Sunteți pe pagina 1din 253

MINISTERUL EDUCAłIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti Departamentul de ÎnvăŃământ la DistanŃă şi cu Frecventă Redusă

VIOREL NICOLAE

UTILAJE PETROCHIMICE

Editura UniversităŃii Petrol-Gaze din Ploieşti

2012

INTRODUCERE

Structurată şi elaborată la nivelul cerinŃelor implicate de perceptele moderne ale prelegerilor universitare, respectiv, aşa-numitele „cursuri universitare”, lucrarea tratează în sinteză aspectele constructive şi funcŃionale ale principalelor tipuri de utilaje petrochimice întâlnite în industria chimică, petrochimică şi în rafinării. Pentru formarea gândirii tehnice a viitorului specialist, în cadrul fiecărei „UnităŃi de învăŃare” (UI) se prezintă bazele teoretice necesare proiectării şi construcŃiei utilajelor petrochimice, în vederea realizării unor utilaje performante din punct de vedere tehnic şi economic, care să funcŃioneze în condiŃii de deplină securitate tehnică. Pentru a facilita valorificarea numeroaselor informaŃii din domeniu, fiecare „Unitate de învăŃare” se încheie cu testul de autoevaluare, lucrarea de verificare şi bibliografia pe care studentul trebuie să o parcurgă pentru studiul unităŃii de învăŃare. Lucrarea include scheme de calcul, grafice, diagrame, nomograme, toate utilizabile în activităŃile de proiectare şi supraveghere tehnică, specifice petrochimiei moderne şi, în general, în construcŃia de echipament tehnologic şi termomecanic. ConŃinutul lucrării corespunde programei analitice a cursului „Utilaje petrochimice” şi este corelat cu conŃinutul celorlalte discipline cu caracter de construcŃie şi calcul şi construcŃie a utilajelor petrochimice din programa FacultăŃii de Inginerie Mecanică şi Electrică. Lucrarea se adresează, cu predilecŃie, studenŃilor de la Facultatea de Inginerie Mecanică şi Electrică, specializarea Inginerie economică în domeniul mecanic, cursuri de zi şi la distanŃă, oferind nu doar informaŃii, dar, asigurând efectiv realizarea procesului de învăŃare şi predare. Lucrarea prezintă elementele esenŃiale ale subiectelor tratate, incluzând nucleul de cunoştinŃe şi deprinderi necesare studenŃilor, pentru a atinge nivelul de competenŃe dorit care îi motivează pentru continuarea studiului. Evaluarea cunoştinŃelor acumulate de studenŃi se face în cadrul activităŃilor aplicative din timpul anului (pondere de 25%) şi în final prin examen (pondere de 75%).

Autorul.

UI 1. INGINERIA UTILIZĂRII MATERIALELOR ÎN CONSTRUCłIA UTILAJELOR PETROCHIMICE

OBIECTIVE

Ingineria utilizării materialelor în construcŃia utilajelor petrochimice face obiectul pentru unitatea de învăŃare (UI) 1, în principal fiind abordate problemele referitoare la:

clasificarea materialelor tehnice;

factorii principali care determină comportarea sub sarcină;

caracteristicile fizico-mecanice;

încercarea de scurtă durată a materialelor;

aprecierea comportării materialelor la temperatură joasă;

încercarea de lungă durată a materialelor;

influenŃa mediului tehnologic asupra materialelor utilizate în construcŃia utilajelor petrochimice;

coroziunea;

atacul hidrogenului.

Cunoaşterea acestor obiective este absolut necesară de ştiut de viitori specialişti, pentru proiectarea, construcŃia şi funcŃionarea utilajelor petrochimice, performante din punct de vedere tehnic şi economic, care să funcŃioneze în condiŃii de deplină securitate tehnică.

SECłIUNI ŞI SUBSECłIUNI

1.1. Clasificarea materialelor tehnice

10

1.2. Factorii principali care determină comportarea sub sarcină

10

1.3. Caracteristicile fizico-mecanice

11

1.4. Încercarea de scurtă durată a materialelor

11

1.5. Aprecierea comportării metarialelor la temperatură joasă

16

1.6. Încercarea de lungă durată a materialelor

19

1.6.1.

Concepte fundamentale

19

1.7.

InfluenŃa mediului tehnologic asupra materialelor utilizate în

construcŃia utilajelor petrochimice

22

1.7.1.

Coroziunea

22

1.7.1.1. GeneralităŃi. Terminologie

22

1.7.1.2. Indicatorii de rezistenŃă la coroziune

22

1.7.1.3. Tipurile principale de coroziune

23

1.7.2.

Atacul hidrogenului (blisteringul)

27

Teste

de autoevaluare

30

Răspunsurile testelor de autoevaluare

250

Lucrarea de verificare

31

Rezumatul

31

Bibliografia

32

1.1. CLASIFICAREA MATERIALELOR TEHNICE

După natura lor, materialele folosite în construcŃia utilajelor petrochimice pot fi grupate în general, în următoarele două diviziuni principale: materiale metalice şi materiale nemetalice. La rândul lor, materialele metalice se pot grupa în trei subdiviziuni şi anume [1]:

materiale metalice feroase (metale şi aliaje feroase), această subdiviziune cuprinzând toate varietăŃile de fier tehnic, oŃelurile şi fontele;

materialele metalice neferoase (metale şi aliaje neferoase), această subdiviziune cuprinzând atât metalele şi aliajele neferoase uşoare (pe bază de titan, magneziu, aluminiu, etc.), cât şi metalele şi aliajele neferoase grele (pe bază de crom, mangan, nichel, cupru, plumb, etc.);

materialele metalice de adaos şi electrozi metalici cu diferite compoziŃii chimice şi destinaŃii. Materialele nemetalice se pot grupa, de asemenea, în următoarele subdiviziuni [1]:

adezivi

materiale

plastice

inclusiv

materialele

de

adaos

şi

corespunzători;

materiale pentru garnituri şi alte elemente de etanşare;

materiale termocrioizolante.

1.2. FACTORII PRINCIPALI CARE DETERMINĂ COMPORTAREA SUB SARCINĂ

Studierea comportării sub sarcină a materialelor tehnice utilizate în construcŃia utilajului petrochimic, în vederea alegerii corecte şi utilizării lor raŃionale, trebuie făcută cu deosebită atenŃie, pentru a apropia cât mai mult soluŃia tehnică adoptată de soluŃia optimă cea mai avantajoasă, cea mai economică şi cea mai sigură din punctul de vedere al securităŃii tehnice. Factorii principali care determină evaluarea comportării sub sarcină şi deci alegerea materialelor se pot grupa [1] în :

factori care depind ei însuşi de material, din categoria cărora fac parte caracteristicile fizico-mecanice şi cele tehnologice;

factori care depind de condiŃiile de lucru , din categoria cărora fac parte temperatura, presiunea, durata de serviciu şi natura, proprietăŃile şi compoziŃia chimică a mediilor de lucru (în legătură cu care apar şi se manifestă, simultan sau distinct, sub diferite forme, fenomenele de fluaj, relaxare, fragilizare, coroziune, atac al hidrogenului, eroziune, oxidare, carburare, oboseală etc.).

1.3. CARACTERISTICILE FIZICO-MECANICE

Una din problemele principale şi de mare răspundere care stă în faŃa constructorilor de utilaj petrochimic este aceea a alegerii materialului cel mai indicat pentru fiecare caz în parte. Pentru aceasta sunt necesare:

cunoaşterea amănunŃită a parametrilor de funcŃionare ai utilajului, proprietăŃile fizico-chimice ale fluidului tehologic (compoziŃie, impurităŃi, agresivitate chimică, inflamabilitate etc.), parametrii de stare ai acestuia (temperatură, presiune), debitul, etc;

luarea în considerare a caracetristicilor fizico-mecanice ale materialului. Caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor tehnice, care interesează în mod deosebit, în cazul studierii comportării lor sub sarcină, pot fi grupate astfel:

caracteristici privind rezistenŃa mecanică a materialelor, denumite caracteristici mecanice (de rezistenŃă), din categoria

),

), limita de curgere

), duritatea H , rezilienŃa

la rupere

cărora fac parte: limita de proporŃionalitate

limita de elasticitate

σ (

c

R

p0,2

), rezistenŃa

σ (

e

σ

0 ,01

sau

σ

r

(

R

R

m

p0 ,01

σ (

p

σ

10

sau

R

10

K , caracteristica mecanică de încovoiere prin şoc KV etc;

caracteristici privind comportarea elastică, elastoplastică sau plastică a materialelor, denumite caracteristici elastice sau caracteristici plastice, din categoria cărora fac parte: modulul de elasticitate (longitudinal E sau transversal G ), lungirea specifică

ε sau δ , gâtuirea specifică ψ sau Z ; contracŃia specifică

ε = ε , coeficientul de contracŃie transversală

(transversală)

1

t

(coeficientul lui Poisson) µ , etc;

caracteristici fizice, din categoria cărora fac parte: dilativitatea (liniară α sau volumicăγ ), căldura masică c , conductivitatea termică λ , difuzivitatea termică a , etc. Aprecierea caracteristicilor mecano-elastice şi fizice ale materialelor ca şi variaŃia acestora cu temperatura se face pe bază de încerări mecanice. Se precizează că, dintre toate încercările mecanice menŃionate în lucrarea [1], cea mai răspîndit folosită este încercarea standard statică, de scurtă durată, la întindere monoaxială, prin care se pun în evidenŃă caracteristicile convenŃionale mecanice şi elastice, standardizate ale materialelor tehnice.

1.4. ÎNCERCAREA DE SCURTĂ DURATĂ A MATERIALELOR

Încercarea standard statică, de scurtă durată se aplică acelor materiale care lucrează în domeniul unor temperaturi ambiante sau ridicate un timp scurt, nepermiŃând apariŃia fluajului.

Încercarea se conduce prin prelevarea unei epruvete de formă standardizată supusă pe direcŃia axei longitudinale unei sarcini F de întindere crescătoare, în vederea punerii în evidenŃă a curbei caracteristice a materialului încercat şi a determinării principalelor caracteristici elasto- mecanice. Se precizează că, prin curbă caracteristică a materialului se înŃelege (fig. 1.1.) reprezentarea grafică a variaŃiei sarcinii F , respectiv a tensiunilor

a secŃiunii

iniŃiale), în funcŃie de lungirea l , respectiv de lungirea specifică ε , în cursul încercărilor mecanice standard efectuate pe epruvete tip (fig. 1.2.)

σ sau τ (determinate prin raportarea sarcinii F la aria

A

0

(determinate prin raportarea sarcinii F la aria A 0 Fig. 1.1. Curba caracteristică tipică a oŃelurilor

Fig. 1.1. Curba caracteristică tipică a oŃelurilor

A 0 Fig. 1.1. Curba caracteristică tipică a oŃelurilor Fig. 1.2. Încercarea mecanică standard la întindere

Fig. 1.2. Încercarea mecanică standard la întindere (tracŃiune) a epruvetelor (cu secŃiuni) rotunde

B ale epruvetei (fig. 1.2.) în orice secŃiune

normală pe axa epruvetei, tensunea σ şi alungirea specifică ε se pot considera constante şi egale cu relaŃiile fundamentale:

Între reperele

A şi

σ =

ε =

F

A

l

0

l

 

;

(1.1.)

;

(1.2.)

unde: l reprezintă alungirea masurată între reperele A,B pentru valorile lui F , începând de la F = 0 . Se înŃelege că mărimile caracteristice σ , puse în evidenŃă prin încercarea standard de întindere (tracŃiune) şi folosite în mod curent în calculele practice sunt - în realitate - nişte mărimi convenŃionale, fictive, care caracterizează şi definesc incomplet comportarea sub sarcină a materialelor. Din acest motiv, în continuare, mărimile respective se vor numi nu proprietăŃi, ci caracteristici fizico-mecanice convenŃionale sau tehnice.

, reprezintă

tensiunea σ , corespunzătoare secŃiunii iniŃiale a epruvetei, pentru care abaterea de la proporŃionalitate dintre tensiunea σ şi lungirea specifică atinge valoarea prescrisă de 10%, care se menŃionează ca indice. Această

sau

limită se notează prin simbolul

N/m 2 . La majoritatea materialelor utilizate în realizarea utilajului petrochimic, dependenŃa σ ε pe porŃiunea (0,a în fig. 1.1.) este liniară şi se poate exprima conform [3] astfel:

= (tgβ ) ε = E ε denumită legea lui Hooke pentru întinderea statică simplă.

se numeşte modul de elasticitate

longitudinal (modulul lui Young) şi are aceleaşi unităŃi de măsură ca şi σ . Abaterea (de 10% ) se calculează conform [3], în funcŃie de valorile modulului de elasticitate longitudinal E , cu următoarea formulă (fig. 1.1.):

=

Limita de proporŃionalitate convenŃională (tehnică),

σ

p

σ

10

= R

şi se exprimă în

N / mm

2

p10

σ

ct

(1.3.)

0

Mărimea

E

=

σ

ε

= β =

tg

0

E

E u

β

tg

0

tg

β

u

∆=

100

β

0

100

,[%]

(1.4.)

E tg

reprezintă

tensiunea σ , corespunzătoare secŃiunii iniŃiale a epruvetei, pentru care lungirea specifică remanentă plastică ε atinge valoarea prescrisă de 0,01%,

Limita

de

elasticitate

convenŃională

rp

(tehnică)

σ ,

e

care se menŃionează ca indice. Această limită se notează prin simbolul

σ

0 ,01

= R

p0 ,01

şi se exprimă în

N / mm

2 sau N/m 2 .

Limita de curgere convenŃională (tehnică)

σ , reprezintă tensiunea

c

σ , corespunzătoare secŃiunii iniŃiale a epruvetetei, pentru care lungirea

atinge valoarea prescrisă de 0,2%, care se Această limită se notează prin simbolul

specifică remanentă plastică

menŃionează

ε

rp

ca

indice.

σ

0,2

= R

p0,2

şi se exprimă în

N / mm

2 sau N/m 2 .

F

max

RezistenŃa la rupere

σ , reprezintă raportul dinre sarcina maximă

a secŃiunii transversale iniŃiale a

r

, suportată de către epruvetă şi aria

A

0

epruvetei, respectiv:

σ =

r

F max

F max

A

0

(1.5)

RezistenŃa la rupere se notează prin simbolul

se exprimă în

N / mm

2

sau N / m 2 .

σ

r

sau

R

m

Lungirea specifică standardizată:

ε

STAS

=

100

ε =

u

100

l

u

l

0

l

0

,[%]

(fig. 1.1.) şi

(1.6)

iar lungirea specifică la rupere standardizată:

δ =

n

A

n

=

100

ε =

r

100

l

r

l

0

l

0

, [%]

(1.7)

în care

ultimă la rupere, măsurate în mm , iar

l

0

,

l

u

şi

l

r

reprezintă lungimile iniŃială, ultimă la un moment dat şi

lungirile specifice ultimă la

r

ε

u

şi

ε

un moment dat şi la rupere.

Gâtuirea specifică standardizată este:

ψ

STAS

=

100

ψ =

u

100

A

0

A

r

A

0

,[%]

(1.8)

iar gâtuirea specifică remanentă la rupere standardizată este:

z

=

100

ψ =

r

100

A

0

A

r

A

0

, [% ]

(1.9)

în care

reprezintă aria secŃiunilor transversale ultimă (minimă) la un

şi

r -gâtuirile specifice ultimă la un moment dat şi la rupere, fără dimensiune.

A şi

u

A

r

moment dat şi respectiv , ultimă la rupere ale epruvetei, în

ψ

mm

2

, iar

ψ

u

Lungirea specifică remanentă plastică standardizată, notată prin

simbolul general ε (fig. 1.1.) şi exprimată în %, se înŃelege ca fiind

lungirea specifică ruperea epruvetei.

măsurată (determinată) după descărcarea respectiv

rp

ε

ContracŃia specifică transversală

ε

t

practice cu contracŃia specifică a diametrului egalitate aproximativă:

, se identifică pentru calculele

ε 1 , admiŃându-se următoarea

ε

t

ε =

1

d

0

d

u

d

0

(1.10)

în care

epruvetei, în mm . Conform [1], materialele care ascultă de legea lui Hooke [1; 3] şi mai ales pentru oŃeluri, încercările experimentale au demonstrat că:

=

reprezintă diametrele iniŃial şi ulterior la un moment dat ale

d

0

şi

d

u

ε

ε

u

ε

r

=

=

m

=

const

(1.11)

ε

1

ε

1u

ε

1r

În calculele practice se utilizează inversul constantei m :

1

=

ε

1

=

ε

1u

=

ε

1r

=µ=

m

ε

ε

u

ε

r

const

(1.12)

care se numeşte coeficient de contracŃie transversală sau coeficientul lui

, respectiv

Poisson. Acest coeficient are următoarele valori:

µ <

1

2

=

0,5

m =

1

µ

> 2,0

.

Între modulele de elasticitate longitudinal E şi transversal G , pe de o parte şi coeficientul lui Poisson µ , pe de altă parte , există la temperatura

standard normală (T n =

izotropie conform [1]:

), următoarea relaŃie de

293K

respectiv t

n

= 20

0

C

G =

E

2(1

)

+µ

(1.13)

La temperaturi superioare celei standard normale, adică temperaturi

), caracterul curbelor caracteristice

mai mari decât t

(fig. 1.1.) se schimbă, palierul de curgere se îngustează, apoi dispare total

(fig.1.3.), astfel că limita de curgere citire directă din curba caracteristică.

nu se mai poate determina prin

20

0

C

n =

(T n =

293K

σ

c

mai poate determina prin 20 0 C n = ( T n = 293K σ c

Fig. 1.3. Exemplificarea ilustrativă a curbelor caracteristice tipice ale unui oŃel la diferite temperaturi

Din

analiza

curbelor caracteristice

din figura

următoarele concluzii generale:

1.3.,

se

desprind

caracteristicile mecanice

σ

0 ,01

= R

p0 ,01

şi σ = σ

p

10

= R

p10

r (inclusiv σ

R şi

H ),

,

scad cu creşterea temperaturii, însă, de

σ

c

=σ

0,2

= R

p0,2

σ

e

= σ

regulă, σ scade mai lent decât

r

σ ;

c

creşterea

temperaturii (deoarece

>

Studiind dependenŃa de temperatură a raportului dintre pricipalele caracteristici fizico-mecanice (CFM) ale oŃelurilor, la temperatura ridicată respectivă şi la temperatura standard normală (fig. 1.4.) rezultă:

şi

limita de curgere (

temperaturii (până la circa 200

însă, de la o anumită temperatură,

300 0 C, pentru oŃelurile carbon obişnuite),

) cresc puŃin la început cu creşterea

'

modulul

de

elasticitate

β

0

> β > β

1

longitudinal

2

).

E

scade

cu

'

'

pentru unele oŃeluri, rezistenŃa de rupere (

σ

c

'

= σ

0,2

'

= R

p0,2

'

σ σ

R

'

,H

'

şi

σ ,σ

r

R

, respectiv

H

σ

c

'

= σ

0,2

'

= R

p

0,2

'

)

'

scad

, mereu şi sensibil cu creşterea temperaturii.;

r

lungirea la rupere ( δ ,δ ) şi gâtuirea la rupere ( z,z ) au legi de

'

'

variaŃie inverse faŃă de cele privind rezistenŃa la rupere (

σ ,σ

r

r

'

).;

modulele de elasticitate

E şi

G , conductivitatea termică λ şi

difuzivitatea termică a scad cu creşterea temperaturii;

coeficientul lui Poisson

µ , dilativitatea liniară α , şi căldura

masică

c

p , cresc tot timpul cu creşterea temperaturii.

masică c p , cresc tot timpul cu creşterea temperaturii. Fig. 1.4.VariaŃia, cu creşterea temperaturii, a

Fig. 1.4.VariaŃia, cu creşterea temperaturii, a principalelor caracteristici fizico-mecanice ale oŃelurilor. Schematizare exemplificativă.

1.5. APRECIEREA COMPORTĂRII METARIALELOR LA TEMPERATURĂ JOASĂ

Prin temperaturi joase se vor înŃelege temperaturile inferioare celei standard normale, adică temperaturile mai mici decât

t

n =

20

0

C

(T n =

293K

).

Analizând graficul din fig. 1.5., odată cu scăderea temperaturii se constată:

), limita de curgere

şi modulele de elasticitate E şi G cresc, fiind suficient dacă, în

calculele practice de rezistenŃă, sunt considerate caracteristicile mecanice şi elastice respective la temperatura standard normală;

lungirea la rupere δ , gâtuirea la rupere Z şi coeficientul lui

Poisson µ , în general, scad nesemnificativ, astfel că în calculele practice de

proiectare sunt considerate caracteristicile elastice respective la temperatura standard normală;

rezistenŃa

0,2

de

rupere

σ

r

(respectiv

σ

R

,H

σ

c

= σ

rezilienŃa K şi caracteristica mecanică de încovoiere prin şoc KV

scad considerabil, la anumite temperaturi, suficient de scăzute, oŃelurile devenind fragile. Diminuarea rezilienŃei, respectiv a caracteristicii mecanice de încovoiere prin şoc ale materialelor metalice, la temperaturi joase, este diferită pentru oŃelurile carbon şi slab aliate, pe de o parte şi pentru oŃelurile

aliate, pe de altă parte.

de o parte şi pentru oŃelurile aliate, pe de altă parte. Fig. 1.5. VariaŃia cu scăderea

Fig. 1.5. VariaŃia cu scăderea temperaturii, a principalelor caracteristici fizico-mecanice ale oŃelurilor. Schematizare exemplificativă.

Cazul oŃelurilor carbon şi slab aliate

VariaŃia rezilienŃei cu scăderea temperaturii se face conform graficului

din

figura 1.6., distingându-se următoarele trei domenii:

domeniul I, numit domeniul ruperilor cu caracter tenace, caracterizat printr-o variaŃie continuă şi o dispersie restrînsă a valorilor rezilienŃei; domeniul II, numit domeniul ruperilor cu caracter mixt, tenace- fragil, caracterizat printr-o scădere foarte rapidă (bruscă) a rezilienŃei şi o dispersie mare a valorilor rezilienŃei. Acest domeniu este cuprins între

temperaturile

t

1

şi

t

2

;

domeniul III, numit domeniu al ruperilor cu caracter fragil, caracterizat printr-o variaŃie continuă şi o dispersie limitată a valorilor rezilienŃei. Temperaturile pentru care oŃelurile trec din situaŃia corespunzătoare ruperilor tenace în situaŃia corespunzătoare ruperilor fragile se numeşte temperatură critică de fragilizare la rece sau prag de fragilizare la rece. Deci,

t reprezintă

temperatura

pragul inferior de fragilizare la rece.

t reprezintă pragul superior de fragilizare, iar

1

2

Cazul oŃelurilor aliate

În acest caz, scăderea rezilienŃei, cu scăderea temperaturii, nu se mai

face printr-un salt, ci după o curbă continuă (fig. 1.7.).

În acest caz, temperatura

t 1 se stabileşte în mod convenŃional, ea

considerându-se egală cu acea temperatură t pentru care:

K

t

K

t

n

=

0,5(50%)sau0,6(60%)

(1.15.)

t pentru care: K t K t n = 0,5(50%) sau 0,6(60%) (1.15.) Fig. 1.6. DependenŃa

Fig. 1.6. DependenŃa generală, în domeniul temperaturilor joase, a rezilienŃei şi energiei de rupere pentru cazul oŃelurilor carbon şi slab aliate.

de rupere pentru cazul oŃelurilor carbon şi slab aliate. Fig.1.7. DependenŃa generală, în domeniul temperaturilor

Fig.1.7. DependenŃa generală, în domeniul temperaturilor joase a rezilienŃei şi energiei de rupere pentru cazul oŃelurilor aliate

1.6. ÎNCERCAREA DE LUNGĂ DURATĂ A MATERIALELOR

1.6.1. Concepte fundamentale

Fluajul este definit ca o deformaŃie lentă şi continuă, care se dezvoltă sub acŃiunea unei tensiuni şi temperaturi constante. Pentru materialele metalice tehnice, fenomenul de fluaj are o intensitate dependentă de temperatură, evidenŃiindu-se pregnant pentru temperaturi ridicate.

, în grade Kelvin, temperatura de

la care urmează să fie luate în considerare efectele fenomenului de fluaj, temperatură dată de relaŃia:

În [1], se indică drept temperatură T

f

T

f

= β T

f

T

(1.16)

în care:

metale

pentru aliajele

pure;

speciale. La metale uşor fuzibile (plumbul), fluajul poate avea loc şi la temperatura de 20 0 C (293K). Curba tipică de fluaj În fig. 1.8. se prezintă curba tipică de fluaj [1], [3], care cuprinde următoarele stadii (domenii, zone) caracteristice:

stadiul I (porŃiunea AB), numit stadiu al fluajului primar, stadiu al fluajului iniŃial sau stadiu al fluajului în curs de stabilizare; unghiul

T

f

β

f

β =

f

-reprezintă temperatura de topire a materialului;

-coeficient

având

0,400

pentru oŃeluri

valorile:

β =

f

0,300

în general;

β =

f

0,600

pentru

β = β

1

scade continuu cu creşterea timpului;

stadiul II (porŃiunea BC) , numit stadiu al fluajului uniform sau stadiu al fluajului stabilizat, caracterizat prin aceea că unghiul

β = β = β

2

min

=

const

în timp;

stadiul III (porŃiunea CD) numit stadiu al fluajului accelerat, stadiu al fluajului intensiv sau stadiu al fluajului distructiv, în acest stadiu unghiul

,

corespunzător punctului D, când survine ruperea prin fluaj, funcŃionarea utilajului petrochimic în acest stadiu trebuie evitată.

β = β creşte mereu cu creşterea timpului până la momentul

3

τ =τ

r

Viteza de fluaj Viteza instantanee de fluaj

f , reprezintă raportului dintre creşterea

ε a deformaŃiilor specifice de fluaj şi creşterea τ a timpului când aceasta din urmă devine oricât de mică şi deci, se poate considera că tinde la zero.

w

w f

lim

= ∆ →0

τ

ε

τ

=

d

ε

d

τ

β

= tg

, în ( mm / mm h ), (% / h ) sau (m/m·h)

(1.17)

, pentru

diferite stadii ale curbei tipice de fluaj, se identifică cu legea de variaŃie a tangentei trigonometrice a unghiului β . Această lege este reprezentată

Rezultă deci, că legea de variaŃie în timp a vitezei de fluaj

w

f

convenŃional în fig. 1.9.c, din care rezultă în mod evident că, pentru stadiul II al curbei tipice de fluaj, este îndeplinită condiŃia:

w

f

=

w

f

min

=

ct

(1.18.)

Aşadar, funcŃionarea sub sarcină la temperaturi ridicate în condiŃii de fluaj se recomandă să fie asigurată în stadiul II, deoarece în acest stadiu viteza de fluaj este constantă şi are valoare minimă. Vitezele minim admisibile de fluaj vor depinde de condiŃiile de lucru ale utilajelor şi elementelor de conductă, pentru exemplificare în tabelul 1.1., [1] sunt indicate valorile acestor viteze.

tabelul 1.1., [ 1 ] sunt indicate valorile acestor viteze. Fig. 1.8. Curba tipică de fluaj

Fig. 1.8. Curba tipică de fluaj

a-curba de fluaj propriu-zisă; b-detaliu de analiză, extras din curba tipică de fluaj; c-curba tipică corespunzătoare legii generale de variaŃie a vitezei de fluaj.

Tabelul 1.1

Exemplificarea unor viteze de fluaj.

   

Viteza minimă admisă de fluaj, w f =w f min

Nr.

Denumirea elementului de conductă

   

crt.

 

% / h

 

mm /( mm h )

 
 

Conducte de abur, Ńevi pentru

 

1

 

10

5

 

1

10

7

1

cazane de abur, cusături sudate

 

łevi pentru supraîncălzitoare de

1

10

4

1

 

10

5

1

10

6

1

 

10

5

2

abur

3

łevi de cuptor tubular tehnologic

 

1

10

5

 

1 10

7

4

Tijă de armaturi pentru conducte

 

1

10

6

 

1 10

8

 

Suporturi specifice cuptoarelor

 

1

 

10

7

 

1 10

9

5

tehnologice şi cazanelor de abur

Limita convenŃională (tehnică) de fluaj. Reprezintă acel efort unitar σ , corespunzător secŃiunii iniŃiale a epruvetei şi unei anume temperaturi constante date, pentru care într-un interval de timp determinat, egal în general cu durata maximă de serviciu

= τ (punctul M de pe curbă) rezultă o anumită deformaŃie remanentă

τ

s

calc

de fluaj

ε = ε ε

rf

rfa

sau o anumită viteză de fluaj

w

f min

.

Limita convenŃională (tehnică) de fluaj se exprimă în N/mm 2 sau N/m 2 şi

are simbolul general

σ

f

t

sau

σ

ε / τ

t

sau

t

R 1/10000

sau

t

R 1/ 100000

Durata până la rupere şi durata de serviciu.

Timpul

τ

r

măsurat

până

la

momentul

ruperii materialului,

corespunzător punctului D (fig. 1.9.a) se numeşte durată până la rupere.

Durata de serviciu

τ

s

însumează durata totală a tuturor perioadelor de

funcŃionare neîntreruptă şi îndeplineşte condiŃia:

Raportul :

c

τ <τ

s

τ

=

τ

r

τ

s

r

>

1,0

(1.19)

(1.20)

defineşte coeficientul (global) de siguranŃă faŃă de durata până la rupere.

Duratele convenŃionale de serviciu

τ

s

= τ

calc

= 10000

τ

s

şi de calcul

h (corespunde la circa 1,25 ani serviciu neîntrerupt);

τ

calc

sunt:

τ

τ

s

s

= τ

= τ

calc

calc

=

100000h

(corespunde la circa 12,5 ani serviciu neîntrerupt);

=

200000h

(corespunde la circa 25 ani serviciu neîntrerupt).

RezistenŃa convenŃională (tehnică) de durată. Tensiunea σ la care, pentru o anumită temperatură constantă dată,

, este

sau

survine ruperea prin fluaj într-un interval de timp determinat

τ

= τ

r

σ

d

t

denumită rezistenŃa convenŃională (tehnică) de durată şi se notează

σ

t

r / 10000

sau

σ

t

r / 100000

sau

R

t

r / 100000

şi se exprimă în N/mm 2 sau N/m 2 .

1.7. INFLUENłA MEDIULUI TEHNOLOGIC ASUPRA MATERIALELOR UTILIZATE ÎN CONSTRUCłIA UTILAJELOR PETROCHIMICE

Mediile tehnologice supuse prelucrării în instalaŃiile petrochimice atacă materialele din care sunt realizate utilajele prin: coroziune, eroziune, atac al hidrogenului.

1.7.1. Coroziunea

1.7.1.1. GeneralităŃi. Terminologie.

Coroziunea se poate defini ca fiind distrugerea, într-un anumit timp,

a metalelor şi a aliajelor metalice în urma acŃiunilor chimice sau/şi

electrochimice ale mediilor de lucru sau datorită unor dizolvări fizice [1], [2], [3], [4]. Mediile care produc coroziunea se consideră medii corosive sau agresive. Intensitatea şi modul lor de acŃiune în sensul distrugerii materialului sunt legate de o serie de factori fizici, chimici, mecanici şi metalurgici ai mediului de lucru şi ai materialului. Rezultatele combinaŃiilor chmice dintre metale/aliaje şi mediile corosive constituie produşii de coroziune, care pot fi de următoarele tipuri:

produşi primari substanŃe chimice rezultate în urma coroziunii datorită interacŃiunii între metal/aliaj şi mediile corosive (la coroziunea electrochimică produşii primari de coroziune sunt cei rezultaŃi din reacŃiile catodice şi anodice);

produşi secundari → substanŃe chimice rezultate în urma coroziunii datorită interacŃiunii dintre produşii primari de coroziune şi mediile tehnologice sau ambiante;

arsuri → produşi ai coroziunii metalelor/aliajelor în medii gazoase la temperaturi ridicate;

decarburări superficiale → straturi decarburate, superficiale ale elemetelor din oŃeluri, care au pierdut parŃial sau total carbonul (combinat sau liber) ca urmare a acŃiunii corosive a oxigenului din atmosferă la temperaturi ridicate;

oxidări interne → precipitări sub suprfaŃă a unuia sau a mai multor oxizi, ca rezultat al difuziunii spre interior a oxigenului din mediile tehnologice sau ambiante. Cantitatea de metal transformată în produse de coroziune constituie pierderile prin coroziune. Capacitatea metalelor şi aliajelor metalice de a rezista la distrugerea prin coroziune se numeşte rezistenŃă (stabilitate) la coroziune.

1.7.1.2. Indicatorii de rezistenŃă la coroziune

Cantitativ, intensitatea şi ritmul prosecelor de distrugere prin

coroziune se apreciază prin intermediul următorilor indicatori de rezistenŃă

la coroziune: indicatorul cinetic, notata prin simbolul w c , în mod curent

numit viteză de coroziune, exprimat în mm/h sau mm/an; indicatorul volumic w v , exprimat în cm 3 /(m 2 ·h) sau cm 3 /(m 2 ·an); indicatorul masic w M , exprimat în g/(m 2 ·h) sau g/(m 2 ·an). Dacă pentru o variaŃie ∆τ s a duraŃiei τ s (în h sau ani) de serviciu, respectiv de funcŃionare, în condiŃii de coroziune corespunde variaŃia ∆s a grosimii s (în mm) a peretelui metalic al utilajului, variaŃia ∆V a volumului V (în cm 3 ) sau variaŃia ∆M a masei M (în g) ale părŃii metalice, atunci pentru ∆τ s suficient de mic (∆τ s →0) rezultă următoarele valori instantanee (exponentul i) ale indicatorilor de rezistenŃă la coroziune:

lim

τ

s

0

S

τ

s

=

dS

d

'

τ

s

=

w

i

c

lim

V

=

τ

s

0

lim

A

c

M

τ

s

=

τ

s

Valorile

0

A

c

τ

medii

s

ale

dV

A

c

d

τ

s

dM

A

c

d

τ

s

=

=

w

i

v

w

i

M

indicatorilor

de

rezistenŃă

corespunzătoare formulelor (1.21 … 1.23) vor fi următoarele:

w

c

=

c

1

τ

s

;

[mm an]

/

w

v =

V

c

A

c

τ

s

;

w

M =

M

c

τ

A c

s

;

[

cm

3

[

g

/(

/(

m

sau [m/an]

m

2

2

an

)]

sau [m 3 /(m 2 ·an)]

an

)] sau [kg/(m 2 ·an)]

 

(1.21)

(1.22)

(1.23)

la

coroziune

(1.24)

(1.25)

(1.26)

în care c 1 reprezintă grosimea de perete corodată în timp, pentru care τ = τ s , are valoare maximă c 1 = 0 , numită adus de grosime pentru coroziune, în m; V c – volumul de metal corodat în timpul τ = τ s , în m 3 ; M c – masa metalului corodat în timpul τ = τ s , în kg, rezultând:

w

c

=

k

1

w

M

ρ

c

,

(1.27)

unde k 1 este un coeficient numeric de transformare, iar ρ c reprezintă densitatea materialului corodat, exprimată – de la caz la caz – în g/cm 3 , kg/dm 3 sau kg/m 3 .

1.7.1.3. Tipurile principale de coroziune

Clasificarea după diferite criterii a tipurilor de coroziune este indicată [1] în figura 1.10 exemplificarea sugestivă a unora dintre tipurile de coroziune fiind schematizată în figura 1.11. Coroziunea chimică. Prin coroziune chimică se înŃelege coroziunea datorată simplei interacŃiuni directe, nemijlocite, între materialul tehnic şi mediu, aceasta producându-se în mediile electric neconducătoare (gaze, lichide neionice). În cazul coroziunii chimice nu apare nici un transport de sarcini electrice, produşii de coroziune rămânând la locul atacat. Ca exemplu de astfel de coroziune se poate menŃiona cazul coroziunii

(“ruginirii”) utilajelor amplasate în incinte prost aerisite în care se degajă vapori agresivi. Coroziunea electrochimică. Acest tip de coroziune este însoŃit de apariŃia curentului electric, fiind condiŃionată de existenŃa acestuia, de existenŃa a două metale sau a doi compuşi metalici şi a unui electrolit, caracterizându-se printr-un neîntrerupt transport de sarcini electrice la limita dintre metal şi mediu corosiv. Coroziunea atmosferică şi multe alte tipuri de coroziune menŃionate în fig. 1.10 sunt întâlnite în practica tehnologică a vehiculării produselor petroliere şi petrochimice, sunt coroziuni electrochimice. Coroziunea locală. Această coroziune evoluează cu viteze neuniforme şi se concentrează pe anumite porŃiuni ale suprafeŃei materialului, evidenŃiindu-se sub formă de pete şi plăgi (fig. 1.11, a), sub formă de puncte şi ciupituri (fig. 1.11, b), sub formă de caverne şi perforaŃii etc.

Coroziunea continuă. Se manifestă simultan, uniform (fig. 1.11, c) sau neuniform (fig. 1.11 d), în toate punctele suprafeŃei materialului. Coroziunea uniformă. (fig. 1.11, c). Se caracterizează prin aceaaşi viteză w c pe întreaga suprafaŃă a materialului aflată sub acŃiunea mediului corosiv considerat. Dacă mediul corosiv este lichid, atunci procesul de coroziune evoluează ca şi cum materialul “s-ar dizolva” necontenit, dacă, însă, mediul corosiv este gazos, atunci fenomenul respectiv apare ca o oxidare pe suprafaŃa materialului depunându-se o peliculă colorată de altă compoziŃie decât cea a materialului de bază, corodat. Coroziunea neuniformă. Această coroziune (fig. 1.11, d) se caracterizează prin viteze w c diferite, în diverse zone ale suprafeŃei materialului aflate sub acŃiunea mediului corosiv considerat, acest fenomen întâlnindu-se mai ales acolo unde suprafaŃa materialului este neomogenă (în urma prelucrării mecanice, a oxidării locale etc.).

Coroziunea în puncte sau coroziunea cu ciupituri (pitting-ul).

Aceasta este o coroziune puternică, localizată în puncte distincte (fig. 1.11, b), care se amorsează la suprafaŃa metalului şi continuă dedesubtul ei, concentrându-şi acŃiunea în anumite zone ale suprafeŃei. Prin astfel de coroziune se poate ajunge repede şi pe neaşteptate la perforarea pereŃilor, fapt ce poate provoca adevărate dezastre, în cazul vehiculării produselor petroliere şi petrochimice. Pitting-ul poate avea cauze multiple cum ar fi:

existenŃa unor impurităŃi în material, accidente de suprafaŃă, zgârieturi etc. Se pare că, odată amorsat fenomenul pitting-ului, viteza lui creşte apreciabil, mai ales dacă creşte şi temperatura. Coroziunea sub formă de pete şi plăgi. În general, această coroziune (fig. 1.11, a) este generată de aceleaşi cauze ca şi pitting-ul. Coroziunea sub formă de pete cuprinde porŃiuni mari de suprafaŃă şi are o pătrundere relativ mică, iar coroziunea sub formă de plăgi se caracterizează prin distrugeri mai adânci, localizate pe suprafeŃe relativ mici. Coroziunea prin contact (coroziune locală). Se referă la distrugerea metalelor şi aliajelor prin acŃiunea concomitentă a mediului corosiv şi a frecării, respectiv a contactului strâns, local, dintre elemente.

Coroziunea în gaze. Aceasta se referă la distrugerea metalelor şi aliajelor sub acŃiunea gazelor la temperaturi ridicate. Coroziunea selectivă. Aceasta este o coroziune electrochimică prin care se distzruge fie un singur component chimic al aliajelor – cazul coroziunii selective de component – fie un singur constituent structural – cazul coroziunii selective de structură.

structural – cazul coroziunii selective de structură. Fig. 1.10 Clasificarea şi gruparea principalelor tipuri de

Fig. 1.10 Clasificarea şi gruparea principalelor tipuri de coroziune

Fig. 1.11 Tipuri de coroziune a - coroziune sub formă de pete sau plăgi; b

Fig. 1.11 Tipuri de coroziune

a - coroziune sub formă de pete sau plăgi; b - coroziune în puncte; c - coroziunea uniformă; d - coroziunea neuniformă; e - coroziunea intercristalină; f - coroziunea fisurantă intercristalină; g - coroziunea fisurantă transcristalină

Coroziunea intercristalină. Această coroziune este un caz special al coroziunii selective de structură, care se produce în mod preferenŃial la conturul grăunŃilor cristalini ai metalului sau aliajului (fig. 1.11, e). Ea apare acolo unde se naşte o diferenŃă de compoziŃie între faze, acolo unde fenomenul de cristalizare a fost perturbat, atunci când la limita dintre grăunŃii cristalini s-au creat zone eterogene din punctul de vedere al compoziŃiei sau au fost concentrate impurităŃi chimice etc. Pierderile în masă sunt excepŃional de mici în cazul coroziunii intercristaline, deoarece produşii de coroziune rămân în interiorul structurii metalice, însă rezistenŃa mecanică şi ductibilitatea metalului scad foarte mult. Coroziunea intercristalină se întâlneşte la oŃelurile aliate Cr/Ni de tip 18/8, lucrând la temperaturi de 673 … 1073 K (400 … 800 0 C) în prezenŃa unor medii corosive. Coroziunea transcristalină. Se referă la distrugerea corosivă care se propagă prin interiorul grăunŃilor cristalini, adică transcristalini (fig. 1.12, g).

Coroziunea fisurantă (coroziunea sub sarcină). Se datorează acŃiunii simultane a mediilor corozive şi a tensiunilor corespunzătoare unor solicitări mecanice întâlnindu-se la aproape toate metalele şi aliajele supuse la solicitări mecanice (mai ales alternant variabile) în prezenŃa unor medii de lucru agresive. Ea se manifestă atât intercristalin (1.11, f) cât şi transcristalin (fig. 1.11, g), şi nu la toate metalele şi aliajele este favorizată de aceleaşi medii corozive. Coroziunea fisurantă este întotdeauna însoŃită de o deformare plastică şi formarea de fisuri în metal (exemplu fisurarea corozivă). Fisurarea care rezultă din acŃiunea simultană a coroziunii electrochimice şi a tensiunilor reziduale se numeşte fisurare sezonieră.

Coroziunea filiformă. Această coroziune se produce sub acoperirile protectoare anticorosive permeabile şi suficient de elastice. Atacul coroziunii, în acest caz, se prezintă ca un filament ce şerpuieşte sub stratul acoperitor de vopsea, coroziunea filiformă fiind favorizată de atmosfera umedă.

Coroziunea erozivă. Se caracterizează prin distrugerea unui metal sau a unui aliaj prin curgerea turbulentă a unui lichid corosiv cu viteză

foarte mare sau sub acŃiunea jeturilor puternice de lichide corosive, asociată, în unele cazuri, cu eroziunea.

1.7.2. Atacul hidrogenului (blisteringul)

Atacul hidrogenului se defineşte ca fiind procesul de deteriorare mecanică a metalului prin separarea în straturi (exfolierea) datorită pătrunderii în metalul respectiv a hidrogenului pur, format în urma prezenŃei

coroziunii electrochimice. Schema principală privind hidrogenul generat în condiŃiile apariŃiei ionilor H + la suprafaŃa interioară tehnologică a peretelui din oŃel, aflat în contact cu mediul tehnologic electrolitic, se redă în figura

1.12.

Hidrogenul atomar, separat pe porŃiunile metalice cu rol de catod (fig. 1.13, a), difuzează în metal, până când întâlneşte o discontinuitate de material (defecte interioare: stratificări, sulfuri, incluziuni de zgură etc.). Aici hidrogenul atomar se recombină în molecule şi formează hidrogenul gazos, care nu mai poate difuza mai departe în metal. Rezultă, deci, că discontinuitatea interioară a metalului se transformă astfel într-un microcolector de hidrogen, care se acumulează fără întrerupere. Volumul microcolectorului respectiv fiind iniŃial relativ constant, presiunea hidrogenului din el creşte şi la un moment dat metalul sau se fisurează, sau se separă în straturi distincte (fig. 1.13, b) – se exfoliază -, pe suprafaŃa peretelui metalic formându-se o serie de umflături. Acest proces distructiv a fost observat la tubulaturile de conducte, executate din oŃeluri carbon sau din oŃeluri slab aliate cu mangan şi siliciu care lucrau în contact cu petrol brut sulfuros, produse petroliere sulfuroase, cu medii conŃinând hidrogen sulfurat. ConsecinŃele principale ale atacului hidrogenului sunt următoarele:

a) scoaterea prematură din serviciu a elementelor structurilor sau aparatelor tehnologice;

b) fragilizarea metalului, cauzată de absorbŃia hidrogenului, numită

fragilizare prin hidrogen. Căile principale de prevenire şi combatere a atacului hidrogenului sunt

următoarele [1]:

1)

purificarea corespunzătoare a produselor petroliere şi a altor medii de lucru, prin îndepărtarea hidrogenului sulfurat, a apei, a altor combinaŃii chimice periculoase;

2)

folosirea de materiale metalice corespunzător de rezistente la atacul hidrogenului;

3)

protejarea metalelor (oŃelurilor carbon) prin acoperirea suprafeŃelor de lucru cu vopsele şi lacuri speciale;

4)

protejarea metalelor prin acoperirea suprafeŃelor lor de lucru cu straturi nemetalice sau cu straturi de acoperire metalice.

Urmărindu-se protecŃia împotriva coroziunii prin hidrogen, la alegerea oŃelurilor se vor avea în vedre următoarele:

1) precizarea limitelor nepericuloase ale temperaturii peretelui metalic t şi presiunii parŃiale a hidrogenului p H se fundamentează prin diagrama Nelson (fig. 1.14);

2) în instalaŃiile de dehidrogenare cu t 570 0 C şi p H 6 MPa se vor prefera oŃelurile cu 1,5 … 2,0 Cr, max 1,0 % Mo, max 1,5 % Si şi carbon puŃin; 3) în instalaŃiile tehnologice care sunt exploatate la temperaturi joase (circa 300 0 C) şi p H < 30 … 70 MPa, se vor prefera oŃelurile cu 2, 3 … 2,8% Cr şi cu conŃinut redus de carbon (sudabilitate bună), uneori aliate în plus cu molibden, cu vanadiu şi chiar cu nichel (max 0,8%); 4) în situaŃiile când conductele şi elementele de conductă trebuie să fie rezistente atât la temperaturi ridicate (t 500 – 520 0 C, p H 70 MPa) cât şi la coroziune prin hidrogen, se vor prefera oŃelurile crom – molibden (cu 3,0% Cr şi chiar cu 6,0% Cr), cu vanadiu şi wolfram (conŃinutul de Mo uneori ridicându-se până la 0,8%); 5) pentru conductele care sunt exploatate la t 520 0 C şi p H 70 MPa, se vor prefera oŃelurile cu circa 0,1% C şi 11 … 13% Cr, care, foarte des, mai conŃin molibden, wolfram, vanadiu; 6) în condiŃiile de lucru cele mai grele sau chiar extreme, se vor folosi – cu precădere – oŃelurile austenitice Cr/Ni/Ti sau Cr/Ni/Nb, cu C 0,03%;

7)

oŃelurile cu structură martensitică sunt cele mai puŃin rezistente la coroziunea prin hidrogen.

sunt cele mai puŃin rezistente la coroziunea prin hidrogen. Fig. 1.12 Schema de bilanŃ a hidrogenului

Fig. 1.12 Schema de bilanŃ a hidrogenului generat în circumstanŃe de coroziune electrochimică

A – fluxul total al hidrogenului care se descarcă asupra peretelui; B – fluxul de hidrogen care difuzează prin perete spre suprafaŃa exterioară şi, care, sub forma bulelor de gaz, se elimină; C, D, F – fluxul de hidrogen care pătrunde în masa metalică a peretelui.

a Fig. 1.13 Schematizarea mecanismului bisteringului: a – peretele metalic cu grosimea totală iniŃială s

a Fig. 1.13 Schematizarea mecanismului bisteringului:

a – peretele metalic cu grosimea totală iniŃială s 1 , neatacat prin hidrogenare; b- peretele metalic atacat prin bistering; 1- perete propriu-zis; 2 – mediu tehnologic agresiv; 3- hidrogenul atomar; 4- discontinuitatea internă de material; 5 – microcolectorul intern de hidrogen atomar hidrogen molecular; 6 – separarea în straturi a metalului; 7- umflătură care apare pe suprafaŃa interioară sau exterioară a peretelui.

b

pe suprafaŃa interioară sau exterioară a peretelui. b Fig. 1.14 Diagrama Nelson: 1 – oŃelurile carbon

Fig. 1.14 Diagrama Nelson:

1 – oŃelurile carbon (a – nesudate; b – sudate sau deformate – laminat, forjate – la cald);

2 – oŃelurile molibden (cu 0,5% Mo); 3 … 6 – oŃelurile molibden (7 – 0,4 Mo; 8 – 0,3Mo;

9 – 0,2 Mo; 10 – 0,1 Mo); (----) – coroziune datorită hidrogenării tehnologice; ( - - - -) – decarburarea superficială.

TESTE DE AUTOEVALUARE

T

1.1. Încercarea standard statică de scurtă durată se aplică acelor materiale:

 

a)

care lucrează în domeniul unor temperaturi ambiante sau ridicate un timp scurt, nepermiŃând apariŃia fluajului;

b)

care lucrează în domeniul unor temperaturi ridicate sub sarcină un timp îndelungat;

c)

care lucrează în domeniul temperaturilor joase;

d)

care lucrează în domeniul temperaturilor ce favorizează apariŃia fluajului.

T

1.2.

Caracteristica care pune în evidenŃă comportarea oŃelurilor la

temperaturi scăzute este:

a) rezistenŃa minimă la rupere;

b) rezilienŃa sau rezilienŃa la incovoiere prin şoc;

c) modulul de elasticitate longitudinal;

d) limita convenŃională de fluaj.

T 1.3. Se dă relaŃia :

c

1

= w ⋅τ

c

s

, care reprezintă:

a) viteza de coroziune a unui material;

b) indicatorul de rezistenŃă la coroziune volumic;

c) adaosul de coroziune;

d) durata de serviciu.

T

1.4. ConsecinŃele principale ale atacului hidrogenului sunt:

a) scoaterea prematură din serviciu a utilajelor;

b) prelungirea duratei de serviciu a utilajelor;

c) mărirea capacităŃii portante a utilajelor;

d) fragilizarea materialului cauzată de absorbŃia hidrogenului.

T

1.5. Încercarea de lungă durată a materialelor se aplică acelor materiale:

a) care lucrează în domeniul temperaturilor joase;

b) care lucrează un timp îndelungat la o temperatură ridicată constantă şi sub sarcină constantă;

c) care lucrează la temperaturi ambiante sau ridicate un timp scurt;

d) care lucrează în domeniul presiunilor mari.

T 1.6. Tensiunea admisibilă a unui oŃel la temperatura standard normală

(20 0 C) se determină în funcŃie de:

a) rezistenŃa minimă de rupere la temperatura de regim şi limita

convenŃională de fluaj;

b) rezistenŃa minimă de rupere şi limita convenŃională de curgere la temperatura de 20 0 C împărŃite la coeficienŃii de siguranŃă corespunzători;

c) limita convenŃională de fluaj şi de rezistenŃa convenŃională de durată;

d) limitele convenŃionale de proporŃionalitate şi de elasticitate.

T 1.7. O dată cu creşterea temperaturii se constată că:

a) valorile modulului de elasticitate longitudinal cresc continuu;

b) valorile coeficientului de dilatare longitudinal scad continuu;

c) valorile modului de elasticitate transversal scad continuu;

d) valorile coeficientului de dilatare volumic scad continuu.

LUCRAREA DE VERIFICARE

L.V. 1.1.

Încercarea standard statică de scurtă durată a materialelor.

Atacul hidrogenului (blisteringul).

Problema: Care este tensiunea admisibilă pentru un recipient cilindric orizontal utilizat la depozitarea unui produs petrolier la temperatura de 20 0 C, realizat din oŃelul P275NH, SR-EN-10028-3 (R430, STAS 2883/2-91), cunoscând coeficienŃii de siguranŃă:

c r = 2,4; c c = 1,5.

a) 179,16 N/mm 2

b) 191,12 N/mm 2

c) 183,33 N/mm 2

d) 215,14 N/mm 2

L.V. 1.2.

Încercarea de lungă durată a materialelor.

InfluenŃa mediului tehnologic asupra materialelor utilizate în construcŃia utilajelor petrochimice.

Problema: Care este tensiunea admisibilă pentru o conductă de abur cu temperatura 180 0 C realizată din oŃelul P235GH, SR-EN-10216-2

= 235 N/mm 2 ,

(OLT35K, STAS 8184-87), cunoscând:

coeficienŃii c r = 2,4; c c = 1,5.

a) 150,1 N/mm 2

b) 145,8 N/mm 2

c) 153,2 N/mm 2

d) 156,6 N/mm 2

σ 180

c

L.V. 1.3.

Aprecierea comportării materialelor la temperaturi joase.

Caracterul curbelor caracteristice la temperaturi din ce în ce mai mari.

Problema: Care din valorile de mai jos reprezintă grosimea de metal îndepărtată prin coroziune (adaosul de coroziune) cunoscând: viteza de coroziune w c = 0,15 mm/an; durata de serviciu τ s = 12,5 ani:

a) 1,875 mm

b) 1,915 mm

c) 1,725 mm

d) 2,151 mm

REZUMATUL

Materialele utilizate în construcŃia utilajelor petrochimice se aleg pe baza unor factori, fie legaŃi direct de material, fie legaŃi de procesul tehnologic (parametrii de lucru), fie legaŃi de tehnologia de fabricaŃie a utilajului respectiv. Factorii legaŃi direct de material ce trebuiesc cunoscuŃi sunt:

caracteristicile mecanice sau de rezistenŃă;

caracteristicile elasto-plastice sau elastice;

caracteristicile de tip fizic. Factorii legaŃi de procesul tehnologic sunt reprezentaŃi de parametrii de lucru (presiunea, temperatura, corozivitatea mediului, durata de serviciu, locaŃia). Factorii legaŃi de procesul tehnologic sunt:

capacitatea de prelucrare prin aşchiere;

capacitatea de ambutisare;

capacitatea de îndoire;

sudabilitatea. Aprecierea caracteristicilor mecano-elastice şi fizice ale materialelor ca şi variaŃia acestora cu temperatura se face pe baza următoarelor încercări mecanice:

încercări de scurtă durată;

încercări de lungă durată;

încercări de rezilienŃă. Mediile tehnologice supuse prelucrării în instalaŃiile petrochimice atacă materialele din care sunt realizate utilajele prin coroziune, eroziune, atac al hidrogenului.

BIBLIOGRAFIA

1. Nicolae, V., Utilaje statice petrochimice şi de rafinărie, Editura UniversităŃii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007.

2. Pavel, A., Elemente de inginerie mecanică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

3. Pavel, A. ş.a., Inginerie mecanică în petrochimie, vol. I, Editura UniversităŃii din Ploieşti, 2001.

4. Pavel, A. ş.a., Riscuri şi surse de avarii tehnologice în rafinaj- petrochimie 3, Editura ILEX, Bucureşti, 2007.

UI 2. CONDUCTE TEHNOLOGICE

OBIECTIVE

Unitatea de învăŃare 2, într-o extensie limitată, priveşte conductele tehnologice cu referire la:

elementele definitorii;

Ńevile (tubulatura) pentru conducte (construcŃie, materiale, efectul elementelor de aliere asupra caracteristicilor materialelor, tipuri de încărcări şi efectul acestora asupra sistemelor de conducte); tensiunile admisibile şi calculul Ńevilor (tubulaturilor) din oŃel supuse la presiune interioară. ÎnvăŃarea şi cunoaşterea acestor elemente foloseşte cursantului la proiectarea, exploatarea şi asigurarea mentenenŃei sistemelor de conducte tehnologice din industria petrochimică indigenă şi din străinătate, care trebuie să îndeplinească criteriile tehnice şi economice şi să funcŃioneze în condiŃii de securitate tehnică.

SECłIUNI ŞI SUBSECłIUNI

2.1. Elemente definitorii şi de proiectare.

 

33

2.2. łevile pentru conducte

 

38

2.2.1.

ConstrucŃie

şi materiale

38

2.2.2.

Tensiunile admisibile

 

40

2.2.3.

Calculul Ńevilor din oŃel supuse la presiune interioară

43

Teste

de autoevaluare

 

54

Răspunsurile testelor de autoevaluare

 

250

Lucrarea de verificare

55

Rezumatul

55

Bibliografia

56

 

2.1.

ELEMENTE

DEFINITORII

ŞI

DE

PROIECTARE.

GENERALITĂłI.

Conductele au o largă răspândire şi întrebuinŃare în tehnologia industrială modernă, fiind utilizate în termoenergetică, în hidroenergetică, în transportul gazelor, ca şi în transportul produselor chimice şi petrochimice. CondiŃiile deosebite la care conductele trebuie să corespundă, definite prin solicitări mari şi, de cele mai multe ori, variabile în timp, circumstanŃe neunivoce de temperatură climatică şi tehnologică, asociate de regulă cu intense procese de coroziune şi eroziune, impun acordarea unei atenŃii deosebite problemelor privind proiectarea, construcŃia şi exploatarea lor.

Conducta este un ansamblu de elemente, montate pe un traseu determinat, separând un spaŃiu închis, care serveşte la transportul şi distribuŃia materialelor aflate în stare fluidă sau fluidizată.

Conducta este un sistem tehnic, constituit din Ńevi, fitinguri, flanşe, armături, suporturi, compensatoare de dilataŃie, aparate de măsură, control şi reglare, care serveşte la transportul fluidelor între două utilaje, între două tronsoane tubulare sau între două instalaŃii, în condiŃii de securitate tehnică deplină. FuncŃionarea conductelor, adică transportul fluidului între două puncte oarecare de pe traseul acestuia, se datorează unei diferenŃe de potenŃial energetic, care, de cele mai multe ori, se manifestă în forma unei diferenŃe de presiune a fluidului între cele două puncte considerate. Elementul principal al conductelor îl constituie materialul tubular cuprinzând: Ńevile, tuburile şi, eventual, furtunele care separă spaŃiul prin care se vehiculează fluidul tehnologic. łevile sunt elemente de formă cilindrică, goale la interior, cu lungime mai mare de 4 m şi grosime de perete mică, confecŃionate din materiale cu proprietăŃi elastice pronunŃate. Dimensiunile Ńevilor în România sunt standardizate conform: STAS 404/1-87 şi STAS 404/3-87 – Ńevi laminate la cald; STAS 530/1-87 şi STAS 530/3-87 – Ńevi trase sau laminate la rece; STAS 715/2-88 – Ńevi fără sudură pentru industria petrolieră; STAS 3478-86 – Ńevi pentru temperaturi ridicate; STAS 9378-87 – Ńevi pentru temperaturi scăzute; SR 6898/1-95 – Ńevi sudate elicoidal de uz general; SR 6898/2-95 – Ńevi sudate elicoidal pentru conducte; STAS 7656-90 şi 7657-90 – Ńevi sudate longitudinal; SR 11082-95 – Ńevi sudate elicoidal pentru conducte (numai pentru cazurile când se aprobă utilizarea unor astfel de Ńevi); SR ISO 4200/95 – tabele generale de dimensiuni pentru Ńevi; SR ISO 5252/94 – toleranŃe pentru Ńevi.

O echivalenŃă între standardele române şi cele străine privind Ńevile

nu este posibilă. Totuşi pot fi evidenŃiate câteva standarde uzuale DIN, ASTM/ASME şi API care se referă la categorii de Ńevi similare cu cele din standardele române:

Ńevi din oŃel fără sudură pentru temperaturi ridicate STAS 3478-86 (cu dimensiuni conform STAS 404/3-87 şi STAS 530/1-87) are ca standarde similare DIN 17175 (pentru oŃeluri carbon şi aliate), ASTM A106 (ASME SA 106) pentru oŃeluri carbon şi ASTM A355 (ASME SA 355) pentru oŃeluri aliate;

Ńevi din oŃel fără sudură pentru temperaturi scăzute STAS 9378-87 (cu dimensiuni conform STAS 404/1-87 şi STAS 530/1-87), are ca standarde similare DIN 17/73 şi ASTM A333 (ASME SA 333);

Ńevi din oŃel fără sudură pentru industria petrolieră, STAS 715/2-88, sunt similare cu cele din standardul API 5L.

Grosimile Ńevilor folosite depind direct de condiŃiile de presiune şi temperatură ale fluidului vehiculat şi de caracteristicile de rezistenŃă ale materialului folosit. În România, grosimile de fabricaŃie ale Ńevilor sunt prezentate explicit la fel ca în standardele celor mai multe Ńări europene.

În standardele de Ńevi americane, engleze şi a altor Ńări de influenŃă

anglo-saxonă, grosimile Ńevilor nu sunt specificate explicit, adoptându-se

clase de grosime. Astfel, gruparea pe clase de grosime decisă în S.U.A. şi utilizată şi în prezent este:

STD = “standard wall thickness” (grosime “standard” normală);

XS = “extra strong wall thickness” (grosime de rezistenŃă mare, “perete extra gros”);

XXS = “double extra strong wall thickness” (grosime de rezistenŃă foarte mare, “perete dublu extra gros”). În paralel cu aceste trei clase au apărut aşa-numitele serii (“SCH”):

SCH 10; 20; 30; 40; 60; 80; 100; 120; 140; 160. Numărul pentru grosime (SCH = SCHEDULE No) este de fapt o aproximaŃie a expresiei [3]:

Numărul pentru grosime = 1000 p/S = 200 s 1 /D e , unde:

p este presiunea interioară, în p.s.i.; S – tensiunea admisibilă a materialului, în p.s.i.; s 1 – grosimea de rezistenŃă (fără adaos de coroziune), în in; D e – diametrul exterior al tubulaturii, în in. În prezent numerele respective (10…160) trebuie considerate numere convenŃionale. De remarcat este că numărul SCH mai mare înseamnă o grosime mai mare, deci: SCH 10 corespunde la cele mai mici grosimi, iar SCH 160 corespunde la cele mai mari grosimi. În standardul ISO 4200 preluat şi ca standard român (SR ISO 4200) sunt evidenŃiate clase de grosime (A…G) dar tot sub formă de grosimi preferenŃiale (clasa A corespunde celor mai mici grosimi). Tuburile sunt elemente de formă cilindrică, goale la interior cu lungime mică (sub 4 m) şi grosime mare, confecŃionate din materiale cu elasticitate redusă sau casante (fontă, grafit, beton). Furtunele sunt elemente flexibile, de secŃiune inelară, de lungime mare, fiind confecŃionate din materiale foarte elastice (cauciuc, materiale plastice) cu sau fără un înveliş metalic, de obicei din oŃel inoxidabil.

Elementele definitorii

Alegerea, clasificarea, standardizarea şi indicarea univocă a componentelor de conductă se face pe baza mărimilor caracteristice. Dintre aceste mărimi, cele mai importante şi semnificative sunt:

diametrul nominal, simbolizat DN, este exprimat printr-un număr

convenŃional, ce serveşte indicarea dimensională univocă a componentelor de conductă. În unele cazuri, diametrul nominal se identifică cu diametrul interior al Ńevii, fitingului sau robinetului, cu valori exprimate în milimetri în sistemul metric şi în Ńoli în S.U.A. Gama de diametre nominale folosită în proiectarea conductelor este dată în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1.

Gama diametrelor nominale

 

SM

6

8

10

15

20

25

32

40

50

65

80

100

DN

Ńoli

1/8

¼

3/8

½

¾

1

1 ¼

1 ½

2

2 ½

3

4

SM

125

150

200

250

300

350

400

450

500

550

600

700

 

Ńoli

5

6

8

10

12

14

16

18

20

22

24

28

Notarea diametrului nominal conŃine simbolul DN urmat de valoarea convenŃională (fără a scrie mm). Exemplu: DN150.

presiunea nominală, simbolizată PN este o mărime (presiune) convenŃională care serveşte drept criteriu de clasificare, proiectare şi alegere a elementelor de conductă ce se leagă între ele. Numeric,

presiunea nominală reprezintă presiunea maximă la care poate funcŃiona sau lucra un element de conductă la temperatura standard normală de 20 0 C. Valorile presiunilor nominale conform standardului DIN 2401-91 şi în paralel valorile acceptate în standardadul ISO 7268-83 sunt date în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2. Valorile presiunilor nominale conform standardelor DIN-ISO

DIN

 

1

 

- -

1,6

2

2,5

3,2

4

-

5

6

 

- 8

 

şirul 1

-

 

- -

-

-

-

-

-

-

-

-

 

- -

ISO

şirul 2

-

 

- -

-

-

2,5

-

-

-

-

6

 

- -

DIN

 

10

12,5

-

16

20

25

32

40

-

50

63

 

- 80

 

şirul 1

-

 

- 20

-

16

 

-

 

- -

-

50

-

 

- -

ISO

şirul 2

10

 

- -

-

16

 

25

 

- 40

-

-

64

 

- -

DIN

 

100

125

-

160

200

250

315

400

-

500

630

700

800

 

şirul 1

100

 

- 150

 

- -

250

-

-

420

 

- -

- -

 

ISO

şirul 2

100

 

- 160

 

- -

-

320

400

-

 

- -

- -

 

Notarea presiunii nominale conŃine simbolul PN urmat de valoarea în bar (fără a se scrie bar). Exemplu: PN25. În S.U.A. în locul presiunilor nominale au fost definite clasele de presiune (serii de presiune). Clasa de presiune reprezintă presiunea maximă exprimată în psi (pounds per square inch sau livre per Ńol pătrat) la o temperatură ridicată, aleasă ca temperatură de referinŃă, în funcŃie de material, temperaturi ce au devenit convenŃionale. Graficul comparativ privind variaŃia presiune-temperatură [3] (ANSI-STAS) este reprezentată în fig. 2.1 şi tabelul 2.3.

Tabelul 2.3

Clasa de presiune conform ANSI-STAS

ANSI (clasa

150

300

600

900

1500

2500

de presiune)

   

PN16

     

PN250

STAS

PN6

PN10

PN25

PN40

PN64

PN100

PN160

PN320

PN400

PN25 PN40 PN64 PN100 PN160 PN320 PN400 Fig. 2.1 Grafic comparativ privind variaŃia

Fig. 2.1 Grafic comparativ privind variaŃia presiune-temperatură ANSI- STAS

2.2. łEVILE PENTRU CONDUCTE

2.2.1. ConstrucŃie şi materiale

łevile pentru conducte sunt realizate din materiale metalice (feroase sau neferoase) sau din materiale nemetalice (organice sau anorganice). SecŃiunea transversală a Ńevilor poate avea orice formă geometrică, însă în marea lor majoritate, Ńevile utilizate în construcŃia conductelor au secŃiune transversală circulară, formă geometrică ce asigură secŃiunea maximă de trecere, o stare de tensiuni (dezvoltată de presiunea interioară) favorabilă şi o realizare mecano-tehnologică relativ facilă. Faptul că pentru produse aparent simple, cum sunt Ńevile pentru conducte, există un mare număr de standarde, specificaŃii, normative etc., pare cel puŃin curios. Totuşi, există motive care justifică acest lucru.

Domeniile foarte variate în care sunt utilizate Ńevile şi respectiv condiŃiile de presiune, temperatură, rezistenŃă la coroziune etc., combinate la rândul lor cu gradul de periculozitate (Ńinând seama de consecinŃele unui eventual accident) conduc la condiŃii tot la fel de variate de fabricare şi verificare.

łevile de oŃel pentru conducte

CantităŃile relativ mari de Ńevi de oŃel utilizate pe plan mondial în diverse domenii, justifică numărul mare de standarde, specificaŃii, normative. Aproximativ 15…20% din producŃia mondială de oŃel se regăseşte în fabricarea Ńevilor (aproximativ 80…100 milioane tone/an). O problemă deosebit de importantă constituie delimitarea domeniilor de utilizare a Ńevilor trase la rece şi a celor laminate la cald. Conform standardelor actuale există posibilitatea ca pentru diametre exterioare de 25…168 mm să se specifice atât Ńevi trase la rece cât şi Ńevi laminate la cald. Trebuie să se aibă în vedere, că în cazul Ńevilor trase la rece, omiterea unui tratament termic final de normalizare duce la caracteristici inacceptabile pentru utilizarea Ńevilor respective la conducte. Din acest motiv, unele standarde şi specificaŃii străine fac următoarele menŃiuni:

pentru diametre exterioare 48 mm, se acceptă atât Ńevi trase la rece cât şi Ńevi laminate la cald;

pentru diametre exterioare mai mari, se acceptă numai Ńevi laminate la cald. În cazul temperaturilor ridicate, Ńevile pentru conducte vor fi fabricate din materiale garantate pentru temperaturile respective sau pentru temperaturi superioare. La temperaturi scăzute trebuie să se utilizeze materiale garantate pentru temperaturile respective sau pentru temperaturi mai joase. În acest caz, cel mai simplu mod privind garantarea materialului pentru temperaturi scăzute este asigurarea unui anumit nivel al energiei de rupere (sau al rezilienŃei) la încercarea de încovoiere prin şoc, la temperatura minimă de lucru sau la o temperatură mai joasă. Un nivel acceptat cunoscut este energia de rupere KV27j. Acest mod de abordare are avantajul că se bazează pe metode cunoscute, totuşi, el nu Ńine seamă de concluziile mai noi la care s-a ajuns în mecanica ruperii fragile a materialelor. Nivelul amintit,

KV27j, poate să reprezinte în unele cazuri o exagerare iar în altele s-a dovedit insuficient pentru a preveni ruperea fragilă. Factorii care afectează comportarea la temperaturi scăzute sunt:

nivelul tensiunilor efective la care este supus materialul, starea de livrare (respectiv tratamentul termic final), nivelul de defecte interioare, grosimea materialului, viteza de aplicare a încărcărilor (respectiv tipul solicitării:

static sau dinamic) etc. Aceşti factori fac ca aprecierea comportării la temperaturi scăzute numai pe baza mărcii materialului să nu ofere o garanŃie deplină, motiv pentru care se impune analizarea influenŃei acestor factori. În industria chimică şi petrochimică, datorită ŃiŃeiului cu procent ridicat de sulf, coroziunea sulfului este determinantă în alegerea materialelor, fiind dependentă de temperatură. Se poate menŃiona că în rafinării, chiar în instalaŃiile primare, unde procentul de sulf al materiei prime este ridicat, oŃelul carbon rămîne relativ neafectat de coroziune la temperaturi mai coborâte de 260 0 C, dar are o comportare slabă între 280 0 şi 350 0 C. În domeniul de temperaturi cuprins între 260 0 şi 360 0 C, este recomandat oŃelul cu 5% Cr şi 0,5% Mo. Grupul de oŃeluri inoxidabile sunt folosite pentru elementele sistemelor de conducte supuse unor coroziuni severe de tipul celor din industria chimică şi petrochimică la temperaturi între 200 0 şi 370 0 C, pe conductele de intrare-ieşire în reactoarele instalaŃiilor ce lucrează la presiuni şi temperaturi ridicate (hidrocracare, hidrosulfurare etc.). Principalele materiale (oŃeluri) folosite uzual pentru conducte sunt prezentate în tabelul 2.4. łevile din materiale metalice neferoase se execută prin tragere, laminare sau presare. Principalele materiale metalice neferoase utilizate la fabricarea Ńevilor sunt: cuprul, aluminiul şi plumbul. łevile din cupru sunt executate prin tragere sau presare, cu diametre exterioare între 5 mm şi 8 mm, cu grosimi de perete de 0,5…5,0 mm şi lungimi de la 2000 mm până la 6000 mm. łevile din alamă fabricate tot prin procedee de tragere sau presare, cu diametre exterioare între 3 mm şi 70 mm cu grosimi de perete de 0,5…3,0 mm şi cu lungimi între 1000 mm şi 6000 mm. Aceste Ńevi sunt utilizate, în mod frecvent, în construcŃia schimbătoarelor de căldură. łevile din aluminiu se fabrică prin presare, laminare la rece sau tragere, într-o gamă tipodimensională variată, cuprinzând diametre exterioare de 5…80 mm, grosimi de perete de 0,75…5,0 mm şi lungimi de la 2000 mm până la 6000 mm. łevile din plumb, utilizate în general, ca Ńevi de scurgere, sunt fabricate cu diametre exterioare de 10…170 mm şi grosimi de perete de 2…10 mm. Materialele nemetalice organice, utilizate la fabricarea Ńevilor de conductă sunt: foolitul, textolitul, PVC, azbovinilul, polietilena. Aceste materiale sunt utilizate la fabricarea Ńevilor de conducte ce vehiculează fluide tehnologice cu presiuni de până la 8 bar şi temperaturi mai mici de 120 0 C [1].

2.2.2. Tensiunile admisibile

a) Tensiunile admisibile ale materialului de bază pentru solicitările statice.

La proiectarea sistemelor de conducte se vor folosi tensiunile admisibile definite mai jos:

pentru întindere tensiunea admisibilă σ a (f a ), în N/mm 2 , utilizată în calculul elementelor de conductă, se va determina [7], pe baza caracteristicilor de rezistenŃă ale materialului şi ale coeficienŃelor de siguranŃă;

pentru forfecare, tensiunile admisibile se stabilesc la 0,80 din tensiunile admisibile pentru întindere;

pentru compresiune, tensiunile admisibile se stabilesc la aceleaşi valori ca şi tensiunile admisibile pentru întindere. Caracteristicile de rezistenŃă ale materialelor care se iau în considerare la determinarea tensiunilor admisibile sunt:

- valoarea minimă a rezistenŃei de rupere la

σ

20

r

(

R

20

,

R

20

m

)

tracŃiune, la temperatura de 20 0 C, N/mm 2 sau N/m 2 ;

σ

t

r

(

R

t

, R

t

m

)

- valoarea minimă a rezistenŃei de rupere la tracŃiune,

la temperatura de calcul, N/mm 2 sau N/m 2 ;

σ

20

c

(

R

20

c

,

R

20

p

)

- limita de curgere la temperatura de 20 0 C, N/mm 2

sau N/m 2 ;

σ

20

0,2

(

R

20

0,2

,

R - limita de curgere convenŃională (tehnică) la

p 0,2

20

)

temperatura de 20 0 C, N/mm 2 sau N/m 2 ;

σ

t

c

(

R , R - limita de curgere la temperatura de calcul, N/mm 2

t

c

t

p

)

sau N/m 2 ;

σ

t

0,2

(

R

t

0,2

,

R

t

p

0,2

)

- limita de curgere convenŃională (tehnică) la

temperatura de calcul, N/mm 2 sau N/m 2 ;

σ

t

1/ 100000

(

R

t

1/100000

)

- limita tehnică de fluaj la temperatura de

calcul, N/mm 2 sau N/m 2 ;

σ

t

r

/10000

(

R

t

r

/100000

)

- rezistenŃa tehnică de durată la temperatura de

calcul, N/mm 2 sau N/m 2 .

Valorile caracteristicilor de rezistenŃă ale materialelor sunt cele prevăzute în standardele sau normele de materiale sau produse. Pentru temperaturi de calcul diferite de cele pentru care există valori precizate în standardele sau normele de materiale sau produse, se vor calcula valori intermediare prin interpolare liniară.

Baza de stabilire a tensiunilor admisibile.

Tensiunea admisibilă pentru solicitarea statică de întindere

(tracŃiune) a materialului de bază σ a (f a ) se calculează cu următoarele formule generale:

la temperatura standard normală de 20 0 C:

σ

20

a

(

20

f

a

)