Alexandru Lapusneanul

(demonstratie de nuvela)

Nuvela „Alexandru Lapusneanul”, de Costantin Negruzzi, este o opera

epica cu o actiune mai intinsa, cu un singur fir narativ, cu un conflict concentrat
si cu o actiune mai complicata la care participa mai multe personaje prezentate
in mediul lor de viata si caracterizate complex.
Fiind o nuvela si, implicit, o opera epica, modul de expunere predominant
este naratiunea, prin intermediul careia autorul relateaza un set de
intamplari, incepand cu sosirea lui Lapusneanu in tara, inaintea celei de-a doua
domnii si terminand cu moartea sa tragica.
Ca in orice opera epica, spatiul si timpul actiunii sunt bine
precizate, intamplarile petrecandu-se fie in apropiere de Tecuci, fie la curtea
domneasca, in biserica sau in Cetatea Hotinului, de-a lungul intregii sale
domnii. Relatarea faptelor se face la persoana a III-a si in mod obiectiv si de
aceea autorul isi permite rareori sa exprime un punct de vedere personal (si
atunci o face cu o mare retinere).
Atitudinea si sentimentele sale sunt exprimate insa indirect, prin
intermediul intamplarilor narate si al personajelor care se caracterizeaza prin
diverse tipologii, incepand cu domnitorul Lapusneanu, doamna Ruxanda,
vornicul Motoc si terminand cu Spancioc, Stroici si mitropolitul Teofan.
Intamplarile narate si personajele care participa la actiune constituie subiectul
nuvelei riguros structurat in patru parti precedate de cate un motto.
Actiunea este mai complicata decat a schitei, dar este lineara, pentru ca
autorul infatiseaza mai intai sosirea lui Lapusneanu si discutia cu delegatia de
boieri (expozitiunea), ca apoi, in urma refuzului, sa se urce pe tronul tarii
(intriga) si sa porneasca lupta impotriva boierilor tradatori (desfasurarea
actiunii) care culmineaza cu uciderea celor 47 de boieri, la asa-zisul ospat de
impacare. Voievodul il pedepseste si pe Motoc, dar apoi se imbolnaveste si isi
primeste pedeapsa pentru faptele sale de la Spancioc si Stroici, doi dintre boierii
fugari peste Nistru si care o indeamna pe doamna Ruxanda sa-l otraveasca pe
Lapusneanu (deznodamantul).
Actiunea este mai intinsa, pentru ca se petrece in locuri diferite si
infatiseaza mai multe intamplari petrecute intr-o perioada mai mare de timp. De
aceea, ca in orice nuvela, exista aici si conflicte puternice - cum este cel dintre
domnitor si boieri - care antreneaza un alt conflict, intre voievod si doamna
Ruxanda, precum si un numar mai mare de personaje principale (Alexandru
Lapusneanu), secundare (doamna Ruxanda, Motoc, Spancioc, Stroici), episodice
(mitropolitul, Bogdan), acestor personaje individuale adaugandu-li-se un
personaj colectiv - multimea care cere capul lui Motoc.
 In aceasta opera accentul cade pe evidentierea complexitatii personajului
principal care il intruchipeaza pe tiranul crud si sangeros, razbunator si viclean.
El nu este insa o simpla bruta insetata de sange, caci este lucid, prevazator, dar si
orgolios, darz si neabatut in hotararile sale.

Este fin psiholog, dovedeste abilitate politica, insa este totodata crud,
violent, brutal, ucigand fara mila. Astfel, prin aceste insusiri, uneori opuse,
naratorul creeaza un personaj complex, memorabil tocmai prin complexitatea
lui.

Ca in orice nuvela, nararea faptelor se face in mod obiectiv, respectand, in

general, izvorul de la care s-a pornit, insa scriitorul face cateva exceptii in
privinta unora dintre personaje (Tomsa, Spancioc, Stroici) si a actiunilor
intreprinse de acestia, cu scopul de a asigura coerenta structurii narative si de a
mentine intensitatea conflictului dintre domnitori si boieri.

Pe langa naratiune, care este modul de expunere predominant, naratorul

mai utilizeaza descrierea si dialogul, prima folosita si in inegalabilul portret pe
care i-l realizeaza doamnei Ruxanda: „Cînd intră în sală, ea era îmbrăcată cu
toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn. Peste zobonul de stofă
aurită, purta un benişel de felendreş albastru blănit cu samur, a căruia mînice
atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de
matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salbă de
multe şiruri de margaritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit
cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda
de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea
frumuseţă care făcea odinioară vestite pre femeile României şi care se găseşte
rar acum, degenerînd cu amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tînjitoare,
ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească.” sau in
reliefarea psihologiei maselor de tarani ridicati impotriva lui Motoc: „- Am
rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toţi Moţoc! — Moţoc! Moţoc! —
El ne beleşte şi ne pradă! — El sfătuieşte pre vodă! Să moară! - Moţoc să
moară! — Capul lui Moţoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate
inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas
striga: „Capul lui Moţoc vrem“.”. Atat in naratiune, cat si in descriere, sunt
folosite numeroase arhaisme prin care naratorul oglindeste vestimentatia
personajelor, obiceiurile, limbajul si atmosfera epocii evocate: "zobon",
"benisel", "felendres", "slic", "jungher", "spahiu", "vornic", "aprod" etc.
 Dialogul ocupa, de asemenea, un loc privilegiat in structura nuvelei, fiind
una dintre modalitatile de seama prin care sunt reliefate trasaturile personajelor.
De aceea, in functie de atitudinea si insusirile personajelor, el se poarta cand
tensionat sau cinic, cand insinuant si ironic, cand sincer si disperat. Datorita
imbinarii modurilor de expunere, a complexitatii personajului principal, a
actiunii mai ample si tensionate, prin conflictul principal, opera
literara „Alexandru Lapusneanul” este in mod convingator o nuvela.