 153-156.
multe variante de soluţii. Amintim dintre acestea câteva, care ar putea fi aplicate, de pildă,
înainte de studierea parodiei Poema chiuvetei:

1 . Ilustraţi cu titluri de opere (studiate ori cunoscute) şi cu un vers semnificativ ideile

de mai jos.

Care dintre variantele propuse corespunde cel mai mult părerii voastre? Argumentaţi:

energie acaparatoare; suferinţă;

un prilej pentru durere; iubirea este

un sentiment efemer;

un curcubeu;

argumentul că existăm, că suntem.

Menţionăm că în procesul dezbaterilor elevii nu-şi vor exprima doar propriul punct de
vedere asupra problemei. Ei îl vor compara cu cel al colegilor, iar pe parcurs, cu siguranţă, vor
dori să afle şi părerea unui scriitor exprimată într-o operă necunoscută lor. Profesorului nu-i
rămâne decât să anunţe numele scriitorului şi titlul operei ce urmează a fi studiată.

Un procedeu de lucru nu numai captivant, dar şi util în vederea stimulării interesului

elevilor pentru noua operă, a creării climatului necesar receptării este refacerea textului,
recurgându-se la procedeul sus-numit, de rezolvarea în grup / în perechi a următoarei sarcini:

Refaceţi poezia, având ca suport

informaţia de sub textul ei

O variantă a acestei activități, poate fi și exercițiul postmodern. Acest exercițiu ține mai
degrabă de o percepție nonconformistă asupra literaturii. Elevii trebuie să opereze cu o listă de
termeni diferiți: medicali, alimentari, științifici. Fiecare participant va primi o listă de cinci
cuvinte, specifice diferitor domenii. Provocarea va consta în integrarea tuturor cuvintelor sub
umbrela unui subiect care să păstreze coerenţa, cursivitatea discursului.
Din acest jocuri poate deriva altul – sinestezii, care permite exteriorizarea întregi game de
sentimente: dor, tristețe, durere, ironie, melancolie etc., fără a face uz de cuvintele care le
denumesc. Le putem propune să completeze un tabel de tipul:
NIVEL CUVINTE/EXPRESII ASOCIATIVE

vizual

auditiv

olfactiv

tactil/senzorial

gustativ

spiritual/sentimental

Ideea este ca elevii să găsească cât mai multe detalii asociative care descriu cel mai
adecvat, sentimentul ironiei, de pildă. Ținând cont de paleta celor șase simțuri cu care suntem
înzestrați, ne stă în puteri să înfățișăm din varii perspective, exhaustiv, sentimentul tristeții,
dându-i o alură reală. Ca timp de lucru le putem aloca între 8-10 minute.
„Includerea elevilor în procesul de studiere a speciilor lirice, în activități cu caracter
ludic (jocul de-a poezia, jocul-exerciţiu de restabilire a unui cuvânt, a unui vers, a unei imagini
„pierdute” din operă, jocul-exerciţiu de alcătuire a unui text în baza imaginilor-cheie ale poeziei,
jocul-exerciţiu de creare a unui nou text care să aibă la bază tema şi motivele poeziei studiate,
jocul-exerciţiu de alcătuire a unor texte cu diferite tipuri de rimă, picior de ritm, cu măsură
variată sau în vers alb) le oferă nu doar posibilitatea de a se juca, de a-și exprima emoţiile şi
senzaţiile, ci și le creează oportunitățile de a cunoaște și de a conștientiza caracteristicile de gen
și de specie”.41
În perimetrul jocului camera de filmat vom încerca să-i facem pe elevi să se detașeze de
ceea ce scriu. „Avem fiecare, imaginar, o camera de filmat prin obiectivul căreia urmărim ceea
ce se întâmplă în jurul nostru. E un fel de narare descriptivă la persoana a treia, par derrière.
Autorul-narator lasă impresia că nu ar face corp comun cu faptele, întâmplările, mediile,
personajele din exterior – asupra cărora se oprește obiectivul. La necesitate, chiar el ar putea
deveni personajul-țintă, urmărit de propria camera”.42
După aceste activități, când elevii vor manifesta dorinţa de a afla varianta scriitorului,
pentru a verifica dacă au refăcut corect textul, profesorul va anunţa tema lecţiei şi va trece la
următoarea etapă de lucru, lectura cognitivă a poeziei.
În ceea ce priveşte reconstituirea genezei operei, tot ca obiectiv al etapei de pregătire
(acest obiectiv poate fi realizat şi pe parcursul interpretării propriu-zise a textului), profesorul ar

41
Constantin Șchiopu, Valentina Popova, Formarea elevilor ca interpreți ai operei literare în procesul studierii
trăsătuilor ei de gen și specie, în „Studia Universitatis Moldaviae”, 2018, nr.5 (115), p. 6.
42
***Ateliere poetice (din experiența unui cencalu), Chișinău, Editura Clipa, 2010, p. 83.
putea recurge la exerciţiul de comparare, propunându-le elevilor mai multe variante de titluri ale
operei. Astfel, în urma acestei activităţi elevii sunt motivaţi să citească opera şi să o interpreteze.
Dacă activităţile desfăşurate pe parcursul etapei introductive au menirea să pregătească
elevii pentru receptarea textului, studiul intrinsec urmăreşte înţelegerea şi receptarea complexă a
acestuia. Or, pentru a realiza procesul de interpretare / receptare a operei literare se impune şi în
cazul acestei etape respectarea unor condiţii / subetape de lucru şi anume: a) lectura cognitivă; b)
explicarea cuvintelor necunoscute; c) alcătuirea planului de text (mai ales în clasele gimnaziale),
d) expunerea / reproducerea; e) comentariul textului; f) lectura expresivă.

Lectura cognitivă marchează primul contact al elevilor cu textul, motiv pentru care va fi
realizată exclusiv de profesor. Este recomandabil ca parodia, care are un evident registru epico -
dramatic, să fie declamată, profesorul captivându-i astfel pe elevi nu numai cu vocea, ci şi cu
gesturile, cu mimica, Prin această lectură va fi creată o atmosferă favorabilă activităţilor din
cadrul lecţiei şi vor fi actualizate impresiile elevilor. Considerăm important ca această etapă,
lectura cognitivă a textului, să se încheie cu o activitate care are drept scop relevarea impresiilor
elevilor, în afară de tradiţionala întrebare: „Ce emoţii / impresii v-a provocat textul?”, profesorul
poate recurge la o serie de alte întrebări, sarcini de lucru cu caracter de problemă ori la diverse
alte tehnici. Propunem câteva dintre ele:

1. Completaţi spaţiile libere cu variante de opinii:

„Citind textul, unii vor susţine că ...” ;

„Citind textul, eu consider că....”.

2. „Trebuie să alegeţi o poezie de dragoste pentru concursul declamatorilor, în ce

măsură veţi opta pentru poezia respectivă?

a) aş alege-o fără vreo rezervă;

b) aş căuta şi alte poezii, făcând alegerea potrivită;

c) în niciun caz n-aş alege-o;
d) aş alege-o în cazul în care n-aş găsi alta mai bună.
3. Pronunţaţi-vă asupra atmosferei conturate în operă. Cum vi se pare aceasta?

- Ordinară/ neordinară;
- Emoţionantă/ plictisitoare.
4. Ce v-a impresionat mai mult la lectura operei?

a) imaginile artistice;
 b) întâmplarea propriu-zisă;
c) stările sufleteşti ale eului liric;
d) schimbul de accente / de situaţii imprevizibile;
e) altceva.
5. Recitiţi individual textul şi notaţi în timpul lecturii pe marginea lui următoarele
semne:

(+) - un enunţ nou pentru tine; (-) - un enunţ cu care nu eşti de acord; (!) - un enunţ care
îţi place în mod deosebit; (?) - neclarităţi, întrebări.

6. Completaţi spaţiile libere:

a) Lectura textului:

- mi-a plăcut, deoarece .....

- nu mi-a plăcut, deoarece....
- m-a lăsat indiferent, deoarece...
- m-a impresionat, deoarece...
- m-a convins de talentul scriitorului, deoarece...
- altă opinie.
b) Citind textul, cel mai mult mi-a plăcut / nu mi-a plăcut....

Explicarea relaţiei hipotext - hipertext constituie subetapa de bază în studiul textului

Poema chivetei. În procesul de valorificare a acestei opere literare, această activitate este
oportună. Examinând concomitent cele două scrieri, elevii vor selecta pasajele care comunică,
constatând tipul acestei relaţii, tehnicile şi procedeele prin care Mircea Cărtăresu îşi expune
atitudinea în raport cu poemul eminescian. Comentariile vor presupune neapărat utilizarea
terminologiei adecvate: hipotext, hipertext, intertextualitate, pastişă, aluzie, ironie, autoironie,
burlesc.
Analizând în detalii etapele acestei „degradări” a mitului eminescian, nu poate fi lipsit de
importanţă faptul că totul se petrece la bucătărie, spaţiu ce poate fi înţeles ca unul al
metamorfozei, al haosului de dinainte de geneză, replică ironică la spaţii de tipul râpei
Uvedenrode barbiliene. Degradat prin elementele care îl repetă, scenariul romantic, marcat
eminescian, ce se cere a fi rostit într-un stil „înalt”, este subminat, în mod esenţial, de faptul că se
rosteşte în clişee ale vorbirii curente, clişee verbale care nu mai acoperă un sens. Ele vin să
înlocuiască anumite formule consacrate ale hipotextului : descântecul de coborâre al Cătălinei
devine, în rostirea chiuvetei: „dă-te jos”, înlocuind formula de chemare la Eminescu: „cobori în
jos”; iar primul vers al „poemei” numeşte iubirea (înlocuind eminescianul „îi cade dragă fata”)
printr-un calc al englezescului „to fall in love with”. Simptomatice sunt, în Poema chiuvetei,
construcţiile explicative care nu explică nimic: „Cum se pricepe şi el”, „care v-am spus această
poveste”, „ce să mai vorbim”.
Structural, poemul se bazează pe efecte de montaj contrapunctic, configurând o situaţie
de simetrie între non-concordanţa celor două registre (înalt-romantic şi degradat în clişeu) şi
imposibilitatea de comunicare dintre aceste două planuri ontologice. Situaţia pare să fie anunţată
deja din titlu, ai cărui doi termeni se revendică, primul, de la prestigiul textului romantic
(„poema”), al doilea, de la nivelul ontologic degradat („chiuveta”).
Din perspectiva procesului de comunicare opera de artă reprezintă un mesaj enunţat într-
un context sociocultural şi transmis printr-un canal. Modalitatea principală a activităţii în cadrul
receptării operei literare o constituie interpretarea acesteia, înţeles ca o operaţie de evaluare a
operei sub toate aspectele ei esenţiale, ca etapă de valorificare a acesteia, comentariul literar
şcolar.
În concluzie, menţionăm că modernizarea procesului de învăţământ, în general, şi a
predării literaturii române, în special, se poate realiza atât prin aplicarea, în procesul de
interpretare a operei literare, a unor metode, procedee noi de lucru, cât şi prin îmbogăţirea celor
vechi cu noi posibilităţi de organizare şi transmitere a informaţiei. Desigur, din diversitatea de
tehnici, profesorul le va alege pe cele care îi vor ajuta pe elevi să descufreze mai uşor
semnificaţiile textului artistic.
 CONCLUZII

Teza noastră de master, Strategii de predare a parodiei în liceu ia în discuţie un subiect

complex, relativ nou în zonele didacticii naţionale. Demersul nostru a fost motivat de unele
modificări, relativ recente, în cadrul curricular liceal la disciplina Literatura Română prin
includerea în lista de texte recomandate pentru studiu a unor opere parodice, unele elaborate în
ultimele decenii, cum ar fi, Levantul (fragmente); Poema chiuvetei; O motocicletă parcată sub
stele; Garofița; În stilul lui Bacovia; Georgica a IV-a de Mircea Cărtărescu, romanul O sută de
ani de zile la porţile Orientului de Ioan Groşan, scrieri postmoderniste, ce vizează modificarea
concepţiei şi, respectiv, a atitudinii autorului faţă de receptor (cititor) şi faţă de operă, atenţia
canalizându-se asupra procedeelor care vizează rescrierea parodică a unor subiecte literare
consacrate, însuşite de elevi. În poetica optzecistă există, programatic, intenţia de revalorificare a
clişeului verbal, a sintagmelor degradate, golite de semnificat, din vorbirea curentă, cu extinderi
spre teritoriile jargonului. Aceste tipuri de subiecte, noi în planul interpretării, le solicită
profesorilor şi elevilor aplicarea unor tehnici interpretative adecvate şi implică, inevitabil, o
pregătire teoretică riguroasă. Relevante în sensul recitirii parodice, poemele lui Mircea Cărtăresu
demonstrează mecanismul de aplicare a mijloacelor lirice postmoderne: fantezism, ironie, spirit
parodic, alternanţa rapidă a planurilor poetice şi a predispoziţiilor scripturale, dar, nu în ultimul
rînd, şi recursul la spiritul ludic şi la registrul oniricului.
Precizăm că ne-a preocupat parodia literară, în special, aspectul teoretic şi didactic al
problemei. E cert că abordarea acestui gen literar de către profesor, şi, respectiv, de elevi
presupune cunoaşterea specificului neobișnuit al acestor texte, complexe în planul ideatic şi în
cel stilistic. În subcapitolul, Parodia în contextul curricular, am constatat gradul de prezenţă al
parodiei literare în Curriculum disciplinar pentru ciclul liceal, apoi am comentat unele
particularităţi de interpretare, impuse de contextul în care au fost plasate. Rămâne la discreţia
profesorului care aspect al operei parodice să fie propus elevilor în scopul relevării valorii
artistice ale acestor scrieri inedite, unice chiar în contextul literaturii premoderne. Elevii de liceu
sunt suficient de instruiți pentru depistarea şi interpretarea în texte de asemenea factură a viziunii
parodice auctoriale. Considerăm că lucrări, de tipul Ţiganiadei de I.Budai-Deleanu, dificilă prin
însăşi compoziţia ei şi viziunea artistică în care a fost concepută, trebuie să fie interpretată prin
grilă parodică, recurgându-se la comentariile pe care i le face criticul şi istoricul literar Nicolae
Manolescu acestui poem în Istoria critică a literaturii române, capitolul Ţiganiada, comedia
literaturii. Considerată „tot aşa de puţin o operă cu cheie cum era Istoria ieroglifică”43,
asemănată cu romanul parodic Don Quijote de Cervantes, scrierea lui Ion Budai-Deleanu trebuie
interpretată ca o parodie literară, căci face uz de pastişă, ironie, ludic, satiric, tehnici de
43
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p. 138.
colaborare a autorului cu textele – sursă. Comentariile lui Nicolae Manolescu sunt axate pe
terminologia lui G. Genette: hipertext, arhitext, intertext etc.
Capitolul I, de sorginte teoretico-didactică, Parodia: abordare teoretico-didactică, este
axat pe teoriile parodiei literare, elaborate de poeticieni, şi anume de francezul Gerard Genette,
care interpretează parodia ca pe o specie intertextuală, acest tip de discurs incluzându-se în
fenomenul rescrierii. Obţinându-se pe calea transformării textuale, parodia literară presupune
aplicarea unor tehnici şi strategii specifice, între care am identificat ludicul, ironicul, pastişa,
aluzia etc. În acest demers teoretic am apelat la terminologia încetăţenită deja în domeniu de
acelaşi teoretician Gerard Genette: hypertext (textul care parodiază) şi hypotext (textul parodiat).
O atenţie specială am acordat-o și parodiei postmoderniste, căci în capitolul aplicativ, care
ilustrează tema tezei, ne-am referit la predarea/ receptarea, în clasa a XI-ea, a parodiei Poema
chiuvetei de Mircea Cărtărescu, o rescriere parodică a poemului Luceafărul de Mihai Eminescu.
Faptul că de-a lungul unui secol, Eminescu a devenit un mit al culturii române, deşi nu e o idee
unanim acceptată, totuşi nu mai este de mult o noutate. Repetată, recitată, citată, contestată,
denigrată chiar, ea își demonstrează valabilitatea estetică.
În capitolul al II-lea, Tehnici și metode de predare a parodiei: repere teoretico-metodice,
am analizat specificul predării/receptării acestui tip de texte în clasa a XI - a. Interpretarea
parodiei literare, impune aplicarea de către profesor a unui set de metode şi procedee adecvate, a
unei terminologii operaţionale. Pentru partea aplicativă am propunem predarea/ receptarea
parodiei Ţiganiadia de I.Budai-Deleanu, respectiv, Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu, după
poemul Luceafărul de Mihai Eminescu. Am insistat pe ideea că, la elaborarea acestei parodii,
poetul postmodern a colaborat în mod evident cu textul - sursă, intenţia deformatoare fiind
evidentă. De asemenea, am menţionat rolul ironiei, a umorului, a ludicului.
Astfel, parodia literară studiată cu seriozitate în cadrul orelor de literatură română (nivel
liceal), le-ar forma elevilor opinii proprii asupra evoluției fenomenului literar românesc şi i-ar
pregăti pentru receptarea adecvată a literaturii postmoderne.

BIBLIOGRAFIE
 I. Dicţionare
Pârvu, Bogdan S., Dicţionar de genetică literară, Iaşi, Institutul European, 2005.
Dicţionar de termeni literari (coordonator Mircea Anghelescu), Bucureşti, Editura
GARAMOND, fără anul ediţiei.
Dicţionar de termeni literari (coord. Al. Săndulescu), București, Editura Academiei, 1976

II. Studii de referinţă

1. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București,
Editura Minerva, 1982.
2. Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.
3. Cornea, Paul, Studii de literatură română modernă, Editura pentru literatură, 1962.
4. Hăulica, Cristina, Textul ca intertextualitate. Pornind de la Borges, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1981.
5. Hutcheon, Linda, O teorie a parodiei. Învățăturile formelor artistice ale secolului XX,
Brașov, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2021.
6. Lesovici, Mircea Doru, Ironia, Iaşi, Institutul European, 1999.
7. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, Editura Minerva,
1990.
8. Muşina, Alexandru, Antologia poeziei generaţiei 80, Bucureşti, 1993.
9. Petrescu, Ioana Em., Ioan Budai-Deleanu și eposul comic, Cluj, Editura Dacia, 1974.
10. Popovici, Dumitru, În căutarea epopeii, în „Studii literare”, vol. I, Cluj, Editura Dacia,
1972.
11. Spiridon, Monica, Despre „aparenţa” și „realitatea" literaturii, Bucureşti, Editura
Univers, 1984.
12. Ţeposu, Radu G., Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1993.
13. ***Ateliere poetice (din experiența unui cencalu), Chișinău, Editura Clipa, 2010.

III. Articole
1. Manolescu, Nicolae, Poeme de amor, în „România literară”, nr. 21, 1983.
2. Gaşciuc, Liliana, Hipotext eminescian în poezia lui Mircea Cărtărescu, în „Contrafort”
nr. 3-6 (77-80), martie-iunie 2001.
3. Pascu, Carmen, Gramatica şi retorica parodiei, în „Analele Universităţii din Craiova,
Seria Ştiinţe filologice, Literatura română şi universală”, anul XX, nr. 1 – 2, 1998,
Editura Universitaria, Craiova.
 4. Șchiopu, Constantin, Caracterizarea personajului literar din perspectivă estetică, în
„Limba Română”, nr.11- 12, anul XVIII, 2008.
5. Şchiopu, Constantin, Etapele valorificării textului literar, în „Limba română”, 2007, anul
XVII, nr. 4 – 6.
6. Șchiopu, Constantin, Popova, Valentina, Formarea elevilor ca interpreți ai operei
literare în procesul studierii trăsătuilor ei de gen și specie, în „Studia Universitatis
Moldaviae”, 2018, nr.5 (115).
7. Vultur, Smaranda, Intertextualilatea ca principiu de funcţionare a textului literar, în
„Studii şi cercetări lingvistice”, XXXVI (1985).

IV. Studii didactice

Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu,
Editura Emia, 2004.
Curriculum Național. Limba şi Literatura Română, clasele a X-a – a XII-a, Chişinău,
2020.
Duda, Gabriela, Analiza textului literar, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2000.
Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Cluj-
Napoca, Editura Dacia Educațional, 2008.
Goia, Vistian, Drăgoţoiu, Ion, Metodica predării limbii şi literaturii române, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1995.
Leahu, Raisa, Proverbul. Exerciții și jocuri didactice, Chișinău, Editura ARC, 2007.
Parfene, Constantin, Literatura în şcoală, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997.
Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală. Ghid
teoretico - aplicativ, Iaşi, Editura Polirom, 1999.

Adnotare
 Teza de master, Strategii de predare a parodiei în liceu elucidează specificul parodiei,
tipologia ei, caracteristicile și particularitățile, care o diferențiază de alte genuri literare și
propune un șir de tehnici de predare, învățare și evaluare a acestei specii în cadrul orelor de
literatură română în liceu.
Cercetarea este constituită din două capitole: unul teoretic și altul practic, introducere,
concluzii, bibliografie. În teză au fost utilizate cuvinte cheie precum: parodie, pastișă, imitație,
aluzie, personaj, autor, curriculum, scenariu didactic, argumentare, lectură, comprehensiune,
competență.
Lucrarea propune sugestii aplicative și tehnici de stimulare a creativității în baza
Țiganiadei de I.Budai-Deleanu și, respectiv, în baza Poemei chiuvetei de Mircea Cărtărescu, care
se pretează unei game largi de abordări didactice.

Annotation
 Master's thesis, „Strategies for teaching parody in high school”, elucidates the
specifics of parody, its typology, characteristics and peculiarities, which differentiates it from
other literary genres and proposes a series of techniques for teaching, learning and evaluating
this genre, in romanian literature classes in high school.

Master's thesis consists of two chapters: one theoretical and another practical,
introduction, conclusions, bibliography. In the thesis were used keywords such as: parody,
pastiche, imitation, allusion, character, author, curriculum, didactic script, argumentation,
reading, comprehension, competence.

The thesis proposes applicative suggestions and techniques for stimulating

creativity based on the „Țiganiada” by I. Budai-Deleanu and in the base, respectively, on the
„Poema chiuvetei” by Mircea Cărtărescu, which lends itself to a wide range of didactic
approaches.
 Declarația privind asumarea răspunderii

Subsemnata, Dana Burlacu, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în

teza de master sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz
contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Semnătura ____________

Data _________________