Alexandru Ioan Cuza

Clasa a XII-a
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I) s-a nascut pe 20 martie 1820 în Moldova si a decedat pe 15
mai 1873.
A.I. Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național Romania. Prin alegerea sa
ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești la 24 ianuarie , a fost înfăptuită Unirea
Celor doua principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii
Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi
pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative.
Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar
modern, adoptând oficial numele de România,[3] cu capitala la București, cu o singură adunare și un
singur guvern.

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar
efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective.
Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut
un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea
contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail
Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne:
secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma
justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai
boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863,
un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești și
dizolvă Adunarea Legiuitoare.

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a
lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru
„a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau
transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor
nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care
ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea
monstruoasei coalitati , hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de
partea lor o fracțiune a armatei și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23
februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința
factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin
precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 .

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A
încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile
Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.