Masa combustibilă

Toţi combustibilii conţin, în general, aceleaşi elemente chimice combustibile. Astfel,

combustibilii solizi şi lichizi conţin cantităţi mai mari sau mai mici de carbon (C), hidrogen (H),
sulf (S), azot (N) şi oxigen (O); aceste elemente se găsesc, în general, nu izolate ci în diferite
combinaţii. Combustibilii gazoşi conţin de obicei aceleaşi elemente sub formă de gaze distincte:
oxid de carbon (CO), bioxid de carbon (C0 2), metan (CH4), etan (C2H4) hidrocarburi, de tipul
CmHn etc.
Combustibilii gazoşi conţin numai cantităţi foarte mici de vapori de apă şi impurităţi
minerale antrenate, în timp ce combustibilii lichizi şi în special cei solizi conţin aceste elemente
în cantităţi foarte mari, ele alcătuind umiditatea şi masa minerală a combustibililor.
Carbonul se află în proporţia cea mai mare în combustibili (30—85%), fiind elementul
principal al masei combustibile. Prin arderea completă a unei cantităţi de 1 kg de carbon se
degajă 8 080 kcal.
Hidrogenul se găseşte ca element în combustibilii gazoşi naturali şi artificiali; în ceilalţi
combustibili se găseşte mai ales în combinaţii cu carbonul (hidrocarburi). Hidrogenul degajă
prin ardere 34 180 kcal/kg.
Azotul se găseşte în cantităţi mici în combustibili; prin arderea combustibililor, azotul care
nu arde, dezvoltându-se liber în stare gazoasă, absoarbe o parte din căldura dezvoltată prin
arderea componentelor combustibile, pentru a se încălzi până la temperatura celorlalte produse
gazoase ale arderii; prin aceasta, azotul înrăutăţeşte calitatea combustibilului.
Oxigenul se găseşte în combustibili în cantităţi variabile (2% în antracit; 44% în lemn); el
micşorează valoarea combustibililor, deoarece fiind combinat mai ales cu carbonul şi cu
hidrogenul, o parte din aceste elemente combustibile sînt deja oxidate.
Masa organică convenţională (tabelul 1.2) reprezintă suma conţinuturilor de C, H, N si O
din combustibil (masa organică fără conţinutul de sulf organic).

Tabelul 1.2. Caracteristicile masei organice convenţionale

Combustibilul Compoziţia medie a masei organice convenţionale, %
C H N O
Lemn 50 6 1 43
Cărbuni humici:
- Turbă 53-60 6-5,5 2 39-33
- Cărbune brun 62-79 6-4 1,5 27-17
- Huilă 75-83 6-5 1,7 9-7
- Huilă antracitoasă 83-90 5-4 1,7 7-5
- Antracit 93-97 3-1 0,8 3-1
Cărbuni sapropelici:
- Cărbune”boghead” 74-77 11-10 0,3 14-12
- Şisturi combustibile 60-75 10-8 0,3-1,2 10-8
Ţiţei 85-87 13-11 0,05-0,2 2-0,5

Sulful se găseşte în combustibilii solizi şi lichizi sub forma diferiţilor compuşi

combustibili şi necombustibili, în cantităţi care variază între 0,1 şi 7%. Puterea calorică a sulfului
este de 2 210 kcal/kg. Deşi prin ardere degajă o cantitate de căldură destul de mare, prezenţa
sulfului în combustibili este nedorită, deoarece bioxidul de sulf format prin ardere este un gaz
toxic pentru vieţuitoare, iar acidul sulfuric format în prezenţa apei corodează părţile metalice ale
generatoarelor de abur. Pentru aceste motive, un combustibil este socotit de calitate cu atât mai
bună cu cât conţinutul său de sulf este mai mic.

1.2.3. Masa minerală necombustibilă (simbol M)

Substanţele necombustibile micşorează puterea calorică, îngreunează şi scumpesc
manipularea şi transportul combustibilului; prin cenuşa şi zgura pe care le produc, aceasta
determină perturbări importante ale regimului normal de ardere, formând pe suprafeţele de
încălzire un strat izolator care împiedică transmiterea căldurii (deci micşorează randamentul
termic), degradând pereţii focarelor, formând depozite pe fundul rezervoarelor (în cazul
combustibililor lichizi), astupând conductele, injectoarele şi pompele, împiedicând accesul
aerului în focar, formând adeseori un strat izolator la suprafaţa bucăţilor de combustibil în ardere,
producând eroziunea suprafeţelor de încălzire, a canalelor de gaze, a instalaţiilor de tiraj etc.;
cenuşa zburătoare, antrenată de curentul de gaze de ardere şi evacuată pe coş, poate produce
eroziunea rapidă a exhaustoarelor şi poluarea atmosferei din jurul fabricilor, uzinelor şi
centralelor electrice.
Combustibilii gazoşi naturali nu conţin impurităţi minerale; combustibilii gazoşi artificiali
conţin mici cantităţi de impurităţi minerale, provenite din procesul de fabricaţie.
Combustibilii lichizi (mai ales păcura) conţin materii minerale necombustibile provenite în
special din apele de foraj, care sînt de obicei soluţii concentrate ale diferitelor săruri; de
asemenea ele pot rezulta din coroziunea conductelor, a cisternelor, a rezervoarelor şi din
curăţirea bazică sau acidă a produselor petroliere.
Combustibilii solizi au cel mai mare conţinut de materii minerale necombustibile (7-40 %);
acestea provin din substanţele minerale conţinute în plantele care au dat naştere cărbunilor
(cenuşă primară), din substanţele minerale sedimentate concomitent cu formarea zăcământului
(cenuşă secundară) şi din materialul steril al zăcământului (cenuşă terţiară) şi sunt alcătuite din:
silicaţi, sulfiţi (în special FeS2), carbonaţi (CaC03, MgC03, FeC03), sulfaţi (CaS04, MgS04), oxizi
metalici, fosfaţi, cloraţi, săruri ale metalelor alcaline etc.

1.2.4. Cenuşa (simbol A)'

Substanţele minerale rămase după arderea combustibilului alcătuiesc cenuşa. Conţinutul de
cenuşă variază foarte mult de la un combustibil la altul şi nu corespunde nici din punct de vedere
cantitativ nici din acela al compoziţiei chimice cu materiile minerale din care a rezultat, deoarece
prin ardere se produc o serie de reacţii, dintre care cele mai importante sînt următoarele:
- unele minerale (argilele, gipsul, limonitele etc). îşi pierd apa de
cristalizare; astfel, la temperaturi peste 400°C protoxidul de fier se transformă în oxid de fier:
4FeO + 02 = 2Fe203;
- prin ardere la temperaturi peste 570°C, sulfurile de fier se transformă în bioxid de sulf şi
oxizi de fier:
4FeS2 + 11O2= 2Fe2O3 + 8SO2;
- anhidrida sulfuroasă care se formează prin oxidarea piritei şi a sulfului organic intră în
reacţie cu CaCO3 şi O2, după reacţia:
2SO2 + 2CaCO3 + O2 = 2CaSO4 + 2CO2;"
- anhidritul format prin deshidratarea gipsului se disociază la temperaturi peste 1 000°C, în
oxid de calciu şi trioxid de sulf:
 CaSO4 = CaO + SO3;
- carbonaţii se descompun, la temperaturi peste 600°C în bioxid de carbon şi oxizi metalici,
după reacţii de tipul:
CaCO3 = CaO + CO2;
- clorurile alcaline se volatilizează la temperaturi peste 900°C;
- humaţii diferitelor metale se descompun, pierzând partea organică;
- oxizii proveniţi din argilă, pirită, cuarţ etc. formează, prin reacţii la temperaturi ridicate,
aluminaţi şi silicaţi.
În afara componenţilor principali indicaţi (după tip şi conţinut) în tabelul 1.3, masa minerală
necombustibilă mai conţine, in cantităţi extrem de mici, (0,002 — 0,07%) unele elemente „de
urmă", care au uneori o importanţă industrială deosebită. Astfel, se întâlnesc mai des: Ge, V, Co,
Ni, Cu, Ag, Cr, B, Mo, As, Be, Bi, Ti, Pb, Sn, Zn, Se, Mn, Au, uneori chiar U şi Th. Cenuşa care
se formează ca rezultat al arderii combustibililor în focare se deosebeşte, prin compoziţia sa
chimico - mineralogică, de cenuşa care se formează prin arderea combustibililor în condiţii de
laborator.

Tabela 1.3. Compoziţia cenuşii din cărbuni

Elemente componente Conţinutul, %
Tip silico-aluminos Tip calcic
Bioxid de siliciu SiO2 10-67 13-40
Bioxid de titan TiO2 0-0,5 0-0,5
Trioxid de aluminiu Al2O3 10-30 5-35
Oxid feric Fe2O3 5-25 4-25
Oxid de calciu CaO 1-14 10-27
Oxid de magneziu MgO 0,2-5,0 0,2-10
Baze de potasiu şi sodiu 0,2-3,0 0,4-2
K2O+Na2O(R2O)
Trioxid de sulf SO3 0,5-2,0 5-30

Această deosebire este determinată de:

—acţiunea mediului gazos din focar, la temperaturi ridicate;
—separarea cenuşii în spaţiul focarului;
—dizolvarea parţială a căptuşelii focarului în cenuşa topită:
—diferenţa mare dintre timpii în cursul cărora substanţele minerale care alcătuiesc cenuşa
sînt supuse acţiunii temperaturii înalte, în condiţii de laborator şi focar.
Masa minerală a combustibilului se calculează cu ajutorul formulei:

(
M = A+W M + ( CO 2 ) M + 0 ,625 S S −2 ,5 SiA −S SO
4 ) (1.1)
în care conţinutul de apă de hidratare în silicaţi are valoarea:

[
W M =0 , 10 A−Fe 2 O3 −1 , 25 S S −
14
11
( ( 4
)
CO 2 ) M −2 , 5 S iA−S SO −4 , 25 S SO
4
(1.2)
]
Conţinutul de cenuşă A al combustibililor solizi se determină conform SR 5265 - 1994.
 La temperaturile înalte din focar, cenuşa se topeşte şi, prin răcire, dă naştere unei mase tari
cu aspect sticlos, numită zgură.
Conţinutul de cenuşă (în % din greutate) şi temperatura de topire a cenuşii sînt cele două
caracteristici importante ale cenuşii, care influenţează desfăşurarea procesului de ardere a
combustibililor.
Temperatura de topire a cenuşii (tabelul 1.4) are o mare importanţă practică in arderea
combustibililor; dacă cenuşa se topeşte la temperaturi joase, ea formează uşor zgura, care astupă
spaţiile dintre barele grătarului, perturbând procesul de ardere şi impunând o curăţire repetată a
focarului, în zgură rămânând adesea părţi din combustibil nearse complet, randamentul arderii
scade.

Tabel 1.4. Temperaturile de topire ale principalelor elemente componente ale cenuşilor
Componentul Temperatura Componentul Temperatura
0
de topire, C de topire, 0C
SiO2.......................... 1625 Fe2O3 FeO.................... 1980
Al2O3....................... 2050 FeO.................................... 1030
CaO......................... 2570 Na2O, K2O, (R2O)........... 800-1000
MgO........................ 2800

Temperatura de topire a cenuşii se determină introducându-se, într-un cuptor electric special,

mai multe piramide (numite „conuri") executate din cenuşa studiată, având înălţimea de 20 mm
şi latura bazei de 7 mm; una dintre feţele piramidei trebuie să fie perpendiculară pe bază. Pentru
a se crea condiţii cît mai apropiate de cele reale din focar, încălzirea conurilor în cuptorul electric
se face într-un mediu gazos (CO, CH 4 şi H2) şi în lipsa oxigenului. În cursul încălzirii conurilor
se determină:
- temperatura de înmuiere, care corespunde momentului înclinării vârfului piramidei până
la bază;
- temperatura de topire, care corespunde momentului când piramida se transformă într-o
sferă;
- temperatura de curgere, care corespunde momentului când conţinutul piramidei se
revarsă peste baza acesteia.
Din punctul de vedere al temperaturii de topire cenuşile se împart în:
- cenuşi greu fuzibile, pentru care
SiO2 + A12 O 3
>4
Fe 2 O 3 + CaO + MgO (temperatura de topire este mai mare decât 1 200°C);
- cenuşi uşor fuzibile, pentru care valoarea expresiei de mai sus este
mai mică decât 4 (temperatura de topire este mai mică decât 1 200°C).
În cazul evacuării zgurii în stare lichidă, este necesar să se cunoască şi viscozitatea acesteia,
care poate fi determinată prin metoda ORGRES, bazată pe determinarea vitezei de deformare la
torsiune a unei epruvete cilindrice de zgură, la temperaturi ridicate.
Viscozitatea zgurii depinde de compoziţia chimică şi mineralogică şi scade cu temperatura,
în timp ce oxizii de fier, de magneziu şi de calciu micşorează viscozitatea zgurii, oxizii de
aluminiu o măresc.