Drept Si Legislatie Agrara

CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 - CONTEXTUL ISTORIC ŞI POLITIC AL APARIŢIEI

COMUNITĂŢII EUROPENE .................................................................................................. 6
1.1. Scurt istoric al Comunităţii Europene .............................................................................. 6
1.2. Cadrul politic al creării Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică ................ 8
1.3. Relaţiile Comunităţii Europene cu Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii .............. 9
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 - STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE –

PARTEA I .............................................................................................................................. 12
2.1. Franţa .............................................................................................................................. 12
2.1.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi .............................................................. 12
2.1.2. Relaţiile Franţei cu Uniunea Europeană ............................................................ 13
2.2. Germania ........................................................................................................................ 15
2.2.2. Relaţiile Germaniei cu Uniunea Europeană ....................................................... 15
2.3. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord .............................................................. 16
2.3.2. Relaţiile Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu Uniunea
Europeană .............................................................................................................................. 17
2.4. Italia ................................................................................................................................. 18
2.4.2. Relaţiile Italiei cu Uniunea Europeană ............................................................... 19
2.5. Spania ............................................................................................................................. 19
2.5.2. Relaţiile Spaniei cu Uniunea Europeană ............................................................ 20
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 - STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

- PARTEA A II A - .................................................................................................................. 22
3.1. Portugalia ........................................................................................................................ 22
3.2. Belgia .............................................................................................................................. 23
3.3. Olanda ............................................................................................................................. 23
3.4. Luxemburg ...................................................................................................................... 24
3.5. Suedia ............................................................................................................................. 25
3.6. Finlanda .......................................................................................................................... 26
3.6.2. Relaţiile Finlandei cu Uniunea Europeană ......................................................... 27
3.7. Danemarca ...................................................................................................................... 27
3.7.2. Relaţiile Danemarcei cu Uniunea Europeană .................................................... 28
3.8. Austria ............................................................................................................................. 28
3.8.2. Relaţiile Austriei cu Uniunea Europeană ............................................................ 29
3.9. Irlanda ............................................................................................................................ 30
3.9.2. Relaţiile Irlandei cu Uniunea Europeană ............................................................ 31
3.10.Grecia ............................................................................................................................. 32
3.10.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi ............................................................ 32
3.10.2. Relaţiile Greciei cu Uniunea Europeană .......................................................... 32

- PARTEA A III A - ................................................................................................................. 34
4.1. Polonia ............................................................................................................................ 34
4.2. Ungaria ............................................................................................................................ 36
4.3. Cehia ............................................................................................................................... 38
4.4. Slovacia ........................................................................................................................... 39
4.5. Slovenia .......................................................................................................................... 40
1
- PARTEA A IV A - ................................................................................................................ 43
5.1. Lituania ............................................................................................................................ 43
5.2.Letonia ............................................................................................................................. 44
5.3. Estonia ............................................................................................................................ 47
5.4. Cipru ............................................................................................................................... 49
5.5. Malta .............................................................................................................................. 50
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 - ADERAREA ROMÂNIEI ŞI BULGARIEI LA UNIUNEA

EUROPEANĂ ........................................................................................................................ 53
6.1. România .......................................................................................................................... 53
6.2. Bulgaria ........................................................................................................................... 60
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 - STATELE CANDIDATE LA UNIUNEA EUROPEANĂ ........ 62

7.1. Turcia .............................................................................................................................. 62
7.2. Croaţia ............................................................................................................................. 66
7.3. Ucraina ............................................................................................................................ 67
7.4. Macedonia ....................................................................................................................... 69
7.5. Muntenegru ..................................................................................................................... 70
7.6. Islanda ............................................................................................................................. 70
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 - TRATATELE ASUPRA UNIUNII EUROPENE

- PARTEA 1 - ......................................................................................................................... 73
8.1. Tratatul de la Paris. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) –
1951 ....................................................................................................................................... 73
8.1.1. Scurtă prezentare ............................................................................................... 73
8.1.2. Obiectivele Tratatului de la Paris ....................................................................... 75
8.2. Tratatul de la Roma. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM) -1957- ........................................................... 76
8.2.2. Obiectivele Comunităţii Economice Europene (CEE) ........................................ 77
8.2.3. Obiectivele Comunităţii Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM) ............ 77
8.3. Tratatul de la Bruxelles - 1967 - ...................................................................................... 78
8.4. Actul unic european (AUE) - 1986 - ................................................................................ 79
8.4.1. Scurt istoric ........................................................................................................ 79
8.4.2. Obiectivele Actului Unic European de la Luxemburg ......................................... 79
8.4.3. Elementele de noutate aduse de Actul Unic European ...................................... 81
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 - TRATATELE ASUPRA UNIUNII EUROPENE

- Partea a 2-a - ....................................................................................................................... 83
9.1. Tratatul de la Maastricht – 1993 .............................................................................. 83
9.1.2. Pilonii Uniunii Europene .................................................................................... 84
9.1.3. Obiectivele Tratatului de la Maastricht ........................................................ ...... 85
9.2. Tratatul de la Amsterdam - 1997 .................................................................................... 86
9.2.1. Scurtă prezentare. Structură .............................................................................. 86
9.2.2. Obiectivele Tratatului de la Amsterdam.............................................................. 87
9.2.3. Principalele modificări aduse de Tratatul de la Amsterdam ............................... 87
9.3. Tratatul de la Nisa – 2001 ............................................................................................... 89
9.3.1. Scurtă prezentare. Caracteristici ........................................................................ 89
9.3.2. Obiectivele Tratatului de la Nisa ........................................................................ 91
9.4. Tratatul de la Lisabona .................................................................................................... 91
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 - IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR .......................... 93

10.1. Izvoarele primare ale dreptului comunitar ..................................................................... 94
10.1.1. Tratatele Constitutive ................................................................................ 94
10.1.2. Tratatele şi Acordurile de modificare sau adoptare a Tratatelor
Constitutive ............................................................................................................................ 94
10.2. Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului comunitar ............................................... 95
2
10.3. Actele juridice prin care se guvernează în Uniunea Europeană ................................... 95
10.3.1. Regulamentul ................................................................................................... 95
10.3.2. Directiva............................................................................................................ 97
10.3.3. Decizia ............................................................................................................. 98
10.3.4. Recomandări .................................................................................................... 99
10.3.5. Avizele şi acte atipice ...................................................................................... 99
10.4. Jurisprudenţa Curţii Europene De Justiţie ..................................................................... 100
10.5. Tratatele internaţionale încheiate de Uniunea Europeană cu state de pe alte
continente ............................................................................................................................... 100
10.6. Cutuma dreptului internaţional şi dreptul naţional al statelor membre .......................... 101
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11 - OBIECTIVELE ŞI LIMBILE OFICIALE ALE UNIUNII

EUROPENE ........................................................................................................................... 103
11.1. Obiectivele Uniunii Europene......................................................................................... 103
11.2. Limbile oficiale ale Uniunii Europene ............................................................................ 106
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12 - CETĂŢENIA UNIUNII EUROPENE ................................... 111
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13 - CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE ................................ 118

13.1. Geneza Constituţiei Europene ...................................................................................... 119
13.2. Noile prevederi ale Constituţiei Europene ..................................................................... 123
13.3. Concluzii privind Constituţia Europeană ....................................................................... 126
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14 - SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE ............................... 128
14.1. Ziua Europei .................................................................................................................. 128

14.2. Drapelul european ......................................................................................................... 130
14.3. Moneda unică ................................................................................................................ 130
14.3.1. Efectele monedei unice - EURO - .................................................................... 133
14.3.2. Stadiul pregătirii pentru trecerea la euro a ultimelor zece state ....................... 133
14.4. Imnul european ............................................................................................................. 136
14.5. Motto-ul Uniunii Europene ............................................................................................. 136
14.6. Paşaportul uniform ........................................................................................................ 136
14.7. Permisul de conducere european ................................................................................. 137
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 139
3
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CONTEXTUL ISTORIC ŞI POLITIC AL APARIŢIEI

COMUNITĂŢII EUROPENE
Cuvinte cheie: interstatale, Schumann, Marshall, blocadă, laburist.
Rezumat:
Acest capitol prezintă conjunctura istorică şi implicit politică până la
crearea primei comunităţi de state, respectiv a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, situaţia Europei după cel de-al doilea război
mondial precum şi întregul context internaţional.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră
Conţinut:
1.1. Scurt istoric al Comunităţii Europene
În 1945, Europa era învinsă. Desigur, Marea Britanie şi Franţa s-au

numărat printre învingătorii Germaniei hitleriste. Cea dintâi, care a rezistat
cu curaj, era epuizată şi ruinată din cauza luptei, în timp ce cea de-a doua,
rămânea, în ciuda înfrângerii sale din 1940, o componentă necesară
pentru reconstituirea unui echilibru european. Victoria a aparţinut de fapt
Uniunii Sovietice şi Statelor Unite. Uniunea Sovietică, din 1941 până în
1945, a plătit un preţ greu. Pentru Stalin, teribilul atac-surpriză din iunie
1941 nu avea voie să se repete niciodată: URSS trebuia protejată în
Europa de Est printr-o zonă formată din state aliate perfect fidele (în
primul rând Polonia); în plus, Germania trebuia supusă plăţii unor
despăgubiri severe şi redusă la statutul de stat definitiv inofensiv.
Statele Unite au ieşit din război aproape intacte şi regenerate. Ele
au asigurat arsenalul şi banii Marii Alianţe împotriva Axei. Angajarea lor
militară a fost decisivă, debarcarea din iunie 1944, care a permis elibe-
rarea Europei occidentale, fiind altfel imposibilă. Statele Unite, care în
1945 realizau jumătate din producţia mondială, aveau misiunea de a defini
noua ordine planetară. Chiar înainte de încetarea ostilităţilor, Marea
Alianţă era deja fisurată. Fiecare problemă ce a apărut în urma înaintării
armatelor - guvernarea Poloniei, sau administrarea Germaniei – a dus la
fricţiuni între Occident şi Moscova. În 1947-1948, a început războiul rece.
Se definea deci, divizarea Europei în două blocuri antagoniste, unul
condus de Statele Unite, celălalt dominat de Uniunea Sovietică.
Analiza procesului de integrare europeană va începe cu
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi întrebarea:
cum s-a ajuns la înfiinţarea acesteia? Un motiv decisiv în acest sens a
fost, cu siguranţă, catastrofa reprezentată de cel de-al Doilea Război
4
Mondial, care, în perioada postbelică, a stat la baza constituirii unui număr
de organizaţii menite să împiedice izbucnirea unor noi războaie şi care să
garanteze convieţuirea paşnică a popoarelor. Vom aminti aici, printre
altele, înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, încă din anul 1945,
constituirea Fondului Monetar Internaţional, tot în 1945, precum şi a
GATT, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. În fine, nu putem trece cu
vederea nici înfiinţarea Consiliului Europei, al cărui statut a fost semnat,
de către membrii fondatori în mai 1949. Astfel, în mai 1950, ministrul
francez de externe, Robert Schuman, a prezentat un plan pentru crearea
unei autorităţi pentru controlul producţiei de cărbune şi oţel pe teritoriile
Republicii Federale Germane şi ale Franţei, aşa numitul „Plan Schuman”.
De la sfârşitul anilor '40 până la sfârşitul anilor '80, peisajul
instituţional al Europei a fost marcat de această ruptură. Astfel, între 1947
şi 1955 s-au edificat două sisteme radical diferite: unul euro-atlantic şi altul
sovietic. Totuşi, în Vest se schiţau procese cu adevărat europene
(Consiliul European - primul pas către construirea Comunităţii).
Între 1955 şi 1973, divizarea instituţională s-a consolidat: în Vest,
nu fără conflicte cu protectorul american, unificarea comunitară a luat
avânt; în Est, comunitatea socialistă s-a instituţionalizat, s-a codificat
(Pactul de la Varşovia). Anii 1973-1989 au fost ai destinderii deoarece au
apărut şi s-au dezvoltat structuri instituţionale paneuropene (Conferinţa
pentru Securitate şi Cooperare în Europa). În Vest, Comunitatea
Europeană, deşi traversa diverse crize, îşi consolida activitatea de
integrare.
Din punctul de vedere al instituţiilor europene, războiul rece între
Est şi Vest punea în lumină o disimetrie, menită să se menţină până în
1989; în Est, creaţiile instituţionale erau blocate printr-o abordare bilaterală
a relaţiilor între state. Aceste creaţii s-au supus unei singure logici:
asigurarea, perpetuarea autorităţii sovietice asupra Europei de Est; era
vorba deci de instanţe de legitimare a puterii comuniste. În Vest, creaţiile
instituţionale, mult mai bogate şi novatoare, îşi exprimau tensiunile -
mereu actuale - între nevoia extremă a Europei occidentale de Statele
Unite şi apariţia unei Europe unite autonome. De aceea, în anii 1947-
1955, instituţiile europene, definite ca structuri multilaterale, s-au constituit
de fapt în partea occidentală a vechiului continent.
„Am înţeles imediat [...] că singurul sprijin era America.” Această
frază din memoriile lui Robert Marjolin1 rezumă problematica
responsabililor vest-europeni de la sfârşitul anilor '40. Europa, răvăşită de
război, părea incapabilă să se reconstruiască. În plus, acea Europă
eliberată de Statele Unite ale Americii era ameninţată de comunism: un al
treilea război mondial părea inevitabil. În ceea ce-i priveşte pe liderii
americani, ei erau conştienţi că întoarcerea la izolaţionism era imposibilă,
că prosperitatea şi pacea lor depindea de condiţia ca Europa şi Japonia să
nu se afunde în mizerie şi haos şi să se reintegreze în circuitele
economice internaţionale.
1.2. Cadrul politic al creării Organizaţiei Europene pentru

Cooperare Economică
1
Laffont, R.: Le Travail d'une vie, 1986, pag. 178;
5
La Harvard, generalul Marshall, Secretarul de Stat american din
acea vreme a ţinut celebrul discurs ce a lansat planul care-i poartă numele
şi în prezent. Scopul său a constat în stabilirea unui program de ansamblu
pentru reconstruirea Europei. De sprijinul financiar al Statelor Unite, chiar
dacă era oferit în principiu întregii Europe, nu a putut beneficia decât
partea sa occidentală. Planul Marshall a reprezentat tocmai instrumentul
economic de stăvilire a comunismului. În plus, pentru Washington, ţările
europene trebuiau să construiască ele însele programul, Statele Unite
asigurând un sprijin amical şi răspunzând solicitărilor europene în măsura
posibilului.
Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică – OECE – ce
a luat fiinţă la data de 16 aprilie 1948, a constituit acel cadru multilateral
de negociere, de lucru, de care statele vest-europene aveau atâta nevoie.
Cronologic, ea este prima instituţie europeană de după 1945. Ceea ce a
caracterizat în primul rând OECE era tocmai rolul de catalizator al Statelor
Unite, care nu erau membre ale OECE, structură europeană ce a reunit
Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea
Britanie şi, în sfârşit, Germania occidentală, reprezentată în 1948 prin cele
trei comandamente ale zonelor de ocupaţie. Pe de altă parte, OECE s-a
bazat pe principiul cooperării: orice decizie se lua prin unanimitate. Marea
Britanie, dorind să rămână o putere insulară şi să nu se confunde cu
ansamblul continental, a exclus orice altă regulă.
Bilanţul OECE pare contradictoriu. Pe de o parte, şi acest lucru este
esenţial, OECE stabilea un cadru comun ţărilor vest-europene. Cu
formidabila încurajare a Planului Marshall (1948-1952), Europa se
reconstruia rapid, apărând chiar „primele semne ale unei pieţe europene,
pe care mărfurile, serviciile, mâna de lucru, capitalurile vor circula într-o
bună zi liber”2. Pe de altă parte, dacă OECE învăţa statele vest-europene
să discute împreună, să elaboreze propuneri comune, acestea nu făceau
decât să juxtapună programele naţionale adoptate. Era evident că, dacă
Europa occidentală trebuia să se integreze, nu o putea face prin OECE3.
În 1960, Europa occidentală îşi închisese de mai mulţi ani
reconstrucţia şi intra în era societăţii de consum. OECE îşi îndeplinise şi
ea, misiunea. Însă, instituţiile ajung adesea să se perpetueze,
transformându-se. Acesta a fost şi cazul OECE, care a fost înlocuită de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia, Australia şi Noua
Zeelandă şi-au asumat sarcini majore:
- să contribuie la concertarea politicilor economice ale marilor
democraţii industriale (reuniuni ministeriale anuale);
- să urmărească evoluţia acestor economii (în special publicarea de
rapoarte şi studii);
- să organizeze schimburi de informaţii si de cifre în materie de
ajutor pentru dezvoltare4.
2
Marjolin, R.: op. cit., pag. 212;
3
Defarges, P. M.: Instituţii Europene, Bucureşti, 2002, pag. 85;
4
Comitetul de Ajutor pentru Dezvoltare – CAD;
6
La sfârşitul anului 2000, OCDE era în căutarea unui nou suflu.
Utilitatea sa esenţială rămâne strângerea şi schimbul de informaţii
economice şi sociale. În mai 1999, cu ocazia sesiunii sale ministeriale,
OCDE, dorindu-se a fi o punte de legătură între ţările industrializate şi
economiile emergente, a iniţiat un „Dialog special” cu Argentina, Brazilia,
China, India, Indonezia, Republica Slovacă şi Rusia. În 1994, Mexicul a
intrat şi el în OCDE. A fost urmat, în 1995 de Republica Cehă; în 1996, de
Ungaria; de Polonia şi Coreea de Sud în 1997. Pentru aceste ţări, intrarea
în OCDE a constituit un examen de trecere spre un nivel superior: reuşita
intrării înseamnă recunoaşterea lor ca parteneri economici demni de
încredere.
Pentru Statele Unite însă5, Germania occidentală, ocupată şi
divizată între o zonă americano-engleză (constituită la 1 ianuarie 1947) şi
o zonă franceză (unită cu prima în aprilie 1949), menţinută în ruină şi
mizerie, era o povară. Germania de Vest trebuie să se reconstruiască, să
ajungă la o autonomie politică. Pentru Franţa, care, la fel ca întreaga
Europă occidentală, se găsea în acei ani într-o imensă dependenţă faţă de
Statele Unite, reconcilierea franco-germană a devenit un imperativ
geopolitic. Parisul nu avea altă alternativă decât să transforme necesitatea
dictată de Washington într-o ocazie istorică. Atunci, ceea ce era o
problemă fără soluţie - oţelul german - oferea mijlocul de rezolvare.6
Astfel, prin declaraţia din 9 mai 1950, planul Monnet - Schuman
stabilea că siderurgia germană - datorită preocupărilor Statelor Unite - se
refăcea în forţă, în timp ce industria franceză părea condamnată să
rămână în urmă. Trebuia construită deci o structură comună a cărbunelui
şi oţelului, o Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Planul Schuman a fost primit cu entuziasm de cancelarul Germaniei din
acea perioadă, Konrad Adenauer, a cărui prioritate o reprezenta
integrarea ireversibilă a RFG-ului în Occident.
1.3. Relaţiile Comunităţii Europene cu Marea Britanie şi Statele

Unite ale Americii
Raporturile dintre Comunitate, Marea Britanie şi Statele Unite s-au

definit printr-o împletire de contradicţii. Până la începutul anilor '60, Marea
Britanie refuza să facă parte dintr-un ansamblu european integrat, dar,
văzând cum se construieşte acest ansamblu, a început să-l perceapă ca
pe o nouă „blocadă continentală”7, ce excludea Marea Britanie din Europa.
În ceea ce priveşte Statele Unite, dacă ele au încurajat, nu demult, cu
hotărâre apariţia unei Europe occidentale unite, constatau acum formarea
sa rapidă şi implicit, au acceptat cu greu ca această Comunitate să le
scape şi să dobândească un destin propriu. Astfel, Comunitatea Celor
Şase era de la început divizată8: Franţa gaullistă visa o Europă unită,
5
Bache, S. G.: Ian Politics in the European Union, Oxford University Press, England, 2001, pag.
449;
6
Defarges, P. M.: Instiuţii Europene, Bucureşti, 2002, pag. 69;
7
Cuvintele îi aparţin chiar primului ministru Harold MacMillan care i se adresa generalului de
Gaulle la Paris, în 29 iunie 1958;
8
Gyemant, L., coord., Fărcăşan, Simona, trad.; Istrati, M., trad.: European tradition and
experiences, Editura Napoca, Cluj-Napoca, 1999, pag. 332;
7
promovând - sub conducerea Parisului - o politică proprie, în vreme ce,
pentru ceilalţi cinci, Comunitatea nu putea fi decât o componentă a
asociaţiei transatlantice, sub protecţia Americii.
În 1958, înainte să înceapă (la 1 ianuarie 1959) realizarea uniunii
vamale în cadrul Comunităţii, Marea Britanie a propus înfiinţarea unei mari
zone europene de liber schimb. Obiectivul era clar: înlocuirea Pieţei
Comune cu un spaţiu economic neintegrat, din care Marea Britanie să
poată şi ea face parte, fără a-şi abandona deloc legăturile cu Statele Unite
şi Commonwealth-ul.
Pe 20 noiembrie 1959, a apărut, sub influenţa Londrei, Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb9, alcătuită „dintr-un uriaş, Marea Britanie, şi
şase pigmei, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia, Portugalia”.10
Dar, la 9 august 1961, Marea Britanie, împreună cu Irlanda şi Danemarca,
au început discuţiile cu Bruxelles-ul pentru o eventuală intrare în
Comunităţile Europene. La începutul anilor '60, Statele Unite, în faţa
Europei occidentale ieşite din sărăcie şi dependenţă, au dorit să imprime
un nou avânt solidarităţii atlantice În acel moment, Franţa lui de Gaulle a
preconizat, între Cei Şase, o uniune de state - planul Fouchet, noiembrie
1961 - care ar fi construit o personalitate politică europeană, mai ales în
faţa protectorului american. Afacerea s-a blocat însă, la începutul anului
1962. Partenerii Franţei au respins proiectul, în principal pentru că Marea
Britanie nu a participat la el dar şi pentru că uniunea aceasta de state ar fi
reprezentat o contestare, cel puţin potenţială, a legăturii transatlantice de
apărare.
Pe 14 ianuarie 1963, într-o conferinţă de presă, de Gaulle a
declarat că Marea Britanie, datorită legăturilor sale cu „largul mării”, încă
nu îndeplinea condiţiile necesare pentru a deveni membru al Comunităţilor
Europene. Marele proiect al lui Kennedy, de fuzionare a Europei, Marii
Britanii şi Statelor Unite, s-a risipit.
Între 1964 şi 1967, s-a derulat în cadrul GATT o negociere
comercială multilaterală (Kennedy Round). Ea s-a încheiat cu rezultate
substanţiale (scăderea în medie cu 40% a drepturilor de vamă asupra
produselor industriale), dar nu a generat acel spaţiu economic atlantic,
care să se prelungească într-o comunitate politică, anunţat de Kennedy.
La 2 mai 1967, Marea Britanie devenită laburistă, simţind tot mai
mult că nu putea rămâne în afara Comunităţii, că avea nevoie de
dinamismul acesteia, şi-a depus a doua candidatură. De Gaulle a subliniat
că economia şi moneda britanică rămâneau prea legate de
Commonwealth. Între anii 1967-1969, problema britanică a blocat
construirea Comunităţii. Intrarea Angliei ar fi reechilibrat Comunitatea;
evenimentele din mai 1968 au anunţat sfârşitul erei gaulliste. Pe 28 aprilie
1969, datorită rezultatului referendumului privind regionalizarea care a fost
negativ, de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedinte al Republicii.
Pe 1 şi 2 decembrie 1969, summit-ul Celor Şase desfăşurat la
Haga, la iniţiativa Franţei, s-a prezentat ca o reconciliere a concepţiei
franceze cu concepţia celor cinci parteneri ai săi. Franţa a obţinut
aplicarea, pentru Comunitate, a unui sistem financiar definitiv, menit deci
9
AELS - după sigla engleză, EFTA;
10
Conform expresiei ziarului „The Economist”;
8
să impună Marii Britanii lansarea de politici comune (monedă, industrie,
concertare a politicilor externe) care consolidează Comunitatea. Al treilea
termen de la Haga a fost cel de „extindere”: opoziţia Franţei faţă de
aderarea britanică a dispărut.11
La începutul anilor '70, aderarea Marii Britanii împreună cu Irlanda
şi Danemarca la Comunitatea Europeană - Norvegia refuzând în final prin
referendumul din 26 septembrie 1972 - a fost facilitată printr-o conjunctură
excepţională. În Marea Britanie, conservatorii, consideraţi partidul
proeuropean, au revenit la putere, iar primul ministru, Edward Heath, a
acceptat ideea că intrarea în Comunităţile Europene implică pentru noul
venit respectarea tuturor regulilor deja stabilite de Cei Şase (noţiunea de
acquis comunitar).
Pe de altă parte, raporturile franco-germane treceau printr-o fază
dificilă: politica în problemele Estului (Ostpolitik) a cancelarului Willy
Brandt marcau prima afirmare a unei Germanii Federale cu o diplomaţie
proprie. Preşedintele francez, Georges Pompidou, a suportat greu această
ridicare a unei Germanii mai autonome.
La 1 ianuarie 1973, prima extindere a Comunităţilor a încheiat
perioada Europei Celor Şase (1951-1972) fundamental franceză.
Principalii săi promotori (Monnet, Schuman, De Gaulle) erau francezi,
chiar dacă se înţelege de la sine că nu s-ar fi realizat nimic fără inteligenţa
istorică a unor oameni ca Adenauer sau Gasperi, prezentaţi uneori
împreună cu Robert Schuman ca membri ai unei internaţionale „negre”,
creştin-democrate. În plus, Franţa impunea viziunea unei Comunităţi
organizate, ce nu se reducea la o zonă de liber schimb, ci se structura în
jurul unor politici comune având o identitate economică faţă de exterior. În
sfârşit, aşa cum vroia de Gaulle, Europa se construia printr-o concertare
politică permanentă între statele membre.12
Totuşi, Franţa gaullistă nu-şi concretiza concepţia politică privind
unificarea europeană. Pe de o parte, pentru partenerii săi din Comunitate,
Europa politică trebuia să includă Marea Britanie şi să nu afecteze
legătura cu Statele Unite. Pe de altă parte, politica franceză nu era lipsită
de contradicţii: pentru Paris, unitatea europeană trebuia să fie un punct de
sprijin, un mijloc de influenţă, dar nu i-ar fi putut înfrâna libertatea de
mişcare. Pe scurt, dezbaterile din anii '60 le anunţau pe cele din deceniile
următoare.
În ce priveşte Comunitatea Europeană, anii 1973-1989 au confirmat
că reprezintă cu adevărat o componentă majoră, ireversibilă, a peisajului
instituţional european. Totuşi, această construcţie europeană se confrunta
cu două dificultăţi esenţiale: primirea de noi state membre şi relansarea
dinamicii comunitare.
Concepte şi noţiuni de reţinut:
11
Defarges, P., M.: Instituţii Europene, Bucureşti, 2002, pag. 103;
12
Merfa, M.: Identitatea naţională şi Federaţia Statelor Europene, Editura Ateneu, v. 37,
Bucureşti, 2000, pag. 11;
9
• Acordurile de asociere – bază contractuală care stabileşte
programul politico-economico-juridic al colaborării între statele semnatare
şi Uniunea Europeană în scopul stabilirii unei uniuni vamale.
• Acordurile Europene – instrumente juridice care stabilesc relaţiile
dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate, având ca obiect
reglementarea unor probleme referitoare la comerţ, dialog politic şi alte
domenii de cooperare, în scopul de a instaura gradual o arie de liber-
schimb între părţile semnatare.
• Acordul de la Schengen – acord încheiat în 1985 la Schengen
(Luxemburg) şi având ca scop desfiinţarea graduală a controalelor la
frontierele interne între statele membre (Germania, Franţa, Spania,
Portugalia, Belgia, Olanda, Luxemburg).
• Acquis comunitar – ansamblu de reglementări legislative acumulate
şi revizuite o dată cu dezvoltarea construcţiei europene.
Întrebări de autoevaluare:
1. Ce reprezintă „Planul Schuman”?

a) un plan de dezvoltare a unei structuri instituţionale paneuropene;
b) un plan pentru crearea unei autorităţi pentru controlul producţiei
de cărbune şi oţel pe teritoriile Republicii Federale Germane şi ale Franţei;
c) un plan de integrare în circuitele economice internaţionale.
2. În ce constă principiul cooperării practicat de OECE?

a) orice decizie se lua prin unanimitate;
b) orice decizie se lua cu votul a jumătate plus unu;
c) orice decizie se lua prin jumătate din voturi.
3. Care sunt ţările ce făceau parte din Asociaţia Europeană a

Liberului Schimb?
a) Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Austria, Elveţia;
b) Marea Britanie Danemarca, Suedia, Austria, Portugalia;
c) Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia,
Portugalia.
10
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE – PARTEA I
Cuvinte cheie: partid, reconciliere, supremaţie, bicameral, federal.
Rezumat:
În această unitate de învăţare sunt prezentate pe scurt cele cinci
state mari ale Uniunii Europene, atât ca şi putere economică, cât şi ca
suprafeţe şi populaţii, respectiv Franţa, Germania, Regatul Unit al Mari
Britanii şi Irlandei de Nord, Italia şi Spania, punându-se evident accent pe
situaţia lor economică şi politică ce au dus la integrarea lor în U.E.
Conţinut:
2.1. Franţa
2.1.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi
Franţa este republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din

6.10.1958. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de către
Parlament, compus din Senat şi Adunarea Naţională. Puterea executivă
aparţine atât preşedintelui cât şi Consiliului de Miniştri (numit de
preşedinte în urma alegerilor legislative). Există 22 de partide politice,
printre care: Adunarea pentru Republică (1976), Uniunea pentru
Democraţia Franceză (1978, alianţa de patru partide), Partidul Socialist
Francez (1901), Mişcarea Radicalilor de Stânga (1973), Partidul Socialist
Unificat (1960), Partidul Comunist Francez (1920), Partidul Ecologist
(1984).
Din punct de vedere al populaţiei, la nivelul anului 2005, în Franţa
erau 57.206.000 locuitori, natalitatea fiind de 13,3%. Aglomeraţii principale
urbane se înregistrează în: Lyon (1.262 mii locuitori), Marseille (1 087 mii
locuitori), Lille (950 mii locuitori), Bordeaux (685 mii locuitori), Toulouse
(608 mii locuitori), Nantes (491 mii locuitori), Nice (475 mii locuitori),
Toulon (438 mii locuitori), Grenoble (400 mii locuitori), Strasbourg (388 mii
locuitori) şi Rouen (380 mii locuitori).
Situată printre primele cinci puteri ale economiei mondiale, Franţa
dispune de variate resurse minerale, dar cu o producţie modestă şi în
scădere, apelând în măsură din ce în ce mai mare la importul de materii
prime şi semifabricate. Industria are un ridicat nivel tehnologic, competitiv
mai ales în aeronautică, material rulant, energia nucleară, industria
alimentară. În ansamblul economiei mondiale, poziţia Franţei s-a erodat în
11
ultimele două decenii (în 1970 reprezenta 8,2% din producţia industrială a
OECD iar în 1990 doar 5,7%).
Agricultura antrenează 7% din populaţia activă, deşi are o
contribuţie redusă în PNB (3,3%), Franţa situându-se pe locul întâi în
Europa şi cinci în lume la producţia de cereale. Ca valoare a exporturilor
agricole, Franţa ocupă locurile doi-trei pe glob. Viticultura este şi ea larg
reprezentată (locul al doilea pe glob la producţia de struguri şi de vinuri).
Cea mai mare cantitate de vin se produce în zona Languedoc, dar
majoritatea vinurilor de calitate sunt originare din zona Bordeaux, din Cote
d’Or de lângă Dijon şi din Champagne.
2.1.2. Relaţiile Franţei cu Uniunea Europeană
Franţa de după 1945 se caracterizează faţă de Europa printr-o

dilemă care nu încetează să se reformuleze în fiecare etapă, fiind
considerată a fi cheia unificării comunitare.
Pe de o parte, Franţa ţinea să rămână o mare putere. Între 1870 şi
1945 însă, această poziţie a fost contestată de vigoarea Germaniei. Pe de
altă parte, la sfârşitul anilor '40, Franţa trăia experienţa noii repartizări a
puterii în lume. Pentru Statele Unite, aflate în războiul rece cu Uniunea
Sovietică, partea occidentală a Germaniei nu putea rămâne în ruine; ca
întreaga Europă de Vest, ea trebuia reconstruită. Franţa, nu fără mari
dispute, a înţeles că trebuie uitate trei sferturi de secol de confruntări şi că
era necesară reconcilierea cu duşmanul ereditar după o formulă care să
facă imposibil orice conflict între cele două ţări. Pentru Franţa,
Comunitatea reprezenta un spaţiu lărgit, reglementat, organizat, în care
economia se putea acomoda cu constrângerile concurenţei internaţionale.
Această viziune franceză pretindea Comunităţii să nu fie doar o zonă de
schimburi, ci o uniune economică, dotată cu politici comune (în primul
rând PAC) şi care să-şi afirme identitatea faţă de statele terţe (taxă vamală
comună, politică comercială comună).
Pe de altă parte, fiecare dintre cele trei „mari” state membre -
Franţa, Germania, Marea Britanie - tindea să considere Comunitatea ca
pe o prelungire a sa, ca locul de realizare a ceea ce el nu (mai) putea să
întreprindă doar cu capacităţile proprii. Astfel, Franţa, acceptând
supremaţia Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice, avea în vedere o Europă
unită, ce devine, sub imboldul său, un pol de putere, având controlul
asupra protecţiei sale.
Balanţa comercială este echilibrată, principalii parteneri fiind ţările
CEE. Turismul are o contribuţie însemnată (peste 20 miliarde USD anual)
la balanţa de plăti. Ajutorul financiar extern acordat de Franţa însumează
7,5 miliarde USD anual. O dată cu dezvoltarea construcţiei europene,
pentru Franţa, sensul său a evoluat. Franţa a conştientizat apartenenţa sa
la Comunitate într-un mod greu reversibil. Dezbaterile din jurul
suveranităţii şi independenţei începuseră să îşi piardă din intensitate,
animându-se violent în 1992 cu ocazia ratificării Tratatului de la
Maastricht.
12
2.2. Germania
Germania este situată în Europa Central - Nordică, având graniţe

cu Danermaca, Cehia, Austria, Elveţia, Franţa, Luxemburg, Belgia,
Olanda, Polonia, Marea Nordică, Marea Baltică. Suprafaţa Germaniei este
de 356.945 km².
Republică parlamentară, stat federal, potrivit Legii Fundamentale
din 23.05.1949, devenită Constituţie a celor două Germanii unificate la
03.10.1990, activitatea legislativă din Germania este exercitată de un
parlament bicameral, compus din Bundesrat şi Bundestag, iar cea
executivă de guvernul federal numit de Bundestang după alegerile
legislative.
Din punct de vedere al populaţiei, Germania are 79.951.000
locuitori (1871: 41.000.000; 1915: 67.900.000; 1937: 69.000.000 locuitori).
Printre oraşele mai importante amintim: Berlin cu 3.282.000 locuitori,
Hamburg 1.700.000, Munchen 1.200.000, Koln 950.000, Frankfurt am
Main 650.000, Essen 630.000, Dortmund 600.000, Stuttgart 580.000 şi
Duisburg 540.000 locuitori.
În ciuda efortului material făcut pentru integrarea fostei R.D.G
(Republica Democrată Germană), Germania a devenit, în ultimii ani
locomotiva economiei mondiale. Economia Germaniei este una dintre cele
mai dezvoltate şi solide din lume, bazată pe industria prelucrătoare (locul I
pe glob la mai multe produse) şi comerţul exterior (cel mai mare exportator
mondial de mărfuri). Dispune în principal de unele resurse energetice (în
deosebi cărbuni: inferiori în bazinul Saxono-Thuringian şi superiori în
Ruhr, două dintre cele mai mari de pe glob; cca. 500.000.000 de tone
exploatate anual) şi de sare (al III-lea producător mondial), sulf, etc.
Industria prelucrătoare este axată pe chimie (primele trei grupuri
industriale mondiale în domeniu sunt germane: BASF; HOECHST;
BAYER) şi construcţia de maşini (în deosebi maşini unelte, utilaje
industriale, autovehicule, mecanică de precizie, aparatură optică, aparate
electrice şi electrotehnice – ocupând unul din primele locuri pe glob).
2.2.2. Relaţiile Germaniei cu Uniunea Europeană
În urma celui de al doilea război mondial, Germania a fost învinsă,

ocupată şi divizată; mai mult, ororile nazismului au făcut din ea o naţiune
vinovată. După părerea cancelarului creştin-democrat Adenauer, care i s-a
opus lui Hitler şi a fost din acest motiv închis, Germania occidentală
trebuia să se despartă pentru totdeauna de ambiţiile orientale ale
trecutului, printr-o reconciliere cu Franţa.
Pentru Germania Federală care se năştea în 1949, planul cărbune-
oţel din 1950 reprezenta o şansă care nu se putea refuza. În acelaşi timp,
Adenauer ştia că Germania Federală nu putea spune nu Statelor Unite,
care nu doreau o Germanie occidentală oferită ameninţării sovietice. Pe
de altă parte, faţă de Franţa, Adenauer a reluat o revendicare esenţială a
13
ţării sale din 1919: egalitatea drepturilor. Dacă trebuia creată o apărare
europeană, Germania federală trebuia tratată ca un egal.
O mare figură a liberalilor de atunci, Dehler, afirma că semnarea
Tratatului de la Roma din 1957 ar însemna, pentru Germania, renunţarea
pentru totdeauna la orice speranţă de reunificare, „căci ea ar fi de acum
ancorată în Europa occidentală”13
Dacă, pentru Franţa, Comunitatea reprezenta un spaţiu de
modernizare şi un mijloc de sporire a puterii, pentru Germania Federală
ea trebuia să fie, o zonă de stabilitate şi legitimitate. Pentru Germania,
afectată de turbulenţele mărcii din 1923 şi 1945-1948, Comunitatea nu
avea nici o raţiune de a fi decât cu condiţia ca statele membre să accepte
o disciplină economică şi monetară riguroasă. Astfel, la sfârşitul anilor '60,
în dezbaterea comunitară a apărut ideea de uniune economică şi
monetară. Pentru Germania, concretizarea acestei uniuni necesita
convergenţa politicilor economice şi o legătura strânsă între monedă şi
gestiune.
Chiar şi în perioada divizării, Germania Federală a fost colosul
economic al Comunităţii, ceea ce a făcut ca ea să aibă cea mai mare
contribuţie netă la bugetul comunitar, chiar şi după unificare, furnizând, în
1987 (înainte de unificare), 26,5% din resurse, în 1992 (după unificare),
28,7%, în 1997, 28,2%, în sfârşit, în 2002, 27,3%). Dar acest atu a fost
contrabalansat de poziţia deosebită a Germaniei de Vest, care nu era
chiar un stat ca toate celelalte, trebuind să confirme mereu că reprezintă o
Germanie cu adevărat democratică.
La acest început de secol XXI, echilibrul politic al Uniunii Europene,
cu deschiderea sa către Est, se află în plină schimbare. Germania are
ponderea cea mai mare. Cu 82 de milioane de locuitori, ea reprezintă
„micul colos” al Uniunii. În timp ce Franţa se află, din anii '50 până în anii
în centrul geografic şi politic al construcţiei europene, Germania devine, o
dată cu extinderea Uniunii tot mai mult spre Europa Centrală şi de Est,
statul-pivot.
2.3. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat

independent în Europa de Vest. Este compus din patru ţări tradiţionale:
Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, precum şi din mai multe
teritorii dependente, fiind numit în limba română, în mod obişnuit, Marea
Britanie, chiar dacă acest nume nu este perfect corect; Marea Britanie
desemnează doar Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor. Regatul Unit nu trebuie
însă confundat cu Anglia - una din ţările constituente. Cea mai mare parte
a sa este situată lângă coasta continentală de nord-vest a Europei
continentale, regatul fiind înconjurat de Marea Nordului, Canalul Mânecii şi
de Oceanul Atlantic.
Regatul Unit este o monarhie constituţională, în care puterea
executivă este atribuită Guvernului („Guvernul Majestăţii Sale”) şi provine
13
Ralf Darhendorf : „L'Express”, 18-24 iunie 1982;
14
de la Parlament. Este una din puţinele ţări actuale care nu au o
Constituţie. Primul ministru este şeful Guvernului şi este responsabil în
faţa Camerei Comunelor, camera inferioară a Parlamentului. Acest sistem
de guvernare a fost emulat şi în alte părţi ale lumii şi este cunoscut sub
numele de modelul Westminster. Suveranul are teoretic puteri largi, însă
în practică îndeplineşte doar funcţii ceremoniale. Suveranul este cel care
promulgă legile emise de Parlament. De asemenea, el deschide în fiecare
an sesiunea Parlamentului cu aşa-numitul Mesaj al Coroanei, care este de
fapt un program de guvernare. Actualul suveran al Regatului Unit este
Regina Elisabeta a II-a, care a urcat pe tron în 1952 şi a fost încoronată în
1953.
Parlamentul este instituţia legislativă naţională a Regatului. Este
compusă din două Camere: Camera Comunelor, cu membri aleşi, şi
Camera Lorzilor, ai cărei membri sunt în general numiţi. Camera
Comunelor are puteri mai mari decât cea a Lorzilor, şi poate trece legi
respinse de către cea din urmă. Camera Comunelor este compusă din
646 membri, fiecare în parte fiind ales dintr-o circumscripţie electorală, prin
sistemul „the winner takes it all” - candidatul cu cel mai mare număr de
voturi într-o circumscripţie câştigă mandatul. Camera Lorzilor are 724 de
membri, din rândurile aristocraţiei britanice şi ale clerului.
Regatul Unit are o economie de esenţă capitalistă (a patra ca
mărime din lume), şi este un centru comercial şi financiar de frunte al
lumii. În ultimele decenii, guvernul s-a angajat în privatizări majore şi a
crescut cheltuielile cu protecţia socială. Agricultura este intensivă, puternic
mecanizată şi foarte eficientă după standardele europene, producând 60%
din necesarul de hrană cu doar 1% din populaţia activă. Regatul Unit
deţine mari rezerve de energie constând în cărbune, gaze naturale şi
petrol (ultimele două exploatate din Marea Nordului). Producţia de energie
contribuie la PIB cu 10%, una din cele mai ridicate rate din toate statele
industrializate.
2.3.2. Relaţiile Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de

Nord cu Uniunea Europeană
Marea Britanie, în urma celui de al doilea război mondial, a fost

unul dintre cei trei învingători; timp de un an (iunie 1940-iunie 1941), ea a
rezistat singură în faţa Germaniei hitleriste. În 1945, sărăcită, ea a rămas
o insulă în largul mării, care se baza pe un imens imperiu şi se pregătea
pentru rolul de aliat privilegiat, de secund strălucit al noului centru al lumii,
Statele Unite.
La sfârşitul anilor '40, Marea Britanie, purtând încă amprenta
rezistenţei sale în faţa Germaniei hitleriste, a ratat o ocazie istorică:
începutul unificării europene. În anii '50, Marea Britanie, solicitată să
participe la punerea bazelor construcţiei comunitare, a refuzat: viitorul său
nu era continentul european, ci oceanul.
La începutul anilor '60, Marea Britanie, cu un prim ministru
conservator Harold McMillan, era impresionată de primele succese ale
integrării: „blocul continental” renăştea! De două ori, în 1961, apoi în 1967,
Anglia a cerut să adere la Comunităţi. Dar, în viziunea lui de Gaulle, ea nu
15
s-a convertit încă la ideea de Europă Unită şi ar fi fost „calul troian” al
Statelor Unite.
Pe 1 ianuarie 1973, la cea de-a treia candidatură a sa, Marea
Britanie a fost, în sfârşit, admisă. Pentru cei cinci parteneri ai Franţei din
cadrul Comunităţilor, o Europă unită şi echilibrată nu ar fi putut exista fără
Anglia, ce era considerată barajul de secole împotriva tentativelor
hegemonice. Primul ministru al Marii Britanii din acea perioadă,
conservatorul Heath, a spus da acquis-ului comunitar, subscriind la tot ce
s-a hotărât înainte de aderarea ţării sale.
Toate aceste probleme oferă trei repere, care, dacă definesc relaţia
Marii Britanii cu integrarea europeană:
a. Acceptarea de către Marea Britanie a situaţiei sale de stat
european, a constituit o schimbare istorică dificilă, pe jumătate acceptată,
pe jumătate impusă, cu o durată de mai multe decenii.
Ca orice naţiune imperială, Marea Britanie rămânea obsedată de
trecutul ei: domnea pe mări, veghea echilibrul european, învingea tiranii
(Napoleon I, Hitler). În urma războiului, a devenit conştientă de declinul
său, de sărăcia sa relativă, comparativ cu „continentul”, care se recon-
struia repede. În anii '50, Marea Britanie a respins un destin european
care, în ochii săi, ar fi pus capăt unor secole de glorie. Apoi raţiunea a
învins: dacă totuşi „continentul” cu adevărat se unifica, era de preferat să
te afli în interiorul procesului pentru a-l influenţa eventual decât în afara lui.
b. O dată cu aderarea din 1973, Marea Britanie nu a renunţat la
ceea ce a constituit, pentru ea, specificitatea sa istorică: relaţia specială
cu Statele Unite, preocuparea de a fi punctul de trecere între aceasta şi
Europa.
c. Marea Britanie, subscriind la contractul comunitar, condiţie a
aderării sale, s-a străduit să obţină refacerea acestuia în direcţia
concepţiei sale despre Europa unită. Pentru Marea Britanie - mereu
pragmatică - Comunitatea a reprezentat o realitate ireversibilă.
2.4. Italia
Republica Italiană sau Italia este o ţară în sudul continentului

Europa, ce constă în principal dintr-o peninsulă în formă de cizmă şi două
insule mari în Marea Meditereană, Sicilia şi Sardinia. În partea sa nordică,
Italiei îi revin o parte a munţilor Alpi, zonă în care se învecinează cu
Franţa, Elveţia, Austria şi Slovenia.
Constituţia din 1948 a stabilit un parlament bicameral, constând din
Camera Deputaţilor şi Senat, o putere judiciară, şi una executivă (condusă
de un prim ministru). Preşedintele republicii este ales pe 7 ani de către
parlamentul reunit cu un contingent mic de delegaţi regionali. Preşedintele
nominalizează prim ministrul, care propune ceilalţi miniştri (care înainte
erau aleşi de preşedinte). Consiliul de Miniştri (în mod general, dar nu
necesar este compus din membrii ai Parlamentului) trebuie să păstreze
secretele ambelor camere.
16
Camerele parlamentului sunt populare şi sunt alese în mod direct
printr-un sistem mixt majoritar şi proporţional. Camera Deputaţilor are 630
de membri. În plus faţă de cei 315 de membri aleşi, Senatul îi include şi pe
foştii preşedinţi şi alte diverse persoane, conform prevederilor
constituţionale. Ambele camere sunt alese pentru maxim 5 ani, dar pot fi
dizolvate înainte de expirarea termenului normal. Sistemul judiciar italian
este bazat pe Dreptul roman modificat prin Codul napoleonic şi prin
ultimele schimbări, Curtea Constituţională, care poate trece peste
constituţionalitatea legilor, fiind o inovaţie de după cel de-al doilea război
mondial.
Italia are o economie industrială diversificată, cu un venit pe cap de
locuitor apropriat unor ţări ca Franţa şi Regatul Unit. Economia capitalistă
rămâne divizată într-un nord industrial bine dezvoltat, dominat de companii
private şi un sud agricultural, cu o rată a şomajului de aproximativ 20% în
anul 2005.
Majoritatea materiilor prime necesare industriei şi mai mult decât
75% din necesarul de energie este acoperit prin importuri. În decada
trecută, Italia a urmărit o politică fiscală strânsă pentru a îndeplinii criteriile
Uniunii economice şi monetare, beneficiind de o rată a inflaţiei scăzută
care i-a permis alăturarea la Euro de la conceperea sa în 1999.
2.4.2. Relaţiile Italiei cu Uniunea Europeană
Italia este unul dintre membrii fondatori ai Comunităţii Europene.

Faţă de construcţia europeană, şi Italia a avut o atitudine polivalentă. Pe
de o parte, Comunitatea a fost privită ca o şansă istorică, pe de altă parte,
Comunitatea reprezenta un ansamblu de norme şi discipline pe care Italia
le accepta, dar nu reuşea să le respecte în special prin adoptarea foarte
laborioasă a directivelor comunitare în dreptul italian.
În prezent, Comunitatea stimulează economic Italia, îi subliniază
flexibilitatea industrială dar, în acelaşi timp, pune în lumină „viciile”
societăţii şi ale statului italian (deficite publice masive, corupţie, slăbiciuni
ale guvernului).
Italia doreşte să fie una dintre „marile puteri” ale Uniunii Europene.
Aceasta înseamnă asumarea disciplinelor Uniunii Europene. Dar
moravurile italiene cântăresc mult: în toamna anului 2001, punerea la
punct a unui mandat de arestare european s-a lovit de tergiversările Italiei
sau, mai precis, de cele ale preşedintelui Consiliului de Miniştri de atunci,
Silvio Berlusconi, preocupat ca regulile europene să nu pună în cauză
poziţia sa personală.
2.5. Spania
Spania este un stat situat în sud-vestul Europei, ocupând cea mai

mare parte din Peninsula Iberică, precum şi Insulele Baleare şi Pityuse din
Marea Mediterană şi Insulele Canare din Oceanul Atlantic. Are ieşire la
Oceanul Atlantic şi la Marea Mediterană; la vest se învecinează cu
17
Portugalia, iar la nord-est cu Franţa şi Andora. Strâmtoarea Gibraltar
(14km) o desparte de Africa, teritoriul Gibraltar fiind în posesiunea Marii
Britanii.
Are o suprafaţă de 504.750 km² (inclusiv Insulele Baleare şi
Canare) şi o populaţie de 39,6 milioane locuitori (cu o densitate de 78
loc/km² dintre care 3/4 spanioli, în rest catalani, basci şi galicieni. Capitala
este Madrid, cu o populaţie de 2.060.000 loc., iar limba vorbita este
spaniola (castiliana).
Spania a aderat la Uniunea Europeană în anul 1986 odată cu
Portugalia, fiind o democraţie parlamentară asociată unei monarhii
constituţionale, parlamentul fiind format din două camere: Congresul
Deputaţilor (Camera Inferioară) – membrii fiind aleşi după sistemul
reprezentării proporţionale, cu 350 membri şi Senatul (Camera
Superioară), unde membrii sunt numiţi de către autorităţile regiunilor
autonome, cu 208 membri, aleşi din patru în patru ani. Puterea executivă
este deţinută de Primul-ministru care este propus de rege după aprobarea
Parlamentului.
2.5.2. Relaţiile Spaniei cu Uniunea Europeană
Spania a fost o lungă perioadă, după al doilea război mondial, în

timpul generalului Franco, oarecum izolată pe plan internaţional. În pofida
regimului dictatorial al lui Franco dar printr-o politică filo-americană,
Spania va reuşi să spargă izolarea în cauză şi să obţină o creştere
economică remarcabilă. După moartea lui Franco, prinţul Juan Carlos de
Burbon este proclamat rege al Spaniei, el reuşind să arbitreze cu succes
tranziţia dificilă de la dictatură la democraţie. Spania ajunge să se situeze
în rândul primelor zece state ale lumii ca volum al PNB şi dispune în
momentul de faţă, alături de Italia şi Franţa, de cea mai dezvoltată
industrie turistică.
Spania a aderat la CEE la 1 ianuarie 1986, la capătul unor
negocieri îndelungate, datorate şi atitudinii rezervate a Franţei, care se
temea de o eventuală concurenţă a produselor agricole spaniole. Fiind un
stat regionalist, constituit - din 1978 - din 17 regiuni autonome, fiecare
regiune cu câte un Parlament unicameral care alege un preşedinte,
Spania pledează, firesc, pentru o Europă descentralizată pe plan politic şi
solidar pe plan economic. Împreună cu Franţa, Germania, Italia şi Marea
Britanie, ea este una dintre cele cinci „mari puteri” ale Uniunii Europene. În
cadrul Uniunii, unul din mijloacele de afirmare, pentru statele membre,
este de a fi exemplar, în principal prin gestiunea economică şi financiară,
lucru pe care Spania îl face până acum destul de bine.
• Actul Unic European – tratatul ratificat în 1987 care amendează şi

completează prevederile Tratatului de la Roma, extinzând puterile
18
Comunităţii în diferite domenii şi redefinind procedurile de luare a
deciziilor.
• Agenda 2000 – cadru politico-juridic unic, prin care Comisia
Europeană subliniază perspectiva dezvoltării Uniunii Europene şi politicile
ei la început de mileniu, impactul extinderii asupra Uniunii ca tot unitar,
opiniile asupra cererilor de aderare, cadrul financiar pentru perioada 2000
- 2006.
• Amendarea Tratatelor – procedură complexă a Uniunii Europene
menită a adapta, anula sau modifica prevederi legale conţinute în tratate
în scopul adaptării acquis ului comunitar la imperativele prezentului.
• Armonizarea tehnică legislativă – are ca obiect coordonarea şi
alinierea politicilor economice ale statelor membre, ale regulamentelor
legale şi administrative în scopul realizării coeziunii pieţei comune.
1. Ce reprezenta Comunitatea pentru Franţa?

a) o mare putere;
b) un spaţiu lărgit, reglementat, organizat, în care economia se
putea acomoda cu constrângerile concurenţei internaţionale;
c) cheia unificării comunitare.
2. Cine exercită activitatea legislativă şi activitatea executivă în

Germania?
a) activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral,
compus din Bundesrat şi Bundestag, iar cea executivă de guvernul federal
numit de Bundestang;
b) activitatea legislativă este exercitată de Bundesrat, iar cea
executivă de guvernul federal numit de Bundestang;
c) activitatea legislativă şi cea executivă e exercitată de guvernul
federal numit de Bundestang.
3. Când a fost admisă Marea Britanie în Uniunea Europeană?

a) la începutul anilor 1950;
b) în anul 1973;
c) la începutul anilor 1960.
19
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

- PARTEA A II A -
Cuvinte cheie: republică, rege, investitor, cantoane, hidrocentrale.
Rezumat:
În această unitate de învăţare sunt prezentate celelalte state ale
Uniunii Europene care au aderat la Uniunea Europeană din anul 1952
până la data de 1 mai 2004, respectiv Portugalia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Irlanda, Suedia, Danemarca, Finlanda, Austria şi Grecia.
Conţinut:
3.1. Portugalia
Portugalia are o suprafaţă de cca. 93.000 km², o populaţie de

aproximativ 10 milioane locuitori şi o densitate de 109 locuitori/km². Este o
republică parlamentară, având un parlament unicameral, format din 230
persoane, ce este ales pe o perioadă de patru ani, preşedintele fiind ales
pe cinci ani prin sufragiu universal, el putând dizolva Parlamentul, numi pe
Primul Ministru sau destitui Guvernul. Din punct de vedere administrativ,
Portugalia este împărţită în 18 districte şi 2 regiuni autonome: Azore şi
Medeira, fiecare district fiind condus de un guvernator numit de către
puterea executivă.
Aidoma Spaniei şi această ţară a fost izolată pe plan diplomatic în
vremea regimului autoritar al lui Antonio de Oliveira Salazar (1932 - 1968),
care a impus o constituţie de tip fascist - corporatist. La 25 aprilie 1974
insurecţia militară (cunoscută în istorie sub denumirea „revoluţia
garoafelor roşii”) îi înlătură pe succesorii lui Salazar şi deschide calea
reinstaurării democraţiei.
O relativă instabilitate politică, tensiuni şi tentative de puci militare,
de stânga ori de dreapta, frecvente restructurări în arena partidelor politice
au jalonat traseul Portugaliei spre o democraţie pluralistă echilibrată.
Demersurile depuse, persistenţa dovedită s-au soldat - în cele din urmă -
cu succes şi Portugalia s-a alăturat la 1 ianuarie 1986, ţărilor comunitare.
Din acel moment Comunitatea Economică Europeană a devenit
„Comunitatea Celor Doisprezece.”
Neaderând la Uniunea Europeană decât în 1986, intrarea Spaniei
şi Portugaliei în Comunitate a simbolizat sfârşitul unei izolări seculare, ca
şi revenirea în Europa, adică alegerea modernităţii, a deschiderii, a
democraţiei. Aceste două ţări s-au adaptat bine la disciplinele Comunităţii
20
Europene dar cu toate acestea situaţia Portugaliei nu este deloc roză, ea
fiind în continuare un stat cu destule probleme economice, mai ales după
implementarea monedei unice Euro.
3.2. Belgia
În 1830, Belgia a devenit stat independent, iar în timpul celor două

războaie mondiale a fost ocupată de Germania. În ultima jumătate de
secol a prosperat ca ţară modernă cu o tehnologie modernă, fiind membru
NATO şi al UE. Steagul Belgiei a fost recunoscut oficial în 1831, ceea ce
semnifică recunoaşterea Belgiei ca stat independent. Aşezarea verticală a
culorilor este preluată de la steagul Franţei.
Belgia este o ţară industrializată, Bruxelles, capitala ţării fiind unul
din oraşele lumii recunoscut prin arhitectura sa, modă şi mâncare. Mediul
înconjurător este expus la o presiune continuă din cauza activităţilor
umane, cum ar fi: urbanizarea, densitatea reţelei de transport, industria
intensă animală, poluarea aerului şi a apei, de asemenea repercusiuni
asupra ţărilor vecine, ceea ce conduce la o serie de responsabilităţi in
implementarea unor măsuri de protecţie a mediului înconjurător. Este o
ţară netedă, deluroasă, în Regiunea Ardennes există păduri iar
principalele râuri sunt Schelde şi Meuse.
Belgia este o monarhie constituţională ereditară cu un Parlament
democrat federal, bicameral şi care conţine Senatul (71 de membrii dintre
care 40 sunt aleşi direct de către populaţie, iar restul de 31 sunt aleşi
indirect; mandatul membrilor este de 4 ani) şi Camera Deputaţilor ( 150
membrii, care sunt aleşi direct de populaţie; tot pentru 4 ani). Puterea
legislativă este exercitată şi de rege împreună cu cele două camere ale
Parlamentului. Din punct de vedere administrativ, Belgia este împărţită în
trei regiuni distincte: Valonia, Flandra şi Zona Bruxelles, fiecare dintre ele
având un parlament şi un guvern propriu. Capitala sa, Bruxelles, este
sediul central al instituţiilor comunitare.
Divizarea culturală între valoni şi flamanzi apasă tot mai greu
asupra Belgiei. Comunitatea, instrument de integrare a economiilor, nu e
făcută să reducă disputele lingvistice care pătrund în memoria profundă a
popoarelor.
3.3. Olanda
Deseori se fac confuzii legate de Olanda. Foarte mulţi numesc

Olanda „Netherlands”, dar nu este acelaşi lucru. Olanda este doar o mică
parte din Netherlands, cum ar fi Dakota, Carolina şi Virginia. Există două
Olande: „Olanda de Nord” (capital este Haarlem) şi „Olanda de Sud”
(capitala este Haga). Olanda a fost aproape dintotdeauna un stat
independent.
Motivele principale ale războiului din cadrul Netherlands-ului au fost
diferenţele de religie, disputele privind taxele şi faptul că unele oraşe au
dorit să devină independente. În cele din urmă partea sudică a
Netherlands-ului s-a predat, fiind astfel ocupată de forţe străine până în
1830. Această zonă este numită în prezent Belgia. Partea de nord a lupta
21
şi a câştigat, formând în prezent Regatul ţărilor de Jos (Olanda, Drente,
Groningen, Friesland, Gelderland, Zeenland şi Utrecht). Regatul ţărilor de
Jos a fost format în 1815. În 1830 Belgia s-a separat şi a format un regat.
Deşi Regatul ţărilor de Jos a rămas neutru în Primul Război Mondial, a
suferit o brutală invazie germană în cel de-al II lea Război Mondial.
Netherlands este un mare exportator de produse agricole, precum şi unul
din fondatorii NATO.
În concluzie, Olanda şi-a obţinut independenţa cu mult timp înainte,
iar numirea Ţărilor de Jos „Olanda”, e cum ar fi să numim Marea Britanie
„Scoţia” sau „Wales”. Steagul Olandei a fost recunoscut la 19 februarie
1937. Albastrul şi albul, de-a lungul culorii portocaliu, au fost culorile
uniformei purtate de Prinţul Olandez, William de Orange. Mai târziu, la
jumătatea secolului al XVII lea, portocaliul a fost înlocuit cu roşu – culoare
oficială – deoarece portocaliul folosit în vopsirea steagurilor era foarte
instabil şi avea tendinţa să devină, în timp, roşu.
Într-o continuă luptă cu marea, pentru a salva pământul, Olanda a
condus un vast imperiu comercial mondial. În prezent prosperitatea
provine de la flori, produse electronice, ulei şi agricultură. Pentru acest
popor de atâtea ori cucerit şi, în acelaşi timp, creator de imperii, integrarea
comunitară a consolidat participarea la schimburile mondiale. După Marea
Britanie, Olanda a fost multă vreme celălalt mare investitor european în
Statele Unite. Pe de altă parte, agricultura foarte modernă a acestei ţări
face din ea unul dintre principalii beneficiari ai PAC. Totuşi, Olanda are
una din contribuţiile nete la bugetul comunitar.
Olanda este o democraţie parlamentară asociată monarhiei
ereditare, cu Parlament bicameral: Prima Cameră (75 membrii aleşi de
consilierii celor 12 provincii pe o perioadă de 4 ani) şi a II a Cameră (150
membrii aleşi în mod direct de populaţie pe o perioadă de 4 ani). Industria
Olandei cuprinde agroindustria, producţia de motoare, maşini electrice şi
echipamente, pescuit, chimicale, petrol, construcţii, microelectronică. În
ceea ce priveşte relieful, ţara este netedă, fiind în medie cu aproape 37’
deasupra nivelului mării. O foarte mare parte din pământ este sub nivelul
mării, cu încercări de recuperare, fiind protejat de 1.500 mile de diguri. În
partea de sud a ţării există câteva dealuri.
3.4. Luxemburg
Marele Ducat de Luxemburg este un stat în Europa care face parte

din grupul de ţări Benelux (alături de Belgia şi Ţările – de - Jos) şi din
Uniunea Europeană. Comitat constituit în anul 963 şi ridicat în 1354 la
rangul de ducat; face parte în acest interval din Imperiul Romano -
German. Trece apoi în posesia Burgundiei (1441) şi apoi a Spaniei (1555),
iar din 1714 a Austriei. Între 1795 - 1815 este încorporat Franţei. După
1815 (Congresul de la Wien) devine Mare Ducat şi face parte din Ţările de
Jos, până în 1831, dată la care este divizat: vestul trece la Belgia, iar estul
(în actualele graniţe) la Confederaţia Germană. În 1867 se proclamă stat
independent şi neutru. După 1974 face parte, împreună cu Belgia şi
Olanda, din Uniunea Economică Benelux.
22
Luxemburg are un sistem parlamentar de guvernare, fiind o
monarhie constituţională. În conformitate cu constituţia din 1868, puterea
executivă este exercitată de Marele Duce sau de Marea Ducesă, şi de
cabinet, constituit dintr-un prim-ministru şi mai mulţi miniştri. Marele Duce
are puterea de a dizolva parlamentul şi de a forma un altul. Puterea
legislativă aparţine Camerei Deputaţilor, aleşi direct pentru mandate de
cinci ani. Un al doilea corp, Consiliul de Stat, format din 21 de cetăţeni
numiţi de duce, are rol consultativ pentru Camera Deputaţilor în
elaborarea legilor. Marele ducat are trei tribunale inferioare, două tribunale
districtuale şi o Curte Superioară de Justiţie, care include Curtea de Apel
şi Curtea de Casaţie. Există şi un tribunal administrativ, o Curte
Administrativă şi o Curte Constituţională, toate în oraşul Luxemburg.
Ţara este împărţită în 3 districte, 12 cantoane şi 118 comune. 12
comune au statut de oraş, iar oraşul Luxemburg, capitala, este cel mai
mare din ţară. Economia stabilă, puternică a Luxemburgului, prezintă
creştere moderată, inflaţie redusă şi şomaj redus. Sectorul industrial,
dominat de industria siderurgică, a devenit tot mai diversificat, şi include
produse chimice, cauciucuri şi alte produse. În ultimele decenii, creşterile
în sectorul financiar au compensat declinul oţelului, serviciile, în special
cele legate de bănci, ocupând un segment tot mai important al economiei
iar agricultura se bazează pe mici ferme familiale. Luxemburgul are
legături comerciale şi financiare în special cu Belgia şi Olanda, şi ca
membru al UE, se bucură de avantajele pieţei libere europene. La nivelul
anului 2005, Luxemburgul avea cel mai mare PIB per capita din lume
(62.700 USD) şi un şomaj de 4,4% din forţa de muncă.
Este printre cele mai mici state ale Comunităţii, alături de Cipru şi
Malta, atuul său fiind faptul că, în inima spaţiului european, el constituie
un loc ideal pentru corporaţiile - bănci, televiziuni - care doresc să se
desfăşoare în acest spaţiu, scăpând de constrângeri (fiscale, mai ales),
inevitabil mai grele într-o ţară mare.
3.5. Suedia
Suedia este un stat în nordul Europei, având o suprafaţă de circa

449.964 km². În partea de nord-vest se află Norvegia, în est Finlanda,
Marea Baltica în sud, Marea Nordului în vest, a căror lungimi de graniţe
sunt următoarele: (4.595 km) din care: Norvegia - 1.619 km; Finlanda -
586 km; Marea Baltica şi strâmtoarea Kttegat: 2.390 km.
Suedia este împărţită în 24 de provincii, 30 aprilie fiind ziua
naţională (aniversarea zilei de naştere a regelui). Teritoriul ţării ocupă cea
mai mare parte a peninsulei Scandinavia, precum şi numeroase insule din
Marea Balcanică. Ea are aproximativ 8.642.000 locuitori, populaţia urbană
fiind de 85%. Oraşele principale după numărul de locuitori sunt: Stockholm
(capitala – 1.492.000), Goteborg (433), Malmo (234).
Suedia este o monarhie constituţională, regat ereditar. Activitatea
legislativă este exercitată de către Riksdag (Parlament), iar cea executivă
de un cabinet numit de Riksdag în urma alegerilor legislative. De la al
doilea război mondial (la care Suedia nu a participat) până în anii 1980,
această ţară s-a dotează cu un sistem social, considerat exemplar, ce
23
combină dinamismul economic şi protecţia socială ridicată. Începând cu
anii 1990, acest sistem a intrat în criză. A avut loc o creştere dramatică a
deficitelor publice iar costul său se dovedeşte mult prea ridicat pentru o
Suedie a cărei prosperitate necesită o profundă inserare în schimburile
internaţionale.
Cel mai mare stat al europei nordice dispune de variate resurse
minerale (uraniu, minereu de fier de buna calitate, şisturi bituminoase) a
căror valorificare reprezintă însă numai 0.5% din PNB. Lipsa de
combustibili clasici a impus construcţia de numeroase hidrocentrale (peste
1000) şi de atomocentrale, ultimele contribuind cu circa 50% din producţia
de energie electrică. Producţia industrială este diversificată, de un înalt
nivel tehnologic, totuşi în pierdere de viteză pe piaţa internaţională. Se
obţin oţeluri speciale, material rulant, producţii petrochimice, nave,
cherestea şi celuloza, textile şi produse alimentare, cea mai mare parte a
industriei fiind concentrată în centrul şi sudul ţării. Căile de comunicaţie au
o densitate mai ridicată în jumătatea sudica, porturile sunt active şi legate
prin linii de feribot cu ţările riverane Marii Baltice. Turismul aduce anual
venituri de circa 3 miliarde de $. Balanţa comercială este excedentară,
principalii parteneri fiind ţările CEE şi AELS cu 50% şi respectiv, 20% din
volumul comerţului exterior.
Pentru Suedia aderarea la Uniunea Europeană înseamnă
apartenenţa la o piaţă bogată, dar şi abandonarea specificităţii politice. Pe
13 noiembrie 1994, Suedia, prin referendum, şi-a confirmat aderarea
(participare : 82,4% ; da : 52,2% ; nu : 46,9%.). Totuşi, în 2003, Suedia
este, împreună cu Marea Britanie şi cu Danemarca, unul din cele trei
state ale Uniunii care refuză adoptarea monedei euro.
3.6. Finlanda
Finlanda, care a aparţinut Rusiei ţariste din 1809 până în 1917, a

avut raporturi dificile cu Uniunea Sovietică, cu care s-a aflat în război între
anii 1939-1940 şi 1941-1944. Iată de ce preocuparea Finlandei de a
practica o politică de bună vecinătate cu colosul sovietic, care reprezenta
şi o enormă piaţă de desfacere pentru produsele finlandeze, stabilind, în
acelaşi timp, şi numeroase relaţii cu Occidentul.
Odată cu colapsul blocului sovietic, apoi a Uniunii Sovietice însăşi,
Finlanda nu mai este decât o ţară foarte „goală”, cu o populaţie de cca. 5
milioane de locuitori pe 338 000 km2, pierdută în nordul extrem al Europei,
a cărei principală piaţă de export s-a prăbuşit. Finlanda este ţara celor
1.000 de lacuri şi insule: 187.888 de lacuri şi 179.584 de insule mai precis.
Peisajul finlandez este mai întâi de toate acoperit de puţine coline, punctul
său cel mai înalt fiind Haltitunturi cu 1.328 m, din nordul extrem al
Laponiei. Faţadele maritime ale Finlandei se deschid la Marea Baltică, prin
golful Botnic la vest şi golful Finic la sud.
Ea are o economie bine industrializată, în mare parte de piaţă
liberă, cu un PIB per capita asemănător celor din Regatul Unit, Franţa,
Italia sau Germania.
24
3.6.2. Relaţiile Finlandei cu Uniunea Europeană
Finlanda este o republică cu un parlament unicameral în care

membrii sunt aleşi pe o perioadă de patru ani, ea nemaiavând altceva de
făcut decât să se alăture Uniunii Europene. Aderarea a fost confirmată
printr-un referendum, pe 16 octombrie 1994 (participare: 74% ; da: 57%;
nu: 43%).
Pentru Finlanda, care se ancorează în Europa occidentală nu fără
a avea nişte avantaje (se consideră că 85% din teritoriul finlandez
reprezintă „zonă defavorizată” şi astfel beneficiază de ajutoare
comunitare), e vorba de abandonarea specificului său diplomatic impus de
situaţia sa geopolitică (importanţa imensului vecin sovietic). Pentru
Uniunea Europeană, această aderare înseamnă oare că, dacă, într-o zi,
Finlanda e atacată de Rusia, toate statele membre ale Uniunii se vor
considera şi ele agresate? În principiu, spiritul Uniunii Europene implică
incontestabil un răspuns afirmativ la această întrebare.
3.7. Danemarca
Originile exacte ale Danemarcei s-au pierdut în istorie. Cea mai

veche Danevirke este din secolul al şaptelea, în acelaşi timp cu noul
alfabet runic. Cel mai vechi oraş, Ribe, a fost fondat în jurul anului 700.
Până în secolul al 10-lea danezii au fost cunoscuţi sub numele de vikingi,
colonizând, atacând şi având relaţii comerciale cu toate regiunile Europei,
alături de norvegieni şi suedezi. Exploratori vikingi au descoperit Islanda
din greşeală, în drum spre Insulele Faroe.
În diferite momente, regele Danemarcei a controlat părţi din Anglia
şi Irlanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, Franţa, în special
Normandia şi Insulele Virgine, Tranquebar în India, Estonia şi ceea ce
este astăzi Germania de nord. Scania, Blekinge şi Halland au făcut parte
din Danemarca pentru aproape întreaga sa istorie timpurie, dar au fost
cedate Suediei în 1658. Uniunea cu Norvegia a fost dizolvată în 1814,
când Norvegia a intrat într-o nouă uniune cu Suedia (până în 1905).
Din punct de vedre geografic, Danemarca este constituită din
peninsula Iutlanda şi 405 insule ce au primit nume. Dintre acestea, 323
sunt locuite, cele mai mari fiind Zealand şi Funen. Oraşele principale sunt
capitala Copenhaga, Aarhus, Aalborg şi Odense. Din punct de vedre
politic, Danemarca este cea mai veche monarhie din Europa. În 1849 a
devenit o monarhie constituţională odată cu adoptarea unei noi constituţii.
Monarhul este şeful formal al statului, un rol mai mult ceremonial,
deoarece puterea executivă, exercitată de monarh, este exercitată prin
cabinetul de miniştri, primul ministru fiind primul între egali (primus inter
pares). Puterea legislativă este deţinută atât de monarh cât şi de
Parlamentul danez, cunoscut sub numele de Folketing, care este constituit
25
din nu mai mult de 179 de membri. Puterea judecătorească de deţinută de
Curtea daneză.
Alegerile pentru Parlament trebuie să aibă loc la interval de maxim
patru ani, dar primul ministru poate cere alegeri anticipate. Dacă
parlamentul dă un vot de neîncredere primului ministru, întregul guvern
demisionează. Ţara este deseori condusă de guverne minoritare, votul
universal fiind foarte utilizat iar în toate chestiunile, legea daneză
consideră femeile egale bărbaţilor.
Pedeapsa cu moartea a fost abolită în Danemarca în 1930. A fost
reintrodusă pentru scurt timp după al doilea război mondial, la presiunea
publică. Un număr de 46 de oameni au fost executaţi pentru crime de
război, după care pedeapsa cu moartea nu a mai fost aplicată ani
întregime. În cele din urmă în 1978 a fost din nou abolită. Este ilegală prin
lege extrădarea unei persoane într-o ţară unde ar fi sub riscul pedepsei cu
moartea.
3.7.2. Relaţiile Danemarcei cu Uniunea Europeană
Această economie de piaţă modernă cuprinde agricultură de înaltă

performanţă, industrie pe scară largă şi redusă modernă, un sistem social
bine pus la punct, un nivel de trai ridicat, o monedă naţională stabilă şi o
dependenţă ridicată de comerţul extern. Danemarca este un exportator
net de alimente şi energie şi are un excedent extern confortabil.
Aproximativ 75% din muncitorii danezi fac parte dintr-un sindicat afiliat
Confederaţiei daneze a sindicatelor, relaţiile dintre sindicate şi angajatori
fiind de cooperare: sindicatele joacă un rol important în managementul
locului de muncă, şi sunt reprezentate în majoritatea consiliilor
administrative ale companiilor. Regulile legate de orarul de muncă şi
salarii sunt negociate între sindicate şi angajatori, cu o implicare minimă
din partea guvernului.
Guvernul a reuşit să atingă şi chiar să depăşească criteriile
economice pentru participarea la faza a treia (o monedă europeană
comună) a Uniunii Economice şi monetare a Uniunii Europene (EMU). Ea
s-a plasat de asemenea pe primul loc în topurile legate de mediul de
afaceri electronic în ultimii doi ani.
Într-un referendum în septembrie 2000, Danemarca a confirmat
decizia de a nu se alătura celorlalte 12 ţări membre ale UE care au
adoptat euro. Chiar şi aşa, moneda daneză rămâne legată de euro.
3.8. Austria
Existenţa Republicii Austria a fost recunoscută prin Tratatul de la

Saint Germain en Laye semnat la data de 10 septembrie 1919 între
Austria şi Aliaţii din primul război mondial, ea fiind anexată Germaniei
naziste în 1938. Aliaţii au ocupat Austria la sfârşitul celui de al doilea
război mondial şi până în 1955, când ţara şi-a câştigat independenţa
deplină sub condiţia păstrării neutralităţii. Totuşi, după prăbuşirea
26
comunismului în Europa de Est, Austria a devenit din ce în ce mai
implicată în afacerile europene, iar în 1995 şi 1999, Austria a aderat la
Uniunea Europeană şi respectiv la sistemul monetar euro.
Fiind situate în Alpi, vestul şi sudul Austriei sunt renumite ca o
destinaţie a sporturilor de iarnă. Cel mai înalt munte este Grossglockner,
cu 3.798 m. Nordul şi estul ţării sunt formate mai ales din terenuri
deluroase. Principalele oraşe sunt capitala Viena situată pe Dunăre, apoi
Salzburg, Innsbruck, Graz şi Linz.
Şeful statului este preşedintele, care este ales la fiecare 6 ani prin
votul poporului. Preşedintele desemnează cancelarul, în mod normal
liderul celui mai mare partid din parlament din urma alegerilor. Parlamentul
austriac este format din două camere, Bundesrat (consiliul federal), ce
consistă în 64 de reprezentanţi ai statelor, în funcţie de populaţie, şi
Nationalrat (consiliul naţional), care are 183 membri aleşi prin vot direct.
3.8.2. Relaţiile Austriei cu Uniunea Europeană
Austria, cu economia sa de piaţă bine dezvoltată şi cu standardul

său înalt de viaţă, este în legătură strânsă cu alte economii din Uniunea
Europeană, în special cu cea germană. Statutul de membră a UE a adus
un val de investitori străini atraşi de accesul Austriei la piaţa unită
europeană şi de apropierea de economiile aspirante la UE. Pe de altă
parte, creşterea economică înceată a UE a influenţat şi economia
austriacă: rata de creştere în 2002 de 1,4%, în 2003 de 0,8% respectiv în
2004 de 1,9% iar în 2005 de 2,2%. Produsul Intern Brut a fost în anul
2005 de 5,1 miliarde Euro, iar cel pe cap de locuitor în 2005 de 27.930
Euro
Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice în toamna anului 1989, atuul
austriac - poziţia sa la graniţa dintre cele două Europe - a dispărut.
Rămânea deci să se ancoreze în Uniunea Europeană.
La 12 iunie 1994, a avut loc un referendum „pro” sau „contra”
aderării. Participarea a fost foarte ridicată (81,27% din alegătorii înscrişi).
Contrar sondajelor ce anunţau fie o slabă victorie, fie înfrângerea
acceptării aderării, aceasta obţine un succes masiv (66,39% din voturile
exprimate, faţă de 33,61% pentru refuz).
În 2000, raporturile dintre Austria şi Uniunea Europeană au trecut
printr-o criză gravă: „Afacerea” Haider. Această criză a fost provocată, în
urma alegerilor din Austria, de intrarea în guvern a Partidului FPO de
extremă dreapata, condus de Jorg Haider, care, în mai multe rânduri, şi-a
exprimat admiraţia faţă de Germania hitleristă. Cei 14 parteneri europeni
ai Austriei, şocaţi, au izolat-o. Criza s-a agravat rapid: pentru opinia
publică austriacă, guvernul a apărut în urma unor alegeri perfect
democratice.
În septembrie 2000, un Comitet de trei „înţelepţi”, constituit printr-un
acord între Uniunea Europeană şi Austria, a fost însărcinat să verifice
dacă Austria e în regulă cu obligaţiile europene. În urma acestor verificări
Austria a fost absolvită de orice „vină” iar măsurile de izolare au fost
ridicate. Criza s-a încheiat cu bine în cele din urmă, dar întrebările de fond
au rămas: „libertatea democratică” a statelor membre este „limitată”?
27
Uniunea are dreptul să aducă pe „calea cea bună” un stat care se
comportă „greşit”? Articolele 6 şi 7 din Tratatul UE, Tratatele Consolidate,
tind să schiţeze un început de răspuns.14
3.9. Irlanda

Republica Irlanda este o ţară în Europa de Vest care ocupă
aproximativ 80% din insula Irlanda, cealaltă parte fiind ocupată de Irlanda
de Nord, parte a Regatului Unit. Irlanda este cel mai vestic membru al
Uniunii Europene, are o economie dezvoltată şi o populaţie de puţin mai
mult de 4 milioane. În constituţia republicii, numele ţării este doar Irlanda
deşi numele Republica Irlandeză este folosit pentru nu a se confunda cu
Irlanda de Nord şi cu întreaga insulă Irlanda. Capitala Irlandei este la
Dublin.
Statul este o republică, cu un sistem parlamentar de guvernare.
Preşedintele Irlandei, care este şeful statului, este ales pentru un termen
de şapte ani şi nu poate fi re-ales numai încă odată. Rolul preşedintelui
este în general ceremonial, deşi are nişte puteri şi funcţii constituţionale şi
este avizat de Consiliul Statului. Primul Ministru Irlandei este nominalizat
de preşedinte după decizia parlamentului, el fiind în general şi şeful
partidului politic care câştigă cele mai multe locuri la alegerile naţionale. În
ultimul timp, este normal pentru guvernele Irlandei să fie formate din
coaliţii, ne fiind un guvern format dintr-un singur partid din perioada 1987-
1989.
Parlamentul bicameral este format din Senat (60 membri, dintre
care 11 nominalizaţi de primul ministru, 6 aleşi de două universităţi din
ţară şi 43 aleşi de reprezentanţi publici) şi Camera Deputaţilor (166 de
membri care sunt aleşi direct şi reprezintă electorate, sau secţii de votare,
sub sistemul de reprezentare proporţională). În constituţie este specificat
că alegerile parlamentare trebuie ţinute cel puţin din şapte în şapte ani.
Guvernul Irlandei are maximum 15 membri, şi maxim doi din aceştia pot fi
nominalizaţi de Senat. Prim Ministrul, Viceprim Ministrul şi Ministru de
Finanţe trebuie să fie membri ai parlamentului.
Din punct de vedere geografic, Insula Irlanda are o suprafaţă de
84.421 km², din care 70.273 km² aparţin Republicii Irlandeze. Irlanda este
complet înconjurată de Oceanul Atlantic, deşi porţiunea de apă între
Irlanda şi Marea Britanie este cunoscută ca Marea Irlandeză. Coasta de
vest a Irlandei este compusă din dealuri şi munţii cu înălţime mică, cel mai
înalt punct fiind Carrauntoohil la 1041 m. În centrul ţării există în majoritate
teren favorabil pentru agricultură şi traversat de râuri ca şi Shannon şi de
lacuri. Centrul ţării conţine şi zăcăminte majore de turbă, turba fiind printre
cele mai importante resurse naturale a Irlandei. Oraşele principale sunt
capitala Dublin, Cork şi Galway.
Republica Irlandeză are o economie mică, modernă şi dependentă
pe comerţ extern. Cu un PIB de aproximativ $40,000 pe cap de locuitor în
anul 2005, Irlanda este a treia cea mai bogată ţară din Europa şi a patra
14
Prodi, R.: O viziune asupra Europei, Milano, 2001, pag.68;
28
cea mai bogată din lume. Economia este caracterizată de o forţă de
muncă foarte educată şi de o rată foarte înaltă de investiţie străină.
Creşterea economică a ajuns la o medie de 10% pe an între 1995
şi 2005, din cauza procesului Tigrului Celtic. Între 2003 şi 2005, creşterea
medie pe an a fost în jur de 4-6%. Agricultura, care era pentru mult timp
cel mai important sector economic, este acum eclipsat de industrie, care
face 46% din PIB, Irlanda fiind la ora actuală printre cele mai
industrializate economii din lume. 80% din exporturi sunt compuse de
bunuri industriale deşi acest sector angajează doar 28% din forţa de
muncă. Deşi exporturile rămân cea mai mare sursă a creşterii dinamice a
economiei, Irlanda beneficiază de o creştere în consum şi de o renaştere
a sectoarelor de construcţie şi investiţie în afaceri.
În ultimul deceniu, guvernul irlandez a implementat o serie de
proiecte naţionale economice cu ţelul de a reduce inflaţia şi ratele de
taxaţie. Alte ţeluri includ: reducerea cheltuielilor guvernamentale ca
procentaj a PIB-ului, îmbunătăţirea pregătirilor a forţei de muncă şi
promovarea investiţiei străine, care deja este la printre cele mai mari
niveluri din lume.
Majoritatea irlandezilor sunt de etnie celtică, deşi este o minoritate
importantă engleză. Limbile oficiale sunt irlandeza, o limbă celtică, şi
engleza, care este a doua limbă oficială. Limba irlandeză este obligatorie
în sistemul de învăţământ şi este prima limbă oficială, deşi limba engleză
este cea vorbită de majoritatea populaţiei ca limbă maternă. Comunităţile
care vorbesc irlandeza ca prima limbă trăiesc în principal în vestul Irlandei,
deşi acestea formează un procentaj mic a populaţiei totale a ţării. 92% din
populaţia republicii sunt romano-catolici, deşi în ultimul timp a fost un
declin masiv de credinţă a catolicilor irlandezi. În 2001, doar 48% din cei
care se declară catolici merg de regulă la servicii religioase. A doua religie
este cea anglicană, cunoscută oficial ca Biserica Irlandeză dar există şi o
minoritatea care crede în iudaism şi un număr mic, dar crescător de
musulmani.
3.9.2. Relaţiile Irlandei cu Uniunea Europeană

Irlanda a intrat în 1973 în Comunităţile Europene, după Marea
Britanie. Aceste două state au avut o istorie comună tumultuoasă. Irlanda
catolică a fost colonizată de Anglia protestantă în secolul al XVII-lea şi s-a
eliberat în urma unui război foarte dur de independenţă (1919-1921),
Nordul Irlandei - Ulster rămânând în cadrul Marii Britanii.
Dar geografia a sudat cele două teritorii. Astfel, Irlanda, ataşată
Marii Britanii, nu a aderat deocamdată la Acordurile de la Schengen
(libera circulaţie a persoanelor între statele participante), Marea Britanie
refuzând ea însăşi deocamdată aderarea.
Irlanda beneficiază substanţial de integrarea europeană. Ajutoare
comunitare au stimulat dezvoltarea acestei ţări, care s-a modernizat
începând cu anii '70, atrăgând mai ales întreprinderi nord-americane de
înaltă tehnologie, ce-o utilizează ca trambulină spre continent. Totuşi,
Irlanda păstrează o anumită specificitate (în special păstrarea neutralităţii),
ea adoptând moneda euro cu încă alte 11 ţări din Uniunea Europeană în
anul 2002.
29
3.10.Grecia

Grecia sau Republica Elenă este o ţară din sud-estul Europei
membră a Tratatului Nord-Atlantic, Uniunii Europene şi a zonei euro. Ea
este situată în peninsula balcanică, învecinându-se Bulgaria, Republica
Macedonia, Albania şi Turcia şi având un litoral de 13.676 km la Mările
Egee, Ioniană şi Mediterană. Privită de mulţi ca şi leagănul civilizaţiei
vestice, Grecia are o istorie lungă şi bogată în care şi-a răspândit influenţa
pe trei continente.
Grecia este o republică parlamentară, conform Constituţiei intrate în
vigoare la 11.06.1975, amendate ultimă dată în martie 1986 iar Regiunea
Muntelui Athos are statut autonom. Puterea legislativă este exercitată de
un Parlament unicameral, Parlamentul grec. Puterea executivă este
exercitată de un Cabinet condus de un prim-ministru. Consiliul Republicii
(foştii preşedinţi democraţi, primul ministru, liderul opoziţiei şi prim-miniştri
guvernelor) este condus de către preşedintele ţării şi se întruneşte atunci
când partidul majoritar se află în imposibilitatea de a forma guvernul;
autorizează preşedintele să numească un prim-ministru care este sau nu
membru al Parlamentului sau să dizolve Parlamentul. Şeful statului este
preşedintele (ales de Parlament pentru cel mult 2 mandate de 5 ani).
3.10.2. Relaţiile Greciei cu Uniunea Europeană
Cu cca. 11 milioane de locuitori, Grecia a aderat la Comunitate în

1981, încheind încă din anul 1961 acordul de asociere şi stipulând la
termen aderarea. În 1974, Grecia, aflată sub dictatura coloneilor din 1967,
a redevenit democraţie, intrarea în Comunitate apărând ca o recompensa
logică a acestei reveniri la libertate.
Începând cu 1981, raporturile dintre Grecia şi Comunitate, mult timp
dificile, au furnizat un exemplu elocvent de neînţelegeri suscitate de
integrarea europeană. Grecia ştia să beneficieze din plin de banii comu-
nitari, între anii 1993-1998, diferenţa netă între ceea ce Grecia plăteşte
Comunităţii şi ceea ce primeşte reprezenta peste 3% din produsul intern
brut.
Toate statisticile confirmă o gestionare tolerantă, susţinută de
împrumuturile europene: inflaţie, deficit public (5% din produsul intern brut
în 1997), contractare de datorii de către stat (110% din produsul intern
brut). Totuşi, o dată cu încheierea epocii populiste a lui Papandreu (1981-
1996), Grecia a înţeles, în sfârşit, că are nevoie de seriozitate, astfel că în
martie 1998, drahma grecească se supune mecanismului de schimb al
sistemului monetar european, aderând la euro în 2001.
În fruntea problemelor Greciei figurează conflictele mai vechi cu
Turcia, ţară cu cca. 64 de milioane de locuitori. Aceasta, asociată, în urma
Greciei la Comunitate, în anul 1963, bate încă la poarta uniunii Europene.
Între Grecia şi Turcia, disputele sînt numeroase.15 De unde opoziţia
Greciei faţă de aderarea Turciei la Uniunea Europeană - această atitudine
15
Mai ales în „chestiunea” cipriotă;
30
negativă a Greciei permiţând partenerilor săi din Uniune să arunce asupra
ei vina blocării aderării Turciei.
Din august 1999, unul dintre motive constituindu-l şi cutremurul de
pământ devastator din Turcia, în urma căruia Grecia îşi manifestă
simpatia faţă de victime - are loc o îmbunătăţire timidă a relaţiilor dintre
cele două state: dorinţa de dialog în relaţiile greco-turce; negocieri sub
auspiciile ONU privind Ciprul. A apărut în sfârşit, preocuparea Uniunii
Europene de a arăta Turciei că nu e lăsată deoparte.
• Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (sau

Banca Est - Europeană), bancă înfiinţată la 14 aprilie 1991, cu sediul
central la Londra. La fel ca Banca Europeană de Investiţii, BERD susţine
realizarea şi perfecţionarea infrastructurii din statele est-europene,
finanţarea proiectelor întreprinderilor mici şi mijlocii, realizarea de
programe menite a crea o piaţă liberă, concurenţială şi eficientă în estul
Europei. 51% din capitalul social al Băncii aparţine Uniunii Europene şi
statelor membre.
• Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene –
document politic, semnat la Consiliul European de la Nisa (7-11
decembrie 2000) care reuneşte într-o singură structură prevederi din
documentele internaţionale referitoare la drepturile omului şi din
prevederile tratatelor comunitare, având ca scop o poziţionare mai
echitabilă şi mai justă a cetăţeanului european în raport cu instituţiile
comunitare.
• Carta Socială – listă minimală de 30 de puncte, adoptată de
Consiliul European la 9 decembrie 1989, reglementând drepturi sociale
fundamentale în scopul de a lua în considerare dimensiunea socială a
pieţei comune.
1. Cine exercită puterea legislativă în Belgia?

a) regele;
b) cele două camere ale Parlamentului;
c) regele împreună cu cele două camere ale Parlamentului.
2. Care sunt caracteristicile sistemului social din Suedia?

a) combină dinamismul economic şi protecţia socială ridicată;
b) dinamismul economic;
c) protecţia socială.
3. Care este a doua limbă oficială în Irlanda?

a) engleza;
b) irlandeza;
c) germana.
31

- PARTEA A III A -
Cuvinte cheie: zlotul, autonomie, Trianon, catifea, cruciada.
Rezumat:
În această unitate de învăţare sunt prezentate pe scurt cinci dintre
statele care au aderat la Uniunea Europeană la data de 1 mai 2004,
respectiv Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Slovenia, punându-se
evident accent pe situaţia lor economică şi politică ce au dus la integrarea
lor în U.E. în penultimul val de aderare.
Conţinut:
4.1. Polonia
Numele ţării: Republica Polonă;

Amplasare geografică: Europa Centrală, estul Germaniei;
Suprafaţă ţării: 312685 km² (8220 km² apă şi 304.465 km² uscat);
Populaţia ţării: 38.622.660 (iulie 2005) dintre care 98% de origine
poloneză şi 13 minorităţi;
Densitatea de locuitori: 124 locuitori/km²;
Limba oficială: poloneza;
Forma de guvernământ: republică democrată parlamentară;
Capitala ţării: Varşovia;
Constituţia ţării: a fost adoptată în 1997 o Constituţie Nouă
Democratică;
Diviziuni administrative:16 provincii (wojewodztwo), 308 judeţe
(powiat), 2.489 comune (gmina);
Moneda naţională: zlotul;
Puterea executivă: şeful statului-preşedinte este ales prin vot
popular direct pentru un mandat de cinci ani; primul ministru este numit de
preşedinte;
Puterea legislativă: Adunare Naţională bicamerală: Sejm (460
locuri; membrii sunt aleşi prin reprezentare proporţională pe o perioadă de
patru ani), Senatul (100 locuri - aleşi prin vot majoritar pe provincii);
Puterea judecătorească: Curtea Supremă (judecătorii sunt numiţi
de preşedinte pe baza recomandărilor Consiliului Naţional Juridic pe
perioadă nedeterminată); Tribunalul Constituţional (judecătorii sunt aleşi
de Sejm pentru un mandat de nouă ani);
32
Uniunea Europeană a semnat Acordurile Europene cu Polonia şi
Ungaria în 1991. La vremea aceea Polonia era deficitară în domeniul
igienei alimentare şi a normelor zootehnice, în domeniul combaterii
corupţiei, a supravegherii frontierelor şi a solidităţii bugetului. în anii care
au urmat însă a de pus eforturi serioase, aliniindu-se cerinţelor celor patru
criterii de aderare. Fiind unul dintre cele mai mari şi complexe state
candidate, s-a străduit să respecte termenele fixate susţinând în acelaşi
timp acordarea de subvenţii pentru agricultură, un sector important al
economiei care a urmat o curbă descendentă şi care continuă să creeze
probleme. Polonia, este, dintre statele care s-au integrat la 1 mai 2004,
cea mai mare ca suprafaţă şi cu cea mai mare populaţie. Agricultura
poloneză număra mai multe persoane active decât toate celelalte state la
un loc. Dintre angajaţi, 20% sunt în agricultură, fiind folosit 60% din teren.
Este considerată ca una din ţările în tranziţie cea mai aptă de a se integra
rapid in UE. O creştere economică de 6% în anul 2003, investiţii străine
crescânde şi o valoare a şomajului scăzută sunt unele dintre evoluţiile
pozitive.
Preşedintele este reprezentantul suprem şi cel care garantează
continuitatea autorităţii statului. Este ales pe 5 ani, prin vot direct şi are
drept de veto. Primul-ministru este ales de un mare grup parlamentar şi îi
este dat un mandat de către preşedinte. Adunarea Naţională alege
Consiliul de Miniştrii.
O distanţă în creştere între regiuni şi pericolul marginalizării unor
hotărâri constituie reversul medaliei. Treizeci şi opt la sută din populaţie
trăieşte în zone rurale, şi aproape 44% dintre ei lucrează în agricultură. În
acelaşi timp, aceste zone prezintă valori ale şomajului mai ridicate.
Contrar celorlalte state, Polonia a reuşit sa conserve o parte ridicată de
ţărani, care posedă proprietăţi private. Naţionalizarea pământului nu a
putut fi făcută cu succes în Nord şi Vest. În nordul ţării, problemele sunt
asemănătoare cu cele ale celorlalte ţări în tranziţie. Lichidarea
întreprinderilor publice a antrenat un şomaj ridicat şi în acelaşi timp a dat
naştere unor structuri agricole mari, chiar dacă acestea nu sunt la un nivel
atât de ridicat ca în Ungaria şi Republica Cehă.
În ceea priveşte sprijinirea agriculturii şi spaţiilor rurale, pot fi
distinse 3 faze, spre sfârşitul primei faze, până în 1993/1994, un început al
politicii de dezvoltare rurală a fost formulat. Înainte de a crea locuri de
muncă în spaţiul rural, guvernul polonez a pornit cu investiţii în sectorul
infrastructural al comunelor rurale. Programul Phare a susţinut de
asemenea proiecte izolate în spaţiul rural.
A doua fază, a fost anunţată de o schimbare de guvernare şi de
intrarea Poloniei în UE. Politica agricolă şi politica de dezvoltare rurală
sunt mai clar definite în programul elaborat în 1994 pentru dezvoltarea
rurală. Susţinuţi si dotaţi cu mijloace publice şi internaţionale, programele
de susţinere au fost, în sfârşit, elaborate, de-o parte de modernizare a
agriculturii şi industriei agro-alimentare, şi pe de altă parte de susţinere a
economiei şi ameliorare a infrastructurilor. Două dintre iniţiativele conduse
de guvernul polonez şi Comisia UE, intitulate Task Forces experimentau
în 1996 si 1997 necesitatea de-acum a unei politici regionale de
33
dezvoltare, orientată după structurile UE. Patru proiecte pilot au fost
lansate, organizate în acelaşi mod.
A treia fază, începută în 1997/1998, este plasată sub semnul
adeziunii şi este din nou anunţată de o schimbare de guvern. Reforma
administrativă şi teritorială a fost realizată în 1998. În acest moment putem
vorbi de o autonomie administrativă a comunelor şi districtelor. Este
considerată ca una dintre condiţiile esenţiale prealabile introducerii
principiului de subsidiaritate în ajutorul regional acordat Poloniei.
O nouă strategie de dezvoltare a agriculturii şi spaţiului rural a fost
prezentată în 1998 în intenţia de a atinge o mai mare coerenţă a politicii
agricole şi structurale, ea fiind încurajată şi de parteneriatul legat de
adeziune.
4.2. Ungaria
Numele ţării: Republica Ungară;

Amplasare geografică: Europa Centrală, nord-vestul României;
Statele învecinate: Austria, Slovacia, Ucraina, România, fosta
Yugoslavie, Croaţia, Slovenia;
Suprafaţa ţării: 93.030 km² (690 km² apă şi 92.340 km² uscat);
Populaţia ţării: 10.315.407 (iulie 2005), 63,7% urban si 36,3%
rural, 96,6% unguri şi 13 minorităţi recunoscute oficial;
Limba oficială: maghiară;
Capitala ţării: Budapesta;
Constituţia ţării: cea din 1949 este încă validă, dar a fost revizuită
fundamental în 1989;
Diviziuni administrative: 3.131 municipalităţi, 19 districte, 7
regiuni şi un oraş capitală;
Moneda naţională: forint;
Puterea executivă: şeful statului - preşedinte - ales de Adunarea
Naţională pentru un mandat de cinci ani; primul ministru este numit de
Adunarea Naţională la recomandarea preşedintelui;
Puterea legislativă: Adunarea Naţională unicamerală (386 locuri);
membrii sunt aleşi prin vot popular printr-un sistem de reprezentare directă
şi proporţională pe o perioadă de patru ani;
Puterea judecătorească: Curtea Constituţională - judecătorii sunt
aleşi de Adunarea Naţională, pe nouă ani;
De-a lungul istoriei sale, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar

din 1918, Ungaria pierde şi recâştigă o serie de provincii, după războaiele
mondiale:
- Tratatul de la Trianon din anul 1920 îi modifică iar graniţele şi prin
care milioane de unguri devin cetăţeni ai statelor noi, rezultate în urma
prăbuşirii imperiului;
- în timpul celui de-al II lea război mondial, devine aliatul Germaniei
în atmosfera de naţionalism şi anti-semitism. Această politică a condamnat
ţara la prăbuşire, fiind ocupată de Germania în martie 1944. În decembrie
1944, guvernul naţional provizoriu declară război Germaniei;
34
- în 1947, la Paris se semnează Tratatul de Pace cu Ungaria,
România, Bulgaria, Italia şi Finlanda. Ungaria este obligată să plătească
Uniunii Sovietice 200 milioane USD compensaţii de război;
- în 1949 se proclamă Republica Populară Ungaria, se impune un
guvern stalinist, iar in următorii ani sistemul politic se alterează
considerabil;
- în 1956, are loc revoluţia contra comunismului;
- în 1959 îşi proclamă neutralitatea;
- în anii 80 se ameliorează funcţionarea sistemului economic şi se
dezvoltă sectorul privat;
- în 1989 Ungaria îşi deschide frontierele cu Austria şi ia numele de
Ungaria;
- în 1990 au loc primele alegeri libere iar retragerea trupelor
sovietice de pe teritoriul ţării ia sfârşit în 1991;
- în 1991, se semnează Acordul de Asociere cu UE care prevedea
probleme legate de comerţ, dialog politic şi alte arii de cooperare,
incluzând mediul, transporturile şi vămile;
- în martie 1994, Ungaria a fost prima ţară care a fost acceptată în
mod oficial ca şi candidată la Uniunea Europeană cu un rezultat de 85 %
pro UE la referendum-ul din 1997;
- în 1998, începe negocierile de accesiune şi în 1999 devine
membru NATO;
- Tratatul de Accesiune este semnat la Atena în 2003.
Relaţiile UE - Ungaria
Ungaria a încheiat Acordul de Asociere cu Comunităţile Europene

în decembrie 1991, care au intrat în vigoare din februarie 1994. Acordul
acoperea probleme legate de comerţ, dialog politic, şi alte arii de
cooperare, incluzând, mediul, transporturile, vămile şi ţinteşte sa
stabilească o zonă de comerţ liber între UE şi Ungaria.
În martie 1994, Ungaria a fost prima ţară care a aplicat oficial
pentru a deveni membru UE. La Consiliul European din Luxemburg din
decembrie 1997 s-a decis lansarea negocierilor cu 6 dintre ţările aplicante,
printre care şi Ungaria.
Negocierile cu Ungaria au fost lansate la 30 martie 1998. Ultimul
Raport Regular a fost publicat în octombrie 2002, când Comisia a
considerat că cele 10 ţări împreună au atins criteriile pentru accesiune şi
vor fi gata să devină membre in 2004. Negocierile de accesiune au inclus
29 de capitole.
Asistenţa financiară
Programul Phare a oferit sprijin Europei Centrale şi de Est încă din

1989, acordând în perioada 1992 - 1999 Ungariei, 1 milion de dolari, 119,8
milioane în 2003, 108,8 milioane în 2004 şi 130, 7 milioane în 2005 şi 6,7
milioane euro în 2006. De la ISPA a primit 88,3 milioane în 2003, 90,8
milioane în 2004, 94,2 milioane în 2005 şi 94,5 milioane în 2006.
35
Programul SAPARD acord o sumă de 50,5 milioane anual pe perioada
2000 - 2006.
4.3. Cehia
Numele ţării: Republica Cehă (Ceska Republica);

Amplasare geografică: Europa Centrală, sud-estul Germaniei;
Statele învecinate: Germania, Austria, Polonia, Slovacia;
Suprafaţa ţării: 78.866 km² (1.590 km² apă şi 77.276 km² uscat);
Populaţia ţării: 10.249.216 (iulie 2005), aproape 2/3 trăiesc în
oraşe şi 1/3 în sate iar 94% sunt cehi, 3% slovaci şi restul, polonezi,
germani, unguri;
Limba oficială: cehă;
Capitala ţării: Praga;
Diviziuni administrative: 13 regiuni (kraje) şi un oraş capitală
(hlavni mesto);
Moneda oficială: coroana cehă;
Puterea executivă: şeful statului-preşedinte este ales de
Parlament pentru un mandat de cinci ani; primul ministru este numit de
preşedinte;
Puterea legislativă: parlament bicameral format din Senat (81
locuri; membrii sunt aleşi prin vot popular pe o perioadă de şase ani;
Camera Deputaţilor (200 locuri; membrii aleşi prin vot popular, pentru
patru ani);
Puterea judecătorească: Curtea Supremă şi Curtea
Constituţională; preşedintele şi vice-preşedintele sunt numiţi de şeful
statului pentru un mandat de 10 ani;
Dispute internaţionale: familia regală din Lichtenstein pretinde
restituirea a 1.600 Km² de teren confiscat în 1918; cu Austria are dispute
minore legate de centrala nucleară de la Temelin şi de tratamentul aplicat
populaţiei de etnie germană după al doilea război mondial;
Istoria acestui teritoriu, care acum este Republica Cehă, merge

înapoi cu aproape 2 milenii, până în timpul când triburile slavonice s-au
stabilit în aceasta zonă. Bohemia a început prima dată să se dezvolte ca
un stat independent în secolul IX ăi Praga a devenit centrul dinastiei
Premyslid. În secolul XIII, imigrarea germană şi colonizarea au avut loc,
iniţiând o perioadă de creştere intensă a comerţului şi a culturii. Puterea şi
influenţa regatului Bohemia atinge momentul de vârf în timpul domniei
regelui Charles IV (1346-1378) din dinastia Luxemburg.
În 1556, regatul ceh intră sub controlul Imperiului Habsburgic. În
1618, puterea bohemiană intră în conflict cu habsburgii, căruia i-a urmat
un război de 30 de ani. În 1848, izbucnesc revoluţiile, Praga fiind primul
oraş din Imperiul Habsburgic care cerea reforme. Independenţa nu a putut
fi obţinută, decât după primul război mondial, când împreună cu Slovacia
a fost creat Statul Federal Democrat Cehoslovacia în 1918.
După al doilea război mondial, Cehoslovacia a căzut în sfera de
influenţă a sovieticilor şi în 1968 s-a contracarat încercarea de a crea
„socialismul cu faţă umană”, iar urmarea demonstraţiilor anti-comuniste a
36
fost o perioadă de represalii severe. O dată cu colapsul autorităţii sovietice
în 1989 si-au recâştigat libertatea printr-o „revoluţie de catifea”. La 1
ianuarie 1993, una dintre cele mai importante decizii ale guvernului,
împreună cu primul ministru slovac, a fost aceea de a dizolva Federaţia
Cehoslovacia şi de a o înlocui cu republicile separate Cehia şi Slovacia,
pentru ca în decembrie 2002 să fie invitată să se alăture Uniunii
Europene.
Două treimi din ţară, constituite de 3 regiuni (Bohemia, Moravia,
Silesia), sunt peisaje muntoase. Mai puţin de jumătate din suprafaţa
agricolă utilă se găseşte în zone defavorizate. Pentru economia naţională,
agricultura nu are decât o importanţă secundară, ţara fiind mai mult
industrială. Producţia agricolă fusese intens colectivizată şi naţionalizată.
Odată cu procesul de tranziţie, au apărut pe de-o parte, întreprinderi mari
şi pe de-altă parte, numeroase exploatări familiale, de talie mică şi
mijlocie. În ciuda unei importante supresiunii a mâinii de lucru, datorată
transformărilor exploatărilor publice şi cooperativelor, valoarea şomajului
este remarcabil de scăzută. Valori crescute regionale, aşa cum găsim în
regiunile nordice, au fost cauzate de prăbuşirea industriei
monostructurate. În schimb, în sud, noi locuri de muncă pot fi create
datorită turismului.
Până în 1996, nu exista conceptul de sprijin al spaţiului rural,
politica rămânând sectorială şi conform importanţei acordate spaţiului
rural, acesta era doar slab marcat. Din 1995, existau programe ţintă
pentru agricultură din zonele defavorizate, din 1994 exista un program de
reînnoire a satelor, pus în practică cu succes, care încurajează investiţiile
pentru construcţia de clădiri publice sau infrastructuri înainte de a susţine
creşterea economică a comunelor. Sunt prevăzute de asemenea modele
de participare a cetăţenilor, care graţie dezvoltării satelor sunt cunoscuţi în
zonele rurale germanofone.
În cadrul acestui program de renovare, a fost prevăzut un ajutor în
favoarea proiectelor integrate de microregiunile rurale. De asemenea, era
prevăzut în mod egal şi participarea ministerelor la aceasta dezvoltare
rurală precum şi o reformă administrativă ce acorda multe drepturi la
nivelul intermediar al administraţiei, în districte.
4.4. Slovacia
Numele ţării: Republica Slovacia;

Amplasare geografică: Europa Centrală, sudul Poloniei;
Statele învecinate: Republica Cehă, Austria, Ungaria, Polonia,
Ucraina;
Populaţia ţării: 5.430.033 (iulie 2005), 56,9% urban şi 43,7% rural;
Limba oficială: slovacă şi maghiară în anumite regiuni;
Capitala ţării: Bratislava;
Diviziuni administrative: 8 regiuni (kraje) şi un oraş capitală;
Moneda naţională: coroana slovacă;
37
Puterea executivă: şeful statului - preşedinte este ales prin vot
popular direct pentru un mandat de cinci ani; primul ministru este numit de
preşedinte;
Puterea legislativă: Consiliu Naţional este unicameral (150 locuri),
membrii sunt aleşi prin reprezentare proporţională pe o perioadă de patru
ani;
Puterea judecătorească: Curtea Supremă (membrii sunt aleşi de
Consiliul Naţional şi Curtea Constituţională); judecătorii sunt numiţi de
şeful statului dintr-o listă de nominalizări aprobate de Consiliul Naţional;
Dispute internaţionale: s-au făcut schimbări minore de graniţă cu
Polonia în 2003; dispute cu Ungaria referitor la protecţia minorităţii
maghiare din Slovacia;
În anul 1990, Republica Cehoslovacia se transformă în Republica

Federativă Cehă şi Slovacă, iar în 1993, cele două republici devin două
state independente: Slovacia şi Republica Cehă. Sistemul legal civil este
bazat pe codul Austro-Ungar; codul legal fiind modificat pentru a îndeplini
obligaţiile Organizaţiei pentru Securitate si Cooperare (OSCE) şi pentru a
respinge teoriile Marxiste şi Leniniste.
Probleme importante ridicau rata şomajului care atingea, la nivelul
anului 2002 un nivel inacceptabil de 15 %, şi drogurile, Slovacia fiind zona
de traversare pentru heroină între Asia Sud - Vestică şi Europa de Vest şi
este şi producător de droguri sintetice pentru piaţa regională.
Ultimul raport de monitorizare asupra situaţiei Slovaciei în UE
denotă faptul că „Performanţele macroeconomice ale Slovaciei s-au
îmbunătăţit considerabil, inclusiv în ceea ce priveşte capacitatea
administrativă şi judiciară, dar au mai rămas oarecare nereguli. Progresul
pe calea reformelor, ca şi zona financiară publică a primit noi impulsuri
fiind luate anumite măsuri eficiente.
Slovacia a trecut de la o economie centralizată la economia de
piaţă. Guvernul Dzurinda a făcut progrese excelente între anii 2001-2002
în ce priveşte stabilizarea macroeconomică. Privatizarea marilor companii
este aproape încheiată, iar sectorul bancar este aproape în întregime
deţinut de străini. Cu toate acestea, Slovacia mai are paşi de făcut pe
calea aplicării în practică a democraţiei, pentru a ajunge la nivelul altor
state din Uniunea Europeană.
4.5. Slovenia
Numele ţării: Republica Slovenia;

Amplasare geografică: Europa Centrală, la est de Alpi, între
Austria şi Croaţia;
Statele învecinate: Austria, Italia, Croaţia, Ungaria şi o mică
deschidere la Marea Adriatică;
Populaţia ţării: 1.935.677 (iulie 2005);
Limba oficială: slovaca, un dialect slav sudic, care foloseşte
alfabetul latin;
38
Capitala ţării: Ljubljana;
Oraşe majore ale ţării: Ljubljana - capitala - cu aprox. 250.000
locuitori, Maribor - aprox. 100.000 locuitori şi Koper care este cel mai mare
port internaţional al ţării.
Diviziuni administrative: 182 municipalităţi;
Moneda naţională: tolar;
Puterea executivă: şeful statului - preşedinte - este ales prin vot
popular pentru un mandat de cinci ani; primul ministru este numit de
Adunarea Naţională la recomandarea preşedintelui;
Puterea legislativă: Adunarea Naţională este unicamerală (90
locuri: 40 sunt alese direct pe patru ani şi 50 pe bază proporţională);
numărul locurilor poate varia între o categorie şi alta;
Puterea judecătorească: Curtea Supremă – judecătorii sunt aleşi
de Adunarea Naţională la recomandarea Consiliului Judecătoresc, Curtea
Constituţională (judecătorii sunt aleşi pe nouă ani de Adunarea Naţională
şi apoi sunt nominalizaţi de preşedinte);
Slovenia a fost elevul model al ţărilor candidate şi cu o expoziţie

largă deschidere către lumea din afară. Cu o populaţie de aproximativ 2
milioane de locuitori, aproape cât populaţia Bucureştiului, Slovenia este un
stat mic, care făcea parte din statele Federaţiei Yugoslave până în 1991,
şi care, după un război de 10 ani în care a apărat poporul sârb, dominat
de iugoslavi, şi-a câştigat repede recunoaştere internaţională precum şi
primele alegeri libere. Şi-a proclamat independenţa în anul 1992, de când
este recunoscută ca şi comunitate internaţională.
A fost cea mai liberală republică din fosta federaţie iugoslavă, şi
întotdeauna cea mai prosperă regiune, astfel încât a avut parte de o
tranziţie uşoară către o democraţie pluralistă şi o economie de piaţă.
Relaţiile Slovenia - UE
Oficialii UE au recunoscut independenţa Sloveniei în ianuarie 1992

şi a intrat în vigoare în septembrie 1993 un Acord de Cooperare. De când
a fost fondată, politica slovenă a fost focalizată spre accesiunea în UE. A
semnat un Acord de Asociere cu UE în 1996, acord ce acoperea toate
problemele legate de comerţ, dialog politic şi cooperare într-un anumit
număr de regiuni. Un Acord Interimar ce a implementat previziuni din
Acordul European a intrat în vigoare în ianuarie 1997. Acordul European a
intrat în vigoare în februarie 1999.
Slovenia a aplicat pentru membru UE în iunie 1996. Opinia
Comisiei a fost redactată în 1997 şi negocierile au început în martie 1998.
Din anul 2000 până la aderarea la data de 1 mai 2004 la Uniunea
Europeană, Comunitatea a furnizat un total de 65 milioane de euro de
asistenţă pre-accesiune anual. Programul PHARE a furnizat sprijin încă
din 1989, un total în valoare de 336,6 milioane de euro. De la ISPA,
Slovenia a primit 52,6 milioane de euro iar SAPARD-ul (Program Special
de Accesiune Pentru Dezvoltare Rurală şi Agricolă) a furnizat aprox. 6,6
milioane de euro anual, din octombrie 2000.
39
La negocieri, Slovenia a cerut şi i-au fost acordate un număr foarte
limitat de perioade de tranziţie - ceea ce dovedeşte că ţara era deja bine
pregătită pentru accesiune. Negocierile au fost încheiate în decembrie
2002 la Summit-ul din Copenhaga. Un referendum a fost ţinut în 23 martie
2003 şi 90% au votat în favoarea accesiunii în UE. În acelaşi timp a mai
fost ţinut un referendum pentru intrarea în NATO cu un procent de 66%
pro.
Ultimul raport regular înainte de integrarea în UE a fost dezbătut în
octombrie 2002. În aceste rapoarte, Comisia a evaluat pregătirile statelor
candidate şi a identificat sarcinile care rămăseseră de completat înaintea
accesiunii. În 2003, experţii Comisiei au făcut o serie de evaluări a
pregătirilor în diferite regiuni, fiind înaintat în noiembrie 2003 un raport de
monitorizare.
• Acordurile Europene – instrumente juridice care stabilesc relaţiile

dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate, având ca obiect
reglementarea unor probleme referitoare la comerţ, dialog politic şi alte
domenii de cooperare, în scopul de a instaura gradual o arie de liber-
schimb între părţile semnatare.
• Acordul de la Schengen – acord încheiat în 1985 la Schengen
(Luxemburg) şi având ca scop desfiinţarea graduală a controalelor la
frontierele interne între statele membre (Germania, Franţa, Spania,
Portugalia, Belgia, Olanda, Luxemburg).
• Acquis comunitar – ansamblu de reglementări legislative acumulate
şi revizuite o dată cu dezvoltarea construcţiei europene.
1. Ce fel de formă de guvernare are Polonia?

a) republică;
b) monarhie;
c) şi monarhie si republică, prin alternanţă din cinci în cinci ani.
2. Care este moneda actuală de circulaţie a Sloveniei?

a) Euro;
b) Dinarul;
c) Coroana.
3. Din ce an Cehia şi Slovacia devin republici independente?

a) 1990;
b) 1993;
c) 1995.
40

- PARTEA A IV A -
Cuvinte cheie: autonomie, independenţă, Uniunea Sovietică, baltic
Rezumat:
În această unitate de învăţare sunt prezentate pe scurt celelalte
cinci state Uniunii Europene, care au aderat la data e 1 mai 2004,
respectiv Lituania, Letonia, Estonia, Cipru şi Malta, punându-se evident
accent pe situaţia economică şi politică ce au dus la integrarea lor în U.E.
Conţinut:
5.1. Lituania
Numele ţării: Republica Lituania;

Amplasare geografică: Europa de Est, între Letonia şi Rusia;
Statele învecinate: Letonia, Belarus, Polonia, o mică graniţă cu
Rusia şi o deschidere la Marea Baltică;
Suprafaţă ţării: 65.301 km² (122 km² apă şi 20.151 km² uscat);
Populaţia ţării: 3.592.561 (iulie 2005); 83% etnici lituanieni, 6,7%
polonezi şi 6,3% ruşi;
Limba oficială: lituaniana, un limbaj indo-european;
Capitala ţării: Vilnius;
Diviziuni administrative: 10 districte;
Moneda oficială a ţării: litul lituanian;
Puterea executivă: şeful statului - preşedinte - ales prin vot
popular, pe cinci ani; primul ministru este numit de preşedinte;
Puterea legislativă: Parlament unicameral - SEIM (141 locuri - 71
de membrii sunt aleşi direct prin vot popular, iar 70 prin reprezentare
proporţională, pe patru ani);
Puterea judecătorească: Curtea Constituţională, Curtea Supremă,
Curtea de Apel (judecătorii sunt numiţi de preşedinte);
Dispute internaţionale: în mai 2003 parlamentul rus a ratificat
Tratatul cu Lituania din 1997 cu privire la graniţe, legalizând astfel limitele
fostelor state ale Uniunii Sovietice.
A fost primul stat baltic care şi-a declarat independenţa la 11 martie

1990, fiind recunoscută în 1992 de către fosta U.R.S.S. şi comunitatea
internaţională, urmând ca retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul
41
ţării să ia sfârşit în 1993. Ca şi o garanţie a stabilităţii sale economice a
fost invitată sa adere la UE în ciuda problemelor privind agricultura şi
justiţia, mai ales criminalitatea şi corupţia. La fel ca şi Estonia şi Letonia,
Lituania a semnat acordul cu Comisia Europeană în 1995.
Relaţiile UE - Lituania
Cooperarea şi relaţiile oficiale cu Comunitatea Europeană au

început la 27 august 1991, când aceasta a recunoscut independenţa
Lituaniei. În 1992, este semnat Acordul de Comerţ şi Cooperare
Comercială şi Economică, care a intrat în vigoare în 1993 şi a adoptat
Declaraţia de Dialog Politic. În 1994, a fost semnat Acordul de Comerţ
Liber între UE şi Lituania. La sfârşitul aceluiaşi an, au început negocierile
asupra Acordului European, care s-au finalizat în 1995. Acordul European
formează baza relaţiilor comerciale între UE şi ţările candidate şi are ca
ţintă prăbuşirea barierelor. Acest acord a intrat în vigoare în 1998.
Fiecare candidat va adopta un Program Naţional (NPAA), care
specifică cum intenţionează să realizeze aceste priorităţi ale
Parteneriatului de Accesiune şi să se pregătească pentru integrarea în
UE. Atât Parteneriatul de Accesiune, cât şi Programul Naţional au fost
revizuite pe regulat, pentru a identifica progresele făcute, şi pentru a
permite formularea de noi priorităţi. Lituania a prezentat o versiune
revizuită a NPAA în iunie 2001 şi în decembrie 1995 a submis aplicaţia
oficială pentru a fi membru.
Lituania a fost invitată să înceapă negocierile în 1999. În
decembrie, acelaşi an, Consiliul European a aprobat recomandarea
acordată Lituaniei şi a decis începerea negocierilor în februarie 2000. La
Consiliul European de la Copenhaga negocierile de accesiune au fost
încheiate cu succes, Tratatul de Accesiune a fost semnat la Atena în
aprilie 2003 iar Lituania a devenit membru UE la 1 mai 2004.
Asistenţa financiară
În anii 2000 – 2002, Lituania a primit 126 milioane euro de la

PHARE, plus încă 18,5 milioane de euro pentru revigorarea capacităţii
administrative. În 2002, acest stat a primit 90 milioane de euro de la
SAPARD şi 155 milioane de euro de la ISPA (Instrument pentru Politicile
Structurale de pre-Accesiune), pentru ca în timpul perioadei 1992 - 1999,
programul PHARE a alocat Lituaniei 328 milioane euro.
5.2. Letonia
Numele ţării: Republica Letonia;

Amplasare geografică: Europa de est, între Estonia şi Lituania;
Statele învecinate: Lituania, Estonia, Rusia, Belarus şi o largă
deschidere la Marea Baltică;
Suprafaţa ţării: 64.589 km²;
42
Populaţia ţării: 2.348.784 (iulie 2005); origine letoniană 58,2%,
origine rusă 29,2%, alte origini: belarusă, ucraieniană, poloneză,
lituaniană; 69% populaţie urbană, 31% populaţie rurală;
Limba oficială: letoniană. Rusa este frecvent vorbită, iar engleza
este din ce în ce mai mult folosită ca limbă secundară.
Constituţia ţării: încă din anul 1922, întreruptă în 1940, şi
reintrodusă în 1991;
Capitala ţării: Riga;
Diviziuni administrative: 26 districte (raioane) care nu sunt alese
direct; guverne locale (70 de oraşe şi 480 pagaste);
Moneda naţională: litul litonian;
Puterea executivă: şeful statului - preşedinte - ales de parlament,
pe patru ani; primul ministru este numit de preşedinte;
Puterea legislativă: Parlament unicameral - SEIM (100 locuri -
sunt aleşi pe patru ani prin vot popular direct);
de parlament);
Dispute internaţionale: Duma rusească refuză ratificarea tratatului
cu privire la graniţe, parlamentul letonian nu a ratificat în 1998 tratatul
maritim cu Lituania, în principal datorită drepturilor de exploatare maritimă
a petrolului.
Letonia este aşezată pe coasta de Est a Marii Baltice. Are cam

aceeaşi suprafaţă ca a Belgiei şi Olandei, împreună. Cea mai mare
altitudine este de 311 m, climatul este temperat iar râul principal ce o
traversează este Daugava, care a jucat un rol important în comerţ.
Aproape o treime din populaţie (747.000) trăieşte în capitala Riga şi în
împrejurimi. Alte oraşe importante sunt: Daugavpils (113.000), Liepaja
(88.000) şi Jelgava (71.000).
Letonia are o istorie asemănătoare cu cea a Estoniei: deşi în 1918
îşi proclamă independenţa, iar Rusia sovietică o recunoaşte în 1920, prin
Tratatul de la Riga, totuşi în 1940, conform pactului germano-sovietic,
Letonia este anexată U.R.S.S.-ului. Între anii 1941-1944 este ocupată de
germani, în 1944 redevine republică sovietică, pentru ca în final, în 1991,
să-şi restaureze independenţa, recunoscută şi de U.R.S.S. şi de
comunitatea internaţională, instalându-se democraţia şi economia de
piaţă, după o îndelungată perioadă de colectivizare.
Reforma economică a fost o prioritate la mijlocul anilor 1990 când a
început să înregistreze o creştere constantă, anul acesta se presupunea
un nivel de aproximativ 7% pentru toate statele baltice. Dar pe lângă
veştile bune şomajul rămâne una dintre problemele majore când în unele
regiuni estice sunt 20% şomeri, iar nivelul pe ţară este, la nivelul anului
2005 de 6,1%. Guvernul mai are de asemenea de îmbunătăţit sistemul
social prin protejarea minorităţii de limbă rusă care se află într-un cerc
vicios al disputelor lingvistice şi diplomatice.
După 1994 când trupele ruseşti au părăsit ţara, minoritatea rusă
(aproximativ 30% din populaţie) a rămas o preocupare a Moscovei.
43
Relaţiile Letonia - UE
De când Letonia şi-a recâştigat independenţa în august 1991,

relaţiile cu UE s-au dezvoltat dinamic incluzând o succesiune rapidă de
acorduri, care de fiecare dată deveneau din ce în ce mai ambiţioase.
Septembrie 1991: acordarea concesiunii unilaterale de comerţ de
către UE şi continuarea pe baze bilaterale a acordului de cooperare a
Comerţului şi Economiei, care fusese încheiat cu Uniunea Sovietică. astfel
încât în 1992, Letonia beneficia de ajutor PHARE.
Martie 1993: intră în vigoare acest acord bilateral, negociat cu
Letonia.
Iunie 1993: declaraţia Consiliului European de la Copenhaga, prin
care comunica faptul ca ţările asociate din Europa Centrală pot deveni
membre ale UE, când îşi vor putea asuma obligaţiile impuse şi când
Uniunea va fii gata de a absorbi noi membri.
Decembrie 1994: adoptarea unei „strategii de asistenţă a ţărilor
asociate din Europa Centrala în pregătirea lor pentru accesiune” de către
Consiliul European la Essen.
Ianuarie 1995: intrarea în vigoare a Acordului de Comerţ Liber, care
include abolirea reciprocă a taxelor de comerţ pentru orice bunuri,
excepţie făcând majoritatea produselor agricole care sunt subiectul unui
tratament preferenţial. Abolirea barierelor a fost asimetrică, deoarece UE a
introdus concesiunile înaintea Letoniei, în schimb aceasta a avut 4 ani
pentru a obţine acest lucru.
Mai 1995: adoptarea de către Comisie a „Hârtiei albe de Integrare a
ţărilor candidate pe plată internă” ca un ghid de pregătire a ţărilor.
Octombrie 1995: introducerea aplicaţiei Letoniei pentru a deveni
membru UE.
Iulie 1997: opinia Comisiei asupra aplicaţiei letoniene. Concluzia
este că negocierile de accesiune trebuie deschise odată ce Letonia a făcut
un progres suficient în satisfacerea condiţiilor pentru a deveni membru.
Februarie 1998: intră în vigoare Acordul European semnat în iunie
1995, care include printre altele (comerţul liber), o cooperare economică,
financiară şi culturală. A fost stabilit un Consiliu de Asociere (miniştri), un
Comitet de Asociere (înalţi-oficiali) şi subcomitetele lor şi o Asociaţie
Parlamentară pentru a conduce implementarea Acordului. Au mai fost
adăugate nişte Protocoale Adiţionale, care pe lângă nişte prevederi legate
de comerţ, ofereau Letoniei participarea în Programele şi Agenţiile
Comunităţii Europene.
Noiembrie 1998: adoptarea de către Comisie a Primului Raport
despre progresul Letoniei în pregătirea pentru accesiunea în UE.
Martie 1999: startul „screening-ului bilateral pentru accesionari”.
Aceasta este examinarea tehnică a poziţiei Letoniei vis-a-vis de legislaţia
şi practicile UE.
44
Octombrie 1999: Comisia adoptă „Parteneriatul de accesiune” care
stabileşte priorităţile pentru accesiunea în UE şi aduce împreună diferite
forme de sprijin.
Februarie 2000: deschiderea negocierilor oficiale de accesiune în
UE.
Octombrie 2001: Letonia participă la Convenţia Europeană, care
formulează propuneri pentru revizia tratatelor cu UE.
Decembrie 2002: concluzia negocierile de accesiune în UE la
Copenhaga.
Aprilie 2003: semnarea Tratatului de Accesiune la Atena.
Septembrie 2003: referendum-ul letonian (69% pro).
Noiembrie 2003: adoptarea de către Comisie a „Raportului de
Monitorizare” asupra implementării de către Letonia a reformelor necesare
şi a tuturor angajamentelor.
Letonia ca membru UE de la 1 mai 2004
Ca urmare a devenirii membru, Letonia a beneficiat de toate

drepturile şi de asemenea s-a supus tuturor obligaţiilor după cum sunt
prevăzute în Tratatul de Accesiune de la Atena din 16 aprilie 2003.
Letonia a delega 9 membri dintr-un total de 732 în Parlamentul European,
care vor dispune de 4 voturi dintr-un total de 321 în Consiliul de Miniştri, şi
are un Comisar în Comisia Europeană, un judecător în Curtea de Justiţie,
un judecător la Curtea de Înaltă Instanţă şi un membru în Curtea de
Auditoriu (Curtea de Conturi).
În timpul primilor 3 ani de accesiune a primit plăţi nete de la bugetul
UE în valoare de 830 milioane euro. Nivelul accizei pentru ţigări precum şi
alte taxe se vor alinia până în 2009 nivelului UE. Până în 2009 trebuie să
construiască depozite sigure pentru petrol şi se vor face plaţi directe
fermierilor, unele fiind finanţate de UE. Cu toate acestea, este permis în
continuare pescuitul tradiţional de talie mică în Marea Baltică, pentru
consum uman.
Ca urmare a deveniri membru, Letonia va beneficia de toate
drepturile şi de asemenea se va supune tuturor obligaţiilor prevăzute în
Tratatul de la Atena.
5.3. Estonia
Numele ţării: Republica Estonia;

Amplasare geografică: Europa de est, între Letonia şi Rusia;
Statele învecinate: Letonia, Rusia, Suedia şi o largă deschidere la
Marea Baltică;
Suprafaţa ţării: 45.226 km² incluzând 1.520 de insule în Marea
Baltică;
Populaţia ţării: 1.408.556 locuitori (iulie 2005), 67,4% urban şi
32,6% rural;
Limba oficială: estoniana, dar rusa şi engleza sunt frecvent
vorbite;
45
Capitala ţării: Tallinn;
Diviziuni administrative: 15 districte şi 241 municipalităţi rurale;
Moneda naţională: coroana estoniană;
Puterea executivă: şeful statului - preşedinte - ales de parlament
cu condiţia să întrunească două treimi din voturi, pe cinci ani;
Puterea legislativă: Parlament unicameral (101 locuri - sunt aleşi
pe patru ani prin vot popular);
Puterea judecătorească: Curtea Naţională (preşedintele este
numit de Parlament, pe viaţă);
Dispute internaţionale: Rusia continuă să refuze semnarea şi
ratificarea condiţiilor tehnice stabilite în decembrie 1996 cu privire la
graniţe.
Estonia este aşezată de-a lungul Marii Baltice, chiar în sudul

Finlandei. Este o ţară cu o suprafaţă cam ca şi cea Olandei, şi are o
populaţie de aprox. 1,4 milioane locuitori. Tallinn, capitala ţării, se găseşte
la vreo 80 de km la sud de Helsinki, peste golful Finlandei.
După secole de stăpânire daneză, suedeză, germană şi rusă,
Estonia şi-a câştigat independenţa în 1918. Aşadar republica
independentă a Estoniei s-a născut după primul război mondial când s-a
despărţit de imperiul rusesc. Proclamaţia de independenţă a fost urmată
de războiul de independenţă în 1918 - 1920. A supravieţuit 20 de ani ca
ţară independentă, după care, în urma celui de-al II-lea război mondial a
trecut sub ocupaţia Uniunii Sovietice (1940 - 1941, 1944 - 1991) şi
Germaniei naziste (1941 - 1944). În august 1991, Estonia îşi declară
restaurarea independenţei şi a fost repede recunoscută de celelalte ţări. În
10 septembrie, acelaşi an, a fost acceptată ca stat-membru la Conferinţa
de Securitate şi Cooperare în Europa şi în 17 septembrie devine membru
al Naţiunilor Unite. O nouă constituţie a fost elaborată pe baza principiilor
unei republici parlamentare. Din anul 1994 de la părăsirea teritoriului de
trupele sovietice, a fost liberă să promoveze legături economice şi politice
cu Europa de Vest.
Relaţiile Estonia – UE
În august 1991, Comunitatea Europeană recunoaşte Republica

Estonia, după ce aceasta şi-a recâştigat independenţa. În anul următor,
Comisia Europeană acreditează un Ambasador Estonian la Bruxelles.
Comisia Europeana îşi deschide oficial Delegaţia la Tallinn în 1996. Alte
acte de maximă importanţă în aderarea Estoniei la UE: Acordul de Comerţ
Liber, care era inclus în Acordul European din iulie 1994, intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1995, Acordul European, semnat la 12 iunie 1995 şi care a
intrat în vigoare la 1 februarie 1998. Aceste acorduri furnizau o bază
pentru discuţii pe probleme specifice, întâlniri la nivel înalt cu oficiali
seniori, şi implementarea unei asistenţe de pre-accesiune. Funcţionau ca
şi o protecţie pentru pregătirile de aderare.
Estonia înaintează aplicaţia de accesiune în UE în noiembrie 1995
şi începe negocierile în martie 1998. Toate acestea au fost concluzionate
46
la Copenhaga în 2002. Tratatul de Accesiune a fost aprobat de Guvernul
Estonian în 8 aprilie 2002, iar preşedintele şi ministrul afacerilor externe
au participat la semnarea tratatului la Atena în 16 aprilie 2002.
Referendum -ul pentru integrarea în UE a fost ţinut în septembrie 2003, cu
un rezultat de 66,84% pro.
5.4. Cipru
Numele ţării: Republica Cipru;

Amplasare geografică: în estul mijlociu, insule în Marea
Mediterană la sud de Turcia;
Statele învecinate: Turcia, Grecia, Siria;
Suprafaţa ţării: 9.250 km² ( 3.355 Km² se află în zona turco-
cipriotă);
Populaţia ţării: 705.500 locuitori (2002), 70% populaţie urbană şi
30% rurală;
Limba oficială: greaca şi turca;
Forma de guvernământ: republică;
Capitala ţării: Nicosia, cu o populaţie de aprox. 272.700 locuitori;
Oraşe majore: Limassol, Larnaca, Paphos, Kyrenia;
Diviziuni administrative: 6 districte;
Moneda naţională: în zona greacă liră cipriotă - cyprus pound, în
zona turcească lira turcească;
Puterea executivă: şeful statului şi conducătorul guvernului,
preşedintele este ales prin vot popular pentru un mandat de cinci ani;
postul de vicepreşedinte este rezervat unui reprezentant din zona cipriotă
turcească şi nu există prim-ministru;
Puterea legislativă: zona grecească - Camera Reprezentanţilor
unicamerală (80 locuri: 56 pentru ciprioţii greci, 24 pentru cei turci; membrii
sunt aleşi pe cinci ani prin vot popular, pentru cei peste 18 ani); există un
Comitet special pentru UE şi Afaceri Externe, ce consistă din 19 membri;
Parlamentul, ca autoritate legislativă supremă, are ultimul cuvânt în
problemele legislative şi bugetare.
de preşedinte şi de vicepreşedinte);
Dispute internaţionale: ostilităţile din 1974 care au împărţit insula
în cele două părţi au condus la formarea unei zone tampon controlată de
Naţiunile Unite.
Cipru este a III-a dintre cele mai mari insule din Marea
Mediteraneană, situata în partea de est. Este o intersecţie între Europa,
Asia şi Africa şi joacă rolul unui pod. Şi-a câştigat independenţa de Marea
Britanie în 1960, fiind prevăzută o structură bicomunală şi o existenţă
liniştită a celor 2 comunităţi, cu 80% greci ciprioţi şi 20% turci ciprioţi. Cu
toate acestea în 1963 a izbucnit o criză politică şi violenţe inter-comunale,
care au avut ca rezultat în 1974 o despărţire de facto. În 1974, un atentat
sponsorizat de greci prin care s-a încercat îndepărtarea guvernului
Makarios, a fost întâmpinat de intervenţia militară din partea Turciei care a
47
ajuns curând după aceea să controleze 40% din insulă cu cca. 30.000 de
militari turci. În 1983 partea turcească s-a declarat „Republica turcească a
Ciprului de Nord” care este însă recunoscută doar de Turcia. Deşi s-au
făcut eforturi de a pune Cipru sub auspiciul Naţiunilor Unite până în
prezent, ţara a rămas împărţită.
În ianuarie 2002 au început tratativele mediate de Naţiunile Unite
pentru a se găsi o modalitate paşnică de convieţuire. Cu toate acestea,
barierele de trecere şi cea din sud au fost ridicate din aprilie 2003 pentru
turcii şi grecii ciprioţi.
Relaţiile UE - Cipru
UE şi Cipru au semnat un Acord de Asociere în decembrie 1972,

care a fost completat de un protocol, concluzionat în 1987 prin
„Constituţia, baza legală pentru relaţiile Cipru – UE”. Un Comitet
Parlamentar Comun, constituit din membri ai Parlamentului European şi
din Camera Reprezentanţilor din Cipru, a fost alcătuit în 1991 şi care se
întâlnesc de 2 ori pe an. Cipru mai beneficiază de măsuri regionale sub
programul MEDA (principalul instrument al UE pentru implementarea
parteneriatului Euro - Mediteranean).
Republica Cipru a aplicat pentru a deveni membru în iulie 1990. În
1993, Comisia a concluzionat că aplicaţia a fost făcută în numele întregii
insule. Pe 6 martie 1995, Concluzia Consiliului de Afaceri Generale a
confirmat potrivirea Ciprului pentru integrare şi a stabilit ca negocierile de
accesiune vor începe în 6 luni după încheierea Conferinţei
Interguvernamentale (IGC). Consiliul European de la Luxemburg (1997) a
confirmat că negocierile vor începe în primăvara 1998, ceea ce s-a şi
întâmplat (30 martie 1998). Negocieri substanţiale de accesiune au avut
loc şi în noiembrie 1998 şi au fost concluzionate la Copenhaga în 2002.
Acestea includeau 29 de capitole sectoriale, ultimul Raport fiind publicat în
9 octombrie 2002.
Consiliul European în Bruxelles din martie 2003 a regretat că
eforturile cu Secretarul General al Naţiunilor Unite în vederea unei
înţelegeri în problema Ciprului au căzut, ca urmare a poziţiei liderului
turcilor ciprioţi. Un protocol special este ataşat Tratatului de Accesiune,
prin care se prevede că în absenţa unei înţelegeri, aplicaţia pentru
accesiune va fi suspendată pentru partea de nord a insulei.
Sprijinul financiar
Pe o perioadă de 22 ani (1978 - 1999) au existat 4 protocoale de

cooperare financiară, 210 milioane euro fiind disponibile: - 152 milioane
euro împrumuturi, 51 milioane euro finanţări, 7 milioane euro capital de
risc.
Din 2000, ajutorul de pre-accesiune este disponibil Ciprului, cu o
valoare de 57 milioane euro pentru o perioadă de 5 ani. Tot în 2000, 9
milioane au fost împărţite pentru:
- proiecte de armonizare: 5 milioane euro;
- proiecte bi-comunale: 3 milioane euro;
48
- co-finanţarea Ciprului pentru participarea în programe
educaţionale: 1 milion euro.
5.5. Malta
Numele ţării: Republica Malta;

Amplasare geografică: sudul Europei, insule în Marea Mediterană
la sud de Sicilia;
Suprafaţa ţării: în total 316 km² (0 km² apă şi 316 km² uscat),
pentru 3 insule din care: Malta 246 km², Gozo 67 km², Comino 3 km²;
Populaţia ţării: 400.420 (iulie 2003), 89% în mediul urban;
Densitate: 1.234 locuitori/km²;
Limba oficială: malteza, iar engleza este cea de-a II-a limbă
oficială;
Forma de guvernământ: republică;
Constituţia ţării: 21 septembrie 1964, ultima modificare în 1994;
Capitala ţării: Valletta;
Diviziuni administrative: nici una - Consiliile locale se ocupă de
problemele administrative;
Moneda naţională: liră malteză;
Puterea executivă: şeful statului - preşedinte - este ales de
Camera Reprezentanţilor pentru un mandat de cinci ani;
Puterea legislativă: Camera Reprezentanţilor unicamerală (de
obicei 65 locuri care se pot suplimenta pentru partidul cu cea mai mare
pondere la votul popular pentru a asigura majoritate legislativă; membrii
sunt aleşi pe cinci ani prin vot popular pe baza reprezentării proporţionale;
Puterea judecătorească: Curtea Constituţională, Curtea de apel
(judecătorii pentru ambele curţi sunt numiţi de preşedinte);
Dispute internaţionale: nici una.
Malta, intersecţie între Europa şi Africa, şi cel mai sudic punct al
continentului European, este un loc de topire şi amestec între civilizaţii. O
ţară cu o moştenire bogată, cu o istorie lungă de secole, martorii căreia
sunt templele megalitice, capitala Valletta, bijuteria arhitecturii barocă şi
fortificaţiile masive. Singura resursă naturală existentă este faimoasa
piatră aurită, globigerină. Este o insulă, în special dezvoltată turistic, dar şi
din punct de vedere al industriei de fabricate dezvoltându-şi în
permanenţă serviciul economic şi comunicaţiile.
Fostă colonie engleză începând cu 1814, a devenit independentă în
1964. Până la jumătatea anilor 1980 a devenit un centru financiar
important şi o destinaţie turistică atrăgătoare. Este cunoscută ca fiind
paradisul taxelor mici şi câştigurilor mari din domeniul bancar, aşa
explicându-se temerile maltezilor legate de costurile intrării în UE, Malta
intrând în competiţie cu alte state cu nivel scăzut al taxelor cum ar fi
Luxemburg şi Gibraltar. În viitor, se presupune că va vinde abilităţile
pentru serviciile financiare vecinilor săi de la nord, şi în acelaşi timp
plănuieşte să dezvolte pieţe financiare şi bancare în nordul Africii.
Acest acord a intrat în vigoare în 1971, constituie baza legală în
relaţiile dintre Malta şi UE şi furnizează sprijin pentru crearea unei uniuni
49
obişnuite în 2 stagii de câte 5 ani (cu toate ca acest obiectiv nu a fost
atins).
Cooperarea financiară şi tehnică cu UE
Cooperarea financiară, ce a ţintit să ajute la îndeplinirea

obiectivelor, promovarea dezvoltării economiei malteze şi a competitivităţii
sale, a fost dezvoltată în 4 protocoale financiare succesive pentru Malta şi
Cipru între 1978 şi 1999, atingând o valoare totală de 130,5 milioane euro.
Ea includea împrumuturi speciale, pentru proiecte de infrastructură,
fonduri de risc şi fonduri pentru asistenţă tehnică şi echipamentul
relaţionat.
Consiliul a decis o nouă regularizare financiară relaţionată de
ajutorul pre-accesiune către Cipru şi Malta, pentru perioada 2000 - 2004,
în martie 2000. Suma globală acordată celor 2 ţări pentru întreaga
perioadă propusă de comisie este de 95 de milioane euro, din care Malta
va obţine 38 de milioane euro Acesta suma va fi utilizată pentru asistenţa
tehnică şi clădiri instituţionale.
• Fondurile de coeziune – stabilite de articolul 130d din

Tratatul Comunităţii Europene, au fost înfiinţate în 1993, cu scopul de a
furniza ajutor financiar pentru proiecte din domeniile infrastructurii mediului
înconjurător şi al transporturilor. Fondurile sunt direcţionate spre cele patru
ţări „cele mai sărace” ale Uniunii (Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia) în
scopul reducerii diferenţelor între economiile statelor membre. Din 1993
până în 1999 suma destinată anual fondului a variat între 1,5 miliarde
Euro şi 2,6 miliarde Euro.
• Fondul European de Dezvoltare – instrument financiar,
înfiinţat în 1957 de Comunitatea Economică Europeană şi statele membre
pentru a promova dezvoltarea economică şi socială în ţările care au
semnat cu UE Acordul de la Lomé. Scopul este de a stimula exportul pe
pieţe din afara Uniunii şi de a stabiliza veniturile din export.
• Fondul European de Dezvoltare Regională – instrument
financiar, înfiinţat în 1975, cu scopul de a reduce diferenţele dintre
regiunile comunităţii. Proiectele eligibile pentru finanţare sunt menite să
asigure dezvoltarea regiunilor sărace ale Uniunii. FEDR este de departe
cel mai mare fond structural european.
1. În ce an a aderat Letonia la Uniunea Europeană?

a) 2007;
b) 2004;
c) 1995;
2. Care este moneda actuală de circulaţie a Maltei?

50
a) Euro;
b) Zlotul;
c) Lira.
3. Care este capitala Ciprului?

a) Valletta;
b) Kaunas;
c) Nicosia.
51
ADERAREA ROMÂNIEI ŞI BULGARIEI LA UNIUNEA

EUROPEANĂ
Cuvinte cheie: Parlament, aderare, reformă, statut, asociat
Rezumat:
În această unitate de învăţare sunt prezentate pe scurt ultimele
două state ce au aderat la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007,
respectiv România şi Bulgaria, punându-se evident accent pe situaţia
economică şi politică ce au dus la integrarea lor în U.E.
Conţinut:
6.1. România
România este un stat situat în sud-estul Europei. Se învecinează cu

Ucraina şi Republica Moldova în nord şi est, Ungaria şi Serbia la vest şi
Bulgaria la sud. În sud-est, România are o porţiune de coastă care îi oferă
acces la Marea Neagră. Chiar dacă în concepţia politică România se află
în sud-estul Europei, din punct de vedere geografic ea se află la distanţe
aproximativ egale - cca. 1.500 km - între graniţa de apus (Oceanul
Atlantic) şi cea de răsărit (M-ţii Urali) a Europei, adică într-o poziţie central-
sudică. O mare parte din graniţa României cu Serbia şi Bulgaria este
formată de fluviul Dunăre, graniţa cu Republica Moldova fiind formată de
râul Prut, un afluent al Dunării. Oraşe importante sunt Bucureşti 1.921.751
locuitori, oraşe cu peste 300 000 de locuitori; Iaşi 321.580 locuitori, Cluj
Napoca 318.027 locuitori, Timişoara 317.651 locuitori, Constanţa 310.526
locuitori şi Craiova 304.142.
Structura Parlamentului României este bicamerală, cuprinzând
Camera Deputaţilor şi Senatul. Reprezentanţii poporului sunt aleşi în
Parlament, pe baza votului universal, egal, direct, secret şi liber consimţit,
pe un mandat de 4 ani. Camera Deputaţilor şi Senatul au prerogative
egale, cu excepţia numirii numai de către Senat a Avocatului Poporului,
justificând bicameralismul.
Organizarea internă a Parlamentului este stabilită prin regulament
propriu. Pentru îndeplinirea atribuţiilor lor, Camerele îşi organizează
birouri, comisii care îşi desfăşoară activitatea numai pe baza
regulamentelor adoptate.
Grupurile parlamentare se pot organiza separat pentru fiecare
Cemera in parte.Acestea sunt institutionalizate, beneficiază de un şef, de
un cabinet si de 1-5 experţi, platiti din bugetul Camerei. Ele urmaresc
formarea organelor de lucru si desfasurarea activitatii fiecărei Camere,
52
fiind constituite din cel putin 5 senatori sau 10 deputati, care au fost alesi
pe listele aceluiaşi partid.
Încetarea mandatului Parlamentului poate avea loc si inainte de
termenul de 4 ani, prin dizolvarea acestuia, in conditiile art. 89 din
Constitutie. Alegerile pentru Parlament se desfasoara in cel mult 3 luni de
la expirarea mandatului sau dizolvarea celor doua Camere.
In timpul sedintei, presedintele, care conduce dezbaterile,
vegheaza la respectarea regulamentului si mentinerea ordinii in
sala.Parlamentarii iau cuvantul, in ordinea de pe lista pe care s-au inscris
in prealabil, numai cu aprobarea presedintelui, care, poate sa limiteze
durata luarilor de cuvant sau sa propuna sistarea sedintelor. Cei care iau
cuvantul au obligatia sa se refere doar la problema pentru care s-au
inscris la cuvant, in caz contrar, dupa ce li s-a atras atentia, presedintele le
poate retrage cuvantul. De asemenea, presedintele poate cere evacuarea
din sala a parlamentarilor care tulbura sedinta.
Sedintele sunt publice, in afara cazurilor in care majoritatea
parlamentarilor prezenti stabilesc prin vot ca acestea sa fie secrete.De
altfel, la toate sedintele Senatului este obligatorie prezenta a cel putin unui
reprezentant al Guvernului. La sedintele publice pot asista diplomati,
reprezentanti ai presei, radioului si televiziunii, precum si alti cetateni, pe
baza acreditarii sau a invitatiei emise de secretarul general al aparatului
Camerei, in conditiile stabilite de Biroul permanent. Parlamentarii au
obligatia sa fie prezenti la sedintele Camerei din care fac parte, lipsa
trebuind sa fie motivata Biroului permanent. Ordinea de zi a sedintelor
este aprobata de Camera, in ultima zi de lucru inaintea perioadei pentru
care a fost intocmita, cu cel putin jumatate plus unu din numarul
parlamentarilor prezenti, dupa care se distribuie acestora si se afiseaza la
sediul Camerei.
Procedura de vot este modalitatea prin care parlamentarii isi
exprima vointa cu privire la problemele supuse dezbaterii Camerei
Deputatilor si Senatului. Votul este actul care determina formarea unei
majoritati de opinie asupra problemei pusa in dezbatere, concretizand
astfel principiul democratic al majoritatii. Votul parlamentarului este
personal, fiind obligat sa participe la sedintele Camerei din care face
parte.Votul poate fi deschis, cand se exprima public prin ridicare de maini,
apel nominal, ridicare in picioare sau electronic. Votul poate fi secret, cand
se exprima prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea in unele
functii, prin bile, sau electronic, in cazul votarii legilor, hotararrilor sau
motiunilor.In cazul votului prin bile, parlamentarii primesc cate doua bile
una alba si una neagra, pe care le introduc in cele doua urne, care si ele
sunt una alba si una neagră.
Cand se voteaza cu buletine, pe fiecare se trece numarul de ordine,
numele si prenumele candidatului, functia pentru care candideaza si
grupul parlamentar din care face parte. Constatarea rezultatului votului cu
bile sau cu buletine de vot se face prin proces-verbal, incheiat in prezenta
membrilor Biroului permanent al Camerei.Validarea votului se face tinand
seama de doua conditii:
-sa se fi intrunit cvorumul pentru ca adunarea sa fie constituita
legal, adica majoritatea membrilor ei;
53
-obtinerea majoritatii calificate a cel putin doua treimi din numarul
total al membrilor Camerei, in cazul adoptarii unor legi constitutionale.
Sedintele comune ale Cemerei Deputatilor si Senatului au loc in
cazurile stabilite de Constitutie cum ar fi:
-adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constitutiei in
cazul in care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord;
-depunerea juramantului de catre Presedintele Romaniei;
-punerea sub acuzare a acestuia pentru inalta tradare;
-primirea mesajului Presedintelui Romaniei;
-aprobarea bugetului de stat;
-examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Aparare a Tarii si
ale Curtii de Conturi;
-numirea directorului Serviciului Roman de Informatii.
Mandatul parlamentarilor romani este reprezentativ si are o durata
de 4 ani, in aceasta perioada acestia neputand fi revocati, dar pe de alta
parte mandatul este facultativ, cel care-l detine putand renunta la el.
Mandatul parlamentar are cateva caracteristici:
-se naste din votul corpului electoral, astfel ca el este general;
-este irevocabil, parlamentarii neputand pierde mandatul prin vointa
celor care l-au ales;
Mandatul de parlamentar presupune drepturi si obligatii specifice
cum sunt:
-dreptul, dar si obligatia de a participa la sedintele Camerei din care
face parte;
-dreptul la initiativa legislativa;
-dreptul de a pune intrebari si de a adresa interpelari;
-dreptul, dar si obligatia de a se informa prin intermediul mijloacelor
specifice;
-obligatia politica de a mentine legatura cu electoratul, indeosebi cu
cei din
circumscriptia electorala unde a fost ales;
-obligatia de a respecta prevederile regulamentului Camerei din
care face parte.;
-dreptul la imunitate parlamentara;
-dreptul la indemnitati;
-dreptul la concediu de boala sau interese personale;
-dreptul de a demisiona;
-dreptul de a purta un semn distinctiv al calitatii de parlamentar;
-dreptul de a avea pasaport diplomatic.
Incetarea mandatului poate fi colectiva, la incheierea legislaturii sau
la dizolvarea adunarii, ori individuala.Incetarea individuala a mandatului se
realizeaza prin cerere scrisa adresata presedintelui Camerei, carea are
obligatia ca in sedinta publica sa-l intrebe pe parlamentar daca isi mentine
cererea.Daca raspunsul este afirmativ, ori daca parlamentarul nu se
prezinta sa raspunda, locul sau in Parlament este decarat vacant.
Mandatul inceteaza individual de drept prin:
-decesul parlamentarului;
54
-stabilirea, ulterior validarii mandatului, a unei hotarari judecatoresti
definitive de condamnare la o pedeapsa complimentara, constand in
pierderea drepturilor electorale pe perioada alegerii in adunare;
-condamnarea definitiva a parlamentarului la o pedeapsa privativa
de libertate.
Incompatibilitatile parlamentare sunt:
-nimeni nu poate avea, in acelasi timp, calitatea de deputat si
senator;
-calitatea de deputat sau senator este incompatibila cu exercitarea
oricarei functii publice de autoritate cu exceptia celei de membru al
Guvernului;
-alte incompatibilitati se stabilesc prin lege organica.
Imunitatile parlamentare au ca scop protejarea parlamentarilor
impotriva urmarilor judiciare si garantarea libertatii de gandire si de actiune
a acestora.In raport cu obiectul lor, ele se impart in iresponsabilitati si
inviolabilitati.
Iresponsabilitatea parlamentara are ca efect inlaturarea raspunderii
juridice a parlamentarului pentru voturile sau opiniile politice exprimate in
exercitarea mandatului, adica pentru activitatea pe care el o desfasoara in
caliatate de deputat sau senator. Inviolabilitatea parlamentara urmareste
prevenirea urmaririi judiciare a deputatului sau a senatorului, fara
incuviintarea prealabila a Camerei din care face parte, pentru acte sau
fapte de natura penala sau contraventionala savarsite in afara exercitarii
mandatului sau.
Astfel parlamentarul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau
trimis in judecata fara incuviintarea in prealabil a Camerei dupa ascultarea
celui in cauza. Cererea de retinere, arestare, perchezitionare sau trimitere
in judecata penala ori contraventionala se adreseaza presedintelui
Camerei de catre ministrul justitiei. Apoi presedintele o trimite spre
examinare comisiei juridice, disciplina si imunitati, care adopta o hotarare
prin votul secret al majoritatii membrilor ei.Hotararea definitiva va fi luata
de Camera, prin votul secret a doua treimi din numarul parlamentarilor
prezenti. Competenta de judecata ii revine Curtii Supreme de Justitie.
In caz de infractiune flagranta, deputatul sau senatorul poate fi
retinut si supus perchezitiei, iar ministrul justitiei il va informa neitarziat pe
presedintele Camerei in legatura cu cele intamplate.
Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitateaare urmatoarele
trasaturi:
-este relativa, putand fi ridicata de Camera;
-are un caracter limitat, actionand numai in materie penala si
contraventionala;
-ea se refera la fapte sau acte care nu sunt legate de exercitarea
mandatului;
-este strict personala referindu-se numai la persoana
parlamentarului, astfel ca instigatorii complicii si alti participanti la
comiterea infractiunii sau sau contraventiei nu beneficiaza de ea;
-ea opereaza numai pe perioada in care persoana in cauza are
calitatea de parlamentar.
55
Indemnitatile parlamentare au menirea sa asigure un trai decent
deputatului sau senatorului, mai ales ca in cele mai multe cazuri contractul
sau de munca este suspendat, cu exceptia cazurilor in care Biroul
permanent al Camerei, la cererea celui in cauza, decide altfel si are avizul
unitatii.
Parlamentarii primesc o indemnizatie lunara stabilita prin lege,
diurna pe perioadele in care participa la lucrarile Camere, in plen sau in
comisii, cazare gratuita pentru cei care nu domiciliaza in Capitala,
transport gratuit pe caile ferate, cu mijloace auto, navale si aeriene
interne, decontarea cheltuielilor de posta si telecomunicatii interne facute
pentru activitati legate de exercitarea mandatului.
Masurile disciplinare care pot fi luate impotriva parlamentarilor in
cazul in care comit abateri de la regulamentul Camerei din care fac parte
sunt:
-avertismentul, care este aplicat de presedinte la prima abatere;
-chemarea la ordine, adresata celor care nesocotesc avertismentul
continuand sa se abata de la regulament sau celor care chiar de la prima
abatere incalca in mod grav precederile regulamentului;
-retragerea cuvantului are loc in cazul in care, dupa chemarea la
ordine, parlamentarul persista sa se abata de la regulament;
-excluderea temporara, de la o sedinta pana la 30 de sedinte din
aceeasi sesiune a Camerei Deputatilor, care are ca efect suspendarea
indemnizatiei pe timpul excluderii, suspendarea drepturilor ce tin de
calitatea de deputat, cu exceptia imunitatii, interzicerea accesului in localul
Camerei si a participarii la lucrarile Comisiilor;
La aceste masuri mai poate fi adaugata si aceea de diminuare a
indemnizatiei lunare si a diurnei de sedinta, in functie de prezenta
parlamentarilor la lucrarile Camerei, hotarata de Biroul permanent.
Functia de legiferare este prevazuta in Constutie in art.58 alin. 1,
care stabileste ca Parlamentul este unica autoritate legiuitoare din
Romania.Dar, pe langa legi,Parlamentul mai poate adopta hotarari si
motiuni.
Legile sunt elaborate de Parlament si sunt trei categotii:
constitutionale, organice si ordinare.Sunt deci legi:
-codul civil;
-codul familiei;
-codul penal.
Nici un organ al statului nu poate elabora legi in afara de
Parlament, care are competenta exclusiva in acest domeniu. Legea a fost
definita ca actul juridic normativ emis de Parlament printr-o anumita
procedura stabilita in acest scop, in cadrul competentei legislative, prin
care se stabilesc reguli generale, a caror aplicare este asigurata, in caz de
nevoie, prin puterea de constrangere a statului.
Procedura legislativa cuprinde mai multe etape: Initiativa legislativa
consta in dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege sau
propunere legislativa, declansandu-se in acest fel procedura legislativa.
Atr. 73 din Constitutie da drept de initiativa legislativa:
-Guvernului;
-deputatilor si senatorilor;
56
-cetatenilor, daca sunt cel putin 250.000 cu drept de vot si provin
din cel putin un sfert din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete sau
un municipiul Bucuresti trebuie sa fie inregistrate cel putin 10.000 de
semnaturi in sprijinul initiativei respective.
Guvernul are drept de initiativa nelimitat, Presedintele Romaniei nu
are drept de initiativa legislativa, iar deputatii si senatorii pot exercita acest
drept.Initiativa legislativa a cetatenilor este luata in dezbatere de
Parlament numai dupa ce Curtea Constitutionala a verificat indeplinirea
conditiilor stabilite de Constitutie. Proiectele de legi si propunerile
legislative trebuie sa fie insotite de expunerile de motive si redactata in
forma proprie a unui act normativ, pe articole, capitole si sectiuni.
Proiectele de legi se inainteaza Camerei insotite de avizul consultativ al
Consiliului Legislativ, dupa care proiectele si propunerile legislative se
distribuie parlamentarilor, urmand a fi inscrise in proiectul ordinii de zi
dupa primirea raportului comisiei sesizate. Examinarea in comisiile
permanente a proiectelor si propunerilor legislative se face in urma
trimiterii lor de catre Biroul permanent al Camerei.
Publicarea ei in Monitorul Oficial reprezinta forma de publicitate pin
care legea este adusa la cunostinta populatiei.Legile intra in vigoare la
data publicarii in Monitor sau la data prevazuta in textul ei. Legile
constitutionale, adica acelea prin care se modifica, completeaza sau
aproga unele prevederi ale Constitutiei si care au fosta juridica suprema,
necesita pentru adopatarea lor o procedura speciala.Legile organice sunt
acelea care stabilesc organizarea si functionarea autoritatii publice.Sunt
adoptate si modificate de fiecare din cele doua Camere, cu votul majoritatii
deputatilor si senatorilor.
Legile organice reglementeaza urmatoarele domenii:
-sistemul electoral.
-organizarea si functionarea partidelor politice.
-organizarea si desfasurarea referendumului.
-organizarea Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.
-regimul starii de asediu si a celei de urgenta.
-infractiunile, pedepsele si execuatarea acestora.
-acordarea gratierii colective.
-organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi.
-statutul functinarilor publici.
-contenciosul administrativ.
-regimul juridic general privind raporturile de munca, sindicatele si
protectia sociala.
-regimul general al cultelor.
-organizarea generala a invatamantului.
-organizarea administratiei locale, a teritoriului, precum si regimul
general al privind autonomia locala.
-modul de stabilire a zonei economice exclusive.
-stabilirea frontierelor.
-cetatenia romana.
-stema si sigiliul tarii.
57
-organizarea serviciilor publice de radio si televiziune si controlul
parlamentar asupra lor.
-categoriile functionarilor publici care nu pot face parte din partide
politice.
-stabilirea membrilor Guvernului, in afara primului ministru si a
ministrilor.
-structura sistemului national de aparare, organizarea armatei,
pregatirea populatiei, a economiei si a teritoriului pentru aparare, precum
si statutul cadrelor militare.
-organizarea politiei, a serviciului de informatii a statulu, precum si
celelalte componente ale fortelor armate si statutul cadrelor militare ale
acestora.
-organizarea si functionarea Curtii Constitutionale.
Legile bugetare sunt elaborate de Guvern si aprobate de
Parlament.Aceste legi sunt anuale si adoptarea lor trebuie facuta cu cel
putin 3 zile inainte de expirarea exercitiului bugetar, altfel se va aplica
bugetul de stat al anului precedent pana la adoptarea noilor
bugete.Bugetele locale se elaboreaza, se aproba si se executa in
conditiile legii. Legile de ratificare a tratatelor internationale incheiate de
Presedintele Romaniei si negociate de Guvern, sunt emise de Parlament,
in baza cererii de ratificare facua in termen de 60 de zile de la incheierea
tratatelor.
Hotararile sunt acte juridice ale Camerei Deputatilor sau ale
Senatului si ele pot fi cu caracter normativ si cu caracter nenormativ.
Hotararile normative au un caracter inferior legilor, nu mai necesita
initiativa legislativa, nu trebuie examinate inainte de adoptare in comisiile
permanente, nu sunt supuse promulgarii, fiind semnate numai de
presedintele Camerei si nu trebuie publicate in Monitorul Oficial.Atat
Camera Deputatilor cat si Senatul pot emite hotarari proprii, dar si
comune.
Suspendarea din functie a Presedintelui Romaniei poate fi hotarata
de cele 2 Camere, in sedinta comuna, cu votul majoritatii, in cazul
savarsirii unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei.De
asemenea, Parlamentul, in sedinta comuna, are posibilitatea ca sa puna
sub acuzare pe Presedintele Romaniei pentru faptele de inalta tradare, cu
votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.
Competenta de judecata apartine Curtii Supreme de Justitie, iar
Presedintele este demis dupa o hotarare definitiva.
Preşedintele României este ales prin vot direct, conform noii
Constituţii, o dată la cinci ani, printr-un sistem majoritar în care câştigător
este declarat cel care acumulează la primul tur de scrutin 50%+1 vot, din
voturile alegatorilor înscrişi pe listele electorale. Dacă acest procent nu se
atinge are loc un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi
candidaţi fiind declarat câştigător candidatul care întruneşte cel mai mare
număr de voturi. Până la revizuirea Constituţiei în 2003 mandatul
prezidenţial era de patru ani. Preşedintele desemnează un candidat
pentru funcţia de Prim-ministru în urma consultării partidului care are
majoritate absolută în Parlament ori dacă nu există o astfel de majoritate a
partidelor reprezentate în Parlament. Puterea judecătorească este
58
exercitată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împreună cu judecătoriile,
tribunalele şi curţile de apel.
Teritoriul României este împărţit în mai multe regiuni istorice şi nu
există planuri de viitor pentru transformarea acestora în comunităţi
autonome. Totuşi există un plan de creare a unor regiuni de dezvoltare
economică formate din mai multe judeţe în funcţie de poziţia lor
geografică. Deocamdată România este împărţită administrativ în 41 de
judeţe plus municipiul Bucureşti.
6.2. Bulgaria
Bulgarii, un trib turcic din Asia centrală, au fost asimilaţi de

popoarele slavice situate pe actualul teritoriu al Bulgariei în secolul VII,
urmând să se formeze primul stat bulgar. În secolele ce au urmat, Bulgaria
s-a luptat cu Imperiul Bizantin spre a-şi afirma un loc în Balcani, dar la
sfârşitul secolului XIV, ţara a fost cucerită de Imperiul Otoman. Bulgaria şi-
a recâştigat independenţa parţială în urma războiului ruso-româno-turc
(1877 - 1878), în formă de principat autonom, urmând să fie proclamată
un regat complet independent în 1908.
Economia Bulgariei s-a contractat dramatic după 1989, prin
pierderea pieţei sovietice, de care economia bulgară era strâns legată,
nivelul de trai scăzând cu 40%. În plus, sancţiunile ONU împotriva
Iugoslaviei şi Irakului au continuat să ducă în declin economia bulgară.
Primele semne de revenire au apărut în 1994, când PIB-ul a crescut şi
inflaţia a scăzut. În 1996, totuşi, economia s-a prăbuşit datorită reformelor
economice sărace şi un sistem bancar instabil. Din anul 1997, ţara s-a
aflat pe traiectoria revenirii, prin creşterea PIB-ului la o rată de 4-5%,
creşterea FDI, stabilitatea macroeconomică şi aderarea la UE stabilită
pentru 2007. În ciuda faptului că prognozele economice pentru 2004 şi
2005 au prezis o creştere continuă în economia bulgară, guvernul încă are
de a face cu o rată a şomajului mare şi standarde scăzute de viaţă.
Preşedintele Bulgariei care este şeful de stat şi comandantul şef al
armatei este ales pentru un termen de cinci ani. Rolurile principale ale
Preşedintelui sunt organizarea datelor pentru alegeri şi plebiscite,
reprezentarea Bulgariei pe plan internaţional şi semnarea tratatelor
internaţionale. Este de asemenea şeful Consiliului Consultativ pentru
Securitate Naţională. Preşedintele are dreptul să blocheze legislaţii prin
trimiterea legii înapoi la parlament deşi dacă o lege este votată a doua
oară cu o majoritate simplă, nu are drept de veto.
Bulgaria are un parlament unicameral format din Adunarea
Naţională sau Narodno Sabranie. Adunarea Naţională are 240 de membrii
aleşi pentru timp de patru ani. Partidele politice trebuie să primească
minimum 4% din votul total naţional pentru a fi reprezentaţi în Parlament.
Adunarea Naţională este responsabilă pentru formarea legilor, aprobarea
bugetului de stat, organizarea datelor pentru alegerile prezidenţiale,
selecţia primului ministru, declaraţii de război, trimiterea trupelor în
angajamente internaţionale şi ratificarea tratatelor internaţionale.
Încheierea cu succes a negocierilor de aderare a celor două ţări
candidate enumerate mai sus, duce către un nou dinamism în procesul de
59
aderare al României şi Bulgariei, ca parte a aceluiaşi proces de aderare
ireversibil, Uniunea Europeană salutând la vremea respectivă, progresele
importante făcute de aceste ţări.
Uniunea Europeană a acordat un ajutor financiar majorat României
şi Bulgariei, al cărui volum a fost de 4,5 miliarde de Euro, pe durata 2004 -
2006. Criteriile respectării drepturilor omului de către cele două ţări vecine
sunt îndeplinite, Bulgaria fiind totuşi criticată pentru măsurile prea puţin
energice luate în combaterea traficului de carne vie, iar România este
mustrată pentru caracterul încă endemic al corupţiei.
• Eurostat – biroul de statistică al Uniunii Europene. Acest

birou produce şi publică analize statistice regulate, furnizând instituţiilor
Uniunii numeroase informaţii necesare activităţii. Ca instituţie centrală,
Eurostat coordonează şi integrează statisticile naţionale ale ţărilor
membre.
• Extinderea Uniunii Europene spre Est – proces integraţionist
comunitar care vizează 10 ţări din Centrul şi Estul Europei şi urmăreşte
cucerirea de noi pieţe şi asigurarea în această zonă a Europei a unei
stabilităţi politice şi economice, iar din perspectiva statelor candidate
aderarea la o structură politico-economică care să le asigure stabilitatea
economică şi politică, precum şi garanţia unei creşteri economice durabile
şi sănătoase.
• Extinderea Uniunii Europene spre Sud – proces de integrare
de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 care a ridicat probleme
Comunităţii datorită situaţiei economice a ţărilor candidate. Grecia a depus
cererea de aderare la Comunitate în 1974, iar Spania şi Portugalia în
1977.
1. În ce an au aderat România şi Bulgaria la Uniunea Europeană?

a) 2004;
b) 2007;
c) 2009.
2. Câte camere are Parlamentul din România?

a) două;
b) una singură;
c) e multicameral.
3. Ce fel de formă de guvernare are Bulgaria?

a) Monarhie parlamentară;
b) Republică;
c) Monarhie guvernamentală.
60
STATELE CANDIDATE LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Cuvinte cheie: Antalia, islam, nordic, armată, independent.
Rezumat:
Unitatea de învăţare 7 este dedicată statelor candidate la
Uniunea Europeană, prezentându-se stadiul actual al negocierilor precum
şi capitolele de aderare închise sau în curs de închidere pentru a adera
cât mai repede la Comunitate, în ciuda dificultăţilor economice şi a crizei
europene şi mondiale din ultimiiani.
Conţinut:
7.1. Turcia
Turcia are o suprafaţă de 780.000 km² şi o populaţie de aproape

61.000.000 locuitori, având capitala la Ankara, fiind republică din 1923 şi
membră NATO din anul 1952. Statele vecine sunt: Bulgaria, Georgia,
Armenia, Iranul, Iraqul, Syria şi are două deschideri mari: la Marea Neagră
şi la Marea Mediterană.
Populaţia este reprezentată de 85 % turci, iar 12 % kurzi. Peste 98
% din locuitori sunt musulmani. Istambulul, fostul Bizanţ, este cel mai mare
oraş şi sub numele de Constantinopol a fost capitala Imperiului Roman de
Răsărit şi a fost centrul Imperiului Otoman.
Depresiunile de coastă sunt mai umede şi mai blânde decât podişul
interior care are precipitaţii foarte puternice şi unde iarna este foarte rece.
În podiş există ploi vara şi iarna cad precipitaţii sub forma de zăpadă.
Industria turismului s-a dezvoltat la sfârşitul anilor 1970 şi a crescut în
ultimi ani. Atracţiile includ zonele de coastă, obiectivele istorice şi
arhitecturale, îndeosebi în Istambul. Anual Turcia este vizitată de circa 8
milioane de turişti, iar venitul din turism este de 2.800 de milioane de
dolari SUA.
Partea Europeană a Turciei spre est de strâmtoarea Bosfor face
parte din peninsula Tracia care se întinde peste graniţă pană în Grecia.
Principala parte a Traciei este Peninsula Anatolia. Marginea nordică a
podişului este lanţul muntos Kuzey Anadolu Daglari care se întinde spre
est până la munţii Pontici.
Mătasea se produce la bursă, Turcia fiind producător legal de maci
de opiu pentru comerţul farmaceutic. Animalele domestice sunt
61
numeroase: cca. 40 de milioane de oi, 13 milioane de capre, 12 milioane
de vite, cai, măgari şi bivoli. 26% din suprafaţa ţării este împădurită iar din
exploatarea acesteia rezultă cheresteaua ce este exportată. Dezvoltarea
industrială a crescut constant în ultimele două decenii iar în cea mai mare
parte ea satisface piaţa internă. Prelucrarea alimentelor, a oţelului,
minereurilor, produselor farmaceutice, cherestelei, sticlei şi construcţiile
utilizează materii prime locale. La Izmit, Izmir, Mersin şi Batman se
rafinează petrolul iar industriile tradiţionale sunt confecţiile de Una,
covoarele şi ceramica.
Aderarea Turciei la Uniunea Europeană
Turcia ar urma să înceapă negocierile de aderare la Uniunea

Europeană dar se prefigurează un drum cu mari probleme, dat fiind că nu
toate ţările UE văd cu ochi buni aderarea Ankarei.
Turcia este o ţară săracă, cu un nivel de trai mult scăzut faţă de cel
din ţările Uniunii Europene. Ca membru al UE, Turcia va beneficia de
avantajul comerţului între statele Uniunii şi restul lumii. În plus, ar primi şi
finanţare de la bugetul central al Uniunii Europene. Economia Turciei a
devenit deja mai stabilă graţie reformelor cerute de Fondul Monetar
Internaţional şi Uniunea Europeană. Creşterea economică a fost estimată
la 7% în 2006 iar inflaţia a fost mult redusă. Potrivit sondajelor de opinie,
aproximativ 70% din turci sunt în favoarea aderării ţării la UE.
Turcia a făcut primii paşi către Europa în 1963, când a semnat un
acord de asociere care prevedea o eventuală aderare a ţării la UE.
Lucrurile au evoluat foarte încet până în 1999, când Turcia a fost oficial
recunoscută drept stat-candidat la Uniunea Europeană. În 2002, a fost
ales prim-ministru Recep Erdogan, un politician care a venit la putere cu
ambiţia de a aduce ţara în sânul UE, drept pentru care a trecut la grăbirea
reformelor politice. Recep Erdogan a declarat că Turcia ar putea deveni
membră UE până în 2012. Se crede însă că negocierile vor dura
aproximativ 15 ani.
Problema aderării Turciei la Uniunea Europeană este o chestiune
de natură istorică, politică şi culturală şi ea pune în discuţie nu atât viitorul
Turciei, cât identitatea Europei. Turcia deţine o poziţie privilegiată,
beneficiind de avantajele zonei liberului schimb şi a pieţei de muncă
integrate. Uniunea Europeană salută în mod deosebit paşii importanţi
făcuţi de Turcia cu privire la îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, în
particular prin recentele pachete legislative şi măsurile de implementare a
acestora, recunoscând determinarea guvernului turc de a face noi paşi pe
calea reformelor şi propunerea guvernului de a se ocupa rapid de
neajunsurile rămase în domeniul criteriului politic. În paralel, Uniunea
Vamală Turcia - UE trebuie extinsă şi adâncită, Uniunea mărind în mod
semnificativ asistenţa financiară de pre-aderare pentru această ţară.
Turcia este ţară democratică, laică, care a adoptat principiile
statului de drept, în care sunt respectate drepturile omului. Cu aceste
caracteristici, Turcia, a cărei populaţie este majoritar musulmană, a
demonstrat că democraţia şi islamul pot coexista. În cadrul transformărilor
care au avut loc de la începuturile Republicii s-a evidenţiat vocaţia
62
europeană a Turciei. În acest sens, în perioada Republicii, Turcia a
devenit membru al tuturor instituţiilor europene importante. Vocaţia
europeană a Turciei se evidenţiază clar în cadrul relaţiilor sale cu Uniunea
Europeană. La reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene de la Helsinki,
din anul 1999, Turcia a fost recunoscută ca ţară candidată.
Aderarea Turciei la U.E. va conduce la rezultate importante atât din
punctul de vedere al Turciei, cât şi al Uniunii Europene. În acest fel,
aderarea Turciei la Uniunea Europeană va avea o mare influenţă pe calea
realizării concilierii dintre civilizaţii. Acceptarea Turciei ca posibil membru
va împinge graniţele Uniunii până în Caucaz şi Orientul Mijlociu. Turcia
este diferită de toate celelalte state, fiind pe de-o parte, cea mai mare şi
cea mai săracă ţară, care a fost invitată pentru începerea negocierilor, şi
pe de altă parte, cea mai diferită din punct de vedere cultural. În ultimii ani,
Turcia s-a transformat profund, însă mai are încă multe etape de parcurs
până când va ajunge să îndeplinească toate cerinţele impuse pentru
aderare.
În 2015, când se preconizează că Turcia va intra în clubul ţărilor
europene, Uniunea Europeană va număra cel mai probabil între 30 şi 32
de state membre, faţă de 27 în 2007, după aderarea României şi
Bulgariei. De-abia atunci, cu Turcia şi Ucraina, vor fi stabilite graniţele
estice definitive, Federaţia Rusă având, probabil, un statut privilegiat în
relaţia cu Uniunea Europeană.
Ca să adere la UE, o ţară trebuie să îndeplinească trei criterii
principale:
1. Politic - să fie o democraţie, cu instituţii stabile în care domneşte
legea. Trebuie să respecte drepturile omului şi ale minorităţilor;
2. Economic - să fie o economie de piaţă funcţională, capabilă să
facă faţă pieţei unice europene;
3. Legal - să se conformeze obligaţiilor impuse de Uniunea
Europeană, inclusiv privind adoptarea legislaţiei comunitare.
Continuarea extinderii europene înseamnă sfârşitul conceptului de
State Unite ale Europei. Gradul de integrare, mai ales în domeniul politic,
va fi mai redus, puterea Parlamentului şi a Comisiei Europene fiind mai
slabă în noua viziune. Însă, această formulă îi va conferi statutul de mare
putere mondială, fiind o contrapondere SUA, a Rusiei, Chinei şi Japoniei.
Tot acest proces, de definire a traseului care va fi urmat în anii ce
vor veni, nu a primit încă aprobarea populară. Nici Parlamentul European,
nici cele naţionale nu au fost întrebate ce cale trebuie aleasă. Opinia
publică, în marea ei majoritate, nu vrea ca Uniunea Europeană să
continue procesul de extindere, în special când vine vorba de Turcia.
Respingerea Constituţiei europene a însemnat fără echivoc: „Nu pentru o
Uniune «sans frontires»” (fără frontiere). Sondajele de opinie realizate în
ultimul timp confirmă aversiunea faţă de aderarea a noi state, mai ales în
cazul Turciei. 42% din cetăţenii francezi consideră că identitatea lor este
mai degrabă ameninţată de planurile de extindere ale Bruxellesului, care îi
protejează prea puţin.
Decizia luată pe 3 octombrie 2005, de începere a negocierilor cu
Turcia, este departe de ceea ce înseamnă un proces democratic, fiind
impusă împotriva voinţei populare, aceste cuvinte putând fi citite în presa
63
franceză, austriacă, germană, etc. Este posibil ca negocierile să dureze
chiar mai mult, Turcia având de armonizat nu mai puţin de 35 de capitole
importante în legislaţia naţională. Teoretic, în final s-ar putea ca nici să nu
fie admisă, însă până în prezent nici o candidatură nu a fost respinsă de
către Comisia Europeană. În mod special, Ankara va întâmpina dificultăţi
pentru a se alinia la practicile europene în ceea ce priveşte protecţia
mediului, având de investit miliarde de euro, legislaţia muncii şi a protecţiei
sociale vor trebui refăcute pentru a elimina orice fel de discriminare, iar
ajutoarele acordate regiunilor sărace şi anumitor ramuri industriale vor fi
suspendate.
Susţinătorii candidaturii Turciei sunt de părere că aderarea acestei
ţări ar aduce UE creştere economică rapidă, forţă de muncă proaspătă şi
o armată imensă. Turcia democratică e văzută ca un zid de apărare
împotriva fundamentalismului islamic. Marea Britanie este unul din
principalii susţinători iar Statele Unite au cerut şi ele UE să primească
Turcia - un membru important al NATO. Fostul comisar european pentru
extindere, Guenter Verheugen, a declarat în anul 2004 că Turcia are o
poziţie strategică în Europa şi Orientul Apropiat, care ar fi un avantaj.
Un prim pas spre aderarea Turciei la UE a fost recunoaşterea de
către Comisia Europeană, în cursul lunii noiembrie 2005, a statutului de
„economie de piaţă funcţională”, a declarat un oficial UE. Confirmarea
funcţionarii unei economii de piaţă este una dintre condiţiile cerute
membrilor Uniunii Europene şi o recompensă a Comisiei consemnate în
raportul anual privind progresele făcute de Turcia, care a fost dat
publicităţii pe 9 noiembrie 2005, oferind posibilitatea accelerării
negocierilor pe teme economice: „În raportul de ţară se va consemna
pentru prima dată că Turcia este asimilată cu o economie de piaţa
funcţională. Aceasta înseamnă deschiderea capitolelor de negociere
economice şi trebuie să servească stabilităţii economiei şi sporirii
investiţiilor străine”. Însă, cea mai grea sarcină de îndeplinit o va
reprezenta rezolvarea diferendului dintre Turcia şi Grecia privind
Republica Cipru, membră, de la 1 mai 2004, a Uniunii Europene. Până
acum, Turcia a refuzat să recunoască Cipru, iar comunitatea
internaţională nu a recunoscut partea din Cipru ocupată de trupele turce.
Stingerea acestui conflict istoric şi depăşirea ultimului obstacol pentru
admiterea Turciei în Uniunea Europeană va reprezenta, în acelaşi timp, un
mare succes al diplomaţiei de la Bruxelles.
Multe organizaţii politice din Armenia leagă anumite speranţe de
aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Aderarea Turciei ar însemna ca
Uniunea Europeană să se învecineze cu Irakul, Siria, Iranul şi ţările din
Caucaz şi ar aduce pentru prima oară în Uniune o ţară cu o populaţie
majoritar musulmană. Această perspectivă i-a divizat pe politicienii Uniunii:
unii consideră că Turcia nu va putea fi absorbită, alţii cred că este esenţial
ca Turcia să devină şi un partener politic, nu numai strategic, al Europei.
Cei care susţin aderarea mai spun şi că nu trebuie descurajată o ţară care
oferă un exemplu democratic celorlalte ţări islamice din Orientul Apropiat.
Turcia şi-a liberalizat sistemul politic şi a relaxat restricţiile din
domeniul libertăţii presei şi al dreptului la libera asociere şi exprimare.
Minorităţile au căpătat dreptul de a studia şi de a se exprima în limba
64
maternă. Ankara a abolit pedeapsa cu moartea şi a luat măsuri pentru a
elimina tortura în timpul interogatoriilor, a reformat sistemul juridic. În sud-
estul Turciei a fost ridicată starea de urgenţă impusă de confruntările cu
minoritatea kurdă, care a condus de-a lungul vremii la abuzuri ale armatei
în regiune. Guvernul Turciei a reuşit să reducă inflaţia şi să obţină o
creştere economică de 5% în 2004.
În anul 2005, televiziunea de stat turcă a ridicat interdicţia privind
emisiunile în limba kurdă, a minorităţilor Au fost, de asemenea, eliberaţi
patru activişti de frunte kurzi. Organizaţiile pentru apărarea drepturilor
omului au lăudat aceste măsuri luate de guvernul de la Ankara. În ultimele
18 luni, guvernul a adoptat nouă pachete de reforme, interzicând
pedeapsa cu moartea, tortura şi reducând influenţa armatei. Dar reforma
Codului Penal a stârnit rumoare în Europa, dat fiind că Parlamentul
încerca să incrimineze adulterul. Uniunea Europeană a avertizat Turcia
cu privire la această prevedere iar premierul a precizat că clauza nu va
mai fi inclusă în Codul Penal.
Oficial, Turcia cere aderarea la Uniunea Europeană pentru întărirea
economiei sale, graţie deschiderii pieţelor comunitare. În prezent, UE îi
acordă deja un miliard de euro, ca ajutor anual. Este de înţeles că
numeroase cercuri financiare europene se aşteaptă la profit de pe urma
acestei extinderi şi este de aşteptat că lărgirea înseamnă şi „deblocarea”
industriei europene, dar şi intrarea micului - dar performantului - complex
militar israeliano - turc în concurenţă directă cu industriile europene.
Cea mai mare opoziţie faţă de aderarea Turciei vine din Austria,
Germania, Franţa şi Spania. Sunt voci care se opun ideii ca Europa să
includă şi o naţiune musulmană, cu atât mai mult cu cât cea mai mare
parte a teritoriului turcesc e în Asia. În plus, spun cei care se opun,
populaţia musulmană a UE va creşte de la 3% la 20% peste noapte. Ei
mai critică şi eventualitatea lărgirii graniţelor UE până la frontierele
Irakului, Iranului şi Siriei, care ar putea aduce instabilitate. O mare
problemă ar mai fi mărimea Turciei şi sărăcia ţării care, spun criticii, vor
determina formarea unui val de emigranţi în întreaga Europă.
Un cotidian german16 nota pe la mijlocul anului 2006: „E lipsit de
sens că aderarea Turciei să se pună la îndoială. Europa trebuie să facă uz
de anii ce vin, pentru a se pregăti ea însăşi în vederea aderării noului
membru. Ce va însemna pentru ea situaţia în care nu doar alianţa NATO
ci şi Uniunea Europeană va avea frontieră comună cu focarele de criză din
Orientul Apropiat? Cum se va face faţă, sub aspect financiar admiterii
Turciei, şi când va fi digerat UE extinderea spre răsărit, astfel încât să
poată admite altă ţară, mai mare decât Franţa sau Germania? Toate
acestea sunt probleme delicate, cu care şefii de guvern din Uniunea
Europeană se vor confrunta curând.”
7.2. Croaţia
La recensământul din 1991 populaţia totală a Croaţiei era de

4.748.265 şi după o estimare statistică în 2005 populaţia era de
4.495.904. În timpul şi după război în această ţară etnicii sârbi au fugit dar
16
Siiddeutsche Zeirung;
65
în schimb au venit în ţară etnicii croaţi. Rata creşterii populaţiei în 2005 a
fost de minus 0.02%, această rată fiind negativă încă din 1998. Speranţa
de viaţă în Croaţia în 2005 era de 75 de ani, iar densitatea populaţiei în
2005 era de 80 de locuitori/km². În 2004, 59 % din populaţie trăia în
mediul urban, majoritatea oamenilor din mediul urban fiind concentrată în
patru oraşe: Zagreb, care este şi capitala ţării, Split - oraş port, Rijeca care
este tot un oraş port, şi Osijec.
Din punct de vedere geografic, Croaţia are 5.740 km linie de litoral
la Marea Adriatică, şi 1.185 de insule. Teritoriul statului este parţial muntos
dar cel mai înalt vârf este de numai 1.900 m. Clima este mediteraneană
de-a lungul coastei iar în interiorul ţării este continentală. Temperatura
medie în Zagreb este de 0 grade celsius în ianuarie şi 24 grade în iulie.
Anul 1991 a fost anul destrămării. În mai 1991 croaţii au votat
pentru despărţirea de Iugoslavia şi la 25 iunie Slovenia şi Croaţia s-au
autodeclarat independente. În Slovenia au existat lupte însă armata
federală era acolo expusă periculos şi curând s-au retras. În Croaţia
aceasta s-a alăturat însă rebelilor care doreau să fugă şi să se alieze cu
Serbia. A urmat un război deschis în care au fost ucişi mii de oameni şi
sute de mii au trebuit să-şi părăsească casele, încercările comunităţii
Europene şi a Naţiunilor Unite de a pune la punct un acord de încetare a
focului în Croaţia eşuând lamentabil.
Aderarea Croaţiei la Uniunea Europeană
Negocierile pentru aderarea Croaţiei la Uniunea Europeană

fuseseră prevăzute să înceapă la 17 ianuarie 2006. Totuşi, UE a ajuns în
martie la concluzia că acest stat nu colaborează pe deplin cu Tribunalul
Penal Internaţional, pentru găsirea şi arestarea generalului Ante Gotovina,
acuzat de crime de război, persoană care reprezentase pentru Zagreb
obstacolul major din calea deschiderii negocierilor de aderare la UE.
Croaţia era acuzată ca l-ar ascunde pe general sau că nu ar furniza
informaţii ce ar conduce la arestarea lui.
Deschiderea negocierilor a avut loc în cele din urma în octombrie,
după ce procurorul TPI Caria del Ponte a dat un „certificat de bună
purtare” statului balcanic, şi care a anunţat atunci că, „Croaţia cooperează
în totalitate cu TPI”. Declaraţia procurorului a fost o surpriză, deoarece
până atunci ea se declarase „nemulţumită” de atitudinea Croaţiei.
Croaţia îndeplineşte criteriile politice ale aderării la UE şi are o
economie de piaţă funcţională, arăta Raportul privind Progresele Croaţiei
în 2005, redactat de Comisia Europeană. Analiştii converg spre ideea ca
situaţia economică a Croaţiei este chiar mai bună decât a unora dintre
cele 10 state care au aderat la UE în 2004. Reformele necesare înainte de
aderare sunt totuşi nepopulare în rândul celor 4,4 milioane de croaţi,
pentru că includ tăierea subvenţiilor către întreprinderile de stat, sănătate
şi agricultură.
7.3. Ucraina
66
Ucraina este subdivizată în 24 de regiuni, o republică autonomă în
Crimeea şi două municipii cu statut de regiune. Munţii Carpaţi se află în
Sud – Vest, însă o mare parte a Ucrainei este o câmpie unduitoare
străbătută de râurile: Nipru, Bug şi Doneţ. Aceasta este o regiune agricolă
bogată cu zăcăminte de minerale în special cărbune şi fier.
În 1991 Ucraina devine independentă, reţinând o mare parte a
bogăţiei şi puterii militare a fostei URSS, una dintre cele mai mari regiuni
industriale din Europa fiind situată în bazinul carbonifer al văii râului
Doneţ. Prelucrarea oţelului construcţiile şi produsele chimice sunt
importante, construcţiile, uzinele chimice şi şantierele navale fiind situate
de-a lungul coastei Mării Negre. Printre marile zăcăminte de minerale se
numără cele de cărbuni, cele de fier şi cele de mangan. Cu o producţie
anuală de aproximativ 50 de milioane de tone, Ucraina este al cincilea cel
mai mare producător de minereuri de fier al lumii după China, Brazilia,
Australia şi India. De asemenea Ucraina are cantităţi semnificative de
gaze naturale şi petrol.
În ceea ce priveşte agricultura, suprafeţe întinse de teren agricol
producţie: grâu, porumb, in, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, fructe,
legume, tutun, numeroase sisteme de irigaţie contribuind la creşterea
producţiei. Este importantă creşterea vacilor, oilor, porcilor şi a pasărilor
domestice. Nivelul agriculturii Ucrainei poate fi ilustrat prin faptul că ea
produce peste 40% din producţia totală a fostei URSS şi are peste 48 de
milioane de hectare de teren cultivat.
Aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană
„Ucraina este încă departe de deschiderea negocierilor pentru

aderarea la Uniunea Europeană, neputând deveni membră într-un viitor
rezonabil, fapt fără orice îndoială.” Această remarcă i-a aparţinut primului
ministru francez Dominique de Villepin, fiind dată la începutul anului 2006
şi e destul de străvezie în acest sens: UE nu se poate extinde la nesfârşit.
În cazul Ucrainei, există cel puţin trei pietre de moară care fac
aderarea cu totul improbabilă:
1. corupţia infernală, pe care regimul Iuşcenko a amplificat-o, în loc
să o diminueze;
2. faptul că economia ţării este concentrată în proporţie de 80% în
est, într-o zonă exclusiv rusească, în totalitate dependentă de bunăvoinţa
Moscovei;
3. discrepanţa de identitate profundă care există, pe de-o parte,
între ucrainenii catolici din vest, şi cei ortodocşi, din centru, iar pe de alta,
între ucraineni, în general, şi minorităţi, fractură care face imposibilă o
discuţie în momentul de faţă despre destinul european al acestei ţări.
În timp însă ce economia mondială trece printr-o perioadă de
incertitudine, Ucraina trece printr-o perioadă de oportunităţi. Buna
performanţă macroeconomică din ultimii ani a ridicat nivelul de încredere
şi a contribuit la o funcţionare mai bună a economiei de piaţă, spre
exemplu prin sporirea tranzacţiilor în numerar şi reducerea celor în barter.
Aceasta oferă teren pentru promovarea următorului val de reforme
structurale. Dacă reformele vor fi efectuate cu succes şi stabilitatea
67
macroeconomică va fi menţinută de politicile monetare şi fiscale, Ucraina
va înregistra o bună performanţă macroeconomică mulţi ani înainte.
Parlamentul European (PE) a trimis un semnal pozitiv liderului
ucraienian Victor Iuşcenko, sprijinindu-i speranţele într-o legătură mai
strânsă a ţării sale cu Uniunea Europeană. Pe 13 ianuarie, cu un scor de
467 de voturi pentru şi 19 împotrivă, membrii Parlamentului European au
emis o rezoluţie prin care cereau să i se acorde Ucrainei „o perspectivă
europeană clară, posibil ducând la aderarea ţării la Uniunea Europeană”.
Parlamentarii europeni au întâmpinat cu entuziasm rezultatele
alegerilor desfăşurate la 26 decembrie 2004 şi au ţinut să felicite poporul
ucrainian pentru că a reuşit să rezolve criza politică şi să îşi aşeze ţara pe
drumul către democraţie. PE consideră că este momentul să fie luate în
considerare şi alte forme de asociere cu Ucraina, în afara Politicii de
Vecinătate. Parlamentarii europeni cred că Planul Politic de Acţiune
privind relaţia cu Ucraina trebuie revizuit, tocmai pentru a ajuta acest stat
în reformele sale politice şi economice. Exprimându-şi dezamăgirea faţă
de lipsa de entuziasm a Comisiei Europene, faţă de perspectivele unui
parteneriat mai strâns cu Ucraina, PE a cerut relaxarea cerinţelor de viză
pentru cetăţenii ucrainieni, recunoaşterea Ucrainei ca economie de piaţă
şi sprijinirea ţării pentru aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului.
Pentru a permite realizarea de reforme economice şi administrative,
asistenţa financiară acordată Ucrainei trebuie să fie mai ridicată.
Parlamentul European a cerut tuturor actorilor politici din Ucraina să
accepte rezultatele alegerilor şi să urgenteze procesul de transferare a
puterii, iar liderului politic de la Kiev să consolideze valorile europene
comune prin realizarea de paşi în promovarea democraţiei.
Deşi statutul de economie de piaţă a făcut parte din pachetul de noi
oferte pregătite pentru vizita lui Iuşcenko la Bruxelles din februarie 2006,
Comisia Europeană s-a abţinut de a vorbi de Ucraina în mod explicit ca de
o viitoare posibilă membră a Uniunii, preferând în loc formula de „un nou
tip de relaţii între UE şi Ucraina” după ce guvernul va demonstra că
reformele sale progresează.
7.4. Macedonia
Sistem politic: republică

Capitala: Skopje
Suprafaţa totală: 25 433 km²
Populaţia: 2,05 milioane
Moneda: dinar
Republica Macedonia este o democraţie parlamentară, cu un
guvern executiv format dintr-o coaliţie de partide, un parlament unicameral
(Sobranie) şi o putere judecătorească independentă, având şi o Curte
Constituţională. Adunarea are 120 de scaune, membrii fiind aleşi la un
interval de patru ani. Rolul preşedintelui este mai mult ceremonial, puterea
adevărată deţinând-o preşedintele guvernului. Preşedintele este
comandantul forţelor armate, şi preşedintele Consiliului de Securitate a
Statului. Preşedintele este ales la fiecare cinci ani, şi poate obţine maxim
două mandate.
68
Resursele naturale ale ţării includ minereuri de fier, cupru, plumb şi
zinc. Comerţul se bazează în special pe produsele textile, care reprezintă
de altfel peste jumătate din totalul exporturilor. Fosta Republica Iugoslavă
a Macedoniei exportă, de asemenea, fier, oţel, vin şi legume.
Macedonia este ţară candidată la aderarea la Uniunea Europeană
din decembrie 2005. În anul 2009, deputaţii au solicitat ca negocierile de
aderare să fie iniţiate în cadrul summitului european din martie 2010
recomandând Comisiei Europene începerea negocierilor. Problema
rămâne numele fostei republici iugoslave, contestat de Grecia.
Grecia blochează din 1991 recunoaşterea internaţională a
Macedoniei, considerând că denumirea Macedonia îi aparţine exclusiv
patrimoniului istoric elen. În 1993, Macedonia a fost primită 93 în
structurile ONU sub numele provizoriu de Fosta republică iugoslavă a
Macedoniei.
Autorităţile de la Skopje nu au renunţat însă la titulatură, iar acest
lucru se dovedeşte cel mai dificil impediment pe calea începerii
negocierilor de aderare. Există şi un precedent. În aprilie 2008, Grecia a
blocat aderarea Macedoniei la NATO şi a avertizat că va lua aceleaşi
măsuri în privinţa integrării sale în UE. Locuitorii din Macedonia, Serbia şi
Muntenegru pot călători fără vize în statele din Uniunea Europeană din
anul 2009.
7.5. Muntenegru
Suprafaţă: 13.812 km2

Capitala: Podgorica
Populaţie: 666.730 locuitori
Densitate: 44,9 loc/km2
Limbi oficiale: muntenegreană
Muntenegru este unul dintre cele mai tinere state din Europa,
declarându-şi independenţa în 2006. Eeste o ţară potenţial candidată,
care şi-a depus cererea de aderare în decembrie 2008. Comisia
Europeană şi-a pregătit avizul privind cererea de aderare, fiind înaintată
Consiliului UE în anul 2010.
În ceea ce priveşte economia Republicii Muntenegru, pe primul loc
se situează sectorul serviciilor (turismul având o cotă importantă), urmat
de industrie (producţia de aluminiu şi oţel) şi agricultură.
7.6. Islanda
Sistem politic: republică

Capitală: Reykjavik
Suprafaţă: 103 000 km 2
Populaţie: 0,3 milioane
Monedă: coroana islandeză
Islanda se poate mândri ca fiind cea mai veche democraţie
parlamentară din lume – parlamentul Islandei (Althingi) a fost înfiinţat în
anul 930 şi are 63 de membri, aleşi pentru un mandat de patru ani.
69
Principalele ramuri economice sunt pescuitul, industria care poate
exploata energia regenerabilă a izvoarelor cu apă caldă (în special
industria aluminiului) şi serviciile bazate pe IT.
Islanda are o îndelungată tradiţie în ceea ce priveşte democraţia şi
buna guvernanţă şi aplică standarde ridicate în privinţa protecţiei sociale şi
a mediului, iar istoria sa este strâns legată de cea a altor state din Europa.
Ţara se află deja în plin proces de integrare europeană, fiind membru al
Spaţiului Economic European (SEE) (din 1994) şi al spaţiului Schengen.
Cetăţenii islandezi pot călători şi lucra oriunde în Uniune.
Membră a SEE, Islanda face deja parte din piaţa unică şi contribuie
financiar la dezvoltarea coeziunii economice şi sociale a Europei. În
prezent, această ţară aplică deja în mare parte reglementările UE. Islanda
participă (fără drept de vot) la activităţile anumitor agenţii şi programe
comunitare, în domenii precum antreprenoriatul, mediul, educaţia şi
cercetarea.
Islanda a devenit membru al Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (AELS) în 1972 şi a încheiat un acord bilateral de liber schimb cu
CEE în 1972.Comerţul exterior al Islandei se realizează în proporţie de
66% cu state membre ale UE. Statul islandez colaborează îndeaproape cu
UE la elaborarea politicii privind dimensiunea nordică şi regiunea arctică.
Puternic afectată de criza financiară şi recesiunea economică din
anul 2008, Islanda a suferit o recesiune economică, urmată de colapsul
sistemului său bancar şi de devalorizarea monedei naţionale. Bazele
economiei naţionale rămân însă solide, iar perspectiva aderării la UE ar
putea avea un efect stabilizator asupra economiei Islandei. Deja,
economia înaintează treptat din criză, dând semne încurajatoare de
stabilizare şi având programul de stabilizare FMI pe drumul cel bun.
Comisia Europeană a amendat Instrumentul de Asistenţă pentru
Preaderare pentru a include Islanda ca stat beneficiar. Scopul asistenţei
financiare oferite de UE Islandei este de a-i susţine eforturile de a se alinia
cu acquis-ul Uniunii, pentru a fi pe deplin pregătită să-şi asume obligaţiile
de stat membru al Uniunii Europene la momentul aderării.
În iulie 2009, Islanda a înaintat Consiliului o cerere de aderare la
UE. La sfârşitul lunii, acesta a solicitat Comisiei Europene să emită un aviz
privind candidatura Islandei. În octombrie 2009, autorităţile islandeze au
răspuns unui chestionar trimis de către Comisie.
În baza acestora, Comisia a adoptat, la 24 februarie 2010, un aviz
cu privire la cererea de aderare a Islandei. Avizul Comisiei acoperă toate
aspectele legate de criteriile de aderare,inclusiv cele economice şi politice,
precum şi capacitatea Islandei de a aplica legislaţia UE. Cererea a fost
examinată în conformitate cu concluziile Consiliului European din
decembrie 2006 referitoare la consensul reînnoit privind extinderea, care
prevede impunerea unor condiţii juste şi riguroase, pe baza principiului
meritelor proprii.
Pe data de 27 iunie 2010 a fost făcut un nou pas în încercarea
Islandei de a adera la UE, prin decizia Consiliului European de a deschide
negocierile cu acest stat. Pe data de 26 iulie, a fost adoptat Cadrul de
negocieri al Uniunii; acesta prezintă principiile, conţinutul şi procedurile ce
conduc negocierile cu Islanda, pregătind astfel terenul pentru viitoarele
70
discuţii cu privire la aderare dintre Islanda şi UE. Prima conferinţă
interguvernamentală cu privire la aderarea Islandei la Uniunea Europeană
a avut loc la Bruxelles în data de 27 iulie 2010, deschizând oficial
negocierile cu acest stat. Au fost demarate negocierile pentru 6 din cele
35 de capitole de negociere.
• Cetăţenia Uniunii – statut instituit prin Articolul 8 din Tratatul

Uniunii Europene care stipulează că orice cetăţean al statelor membre
este de asemenea şi cetăţean al Uniunii.
• Clauza de salvgardare (art.31 Acordul European) – clauză care
permite în situaţii deosebite derogări de la prevederile tratatului CE.
• Compromisul de la Luxemburg – la 1 ianuarie 1966 Consiliul a
decis trecerea în anumite domenii de la votul unanim la cel cu majoritate
calificată. Franţa nu a fost de acord. Divergenţele apăruseră încă din 1
iulie 1965, când nu se ajunsese la un compromis privind finanţarea politicii
agricole. În aceste condiţii Franţa şi-a retras reprezentanţii din Consiliu
practicând „politica scaunului gol”. Criza a fost soluţionată în ianuarie 1966
prin Compromisul de la Luxemburg. Acesta a constat în impunerea
conceptului de interese fundamentale ale unor state membre peste care
votul majoritar nu putea trece.
1. Care a fost primul pas spre aderarea Turciei la UE?

a) recunoaşterea de către Comisia Europeană a statutului de
„economie de piaţă funcţională”;
b) dreptul de a studia şi de a se exprima în limba maternă;
c) abolirea pedepsei cu moartea şi luarea măsurilor pentru a
elimina tortura în timpul interogatoriilor.
2. Care sunt criteriile principale pe care o ţară trebuie să le

îndeplinească pentru a adera la UE?
a) politic;
b) economic;
c) politic, economic şi legal.
3. Când au început negocierile de aderare a Croaţiei?

a) ianuarie 2006;
b) octombrie 2006;
c) 17 ianuarie 2006.
71
TRATATELE ASUPRA UNIUNII EUROPENE

- PARTEA 1 -
Cuvinte cheie: solidaritate, organism, cărbune şi oţel, taxă.
Rezumat:
Această unitate de învăţare e rezervată prezentării primelor tratate
care au dus la crearea primelor comunităţi de state, precum şi a tratatului
de Fuziune de la Bruxelles şi a celui de la Luxemburg
Conţinut:
8.1. Tratatul de la Paris. Comunitatea Europeană a Cărbunelui

şi Oţelului (C.E.C.O.) - 1951
8.1.1. Scurtă prezentare
Actul care a constituit naşterea Comunităţilor Europene este

declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea
perioadă, Robert Schumann. Iată doar câteva dintre prevederile
declaraţiei Schumann:
„Pacea lumii nu poate fi păstrată fără să facem eforturi creative,
proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o Europa
organizată o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă pentru menţinerea
relaţiilor paşnice. Prin asumarea pentru mai mult de 20 de ani a rolului de
campion al Europei unite, Franţa a avut întotdeauna ca principal obiectiv
servirea păcii. Europa unită nu s-a realizat şi am avut război.
Europa nu poate fi făcută dintr-o dată sau în baza unui singur plan.
Va fi construită prin realizări concrete creând mai întâi o solidaritate de
facto. Unirea naţiunilor europene necesită eliminarea opoziţiei seculare a
Franţei şi a Germaniei. Orice acţiune ce se întreprinde trebuie să ţină cont
mai întâi de aceste două ţări. În acest scop, Guvernul francez propune să
se acţioneze imediat într-un punct limitat dar decisiv. Guvernul francez
propune ca producţia franco – germană de cărbune şi oţel să fie plasată
sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă şi participării
altor ţări ale Europei. Punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel va
asigura imediat bazele dezvoltării economice, ca prim pas în unificarea
europeană şi se va schimba destinul acelor regiuni care mult timp au fost
destinate fabricării armelor de război, ale căror victime constante au fost.
72
Solidaritatea de producţie astfel stabilită va face clar faptul că orice
război între Franţa şi Germania devine nu doar de neconceput, dar practic
imposibil. Punerea la punct a acestei puternice unităţi productive va
deschide tuturor ţărilor doritoare posibilitatea să participe la aceasta şi va
oferi tuturor ţărilor participante elementele fundamentale ale producţiei
industriale în aceleaşi condiţii, cu o bază reală pentru unificarea lor
economică.
Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instruirea unei
Înalte Autorităţi noi ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care
vor adera, această propunere va realiza prima fundaţie pentru o Europa
unită, indispensabilă pentru menţinerea păcii. Pentru urmărirea acestor
obiective astfel definite Guvernul francez este gata să deschidă negocieri
în următoarele baze. Misiunea imparţială a Înaltei Autorităţi Comune va fi
să asigure în cel mai scurt timp posibil: modernizarea producţiei şi
îmbunătăţirea calităţii sale, furnizarea în condiţii identice a necesarului de
cărbune şi oţel atât pe pieţele franceză şi germană cât şi a ţărilor
aderente, dezvoltarea exportului către alte ţări, egalizarea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă a muncitorilor din aceste industrii.
Pentru a atinge aceste obiective, plecând de la condiţiile diferite în
care se găsesc în prezent producţiile ţărilor aderente, sunt propuse o serie
de măsuri care se vor institui cu titlu tranzitoriu. Transportul cărbunelui şi
oţelului între ţările aderente va fi imediat scutit de taxe vamale şi nu va
putea fi afectat de tarifele diferenţiate de transport. Se vor realiza, gradual,
condiţii pentru ca o distribuţie mai raţională a producţiei şi un înalt nivel al
productivităţii să se creeze în mod spontan. În contrast cu cartelurile
internaţionale, care tind să impună practici restrictive în distribuţia şi
exploatarea pieţelor naţionale, pentru a menţine un profit ridicat,
organizaţia va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei.
Înalta Autoritate va fi alcătuită din persoane independente numită
de guverne, având reprezentare egală. Prin acord comun între guverne va
fi ales un preşedinte. Deciziile Autorităţii vor fi executorii în Franţa,
Germania şi celelalte ţări aderente. Se vor lua măsuri adecvate pentru
găsirea mijloacelor de apel împotriva deciziilor Autorităţii. Un reprezentant
al Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va fi instruit pentru
a face un raport public către Naţiunile Unite, de două ori pe an, raport ce
priveşte realizările organizaţiei, în special salvgardarea obiectivelor sale.”
O dată cu lansarea în cadrul acestei conferinţe de presă a planului
„Schumann”, s-a trecut la o fază hotărâtoare în destinul comunităţilor
europene. Astfel, au luat naştere trei principii fundamentale ale acestui
plan:
- plasarea producţiei de oţel şi cărbune a Germaniei şi Franţei sub
o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise şi altor ţări europene;
- luarea deciziilor de către organisme compuse din reprezentanţii
guvernelor, statele nefiind obligate prin decizii contra voinţei lor;
- deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă.
La aceste trei principii fondatoare au subscris şase state:
Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Marea Britanie,
care avea unele temeri privind abandonarea suveranităţii şi privind
73
realizarea bunăstării naţionale dar şi din cauza angajamentelor din
Commonwealth, nu a aderat la aceste principii.
Au urmat nouă luni de negocieri între aceste şase state, ce s-au
concretizat prin adoptarea la data de 18 aprilie 1951 a Tratatului de creare
a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, tratat ce a intrat în
vigoare la 25 iulie 1952 pe o durată de 50 de ani. Motivaţia acestei
iniţiative constă în faptul că era că, pe de-o parte, era puţin probabil ca
Germania să accepte un control unilateral asupra industriei sale grele (oţel
– cărbune), mai ales după adoptarea Constituţiei sale interne, prin care
această ţară îşi concepea singură politica internă, iar pe de altă parte,
lăsarea sa complet independentă şi nesupravegheată era considerată în
acea perioadă, o ameninţare potenţială la adresa păcii.
De aceea, singurul mijloc prin care industria grea a Germaniei
putea fi controlată era integrarea sa atât în plan politic cât şi economic
într-o comunitate puternic structurată.
8.1.2. Obiectivele Tratatului de la Paris
• respectarea regulilor de concurenţă;

• sprijinirea modernizării sectorului şi reconversiei;
• accesul la sursele de producţie;
• libertatea de circulaţie a produselor;
• supravegherea permanentă a pieţei.
De asemenea, Tratatul nou creat stabilea, printre altele, că vor fi
abolite şi interzise următoarele:
• ajutoarele acordate de către state ori taxe speciale impuse de state
în orice formă ar fi ele;
• taxele la import sau export;
• taxele având ca echivalent restricţiile cantitative privind circulaţia
produselor;
• practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei;
• măsurile discriminatorii între producători, între cumpărători şi
consumatori.
Instituţiile comunitare create în baza CECO au fost:
1. Înalta Autoritate;
2. Adunarea Comună sau Adunarea Parlamentară;
3. Consiliul de Miniştrii;
4. Comitetul Consultativ;
5. Curtea de Justiţie.
Principalele atribuţii ale organismelor de conducere CECO:
Înalta Autoritate:
• Asigură realizarea obiectivelor Tratatului în conformitate cu
principiile stabilite;
• Este formată din persoane independente, numite de guverne
împreună;
• Are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producţiei de
oţel şi cărbune;
74
• Poate impune obligaţii atât statelor membre cât şi producătorilor;
• Are dreptul de a emite recomandări şi opinii.
Adunarea comună sau adunarea parlamentară:

• Supraveghează activitatea Înaltei Autorităţi;
• Este compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale ale
statelor membre;
• Poate revoca din funcţie membrii Înaltei Autorităţi.
Consiliul de Miniştri:
• Armonizează acţiunile Înaltei Autorităţi şi cele ale guvernelor
statelor membre;
• Este compus din reprezentanţii statelor membre;
• Poate iniţia unele propuneri sau măsuri pe care le consideră
corespunzătoare;
• Numai în anumite cazuri are putere de intervenţie în politica privind
cărbunele şi oţelul, ca de exemplu în situaţii de criză.
Comitetul consultativ:
• Cuprinde între treizeci şi cincizeci şi unu de membri desemnaţi de
Consiliul de Miniştri din rândul industriaşilor, comercianţilor şi
consumatorilor.
Curtea de Justiţie:
• Are sarcina de a veghea respectarea dispoziţiilor Tratatului şi a
normelor comunitare;
• Este formată din 7 judecători şi 2 avocaţi generali desemnaţi de
guvernele statelor membre;
• Judecă litigiile dintre statele membre şi persoanele fizice şi juridice
din aceste state.
8.2. Tratatul de la Roma. Comunitatea Economică Europeană

(CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM) -
1957-
La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al ţărilor

Beneluxului în care se afirmă că integrarea europeană ar trebui să
preceadă integrarea politică.
S-a propus convenirea unei conferinţe în scopul de a pune la punct
texte pentru un tratat care să aibă în domeniul său de aplicare o
colaborare mai apropiată privind crearea unei pieţe comune, politica
energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea şi folosirea paşnică a
energiei atomice. Opiniile statelor membre CECO au fost, în general,
pozitive, Franţa arătându-se interesată în special în domeniul energiei
atomice. S-a constituit un comitet de reprezentanţi în acest sens, a cărui
preşedinţie a fost încredinţată lui Paul-Henry Spaak. Marea Britanie a
75
acceptat invitaţia de a face parte dintr-un asemenea comitet, dar s-a retras
în noiembrie 1955.17
S-a pornit de la constatarea că este absolut necesară o fuziune a
pieţelor naţionale, o diviziune a muncii corectă şi o mai mare siguranţă că
resursele necesare de aprovizionare sunt permanent accesibile. Potrivit
Raportului, fuziunea pieţelor ar implica stabilirea unei uniuni vamale,
înlăturarea restricţiilor vamale, libera circulaţie a serviciilor şi o politică
agricolă comună.
După multe dezbateri, la data de 25 martie 1957, au fost semnate
la Roma, Tratatul de creare a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul
privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care,
împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al
integrării economice europene18.
8.2.2. Obiectivele Comunităţii Economice Europene (CEE)
crearea unei pieţe comune prin:

•
- adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
- adoptarea unei politici comune în domeniul transportului;
- adoptarea unei politici comune în domeniul concurenţei
comerciale, nedistorsionată, în cadrul pieţei comune (politica anti-
dumping);
• eliminarea în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative la importul şi exportul de bunuri;
• eliminarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în calea
liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
• instituirea unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe;
• coordonarea politicilor economice şi rectificarea dezechilibrelor în
balanţele de plăti;
• „aproximarea” (punerea de acord a legislaţiei), care să facă posibilă
funcţionarea pieţei comune;
• crearea unui Fond Social European şi a unei Bănci Europene de
Investiţii, pentru a crea oportunităţi pentru noi locuri de muncă;
8.2.3. Obiectivele Comunităţii Europeană a Energiei Atomice

(EUROATOM)
• Stimularea investiţiilor în domeniul energiei nucleare;

• Asigurarea protecţiei celor care lucrează în domeniul energiei
nucleare;
• Asigurarea protecţiei populaţiei împotriva accidentelor nucleare;
• Promovarea activităţi de cercetare în domeniul energiei nucleare;
• Folosirea energiei nucleare exclusiv în scopuri paşnice.
17
Tănăsescu, Gabriela, Marga, A.: Filosofia unificării europene, Biblioteca Apostrof, Cluj-
Napoca, 1995, pag. 189 - 192;
18
Păun, N.: Construcţia europeană modernă: Idei, doctrine, fapte şi instituţii economice. De la
Congresul de la Viena (1815) la Tratatul de la Roma (1957), Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 1997, pag. 82;
76
8.3. Tratatul de la Bruxelles - 1967 -
Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1

ianuarie 1967. Cunoscut şi sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu
unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene”, tratatul de la Bruxelles
a avut drept obiect unificarea instituţiilor de structură a celor trei
Comunităţi europene.
S-a produs atât pentru CEE (Comunitatea Economică Europeană)
cât şi pentru CEE (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) schema
instituţională a CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului),
dar cu unele diferenţe determinate de specificul fiecărei Comunităţi. Era
evident că sarcinile noilor Comunităţi erau mult mai complexe. De la o
Piaţă Comună restrânsă la două materii de bază, produse în condiţii
oarecum comparabile de către industrii importante, se urmărea o piaţă
comună largă, o apropiere progresivă a politicilor economice a statelor
membre, o dezvoltare şi o expansiune continuă şi echilibrată pe întregul
ansamblu al Comunităţilor, o stabilitate şi o ridicare continuă a nivelului de
trai. Definirea direcţiilor prevăzute pentru o perioadă care nu mai era
limitată spre diferenţa de cea înscrisă în Tratatul CECO a cerut şi
modificarea corespunzătoare în arhitectura instituţională.19
Două au fost etapele care au marcat aceste modificări. Prima
etapă, cea din 25 martie 1957, când, odată cu semnarea tratatelor CEE şi
CEEA, a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune
ale Comunităţilor si astfel:
- Adunarea Comună a CECO s-a unificat cu celelalte Adunări ale
CEE şi CEEA într-o Adunare unică, sub numele de Adunarea
Parlamentară Europeană;
- Curtea de Justiţie a CECO s-a unificat cu cele două Curţi ale CEE
şi CEEA într-o Curte de Justiţie unică;
- Cele trei Consilii de Miniştri şi cele două Comisii CEE şi CEEA au
continuat să coexiste;
- Înaltă Autoritate şi-a continuat existenţa;
- În acelaşi timp, pentru CEE şi CEEA a devenit comun şi un organ
(nu instituţie) - Comitetul Economic şi Social.
Prin Rezoluţia din 20 martie 1958 organele de control ale celor trei
comunităţi: CECO, CEE şi CEEA, au fost unite sub denumirea de
Adunarea Parlamentară. Aceasta a devenit la 30 martie 1962 Parlamentul
European. Tratatul franco-german semnat la 22 ianuarie 1963, numit şi
Tratatul Elysee, după numele Palatului cu acelaşi nume unde s-a ţinut
întâlnirea, stabileşte o strânsă colaborare în domenii de interes comun,
politică externă, de apărare şi politică culturală.
Cea de a doua etapă a avut loc la 8 aprilie 1965 când s-a semnat la
Bruxelles Tratatul de Fuziune - intrat în vigoare la I iulie 1967 - prin care s-
au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru toate cele trei
Comunităţi Europene. În acest fel, Înalta Autoritate a Tratatului CECO,
Comisia prevăzută în Tratatul CEE şi Comisia prevăzută în Tratatul CEEA
au încetat să mai funcţioneze paralel şi au fuzionat într-o Comisie unică.
19
Sima, Elena: Etapele integrării europene, Tribuna economică, nr. 22, din 29 mai Bucuresti,
1997, pag 18;
77
La fel s-a întâmplat şi cu cele trei Consilii, toate fuzionând într-un Consiliu
unic.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Comunităţii Europene la
1 iulie 1967 Parlamentul European a hotărât să folosească titulatura de
Comunitate Europeană pentru uniunea nou creată. El a stabilit de
asemenea dezvoltarea unei politici de deschidere către celelalte state
europene interesate de aderare şi a înfiinţat de asemenea Curtea de
Conturi. Printr-o rezoluţie a Parlamentului European, referitoare la „o
denumire unică pentru Comunitate”, Comunităţile Europene au luat
titulatura de Comunitatea Europeană. Astfel, la 16 ani de la primele
discuţii privind unificarea europeană cei şase: Franţa, Germania Federală,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au reuşit să formeze Comunitatea
Europeană, comunitate bazată pe dialog, încredere şi înţelegere
reciprocă.
Mai pe scurt, instituţiile s-au transformat astfel:
• Înalta Autoritate devine Comisia Comunităţilor Europene;
• Instituţia Interguvernamentală rămâne Consiliul de Miniştri;
• Adunarea Comună devine Parlamentul European;
• Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene rămâne fosta Curte de
Justiţie, însă completată.
8.4. Actul unic european (AUE) - 1986 -
8.4.1. Scurt istoric
Actul Unic European a fost negociat în cadrul Conferinţei

Interguvernamentale desfăşurată în perioada 9 septembrie 1985 - 17
februarie 1986 fiind semnat de 9 state (Franţa, Germania, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Irlanda,
Spania şi Portugalia) din cele 12 membre şi, la 28 februarie 1986, de
celelalte 3: Italia, Danemarca si Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie
1987. Prin Actul Unic European au fost completate şi modificate Tratatele
originare ale Comunităţii Europene. Documentul se numeşte Act Unic
fiindcă textul pune la un loc dispoziţiile referitoare la reforma instituţiilor
europene cu lărgirea domeniilor competentelor lor, cat si cele referitoare la
cooperarea în domeniul politicii externe. În Actul Unic European se
menţionează pentru prima dată, într-un tratat internaţional ratificat, UE ca
obiectiv al statelor membre.
Actul Unic European relansează construcţia europeană, atât
economic, cât şi instituţional. Astfel, Actul Unic European a extins
competentele Comunităţii asupra mai multor domenii (cercetare şi
tehnologie, mediu) şi a şlefuit procedurile decizionale, conferind
Parlamentului European mai multa putere (drept de aviz conform în
privinţa acordurilor de asociere si aderărilor, a procedurilor de cooperare).
8.4.2. Obiectivele Actului Unic European de la Luxemburg
Obiectivul principal al Actului Unic European, l-a constituit

încurajarea programului de desăvârşire a Pieţei Unice. Semnarea
78
Actului Unic European fixează termenul limită pentru crearea Pieţei Unice
pentru 1 ianuarie 1993. Articolul 7 al Actului Unic European precizează că
piaţa internă trebuie să fie „un spaţiu fără frontiere interioare, în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată
potrivit dispoziţiilor prezentului tratat”.
Crearea unei jurisdicţii comunitare de Primă Instanţă

În vederea degrevării Curţii de Justiţie şi ameliorării funcţionării
sistemului jurisdicţional al CE, Actul Unic European, modificând tratatele
comunitare, a prevăzut posibilitatea creării Tribunalului de Primă Instanţă,
care să soluţioneze anumite categorii de acţiuni sub rezerva recursului la
Curtea de Justiţie. În acelaşi timp, a fixat si limitele competenţei
Tribunalului. Potrivit textului, categoriile de acţiuni, precum şi componenţa
Tribunalului de Primă Instanţă sunt fixate de Consiliu, la cererea Curţii de
Justiţie, după consultarea Parlamentului European.
Membrii Tribunalului, câte unul pentru fiecare stat, sunt aleşi dintre
persoanele care oferă garanţiile de independenţă şi au capacitatea
necesară pentru a exercita funcţiile jurisdicţionale.
Lărgirea rolului Parlamentului European

Potrivit procedurii de aviz conform, introdusă de Actul Unic
European, Consiliul trebuia să obţină, în cazul deciziilor extrem de
importante, acordul Parlamentului European (cu majoritate absolută).
Parlamentul European poate aviza sau respinge propunerile, însă nu le
poate modifică. Procedura de aviz conform este aplicată mai ales în cazul
aderării şi a anumitor acorduri internaţionale. De această procedură se
mai face uz şi în cazul unor propuneri ce vizează probleme precum:
calitatea de cetăţean al Uniunii, sarcinile Băncii Centrale Europene,
modificarea compoziţiei Sistemului European al Băncilor Centrale şi al
Băncii Centrale Europene, a fondului structural şi de coeziune, precum şi
a procedurii unitare de votare în cazul alegerilor europene.
Extinderea votului majorităţii calificate

Introducerea modului de luare a deciziilor prin majoritate calificată
în cadrul procedurii de cooperare, a reprezentat o premisă fundamentală
pentru desăvârşirea pieţei interne înainte ca Actul Unic European să
prevadă că toate hotărârile necesare realizării Pieţei Unice să fie luate cu
vot majoritar, majoritatea hotărârilor erau supuse votului unanim al
Consiliului, iar procesul de luare a unei decizii era foarte lent.
Întărirea Sistemului Monetar European

Sistemul Monetar European are ca obiectiv să creeze în Europa o
zonă monetară stabilă, ideea de bază fiind ca monedele implicate în acest
sistem să se menţină în raporturi reciproce strânse.
Cooperare în domeniul politicii externe, a combaterii

terorismului şi a crimei organizate, în general;
79
Dezvoltarea unei zone libere, fără frontiere interne, prin libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
8.4.3. Elementele de noutate aduse de Actul Unic European
Principalele elemente de noutate aduse de Actul Unic European

constau în introducerea în tratat a unor dispoziţii privind:
- reforma instituţiilor comunitare prin: extinderea votului cu
majoritate calificată, recunoaşterea oficială a Consiliului European,
consacrarea denumirii de Parlament European, asocierea acestuia din
urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare cu
Consiliul UE şi Comisia Europeană, crearea Tribunalului de Primă
Instanţă.
- lărgirea competenţelor comunitare în domeniul social, al protecţiei
mediului, al cercetării şi tehnologiei.
Actul Unic European atribuie, în mod explicit, Comunităţii Europene
competenţe în domeniul politicii mediului. Astfel el va oferi o bază juridică
formală acelui ansamblu crescând de reglementări asupra mediului. Actul
Unic European a fixat trei obiective prioritare politicii comunitare: protecţia
mediului, sănătatea umană şi utilizarea prudentă şi raţională a resurselor
naturale.
- codificarea dispoziţiilor privind Cooperarea Politică Europeană,
care există de facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a
introdus Politica Externă şi de Securitate Comună;
- libera circulaţie a capitalurilor;
- liberalizarea activelor bancare si a sectorului asigurărilor, care vor
beneficia de drepturi de rezidenţă şi de liberă prestaţie;
- liberalizarea transporturilor aeriene;
- dreptul de rezidenţă pentru persoane în statul pentru care
optează;
- suprimarea controalelor fizice la frontiere.
Principiile fundamentale luate în calcul la elaborarea Actului Unic
European sunt:
- capacitatea juridică a Comunităţii de a legifera pe teritoriul
comunitar, în domeniile de competenţă;
- prioritatea liberei circulaţii în dezvoltarea pieţei interne;
- principiul subsidiarităţii (care urmăreşte eficienţa decizională prin
acceptarea de către statele membre a transferului unei părţi din atribuţiile
suverane unor instituţii independente ce reprezintă, în acelaşi timp,
interesele naţiunii, cât şi cele comunitare);
- principiul de separare între metoda comunitară şi cooperarea în
materie de politică externă.
Actul Unic European a reprezentat la acea dată, cel mai important
pas în aprofundarea construcţiei comunitare iar reformele aduse au
constituit o etapă necesară de parcurs în vederea realizării Uniunii
Europene.
80
• Comunitatea Europeană de Apărare – o iniţiativă din 1950

a Adunării Naţionale Franceze – Planul Pleven pentru o armată a Europei.
Acest plan viza integrarea graduală a armatelor naţionale într-o armată
comună.
• Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
– structură economică fondată la 1 ianuarie 1958, la aceeaşi dată ca şi
CEE, având ca obiectiv dezvoltarea cercetării în domeniul energiei
nucleare, cu scopul de a crea o piaţă unică pentru combustibilul nuclear, şi
supervizarea industriei nucleare, protecţia sănătăţii şi prevenirea
abuzurilor. Din 1967 instituţiile Comunităţii au fuzionat cu cele ale
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi cu cele ale Comunităţii
Economice Europene.
• Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului –
fondată în 1951 de Franţa, Republica Federală Germania, Italia şi statele
Benelux. Principalul scop al Comunităţii a fost punerea sub control comun
a oţelului şi cărbunelui, ca premisă a creării unui climat de pace şi
securitate în vestul Europei.
1. Când a fost adoptat Tratatul de creare a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului?
a) 18 aprilie 1951;
b) 25 iulie 1952;
c) 1 noiembrie 1955.
2. Care sunt obiectivele Tratatului de la Paris?

a) respectarea regulilor de concurenţă; sprijinirea modernizării
sectorului şi reconversiei;
b) respectarea regulilor de concurenţă; sprijinirea modernizării
sectorului şi reconversiei; accesul la sursele de producţie; libertatea de
circulaţie a produselor; supravegherea permanentă a pieţei;
c) accesul la sursele de producţie; libertatea de circulaţie a
produselor; supravegherea permanentă a pieţei.
3. Când a intrat în vigoare Tratatul de la Bruxelles?

a) 1961;
b) 1965;
c) 1967.
81
TRATATELE ASUPRA UNIUNII EUROPENE

- Partea a 2-a -
Cuvinte cheie: Maastricht, protocoale, normativ, piloni, încălcare.
Rezumat:
În această unitate de învăţare sunt prezentate pe scurt ultimele
tratate reprezentative pentru actuala Uniune Europeană, respectiv cel de
la Maastricht, cel de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa şi cel de la
Lisabona, cu obiective, structură, state membre şi modificări juridice.
Conţinut:
9.1. Tratatul de la Maastricht - 1993

O fază decisivă a procesului integrării europene a început odată cu
semnarea de către cei doisprezece membrii ai Comunităţilor Europene, la
7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea Uniunii
Europene. Acest Tratat a constituit o nouă etapă în procesul creării unei
uniuni mai strânsă între statele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai
aproape de cetăţeni.
Tratatul de la Maastricht este structurat pe şapte titluri cuprinzând
dispoziţii referitoare la trăsăturile şi obiectivele Uniunii Europene, dispoziţii
de modificare a tratatelor anterioare, reglementări privind politica externă
şi de securitate comună, precum şi dispoziţii asupra cooperării în
domeniile justiţiei şi afacerilor externe.
- Titlul I - Dispoziţii comune (articolele A la F);

- Titlul II - Dispoziţii pentru modificarea Tratatului, instituind
Comunitatea Economică Europeană în vederea stabilirii Comunităţii
europene (articolul G);
- Titlul III - Dispoziţii modificând Tratatul instituind Comunitatea
Cărbunelui şi a Oţelului (articolul H);
- Titlul IV - Dispoziţii modificând Tratatul, instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (articolul I);
- Titlul V - Dispoziţii privind o politică externă şi de securitate
comună (articolele J la J 11);
- Titlul VI - Dispoziţii asupra cooperării în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne (articolele K la K 9);
- Titlul VII - Dispoziţii finale (articolele L la S ).
Tratatul asupra Uniunii este completat de un număr de 17
protocoale care fac parte integrantă din Tratat, din care 16 sunt anexate la
82
Tratatul CEE, devenită Comunitate Europeană, şi numai protocolul al 17-
lea este anexat la Tratatul asupra Uniunii Europene şi la cele trei tratate
constituind Comunităţile Europene. Protocolul al 11-lea şi al 12-lea se
referă la realizarea Uniunii Monetare, iar cel de al 14-lea, referitor la
politica socială, cuprinde în anexă un acord între statele membre ale
Comunităţilor, cu excepţia Marii Britanii. Sunt de asemenea anexate la
tratat 33 declaraţii grupate într-un Act final, plus o declaraţie adoptată la 1
mai 1992, ulterior semnării Tratatului de la Maastricht.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că tratatele care pun
baza Comunităţilor Europene au fost înlocuite de la 1 ianuarie 1993 de
Tratatul asupra Uniunii Europene. La Maastricht, aceste tratate nu au fost
înlocuite ci practic modificate. Există o serie de controverse vis - a - vis de
fuziunea Comunităţilor Europene şi de denumirea exactă a organismului
nou creat în baza acestui tratat20, deoarece foloseşte, pe întreg cuprinsul
său, termenul de „comunitate” şi nu „comunităţi”. Tratatul de la Maastricht
a adus importante mutaţii, în lumina sa Uniunea Europeană fiind cea mai
„originală” structură internaţională a zilelor noastre.
9.1.2. Pilonii Uniunii Europene
În structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană

cuprinde Comunităţile (primul pilon) completate cu Politica Externă şi de
Securitate Comună (al doilea pilon) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne (al treilea pilon).
Aceasta structura este net definită de cea instaurată prin Actul Unic
European cu cele două compartimente bine separate: Comunitatea pe de
o parte şi cooperarea politică pe de altă parte. Structura Uniunii, prin
Tratatul de la Maastricht, a devenit astfel mai unitară, chiar dacă în acelaşi
timp este mai complexă şi mai ambiguă. A devenit mai unitară întrucât cei
trei piloni sunt indisolubili legaţi în ansamblul care constituie Uniunea.
Spre deosebire de Actul unic, Tratatul de la Maastricht defineşte în
dispoziţiile comune obiectivele Uniunii şi unele principii fundamentale pe
care trebuie să le respecte şi precizează totodată că Uniunea dispune de
un cadru instituţional unic. Structura instituţională a Uniunii este bazată pe
principiul potrivit căruia instituţiile sunt comune dar exercită competenţele
lor după proceduri diferite după cum dirijează Comunităţile sau cooperările
politice. Tratatul afirma identitatea Uniunii pe scena internaţională şi
instaurează o cetăţenie a Uniunii, păstrând şi conservând în acelaşi timp
ceea ce s-a realizat pe plan comunitar. În sfârşit, tratatul prevede
proceduri unice, mai întâi pentru modificarea Tratatului asupra Uniunii şi a
celorlalte tratate pe care Uniunea se bazează, apoi pentru aderarea noilor
state membre.21
Uniunea Europeană instaurată prin Tratatul de la Maastricht, prin
însăşi structura sa complexă, poate duce la ambiguităţi:
20
Uniune Europeană în loc de Comunitate Europeană;
21
Tudoroiu, Th.: Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (inclusiv Tratatul instituind
Comunitatea Europeană) cu modificările aduse de Tratatul de Aderare a Austriei, Finlandei şi
Suediei şi de Tratatul de la Amsterdam Bucureşti, Editura Lucretius, 1997, pag. 182;
83
- Uniunea având această structură pe trei piloni, nu are
personalitate juridică, ea fiind mai degrabă un concept politic;
- Politica Externă şi de Securitate este o politică comună a Uniunii
şi a statelor membre;
- cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne este mai
ales o cooperare a statelor membre;
- în ce priveşte cadrul instituţional unic de care dispune Uniunea se
poate spune că numai o singură instituţie este cu adevărat instituţia
Uniunii respectiv Consiliul European. Toate celelalte instituţii sunt instituţii
comunitare puse la dispoziţia celor doi piloni (cu excepţia Curţii de
Justiţie).
9.1.3. Obiectivele Tratatului de la Maastricht

• Promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil;
• Crearea unui spaţiu liber, fără frontiere interne;
• Instituirea unei cetăţenii unice pentru toate statele membre al
Uniunii – noţiunea de „cetăţean european”;
• Acordarea „cetăţeanului european” a protecţiei juridice în
străinătate din partea oricărei ambasade sau consulat al unuia din
statele membre;
• Dreptul cetăţeanului european de a vota şi de a fi ales în statul de
reşedinţă pentru alegerile europene şi alegerile locale, dar nu şi în
cadrul alegerilor generale sau în cele pentru ocuparea posturilor de
primari;
• Realizarea Uniunii economice şi monetare în trei etape:
1. până la sfârşitul anului 1993 - crearea unei pieţe unice a
capitalurilor;
2. până la finele anului 1999 - stabilirea unei Bănci Centrale
Europene independente;
3. până la finele anului 2000 - crearea monedei unice;
• punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună
în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în Europa şi în
lume;
• menţinerea integrală a realizării acquisului comunitar şi
dezvoltarea acesteia cu scopul de a examina în ce măsură,
politicile şi formele de cooperare instaurate de tratat trebuie să fie
revizuite pentru a asigura eficacitatea mecanismelor si instituţiilor
comunitare;
• realizarea de politici comune privind:
a. regimul trecerii frontierelor exterioare UE;
b. întărirea controlului la graniţe – problemele de infracţionalitate
transfrontalieră;
c. dreptul de imigrare şi azil - refuzul de a acorda unul dintre
aceste două drepturi de unul dintre statele membre obligă şi pe
celelalte state să adopte aceeaşi soluţie;
d. combaterea imigraţiei neautorizate, a stabilirii rezidenţei şi a
obţinerii de locuri de muncă în mod ilegal în comunitate;
e. lupta împotriva terorismului, criminalităţii, a traficului de droguri
şi fiinţe umane şi a crimei organizate;
84
f. cooperarea în materie de justiţie penală şi civilă;
g. crearea unui oficiu european de poliţie.
9.2. Tratatul de la Amsterdam - 1997
9.2.1. Scurtă prezentare. Structură
Tratatul de la Amsterdam reprezintă rezultatul conferinţei

interguvernamentale, lansată cu ocazia întrunirii Consiliului Europei la
Torino, la data de 29 martie 1996. Acest tratat a fost adoptat cu ocazia
întrunirii Consiliului European la Amsterdam (16-17 iunie 1997) şi semnat
la data de 2 octombrie 1997 de către Miniştrii de Externe din cele 15 state
membre, prin aderarea ultimelor trei de atunci, în anul 1995: Austria,
Finlanda şi Suedia. Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 mai 1999, fiind
ratificat de toate ţările membre în conformitate cu propriile dispoziţii
constituţionale.
Noul Tratat cuprinde trei părţi:

1. Modificări aduse tratatelor anterioare;
2. Simplificare;
3. Prevederi generale şi finale.
Acest Tratat reaminteşte faptul că „Uniunea Europeană este
fondată pe principiile libertăţii, democraţiei şi ale respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului”. Tratatul de la Amsterdam creează
impresia unui tot unitar care ajută la întocmirea unei uniuni strânse între
popoarele europene, ceea ce marchează un alt punct important.
Consiliul, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi hotărând
în unanimitate, la propunerea unei treimi din statele membre sau a
Comisiei, şi după obţinerea avizului conform al Parlamentului European,
poate constata existenţa unei încălcări grave şi persistente a principiilor
enunţate în articolul F, paragraful 1, din partea unui stat membru, după ce
a invitat guvernul acelui stat membru să îşi prezinte observaţiile. În cazul
existenţei unei asemenea constatări, Consiliul poate decide să suspende
anumite drepturi statului membru vizat care rezultă din aplicarea Tratatului
de la Amsterdam, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului
guvernului statului membru.
În Tratatul de la Amsterdam, se pune şi problema privind
cooperarea intensificată care se poate realiza prin recurgerea la instituţiile,
procedurile şi mecanismele prevăzute de acest tratat. Statele membre
aplică actele şi deciziile luate pentru punerea în practică a cooperării la
care participă, în măsura în care acestea le privesc. Statele Membre
neparticipante nu intervin în punerea în practică a cooperării de către
statele membre participante. Se promovează cel mai înalt nivel posibil de
cunoştinţe printr-un larg acces la educaţie şi prin permanenta actualizare a
acesteia.
În partea a treia, în dispoziţiile generale şi finale, articolul 13, se
stipulează că prezentul act este încheiat pe o durată nelimitată. El va fi
ratificat de înaltele Părţi Contractante, potrivit normelor constituţionale
respective. Instrumentele de ratificare vor fi duse la guvernul Republicii
85
Italiene şi va intra în vigoare în prima zi a celei de-a doua luni care
urmează după depunerea instrumentului de ratificare de către ultimul stat
semnatar care va îndeplini această formalitate.
Tratatul de la Amsterdam a fost redactat în 12 limbi, după cum
urmează: daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă,
italiană, olandeză, portugheză, spaniolă şi suedeză, textele autentice fiind
depuse în arhivele guvernului Republicii Italiene, care a remis câte o copie
certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte state
semnatare.
Tratatul a fost supus ratificării de către statele membre ale Uniunii
Europene, potrivit procedurilor naţionale respective, şi a intrat în vigoare la
1 mai 1999 după depunerea la 30 martie 1999 a ultimului instrument de
ratificare.
9.2.2. Obiectivele Tratatului de la Amsterdam

• Asigurarea locului cuvenit muncii şi drepturilor cetăţenilor;
• Eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a bunurilor
şi serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit să colaboreze mai
strâns în cadrul Europolului;
• Realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate printr-un spaţiu
fără frontiere;
• Menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui;
• Crearea unor instituţii sau proceduri capabile să asigure buna
funcţionare a unei Uniunii extinse;
• Posibilitatea acordată UE de a-si face mai bine auzită vocea în
cadrul instanţelor internaţionale.
9.2.3. Principalele modificări aduse de Tratatul de la

Amsterdam
Odată cu Tratatul de la Amsterdam au fost aduse modificări
anumitor prevederi din Tratatul UE, tratatelor de instituire a comunităţilor
europene, precum şi unora din actele legislative conexe. Acest tratat nu a
fost adoptat ca substituent al celorlalte tratate în vigoare, ci a venit în
completarea lor. Procesul de reformă, cuprinzând gruparea de reflecţie şi
conferinţa interguvernamentală, a avut ca rezultat Tratatul de la
Amsterdam, cea de a treia mare revizuire a Tratatului, după Actul Unic
European şi Tratatul de Ia Maastricht. în cele ce urmează vom rezuma,
cele mai importante schimbări aduse de acest Tratat.
De asemenea, au fost preluate în legislaţia comunitară acele părţi
care se află în legătură directă cu piaţa intenă. Acest lucru viza mai ales
Acordul Schengen (renunţarea la controlul vamal), cu rezerve din partea
Marii Britanii şi Danemarcei. În ceea ce priveşte dreptul la azil, Germania a
fost ţara care s-a opus cel mai mult introducerii deciziilor majoritare,
această hotărâre urmând a fi reverificată după trecerea a 5 ani. Totuşi
propunerea preşedinţiei Consiliului, de a trece în mod automat la aceasta,
după scurgerea celor 5 ani, în cazul în care nu se decide altfel, a fost
respinsă tot de către Germania.
La pilonul al doilea, la PESC, sunt alte două hotărâri importante. În
primul rând, decizia ca statelor membre să le fie permisă o cooperare mai
86
strânsă, fără ca toate aceste state să fie nevoite să ia parte la acest tip de
cooperare. În urma compromisului de la Amsterdam, hotărârea, dacă un
astfel de tip de cooperare poate fi permisă, trebuie luată cu majoritate de
voturi. Aici este vorba astfel despre punerea la dispoziţia „membrilor a
opţiunii integrării graduale, opţiune care aduce însă cu sine anumite
probleme: este necesară participarea majorităţii statelor membre,
instituţiile UE trebuie să co-participe şi ele, iar capacitatea de funcţionare a
UE nu trebuie să fie periclitată de aceasta;
În cel de-al doilea rând, pactul de stabilitate şi pactul ocupaţional. În
acest caz s-a decis adoptarea unei proceduri de vot, care urma să
înceapă cu un bilanţ al situaţiei din ţările membre. Consiliul Miniştrilor
trebuia să stabilească anual liniile directoare, de urmat de fiecare guvern
în parte. Fiecare stat membru urma să raporteze o data pe an centrului de
la Bruxelles iar Consiliul urma să verifice aceste rapoarte, putând trimite
sugestii, stabilite prin majoritate calificată, guvernelor.
În ceea ce priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună
(PESC), avem de a face cu o structură extrem de ambivalenţă. Pe de o
parte au fost implementate modificări în procedurile de decizie, fiind oferită
posibilitatea votului majoritar, pentru ca abţinerile de la vot a unor ţări să
nu mai împiedice ca până atunci luarea deciziilor, iar pe de cealaltă,
fiecărui stat membru i s-a acordat drept de veto. S-a hotărât ca pe viitor
capacităţile pentru o politică externă cu caracter anticipativ să fie
ameliorate prin instituirea unei aşa numite unităţi de planificare strategică
şi de alarmă imediată, compusă din reprezentanţi ai Consiliului, ai
Comisiei şi ai UE, precum şi cooperarea cu UE în general. Nu s-a putut
însă ajunge la un comun acord cu privire la o integrare completă a acestei
organizaţii în structurile UE - o opţiune care se afla de multă vreme în
centrul discuţiilor.
Evaluarea Tratatului de la Amsterdam decurge în două direcţii
diferite. În primul rând pot fi observate strădaniile de a lua în calcul
deficitele sesizate în momentul aplicării dispoziţiilor incluse în Tratatul de
la Maastricht. Acest lucru este vizibil chiar din programul de activitate,
propus de grupul de reflecţie în raportul adresat Consiliului Europei.
Aceste strădanii au dat rezultate totuşi, şi vom sublinia aici progresele
făcute la nivelul cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, în
ciuda tuturor termenelor şi întârzierilor prevăzute în textul Tratatului. Pe de
altă parte nu poate fi trecut cu vederea faptul că Tratatul de la Amsterdam
nu şi-a îndeplinit unul din obiectivele sale cele mai importante, şi anume
cel de pregătire a UE pentru extinderea către Est.
9.3. Tratatul de la Nisa - 2001
9.3.1. Scurtă prezentare. Caracteristici

Prin Tratatul de la Nisa, semnat la data de 26 februarie 2001, s-au
modificat atât tratatele care au instituit Comunităţile Europene şi unele
acte asociate acestora, cât şi Tratatul privind Uniunea Europeană.
Trebuie menţionat că, practic, schimbările instituţionale prevăzute
în Tratatul de la Nisa au avut loc abia începând cu 2004. Astfel, noul
87
Parlament European, ales în iunie 2004, are 732 de membrii, iar noua
Comisie, care şi-a început mandatul în noiembrie 2004, are 25 de
membrii. Tot din noiembrie 2004 a avut loc şi o nouă ponderare a voturilor
în cadrul Consiliului.
A. Procedura de numire a Preşedintelui Comisiei Europene şi a
membrilor săi
Modul în care este ales Preşedintele Comisiei şi membrii ei,

conform reglementărilor ce au intrat în vigoare odată cu Tratatul de la
Nisa, este următorul:
Preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisei astfel nominalizaţi, în
bloc, vor fi supuşi votului de aprobare al Parlamentului European. După
aprobarea de către Parlamentul European, Preşedintele şi ceilalţi membrii
ai Comisiei vor fi investiţi de către Consiliu care va hotărî prin majoritate
calificată.
Articolul 4 al Protocolului asupra extinderii Uniunii Europene statua
că, de la 1 ianuarie 2005 şi cu efect din momentul când prima Comisie de
după această dată şi-a început mandatul, art. 213 pct.1 din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană şi art. 126 pct.1 al Tratatului instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, au fost înlocuite de către
următoarele:
„a. Membrii Comisiei vor fi aleşi pe baza competentei lor generale şi
care oferă toate garanţiile de independentă. Comisia trebuie să includă
câte un cetăţean al fiecărui stat membru. Numărul membrilor Comisiei
poate fi schimbat de Consiliu printr-un vot unanim;
b. Când Uniunea va consta din 27 de state membre, art. 213 pct.1
din Tratatul instituind Comunitatea Europeana şi art. 126 pct.1 al Tratatului
instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, vor fi înlocuite de
către următorul:
- Membrii Comisiei vor fi aleşi pe baza competenţei lor generale şi
care oferă toate garanţiile de independenţă;
- Numărul membrilor Comisiei este mai mic decât numărul statelor
membre. Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza unui sistem rotativ întemeiat
pe principiul egalităţii, aranjamentele necesare fiind adoptate de Consiliu
prin vot unanim.
Statele membre vor fi tratate strict pe picior de egalitate cu privire la
succesiunea şi timpul petrecut de cetăţenii lor ca membrii ai Comisiei, în
consecinţă, diferenţa dintre numărul total de perioade în funcţie deţinute
de cetăţenii a oricăror două state membre să nu poată fi mai mare de una;
- fiecare colegiu succesiv trebuie să fie compus în aşa fel încât să
reflecte în mod satisfăcător aria demografică şi geografică a tuturor
statelor membre ale Uniunii.
- Orice stat care aderă la Uniune are dreptul, la momentul adeziunii
sale, sa aibă unul din cetăţenii săi ca membru al Comisiei, până la
aplicarea paragrafului 2.”
B. Ponderea voturilor în cadrul instituţiilor comunitare în urma

Tratatului de la Nisa
88
Referitor la România, acordul cu care s-a încheiat întâlnirea de la
Nisa prevede o importanţă deosebită pe care ţara noastră o va avea în
instituţiile UE.
Astfel, numărul membrilor Parlamentului European va fi: Germania -
99, Marea Britanie - 72, Franţa - 72, Italia - 72, Spania - 50, Polonia - 50,
România - 33, Olanda - 25, Grecia - 22, Republica Cehă - 20, Belgia - 22,
Ungaria - 20, Portugalia - 22, Suedia - 18, Bulgaria - 17, Austria - 17,
Slovacia - 13, Danemarca - 13, Finlanda - 13, Irlanda - 12, Lituania - 12,
Letonia - 8, Slovenia - 7, Estonia - 6, Cipru - 6, Luxemburg - 6, Malta - 5,
rezultând un total de 732.
Numărul de voturi în cadrul Consiliului de Miniştri va fi următorul:
Germania - 29, Marea Britanie - 29, Franţa - 29, Italia - 29, Spania - 27,
Polonia - 27, România - 14, Olanda - 13, Grecia - 12, Republica Cehă -
12, Belgia - 12, Ungaria - 12, Portugalia - 12, Suedia - 10, Bulgaria - 10,
Austria - 10, Slovacia - 7, Danemarca - 7, Finlanda - 7, Irlanda - 7, Lituania
- 7, Letonia - 4, Slovenia - 4, Estonia - 4, Cipru - 4, Luxemburg - 4, Malta -
3, rezultând un total de 345.
În cazul Comitetului Economic şi Social, distribuţia va fi următoarea:
În privinţa Comitetului regiunilor, membrii vor fi repartizaţi astfel:
Putem spune astfel că premisele pentru demararea procesului de
extindere cu România şi Bulgaria, au fost create măcar din punct de
vedere formal - de exemplu prin stabilirea regulii de distribuţie a locurilor şi
voturilor în cadrul Comisiei, a Consiliului şi a Parlamentului European.
Dacă evaluăm însă adevărata capacitate de acţiune şi modul de abordare
a provocărilor cu care se confruntă UE şi sistemul internaţional, ajungem
la o concluzie mai degrabă negativă. Aici se arată faptul că prin Tratatul
de la Nisa, viitorul Uniunii a fost mai degrabă împovărat, iar acest lucru
mai ales din două motive.
Dacă avem în vedere aşteptările (mari), de iniţiere a unei reforme
instituţionale de proporţii care să pregătească Uniunea în vederea
extinderii. vom constata că cele întâmplate la Nisa nu se ridică deloc la
nivelul dorit, acestea constituind mai degrabă o etapă intermediară în
cadrul procesului de reformă. Anexa Tratatului, intitulată „Declaraţie cu
privire la viitorul Uniunii” deschide perspective interesante mai ales în ce
priveşte elaborarea unei Constituţii Europene.
Tratatul de la Nisa, din decembrie 2000, a fost aşteptat să
găsească soluţii pentru dezechilibrul între instituţii şi Tratat, să acopere
89
deficitul de informare şi distanţele relativ mari dintre elite şi cetăţenii
Europei, în adevăr. Consiliu European de la Nisa a trasat noi direcţii în
evoluţia acelui ansamblu de componente care conferă, de decenii,
consistenţă proiectului european. Aşa cum observa şi un fost ministru al
integrării din România22, unul dintre elementele sale centrale îl constituie
proiectul politic european care pendulează între orientările federaliste şi
cele interguvernamentaliste.
9.3.2. Obiectivele Tratatului de la Nisa
• Rezolvarea problemelor legate de mărimea şi componenţa

Comisiei;
• Extinderea eventuală a voturilor cu majoritate calificată şi a ponderii
voturilor în cadrul Consiliului;
• O cooperare întărită între statele membre ale Uniunii Europene;
• Reglementarea mai exactă a statutului Curţii Europene de Justiţie.
9.4. Tratatul de la Lisabona
- Tratatul a fost semnat de către reprezentanţii tuturor celor 27 de

state membre ale UE la 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare la data de
1 decembrie 2009, deşi era programat la data de 1 ianuarie 2009;
- este cunoscut în faza de proiect sub numele de "Tratatul de
Reformă";
- numele oficial, complet, este „Tratatul de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene”;
- cum Republica Cehă a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009,
ultima dintre cele 27 de ţări membre care a îndeplinit această procedură,
el a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009;
- este primul tratat al Uniunii semnat de România în calitate de stat
membru UE;
Obiectivele Tratatului de la Lisabona:

- Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum
doar Comunitatea Europeană avea);
- funcţia de preşedinte al Consiliului European a fost transformată
într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi
jumătate. Drept primul preşedinte a fost ales belgianul Herman Van
Rompuy.
- a fost înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu
numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună
externă şi de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasă Catherine
Ashton din Marea Britanie.
- numărul de comisari a fost redus cu o treime;
- s-a modificat modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile
stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014;
22
Hildegard Carola Puwak;
90
- Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată,
posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune;
• Conferinţa de la Barcelona – a reunit în noiembrie 1995

reprezentanţii statelor membre ale Uniunii Europene cu reprezentanţii a
douăsprezece state din spaţiul mediteranean, care au semnat Declaraţia
de la Barcelona.
• Conferinţa Interguvernamentală (CFG) – poate fi definită din
perspectiva caracterului formal ca fiind o conferinţă unde reprezentanţii
statelor membre – şefi de stat sau de guverne – discută amendarea
tratatelor. Hotărârile se iau în unanimitate şi pot conduce la semnarea, iar
ulterior la ratificarea unor noi tratate.
• Conferinţa de la Messina – la conferinţa celor şase miniştri
de externe ai Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului de la
Messina din 1-2 iunie 1955 s-a decis ca după modelul CECO să se
promoveze extinderea procesului de integrare şi în alte domenii. Ca
rezultat al Conferinţei, s-a creat la 25 martie 1957 Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
1. Când a fost semnat Tratatul de la Maastricht?

a) 7 februarie 1991;
b) 7 februarie 1992;
c) 7 februarie 1993.
2. Câte state au semnat Tratatul de la Amsterdam?

a) 15 state;
b) 12 state;
c) 10 state.
3. Când a fost semnat Tratatul de la Nisa?

a) 26 februarie 2001;
b) 26 februarie 2004;
c) 26 martie 2006.
91
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
Cuvinte cheie: norme, primare, universal, secundare, regulament.
Rezumat:
Această unitate de învăţare e rezervată studierii izvoarelor dreptului
comunitar, punându-se accent pe actele juridice prin care se guvernează
în Uniunea Europeană, studenţii putând face o comparaţie amplă cu cele
din România, remarcând similitudinile dar şi disparităţile dintre ele.
Conţinut:
Pentru o mai bună ordine juridică comunitară trebuie să existe mai

înainte norme juridice comunitare, care stau la baza raporturilor
comunitare şi care sunt stipulate în Tratatele constitutive ale Comunităţilor
Europene, iar aceste norme comune trebuie respectate atât de
organizaţiile Europene cât şi de statele membre, cum prevede hotărârea
Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 13 iulie 1986.
Această ordine juridică are la bază legea, care cuprinde norme
despre relaţiile dintre instituţiile europene şi instituţiile europene şi statele
membre. Astfel putem spune că ordinea juridică comunitară este
„aplicarea normelor comunitare în raporturile juridice ale instituţiilor
europene şi în raporturile Uniunii Europene cu statele membre, proces
garantat de existenţa controlului juridic, care asigură respectarea acestor
norme de către toţi participanţii (a raporturile juridice comunitare).23 În
consecinţă putem defini şi izvoarele dreptului comunitar ca fiind „modalităţi
specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile
europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre.”
Literatura de specialitate nu cunoaşte o clasificare unitară în ceea
ce priveşte izvoarele dreptului comunitar. J.V. Loius clasifică izvoarele
dreptului comunitar astfel:
1. Tratate instituind comunităţile;
2. Dreptul derivat;
3. Dreptul internaţional;
4. Principiile generale de drept şi drepturile omului.
Un alt autor consacrat în studierea dreptului comunitar, R. Kent,
este de părere că există doar patru izvoare principale şi anume:
1. Tratatele instituind comunităţile;
2. Tratatele subsidiare;
23
Nechita, V.: Integrarea europeană , Revista Deşteptarea, Bacău, 1996, pag. 26;
92
3. Legislaţia secundară;
4. Deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de
Justiţie.
Dacă încercăm să generalizăm totuşi cele mai multe opinii de
specialitate, putem sintetiza izvoarele dreptului comunitar în două categorii
majore:
I. Izvoare primare;
II. Izvoare secundare (derivate).
10.1. Izvoarele primare ale dreptului comunitar
Izvoarele primare sunt tratatele care reglementează organizarea şi

funcţionarea Comunităţii. Ele sunt instrumente internaţionale,reprezentând
acordul de voinţă al statelor membre, ca subiecte suverane de drept
internaţional public.
În categoria izvoarelor primare, care au cea mai mare forţă juridică
în ordinea juridică Comunitară, sunt incluse actele juridice fundamentale
dreptului comunitar. Se disting tratatele originare şi tratatele care le-au
modificat pe cele din prima categorie.
Din categoria izvoarele principale fac parte:
10.1.1. Tratatele Constitutive
- Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 privind CECO/CECA

(Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), intrat în vigoare de
la 25 iulie 1952;
- Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 privind CEE şi
EUROATOM (Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;
Ele sunt completate prin anexe şi protocoale, în special prin
Protocolul asupra statutelor Băncii Europene de Investiţii. Sunt, de
asemenea, de menţionat Protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie
1957, asupra privilegiilor şi imunităţilor Curţii de Justiţie.
10.1.2. Tratatele şi Acordurile de modificare sau adoptare a

Tratatelor Constitutive
Tratatele şi actele complementare reprezintă a doua categorie de

izvoare primare, scopul lor fiind fie acela de a modifica, fie cel de a
completa tratatele de bază.
- Tratatul de la Bruxelles privind instituirea unui Consiliu şi a unei
Comisii unice din 8 aprilie 1965 care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967;
- Tratatul de la Luxemburg privind modificarea unor dispoziţii
financiare şi bugetare din 21 - 22 aprilie 1970;
- Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Tratatul de la Bruxelles privind modificarea unor dispoziţii
bugetare din 22 iulie 1975;
- Decizia şi actul privind alegerile universale şi directe pentru
Parlamentul European din 20 septembrie 1976;
93
- Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda din 13 martie 1984;
- Actul Unic European din 9 septembrie 1985 - 17 februarie 1986
intrat în vigoare la 1 iulie 1987 care completează tratatele constitutive dar -
în egală măsură - oferă fundament juridic Consiliului European şi
cooperării politice;
- Tratatul de la Maastricht adoptat la 10 decembrie 1991 şi intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993 privind instituirea unei Uniuni Europene;
- Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999;
- Tratatul de la Nisa semnat la 11 decembrie 2000 este definit a fi
tratatul reformei constituţionale;
10.2. Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului comunitar
Categoria izvoarelor secundare cuprinde actele adoptate în mod

obişnuit, în mod curent, de instituţiile comunitare, fiind date de actele
unilaterale ale Instituţiilor. Acesta este tot un drept normativ, dar spre
deosebire de prima categorie el este derivat, este elaborat în aplicarea şi
pentru aplicarea prevederilor tratatelor. Acesta nu poate contraveni celui
primar deoarece ar fi lipsit de „efecte juridice”. Este compus din ansamblul
actelor emise în aplicarea sau în executarea tratatelor. Denumirea de
drept derivat (legislaţie sau drept secundar) indică atât funcţia pe care
actele o îndeplinesc (de realizare a obiectivelor prevăzute de tratate) cât şi
subordonarea lor în raport cu tratatele.
Cele cinci izvoare derivate ale dreptului comunitar sunt:
regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul iar articolul care
conţine nomenclatura oficială a acestor acte comunitare derivate, este art.
249 TCE. Potrivit deci textului citat, instituţiile comunitare adoptă
regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize;
din cele cinci categorii de acte, primele trei au caracter obligatoriu,
alcătuind dreptul derivat.
10.3. Actele juridice prin care se guvernează în Uniunea

Europeană
10.3.1. Regulamentul
Regulamentul este definit de articolul 249 TCE, în alineatul 2, ca

actul cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale şi
direct aplicabil în toate statele membre.
Regulamentul posedă caracteristici care îl apropie de o lege din
ordinea juridică internă, în special caracterul său normativ şi regimul său,
care îl plasează în mod normal la adăpost de orice acţiune în anulare
intentată de un particular. Curtea de Justiţie vede în regulament expresia
unei puteri normative a Comunităţii.
Caracteristicile Regulamentului:
a. Regulamentul este un act cu caracter general
94
El este aplicabil unor categorii privite abstract şi în ansamblu,
potrivit formulei utilizate de Curtea de CJCE, Hotărârea din 18 iunie 1970.
Acest caracter general diferenţiază regulamentul de decizie (nu se poate
face aceeaşi afirmaţie categorică în ce priveşte directiva, în măsura în
care cea mai mare parte a directivelor comunitare se adresează tuturor
statelor membre ceea ce, chiar dacă incomplet, le apropie de regulament);
b. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale

El se deosebeşte – astfel – de directivă, care nu comportă obligaţii
decât în ce priveşte „rezultatul de atins” şi de recomandări şi avize, care
nu leagă pe destinatarii lor. Ca expresie a caracterului său obligatoriu,
regulamentul modifică de plin drept situaţia juridică a subiecţilor de drept
comunitar şi trebuie să fie aplicat de la intrarea sa în vigoare şi atât timp
cât invaliditatea sa nu a fost constatată.
Regulamentul beneficiază de prezumţia de legalitate (care nu este
absolută, ca în cazul izvoarelor primare – tratatele, ci relativă). Într-una
dintre cauzele sale, Curtea a stabilit că actele instituţiilor comunitare se
bucură – în principiu – de o prezumţie de legalitate şi, ca atare, produc
efecte juridice chiar când conţin iregularităţi, atât timp cât nu au fost
anulate sau revocate.
Caracterul obligatoriu al regulamentului operează pentru toţi
subiecţii de drept: persoane fizice sau juridice, state membre, instituţii
comunitare, autoritatea regulamentului faţă de persoanele fizice şi juridice
fiind indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca
regulamentul printr-o acţiune în anulare, decât în condiţiile în care
demonstrează că regulamentul le priveşte direct şi individual, fiind vorba în
realitate de o decizie luată sub forma unui regulament. Regulamentul se
impune şi instituţiilor comunitare şi – printre acestea – chiar autorilor săi.
Obligaţia de loialitate comunitară prevăzută de articolul 10 din
Tratatul Comunităţii Europene impune statelor nu numai să se abţină de la
orice măsură care s-ar putea opune aplicării regulamentului, dar şi să
vegheze la deplina sa eficacitate. Statele membre sunt legate de
regulament chiar dacă reprezentanţii lor sau opus în cadrul Consiliului la
adoptarea lui ori au formulat obiecţiuni sau rezerve faţă de anumite
dispoziţii în cursul procedurii de elaborare a actului.
De asemenea, Curtea a arătat – în aceeaşi decizie - că un stat
membru nu poate să nu aplice un regulament luând ca pretext dificultăţi
pe care aplicarea le-ar întâmpina şi nici nu poate să întârzie aplicarea
motivând că formalităţile şi procedurile naţionale nu au putut fi îndeplinite.
c. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre;

Această calitate îi este expres atribuită de alineatul 2 al art. 249, în
timp ce alte izvoare ale dreptului comunitar nu o au decât prin
interpretarea constructivă a CJCE. Ca o consecinţă a aplicabilităţii sale
directe, regulamentul îşi ia locul în ordinea juridică a statelor membre şi
modifică de plin drept situaţiile juridice existente. El împiedică aplicarea
oricărei dispoziţii naţionale contrare, indiferent de rangul normei respective
(lege sau regulament în sensul dreptului naţional).
95
Art. 254 distinge între două categorii de regulamente. Astfel, cele
adoptate potrivit procedurii de la articolul 251 sunt semnate de preşedinţii
Parlamentului european şi Consiliului şi publicate în Jurnalul Oficial al
Comunităţii. Ele intră în vigoare la data arătată în act sau, dacă data nu
este indicată, în a douăzecea zi de la publicare. Regulamentele Consiliului
şi Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial şi intră în vigoare după
aceeaşi regulă. Publicarea regulamentului nu este prescrisă sub
sancţiunea nulităţii, dar actul de acest fel nepublicat nu este opozabil celor
cărora li se adresează şi nu poate să producă efect.
Deci, ca o sinteză a caracteristicilor „regulamentului” putem distinge
următoarele trăsături:
1. este principalul izvor secundar al Dreptului Comunitar;
2. este obligatoriu în toate dispoziţiile sale, ceea ce interzice orice
aplicare incompletă;
3. reprezintă practic echivalentul legilor naţionale;
4. se aplică direct, tuturor – instituţii comunitare, state membre,
persoane fizice şi juridice – fără a fi necesare măsuri naţionale, speciale
de implementare;
5. de regulă intră în vigoare la data prevăzută în însăşi actul
respectiv. Dacă nu se prevede o altă dată, el va intra în vigoare după
împlinirea a 20 de zile de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
10.3.2. Directiva
Pornind de la definiţia dată directivei de Tratatul Comunităţii

Europene se poate încerca clarificarea naturii, caracterelor şi funcţiei
acestui act comunitar. Nu trebuie – însă – uitat nici o clipă că o directiva,
intrigă, deranjează, dezbină, cauza fiind singularitatea sa. Potrivit
articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar în ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru
atingerea rezultatului.
Enumerarea proprietăţilor juridice ale directivei este echivocă. Cert,
ea e un act obligatoriu, ca şi regulamentul şi decizia şi spre deosebire de
recomandare şi aviz. Directiva, la fel ca decizia individuală şi spre
deosebire de regulament, nu obligă decât pe destinatarii pe care îi
desemnează. Dar poate fi şi un act „general”, fiind considerată astfel în
jurisprudenţa CJCE. Caracteristica cea mai puţin certă a directivei ţine de
intensitatea ei normativă. Spre deosebire de regulament şi decizie,
obligatorii în toate elementele lor, directiva nu creează în sarcina statelor
membre decât o obligaţie legată de „rezultatul ce trebuie atins” lăsând
celor din urmă „competenţa în privinţa formei şi mijloacelor”.24
Prin esenţă, directiva presupune în principiu intervenţia autorităţilor
naţionale pentru ca ea să producă efecte juridice în dreptul intern al
24
Isărescu, M. C., Postolache T.: Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe
termen mediu - un proiect deschis, Centrul Român de Economie Comparată şi Consensuală,
Bucureşti, 2000, pag.89;
96
fiecărui stat membru destinatar. Născută din procesul de decizie
comunitară, directiva corect publicată sau notificată creează, în sarcina
statului membru destinatar, o obligaţie de a lua măsurile necesare pentru
aplicarea sa efectivă în ordinea juridică naţională. Rezultă de aici că
situaţia „normală” corespunde adoptării, de autorităţile naţionale
competente, a unui act de transpunere a directivei comunitare. Nu este –
însă – imposibilă apariţia unor fenomene caracterizate prin carenţe ale
statului membru, care fie omite să ia măsurile de transpunere cerute, fie
adoptă măsuri inadecvate. În acest caz se pune problema de a şti dacă
directiva comunitară poate fi direct aplicată de instanţele naţionale, astfel
încât să fie garantate în egală măsură aplicarea efectivă a regulii
comunitare şi protejarea eficace a drepturilor create particularilor de
directivă.
Transpunerea directivei este operaţiunea prin care statul membru
destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri
necesare punerii ei în practică. Statul are alegerea asupra „formei”, în
sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat şi
„mijloacelor”, instituţiile juridice susceptibile să realizeze obiectivul indicat,
esenţial fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate
adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situaţia de a
abroga sau modifica dispoziţii interne incompatibile cu prevederile
directivei.
10.3.3. Decizia
Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu

în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează.
Deciziile îşi au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din
alineatul 1 al aceluiaşi art. 249.
Atunci când dispoziţiile care abilitează instituţiile comunitare să
emită acte se abţin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferă o
opţiune între decizie şi alte categorii de măsuri, instituţiile pot adopta actul
care li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit. Când însă
tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituţia trebuie să recurgă,
aceasta este total legată de dispoziţia tratatului. Definiţia deciziei nu
elimină toate ambiguităţile care pot apărea în legătură cu ea. Termenul
„decizie” este frecvent utilizat şi pentru a desemna acte care, după cum se
notează în doctrină25, nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249.
Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Această
calitate este cea care influenţează într-o manieră determinantă regimul
său juridic. În cazul în care apare îndoială în ceea ce priveşte regimul
aplicabil unui act al unei instituţii comunitare, Curtea a subliniat în
jurisprudenţa sa că esenţial pentru decizie este că ea nu obligă decât
persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter
esenţial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau
25
Isan, V.: Tranziţie şi integrare europeană - Studii şi comunicări, Sedcom Libris, Iaşi, 1996, pag.
238;
97
identificabili, ci unor categorii privite abstract şi în ansamblul lor”26. Pentru
a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând
atenţie existenţei unui cerc redus de destinatari identificabili.
O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca şi
regulamentul şi spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu
în toate elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de
atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.
Pentru ca împotriva ei să poată fi declarată o acţiune în anulare, decizia
trebuie să producă consecinţe juridice „depăşind sfera internă a instituţiilor
comunitare”. Altfel spus, măsurile de ordin interior în sens strict nu pot, în
principiu, să formeze obiectul unei acţiuni în anulare, deoarece nu sunt
asimilabile unor decizii atacabile.
Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor
persoane fizice sau juridice particulare. În această ipoteză, deciziile
modifică prin ele însele situaţia acestor destinatari. Mai problematică este
situaţia deciziilor adresate statelor membre.
Deci, ca o sinteză a caracteristicilor „deciziei” putem distinge
următoarele trăsături:
1. este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii
desemnaţi (art. 189 din Tratatul CEE); nu are o influenţă generală, ea
vizând aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare;
2. de regulă, se adresează particularilor, persoane fizice sau juridice,
dar în cazuri excepţionale, se poate viza şi un stat membru, caz în care va
putea fi aplicată doar după ce statul va adopta norme de drept intern prin
care va pune în aplicare decizia respectivă;
3. este asimilată actelor administrative individuale, cunoscute în
dreptul naţional şi constituie, în mâinile autorităţilor comunitare, un
instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar;
10.3.4. Recomandări
1. nu sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului;

2. au un caracter general, fiind destinate atât statelor membre cât şi
particularilor;
3. sunt acte cu caracter consultativ, ele neavând forţă de
constrângere;
4. au valoarea unor mijloace de orientare a comportamentului şi a
legislaţilor.
10.3.5. Avizele şi acte atipice
1. sunt actele care nu sunt prevăzute în tratate: regulamentele

interioare, regulamentele de procedură, rezoluţii, comunicate, declaraţii
comune;
2. sunt rezultatul practicii, a nevoii de reglementare internă, a
activităţii organismelor de bază;
26
Gyemant L., coord. Fărcăşan, Simona, trad. Istrati, M.: European tradition and experiences,
European Studies Foundation, Cluj-Napoca, 199,9 pag. 182;
98
3. în afara regulamentelor interioare şi de procedură, celelalte acte
nu au forţă obligatorie, fiind mai mult acte cu caracter politic, dar trebuie să
se conformeze cu obligaţiile tratatelor şi cu normele dreptului comunitar
originar.
10.4. Jurisprudenţa Curţii Europene De Justiţie
O altă categorie de izvoare secundare o constituie hotărârile sau

jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie. În concepţia continentală a
dreptului, rolul jurisprudenţei ca izvor de drept este redus în general. Nu
aceeaşi este şi situaţia jurisprudenţei CEJ, date fiind caracteristicile şi
natura dreptului comunitar. Articolul 7 al Tratatului instituind Comunitatea
Europeană plasează Curtea în rândul instituţiilor comunitare, având
acelaşi rang cu Parlamentul european, Consiliul sau Comisia. În acelaşi
timp, art. 220 TCE dă Curţii sarcina de a veghea la respectarea dreptului
în interpretarea şi aplicarea tratatului27.
Articolul 234 TCE conferă Curţii o misiune specială, de asigurare a
unităţii de interpretare a dreptului comunitar. Această instanţă este cea
care dă interpretarea „autentică” a dreptului originar şi celui derivat,
exercitând monopolul interpretării, doar soluţiile de interpretare oferite de
ea având un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic.
În concluzie, caracteristicile acestui izvor de drept pot fi sintetizate
după cum urmează:
1. jurisprudenţa Curţii de Justiţie este un izvor cu toate că în
general jurisprudenţa nu este ca o veritabilă sursă de drept, soluţiile
acesteia fiind date în aplicarea normelor de drept comunitar scris,
conţinute în tratate şi în celelalte acte prezentate mai sus;
2. toate hotărârile Curţii de Justiţie, cu excepţia celei date în
soluţionarea recursului în anulare sunt obligatorii şi au autoritate de lucru
judecat;
3. în mod particular, Curtea de Justiţie, are importanta misiune de a
interpreta dispoziţiile tratatelor şi de a preciza, în raport de ansamblul
normelor comunitare, principiile generale şi drepturile fundamentale ce
guvernează acest sistem de drept.
10.5. Tratatele internaţionale încheiate de Uniunea Europeană

cu state de pe alte continente
Tratatele internaţionale încheiate de Uniunea Europeană cu alte

state fac şi ele parte din izvoarele secundare ale dreptului comunitar şi
anume:
1. acordurile şi hotărârile sunt supuse ratificării statelor membre
conform procedurilor naţionale, după ratificare ele intrând în vigoare;
2. au caracter obligatoriu pentru părţi;
27
Georgiu, Gr.: Identitate şi integrare - de la disjuncţie la conjuncţie, Editura Institutului de
Teorie Socială, Bucureşti, 2001, pag. 214;
99
3. fiind o categorie foarte vastă şi diversă de acte internaţionale, ele
pot îmbrăca forma:
• acordurilor de asociere la UE a unor state sau grupuri de state
terţe;
• acorduri comerciale;
• acorduri vamale;
• acorduri de asistenţă;
• acorduri de cercetare;
• acorduri de protecţia mediului.
10.6. Cutuma dreptului internaţional şi dreptul naţional al

statelor membre
Ultimul izvor secundar de drept îl constituie cutuma dreptului

internaţional şi dreptul naţional al statelor membre. Cutuma presupune o
practică îndelungată dublată de existenţa unei convingeri că se exprimă o
regulă de conduită, cu putere juridică obligatorie. Dacă în ceea ce priveşte
cutuma internaţională în doctrină28 se consideră că regulile dreptului
internaţional cutumiar se numără printre izvoarele dreptului comunitar,
dezvoltarea unei cutume comunitare nu este în nici un fel favorizată.
Izvoarele convenţionale, legislative şi jurisprudenţiale abundă, făcând
inutilă şi aproape imposibilă crearea unei cutume şi - mai mult - Curtea a
arătat că o practică cutumiară nu ar putea conduce niciodată la
modificarea tratatelor şi nu ar putea constitui precedent
susceptibil a conduce la încălcarea legii.
Regulile dreptului internaţional se aplică în sfera comunitară fie ca
reguli de drept cutumiar, fie ca principii generale de drept. CJCE aplică
dreptul internaţional ca izvor de drept comunitar, utilizându-l la
interpretare. Astfel, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie regulile de clasificare
aplicabile Tarifului vamal au fost interpretate în lumina principiilor care
stau la baza acordurilor încheiate de Comunitatea Europeană în cadrul
GATT. De asemenea, Curtea a făcut trimitere la principiul teritorialităţii ca
principiu universal recunoscut în dreptul internaţional public.
Articolul 307 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană
dispune în alineatul 1 că drepturile şi obligaţiile rezultând din convenţiile
încheiate înainte de intrarea în vigoare a tratatului nu sunt afectate de
dispoziţiile tratatului. În măsura în care – însă – potrivit celor stipulate la
alineatul 2 al aceluiaşi articol, convenţiile internaţionale nu sunt
compatibile cu Tratatul Comunităţii Europene, statul membru în cauză ia
toate măsurile adecvate pentru eliminarea incompatibilităţilor constatate.29
În ce priveşte dreptul naţional al statelor membre în regula generală
se consideră că poate constitui izvor al dreptului comunitar. Dispoziţii ale
Tratatului instituind Comunitatea Europeană conţin trimiteri exprese la
legislaţia statelor membre. Cu titlu de exemplu putem cita: art. 48 TCE
28
Bache, S. G.: Ian Politics in the European Union, Oxford University Press, England, 2001, pag.
289;
29
Fontaine, P.: Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, trad. de Mihaela
Gafitescu, Institutul European, Iaşi, 1998, pag. 35;
100
„societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru” şi art.
256 alin. 2 TCE „executarea silită este guvernată de regulile de procedură
civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia are loc”.
În acelaşi timp, în jurisprudenţa lor, Curtea de Justiţie şi Tribunalul
de primă instanţă fac referire la reguli din dreptul naţional, ori de câte ori
aceste referiri sunt pertinente.
• Conferinţele Europene – cadru multilateral de discuţie,

analiză şi decizie care reuneşte reprezentanţi ai celor douăsprezece ţări
candidate şi oficiali ai UE în probleme de interes comun, cum ar fi politica
externă şi de securitate comună, justiţie şi afaceri interne, cooperare
regională şi aspecte economice. Prima Conferinţă a avut loc la 12 martie
1998 la nivel de şefi de stat.
• Consiliul Nordic – creat în 1952 de Danemarca, Finlanda,
Islanda, Norvegia şi Suedia. Consiliul are sediul la Helsinki şi organizează
cooperarea între ţările nordice. Un succes deosebit a fost paşaportul unic,
uniunea vamală şi piaţa comună a muncii.
• Europol – organism creat prin Tratatul de la Maastricht care
are drept scop facilitarea cooperării forţelor naţionale de poliţie şi
eficientizarea combaterii criminalităţii internaţionale.
1. Ce sunt izvoarele dreptului comunitar?

a) principii generale de drept;
b) norme juridice comunitare;
c) tratate instituind comunităţile.
2. Care sunt izvoarele primare ale dreptului comunitar?

a) Tratatele Constitutive, Tratatele şi Acordurile de modificare
sau adoptare a Tratatelor Constitutive;
b) protocoale, convenţii, documente;
c) convenţii, documente;
3. Care sunt izvoarele secundare ale dreptului comunitar?

a) directiva, decizia, recomandarea;
b) regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul;
c) regulamentul, directiva, decizia.
101
OBIECTIVELE ŞI LIMBILE OFICIALE ALE UNIUNII

EUROPENE
Cuvinte cheie: scopul, valorile, comerţul, limbile, cheltuieli.
Rezumat:
Unitatea de învăţare 11 este rezervată cunoaşterii obiectivelor
Uniunii Europene, mai ales a celor prioritare, precum şi a limbilor oficiale
din cadrul Comunităţii, a redactării actelor juridice şi a limbilor celor mai
utilizate în cadrul şedinţelor de lucru.
Conţinut:
11.1. Obiectivele Uniunii Europene
Comunitatea europeană nu poate fi concepută fără a lua în

considerare unele obiective, a căror realizare constituie însăşi raţiunea
existenţei sale.
Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, a
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate
şi egalitate între femei şi bărbaţi.
Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi
bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, precum şi o piaţă
internă unde concurenţa este liberă şi nedenaturată. Uniunea acţionează
pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere
economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială
de piaţă foarte competitivă, care tinde spre ocuparea întregii forţe de
muncă şi spre progres social şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului.
Uniunea promovează progresul ştiinţific şi tehnic, combate
excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia
socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi
protecţia drepturilor copilului.30 Promovează coeziunea economică, socială
30
Nicolaescu, D.: Mihail, R.: Societatea comercială europeană - unitate în diversitate, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1996, pag. 214;
102
şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre, respectă bogăţia
diversităţii culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural european.
În relaţiile cu restul lumii, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile
şi interesele31, contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a
planetei, la solidaritatea şi la respectul reciproc între popoare, la comerţul
liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecţia drepturilor omului, în
special a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi la
dezvoltarea dreptului internaţional, în special la respectarea principiilor
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin
mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite
prin Constituţie.
Din punct de vedere juridic a tot ce s-a enunţat mai sus, potrivit art.
2 din Tratatul CE: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe
comune şi a unei Uniuni Economice şi Monetare şi prin punerea în
aplicare a politicilor sau acţiunilor comune, să promoveze o dezvoltare
armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad înalt de
competitivitate şi convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat
de folosire a forţei de muncă şi de protecţie socială, egalitatea între bărbaţi
şi femei, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, un nivel ridicat al
protecţiei şi ameliorării mediului, coeziunea economică şi socială şi
solidaritatea între statele membre.” De asemenea, art. 98 din Tratatul CE
dispune că „statele membre îşi vor dirija politicile lor economice în scopul
de a contribui la realizarea obiectivelor comunităţii”.
Din analiza celor două texte de lege se pot observa atât obiectivele
cu caracter economic cât şi cele cu caracter social şi politic.
Mai concret, obiectivele Uniunii Europene sunt:
1. Promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a

activităţilor economice în ansamblul Comunităţii
În realizarea acestui obiectiv se are în vedere în primul rând
dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a tuturor elementelor componente
ale comunităţii, adică a statelor, şi, în cadrul acestora, a diferitelor regiuni
pentru eliminarea diferenţelor dintre ele.
2. Promovarea unui grad de competitivitate şi de convergenţă a

performanţelor economice
Acest obiectiv urmăreşte unitatea de acţiune a statelor, asigurarea
unui nivel ridicat al standardelor la nivelul producţiei, productivităţii şi
serviciilor. Coordonarea politicilor statelor membre va fi considerată ca un
element hotărâtor pentru stabilirea căilor de realizare a respectivului
obiectiv.
3. Creştere durabilă şi neinflaţionistă
31
Domokoş, Erno, Katona, L.: Paşi către integrarea europeană, Expert, Bucureşti, 2002, pag. 91;
103
Acest obiectiv cuprinde aproape toate aspectele comunitare,
putând fi analizat prin prisma celor patru libertăţi fundamentale: circulaţia
juridică a persoanelor, a capitalurilor, a mărfurilor şi a serviciilor.
4. Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii

Este un principiu de bază a Uniunii Europene, toate celelalte
obiective fiind lipsite de valoare dacă acest principiu ar fi ignorat. Se referă
la înlăturarea obstacolelor sau restricţiilor de natură comercială sau
financiară, promovarea liberei iniţiative, realizarea unei economii deschise
de piaţă, etc.
5. Un nivel ridicat al protecţiei sociale şi a forţei de muncă

Aplicarea acestui principiu duce la scăderea şomajului, chiar
înlăturarea lui şi a efectelor sale, astfel încât Comunitatea se poate
dezvolta economic armonios şi echilibrat.
6. Promovarea coeziunii economice şi sociale

Acest principiu poate fi observat în orice acţiune întreprinsă în
cadrul Uniunii Europene, fiecare tratat încheiat de-a lungul timpului
încercând să realizeze o uniune neîncetat mai strânsă a popoarelor
statelor membre.
7. Promovarea solidarităţii între statele membre

Acest obiectiv se referă la faptul că orice măsură luată la nivel
comunitar care nu contravine literei şi spiritului actelor juridice
fundamentale comunitare, nu poate fi ignorată cu bună ştiinţă de către
unele state membre. De asemenea, nici obligaţiile statelor membre nu
trebuie să exceadă cadrului legal comunitar.
8. Un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului

Tratatul de la Maastricht a evidenţiat pentru prima dată necesitatea
protecţiei mediului înconjurător, cu toate că Actul Unic European de la
Luxemburg din 1986 a reglementat în unele dispoziţii ale sale o politică
privind protecţia mediului, nematerializată însă. Teama faţă de
fenomenele şi activităţile ce au consecinţe nefavorabile asupra mediului
ce ameninţă existenţa umană însăşi, au făcut din acest obiectiv unul
distinct, de maximă importanţă pentru comunitate.
9. Egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei

Acest obiectiv este unul relativ nou, fiind codificat juridic pentru
prima dată în cadrul Tratatului de la Amsterdam din 1997, şi se referă la
eliminarea oricăror discriminări legate de religie, rasă, naţionalitate, grad
de cultură sau orientare politică dintre bărbat şi femeie, precum şi de
promovarea în grad sau aplicarea unei plăţi egale pentru muncă egală
între cele două sexe.
104
11.2. Limbile oficiale ale Uniunii Europene
Principiul multilingvismului asigură tuturor cetăţenilor şi celor

douăzeci şi cinci de state membre accesul la legislaţie şi comunicarea cu
instituţiile UE în condiţii de transparenţă democratică şi de egalitate a
drepturilor. De asemenea, garantează certitudinea juridică: actele
legislative care se aplică direct în statele membre trebuie să fie adoptate
în diferite limbi pentru a permite tuturor celor interesaţi să ia cunoştinţă de
acestea în condiţii de egalitate.
Regulamentul Nr. l din 15.04.1958 care a fost modificat prin actele
de aderare, a stabilit folosirea oficială a douăzeci de limbi, ale statelor
membre şi anume: engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, greacă,
portugheză, olandeză, suedeză, daneză şi finlandeză, poloneză,
maghiară, cehă, slovacă, lituaniană, letonă, estonă, slovenă şi malteză.
Irlandeza (gaelica, „Gaeilge”) este considerată ca limbă oficială pentru
legislaţia primară (adică pentru tratate). La fiecare extindere, Consiliul
adaugă sistematic la limbile oficiale existente limbile desemnate de noile
state membre. Două state ale Uniunii au mai multe limbi oficiale pe
întregul lor teritoriu: Irlanda (engleză şi irlandeză) şi Luxemburg
(luxemburgheză, franceză şi germană), dar nici unul dintre cele două state
nu au solicitat oficializarea propriei limbi la instituţiile europene, cu toate ca
au o consideraţie specială. Mai există două state care folosesc limbi
oficiale numai într-o parte din teritoriul lor, aceste limbi fiind oficiale deja în
Uniune pentru că sunt, de asemenea, limbi ale unui alt stat. Este cazul
Belgiei (franceză, olandeză şi germană) şi Finlandei (finlandeză şi
suedeză). Spania, care foloseşte patru limbi oficiale, a solicitat statutul de
limbă oficială a Uniunii numai pentru spaniolă.
Limbile oficiale ale statelor Uniunii Europene care sunt vorbite şi în
alte state membre32:
Germana: Germania, Luxemburg şi Austria
Franceză: Franţa, Luxemburg, Belgia (parţial)
Engleză: Marea Britanie şi Irlanda
Olandeza: Olanda şi Belgia (parţial)
Catalana: Catalonia, Insulele Balneare şi Comunitatea Valenciană
Tratatul CECA a fost redactat în limba franceză, deoarece „era
singura limbă care a făcut faţă cerinţelor la acea dată”, iar Tratatele de la
Roma au fost redactate în franceză, germană, italiană şi olandeză, cele
patru versiuni lingvistice fiind acceptate conform art. 248 CEE.
Din momentul încheierii Tratatului de la Roma, Comunitatea
Europeană şi apoi Uniunea Europeană au funcţionat după principiul
multilingvismului integral. Explicit spus, limbile oficiale ale statelor membre
sunt, în acelaşi timp, limbi de lucru şi limbi oficiale ale instituţiilor
europene, aşa cum stipulează prima dintre ordonanţele Consiliului,
enunţată mai sus. La început, întrucât limbile oficiale ale statelor
fondatoare erau doar patru la număr, n-au fost probleme.
Până la tratatul de la Maastricht, limbile oficiale, de lucru au fost în
număr de nouă, la dezbateri putând fi folosite oricare dintre ele. Actele
32
Limbile oficiale ale celorlalte 16 state care lipsesc din enumerarea de mai sus, sunt vorbite doar
în statele respective, din această cauză ele nu se regăsesc acolo;
105
Uniunii, cu versiunea în fiecare din cele 9 limbi are caracterul de act
original, iar interpretările ca urmare a deosebirilor de sens din diferitele
limbi se face prin confruntarea diferitelor versiuni, stabilindu-se sensul ce
rezultă din această operaţiune.
Spre deosebire de organizaţiile internaţionale - cu un număr mult
mai mare de state membre - care-şi aleg, de regulă, un număr restrâns de
limbi de lucru, instituţiile europene îşi puteau permite aplicarea principiului
multilingvismului, „un lux” pe care si l-au putut oferi o vreme, deşi cu tot
mai multe greutăţi.33 Oricum, şi astăzi principiul unităţii în diversitate
funcţionează, cu cele 23 de limbi oficiale ale actualilor membrii ai UE
(excepţie făcând limbile letzebuergesh, a Luxemburgului şi gaelică a
Irlandei). Practic, aceasta înseamnă că, pentru fiecare dezbatere în
Parlament, fiecare reuniune a Comisiei şi fiecare şedinţă a Consiliului
există 110 combinaţii lingvistice posibile. Majoritatea interpreţilor şi
traducătorilor la cască sunt nevoiţi, cel mai adesea, să recurgă la o limbă-
releu pentru a-şi putea face treaba. Dar acest sistem deosebit de
complicat nu permite o adevărată înţelegere a mesajului comunicat.
Decalajele în timp, riscul ridicat de eroare şi faptul ca stilul oratorului se
pierde pe parcursul unor traduceri succesive sunt o reţetă sigură pentru că
dezbaterile din incintele europene să îndemne la moţăială şi plictiseală.
„Textele adresate de către instituţii statelor sau unei persoane
relevante dintr-un stat sunt redactate în limba acelui stat”34, numai această
variantă lingvistică fiind acceptată. Regulamentele şi alte texte de uz
general – directive, decizii, etc. – sunt redactate în cele 23 limbi oficiale, şi
sunt publicate în J.O.C.E. (Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene) în
cele 26 variante lingvistice.
Regimul multilingvistic atrage cheltuieli foarte mari în primul rând
datorită redactării tuturor actelor şi documentelor în cele acum 23 de limbi
oficiale dar şi a numărului mare de traducători şi interpreţi (cca. 40% din
totalul cheltuielilor administrative). În ultimii ani se constată citirea
mesajelor oficiale cu diferite ocazii doar în 4 limbi, care de regulă sunt
franceza, engleza, spaniola şi germana.
Acest multilingvism integral are şanse minime de supravieţuire.
După extinderea sa la 1 ianuarie 2007 cu România şi Bulgaria, UE are 27
de membri şi 23 de limbi oficiale de lucru. În aceste condiţii, traducerea
simultană va fi, chiar şi din punct de vedere tehnic, imposibilă. Dacă în
Comisia Europeană predomină, în practică, engleza şi franceza, în
Parlamentul European se operează o multitudine de combinaţii pentru
traducerea raporturilor şi dezbaterilor. Dar şi actualul statut lingvistic al
Uniunii este supus tot mai multor critici.
Se reproşează, de pildă, faptul că, în cotidianul Comisiei şi
Consiliului, engleza, franceza şi, într-o anumită măsură, germana au
devenit, de facto, singurele limbi de lucru. Dar şi germanii se plâng că
limba lor ar fi defavorizată în faţa englezei şi francezei. În iulie 1999,
cancelarul Schroder de atunci, s-a scandalizat de faptul că preşedinţia în
exerciţiu finlandeză a UE n-a asigurat traducerea germană a uneia dintre
conferinţele sale de presă. Nici francezii nu se consolează cu folosirea tot
33
Doinaş, Şt. A.: În căutarea Europei, Editura Şansa, Bucureşti, 2000, pag. 315-320;
34
Art. 57, alin.1 din Tratatul de la Maastricht;
106
mai răspândită a englezei, limba unei ţări devenită membru al Comunităţii
abia în 1973, în detrimentul francezei, limba unei ţări fondatoare a Europei
Unite, ce riscă să treacă pe plan secund.
Pe de altă parte, unele comunităţi lingvistice din Europa, a căror
limbă nu are un statut oficial în propria ţară, îşi exprimă tot mai puternic
doleanţele. În 1990, regiunile autonome spaniole Catalonia şi Baleare au
făcut Parlamentului European următoarea obiecţie: de ce ar fi privilegiaţi
cei cinci milioane de danezi, dar nu şi cei şase milioane de vorbitori ai
catalanei, în ce priveşte statutul de limba oficială? Deputaţii europeni s-au
arătat sensibili la acest argument şi au adoptat o rezoluţie ce subliniază
importanţa limbilor numite minoritare pentru diversitatea culturală a
Europei.
După o perioadă îndelungată de studiu al posibilităţilor financiare şi
mijloacelor de acţiune, Comisia Europeană a propus Consiliului de
Miniştri, la data de 28 iulie 1989, un program intitulat „Lingua” de
promovare a învăţării limbilor străine, de formare continuă a profesorilor şi
de mobilitate a studenţilor. Mai mult chiar, Uniunea Europeană a susţinut
crearea, în anul 1982, a Centrului de Studiu al Limbilor Minorităţilor
(CELM), cu sediul la Dublin. La 15 iulie 2006, au fost recunoscute oficial
pe tot cuprinsul Uniunii Europene, 33 de dialecte – dintre care 12 numai în
Italia -, cu scopul de a le proteja pe cele în extindere – de exemplu
dialectele breton, ers (dialect celtic vorbit în Scoţia) sau gaelic (dialect
celtic vorbit în Irlanda) -, în dorinţa de a salva un întreg patrimoniu cultural
şi literar (ca în cazul dialectelor basc, corsican, galician sau frison, acesta
din urmă fiind un dialect german vorbit în nordul Olandei).
„Limba este un factor de putere35 - în contextul UE - scrie el -
puterea lingvistică înseamnă, de exemplu, superioritate în cadrul
dezbaterilor: cel ce poate discuta în limba sa maternă dispune, teoretic, de
un avantaj asupra unui interlocutor care se exprimă într-o limbă străină. El
se poate exprima mai plastic, mai dezinvolt, deci mai convingător şi - nu în
ultimul rând - oboseşte mai greu.”
Problema limbilor ţine si de zona dreptului şi democraţiei. Din punct
de vedere juridic, între UE şi organizaţiile internaţionale „tradiţionale”
există o diferenţă semnificativă, în sensul că, spre deosebire de ultimele,
Uniunea poate emite norme de drept direct aplicabile în statele membre.
Curtea Europeană de Justiţie a proclamat preeminenţa dreptului
comunitar asupra dreptului naţional. Or, multilingvismului este o sursa de
absurdităţi juridice, căci diversele versiuni ale aceleaşi reguli lasă nu o
dată loc la interpretări diferite. Aplicabilitatea directă a dreptului european
nu este totuşi legitimă decât dacă dosarele respective sunt disponibile în
toate limbile oficiale ale UE. De aceea, documentele-cheie şi dosarele
juridice trebuie traduse în toate limbile oficiale.
Dezbaterea asupra limbilor afectează şi principiile transparenţei şi
participării. Procesul de luare a deciziilor trebuie să fie „lizibil” pentru
cetăţenii tuturor statelor membre ale Uniunii, indiferent de limba pe care o
vorbesc, iar cetăţenii care au ceva de spus trebuie să aibă posibilitatea de
a se exprima în propria limbă. Acestea fiind exigenţele, reducerea
35
Remarcă a ziaristul Andreas Ross de la Frankfurter Allgemaine Zeitung;
107
numărului limbilor în cadrul Uniunii ar spori dezechilibrele deja existente în
funcţionarea democraţiei.
Oricât de mult ar fi ea tărăgănată, problema regimului limbilor
folosite în incintele UE va trebui, la un moment dat, abordată frontal. Până
atunci, se emit formule, se fac sugestii, se lansează baloane de încercare.
Presa germană, de pildă, avansează ideea stabilirii unei distincţii între
limbi oficiale şi limbi de lucru. Oficiale ar rămâne toate, dar de lucru doar
câteva. Dar care, se pune problema?
Lingvistul francez Claude Magege încerca, într-o carte tipărită în
1994, să determine care ar putea fi limbile vehiculare ale Europei,
bazându-se pe argumente istorice. El exclude, de pildă, limbi cum sunt
spaniola, italiana sau poloneza, dar nu putea eluda locul pe care-l ocupă
engleza în economie şi ştiinţă, iar germana ar urma să joace un rol
important, între altele şi pentru ca ar putea „ajuta” franceza să
contracareze atotputernicia englezei. Bineînţeles că şi franceza este
destinată unui rol de prim rang, ca limbă cu vocaţie europeană încă din
evul mediu.
Un alt scriitor şi sociolog, germanul Ulrich Ammon, abordează
problema într-un mod mai pragmatic. Din considerente strategice, spune
el, trioul engleză – franceză - germană ar fi cea mai seducătoare variantă.
În 1970, circa 60% din dezbaterile Comisiei Europene erau transcrise în
franceză şi 40% în germană. În 1989, configuraţia se schimbase: 50% din
texte în franceză, 30% în engleză şi 9% în germană. În sfârşit, în 2004,
raportul de forţe s-a inversat: engleza a acaparat 45% din texte, franceza
40%, iar alte limbi restul. Concluzia o trage cotidianul britanic The
Guardian, într-un articol din anul 2005 „Engleza a devenit limbă folosită
cvasi sistematic în Uniunea Europeană”.
În urma unui sondaj „Eurobarometru”, dat publicităţii la începutul
anului 2011, s-a demonstrat faptul că, la nivelul Uniunii Europene, ca medie,
procentul europenilor care cunosc o limbă străină este scăzut - cca. 27% ,
iar al celor ce vorbesc două limbi străine este şi mai mic - cca. 13% -. În
general engleza este prima limbă introdusă în educaţia tuturor statelor
membre ale U.E., iar franceza este întotdeauna pe locul 2. Engleza este
învăţată de 26% din cetăţeni, în primul rând copii şi franceza de 4%, peste
90% dintre copiii din Uniunea Europeană învăţând engleza. În Danemarca,
Germania, Spania, Suedia peste 90% din cei care sunt în clasa a doua
primară, învaţă engleza. Copiii între 12 - 18 ani din Germania, Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Franţei dedică aproximativ 6
ore/săptămână învăţării de limbi străine, în Portugalia 1-3 ore/săptămână, la
fel în Belgia, Grecia, Italia şi Irlanda.
• Criteriile de la Copenhaga – set de cerinţe adoptate de

Consiliul European de la Copenhaga în 1993 care trebuie îndeplinite de
ţările ce doresc să devină membre ale UE. Statele candidate trebuie să
întrunească cumulativ următoarele criterii:
108
a) stabilitate instituţională garantând democraţia, statul de drept,
drepturile omului, respect şi protecţie pentru minorităţi;
b) existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a
face faţă competitivităţii şi presiunilor forţelor pieţei în Uniune;
c) abilitatea de a asuma obligaţiile care decurg din calitatea de
membru şi aderarea la scopurile Uniunii politice, economice şi monetare.
• Criteriile de convergenţă – set de cerinţe stabilit prin Tratatul
Uniunii Europene pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare. Pentru a
adera la UEM, o ţară trebuie:
• să atingă o susţinută stabilitate a preţurilor;
• să evite deficite bugetare excesive;
• să fi evitat „tensiuni” ale ratei de schimb în ultimii doi ani;
• să-şi menţină ratele dobânzilor pe termen lung cu maxim 2% mai
mari decât în ţările caracterizate prin stabilitatea preţurilor.
1. Care este scopul Uniunii Europene?

a) de a promova pacea;
b) de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale;
c) de a promova bunăstarea popoarelor sale.
2. Care sunt obiectivele Uniunii Europene?

a) promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, Promovarea unui grad de
competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice, Creştere
durabilă şi neinflaţionistă, Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, Un
nivel ridicat al protecţiei sociale şi a forţei de muncă, Promovarea coeziunii
economice şi sociale, Promovarea solidarităţii între statele membre, Un
nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului, Egalitatea în drepturi între
bărbaţi şi femei;
b) promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, Promovarea unui grad de
competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice, Creştere
durabilă şi neinflaţionistă;
c) Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, Un nivel ridicat al
protecţiei sociale şi a forţei de muncă, Promovarea coeziunii economice şi
sociale, Promovarea solidarităţii între statele membre, Un nivel ridicat al
protecţiei şi ameliorării mediului, egalitatea în drepturi între bărbaţi şi
femei;
3. Câte limbi oficiale au fost până la Tratatul de la Maastricht?

a) 9;
b) 14;
c) 23.
109
CETĂŢENIA UNIUNII EUROPENE
Cuvinte cheie: cetăţean, imigraţie, vot, acces, mediatorul, petiţie.
Rezumat:
Această unitate de învăţare e rezervată studierii conceptului de
cetăţenie a Uniunii Europene, a drepturilor dar şi a obligaţiilor ce rezultă
din această noţiune şi în ce măsură ea afectează pozitiv cetăţenii statelor
Uniunii Europene.
Conţinut:
Prima concepţie de „cetăţean european” îi aparţine lui Montesquieu

(1689 – 1755), scriitor francez şi jurist, ulterior, această noţiune
transformându-se în „cetăţean francez”. Montesquieu devine cunoscut ca
scriitor cu lucrarea lui în care vorbeşte despre doi aristocraţi care
călătoresc în Europa, lucrare în care el satirizează politica contemporană
franceză, condiţiile sociale şi literatura. Cartea sa a câştigat imediat o
mare popularitate, fiind una dintre primele lucrări ale momentului din
perioada Iluminismului, care prin criticarea instituţiilor franceze sub
monarhia Bourbonilor, a ajutat la izbucnirea Revoluţiei Franceze.
Cea mai mare operă a sa a fost „Spiritul legi” (1748 – 1750), în care
examinează cele trei tipuri de guvernământ - republica, monarhia şi
despotismul - susţinând că există o relaţie între zonele ce aparţin aceluiaşi
climat şi coordonate geografice. De asemenea, el susţinea că puterile
guvernamentale trebuie să fie separate şi echilibrate pentru a garanta
drepturile individului şi libertatea.
Primele prevederi referitoare la libera circulaţie a persoanelor sunt
menţionate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între statele
membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi
capitalului, fiind interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate.
Semnarea acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 (de Franţa,
Belgia, Olanda, Luxemburg şi R.F.Germania), a constituit un salt calitativ
în calea realizării ulterioare a liberei circulaţii a persoanelor. Prin
semnarea acordului, părţile contractante şi-au propus în materie de
circulaţie a persoanelor, să suprime controalele la frontierele comune şi să
le transfere la frontierele externe. În 1990 părţile contractante ale
acordului semnează Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen,
imprimând o nouă dimensiune eforturilor de realizare a liberei circulaţii a
persoanelor. Ulterior, Convenţia a fost semnată de majoritatea statelor
membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Marii Britanii şi a Irlandei: Italia
110
(27 noiembrie 1990), Spania şi Portugalia (25 iunie 1991), Grecia (6
noiembrie 1992), Austria (28 aprilie 1995), Danemarca, Suedia şi Finlanda
(19 decembrie 1996). Norvegia şi Islanda, fiind în afara spaţiului
comunitar, au încheiat acorduri de cooperare privind spaţiul Schengen.
Prin Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987), libera circulaţie
a persoanelor capătă o nouă calificare, fiind definită drept una dintre cele
patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne.36 Acest nou statut a condus
la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie
privind noi categorii de persoane, cum ar fi studenţi, pensionari, persoane
care nu desfăşoară activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai.
Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost introdus conceptul de
„cetăţenie europeană”, prin intermediul căreia s-a acordat drept de liberă
circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii Europene tuturor
cetăţenilor statelor membre. În plus, Tratatul a inclus în domeniul de
interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, trecerea
frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie.
Libera circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de măsuri de
securitate şi justiţie, pentru a se crea un cadru favorabil de exercitare a
acesteia în interesul şi beneficiul tuturor. Această cerinţă a fost înscrisă în
Tratatul de la Amsterdam sub forma înfiinţării progresive a unei zone de
libertate, securitate şi justiţie.
Un alt act juridic în care este menţionată noţiunea de „cetăţean
european” este Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în
cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), care
reglementează în Capitolul V intitulat „Cetăţenie”- drepturile ce decurg din
calitatea de cetăţean european şi anume:
- art. 39 – dreptul de vot si de a fi ales la alegerile pentru

Parlamentul European:
1. Orice cetăţean al Uniunii au drept de vot şi de a fi aleşi la
alegerile pentru Parlamentul European în statul – membru în care el îşi au
domiciliul în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.
2. Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu
universal direct, liber si secret.
- art. 40 – dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile municipale:

Orice cetăţean al Uniunii au drept de vot si de a fi ales la alegerile
municipale în statul membru în care îşi are domiciliul.
- art. 41 – dreptul la o bună administrare:

1.Orice persoană are dreptul ca treburile sale să fie tratate
imparţial, echitabil şi într-un timp rezonabil de instituţiile şi organele
Uniunii.
2. Acest drept comportă îndeosebi:
- dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte ca o măsură
individuală, care o afectează defavorabil, să fie adoptată împotriva sa;
36
Dobrescu, E. M.: Integrarea economică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, pag.
176;
111
- dreptul de acces al oricărei persoane la un dosar care o priveşte,
cu respectarea intereselor legitime de confidenţialitate şi a secretului
profesional şi de afaceri;
- obligativitatea pentru administraţie de a-şi motiva deciziile;
3. Orice persoană are dreptul la reparare din partea Comunităţii a
daunelor cauzate de instituţii sau de către agenţii lor aflaţi în exerciţiul
funcţiunilor lor, în conformitate cu principiile generale comune drepturilor
statelor - membre.
4. Orice persoană poate să se adreseze instituţiilor Uniunii într-una
din limbile tratatelor şi trebuie să primească un răspuns în aceeaşi limbă.
- art. 42 – dreptul de acces la documente:

Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care
locuieşte sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat-membru are dreptul de
acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului sau ale
Comisiei.
- art. 43 – mediatorul:
Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică, care
locuieşte sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat - membru are dreptul
de a-l sesiza pe mediatorul Uniunii în caz de proastă administrare în
activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de
Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă, în exercitarea funcţiilor lor
jurisdicţionale.
- art. 44 – dreptul la petiţie:

Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care
locuieşte sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat-membru are dreptul de
petiţie în faţa Parlamentului European.
- art. 45 – libertatea de circulaţie şi de şedere:

1. Orice cetăţean al Uniunii are dreptul să circule liber pe teritoriul
statelor-membre.
2. Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi acordată conform
Tratatului de constituire a Uniunii Europene, resortisanţilor statelor-terţe ce
locuiesc legal pe teritoriul unui stat-membru.
- art. 46 – protecţia diplomatică şi consulară:

Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări unde
statul membru al cărui resortisant nu este reprezentat, de protecţia
misiunilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru în aceleaşi
condiţii ca şi naţionalii acestuia. În principiu, protecţia se referă la:
asistenţă socială în caz de deces, asistenţă sanitară în caz de accident
sau boală gravă, asistenţă juridică în caz de arestare, repatrierea etc.
Drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean european, pot fi
clasificate în următoarele categorii: drepturi politice, libertăţi cu caracter
economic şi drepturile garanţii.
Din categoria drepturilor politice fac parte:
- dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile locale;
112
- dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul
European.
Din categoria libertăţilor cu caracter economic fac parte:
- dreptul la libera circulaţie şi dreptul la sejur;
- libera circulaţie a lucratorilor şi accesul liber la locurile de munca
salariate;
- libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care
presupune accesul la activităţile nesalariate precum şi înfiinţarea
şi administrarea întreprinderilor.
Din categoria drepturilor - garanţii fac parte:
- dreptul de petiţionare;
- dreptul de a se adresa mediatorului european.
Dreptul de comunicare cu instituţiile si organele de

comunicare a fost introdus în art. 8D(21) par.3 din Tratatul de la
Amsterdam. Conform acestei reglementări fiecare cetăţean european
poate să se adreseze în scris oricărei instituţii sau organ comunitar şi să
primească un răspuns de la acestea. Dreptul de comunicare este prevăzut
şi în art. 41 par. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Dreptul de acces la documentele Consiliului, Comisiei şi

Parlamentului European, este consacrat prin dispoziţiile art.191A(225)
par. 1 introdus în Tratatul CE de la Amsterdam.
Conform dispoziţiilor acestui articol, orice cetăţean al Uniunii şi
orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul într-un stat
membru are drept de acces la documentele Parlamentului European,
Consiliului şi Comisiei, sub rezerva principiilor şi condiţiilor ce vor fi
stabilite conform paragrafelor 2 şi 3.37
Esenţa liberei circulaţii a persoanelor constă în eliminarea
discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia aceştia se
află şi muncesc pe teritoriul aceluiaşi stat. Aceste discriminări pot să
privească condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau
remuneraţie. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu privind aceste
aspecte, se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.
Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului mai
cuprinzător - Piaţa Internă - care nu poate fi realizată în condiţiile
existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei persoanelor.
Sensul conceptului de liberă circulaţie a persoanelor a evoluat mult de la
apariţia sa, odată cu evoluţia reglementărilor comunitare, ajungând de la
persoană privită doar ca agent economic la noţiunea de cetăţean al
Uniunii. Astfel, Tratatul CE dispune adoptarea de către Consiliu, în
domeniul securităţii sociale, masurile necesare pentru asigurarea liberei
circulaţii a lucrătorilor. În acest scop se vor lua toate măsurile necesare
pentru a asigura lucrătorilor migranţi şi succesorilor lor în drepturi:
- cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele
legislaţii pentru a dobândi calculul acestor drepturi;
37
acestea se referă la faptul că pot fi impuse anumite limitări ale liberului acces, pe motive de
interes public sau privat, fiecare instituţie stabilind prin regulamentul său interior dispoziţii
specifice privind accesul publicului la documentele sale
113
- plata prestaţiilor către persoanele rezidate pe teritoriul statelor
membre;
Ulterior, de liberă circulaţie a persoanelor au beneficiat şi
resortisanţii unui stat membru care nu desfăşoară activitate salarială pe
teritoriul unui stat membru, dar dispun de mijloace suficiente de trai.
Astfel, dreptul de şedere este condiţionat de dovedirea mijloacelor
de trai constând în resurse materiale suficiente pentru a nu solicita ajutor
social de la statul pe teritoriul căruia se află. În acest sens, mijloacele de
trai trebuie să fie mai mari decât nivelul pensiei minime de securitate
socială care se acordă în statul în care se află. Dreptul de şedere în acel
stat încetează în momentul în care beneficiarul nu mai posedă mijloacele
de trai necesare. De asemenea, beneficiarul dreptului de sejur trebuie să
dispună de asigurare medicală care să acopere ansamblul riscurilor
majore în statul de reşedinţă.
Dreptul de a rămâne permanent pe teritoriul unui stat membru este
recunoscut lucrătorilor salariaţi sau independenţi migranţi, care au ocupat
un loc de muncă în acest stat. Astfel, pentru ca o persoană să poată
rămâne permanent pe teritoriul unui stat membru, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- lucratorul migrant să fi avut reşedinţa în mod continuu pe teritoriul
acelui stat pe o perioadă de cel puţin 3 ani; continuitatea nu se consideră
întreruptă dacă absenţele temporare nu depăşesc în total 3 luni pe an;
- încetarea activităţii salariale în acel stat să se datoreze fie
pensionării, fie unei incapacităţi permanente de muncă sau prestării unei
munci salariale pe teritoriul altui stat membru (dacă revine în statul de
reşedinţă zilnic sau cel puţin o dată pe săptămână).
Dreptul de şedere al studenţilor este condiţionat de îndeplinirea
unor condiţii stabilite de Consiliul European, şi anume:
- dovedirea calităţii de student într-o instituţie de învăţământ
acreditată din acel stat, care să asigure formarea profesională;
- să nu beneficieze de dreptul de sejur în acel stat, conform altor
dispoziţii prevăzute în dreptul comunitar;
- să dispună de asigurare medicală care să acopere ansamblul
riscurilor majore în statul de reşedinţă.
Beneficiarul acestui drept este studentul înscris într-o instituţie de
pregătire profesională, precum şi membri familiei acestuia aflaţi în
întreţinerea sa. Pentru dovedirea dreptului de şedere se eliberează o carte
de şedere valabilă pe o perioadă de 5 ani, care poate însă fi reînnoită
odată cu expirarea acestui termen. Pentru cetăţenii ţărilor terţe cuprinse în
lista comună a ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare, este
necesară viza unică valabilă pe întreg spaţiul Scengen. În cazul cetăţenilor
altor ţări terţe, fiecare stat membru are libertatea de a solicita viza valabilă
de intrare. Astfel, sunt reglementate tipurile de vize valabile în spaţiul
comunitar şi procedura de eliberare a acestora. Vizele valabile pentru
accesul în spaţiul comunitar sunt:
- viza pentru şederile de scurtă durată, care este uniformă,
valabilă pe teritoriile tuturor statelor membre şi se poate prezenta sub una
din următoarele forme:
114
1. viza de călătorie valabilă pentru una sau mai multe intrări, fără ca
durata unei şederi neîntrerupte sau durata totală a şederilor succesive,
calculată la data primei intrări, sa depăşească 3 luni pe semestru;
2. viza de tranzit, care permite titularului său tranzitarea statelor
membre o dată, de două ori sau, în mod excepţional, de mai multe ori,
pentru a se deplasa pe teritoriul unui stat terţ, fără ca durata unui tranzit
să depăşească 5 zile.
- viza pentru şederi de lungă durată, care se eliberează pentru o
perioadă mai mare de 3 luni; aceste vize sunt calificate ca fiind vize
naţionale şi se eliberează de statele membre conform propriilor legislaţii.
În privinţa migraţiei, România a încheiat acorduri de readmisie cu
toate statele membre comunitare, cu excepţia Angliei şi Portugaliei. În
vederea armonizării legislaţiei cu dreptul comunitar în acest domeniu, au
fost adoptate reglementări interne privind:
- Legea nr. 323/2001 privind regimul refugiaţilor în România;
- Ordinul comun al Ministerului de Interne şi Ministerul de Afacerilor
de externe nr. 213/A/2001, privind reunificarea familiei;
- Hotărârea Guvernului nr. 119/2002 în cadrul căreia au fost
derulate activităţi în vederea integrării socio-profesionale a refugiaţilor, prin
compartimentul special înfiinţat în acest scop, Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi (O.N.R.)
În perioada de doar câteva luni rămase până la aderare, România
are în vedere următoarele priorităţi:
- participarea deplină la Sistemul de Informaţii - Schengen;
- armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în materie de vize;
- continuarea alinierii la legislaţia şi practica comunitară în domeniul
liberei circulaţii a lucrărilor şi a regulilor de coordonare a sistemelor de
securitate socială. Astfel, statutul de cetăţean european în adevăratul sens
al cuvântului, cu toate drepturile şi obligaţiile adiacente, ar putea fi
accesibil oricărui român.
Cetăţenii celor 25 ţări ale Uniunii Europene nu sunt numai actori ai
construcţiei europene, ci reprezintă ei înşişi scopul final, chiar dacă nu îşi
dau întotdeauna seama de impactul pe care îl au deciziile luate de către
instanţele de la Bruxelles asupra vieţii lor personale şi profesionale.
• Deficitul democratic – teorie dezvoltată în literatura juridică

de specialitate care identifică o lipsă de legitimare democratică a
instituţiilor. Diminuarea rolului Parlamentului European în dauna altor
instituţii face ca deciziile comunitare să fie mai dependente de guvernele
şi parlamentele naţionale decât de dorinţele alegătorilor europeni care îşi
desemnează reprezentanţii din Parlamentul European prin vot direct.
• Dialogul structurat – deciziile Consiliului European de la
Copenhaga, din 1993, au stipulat iniţierea dialogului structurat în relaţiile
cu statele asociate. Dialogul cuprinde întâlniri regulate, pe teme specifice,
între şefi de state şi de guvern şi între miniştrii de specialitate şi
reprezentanţii Uniunii Europene.
115
• Directivele – instrumente juridice ale Uniunii prin care
Consiliul sau Comisia pot cere statelor membre să amendeze sau să
adopte în legislaţia naţională anumite prevederi până la o anumită dată
pentru a realiza obiectivele stipulate în ele.
1. Prin ce tratat a fost introdus conceptul de „cetăţenie

europeană”?
a) Tratatul de la Roma şi Tratatul de la Nisa;
b) Tratatul de la Nisa;
c) Tratatul de la Roma.
2. Care sunt drepturile politice ce decurg din calitatea de cetăţean

european?
a) drept de liberă circulaţie;
b) drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii
Europene tuturor cetăţenilor statelor membre;
c) dreptul de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii Europene tuturor
cetăţenilor statelor membre.
3. Care sunt tipurile de vize valabile în spaţiul comunitar?

a) viza de călătorie;
b) viza de tranzit;
c) viza de călătorie şi viza de tranzit.
116
CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE
Cuvinte cheie: veto, pace, obiective, transparenţă, globalizare.
Rezumat:
Studierea legi supreme, adică a legii fundamentale într-o Uniune
Europeană cu 27 de state este un capitol important al cursului de Drept
Comunitar. Implicaţiile ei asupra legislaţilor naţionale precum şi efectele
unei astfel de Constituţii sunt studiate în această Unitate de Învăţare.
Conţinut:
În data de 29 octombrie, la Roma, Şefii de Stat şi de Guvern şi

Miniştrii Afacerilor Externe din UE au semnat Tratatul şi Actul Final de
Instituire a unei Constituţii pentru Europa. Semnarea Tratatului a avut loc
în clădirea Campidoglio, Sala Degli Orazi şi Curiazi, aceeaşi sală în care
cele şase state fondatoare. Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi
Luxemburg au semnat Tratatul de instituire a Comunităţii Europene în
1957.
Până la urmă, Anglia nu a uzitat de dreptul său de veto, aşa încât
zilele de 18 iunie 2004 şi de 29 octombrie 2004 au intrat în istoria Europei.
Astfel, EUROPA UNITĂ – cele 27 de state plus România şi Bulgaria de la
1 ianuarie 2007 – va avea PRIMA CONSTITUŢIE din istoria Europei,
constituţie ce va fi ratificată în mod democratic, prin voinţa celor 27 de
state ale UE şi nu pe calea războiului sau prin constrângere, ci prin voinţa
popoarelor reprezentate de parlamentele ţărilor respective.
„Aceasta Constituţie ne măreşte capacitatea de a face Europa mai
sigură, mai prosperă şi mai dreaptă. Trebuie să lucrăm împreună pentru a
utiliza la maximum această capacitate. Sarcina noastră nu a luat sfârşit”.38
Primul Ministru olandez a declarat, de asemenea, că Europa nu mai este
locul în care puterea face dreptatea., şi a adăugat că această Constituţie
consolidează angajamentul europenilor către pace, securitate şi
prosperitate.
„Toată lumea este victorioasă”, a declarat premierul irlandez, Bertie
Ahern, care asigura preşedinţia în exerciţiu a Consiliului European. „Am
putea spune, fără să abuzăm de cuvinte mari, că aceasta este o zi
istorică”, a salutat preşedintele francez, Jacques Chirac, adoptarea
Constituţiei. „Acesta este un semnal important, care demonstrează
capacitatea Europei de a fi unită”, a întărit, la rândul său, cancelarul
38
Declaraţia Preşedintelui Consiliului de Miniştri UE, Primul Ministru al Olandei, Jan Peter
Balkenende, la ceremonia ce avea loc la Campidoglio;
117
german, Gerhard Schröder. „Este un succes pentru Marea Britanie şi un
succes pentru Europa”, a lansat premierul britanic, Tony Blair.
Constituţia Europeană înlocuieşte majoritatea tratatelor existente şi
cuprinde patru părţi. Prima parte defineşte Uniunea Europeană şi valorile,
obiectivele, responsabilităţile, procedurile de luare a deciziilor şi instituţiile
ei. Cea de-a doua parte include Cartea Drepturilor Fundamentale. A treia
parte descrie politica şi acţiunile Uniunii Europene. Cea de-a patra şi
ultima parte conţine clauzele finale, inclusiv procedurile referitoare la
aprobarea şi posibila revizuire a Constituţiei.
13.1. Geneza Constituţiei Europene
După 54 ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO (24

octombrie 1950) şi 47 ani şi 7 luni de la semnarea Tratatelor CEE şi
Euratom (Roma, 25 martie 1957), Uniunea Europeană a păşit, astfel, spre
un nou statut, depăşind formal încadrarea în categoria organizaţiilor
internaţionale, deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul
juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de
esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii
(există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de
politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică
externă comună, înfiinţarea parchetului european, a jandarmeriei
europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată
embrionare, în domenii ca apărarea şi securitatea. De altfel, întreaga
evoluţie a construcţiei comunitare a fost una de la interguvernamental spre
integrat, chiar dacă, de-a lungul celor peste 50 ani de istorie,
Comunitatea Europeană (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut şi
perioade de recul şi euroscepticism.
Numit de unii „Constituţie”, iar de alţii „Tratat constituţional”,
documentul semnat la 29 octombrie 2004 este rezultatul unui lung proces
care a început cu Declaraţia de la Laeken, din decembrie 2001, a
continuat în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei (28 februarie 2002 –
10 iulie 2003) şi a fost finalizat de către Conferinţa interguvernamentală a
statelor membre UE (4 octombrie 2003 – 18 iunie 2004).
Având la origine voinţa politică şi clarviziunea unor lideri politici ai
Europei abia ieşită din cel mai devastator război pe care omenirea l-a
cunoscut vreodată, procesul de integrare europeană s-a bazat multă
vreme pe crearea şi aprofundarea unor forme noi, adesea ingenioase, de
cooperare tehnică şi economică. După cinci decenii de istorie ce poate fi
considerată „o poveste de succes”, în pragul secolului XXI. Uniunea
Europeană se afla la răscruce, deoarece trebuia să răspundă la două
provocări majore: lărgirea frontierelor sale prin admiterea ţărilor central şi
est-europene şi aprofundarea procesului de integrare europeană.
UE trebuia să găsească soluţii pentru a se reapropia de proprii săi
cetăţeni – ceea ce presupune mai multă eficienţă şi transparenţă în
activitate, dar şi pentru a se adapta schimbărilor radicale ale mediului
internaţional din ultimii zece ani. În plan economic, asistăm la un fenomen
progresiv de globalizare ce afectează întreaga lume, iar pentru a-i face
faţă şi a beneficia de avantajele lui potenţiale era necesară o nouă
118
abordare. În plan politic, UE a ajuns în faza în care este, practic, obligată
ca, după realizarea uniunii monetare, să avanseze spre o uniune politică,
în caz contrar însemnând că şi-a atins limitele. În planul securităţii,
constatăm apariţia unor noi riscuri, neconvenţionale şi uneori puţin
cunoscute, dar cu atât mai periculoase deoarece strategiile în materie nu
se raportau la ele decât cel mult parţial: atentate teroriste majore, conflicte
locale de sorginte etnică sau religioasă în Europa sau la porţile ei, crima
organizată cu dimensiuni transfrontaliere. În fine, în plan social, populaţia
Europei se simte încă departe de ceea ce se decide la Bruxelles, pentru
ea şi în numele ei.
Acesta era contextul în care Consiliul European de la Nisa, din
decembrie 2000, a ajuns la concluzia că, pentru a putea funcţiona într-o
formulă cu 27 de membri, UE trebuie să realizeze o reformă majoră a
instituţiilor, politicilor şi mecanismelor comunitare de decizie. Declaraţia de
la Nisa privind viitorul Europei ilustrează succesul şi limitele Conferinţei
interguvernamentale (CIG) care a pregătit actualul Tratat în vigoare al UE
(Tratatul de la Nisa). Succes, pentru că a deschis posibilitatea spre o nouă
formă de a gândi Europa, iar Tratatul de la Nisa a reuşit sa găsească
soluţii la cele trei „left-over” -uri ale Tratatului de la Amsterdam referitoare
la reforma instituţiilor comunitare.39
Abordarea acestor teme marchează începutul trecerii de la
dezbaterea privind ajustările instituţionale la cea privind necesitatea unor
reforme politice de substanţă la nivelul funcţionării Uniunii Europene.
Dezbaterea privind viitorul Europei începea într-un moment când
încrederea populaţiei în instituţiile comunitare se afla la cote scăzute.
Apropiata extindere a UE, prin admiterea a 12 ţări din Europa Centrală şi
de Est cu diversitate culturală şi niveluri de dezvoltare diferite atât între
ele, cât şi faţă de statele UE, făcea ca problema obţinerii sprijinului opiniei
publice să devină o necesitate acută pentru succesul acestui proiect, iar
veto-ul irlandez din 2001, privind ratificarea Tratatului de la Nisa, a
reprezentat un semnal de alarmă.
El nu a fost un act de respingere a extinderii UE, ci un reflex de
apărare al cetăţeanului în faţa unor decizii care i se aplicau, dar la
adoptarea cărora nu fusese consultat şi pe care nu le înţelege
întotdeauna, datorită complexităţii lor tehnice. A fost un avertisment că
Europa unită şi integrată nu se construieşte după un model abstract
conceput la Bruxelles sau în cancelariile politico-diplomatice, ci ţinând cont
de realitatea europeană concretă. Era necesară, de aceea, o strategie
coerentă de atragere a opiniei publice pentru sprijinirea celor două mari
proiecte europene: extinderea Uniunii şi modelarea arhitecturii Europei de
mâine. Aceasta trebuia concepută sub forma unei dezbateri democratice
privind finalităţile construcţiei comunitare, distinctă de dezbaterea politică
rezervată experţilor şi politicienilor şi care să identifice subiectele ce îi
preocupă pe cetăţenii europeni, cum concep aceştia funcţionarea UE şi în
ce direcţie ar dori să o vadă evoluând.
Pentru a răspunde acestei cerinţe şi a asigura pregătirea viitoarei
Conferinţe interguvernamentale, Consiliul European de la Laeken, din
39
Componenţa Comisiei Europene, extinderea votului cu majoritate calificată şi reponderarea
voturilor în Consiliu;
119
decembrie 2001, a decis ca, înaintea convocării CIG, să aibă loc un forum
mai larg de dezbatere, o „Convenţie Europeană” care să includă
principalele părţi interesate în dezbaterea celor patru mari teme
identificate la Nisa. Convenţia Europeană a reunit în sala de lucrări a
Parlamentului European de la Bruxelles 105 membri şi tot atâţia supleanţi,
reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor ţărilor membre şi candidate
(28 de state, inclusiv Turcia), ai Comisiei şi Parlamentului European. Ea şi-
a început lucrările la 28 februarie 2002 şi le-a încheiat după 16 luni, la 10
iulie 2003.
Pentru prima dată în istorie, statele candidate la aderare participau
pe picior de egalitate cu ţările membre UE la dezbateri de asemenea
anvergură. Proiectul de Tratat constituţional prezentat de Convenţie a
reprezentat rezultatul a 26 de reuniuni plenare şi nenumărate întâlniri ale
celor 11 grupuri de lucru, un total de 5436 de minute de intervenţii orale în
plen şi 692.250 de accesări ale site-ului internet al Convenţiei. Preşedinţia
Convenţiei a fost exercitată de către fostul şef de stat francez Valéry
Giscard d’Estaing, asistat de doi vicepreşedinţi, ambii foşti prim-miniştri,
belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giuliano Amato. Convenţia
Europeană a avut o misiune crucială, aceea de a propune un concept
pentru o Uniune Europeană de dimensiunea continentului, adaptată
secolului XXI, concept care să aducă Europei unitate, respectându-i în
acelaşi timp diversitatea.
Metoda Convenţiei a fost un succes, deoarece a reuşit să dea un
răspuns ambiţios problemelor menţionate în Declaraţia de la Laeken, iar
graţie reprezentativităţii sale, spiritului deschis şi transparent al lucrărilor şi
colaborării strânse cu societatea civilă, proiectul noului Tratat
constituţional putea fi considerat rezultatul unui larg consens şi al unei
legitimităţi certe. Convenţia a consacrat ca actori principali ai dezbaterii
privind viitorul Europei cei doi poli prin care se legitimează Uniunea
Europeană - statele membre şi cetăţenii acestora.
Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie 2003, a apreciat
că proiectul de Tratat constituţional redactat de Convenţie marchează o
etapă istorică în direcţia realizării obiectivelor integrării europene şi a
creşterii profilului internaţional al Uniunii şi a decis convocarea unei
Conferinţe interguvernamentale care să adopte un nou tratat fundamental
al UE, adaptat cerinţelor extinderii şi noilor realităţi la nivel european şi
global.
La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii
Externe (miniştrii de externe din statele Uniunii) a aprobat ca lansarea
Conferinţei interguvernamentale de reformare a tratatelor UE să aibă loc
la 4 octombrie 2003. Calendarul Conferinţei interguvernamentale a fost
conceput ca un proces rapid, ce urma să se desfăşoare la nivel politic şi
să se încheie cu ocazia reuniunii Consiliului European din 12-13
decembrie 2003, de la Bruxelles. De menţionat că România, Bulgaria şi
Turcia au participat la CIG cu statut de observator. Deoarece 90% din
proiectul Tratatului constituţional elaborat de către Convenţia Europeană
nu ridica probleme de acceptare de către statele membre, agenda CIG a
fost gândită astfel încât să abordeze doar subiectele delicate.
120
Analiza poziţiilor statelor participante la CIG a arătat însă că existau
şi o serie de alte subiecte sensibile pentru care se făceau presiuni să fie
incluse pe agenda Conferinţei. Acestea se refereau la competenţele
Preşedintelui Consiliului European40, pragul minim pentru reprezentarea în
Parlamentul European, „clauza pasarelă”41, procedurile prevăzute pentru
revizuirea Tratatului constituţional, menţionarea în preambulul viitorului
Tratat a unei referiri la originea creştină a Uniunii Europene, sau
introducerea unei reglementări privind drepturile colective ale minorităţilor
naţionale şi etnice.
Confirmând temerile cele mai pesimiste, primul Consiliu European
al Uniunii Europene extinse s-a terminat cu un fiasco, „Cei 25”, cărora li s-
au adăugat, pentru componenţa CIG, România, Bulgaria şi Turcia,
nereuşind să se înţeleagă asupra regulilor care urmau să guverneze
Uniunea Europeană în viitor. Dacă în privinţa compoziţiei Comisiei
Europene soluţia „un stat-un comisar” fusese acceptată ca variantă de
compromis, formula majorităţii calificate a opus ireductibil Spania şi
Polonia (doritoare să păstreze avantajele acordate prin Tratatul de la
Nisa), cuplului Franţa - Germania (susţinător al dublei majorităţi propuse
de Convenţia Europeană: 50% din statele membre şi 60% din populaţia
Uniunii).
În aceste condiţii, s-a adoptat o declaraţie laconică în care se
afirma: „Consiliul European ia notă că nu a fost posibil pentru CIG, în
acest stadiu, să găsească un acord global privind Tratatul constituţional.
S-a cerut Preşedinţiei irlandeze ca, pe baza consultărilor, să facă o
evaluare a perspectivelor de progres şi să pregătească un raport pentru
Consiliul European din martie 2004”.
La încheierea lucrărilor Consiliului European, ministrul belgian de
externe de atunci, Louis Michel, rezuma rezultatul într-o singură
propoziţie: „Este un eşec, un eşec faimos”. Strategia avută în vedere de
liderii europeni era aceea de a finaliza CIG în timpul mandatului
Preşedinţiei italiene a UE, ceea ce ar fi permis semnarea viitorului Tratat
Constituţional al Uniunii înainte de alegerile pentru Parlamentul European,
din 10 iunie 2004. Planul a eşuat, iar cauzele eşecului trebuie căutate,
deopotrivă, în complexitatea problemelor şi dimensiunea mizei pe termen
lung, dar şi în numărul relativ redus de dezbateri în plen, înlocuite de
negocieri bilaterale şi întâlniri cu un număr limitat de participanţi, ceea ce a
creat în unele capitale un sentiment de frustrare şi a stimulat replierea pe
poziţii naţionale, în detrimentul interesului european comun.
Nu trebuie uitat însă că liderii UE nu au putut realiza reforma
instituţiilor comunitare nici la Amsterdam, în 1997 şi nici la Nisa, în 2000.
Unii şefi de stat europeni au încercat sa minimizeze amploarea eşecului
de la Bruxelles. Preşedintele francez Jacques Chirac declara atunci că „nu
este vorba de o dramă sau de o criză cu C mare”, dar nu a exclus
posibilitatea ca un număr limitat de state să formeze un „grup de pionieri”
care să avanseze mai rapid pe calea aprofundării integrării europene,
după modelul monedei unice Euro sau al Spaţiului Schengen. Cancelarul
40
Unii ar fi dorit chiar să pună în discuţie oportunitatea creării funcţiei;
41
Aceasta permite trecerea la adoptarea deciziilor cu majoritate calificată în anumite domenii
unde deciziile se iau cu unanimitate de voturi;
121
german Gerhard Schröder, deşi a arătat că nu doreşte o „Europă cu două
viteze”, a adăugat că „aceasta ar fi în logica unui eşec definitiv al
Constituţiei Europene”.
Dincolo de declaraţii, rezultatul concret era acela că finalizarea
negocierilor asupra viitorului Tratat constituţional a fost amânată. Irlanda,
care a preluat Preşedinţia UE la 1 ianuarie 2004 pentru o perioadă de
şase luni, a primit sarcina de a prezenta, la Consiliul European din martie
2004, „o evaluare a perspectivelor de progres” pentru negocierile privind
Constituţia Europeană.
Deşi analiştii erau sceptici în privinţa unor progrese rapide, fiind de
aşteptat ca Irlanda să acţioneze cu prudenţă, deoarece avea în spate
experienţa negativă a veto-ului populaţiei sale în 2001, la referendumul
privind ratificarea Tratatului de la Nisa, Preşedinţia irlandeză a Uniunii a
ştiut să gestioneze negocierile cu calm şi profesionalism. Acceptarea, de
către toţi participanţii, a unor formule de compromis, favorizate şi de
schimbări politice din unele state membre, a permis încheierea CIG la
Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat
Constituţional care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29
octombrie 2004.
13.2. Noile prevederi ale Constituţiei Europene
S-au făcut deja o serie de analize privind Tratatul Constituţional.

Ceea ce credem că este important de reţinut, într-o evaluare cu caracter
general, sunt acele prevederi ce modifică nu doar funcţionarea instituţiilor
UE, ci şi „filozofia” construcţiei comunitare. Din aceasta perspectivă,
principalele repere de noutate ale Tratatului constituţional ar putea fi
sintetizate astfel:
- A fost introdus sistemul de vot cu dublă majoritate în Consiliul UE;
după intrarea în vigoare a noului Tratat, deciziile cu majoritate calificată
vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din
populaţia Uniunii. Pentru a nu favoriza statele mari ale Uniunii, Tratatul
prevede că o decizie ce se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar
dacă i se opun minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaj este aproape
de a fi atins, atunci statele membre vor face eforturi pentru identificarea
unei soluţii de consens. Amânarea nu poate fi însă sine die, iar
prevederea va putea fi abrogată în 2014.
- Carta Drepturilor Fundamentale ale UE a fost introdusă în Tratat,
primind forţă juridică. Tratatul constituţional deschide, astfel, calea spre
aderarea ulterioară a UE la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Foarte important este faptul că Uniunea Europeană a primit personalitate
juridică unică (mai puţin Tratatul Euratom).
- Noul Tratat asigură o mai bună definiţie a competenţelor UE în
raport cu statele membre, fără a stabili însă un catalog rigid; el simplifică
instrumentele legislative şi executive ale Uniunii şi stabileşte o ierarhie a
normelor europene.
- A fost creată funcţia de Preşedinte al Consiliului European, ales
prin vot cu majoritate calificată de către şefii de stat sau de guvern ai
statelor membre, pentru un mandat de 2,5 ani, reînnoibil o singură dată.
122
Preşedinţia Consiliului UE va fi exercitată de o echipă de câte 3 state
membre, pentru o perioadă de 18 luni; fiecare membru al echipei va
prezida – exceptând existenţa unor alte aranjamente în cadrul echipei –
ansamblul formaţiunilor Consiliului, cu excepţia Consiliului Relaţii Externe.
- S-a înfiinţat postul de Ministru de Externe al UE; el va fi
vicepreşedinte al Comisiei Europene, va prezida Consiliul Relaţii Externe
şi va avea drept de iniţiativă în domeniul PESC. Ministrul de Externe al UE
va fi asistat de către un Serviciu de Acţiune Externă (Serviciul diplomatic al
UE) compus din funcţionari ai Comisiei, Secretariatului General al
Consiliului şi din personal detaşat din serviciile diplomatice naţionale.
- Între 2010 – 2014, Comisia Europeană va fi formată din câte un
naţional al fiecărui stat, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, după
care Colegiul va fi redus la 2/3 din numărul total al ţărilor membre,
exceptând situaţia când Consiliul European ar decide altfel. Preşedintele
Comisiei va fi ales de către Parlamentul European.
- Noul Tratat renunţă la sistemul pilonilor UE introdus în 1993 prin
Tratatul de la Maastricht (conform căruia Uniunea Europeană are 3
„piloni”: Comunitatea Europeană, PESC şi cooperarea în materie de JAI).
Aceleaşi instrumente şi proceduri juridice vor fi aplicate într-un cadru
instituţional unic; legile europene şi legile-cadru rămân singurele
instrumente pe care Uniunea le poate adopta, iar procedura de codecizie
între Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European devine regula pentru
adoptarea deciziilor comunitare.
- Câmpul de aplicare a deciziei cu majoritate calificată este extins la
noi domenii-cheie: imigrare, controlul la frontiere, cooperarea judiciară
penală, proprietatea intelectuală, cultura, protecţia civilă, securitatea
socială a muncitorilor imigranţi. Tratatul constituţional introduce un
mecanism al „frânei de urgenţă” (emergency brakes) ce permite
posibilitatea blocării deciziei adoptate cu majoritate calificată şi trimiterea
sa către Consiliul European, care trebuie să se pronunţe într-un interval de
4 luni, în caz contrar statele care sunt favorabile deciziei putând stabili,
automat, o cooperare consolidată în domeniul respectiv.
- Noul Tratat prevede42 posibilitatea dezvoltării unei veritabile
apărări europene şi introduce o clauză de solidaritate a statelor UE în faţa
unui atac extern asupra unuia dintre ele. Un nou mecanism de „cooperare
structurată” permanentă a fost stabilit în domeniul apărării, permiţând unui
grup de state membre să coopereze mai strâns în domeniul militar.
- Cooperarea structurată se va aplica şi în materie de PESC. Este
introdusă o inovaţie procedurală numită „clauza pasarelă” care permite
Consiliului European să decidă cu unanimitate trecerea, în anumite
domenii reglementate de unanimitate, la votul cu majoritate calificată fără
să fie necesară revizuirea Tratatului, cu condiţia ca nici un parlament
naţional să nu se opună.
- Tratatul constituţional întăreşte posibilitatea constituirii unor
„cooperări consolidate”, care se pot realiza dacă regrupează cel puţin 1/3
din statele membre UE şi permite acestora să avanseze mai rapid pe
42
D. Dominique, Klein, J.: Conflits, puissances et stratégies en Europe: le dégel d'un continent,
Établissements Émile Bruylant, Bruxelles, 2005, pag. 184;
123
calea integrării într-un anumit domeniu, în interiorul Uniunii (deci nu pe o
bază interguvernamentală). Clauza pasarelă are o aplicaţie specifică în
domeniul acestor cooperări (mai puţin în materie de securitate şi apărare),
deoarece Tratatul stipulează că statele membre ce participă la o
cooperare consolidată pot decide cu unanimitate trecerea, în cadrul
acesteia, la votul cu majoritate calificată, fără ca ţările membre UE ce nu
participă la acea cooperare să se poată opune. Această regulă oferă, în
anumite sectoare (în special în domeniile fiscal şi social), posibilităţi
veritabile de aprofundare a integrării.
- În viitor, Parlamentul European va avea 750 euro-deputaţi (faţă de
736, în 2007). Pragul minim va fi de 6 deputaţi (faţă de 4, în prezent), iar
cel maxim de 96 deputaţi (în loc de 99, astăzi). Repartiţia locurilor între
statele membre va face obiectul unei decizii unanime a Consiliului
European, în baza propunerii şi cu aprobarea Parlamentului European,
reprezentarea fiind degresivă şi proporţională. Tratatul constituţional
consolidează rolul PE deoarece, cu câteva excepţii, acesta adoptă legile
europene împreună cu Consiliul, iar competenţele sale bugetare şi de
control sunt întărite. Parlamentele naţionale sunt asociate şi ele la
construcţia europeană, fiind mai bine informate şi implicate direct în
controlul principiului subsidiarităţii.
- Tratatul constituţional recunoaşte dimensiunea socială a Uniunii,
menţionând între obiectivele acesteia dezvoltarea unei economii sociale
de piaţă şi progresul social. Sunt extinse competenţele Uniunii în domeniul
sănătăţii publice şi este creată o bază juridică europeană pentru serviciile
de interes general. Este recunoscută specificitatea serviciilor sociale,
culturale, de sănătate şi educaţie în cadrul politicii comerciale comune a
Uniunii.
- Noul Tratat consolidează autonomia decizională a statelor din
zona Euro (care sunt acum minoritare în UE-27), precum şi rolul Comisiei
Europene în asigurarea respectării Pactului de Stabilitate şi Creştere
(constatarea situaţiilor de deficit excesiv).43
- În domeniile justiţiei şi afacerilor interne, Tratatul prevede
înfiinţarea unui Parchet European competent în lupta contra fraudelor la
bugetul comunitar, dar şi împotriva criminalităţii grave cu dimensiune
transfrontalieră. Eurojust (instanţa de coordonare judiciară între statele
membre) va putea declanşa anchete penale şi propune începerea
urmăririi penale. Va fi creat, de asemenea, un Comitet permanent pentru
cooperarea în materie de securitate internă. Tot în premieră, Tratatul
include şi o clauză care permite unui stat membru să părăsească
Uniunea, dacă doreşte acest lucru.
- Pe lângă toate aceste elemente de noutate, trebuie remarcat şi
faptul că o serie de propuneri avansate de Convenţia Europeana nu au
fost reţinute de către CIG. Astfel, s-a renunţat la crearea unui Consiliu
Legislativ ca formaţiune distinctă a Consiliului UE alături de configuraţiile
sale executive, preferându-se ca funcţia legislativă să fie repartizată, ca şi
până acum, formaţiunilor specializate ale Consiliului.
43
Cris, Mariana: Un forum unde zilnic poate fi un referendum, Revista Luceafărul, Bucureşti,
2002, nr. 20 din mai 29, pag. 11;
124
- În ceea ce priveşte numirea comisarilor, mecanismul adoptat de
CIG reprezintă o victorie a curentului interguvernamental, care
echilibrează progresul înregistrat prin alegerea Preşedintelui Comisiei de
către Parlamentul European, deoarece – faţă de propunerea Convenţiei
Europene, în care Preşedintele Comisiei îşi selecta comisarii dintr-o listă
cu câte 3 propuneri avansate de statele membre - Tratatul constituţional
menţine formula actuală, în care Consiliul aprobă lista cu nominalizările
naţionale, cu acordul Preşedintelui ales al Comisiei, după care urmează
învestitura în Parlamentul European. Un alt aspect se referă la menţinerea
dreptului de veto în Consiliu în domenii ca impozitare, politică externă,
securitate socială sau legislaţia muncii în Marea Britanie.
- S-a renunţat, de asemenea, la menţionarea în preambulul
Tratatului constituţional a referirii la originea creştină a UE.
- În fine, nu a fost acceptată propunerea de sancţionare a statelor
membre care încalcă regulile Pactului de Stabilitate şi Creştere şi ale
bugetului UE şi nici cea de a obliga ţările din zona euro să-şi reducă
deficitul bugetar în perioadele de creştere economică.
13.3. Concluzii privind Constituţia Europeană
Textul Tratatului constituţional reprezintă, astfel, un compromis

necesar între cele două curente majore de opinie din Europa comunitară.
Obţinerea lui a fost favorizată de absenteismul cetăţenilor la alegerile
pentru Parlamentul European, din 10 – 13 iunie 2004, dar şi de nevoia
liderilor europeni de a-şi respecta promisiunea făcută a doua zi după
atentatele din martie, de la Madrid: aceea de a strânge rândurile în faţa
ameninţării teroriste şi a reda un elan decisiv proiectului constituţional
blocat de eşecul Consiliului European din decembrie 2003, de la
Bruxelles.
După semnarea Tratatului pe 29 octombrie 2011, Statele Membre
vor trebui să ratifice Constituţia în funcţie de procedurile interne ale
fiecăruia, acest proces estimându-se la început că va dura aproximativ doi
ani. O declaraţie anexată Tratatului precizează că, dacă la doi ani după
semnarea acestuia, el a fost ratificat de 4/5 din statele membre, însă unul
sau mai mulţi din ceilalţi membri au dificultăţi în a face acelaşi lucru, atunci
Consiliul European se va sesiza asupra acestei probleme. De remarcat
interesul redus pe care ratificarea acestui document atât de important
pentru viitorul UE îl suscită în rândul opiniei publice europene. Un sondaj
realizat în toamna anului 2004 în Franţa, una din ţările-motor ale integrării
europene, arată că doar 18% din persoanele cu drept de vot ar spune
„Da” la un referendum pe această temă, în timp ce 15% s-ar opune, iar
restul nu sunt interesate de subiect. În acest sens, este acum
binecunoscută situaţia Franţei şi Olandei, state care au respins până
acum Constituţia Europeană, prin referendum popular, cu toată susţinerea
şi lobbyul făcut de clasa politică, iar în multe alte state membre UE,
dezbaterea publică a fost amânată.
Odată ratificat şi intrat în vigoare, „Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa” poate reprezenta o bază juridică de lucru pentru
arhitectura Uniunii Europene de mâine. Parafrazându-l pe Winston
125
Churchill, care afirma, cu peste 60 de ani în urmă, într-un alt context:
„Acesta nu este sfârşitul; nu este nici măcar începutul sfârşitului; dar este,
cu siguranţă, sfârşitul începutului”, putem spune că Europa unită,
imaginată la mijlocul anilor ’90 când România, alături de celelalte state
central şi est-europene, depunea cererea de aderare la UE, a început, în
sfârşit, să prindă contur concret.
Este cert că, dincolo de entuziasmul manifestat de liderii UE imediat
după încheierea Consiliului European din iunie 2004, care a marcat
finalizarea CIG, etapa ratificării Tratatului constituţional, în unele cazuri
prin referendum, reprezintă pentru UE o provocare la fel de importantă ca
şi Conferinţa interguvernamentală.
• Dumping – practică de preţ prin care ţările sau firmele impun

un preţ mai scăzut la un bun exportat, decât preţul aceluiaşi bun vândut în
interiorul ţării. Dumpingul este o problemă controversată, tratată ca
"inechitabilă",supusă unor reguli speciale şi sancţionării. Practica de
dumping poate fi contracarată prin impunerea unei taxe antidumping (AD).
• ECU (European Currency Unit) – unitate de cont şi de
schimb, definită ca un „coş” al unităţilor monetare din statele aparţinând
Sistemului Monetar European. Folosirea ECU în operaţiunile de cont şi de
schimb ale statelor membre în SME a redus simţitor riscul fluctuaţiilor de
schimb. ECU a reprezentat un prim pas către uniunea monetară.
• ERASMUS (European Community Action Scheme for
Mobility of University Students) – program academic care promovează
mobilităţile din domeniul universitar în Uniunea Europeană (din 1987). El
presupune schimbul de studenţi şi doctoranzi şi colaborarea universităţilor
europene.
1. Unde a fost semnat Tratatul şi Actul Final de Instituire a unei

Constituţii pentru Europa?
a) la Wiena;
b) în Anglia;
c) la Roma.
2. Ce sistem de vot a fost introdus prin Tratatul Constituţional?

a) sistemul de vot cu majoritate simplă în Consiliul UE;
b) sistemul de vot cu dublă majoritate în Consiliul UE;
c) sistemul de vot cu majoritate simplă în Consiliul UE şi sistemul
de vot cu dublă majoritate în Consiliul UE.
3. Care este competenţa Parchetului European?

a) va putea declanşa anchete penale şi propune începerea urmăririi
penale;
b) va putea declanşa anchete penale;
c) propune începerea urmăririi penale.
126
SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
Cuvinte cheie: simboluri, integrare, obiectiv, pacifist, cooperare.
Rezumat:
Ultima Unitate de Învăţare este rezervată simbolurilor Uniunii
Europene, prezentându-se în detaliu caracteristicile fiecăruia dintre ele
precum şi a cauzelor care au dus la adoptarea lor, în special a monedei
unice EURO.
Conţinut:
Simbolurile Uniunii Europene pot fi definite ca fiind indicatori grafici

şi sonori care ajută cetăţenii să asocieze sunete şi imagini cu elemente de
imagine ale Uniunii Europene. Simbolurile Uniunii Europene sunt
următoarele: Ziua Europei, Drapelul Europei, Moneda Unică – EURO,
Imnul European, Deviza/Motto-ul European, Paşaportul European
Uniform, Permisul de Conducere European.
14.1. Ziua Europei
Ziua Europei a fost aleasă data de 9 mai, dată la care s-a

comemorat declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez al afacerilor
externe Robert Schuman, fiind considerat actul de creaţie a Uniunii
Europene. Ea a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi
Uniunea Europeană.
Aflat în casa sa din Moselle, în luna aprilie a aceluiaşi an - 1950 -,
Robert Schuman medita la acest proiect. A doua zi, în drum spre Paris, se
hotărâse: „Proiectul e interesant; va fi proiectul meu”, îi mărturisea şefului
său de cabinet. Învăluit în cel mai mare secret, pentru a nu-l lipsi de
avantajul surprizei, proiectul este finalizat în a 9-a sa varianta pe 6 mai
1950. Ideea lui Jean Monnet este acceptată fără rezerve de Robert
Schuman şi, în timp ce acesta din urmă prezenta planul în dimineaţa zilei
de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret îl înmâna personal
cancelarului german Konrad Adenauer un document confidenţial care
cuprindea o copie a proiectului, reacţia sa fiind entuziastă. Acordul lui
127
Adenauer a venit imediat: Germania dorea să devină partener al Franţei în
acest proiect ce-şi propunea să schimbe soarta Europei.44
Astfel, la ora 16.00, în după-amiaza aceleiaşi zile de 9 mai, în
Salonul Orologiului din Quai d’Orsay, proiectul, sub numele de Declaraţia
sau Planul Schuman, este făcut public chiar de către autorul său, Robert
Schuman, proiect care prin îndrăzneala sa avea să schimbe destinul
Europei. Pentru unii planul Schuman era utopia unui „aventurier politic”,
pentru alţii un vis nebunesc, astăzi însă este o realitate pe care o trăim cu
toţii. Franţa şi Germania decideau să pună în comun rezervele de cărbune
şi oţel şi invitau toate ţările europene interesate să li se alăture, să îşi
unească producţiile acestor două materii prime, în „Prima Fundaţie
Concretă a unei Federaţii Europene”, în scopul evitării izbucnirii unui nou
război.
Analizând Planul, observăm că el a abordat într-o manieră nouă, de
un pragmatism prudent, problema construcţiei europene şi a impus
principiul supranaţionalismului. Metoda propusă, şi anume calea
comunitară de integrare, acordă prioritate integrării sectoriale şi celei
economice, în detrimentul celei globale şi, respectiv, politice. A fost, deci,
abandonată schema tradiţională a cooperării economice între state,
propunându-se o formula nouă, numită „integrare”, în care statele
transferă unele competenţe proprii în domenii bine delimitate către o nouă
entitate supranaţională, creată prin voinţa lor suverană.
Schuman a lansat apelul către ţările care în timpul celui de al Doilea
Război Mondial se aflau sub conflict şi sau distrus reciproc. Acesta a dorit
să pună capăt războiului ce a lansat în urma sa intense distrugeri materiale
cât şi morale. Ţările cărora li se adresa în primul rând aceasta provocare
erau Franţa şi Germania care au fost în război mai bine de 100 de ani, iar
cel de-al Doilea Război Mondial aproape le-a distrus.
Totodată, acest moment istoric al prezentării ideii unei comunităţi
de interese paşnice oferă premisele unei cooperări între vechii inamici,
trecând peste resentimentele războiului şi poverile trecutului. Originalitatea
ideii lui Monnet constă în unirea oamenilor şi a naţiunilor prin propunerea
unui obiectiv comun în care să îşi (re)găsească şi să vadă interesele şi să
uite diferendele sau divergenţele. Se declanşează, astfel, un proces cu
totul nou în relaţiile internaţionale – de exercitare în comun a suveranităţii,
în anumite domenii.
Europa devine astfel continentul care a construit prima regiune
economică a lumii – un edificiu ridicat treptat, a cărui activitate a evoluat în
timp. Revenind la Monnet, trebuie spus că el a urmărit întotdeauna
unitatea europeană Monnet nu a căutat să fie un erou; în schimb, istoria îi
recunoaşte un rol fundamental în transformarea pacifistă a raporturilor
intereuropene. El este dacă nu părintele Europei, cel puţin primus inter
pares dintre părinţii Europei contemporane.45
44
Ispas, C., M.: Integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice, Editura Academia
Forţelor Terestre, Sibiu, 2001, pag. 184;
45
Chindriş, I., Bărnuţiu, S.: Suveranitate Naţională şi Integrare Europeană, Cluj-Napoca, 1999,
pag. 315;
128
Un profesor francez spunea: „Monnet un erou? În nici un caz!
Prefer imaginea unui Monnet – om al marilor începuturi.” Şi, într-adevăr,
totul a început în acea zi de mai când a fost realizată prima iniţiativă în
direcţia creării a ceea ce astăzi poarte numele de „Uniune Europeană”.
Este motivul pentru care, la Summit-ul liderilor europeni organizat la
Milano în 1986, s-a decis aniversarea zilei 9 mai ca „Zi a Europei”. De
atunci, aceasta zi este destinată festivităţilor şi evenimentelor ce
subliniază cooperarea între popoarele Europei.
Ziua Europei, reprezintă un bun prilej pentru a organiza diverse
acţiuni şi festivităţi menite să apropie Uniunea Europeana de cetăţenii ei
dar şi pe ceilalţi cetăţeni ai Uniunii între ei. Pentru 27 de state şi 450 de
milioane de oameni, UE înseamnă azi mai puţine frontiere, mai multe
oportunităţi, o Europa mai curată, studii în străinătate, egalitate de şanse,
libertate, securitate şi justiţie socială...
14.2. Drapelul european
În anul 1985, a fost adoptat ca steag al Comunităţii Europene iar

începând cu 26 mai 1986, drapelul, adoptat în 1955 de Consiliul Europei –
organizaţie internaţională de apărare a drepturilor omului şi a valorilor
culturale europene -, a devenit oficial drapelul Comunităţii Europene.
Cele douăsprezece steluţe aurii, pe fondul bleu-marin sunt dispuse
în forma unui cerc, care simbolizează solidaritatea şi armonia, unitatea şi
identitatea popoarelor Europei. Ele sunt dispuse precum orele pe cadranul
unui ceas, numărul lor, invariabil 12, simbolizând perfecţiunea şi
plenitudinea, adică ceea ce se doreşte a fi Uniunea Europeană.
Numărul de steluţe de pe drapel nu are nici o legătură cu numărul
de state membre ale Uniunii Europene, o relaţie putând fi poate aceea că,
în anul 1986, când drapelul a fost adoptat ca simbol, din Comunitatea
Europeană de atunci, făceau parte douăsprezece state. Drapelul nu va fi
modificat cu ocazia extinderilor viitoare ale Uniunii Europene, fiecare ţară
păstrându-şi propriul drapel, ca simbol naţional.
14.3. Moneda unică
La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care

stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că
piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va
contribui la o „uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Ideea unei
monede comune a apărut mai concret în anul 1968, odată cu introducerea
Uniunii Vamale. Realizarea Sistemului Monetar European, în 1979 şi
semnarea, în 1986, a Actului Unic European, care a consacrat cele patru
libertăţi de mişcare (a persoanelor, capitalului, serviciilor şi bunurilor) au
însemnat paşi importanţi în realizarea monedei unice europene. În
decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide că moneda unică
să poarte numele de „euro”.
Tratatul de la Maastricht - semnat la data de 7 februarie 1992 şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 - reprezintă baza legală a monedei
unice. Tratatul validează Uniunea Monetară Europeană şi stabileşte
129
etapele de realizare a acesteia, precum şi criteriile de convergenţă pe
care trebuie să le îndeplinească Statele Membre care vor să participe la
zona Euro. Astfel, în 1994 au demarat pregătirile în vederea realizării
monedei unice, care să înlocuiască monedele naţionale ca monedă de
cont, începând cu 1999, şi fizic, din 2002.
Începând cu 1 ianuarie 1999, Euro a devenit moneda europeană
unică, bancnotele şi monedele Euro fiind distribuite începând cu 1 ianuarie
2002. În acel moment, doar 11 din cele 15 state membre au adoptat-o,
ulterior, la data de 1 ianuarie 2001, li s-a alăturat şi Grecia. Monedele şi
bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din
circulaţie pe 28 februarie 2002.
Andora, Monaco, San Marino şi Vatican folosesc de asemenea
euro, deşi nu sunt în mod oficial membri euro, nici măcar membri ai UE.46
Din acestea, Monaco, San Marino şi Vatican şi-au creat propriile monede,
cu propriile simboluri naţionale pe spate. Andora foloseşte monede
franceze şi spaniole, de vreme ce au folosit francul francez şi peseta
spaniolă ca şi monedele sale. Aceste ţări folosesc euro prin intermediul
unor înţelegeri realizate cu statele membre UE (Italia în cazul principatului
San Marino şi oraşului Vatican, Franţa în cazul principatului Monaco),
aprobate de către Consiliul Uniunii Europene.47
Muntenegru şi Kosovo, care au folosit marca germană ca şi
monedă a lor, au adoptat de asemenea euro, deşi, spre deosebire de cele
trei state de mai sus, nu au intrat în nici o înţelegere legală în mod explicit
cu UE care să le permită acest lucru. Ţările care au avut moneda
naţională fixă în raport cu marcă germană, ex. Bulgaria şi Estonia, s-au
raportat şi ele la euro. Din 2 februarie 2002, litas-ul lituanian (LTL) a intrat
în ERM II, rata de schimb fiindu-i fixată în raport cu euro în locul dolarului
american.
Pentru a se putea lupta contra falsificării Euro au fost introduse
numeroase elemente de siguranţă şi în bancnote dar şi în monede.
Procesul special de producere a bancnotelor face ca la pipăire să se
poată observa elemente caracteristice. Alte elemente caracteristice ies în
evidenţă când bancnotele sunt ţinute în lumină.
Sigla monedei Euro este inspirată din litera epsilon a alfabetului
grec, Grecia fiind considerată a fi leagănul civilizaţiei europene şi de prima
literă a cuvântului Europa. Cele două linii paralele simbolizează
stabilitatea Euro.
Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles, care a avut loc în
2 – 3 mai 1998, s-a stabilit că zona Euro cuprinde 12 ţări din cele 15
membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene: Franţa, Germania,
Italia, Spania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Austria, Irlanda, Portugalia,
Finlanda şi Grecia.
Danemarca şi Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru
aderarea la euro, până când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a
fost aprobată participarea de nici un act legal; totuşi, Suedia a decis în
1997 să nu se alăture zonei euro, aşa că nu a făcut nici un efort spre a-şi
46
Au folosit înainte monede care au fost înlocuite prin euro;
47
Dăianu, D., Vrânceanu, R., Stolojan, Th.: România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de
plăţi, creştere economică, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 280;
130
îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a
făcut un referendum pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie,
2003, participanţii votând împotriva euro-ului: Da 41.8%, Nu 56.1%.
Aceasta a constituit o decizie pentru minimum cinci ani. În Danemarca un
referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie, 2000,
rezultând un procent de 53.2% împotriva aderării.
A. Moneda:
Există opt tipuri de monede: 2 euro, 1 euro, 50 de cenţi, 20 de
cenţi, 10 cenţi, 5 cenţi, 2 cenţi, 1 cent. Fiecare din aceste monede are un
desen comun pe una din feţe, pe cealaltă faţă desenul diferind de la ţară
la ţară. Orice monedă poate fi folosită şi în celelalte ţări ale spaţiului euro,
diferenţa de model de pe una din feţe neîngrădind acest lucru.
Toate monedele au faţa banului comună arătând valoarea
monedei, printr-un desen realizat de designerul belgian Luc Luyckx.
Desenul de monedele de 1, 2 şi 5 cenţi simbolizează locul Europei în lume
ca şi un tot unitar. Imaginea de pe monedele de 10, 20 şi 50 cenţi arată
statele membre UE împreună (şi statele care în acest moment participă
încă la euro, dar sunt membre UE, sunt desenate). În final, monedele de 1
şi 2 euro arată Europa fără frontiere. Toate cele monedele conţin 12 stele
în designul lor.
Deşi nu sunt state membre ale UE, Monaco, San Marino şi Vatican
de asemenea au monede euro ce conţin o parte naţională, dar acestea nu
se aşteaptă să termine în circulaţie, ci mai degrabă să devină un interes
pentru colecţionarii de monede. Monedele din Monaco conţin stema şi
sigiliul familiei regale şi portretul conducătorului curent, Prinţul Rainier III;
cele din San Marino conţin diverse turnuri şi clădiri publice din mica
naţiune, precum şi stema naţională iar monedele din Vatican prezintă
portretul Papei Ioan Paul al II-lea. Existenţa unor monede cu chipul unui
lider religios a cauzat unele controverse în anumite ţări precum Franţa.
B. Bancnota:
Bancnotele sunt în număr de şapte şi au următoarele valori: 5 euro,
10 euro, 20 de euro, 50 de euro, 100 de euro, 200 de euro şi 500 de euro.
Există câteva denominaţii distincte, fiecare având culoare şi mărime
diferită. Desenele pentru fiecare dintre ele au o temă comună a arhitecturii
europene din diverse perioade artistice. Partea frontală (sau recto) a
bancnotei conţine ferestre şi porţi, în timp ce pe verso se găsesc poduri.
S-a avut grijă ca exemplele arhitecturale să nu reprezinte nici un
monument existent la această oră, pentru a nu apărea controverse în
alegerea monumentelor ce trebuiau reprezentate.
Comun pentru toate bancnotele este steagul european, iniţialele
Băncii Centrale Europene în cinci versiuni (BCE, ECB, EZB, ΕΚΤ, EKP), o
hartă a Europei pe verso, numele „euro” şi în alfabetul grecesc şi în
alfabetul latin şi semnătura curentă a preşedintelui curent al BCE. Cele 12
stele ale UE sunt încorporate în fiecare bancnotă, cu desene realizate de
artistul austriac, Robert Kalina. Spre deosebire de monedele euro,
bancnotele euro nu au o faţă naţională, ca să indice de unde provin.
Această informaţie este însă conţinută într-un cod de pe reversul biletului.
131
Prima literă indică în mod unic ţara în care a fost emisă, numerele
rămase (adunate apoi şi cifrele sumei şi readunate până ce rămâne o
singură cifră) dând o cifră de verificare unică pentru acea ţară. Codurile W,
K şi J au fost rezervate pentru statele membre UE care deocamdată nu
participă la euro. Undeva ascunsă pe partea frontală a biletelor există o
secvenţă în care prima literă identifică chiar imprimeria ce a tipărit biletul.
Codul imprimeriei nu trebuie să coincidă cu codul de ţară, pentru că se
poate ca bancnotele emise într-o anumită ţară să fi fost imprimate într-o
alta (de exemplu unele bancnote finlandeze au fost produse de o
imprimerie din Regatul Unit). Codurile A, C şi S au fost rezervate pentru
imprimeriile care în prezent nu imprimă bancnote euro.
Începând cu 2002, băncile naţionale individuale sunt responsabile
pentru producerea uneia sau a două bancnote anume şi de aceea va
selecta lucrările de imprimare. Aceste scheme de decizii descentralizate
însemnă că băncile centrale trebuie să schimbe între ele denominaţiile
produse în diferite locaţii înainte de ieşire.
14.3.1. Efectele monedei unice - EURO -
Monedele naţionale nu au avut o rată de schimb fix faţă de moneda

unică. Se poate afirma că trecerea la moneda unică a adus atât beneficii
cât şi discuţii aprinse, rezultatele neapărând doar la marii întreprinzători şi
companii dar şi la consumatori. Acest lucru se referă la stabilitatea
monetară, scăderea preţurilor datorită creşterii transparenţei în cadrul
costurilor şi a concurenţei, transferul fondurilor mult mai uşor, reducându-
se inflaţia, moneda unică devenind în scurt timp unul dintre actorii
importanţi în tranzacţiile financiar-bancare internaţionale.
14.3.2. Stadiul pregătirii pentru trecerea la euro a ultimelor

zece state
„Cutremurul“ care a lovit Uniunea Europeană prin respingerea

Constituţiei europene de către Franţa şi Olanda a trecut în plan secund,
problematica extinderii europene ridicând brusc ştacheta exigenţelor
pentru statele care doresc să devină pe viitor membre ale U.E. În mod
surprinzător, „unda seismică“ nu a atins şi problematica extinderii zonei
euro către ţările din Europa Centralå şi de Est, dar perioada de „reflecţie”
pe care summit-ul comunitar de la Bruxelles, din luna iunie 2005, şi-a
impus-o va conduce şi la o regândire a acestui proces.
Faptul că într-o serie de ţări ale U.E. s-au făcut auzite voci care, pur
şi simplu, s-au pronunţat pentru abandonarea euro şi revenirea la
monedele naţionale va amplifica vigilenţa autorităţilor comunitare care vor
pregăti mult mai minuţios extinderea zonei euro. Pentru orice om, cât de
cât informat, renunţarea la euro este o simplå utopie, fie şi numai pentru
faptul că aceastå monedă nu mai aparţine demult doar comunitarilor, ea
fiind în posesia băncilor centrale, companiilor şi cetăţenilor din peste 150
ţări ale lumii.
132
Analizând situaţia, reiese că şase din cele 10 ţări care au aderat la
Uniunea Europeană la data de 1 mai 2004, sunt deja în „tunelul“ sau
„anticamera“ (ERM-2) care le va permite să renunţe la propriile monede şi
să adopte moneda euro atunci când vor îndeplini integral toate criteriile de
convergenţă şi când o decizie politică la nivelul U.E. va fi adoptată în acest
sens.48
În luna noiembrie 2004, într-un comunicat al Comisiei Europene, s-
a avansat propunerea ca cinci ţări (Slovenia, Slovacia, Cipru, Letonia şi
Lituania) să adopte moneda euro dintr-o dată („big-bang“), cel mai
probabil la o dată ce se va stabili în intervalul 2007-2009. Facem
precizarea că, din raţiuni logistice, practice şi psihologice, ţările care au
trecut până acum la euro au avut nevoie de o perioadă tranzitorie de
aproximativ trei ani (1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2001), excepţia de la
regulă numindu-se Grecia, care a fost constrânsă să facă toate pregătirile
necesare într-un singur an.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2002, 12 ţări din cele 15 care erau
atunci membre ale U.E. au adoptat euro ca unică monedă, însemnele
naţionale care nu au fost preschimbate în euro devenind monede de
colecţie. În toate cele 10 ţări care au aderat, anul trecut, la U.E. sunt în toi
pregătirile pentru adoptarea monedei euro, dar planurile sau strategiile
adoptate diferă de la ţară la ţară, în funcţie de priorităţile fiecărui guvern.
Majoritatea celor 10 noi state membre ale U.E. au adoptat programe
naţionale şi au numit coordonatori pentru aplicarea măsurilor necesare
adoptării euro.
Opinia cetăţenilor noilor state membre faţă de euro este una
cumpătată, circa 50% dintre aceştia şi-au exprimat entuziasmul, iar 48%
sunt total dezinteresaţi, situaţie care seamănă izbitor de mult cu un sondaj
din anul 1997 efectuat în ţările U.E. - 15. În schimb, o largă majoritate
(77%) recunoaşte avantajele practice ale euro pentru turism şi
cumpărături la nivelul U.E., iar 48% din cei chestionaţi s-au declarat foarte
puţin informaţi. Comisia Europeană s-a pronunţat clar în favoarea unei
treceri rapide la moneda euro, fără perioade tranzitorii, scenariu care
aruncă povara cea mai grea asupra comercianţilor, băncilor,
întreprinderilor şi administraţiilor publice, în general.
Polonia
Are drept obiectiv intrarea în zona euro în anul 2009, dar pregătirile
sunt într-un stadiu incipient. În perioada 2000 - 2005, zlotul polonez s-a
depreciat cu 1,7% în raport cu euro.
Cehia
O strategie naţională de trecere la euro a fost adoptată de guvern
în luna octombrie 2003, având drept ţintă anii 2009 - 2010 pentru
introducerea monedei unice. A fost lansat un concurs pentru selectarea
formei grafice a viitoarelor monede metalice. În perioada 2000 - 2005,
coroana cehă s-a apreciat cu peste 13,0% în raport cu euro, fiind moneda
48
Burlan, Ilinca: Raportul Anual de Ţară al Comisiei Europene: exigenţele Comisiei cresc
direct proporţional cu avansarea în procesul de extindere, 2000, pag. 4;
133
cu cea mai puternică ascensiune dintre toate cele 10 ţări care au aderat la
U.E.
Slovacia
A adoptat o strategie de implementare a euro la jumătatea anului
2005, având ca ţintă pentru adoptarea monedei unice perioada 2008 -
2009, prin sistemul „big-bang“, lucru ce s-a şi întâmplat. În perioada 2000 -
2005, coroana slovacă s-a apreciat cu peste 9% în raport cu euro, fiind a
doua apreciere ca mărime după coroana cehă, iar la sfârşitul anului 2008,
Slovacia a trecut în mod oficial la moneda unică EURO, o surpriză pentru
toate statele din Uniunea Europeană.
Ungaria
Este ţara cea mai puţin grăbită să adopte moneda euro, strategia
ungară având drept ţintă pentru trecerea la euro perioada 2010 - 2012. În
intervalul 2000 - 2005, forintul unguresc s-a apreciat cu 6,1% în raport cu
euro.
Slovenia
A adoptat o strategie naţională (în noiembrie 2003) de introducere a
euro prin sistemul „big-bang“ începând cu 1 ianuarie 2007. În perioada
2000 - 2005, tolar-ul sloven s-a depreciat cu peste 16,0%, a doua
depreciere ca ordin de mărime după lat-ul letonian, în momentul de faţă,
Slovenia având în mod oficial moneda unică EURO.
Lituania
În luna decembrie 2004 a adoptat un plan de trecere la euro, având
drept ţintă anul 2007. Lituania a prevăzut o perioadă tranzitorie extrem de
scurtă (două-trei săptămâni) în care moneda euro şi litas-ul vor circula în
paralel. În perioada 2000 - 2005, moneda lituaniană s-a apreciat cu peste
6% în raport cu euro.
Letonia
În anul 2004 a adoptat un plan de trecere la euro în sistem „big-
bang“, având drept ţintă anul 2008, lucru ce din păcate nu s-a realizat. În
luna mai 2005, a intrat în ERM -2 la un curs-pivot de 0,702804 laţi/euro. În
perioada 2000 - 2005, lat-ul s-a depreciat cu peste 23,0% în raport cu
euro, cea mai puternică depreciere dintre toate cele 10 monede care vor
face trecerea la euro.
Estonia
Părea cea mai grăbită ţară pentru trecerea la euro, posibil la
jumătatea anului 2007, fapt ce nu s-a materializat. În iunie 2004 a lansat
un concurs pentru alegerea viitoarelor monede metalice, selecţie care s-a
încheiat în luna decembrie 2004. S-a alăturat ERM-2 la 28 iunie 2004, la
un curs-pivot de 15,65 coroane/euro. De menţionat că, în toată perioada
2000 - 2005, moneda estoniană a avut un curs fix de 15,65 coroane/euro.
Cipru
134
Un plan de pregătire pentru euro în sistem „big-bang“ a fost adoptat
în 2004, iar în anul 2005 lira cipriotă a intrat în ERM-2 la un curs-pivot de
0,585274 lire/euro. În toată perioada 2001 - 2005, lira cipriotă a avut un
curs fix de 0,58 lire/euro. Anul 2007 a fost ţinta pe care autorităţile cipriote
şi-au propus-o pentru adoptarea euro.
Malta
În anul 2004, Ministerul de Finanţe şi Banca Centrală au adoptat o
strategie comună, care are drept scop adoptarea euro în anul 2008. Lira
malteză a intrat în ERM-2 în luna mai 2005, la un curs-pivot de 0,429300
lire/euro. În perioada 2000 - 2005, lira malteză s-a depreciat cu peste
7,3% în raport cu euro, iar, începând cu anul 2003, moneda malteză a
avut un curs fix de 0,43 lire/euro.
14.4. Imnul european
În anul 1972, tot Consiliul Europei, cel care a propus şi drapelul

Uniunii Europene, a fost instituţia care a decis ca imnul Uniunii Europene
să fie "Oda bucuriei", preludiul celei de-a patra părţi (ultima) a Simfoniei a
noua de Ludgwig van Beethoven. Într-o Uniune Europeană atât de diferită
totuşi din punct de vedere al istoriei, culturii şi tradiţiilor statelor membre,
alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia ţărilor spre valorile
comune, idealurile de libertate, pace şi solidaritate.
În iunie 1985, la Milano, acesta a fost adoptat ca imn european de
către Şefii de Stat şi de Guvern din ţările Uniunii Europene, reuniţi în
cadrul Consiliului European. Cu toate acestea, fiecare ţară îşi păstrează
imnul naţional, Uniunea Europeană neurmărind prin această decizie să
înlocuiască acest simbol naţional al statelor membre, nestabilindu-se nici
o versiune oficială pentru textul imnului.
14.5. Motto-ul Uniunii Europene
Începând cu 4 mai 2000, Europa are şi o deviză. În urma unui

concurs la care au participat 80.000 de tineri europeni cu vârste cuprinse
între 10-20 de ani, un mare juriu european din care au făcut parte
personalităţi din fiecare stat membru al Uniunii Europene, a reţinut, dintre
numeroase propuneri, deviza: „Unitate în diversitate”.
Oficial, ea a fost pentru prima dată menţionat în „Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa” din anul 2004, în Titlul I, articolul
I-8 ce enumeră simbolurile UE, apărând în toate cele 20 de limbi oficiale
ale Uniunii, de obicei cu prilejul sărbătoririi zilei de 9 mai – Ziua Europei.
Semnificaţia acestei devize este asemănătoare cu cea de la imn,
europenii unindu-şi eforturile pentru a depăşi „barierele” legate de istoriile,
culturile, tradiţiile şi limbile diferite existente în Europa, în scopul menţinerii
păcii şi creşterii prosperităţii popoarelor.
14.6. Paşaportul uniform
135
Stabilirea aceluiaşi model de paşaport pentru toţi cetăţenii statelor
membre a fost propusă, pentru prima dată, la Consiliul European de la
Roma, la data de 1-2 decembrie 1975, pentru a facilita libera circulaţie a
persoanelor, prin standardizarea documentelor.
Modelul, numit şi „paşaport european”, redactat în toate limbile
oficiale ale Comunităţii, a fost ales la 23 iunie 1981 iar la 1 ianuarie 1985 a
fost adoptat primul tip de paşaport european de şase state: Danemarca,
Franţa, Irlanda, Germania, Italia, Luxemburg - 1 ianuarie 1985 -, Belgia,
Grecia, Olanda - 1 iulie 1985 -, şi, în sfârşit, Marea Britanie, - 1 ianuarie
1987 -.
Acest paşaport, ce trebuie să înlocuiască progresiv paşapoartele
naţionale, este, ca şi acesta, proprietatea statului ce la emis, având
numeroase elemente de siguranţă pentru a preîntâmpina falsificarea sa.
14.7. Permisul de conducere european
În acest moment în Uniunea Europeană se folosesc mai mult de

110 de modele de carnete de conducere, unele datând chiar din timpul
Republicii Democrate Germane. Miniştrii Transporturilor din statele
membre UE au aprobat pe 27 martie 2006 propunerea de directivă privind
permisul de conducere european. Propunerea fusese deja aprobată de
Parlamentul European şi poate fi adoptată acum fără întârziere în cursul
anului 2006. Acordul marchează finalul unei dispute de peste trei ani
dintre cinci state membre (Germania, Franţa, Austria, Polonia şi
Danemarca).
Noul permis tip „card de credit” va fi introdus complet după o
perioadă de tranziţie de 26 de ani, timp în care se vor înlocui actualele
permise de conducere. Emiterea noului tip de permis va fi obligatorie
începând cu 2012. În cel mult 20 de ani de la data aplicării, adică până în
2032, toate permisele de conducere emise sau în uz vor trebui să
respecte toate cerinţele directivei. Noile permise tip A şi tip B (automobile
si motociclete) vor fi valabile 10 ani, dar statele membre pot extinde
perioada până la 15 ani. Permisele de tip C şi D (camioane şi autobuze,
cu sau fără remorcă) vor fi valabile pe o perioadă de 5 ani. În funcţie de
opţiunile fiecărui stat membru, permisele pot include cipuri electronice cu
informaţii despre şofer.
Una din schimbările care a fost îndelungat dezbătută a fost aceea
referitoare la perioada de valabilitate a permisului de conducere european.
Ea a fost stabilită la zece ani, dar ţările membre vor avea posibilitatea de a
prelungi termenul cu încă cinci ani. În unele ţări europene există deja
această prevedere, dar în altele regulile sunt complet diferite. Astfel, în
Germania şi Austria termenul de valabilitate al permiselor de conducere
este nelimitat, aceste ţări fiind şi cele care s-au împotrivit cel mai mult
introducerii validităţii de zece ani. Motivaţia introducerii termenului de 10
ani este dată de dorinţa ca datele pe care le conţin permisele să fie cat
mai actuale. De notat că aceia care conduc camioane sau autobuze vor
trebui să-şi reînnoiască permisul o dată la cinci ani.
Certificatul european va uşura şi viaţa acelor cetăţeni ai Uniunii
care până acum erau nevoiţi să dea din nou examene atunci când doreau
136
să obţină un carnet de şofer în altă ţară decât cea de origine. În actuala
legislaţie comunitară este stabilit faptul că trebuie să existe controale
medicale periodice pentru şoferii de camioane şi autobuze însă nu se
specifică la ce interval vor fi efectuate. Noua Directivă umple acest gol,
stabilind obligativitatea controalelor medicale pentru aceşti şoferi atunci
când ei îşi reînnoiesc permisul. Deocamdată nu există reguli speciale
pentru examinatori însă viitoarea Directiva stabileşte şi pentru aceştia
câteva noi cerinţe. Printre altele ei vor fi nevoiţi să participe periodic la
cursuri de pregătire şi să susţină diferite examene ei înşişi.
• Euro – moneda unică în care au fost fixate cursurile de

schimb de la 1 ianuarie 1999 şi care va înlocui monedele naţionale de la 1
ianuarie 2002 în ţări le care au îndeplinit criteriile de convergenţă şi care
au aderat la Uniunea Monetară.
• Europa cercurilor concentrice – concept capabil să propună
soluţii pentru Casa Europei după căderea cortinei Est-Vest. Primul cerc
este cel al statelor membre, al doilea cuprinde statele CEFTA şi cel de-al
treilea statele asociate.
• Europol – organism creat prin Tratatul de la Maastricht care
are drept scop facilitarea cooperării forţelor naţionale de poliţie şi
eficientizarea combaterii criminalităţii internaţionale.
1. Care sunt simbolurile UE?

a) Ziua Europei, Drapelul european, Moneda unică, Imnul
European, Deviza/Motto-ul European, Paşaportul European Uniform,
Permisul de Conducere European;
b) Ziua Europei, Drapelul european, Moneda unică, Imnul
European, Deviza/Motto-ul European;
c) Ziua Europei, Drapelul european, Paşaportul European Uniform,
Permisul de Conducere European.
2. În ce dată este Ziua Europei?

a) 9 mai 1951;
b) 9 mai 1950;
c) 1 mai 1955.
3. Câte steluţe sunt pe drapelul Europei şi ce simbolizează ele?

a) douăsprezece steluţe aurii;
b) cincisprezece steluţe aurii;
c) douăzeci şi şapte steluţe aurii.
137
Bibliografie:
1. Alomar Bruno, Sebastien Daziano, Christophe Garat - Marile

probleme europene, Editura Institutul European, 2010.
2. Andresan-Grigoriu Beatrice - Dreptul Uniunii Europene. Culegere de
grile si spete, Editura CH Beck, Bucuresti, 2010.
3. Avram Cezar, Radu Roxana, Pîrvu Gheorghe, Gruescu Ramona -
România şi exigentele integrării europene, Editura Alma, Craiova,
2007.
4. Balaban Constantin Gheorghe - Politica europeana de vecinătate -
Note de curs, Editura Universitara, 2009.
5. Bărbulescu Iordan Gheorghe - Politicile extinderii, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2007.
6. Călinoiu Constanta, Duculescu Victor - Drept Constituţional
European, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008.
7. Chisăliţă Ion – Tehnologii ecoproductive în exploatările forestiere,
Editura Euro Bit, Timişoara, 2011;
8. Ciochina-Barbu Ioan - Drept instituţional al Uniunii Europene, Editura
Wolterskluwer, Bucureşti, 2010.
9. Corbett Richard, Jacobs Francis, Shackleton Michael - Parlamentul
European, Regia Autonoma "Monitorul Oficial", Bucureşti, 2007.
10. Cotutiu Aurelia, Sabău Georgeta Valeria - Drept roman si comunitar
al concurentei, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
11. Crăcana Mihaela, Căpăţană Marcel - Libera circulaţie a persoanelor,
bunurilor, serviciilor si capitalurilor, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.
12. Craig Paul, de Burca Grainne - Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenţa şi doctrina, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
13. Dallara Cristina - Uniunea Europeana si promovarea Rule of Law in
România, Serbia si Ucraina, Editura Institutul European, 2009.
14. Dragomir Eduard, Niţă Dan - Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina
Lex, Bucureşti, 2009.
15. Dragomir Eduard, Niţă Dan - Instituţiile Uniunii Europene, Editura
Nomina Lex, Bucureşti, 2010.
16. Dragomir Eduard, Niţă Dan - Cetăţenia europeană, Editura Nomina
Lex, Bucureşti, 2010.
17. Dragomir Eduard, Niţă Dan - Libertatea de circulaţie a persoanelor,
Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010.
138
18. Gheorghe Carmen Adriana - Drept bancar european, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008.
19. Gilia Claudia, Matusescu Constanţa - Alegerile europene si
legitimitatea democratica la nivel comunitar, Editura Bibliotheca,
2009.
20. Groza Anamaria - Uniunea Europeana: drept instituţional, Editura
C.H. BEck, Bucureşti, 2008.
21. Hix Simon, Noury Abdul G., Roland Gerard - Politica Democratică în
Parlamentul European, Editura CA Publishing, 2010.
22. Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Romane - Dreptul
romanesc in contextul exigentelor Uniunii Europene, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2010.
23. Ivan Adrian - Sub zodia Statelor Unite ale Europei - de la ideea
europeana la Comunităţile Economice Europene, Editura CA
Publishing, 2009.
24. Ivan Adrian - Ghidul Parlamentului European, Editura CS Publishing,
2009.
25. Jinga Ion - Uniunea Europeana in căutarea viitorului. Studii europene,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
26. McGiffen P. Steven - Uniunea Europeana. Ghid critic, Regia
Autonoma Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007.
27. Militaru Ioana Nely - Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2009.
28. Moatăr Maria Mihaela, A. Lăzureanu, I. Chisăliţă - Need for action
for reconstruction and organic management of oak forest, Lucrări
Ştiinţifice, Facultatea de Management Agricol, Seria I, Vol XIII (2)
2010;
29. Morariu Daniela Cristina - Adaptarea legislaţiei româneşti la acquis-ul
comunitar. Aspecte speciale privind acquis-ul relaţiilor externe,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
30. Neagu Norel - Fraudarea bugetului comunitar, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2008.
31. Petrescu Oana-Marinescu - Procedura aplicabila in fata instanţelor
comunitare, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008.
32. Poenaru Antoanela-Catalina - Directiva - izvor derivat al dreptului
comunitar, Editura Renaissance, 2008.
33. Popescu-Birlan Liliana - Construcţia Uniunii Europene, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2009.
34. Stoica Camelia - Dreptul Uniunii Europene - libertăţile fundamentale,
Editura Universitara, Bucureşti, 2009.
35. Tofan Mihaela - Integrarea României în structurile Uniunii Monetare
Europene, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.
36. Vataman Dan - Drept comunitar european, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
37. Vataman Dan - Dreptul instituţional al Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
38. Vataman Dan - Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010.
139
39. Voicu Marin - Starea justiţiei in Statele Europei, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2010.
40. Siteuri internet:
http://ec.europa.eu/
http://curia.europa.eu/
http://www.consilium.europa.eu/
http://www.eesc.europa.eu/
http://cor.europa.eu/
http://europa.eu/index_ro.htm
140

Drept Si Legislatie Agrara

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Si Legislatie Agrara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 - CONTEXTUL ISTORIC ŞI POLITIC AL APARIŢIEI

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 - STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE –

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 - STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 - STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 - ADERAREA ROMÂNIEI ŞI BULGARIEI LA UNIUNEA

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 - STATELE CANDIDATE LA UNIUNEA EUROPEANĂ ........ 62

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 - TRATATELE ASUPRA UNIUNII EUROPENE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 - TRATATELE ASUPRA UNIUNII EUROPENE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 - IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR .......................... 93

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11 - OBIECTIVELE ŞI LIMBILE OFICIALE ALE UNIUNII

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12 - CETĂŢENIA UNIUNII EUROPENE ................................... 111

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13 - CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE ................................ 118

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14 - SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE ............................... 128

14.1. Ziua Europei .................................................................................................................. 128

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 139

CONTEXTUL ISTORIC ŞI POLITIC AL APARIŢIEI

Cuvinte cheie: interstatale, Schumann, Marshall, blocadă, laburist.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

1.1. Scurt istoric al Comunităţii Europene

În 1945, Europa era învinsă. Desigur, Marea Britanie şi Franţa s-au

1.2. Cadrul politic al creării Organizaţiei Europene pentru

1.3. Relaţiile Comunităţii Europene cu Marea Britanie şi Statele

Raporturile dintre Comunitate, Marea Britanie şi Statele Unite s-au

Concepte şi noţiuni de reţinut:

1. Ce reprezintă „Planul Schuman”?

2. În ce constă principiul cooperării practicat de OECE?

3. Care sunt ţările ce făceau parte din Asociaţia Europeană a

STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE – PARTEA I

Cuvinte cheie: partid, reconciliere, supremaţie, bicameral, federal.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

2.1.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi

Franţa este republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din

2.1.2. Relaţiile Franţei cu Uniunea Europeană

Franţa de după 1945 se caracterizează faţă de Europa printr-o

2.2.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi

Germania este situată în Europa Central - Nordică, având graniţe

2.2.2. Relaţiile Germaniei cu Uniunea Europeană

În urma celui de al doilea război mondial, Germania a fost învinsă,

2.3. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

2.3.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat

2.3.2. Relaţiile Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de

Marea Britanie, în urma celui de al doilea război mondial, a fost

2.4.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi

Republica Italiană sau Italia este o ţară în sudul continentului

2.4.2. Relaţiile Italiei cu Uniunea Europeană

Italia este unul dintre membrii fondatori ai Comunităţii Europene.

2.5.1. Scurt istoric. Generalităţi, particularităţi

Spania este un stat situat în sud-vestul Europei, ocupând cea mai

2.5.2. Relaţiile Spaniei cu Uniunea Europeană

Spania a fost o lungă perioadă, după al doilea război mondial, în

Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Actul Unic European – tratatul ratificat în 1987 care amendează şi

1. Ce reprezenta Comunitatea pentru Franţa?

2. Cine exercită activitatea legislativă şi activitatea executivă în

3. Când a fost admisă Marea Britanie în Uniunea Europeană?

STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Cuvinte cheie: republică, rege, investitor, cantoane, hidrocentrale.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Portugalia are o suprafaţă de cca. 93.000 km², o populaţie de

În 1830, Belgia a devenit stat independent, iar în timpul celor două

Deseori se fac confuzii legate de Olanda. Foarte mulţi numesc

Marele Ducat de Luxemburg este un stat în Europa care face parte