Stavrache, hangiu, personajul principal al nuvelei ”În vreme de război” de Ion Luca

Caragiale este caracterizat atât prin modalități directe cât și indirecte în această operă.
Hangiul Stavrache, personaj principal al nuvelei ”In vreme de razboi” este prezentat inca
din expozitiune ca fiind un barbat respectat, cu un statut social bine consolidat si cu un aer
”foarte multumit pentru ca afacerile ii mergeau bine. El avea hanul asezat in drum, era om cu
dare de mana”, de aceea si el era ingrijorat ca hotii sa nu-l calce, insa se relaxeaza cand afla ca
hotii au fost prinsi.
Dacă la început autorul ne face cunoștință cu omul onest ce-și apără onoarea familiei și
revoltat pe acțiunile fratelui său, pe parcursul desfășurării acțiunii operei facem cunoștință cu o
altă latură a lui Stavrache, o latură dominată de lăcomie, frică, neliniște și în cele din urmă
nebunie.
Lăcomia lui Stavrache se face vizibilă indirect în momentul sosirii în miez de noapte a
unui grup gălăgios. Deși popa Iancu îl imploră să nu deschidă, Stavrache îl împinge pe acesta
într-o altă cameră și deschide ușa hanului, căci nu vrea să piardă clienți. Punctul maxim al
lăcomiei, din această scenă, este atins prin dorința hangiului de a face tot posibilul să-i
satisfac[ pe clienti pentru a avea pe ce să le ia cât mai mulți bani.
Istet si descurcaret, dar si cu putere de convingere. hangiul il trimite pe fratele sau in
razboi ca voluntar in regimentul celor ”20 de voluntari tineri”, care s-au oprit la han pentru a se
odihni pana dimineata urmatoare cand trebuiau sa prinda trenul militar. Stavrache da dovada de
prefăcătorie convingandu-i pe militari că Iancu este un simplu cetățean dornic să-și ajute țara.
Hangiul isi salveaza astfel fratele.
Stavrache dă dovadă, indirect, de precauție și nerăbdare la primirea primei scrisori din
partea fratelui său, închizându-se în cameră pentru a nu fi surprins și descoperit. Este nemulțumit
de veștile primite, înciudat și intrigat atât de faptul că fratele său s-ar putea întoarce curând prin
îndeplinirea misiunilor dar și de incompetența judecătorilor ce nu fuseseră în stare să afle cine
fusese căpetenia hoților, nemulțumirile și intrigările acestor fapte transformându-se într-o
dezamăgire totală.
Însă la primirea acestei prime scrisori, autorul ne face și o caracterizare directă a lui
Stavrache, ce este dominat de frică la gândul că s-ar putea întâmpla ceva care să-i tulbure
liniștea, precum chiar întoarcerea fratelui său, fiind invidios pe victoriile acestuia, fără a se putea
bucura nici măcar puțin de eroismul lui.
 O altă caracterizare, indirectă, își face prezența la primirea veștii morții fratelui său, fiind
aparent emoționat, plânge, ca mai apoi să devină ”bărbat”.
Dacă în prima scenă punctul maxim al lăcomiei era atins de dorința de a lua cât mai mulți
bani de la clienți, acum lăcomia urcă încă o treaptă, unde se află averea fratelui său, lăsată de
izbeliște, nemoștenită și nerevendicată de nimeni, avere ce decide să o revendice chiar el, fiind
unica rudă rămasă în viață. Însă lăcomia sa nu se oprește aici, el devine obsedat de gândul că
ceva s-ar putea întâmpla și iar putea-o lua. Astfel, din cauza ascensiunii disperate pe treptele
lăcomiei dar și a remarcii avocatului cum că doar fratele său l-ar putea deranja, obsesia lui
Stavrache se transformă în nebunie, halucinând, până ce ajunge să nu mai distingă realul de ireal,
neștiind care în locul cui se află acum.
Punctul maxim al nebuniei sale este atins la întoarcerea reală a fratelui său, când disperat
se închină și face mătănii în fața icoanei, chircindu-se apoi în pat în încercarea de a se rupe cu
totul de lumea reală, lucru imposibil ce-l face să sară pentru ultima oară la gâtul fratelui său într-
un mod cât se poate de real și nu halucinant de data aceasta, chinuit fiind de întrebarea ”Gândeai
c-am murit, neică?”.
Stavrache trece astfel direct și indirect printr-un declin atât psihologic cât și moral și
intelectual, fiind ”modelul” omului avar din societate.