CUPRINS:

INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3
. . .

1 STRUCTURA ALIAJELOR FE-C ÎN STARE LICHIDĂ . . . . . . . . 4

1.1 SOLUBILITATEA CARBONULUI ÎN FIER . . . . . . . . . . . . . . . . 4

1.2 COEFICIENTUL DE ACTIVITATE AL CARBONULUI . . . . . . . . . 4
INFLUENŢA DIFERITELOR ELEMENTE ASUPRA SOLUBILITĂŢII CARBONULUI
1.3 5
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.4 MODIFICĂRI STRUCTURALE ÎN ALIAJELE FE-C . . . . . . . . . . . 5

2 VISCOZITATEA ZGURILOR LICHIDE . . . . . . . . . . . . . . . . 8

DEFINIȚIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
2.1 8
. . . .
2.2 VISCOZITATEA ZGURILOR DE SILICAŢI, ALUMINAŢI ŞI FOSFAŢI . 8
2.3 VISCOZITATEA ZGURILOR DE RAFINARE A OŢELURILOR . . . . . 12
2.4 CALCULUL VISCOZITĂŢII ZGURILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
 CERCETAREA AVANSATĂ A TOPITURILOR FEROASE
STRUCTURA ALIAJELOR Fe-C ÎN STARE LICHIDĂ
VISCOZITATEA ZGURILOR LICHIDE

Introducere

Cunoaşterea structurii şi proprietăţilor metalelor şi aliajelor la temperaturi

apropiate de cea de topire este importantă pentru metalurgie. Lucrările efectuate în
ultimele decenii au arătat că la aceste temperaturi, lichidele prezintă trăsături comune
cu corpurile solide din care provin prin topire, cu menţiunea ca ordinea în care sunt
aranjaţi atomii în reţea este una restrânsă, care se întinde pe distanţe mici (de numai
câteva zeci de distanţe interatomice), denumită ordine apropiată. Deci la temperaturi
apropiate de cea de topire, lichidele nu sunt amorfe, ci au o structură, în anumită
măsură, asemănătoare cu cea a corpurilor solide din care provin.
Lichidele, având valori mijlocii ale energiei potenţiale şi forţe de coeziune
reduse între atomi, nu se caracterizează nici prin ordine perfectă, ca cea întâlnită la
corpurile solide cristaline, nici prin distribuţia haotică a atomilor (moleculelor),
caracteristice gazelor. Deci şi din punct de vedere structural lichidele ocupă un loc
intermediar între gaze şi corpurile solide.
În stare lichidă metalele şi aliajele au o structură cristalină, caracterizată prin
aranjamentul ordonat al atomilor. După topire, structura şi proprietăţile metalelor şi
aliajelor nu se schimbă prea mult, fapt confirmat de următoarele cercetări
experimentale:
- variaţia densităţii la topire este relativ mică; în general metalele îşi
micşorează densitatea la topire în proporţie de 3…5%, ceea ce înseamnă că distanţa
dintre atomi se măreşte în medie cu 1…2%; în cazul fierului pur, densitatea scade la
topire cu 3,52%, deci distanţa medie dintre atomi creşte cu 1,52%; la oţeluri
densitatea scade la topire cu 4,2…5,1% în funcţie de conţinutul de carbon;
- la majoritatea metalelor caracterul conductibilităţii electrice nu se modifică la
trecerea din stare solidă în stare lichidă, modificarea rezistivităţii este mică;
- căldura latentă de topire şi variaţia entropiei la topire au valori mult mai mici
decât la vaporizare sau sublimare, deci topirea nu duce la micşorarea substanţială a
forţelor de coeziune între atomi;
- căldura specifică a metalelor suferă modificări foarte mici la topire, deci
agitaţia termică nu se schimbă în mod esenţial;
- experienţele au arătat că în apropierea temperaturii de topire, corpurile
metalice solide posedă o anumită fluiditate, iar după trecerea în stare lichidă îşi
menţin într-o anumită măsură proprietăţile elastice; aceasta arată că topirea şi
solidificarea conduc la schimbarea calitativă şi nu cantitativă a proprietăţilor
mecanice ale metalelor.

STRUCTURA ALIAJELOR Fe-C ÎN STARE LICHIDĂ

În practică fierul pur se utilizează foarte rar. În marea majoritate a cazurilor se

utilizează aliaje ale fierului cu diferite elemente acestea constând în oţeluri, fonte,
feroaliaje și aliaje speciale.
Pornindu-se de la concepţia generală asupra stării lichide a metalelor, o serie de
autori consideră că există o oarecare asemănare între structura aliajelor fierului în
stare solidă şi lichidă. Astfel unii autori consideră că fonta şi oţelul nealiat prezintă în
stare lichidă trăsăturile structurale ale austenitei. J. Chipman a emis părerea că
oţelurile feritice îşi păstrează în mare măsură caracteristicile structurale şi după
topire. V.I. Iavoiski [10] consideră că până la 0,2…0,3% C oţelul lichid are
trăsăturile structurale ale soluţiei solide δ şi α, iar la 0,2…0,3%< [C] < 1,7…2,0%
trăsăturile soluţiei solide γ (austenita).

1.1 Solubilitatea carbonului în fier

Solubilitatea carbonului în fier, determinată pe baza curbei lichidus post

eutectice a diagramei Fe-C, este destul de bine redată de expresia:

[ %C ] max = 1,34 + 2,54 ⋅10 −3 T ( 0 C ) (1)

După date mai recente variaţia entalpiei de dizolvare a carbonului în fier este
∆H 0
= 28000 J / at .g , adică soluţia de carbon în fier nu este ideală.

1.2 Coeficientul de activitate al carbonului

Coeficientul de activitate al carbonului în aliajele Fe-C poate fi calculat cu

expresia:

lg f C = eCC [ %C ] ; eCC = 0,196 (2)

ceea ce denotă o deviaţie negativă faţă de legea lui Raoult.

După unii autori, variaţia coeficientului de activitate Raoult al carbonului poate
fi redată prin expresia:

lg γ C = −0,23 + 0,049 [ C ] ( %at ) (3)

Deci sub 5% atomice carbon γ C <1 , iar peste 5% atomice carbon (1,05%C)
γ C >1 .
 1.3 Influenţa diferitelor elemente asupra solubilităţii carbonului în fier

Dizolvându-se în fier, carbonul cedează un număr de electroni pentru

completarea stratului 3d de electroni ai atomilor de fier. Deci solubilitatea carbonului
depinde de gradul în care electronii săi sunt asimilabili de către atomii metalici. De
aceea, prezenţa în aliajele fierului cu carbonul a unor elemente, ca Mn, Cr, V, Ti etc,
la care numărul de electroni în substraturile exterioare (de exemplu 3d) este mai mic
decât la fier, favorizează dizolvarea carbonului, deci măreşte solubilitatea acestuia,
deoarece pot prelua un număr de electroni ai carbonului. Dimpotrivă, alte elemente,
cum ar fi Co, Ni, Cu etc. care au în substratul 3d un număr mai mare de electroni
decât fierul, micşorează solubilitatea carbonului în fier (figura 1 și tabelul 1).

Fig. 1 Influenţa diferitelor

elemente asupra solubilităţii
carbonului în fier.

1.4 Modificări structurale în aliajele Fe-C

O serie de lucrări experimentale conduc la concluzia că aliajele Fe-C în stare

lichidă prezintă într-adevăr unele modificări structurale la circa 0,2…0,35% C şi la
circa 2% C. Astfel, viscozitatea aliajelor Fe-C prezintă un minim la la 0,15…0,20% C
şi un maxim la 0,3…0,4% C. Punctele caracteristice de la 0,15…0,20% C şi 0,3…
0,4% C indică o modalitate a ordinei apropiate în structura acestor aliaje. Concluzia
de mai sus este confirmată de lucrări privind determinarea altor proprietăţi ale
aliajelor Fe-C într-un interval de temperatură. Izotermele obţinute sunt prezentate în
figura 2.
Se observă că şi izotermele altor proprietăţi ale acestor aliaje prezintă două
inflexiuni clare: una la 0,15…0,20% C, iar alta la 0,3…0,4% C.
 Rezultatele experimentale din figurile 2 şi 3 sunt explicate prin prisma
structurii microneomogene a topiturilor metalice. Ei presupun că la topire în fierul
lichid se păstrează o cvasistructură de tip C.V.C. Procesul de trecere de la structura
C.V.C. la structura C.F.C. se încheie, se pare, la circa 0,3…0,5% C.
Comparaţia între izotermele proprietăţilor şi diagrama Fe-C arată că minimul
izotermelor ρ, σ şi ν corespunde punctului J ( 0,17% C) de pe diagrama Fe-C, iar
minimul izotermei χ este apropiat de punctul H (0,09% C).
După unii autori aliajele Fe-C cu peste 2% C au o structură coloidală.
In sistemele Fe-C-O interacţiunea atomică este şi mai complexă, ceea ce face
variaţia proprietăţilor funcţie de compoziţie să aibă un caracter complicat. Astfel,
viscozitatea cinematică la 1600°C poate fi calculată cu relaţia:
ν = 10 ,34 −18 ,39 [C ] − 2,755 ⋅10 3 [O ] +1,449 ⋅10 4 [C ][O ] +12 ,65 [C ] 2 +
4,032 ⋅10 4 [O ] −1,691 ⋅10 4 [C ] [O ] −1,511 ⋅10 6 [C ][O ] + 4,462 [C ] − (4)
2 2 3

−1,42 ⋅10 7 [O ] +1,987 ⋅10 3 [C ] [O ] +1,649 ⋅10 6 [C ] [O ] [m 2 / s ]

3 3 2 2

Tabelul 1
Influenţa unor elemente de aliere asupra
solubilităţii carbonului în fier
Configuraţia electronică
δ [ %C ]
Elementul, E N =3 N=4 δ [ %E]
s p d s p d
Ti 2 6 2 2 - - + 0.17
V 2 6 3 2 - - + 0,13
Cr 2 6 5 1 - - + 0,09
Mn 2 6 5 2 - - + 0,04
Fe 2 6 6 2 - - 0
Co 2 6 7 2 - - - 0,03
Ni 2 6 8 2 - - - 0,07
Cu 2 6 10 1 - - - 0,2
Al 2 1 - - - - - 0,25
P 2 3 - - - - - 0,35
Si 2 2 - - - - - 0,30
S 2 4 - - - - - 0,4
 Fig. 2 Variaţia proprietăţilor aliajelor Fe-C Fig. 3 Variaţia cu conţinutul
cu conţinutul de carbon: a - densitatea, de carbon a volumului specific
b - viscozitatea cinematică, c - energia de al aliajelor Fe-C topite.
actvare a viscozităţii, d - tensiunea
superficială, e-susceptibilitatea magnetică,
f - diagrama de echilibru Fe-C.

Din analiza relaţiei de mai sus rezultă că influenţa carbonului asupra

viscozităţii depinde şi de conţinutul de oxigen şi invers. Astfel, la un conţinut de
oxigen de 0,001% pe izoterma viscozităţii se observă un minim la 0,6…0,7% C, iar la
0,0003…0,0006% O, un minim la 0,3…0,4% C.
În topiturile cu mai puţin de 0,2% C creşterea conţinutului de oxigen conduce
la scăderea viscozităţii, la 2% C oxigenul nu influenţează practic viscozitatea în timp
ce la 025…0,7% C creşterea concentraţiei de oxigen determină creşterea viscozităţii
aliajului.
De reţinut că şi în aceste topituri se evidenţiază concentraţiile ”critice” de 0,2%
C şi 0,3…0,4% C, menţionate şi în analizarea structurii aliajelor Fe-C.
 2. VISCOZITATEA ZGURILOR LICHIDE

Interacţiunea dintre faza metalică şi zgură are loc în stare lichidă. De aceea
pentru siderurgie este foarte importantă cunoaşterea structurii şi a proprietăţilor
zgurilor în stare lichidă.
Procesele care au loc în agregatele metalurgice depind în mare măsură de
mobilitatea ionilor din zgură. Aceasta îşi are expresia în viscozitatea zgurii. Zgurile
viscoase împiedică difuzia substanţelor şi transmisia de căldură. În plus, zgurile
viscoase se evacuează dificil din agregatele metalurgice şi contribuie la pierderea
unei cantităţi însemnate de metal sub formă de picături înglobate în ele.

2.1 Definiție

Viscozitatea reflectă frecarea interioară dintre straturile fluidului datorită

vitezelor diferite cu care acestea se deplasează sub acţiunea unei forţe exterioare.
Forţa de frecare interioară este dată de ecuaţia lui Newton:
dw
F =η S (5)
dr
unde: F – este forţa de frecare, în N;
S – suprafaţa de contact între straturi, în m2;
dw
dr
– gradientul de viteză pe normala la curgerea vâscoasă, 1/s2;
η – coeficientul de viscozitate dinamică, în Ns/m2.
Viscozitatea cinematică υ este:
η
υ= m2/s
ρ, (6)
unde ρ este densitatea lichidului, în kg/m3.
Se observă că viscozitatea zgurilor este mult mai mare decât a metalelor în
stare lichidă şi a sărurilor topite. În mod normal ea este cuprinsă între 0,02 şi 0,8
Ns/m2. În unele cazuri, viscozitatea zgurilor acide poate atinge 15 Ns/m2 şi chiar mai
mult.

2.2 Viscozitatea zgurilor de silicaţi, aluminaţi şi fosfaţi utilizate la

elaborarea aliajelor feroase

Variaţia viscozităţii majorităţii zgurilor silicatice, aluminoase şi fosfatice cu

temperatura este bine redată de expresia:
Ev

η = Ae RT 2 , Ns/m2 (7)

unde: A – este un factor aproximativ constant pentru un anumit tip de zgură (depinde
de compoziţia zgurii);
Ev – energia de activare a curgerii vâscoase.
Reprezentarea grafică a expresiei de mai sus este dată în figura 4.

Fig. 4 Variaţia viscozităţii

zgurilor cu temperatura.
a – zgură acidă; b – zgură bazică.

În relaţia (7) temperatura este la pătrat pentru că însăşi energia de activare Ev

depinde de temperatură, care, după cum se ştie, influenţează asupra formei şi mărimii
anionilor complecşi care au rol determinant în curgerea vâscoasă. În cazul silicaţilor,
creşterea temperaturii duce la micşorarea dimensiunilor anionilor complecşi, ceea ce
micşorează energia de activare Ev şi viscozitatea (pe două căi).
La temperaturi suficient de înalte, viscozitatea zgurilor bazice este mai mică
decât a celor acide. Aceasta se explică prin faptul că zgurile bazice sunt formate din
unităţi structurale mai mici şi deci mai mobile decât cele acide.
De obicei, pentru a se stabili variaţia vâscozităţii în funcţie de compoziţia
chimică a zgurii, se folosesc izotermele (sau curbele de încălzire egală peste linia
lichidus a diagramei de echilibru). În momentul de faţă există expresii empirice care
exprimă variaţia vâscozităţii în funcţie de conţinutul diferiţilor componenţi.
În zgurile de tipul silicaţilor, influenţa caracteristicilor anionilor complecşi
asupra viscozităţii este determinantă, deoarece viscozitatea este determinată de
mobilitatea elementelor de curgere. În silicaţi cea mai mică mobilitate o au anionii
complecşi. Cu cât zgura este mai acidă, cu atât anionii complecşi au o structură mai
complicată datorită polimerizării şi dimensiunile lor sunt mai mari. Prezenţa acestora
face ca zgura să aibă viscozitate mai mare decât electroliţii topiţi în care anionii atât
de mari lipsesc.
Influenţa anionilor simpli şi a cationilor nu poate fi neglijată, dar incomparabil
mai mică decât a anionilor complecşi. Influenţa cationilor se manifestă mai mult
indirect, adică nu atât prin mărimea lor, cât prin forţa de interacţiune cu anionii,
influenţând energia de activare, Ev, figura 5.
În zgurile mai bazice decât ortosilicaţii (NSiO2 <0,33) structura este formată di
tetraedrii de silice izolaţi, înconjuraţi din toate părţile de cationi metalici şi deci
viscozitatea lor este relativ mică şi variază puţin cu compoziţia chimică şi probabil
mai mult cu temperatura.
 Variaţia viscozităţii funcţie de compoziţia chimică este prezentată în figurile 6
şi 7, pentru zgurile binare, respectiv complexe.

Fig. 5 Influenţa cationilor Fig. 6 Variaţia viscozităţii în

asupra viscozităţii sistemul CaO-SiO2.
metasilicaţilor.

Fig. 7 Variaţia viscozităţii zgurilor Fig. 8 Echivalentul în silice al Al2O3 funcţie

funcţie de bazicitate(CaO/SiO2). de concentraţia molară a aluminei şi de
raportul concentraţiilor molare Al2O3 şi CaO.

Alumina acţionează la fel ca şi silicea, fiind tot un oxid formator de reţea, dar
în termeni molari ea nu este echivalentă cu silicea, de aceea în privinţa influenţării
viscozităţii alumina are un echivalent în silice, Na, care depinde de raportul
Al2O3/CaO şi de conţinutul de Al2O3 (fig. 8).
In figura 9 este prezentată variaţia viscozităţii zgurilor din sistemul CaO-Al2O3-
SiO2-MgO în funcţie de suma NSiO2+Na, la diferite temperaturi. În acelaşi sistem, FeO
până la 16 % (mol) acţionează identic cu CaO, peste această valoare FeO micşorează
mai mult viscozitatea decât CaO sau MgO (figura 10). In acest grafic NCaO =NCaO
+NMgO.
 Fig. 9 Viscozitatea zgurilor în Fig. 10 Influenţa FeO asupra viscozităţii în
sistemul CaO - Al2O3 –SiO2 – MgO sistemul CaO – MgO - Al2O3 --SiO2 – FeO.

Fig. 11 Influenţa CaF2 şi MgF2 asupra Fig. 12 Influenţa CaF2 asupra

viscozităţii zgurii bazice. viscozităţii zgurii acide.

Fluorina (CaF2) şi alte fluoruri micşorează viscozitatea zgurilor datorită

mobilităţii cationilor de CaF+. Un exemplu este dat în figura 11 pentru o zgură bazică
cu compoziţia: 51,7% CaO, 3,2% MgO, 12,7% Al2O3, 32,4% SiO2 şi altul în fig. 12
pentru o zgură acidă cu compoziţia: 50% SiO2, 15% Al2O3, 35% CaO.
In figurile 13 şi 14 sunt prezentate liniile de izoviscozitate în sistemul CaO-
Al2O3-SiO2 caracteristic zgurilor de furnal şi CaO-FeO-SiO2 caracteristic zgurilor
oxidante de la elaborarea oţelurilor.
 Fig. 13 Liniile de izoviscozitate în sistemul Fig. 14 Liniile de izoviscozitate în
CaO - Al2O3 – SiO2 la 1450°C sistemul CaO – FeO – SiO2

2.3 Viscozitatea zgurilor de rafinare a oţelurilor

Aceste zguri se încadrează în sistemele CaO-Al2O3 (CaO/Al2O3 =1); CaO-SiO2-

CaF2 (tratarea oţelului în oală); Al2O3-CaF2 sau CaO- Al2O3-flux (CaF2, Na3AlF6,
NaO etc.); CaO-Al2O3- SiO2-flux (retopirea electrică sub zgură) etc. şi au în general
viscozitatea mică (0,01…0,05 Ns/m2). Zgurile pentru retopirea electrică cu circa 70%
CaF2 au viscozitatea de 0,01…0,015 Ns/m2.
În sistemul CaO-Al2O3 alumina micşorează, la conţinuturi mici, viscozitatea,
dar peste 43…45% o măreşte (fig. 15). În sistemul CaO-Al2O3-SiO2, silicea măreşte
viscozitatea zgurilor de rafinare (fig. 16).

Fig. 15 Izotermele viscozităţii Fig. 16 Izotermele viscozităţii zgurilor

zgurilor CaO – Al2O3. de rafinare de tip CaO – Al2O3 – SiO2.
In zgurile de rafinare calcoaluminoase pure sau cu puţină silice, variaţia
viscozităţii cu temperatura urmează legea de bază Eyring-Frenkel:
Ev

η = A⋅e RT (8)
În figura 17 sunt prezentate diagramele ternare de izoviscozitate ale zgurilor de
rafinare de tip CaO-SiO2-MgO-Al2O3 (a) şi 20% Al2O3 (b). Zona haşurată este zgură
cu bazicitate optimă, cu 7…12 % MgO. Compoziţiile care asigură cel mai mici
temperaturi de topire şi viscozitate mică sunt prezentate în tabelul 2.
Viscozitatea zgurilor folosite la turnarea continuă a oţelurilor ca zguri de
acoperire şi de lubrefiere în cristalizor trebuie să aibă viscozităţi mici de 0,03…0,05
Ns/m2.
Tabelul 2
Temperaturile lichidus ale unor zguri de rafinare
Compoziţia chimică, % Temperatura
CaO SiO2 Al2O3 MgO lichidus, °C
55 - 45 - 1450
45 25 20 10 1500
50 20 20 10 1550

2.4 Calculul viscozităţii zgurilor

Calculul viscozităţii [Ns/m2] în funcţie de compoziţie se poate face cu formule

empirice:
1) Pentru zguri bazice de furnal cu compoziţia: 0…10% MgO, 4…10%Al2O3,
0,1…1,0%MnO, 0,2…0,9%FeO, 1,4…2,3%S şi CaO/SiO2=1,4…2,3, la t=1500°C:

{ [ ]}
η = 0,1 26,62 − 5,33( % Al2 O3 ) + 0,31( Al2 O3 ) + ln − 2,69B + 2,02B 2 ; [ Ns / m 2 ]
2
(9)

B=
( %CaO) + ( %M gO)
( %SiO2 ) (10)

2) Pentru zguri acide de furnal cu: 37…57%SiO2, 10…30% Al2O3, 22…42%CaO

şi 7…27%MgO la temperaturi de 1400°C. Conţinuturile procentuale reale se
calculează astfel încât suma lor să fie 100%.
 η = 1 − 20[ 3 ,85( %0S 2i ) O+ 4 ,27 ( %0 A 2Ol3 ) + 3 ,16( %2C ) a+ 2O,89 ( %3M ) ] g− O
− 4 5 ,49 ( %8S 2i ) ( OA 2Ol3 ) − 1 ,4 ( %8S 2i ) ( O%C ) a− 1 O,32 ( %72S 2i ) ( O%M ) −g O (11)
1 0 
 − 1 ,28 ( %8 A 2Ol3 ) ( %C ) a− 1 O,14 ( %78 A 2Ol3 ) ( %M ) +g1 ,O33( %9C ) a( %MO )  g o
Pentru zgurile acide de furnal cu B=0,7…1,4 se poate utiliza și relaţia:

η=
0,49
B − 0,45 , [ Ns / m ]
2
(11)

unde bazicitatea B se calculează cu relaţia:

( %C aO)( %M g O)( % F eO)( %M n O)( % N a2O )( %C a S)( % F eS)

B= (12)
( %S iO2 )( % A l2O3 )
 Fig. 11 Viscozitatea zgurilor de rafinare de tip
CaO – SiO2 – MgO - Al2O3 la 1550°C.

3) Pentru zguri bazice de oţelărie, oxidante cu: 18…25% SiO2, 28…48% CaO,
9…18% MnO, 5…11% Al2O3, 7…14% FeO, 0,7…3,5% Fe2O3, 13…18% MgO, 1…
3% P2O5, 0,1…0,3% S, la 1600°C.

lg[η ⋅ 10] = −0,0509( % SiO2 ) + 0,0178( %CaO) − 0,022( % MnO) + 0,0455( % Al2 O3 ) −
− 0,0165( % FeO) + 0,0322( % Fe2 O3 ) + 0,0201( % MgO) − 0,0232( % S ) + 1,17( % P2 O5 ) + 1,88
[ Ns / m ]
2

(13)

4) Pentru zguri folosite la turnarea continuă, cu compoziţia: 35…56% SiO2,

12…45% CaO, 0…11% Al2O3, 0…20%Na2O, 0…20%CaF2.

[ Ns / m ]
B
2
η = A ⋅T ⋅ e T
, (14)

unde:
 ln A = −19 ,81 + 35,75 N Al 2O3 + 1,73 N CaO + 5,82 N CaF 2 + 7,02 N Na 2O ; A în [ Ns / m K ] (67)
2

B = 31140 + 68833 N Al 2O3 − 23896 N CaO − 46351 N CaF2 − 39519 N Na 2O .... (15)

Relaţia (66) se poate utiliza şi pentru zgurile de rafinare conţinând fluxuri.

Pentru conţinuturi mici de MgO şi MnO, NCaO se poate lua ca:
NCaO + NMnO + NMgO.

5). Pentru zguri folosite la retopirea electrică sub zgură, cu compoziţia: 43,6…
68,0% CaF2, 7,4…40,6% CaO, 14,3…23,0% Al2O3, 1,5…1,6% SiO2, se poate utiliza
relaţia [16] valabilă la 1500°C:

ln η = 1,220 N SiO 4 − −1,250 N AlOF − + 0,107 N AlO − − 0,698 N CaF +

4 2 2
, η [ Ns / m 2 ] (16)

iar pentru zguri cu compoziţia: 35,8…45,0% CaF2, 33,3…34,5% CaO, 11,8…15,1%

Al2O3 şi 5,4…19,1% SiO2, pentru 1500°C este:

ln η = 1,220 N SiO 4 − − 0,600 N AlOF − + 0,920 N AlO − − 1,330 N CaF + , η [ Ns / m 2 ] (17)

4 2 2

6) Pentru zguri cu 60…70% CaF2 + 22…24% Al2O3 +0,5…2%SiO2+1…6%CaO

(ANF6), larg utilizate pentru REZ, variaţia viscozităţii cu temperatura este dată de
relaţia:
1
ln( η ⋅ 1 0) = 2,2 4⋅ 1 04⋅ ⋅ − 1 4,3 4, η [ Ns / m 2 ] (18)
T
În zgurile de rafinare din sistemul CaO-Al2O3-SiO2 +flux, energia de activare a
viscozităţii este de 117…156,4 kJ/mol.