CARTE - Echipamente, Aparate

ECHIPAMENTE, APARATE ŞI
INSTALAŢII UTILIZATE ÎN
KINETOTERAPIE
Lector univ. dr.

CURIŢIANU IOANA MARIA
2015
1
CUPRINS
I. NOŢIUNI TERMINOLOGICE GENERALE ŞI SPECIFIC DISCIPLINEI

I.1. Terminologia generală 1
I.2. Noţiuni terminologice utile 6
I.3.Terminologia specifică 10
II. EFICIENŢA ŞI ROLUL MATERIALELOR, DISPOZITIVELOR ŞI OBIECTELOR
ÎN KINETOTERAPIE
II.1. Diferite obiecte, materiale şi instrumente utilizate în kinetoterapie 15
II.2. Măsuri de protecţie şi siguranţă în momentul folosirii diferitelor echipamente, 16
aparate şi instrumente în kinetoterapie
II.3. Materiale, instrumente şi obiecte utilizabile şi în kinetoterapie 16
II.4. Avantajele şi dezavantajele utilizării instrumentelor şi obiectelor în kinetoterapie 37
II.5. Instrumente utilizate pentru măsurarea şi evaluarea unghiurilor şi a indicilor de 38
viteză şi forţă
II.5.1. Instrumente destinate măsurării unghiurilor 38
II.5.2. Instrumente destinate măsurării indicilor de forţă 39
II.5.3. Instrumente destinate măsurării indicilor de viteză 39
II.6. Instrumente utilizate pentru măsurarea şi evaluarea lungimilor, grosimilor, 40
circumferinţelor, distanţelor
III. ECHIPAMENTE, OBIECTE ŞI APARATE DE FITNESS UTILIZATE ÎN
KINETOTERAPIE
III.1. Banda de mers şi alergare (Covorul rulant) 43
III.2. Bicicleta ergometrică 45
III.3. Aparate multifuncţionale 48
III.4. Helcometru 50
III.5. Mingea Bosu (Bosu ball) 52
III.6. Mingea de fitness (Gym ball) 54
III.7. Conceptul Step360 Pro 55
III.8. Benzile TRX 57
III.9. Materialele elastice (coarda, banda, extensorul) 58
III.10. Alte obiecte specifice unei săli de fitness 58
2
IV. MECANOTERAPIA
IV.1. Mecanoterapie – delimitare concept 59
IV.2. Clasificare 59
IV.3. Rol, importanţă şi eficienţă 60
IV.4. Suspensoterapia 60
IV.5. Scripetoterapia 66
V.5.1. Cuşca Rocher 67
V.5.2. Bancheta (masa de recuperare) 68
V.5.3. Coarda/ cordelina 68
V.5.4. Dispozitive de fixare 69
V.5.5. Greutăţi 70
V.5.6. Scripetele / Roata de transmisie 70
IV.6. Mobilizări mecanice pasive 72
IV.7. Tracţiunile / Elongaţiile mecanice 74
IV.8. Dispozitive şi aparate pneumatice 75
V. ECHIPAMENTE, INSTALAŢII, OBIECTE ŞI APARATURĂ ÎN EDUCAREA ŞI
REEDUCAREA POSTURII, ECHILIBRULUI ŞI MERSULUI
V.1. Postura, Echilibrul, Mersul – aspecte generale 77
V.1.1. Postura 77
V.1.2. Echilibrul 77
V.1.3. Mersul 78
V.1.3.1. Forme de manifestare a echilibrului şi a posturii 78
V.1.3.2. Variante de mers 80
V.1.3.3. Tulburările de mers 80
V.2. Faşa, bandajul elastic, orteza, cadrul-suport pentru mers, carja şi bastonul 81
V.2.1. Faşa sau bandajul elastic / orteza elastică 81
V.2.2. Cadrele pentru mers 84
V.2.3. Rolatorul pentru mers 85
V.2.4. Cârjele 85
V.2.5. Bastoanele 86
V.2.6. Ortezele 86
V.3. Dispozitivul cadru cu bare paralele 87
V.4. Sistem modular cu trepte şi paralele 88
3
V.5. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant 90
V.6. Discurile şi plăcile de echilibru 92
V.7. Mingile 93
V.8. Alte obiecte, materiale şi instrumente cu rol în educarea sau reeducarea posturii, 95
echilibrului şi mersului
V.9. Rolul diferitelor suprafeţe în educarea echilibrului, posturii şi mersului 95
VI. UTILIZAREA APARATURII DE CERCETARE ÎN KINETOTERAPIE
VI.1. Posturograful 98
VI.2. Platformele de forţă 102
VI.3. Simulatoarele 103
VI.4. Kinograful / Miograful 106
VI.5. Sisteme de analiză a mişcării 109
VI.6. Sistemele de evaluare telemetrică 111
VII. CAMERA DE STIMULARE SENZORIALĂ
VII.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică. 114
VII.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric 114
VII.3. Utilizatorii camerei de stimulare senzorială 116
VII.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială 116
VII.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi experienţe pe care 117
acestea le oferă beneficiarilor
VII.6. Amenajarea camerei de stimulare senzorială 120
VII.7. Avantaje pentru kinetoterapeut 121
BIBLIOGRAFIE
4
I. NOŢIUNI TERMINOLOGICE GENERALE ŞI SPECIFIC DISCIPLINEI
Literatura de specialitate susţine faptul că terminologia ar reprezenta baza comunicării

între specialişti. Analizând, diferite dicţionare, putem sintetiza că terminologia ar reprezenta
totalitatea termenilor de specialitate, a noţiunilor proprii pe care o ştiinţă, o disciplină, o
activitate le utilizează pentru a-şi evidenţia aspectele şi sensurile particulare, proprii.
Rolul terminologiei este „acela de a pune o oarecare ordine, de a da înţeles noilor
concepte, de a le adapta şi de a le da termeni cât mai potriviţi cu legile organice ale limbii”
( Moţet, D., 2009, p. 407).
I.1. Terminologia generală
kineziologie. Termenul a fost iniţial utilizat de către Dallz în anul 1857, reprezentând
„ştiinţa care studiază mişcările organismelor vii şi a structurilor ce participă la aceste
mişcări”. Conform Enciclopediei Educaţiei fizice şi Sportului (2002), kineziologia ar
studia caracteristicile mecanice ale mişcării, fiind asociată în literature anglo-saxonă
cu biomecanica mişcărilor;
kinetologia. Concept care are ca obiect de studiu „mişcarea umană şi structurile care
participă la aceste mişcări” (Moţet, D., Mârza, D., 1995). De asemenea, kinetologia
reprezintă o disciplină care utilizează în scop profilactic şi terapeutic exerciţiul fizic şi
mijloacele balneofizioterapeutice. Prin mijloacele sale specifice, kinetologia contribuie
la înlăturarea efectelor afecţiunilor, traumatismelor şi tulburărilor, a sechelelor, la
recuperarea mai rapidă a persoanelor în situaţii biologice speciale. La nivelul
sportivilor de performanţă, unele mijloace ale sale favorizează atât procesele de
refacere, cât şi pe cele de adaptare superioară la cerinţele competiţionale specifice;
terapie. Totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează
pentru tratarea bolilor (DEX). În opinia lui Moţet, D., (2009b), termenul de terapie
(din greaca veche - therapeuein) ar putea fi folosit cu sensul de ramură a ştiinţelor
medicale care studiază mijloacele şi metodele de intervenţie cu scopul de a preveni, a
ameliora şi a vindeca bolile;
kinetoterapia este o “disciplină ştiinţifică cu caracter aplicativ bine definit, având un
obiect propriu de studiu: menţinerea şi dezvoltarea unor indici morfologici şi
funcţionali normali, prin mijloacele specifice, la persoane în situaţii biologice special.”
1
(Moţet, D., Mârza, D., 1995).
chinestezie. Acest termen desemnează o „formă a sensibilităţii care face posibilă
perceperea propriilor mişcări” (Marcu, F., 2000) ,,având la bază, funcţia analizatorului
mioartrokinetic care recepţionează, prin proprioceptori, excitaţiile de la nivelul
muşchilor, tendoanelor şi articulaţiilor şi le transmite la centrii corticali unde sunt
analizate, sintetizate şi transformate în senzaţii specifice;
cenestezie psihică. Complementar termenului de chinestezie, cenestezia psihică
delimitează o „impresie generală, nediferenţiată, care rezultă din totalitatea senzaţiilor
primite de la organele interne, caracterizându-se printr-o dispoziţie plăcută sau
neplăcută; sensibilitate care reflectă propria existenţă fizică”(Academia Română,
1998). Conform Enciclopediei EFS (2002), cenestezia psihică vizează un ansamblu de
informaţii senzoriale, proprioceptive şi interoceptive care ar constitui baza perceperii
difuze a propriului corp. Plecând de la aspectele prezentate anterior, am putea susţină
că acest concept pune accentul pe conştientizarea schemei corporale;
schema corporală reprezintă în opinia noastră o imagine subiectivă a importanţei pe
care sistemul nervos central o acordă posturilor, atitudinilor şi segmentelor corporale;
profilaxie este un termen ce delimitează în literatura de specialitate din diferite
domenii (medical, sportiv) ansamblul metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care
se acţionează pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei (împiedicarea apariţiei
îmbolnăvirilor, limitarea extinderii unei boli deja apărute, înlăturarea complicaţiilor şi
consecinţelor grave ale bolii respective);
motricitate. Ca şi termen general, motricitatea ar reprezenta un ansamblu al funcţiilor
fiziologice care asigură mişcarea. Sinteza opiniilor exprimate de Dragnea, A., (1999,
2002), având la bază diferite dicţionare, ne permite să considerăm motricitatea ca o
capacitate a activităţii nervoase superioare de trecere rapidă de la un proces de
excitaţie la altul şi priveşte atât forma mişcării, cât şi reperele subiective pe care
aceasta le determină;
După Moţet, D., (2009a), motricitatea se referă la proprietatea centrilor nervoşi de a
declanşa contracţia musculară, în timp ce Enciclopedia EFS, (2002) o raportează ca o însuşire
a fiinţei umane de a efectua mişcări având la bază reflexe dependente ca număr şi calitate de
cerinţele modului de viaţă al fiecărui individ;
calitate motrică. Determinată ca fiind „aptitudinea individului de a executa mişcări
exprimate în indici de viteză, de forţă, de rezistenţă, de îndemânare, de mobilitate”
2
(Nicu, A., coord. 1973, p. 149), calitatea motrică se bazează pe mecanisme fiziologice,
biochimice şi psihice. Nivelul ei „se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa,
spaţiul, timpul şi efectul desfăşurării mişcării individuale, cu ajutorul examenelor de
laborator, a testelor sau probelor de control”( M.T.S., 2002, p. 93);
coordonarea motorie este un concept delimitat în literatura din domeniul kinetoterapiei
ca o „activitate fiziologică care priveşte combinarea contracţiei mai multor muşchi,
astfel încât să execute în mod corect mişcarea determinată; depinde de centrii nervoşi
ai creierului şi cerebelului” (Moţet, D., 2009a, p.242);
coordonarea mişcării. Delimitată drept „coordonare a mişcării” termenul spus analizei
este prezentat în Enciclopedia EFS (2002) mai mult din punct de vedere fiziologic şi
ar reprezenta o activitate a Sistemului Nervos Central datorită căreia fiecare muşchi
necesar efectuării unei mişcări se contractă cu intensitatea adecvată şi numai când este
necesar pentru a asigura execuţia exactă a mişcării respective. După Moţet, D., (2009a,
p. 242) coordonarea mişcării reprezintă „integrarea şi intercondiţionarea eficientă a
componentelor actului motric care se realizează în timpul învăţării şi perfecţionării
acestuia; coordonarea se realizează pe baza unor relaţii neuromusculare, endocrine,
psihologice, metabolice şi biomecanice; presupune caracteristici de timp, spaţiu, ,
forţă, viteză, intensitate, direcţie şi formă; se realizează cu maxim de eficienţă şi
minimum de cheltuială energetică”;
capacitate motrică – potenţialul prin care un individ poate efectua eforturi variate, ca
dozare şi complexitate;
capacitate psihomotrică – ansamblul posibilităţilor de exprimare prin răspunsuri
motrice a funcţiilor complexe de coordonare a comportamentului;
condiţia fizică este un termen relativ puţin utilizat de specialişti, delimitând un nivel
superior al pregătirii fizice pe care o persoană o poate atinge în urma unor activităţi
motrice desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp;
capacitate vitală. Conform Enciclopediei EFS din România (2002), capacitatea vitală
reprezintă volumul de aer care poate fi eliminat din plămâni printr-o expiraţie forţată;
performanţă. Acest termen este definit ca „rezultat obţinut de un individ în efectuarea
unei sarcini date, percepută, măsurată şi evaluată de el sau de un observator”
(Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., 2002, p. 75);
performanţă motrică desemnează punerea în valoare a comportamentului motor al
unui individ prin intermediul mişcărilor;
3
performanţă sportivă. Delimităm termenul ca fiind un rezultat superior ca valoare,
obţinut într-o competiţie sportivă şi raportat la o scală de evaluare unanim acceptată;
experienţă motrică. Sinteza literaturii de specialitate din domeniul sportiv ne permite
să delimităm experienţa motrică ca fiind un ansamblu de deprinderi şi priceperi
motrice achiziţionate în timp în procesul practicii activităţilor corporale;
inteligenţa motrică reprezintă o posibilitate, un potenţial individual de rezolvare a
diferitelor sarcini psihice şi motrice în situaţii specifice activităţilor practice;
traumatism. Termenul reprezintă un „ansamblu de tulburări fizice sau psihice
provocate de o violenţă exterioară; violenţa însăşi” (Marcu, F., 2000) sau „tulburare
sau leziune locală sau generală, produsă de forţe externe sau interne. În activitatea
sportivă, cele mai multe traumatisme sunt rezultatul forţelor externe reprezentate de
agenţi mecanici – lovituri, presiuni, tracţiuni care produc contuzii, plăgi, fracturi”
(M.T.S., 2002, p. 380);
afecţiunea reprezintă o „alterare de natură organică sau funcţională a stării normale a
unui organism; boală, maladie” (Litera Internaţional 2002);
tulburarea este alterarea funcţiei unei structuri anatomice;
leziunea este alterarea structurii anatomice;
redoarea desemnează limitarea mobilităţii unei articulaţii, rigiditate musculo-
articulară;
escară defineşte o afecţiune a ţesuturilor datorită acţiunii unor factori fizici, chimici
sau mecanici care determină diminuarea şi chiar pierderea troficităţii;
postura. Studiul literaturii de specialitate ne-a permis să sintetizăm astfel definiţia
acestui termen/ concept: funcţie şi/sau potenţial al corpului de a menţine, prin
implicarea coordonată a componentelor sistemului nervos şi a aparatului locomotor, a
anumitor procese, funcţii şi relaţii care să asigura stabilitatea şi echilibrul corpului,
precum şi integrarea optimă în ambianţă. Se vorbeşte, în literatura din domeniul
biomecanicii umane, despre postură globală şi posturi locale, unde postura globală este
constituită din posturi locale, segmentare;
tonusul muscular reprezintă, conform Enciclopediei EFS, (2002) o uşoară dar
permanentă stare de tensiune activă a musculaturi (striate şi netede), involuntară şi
variabilă ca intensitate. Ea ar rezulta din intrarea succesivă în acţiune a unor grupe
mici de fibre din muşchi, ca răspuns reflex la excitaţii pornite din proprioceptori
(musculature striată) sau interoceptor (musculatura netedă). Sursele din domeniul
4
fiziologiei sportului, a biomecanicii şi anatomiei aplicate, ne evidenţiază faptul că
tonusul musculaturii striate are rol esenţial în menţinerea posturii corpului şi a
segmentelor sale, în dinamica şi statica mobilizării articulare, în desfăşurarea
activităţii aparatului locomotor prin realizarea contracţiilor izotonice şi izometrice.
Studiile şi cercetările ştiinţifice au demonstrat că tonusul muscular îşi modifică
caracteristicile în funcţie de o gamă variată de factori interni (vârstă, stări afectiv-
emoţionale, oboseală, somn, activitate intelectuală etc..) sau externi (temperatură);
troficitate – „proprietate a materiei vii de a-şi păstra structura normală prin asigurarea
nutriţiei necesare” (Academia Română, 1998);
echilibrul reprezintă:
- potenţialul omului de a menţine sub control corpul şi segmentele sale, prin intermediul
structurilor neurofiziologice şi anatomice capabile să genereze mişcări compensatorii
destinate controlului efectelor forţelor interne şi externe ce tind să destabilizeze;
- „funcţie şi proces ce permite individului să conştientizeze poziţia corpului şi a
segmentelor sale în spaţiu, să menţină, să modifice şi să controleze această poziţie, în raport
cu prezenţa sau absenţa suprafeţei de sprijin şi/sau a unei sarcini motrice ce apare la un
moment dat” (Alexe, D., 2009, p. 58).
prehensiunea delimitează, conform opiniei exprimate de Marcu, F., (2000) acţiunea
mâinii de a prinde, de a apuca cu ajutorul degetelor; este considerată a fi deprindere
motrică înnăscută;
elongaţie (în practica terapeutică, se foloseşte frecvent şi termenul de tracţiune
continuă sau alternantă) reprezintă, conform dicţionarelor generale sau de specialitate,
extensie sau întindere accidentală sau terapeutică a unor ligamente. Ea se pot efectua
manual sau folosind anumite obiecte, instrumente, aparate, instalaţii;
deficienţă fizică este delimitată ca fiind un „aspect somatic anormal însoţit de tulburări
ale staticii şi motricităţii umane” (M.T.S., 2002, p. 136);
dizabilitate. Este cunoscut faptul că în societate actuală termeni ca afectare, handicap
sau dizabilitate sunt adesea utilizaţi alternativ de multe persoane fără a cunoaşte exact
ceea ce exprimă fiecare dintre ei. Totuşi, prin clarificarea unor aspect în cadrul
conferinţelor şi simpozioanelor organizate pe plan mondial sub egida UNESCO şi
OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), termenul de „handicap” a început să fie
abandonat, folosindu-se mai des cel de dizabilitate. Dizabilitatea reprezintă termenul
generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în participare:
5
- afectare este o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului sau a unei funcţii
fiziologice (anormalitatea reprezentând variaţia semnificativă de la norma stabilită statistic
pentru o populaţie);
- limitările activităţii sunt dificultăţi cu care se poate confrunta un individ în executarea
activităţilor. Limitarea activităţii poate fi orice deviere, uşoară sau gravă, cantitativă sau
calitativă, înregistrată în executarea unei activităţi, faţă de modul sau măsura în care se
aşteaptă executarea acelei activităţi de către persoane care nu au o problemă de sănătate;
- restricţiile în participare reprezintă problemele cu care se poate confrunta un individ în
implicarea sa în situaţii existenţiale ” (OMS, 2004, p. 217).
I.2. Noţiuni terminologice utile

În acest subcapitol vom prezenta o serie de termeni şi expresii utile asupra cărora vom
face des referire în această lucrare, mai ales atunci când vom delimita rolul pe care îl au în
cadrul intervenţiei kinetoterapeutice obiectele, aparatele, instrumentele, dispozitivele,
echipamentele şi instalaţiile expuse în această lucrare. Astfel:
creştere – proces de mărire a dimensiunilor corpului, a segmentelor sau a unor părţi
din segmentele sale. Atunci când facem referire la o capacitate sau potenţial, creşterea
se referă la latura cantitativă a procesului;
dezvoltare. Prezentăm două dintre cele mai uzuale sensuri ale acestui termen:. Atunci
când o abordăm din punct de vedere anatomic, dezvoltarea (fizică) reprezintă, conform
Enciclopediei EFS (2002), un proces de schimbare a formei şi proporţiilor corpului în
perioada de creştere. Atunci când facem referire la o capacitate sau potenţial,
dezvoltarea se referă la latura calitativă a procesului;
educare. Termenul delimitează, conform dicţionarelor explicative, procesul de
influenţare intenţionată, sistematic ă şi organizată a dezvoltării intelectuale, morale şi
fizice. Este un proces care se ocupă cu formarea şi dezvoltarea unor deprinderi pe care
persoana nu le-a avut niciodată. Din punct de vedere sportiv şi kinetoterapeutic,
educarea pune accentul pe îmbunătăţirea calitativă a anumitor capacităţi şi procese
specifice;
reeducarea are ca scop o redobândire a potenţialului unei funcţii sau al unui proces, ca
urmare a pierderii temporare. În domeniul medical şi al terapiilor de recuperare,
termenul face referire la procesul de a deprinde o persoană să se folosească din nou de
acea parte a corpului sau de acea facultate biopsihică diminuată parţial în urma unei
6
afecţiuni, a unui traumatism sau un accident. În domeniul sportiv, reeducare este
sinonimă cu termenul de corectare, de îndreptare a unui atitudini, tehnicii sau tactici
însuşită greşit. Literatura de specialitate oferă şi înţelesul de a reforma la un subiect
anumite deprinderi pe care le-a avut şi le-a pierdut. „Reeducarea este necesară uneori
după îmbolnăviri si accidente care alterează structura elementelor anatomice şi tulbură
funcţiile fiziologice, nu numai ale aparatului locomotor, ci si ale celorlalte organe şi
funcţii, mai ales circulatorii, trofice, de sensibilitate, secretorii etc.. Aceste tulburări
complexe, cunoscute sub numele de tulburări fiziopatologice, continuă să se manifeste
si să producă suferinţă şi deficienţe funcţionale multă vreme, chiar după ce leziunile
sau îmbolnăvirile care le-au produs s-au vindecat. Ele se datorează, în general, unor
tulburări ale sistemului nervos vegetativ si se tratează prin reeducare funcţională, care
constă în mişcări metodice, masaj si fizioterapie. Atunci când si componentele psihice
ale mişcării (voinţa, curajul, perseverenţa etc..) sunt alterate, este necesară reeducarea
psihomotrică” (Mârza, D., 2012, p.70);
corectarea este un proces care se ocupă cu îndreptarea abaterilor de la o norma
considerată reper, etalon;
recuperarea este delimitată, în literatura de specialitate, ca un proces de vindecare
totală sau parţială, din punct de vedere fizic, psihic, biomecanic a unei mişcări, funcţii,
capacităţi. Recuperarea se poate produce spontan sau ca urmare a unui proces de
reeducare;
recuperare funcţională. „Componentă a acţiunii complexe de recuperare, prin care se
asigură redobândirea capacităţii funcţionale a unui organ sau a unui sistem, pierdută
prin accidentare sau prin îmbolnăvire, suprasolicitare. Utilizează solicitări specifice
funcţiei deficitare, gradate cu grijă şi asociate, în funcţie de particularităţile cazului, cu
medicaţie adecvată, masaj şi procedee balneofizioterapeutice” (M.T.S., 2002, p. 313);
tonifiere – creşterea stării de tensiune activă a musculaturii (striate şi netede);
descărcare. Adaptând descrierea standard propusă de dicţionare la specificul
domeniului activităţilor corporale, putem susţine că „descărcarea” ar reprezenta
suprimarea sau diminuarea efectelor determinate de tensiunile acumulate de organism
sau de forţele care acţionează asupra corpului sau segmentelor sale. Din punct de
vedere sportiv, descărcarea poate însemna şi scăderea controlată a stării de tensiune
activă excesivă a musculaturii striate (a tonusului) acumulate în efort fizic, prin
contracţii musculare;
7
posturare - ansamblul proceselor de coordonare globală şi segmentară a părţilor
corpului pentru a obţine o atitudine corectă, stabilă şi echilibrată spaţial. Conform lui
Ionescu, A., (1994, p. 18), posturările reprezintă „ atitudini impuse corpului întreg sau
doar unor părţi ale lui, în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita
instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un process
fiziologic”;
redresarea – aducerea, revenirea la poziţia şi la funcţionarea normală a unei capacităţi
sau a unui segment corporal după o perturbare, dezechilibrare; sinonim: îndreptare,
normalizare, refacere;
compensare. Acest termen delimitează, după Moţet, D., (2009a), un mecanism
biologic de menţinere a funcţiilor vitale ale organismului în caz de leziune sau
tulburare funcţională gravă a unor organe prin modificări secundare care restabilesc
echilibrul. În opinia specialiştilor, compensarea poate asigura un anumit grad, variabil,
de funcţionalitate şi, implicit, de autonomie, înlocuind funcţiile diminuate sau
pierdute.
relaxare. Conform Enciclopediei EFS (2002, p. 315), relaxarea este privită ca o stare
de destindere survenită după solicitări fizice sau psihice, caracterizată prin absenţa
contracţiilor musculare şi a tensiunilor psihice. Raportând la activitatea musculară,
aceeaşi sursă susţine că relaxarea este o stare fiziologică a muşchiului caracterizată
prin absenţa tensiunii sale interne. În această stare, muşchiul nu produce forţă de
tracţiune asupra capetelor sale de inserţie;
stimulare. În sens biologic, stimularea se referă la a excita, a activa un organ, o funcţie
a cărei activitate a fost limitată, diminuată sau afectată;
adaptare – „ansamblu de procese, activităţi prin care se trece de a un echilibru mai
puţin stabil, între organism şi mediu, la un echilibru mai stabil; sau totalitatea
modificărilor morfofuncţionale adecvate ale materiei vii, determinate de noile condiţii
de mediu” (Moţet, D., 2009a, p. 88) sau „complex de modificări morfofuncţionale prin
care organismul reacţionează la excitaţiile provenite din mediul intern sau extern;
poate fi imediată sau tardivă” (M.T.S., 2002, p. 28);
readaptarea visează posibilitatea de a reveni treptat la homeostazia organismului
diminuată sau pierdută în urma anumitor procese, afecţiuni, traumatisme sau leziuni,
dar şi posibilitatea de a modifica starea iniţială pentru a obţine o altă stare dorită. Dacă
se iau în analiză şi implicaţiile psihice, readaptarea include reintegrarea în viaţa
8
socială;
reabilitarea reprezintă, conform literaturii de specialitate, un sistem complex de tehnici
terapeutice cursive de readucere în stare activă, prin reeducare, exerciţii şi fizioterapie
a unor funcţii mai mult sau mai puţin alterate în urma unor procese patologice;
facilitare - favorizarea producerii unui fenomen;
facilitare neuromusculară proprioceptivă. Pornind de la definiţia „facilitării” specialişti
din domeniul biomecanicii, medicinii, a medicinii sportive, a fiziologiei sportului
delimitează termenul analizat ca reprezentând uşurarea, încurajarea sau accelerarea
răspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din muşchi, tendoane,
articulaţii, la acestea adăugându-se şi stimularea extero- şi telereceptorilor;
escaladare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de ascensiune pe o suprafaţă
înclinată, utilizând membrele inferioare, membrele superioare şi anumite puncte de
sprijin;
căţărare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de urcare pe aparate special construite
(frânghie, scară fixă) sau pe zone şi obiecte din natura (munte, copaci) utilizând
membrele inferioare şi superioare şi folosind tehnici diferite;
târâre - deprindere motrică utilitar-aplicativă de deplasare paralelă, cu suprafaţa de
sprijin, a corpului şi segmentelor sale;
flotabilitate – posibilitate a organismului sau a unui corp de a pluti atunci când este
scufundat într-un lichid; în domeniul activităţilor corporale, termenul este în strânsă
dependenţă cu activităţile nautice şi cu terapia prin apă;
alunecarea este definită în dicţionare atât prin acţiune corpului de a-şi pierde parţial
sau total echilibrul, călcând pe o suprafaţă lucioasă, cât şi prin acţiunea de a se miş ca
lin, fără a întâmpina vreo rezistenţă;
derulare (mers) – „componentă a tehnicii mersului şi alergării, produsă după contactul
cu solul pe talpa piciorului de sprijin, pentru transmiterea greutăţii corpului succesiv
pe călcâi, pe pingea şi apoi spre vârf, în mişcarea omului de deplasare dinapoi spre
înainte” (M.T.S., 2002, p. 140);
flexibilitate – potenţialul structurilor anatomice şi a unor lanţuri biomecanice de a
efectua o gama larga de mişc ări cu amplitudine;
ghemuire cu amortizare - coborârea lentă a centrului general de greutate prin flexia
controlată a membrelor inferioare.
9
I.3.Terminologia specifică
echipament -„ansamblu de piese, de dispozitive şi de mecanisme, împreună cu
elementele de legătură, aparţinând unei instalaţii, unei maşini etc.. şi îndeplinind o
anumită funcţie în cadrul acestor sisteme tehnice” (Academia Română, 1998);
instalaţie - ansamblu de obiecte, instrumente, dispozitive, maşini unelte montate astfel
încât să formeze un tot unitar în scopul executării unei funcţii sau operaţii în diferite
activităţi sau procese (adaptare după Dex”98);
aparat - ansamblu de piese montate sau dispozitiv de construcţie specială, cu
dimensiuni standardizate, care serveşte pentru o operaţie mecanică, tehnică, ştiinţifică;
dispozitiv - „ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei imobil) şi
care îndeplineşte o func ţie bine determinată într-un sistem tehnic” (Moţet, D., 2009a);
instrument. Sinteza diferitelor dicţionare ne evidenţiază următorul sens al termenului
analizat: obiect acţionat manual, folosit la îndeplinirea unor operaţii în practica
activităţii specifice unui domeniu; unealtă;
obiect - corp solid, prelucrat, care poate fi perceput prin simţuri şi are o anumită
întrebuinţare;
biomecanica. Conform literaturii de specialitate, biomecanica vizează studiul
mişcărilor active, a poziţiilor şi atitudinilor fixe ale corpului şi segmentelor sale la
oameni şi animale, din punct de vedere al legilor mecanicii;
biometria - „ştiinţă care aplică metodele statistice şi analizele matematice la
fenomenele biologice (M.T.S., 2002, p. 80). Accesaşi sursă susţine şi faptul că sensul
secundar de ”măsurători asupra corpului omenesc” este utilizat în domeniul educaţiei
fizice şi sportului, sens care este sinonim cu antropometria;
antropometrie – metodă de măsurare şi evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice, prin
înregistrări cifrice, făcute în cele trei planuri spaţiale asupra corpului şi a segmentelor
sale;
somatoscopie. Enciclopedia EFS (2002) descrie somatoscopia ca o metodă de
măsurare şi evaluare, bazată pe calificative sau descrieri, şi nu pe cifre cum este
antropometria. Ea măsoară şi evaluează tot creşterea şi dezvoltarea fizică, însă cu
ajutorul privirii, având astfel o precizie relativă. Permite aprecierea reperelor sub
aspect global şi analitic, descrierea caracteristicilor corporale putând fi făcută amplu şi
complex, sesizându-se particularităţile fiecărui individ şi eventualele deficienţe fizice.
Somatoscopia completează şi nuanţează datele rezultate din examenul antropometric;
10
mecanoterapie - formă de terapie prin mişcări active sau pasive, efectuate cu ajutorul
aparatelor mecanice care pot regla amplitudinea mişcării, utilizată pentru creşterea
forţei şi a mobilităţii articulare (adaptare după definiţia prezentată în Enciclopedia
EFS, 2002, p. 242).
Conform anumitor dicţionare, mecanoterapia ar reprezenta o denumire generală pentru
terapeutica prin masaj, prin gimnastică medicală, prin aparate mecanice, aplicată mai ales în
boli articulare sau neuromusculare (DEX, 1998) sau un tratament al unor boli prin
mobilizarea articulaţilor, a muşchilor cu ajutorul a diferite instalaţii mecanice (Marcu, F.,
2000).
Aparatura specifică mecanoterapiei permite, conform Enciclopediei EFS (2002), ca în
funcţie de particularităţile persoanei care lucrează la aparatul respectiv, să se efectueze
mişcări pasive sau active, produse prin contracţii dinamice concentrice şi excentrice,
amplitudinea mişcărilor fiind reglată după starea specifică a articulaţiilor care sunt implicate
în efort.
ergometrie - disciplină care se ocupă cu măsurarea lucrului mecanic efectuat în cadrul
eforturilor musculare desfăşurate la aparate speciale (ergometre). Specificul efortului
muscular variază în funcţie de scopul urmărit şi de tipul aparatului;
ergospirometrie – metodă de măsurare şi evaluare a funcţiei respiratorii cu ajutorul
unui aparat special (spirometru);
scripete – dispozitiv alcătuit dintr-o roată de material rezistent, prevăzută cu un şanţ
periferic prin care trece un cablu/ coarda, având rol în transmiterea unei forţe care
serveşte la ridicarea unor greutăţi;
scripetoterapie – tip de mecanoterapie inventată de Charles Rocher ce include
procedee de educarea şi reeducare activă şi pasivă, creştere şi dezvoltare cu ajutorul
unui mecanism bazat pe scripeţi. Poate avea efecte şi de creştere şi dezvoltare,
mobilizare şi tonifiere la nivelul structurilor biomecanice interesate;
suspensoterapie. Bazându-se pe regulile şi principiile mecanice şi fiziologice stabilite
de Guthrie Smith, suspensoterapia constă în tehnici de suspendare globală sau
segmentară, prin mobilizări active sau pasive, având ca scop scoaterea corpului şi a
segmentelor sale din sfera gravitaţiei. Prin acest tip de terapie, forţele gravitaţiei care
acţionează asupra corpului sunt suprimate;
chiroterapia reprezintă o „tehnică specială care presupune depărtarea suprafeţelor
articulare (tracţiune) şi / sau mişcare paralelă între ele” (Şalgău, S., Mârza, D., 2007,
11
p. 164). Generând întindere mecanică, acest tip de terapie ar inhiba receptorii durerii şi
ar activa pe cei ai mişcării, determinând totodată şi îmbunătăţirea metabolismului
structurilor articulare, reducerea tensiunii articulare şi reglarea tonusului muscular;
posturografie – metodă de determinare a stabilităţii posturale, a celor mai mici devieri
de la o postura normală, a dispoziţiei spaţiale a corpului şi a fiecărei articulaţii în parte.
Oferă informaţii despre informaţii despre controlul motor sau funcţia de echilibru în
diferite condiţii de mediu;
cameră de stimulare senzorială – locaţie special amenajată unde se pot desfăşura
activităţi specifice şi adaptate, care să stimuleze procesele senzoriale. Este proiectată
pentru a elimina excitaţiile din mediu, promovând şi încurajând relaxarea, activitatea
intelectuală şi dezvoltarea senzorială;
platformă de forţă – dispozitiv complex (parte componentă a sistemelor de analiză
analogică şi digitală a mişcării) destinat pentru determinarea forţelor de apăsare asupra
solului, a timpului de contact cu solul, a oscilaţiilor centrelor de presiune a tălpilor la
nivelul solului şi a oscilaţiilor proiecţiei centrului general de greutate a corpului uman;
marker – dispozitive speciale fluorescente ataşate de corp, de obicei, pentru a
reprezenta cele mai bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lor se face
astfel încât să permită identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele
anatomice;
plăci de echilibru – instrumente sau dispozitive destinate atât măsurării şi evaluării
capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi reeducării acestuia. Sunt
formate dintr-o placă din material rezistent, suprapusă peste un cadru, de regulă, sub
forma unei semisfere, care produce instabilitate. Pot fi utilizate şi pentru redobândirea
sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a genunchiului în vederea educării şi
reeducării mersului;
discuri de echilibru (eng. balancefit) - instrumente sau dispozitive destinate atât
măsurării şi evaluării capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi
reeducării acestuia. Sunt formate dintr-un cauciuc special, au forma uşor sferică şi pot
fi umplute cu aer. Pot avea suprafaţa lucioasă sau cu rugozităţi (pentru aderenţă
crescută sau stimulare proprioceptivă la nivelul tălpilor picioarelor); de asemenea, pot
fi utilizate şi pentru redobândirea sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a
genunchiului în vederea educării şi reeducării mersului;
simulator - ansamblu de dispozitive / aparate care simulează, în condiţii de laborator,
12
situaţiile posibile dintr-o activitate. Este utilizat pentru verificarea şi/sau antrenarea
reacţiilor oamenilor în anumite condiţii, atunci când activităţile specifice unui
domeniu nu pot fi realizate datorită anumitor condiţii (meteo, costuri, dizabilitate);
covor rulant – dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe de măsurare,
care utilizează o bandă lungă, continuă, de cauciuc / piele, ce serveşte la uşurarea
transportului în plan orizontal sau oblic; poate fi utilizat pentru creşterea sau
dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor capacităţi sau funcţii
specifice locomoţiei;
bicicletă ergometrică - dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe de
măsurare, pus în funcţiune prin două pedale acţionate cu picioarele; poate fi utilizat
pentru creşterea sau dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor
capacităţi sau funcţii specifice locomoţiei;
atelă – piesă utilizată pentru imobilizarea oaselor fracturate, cu o lungime suficientă
pentru a permite blocarea articulaţiei proximale şi a celei distale faţă de fractură
(Enciclopedia EFS, 2002);
orteză – „dispozitiv adăugat corpului unei persoane pentru a susţine, a poziţiona, a
imobiliza, a corecta diformităţi, a asista forţa musculară, a modifica tonusul muscular
sau a promova mişcarea unor segmente” (Sbenghe, T., 2002, p. 488) sau „denumire
pentru orice aparat orthopedic destinat protejării, imobilizării sau susţinerii corpului
sau a unei părţi a acestuia (atele, gulere, corsete, ghete ortopedice)” (Moţet, D., 2009b,
p. 58);
kinezimetru – instrument pentru măsurarea unei mişcări;
dinamometru. Descrierea dată de Enciclopedia EFS (2002), ne evidenţiază
următoarele aspecte privind dinamometrul: aparat de măsurare a forţei musculare,
având la bază un element deformabil – elastic, care acţionează un ac indicator în
momentul în care se exercită asupra lui o anumită tracţiune sau presiune (datele
indicate sunt evidenţiate pe un cadran în kgf.);
goniometru - instrument sau aparat de măsurare şi evaluare a valorii unghiurilor
realizate la nivelul articulaţiilor; măsoară amplitudinea unghiurilor în articulaţii;
kinograful / miograful - aparat pentru înregistrarea grafică a contracţiei musculare, cu
ajutorul căruia se pot face aprecieri asupra mărimii, a formei şi a duratei acesteia (Dex
“98);
chinogramă – „înregistrare fotografică pe bandă video sau pe hârtie a fazelor succesive
13
ale unei execuţii tehnice, servind studiului caracteristicilor spaţio-temporale ale
mişcării; înregistrează elementele caracteristice ale actului motric cu un anumit număr
de imagini pe secundă” (M.T.S. 2002, p. 104);
electrod – conductor electric (metalic sau de cărbune) prin care curentul electric intră
(anod) şi iese (catod) într-un sau dintr-un mediu oarecare. Conform dicţionarelor
explicative, are, de regulă, conductivitatea electrică mai mare decât a mediului
respectiv;
electromiograma - diagramă care reprezintă curenţii electrici generaţi de activitatea
musculară; oferă repere asupra normalităţii sau anormalităţii contracţiei musculare;
senzor - dispozitiv (ultrasensibil) care sesizează un anumit fenomen (DEX '98). O
definiţie mai completă este cea dată de Marcu, F., (2000), conform căruia senzorul
este un „dispozitiv pentru generarea unui semnal care să indice apariţia unei situaţii
date sau să reprezinte variaţia unui parametru într-un fenomen”;
rugozităţi - mici ridicături, neregulate ca formă, de pe suprafaţa unui obiect, ce pot
avea rol în stimularea sensibilităţii nervoase la persoanele cu afecţiuni proprioceptive
şi neurologice;
cameră video – aparat care ţine de sistemele de înregistrare şi de transmitere a
imaginii;
software. Termen utilizat în limbaj informatic care delimitează o „suită de limbaje şi
de programe care permit unui sistem electric de elaborare a datelor să-şi dezvolte
operaţiile pentru care este destinat” (Marcu, F., Maneca, C., 1986). O altă descriere,
prezintă termenul analizat ca fiind un „ansamblu de activităţi (codificare, organizare,
analiză, programare) pentru calculatoarele electronice” (Marcu, F., 2000).
14
II. EFICIENŢA ŞI ROLUL MATERIALELOR, DISPOZITIVELOR ŞI
OBIECTELOR ÎN KINETOTERAPIE
II.1. Diferite obiecte, materiale şi instrumente utilizate în kinetoterapie

Datorita faptului că procesul de recuperare se realizează în mai multe faze (în funcţie
de specificul afecţiunii, particularităţile, vârsta şi condiţia fizică ale pacientului) şi afecţiunile
prezintă mai multe etape şi forme de manifestare, obiectivelor stabilite în intervenţia
kinetoterapeutică se pot realize şi prin intermediul aparatelor, obiectelor şi echipamentelor din
diferite domenii de activitate sportivă.
Utilizarea aparatelor, materialelor sau echipamentelor în programul de
recuperare/reabilitare kinetoterapeutică este dependentă de mai mulţi factori şi oferă avantajul
de a accesa rapid şi eficient posibilităţile pe care le oferă materialele şi echipamentele, care nu
necesită prezenţa unui specialist la locul respectiv.
Mârza, D., 2012 afirmă faptul că „stabilirea obiectivelor se subordonează stării
patologice instalate la pacient şi se realizează pe baza evaluării corecte şi complete realizată
de către echipa medicală de recuperare”. Din aceste considerente, folosirea unei game variate
de instrumente, echipamente şi materiale în kinetoterapie trebuie adaptată la rezultatele
obţinute în evaluărilor iniţiale şi intermediare care trebuie efectuate constant.
Pentru ca obiectivele stabilite de către kinetoterapeut să fie realizabile, este necesară:
- introducerea în programul de recuperare/reabilitare/educare/tonifiere/dezvoltare a
materialelor, instrumentelor sau echipamentelor care determină modificări pozitive sau
care pot fi eficiente în cadrul intervenţiei kinetoterapeutice;
- eliminarea din programul kinetoterapeutic a aparatelor, materialelor sau
echipamentelor ineficiente, care nu mai determină modificări asupra pacientului;
- păstrarea în intervenţia kinetoterapeutică a materialelor, obiecte sau echipamentelor
care datorită utilităţii lor îşi justifică prezenţa, în diferite etape ale procesului de
recuperare.
Şedinţele de recuperare/reabilitare realizate utilizând diferite aparate, materiale sau
echipamente trebuie să se realizeze în prezenţa şi sub îndrumarea unor specialişti, care să
cunoască următoarele noţiuni:
- poziţiile specifice de utilizare a diferitelor obiecte, materiale, instrumente şi
dispozitive;
- dozarea corespunzătoare a exerciţiilor propuse, adaptate la simptomatologia
afecţiunii/traumatismului, posibilităţile motrice ale persoanei afectate, obiectivele
15
stabilite;
- modalităţile de utilizare a obiectelor sau aparatelor specifice;
- eliminarea din intervenţia kinetoterapeutică a anumitor obiecte sau aparate ineficiente;
- introducerea în programul kinetoterapeutic a unor obiecte, aparate sau instrumente utile
pentru faza aferentă intervenţiei;
- oferirea indicaţiile metodice utile şi necesare;
- adaptarea şi modificarea programul kinetic cu noi exerciţii utilizând obiecte sau
echipamente.
Exerciţiile fizice propuse la începutul programului kinetic, realizate prin intermediul
echipamentele, aparatele, obiectele sau instrumentele trebuie să fie simple, elementare,
ulterior acestea devenind mai complexe, depinzând de reacţia pacientului şi de rezultatele
evaluărilor intermediare. De asemenea, kinetoterapeutul trebuie să respecte principiul gradării
efortului, respectând dozarea efortului impus de programul de
recuperare/reabilitare/educare/reeducare/dezvoltare/tonifiere stabilit iniţial.
II.2. Măsuri de protecţie şi siguranţă în momentul folosirii diferitelor echipamente, aparate şi

instrumente în kinetoterapie
Pentru ca intervenţia kinetoterapeutică să fie eficientă, comodă, utilă şi sigură, este
necesară cunoaşterea şi respectarea următoarele măsuri de protecţie şi siguranţă:
- evaluarea corectă şi precisă a posibilităţilor de mişcare ale pacientului implicat în
programul kinetic;
- asigurarea spaţiului de lucru cu materiale de protecţie (saltele, bureţi) pentru a
împiedica riscul apariţiei accidentărilor şi a zonei necesare impusă de dimensiunile
echipamentelor, aparatelor şi obiectelor utilizate;
- iluminarea corespunzătoare a spaţiului în care se desfăşoară intervenţia;
- stabilirea dozării corecte şi respectarea acesteia;
- cunoaşterea modalităţilor de realizarea a prizelor pe obiectele şi aparatele utilizate;
- în cazul folosirii unor echipamente specifice este necesară verificarea şi asigurarea
unor legături stabile şi sigure;
- asigurarea igienei optime prin dezinfectarea materialelor după utilizare.
II.3. Materiale, instrumente şi obiecte utilizabile şi în kinetoterapie

În acest subcapitol sunt prezentate materiale/instrumente/obiecte folosite în
programele de kinetoterapie, dar şi rolul lor în cadrul acestora.
16
a) Mingi
Aceste obiecte sunt confecţionate din diferite materiale, au dimensiuni şi greutăţi
variate: mingi de fitness, mingi medicinale, mingi Koosh, mingi de masaj, mingi de
baschet, handbal, fotbal, tenis, din silicon, din polistiren.
Figura nr.1. Mingi de diferite forme, greutăţi şi dimensiuni
b) Greutăţi
Figura nr. 2. Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme
17
c) Bastonul de gimnastică
Figura nr. 3. Variante de bastoane de gimnastică
d) Scara fixă
Figura nr. 4. Scara fixă (spalier)
e) Banca de gimnastică
Figura nr. 6. Banca de gimnastică
Banca de gimnastică este un instrument de origine suedeză, confecţionat din lemn

stratificat. Pentru a preveni accidentările în timpul utilizării sale, banca este rotunjită la colţuri
şi margini şi are picioare prevăzute cu material antiderapant.
18
f) Mini trambulina
Este un obiect extrem de util prin multitudinea influenţelor pe care le poate exercita
asupra structurilor psihice şi biologice ale persoanelor aflate în situaţii biologice speciale.
Figura nr. 7. Mini trambulină (simplă şi cu mâner)
g) Saltelele
Au diferite forme, dimensiuni şi consistenţă: din burete, material textil umplute cu apă
sau nisip, cu husă simplă sau care prezintă rugozităţi.
Prezintă suprafeţe antiderapante, fiind indispensabilă deoarece asigură o distribuţie
optimă a presiunii în timpul şedinţelor de tratament.
Figura nr. 8. Saltele de diferite dimensiuni, consistenţe, forme
Saltelele pot fi utilizate atât pentru exerciţii privind dezvoltarea fizică generală,
educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare cât şi exerciţii orientate spre
corectarea deficienţelor fizice funcţionale.
19
h) Cercul de gimnastică şi cercul pentru fitness şi masaj
Sunt două obiecte/ instrumente ce pot îndeplini diferite roluri, în funcţie de
modalitatea de amplasare şi execuţie a exerciţiului, în funcţie de priza efectuată cu mâinile sau
de segmentul anatomic care intră direct în contact (mână, antebraţ, braţ, gât, trunchi, coapsa,
gambă, gleznă) şi chiar şi în funcţie de amplasarea lor în cadrul unor instalaţii (atunci când
sunt utilizate împreună cu alte obiecte sau dispozitive: coardă sau bandă elastică, spalier,
masă).
Figura nr. 9. Cerc pentru fitness şi masaj
Figura nr. 10. Cerc de gimnastică
Rolul materialelor/obiectelor/instrumentelor preluate din gimnastică

Adaptare forţei la sarcina de executat
Autoorganizarea spaţio-temporală
Consolidarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice
deprinderii motrice de bază şi utilitar aplicative
Corectarea deficienţelor de postură generală
deficienţelor coloanei vertebrale
20
Creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului
capacităţii de performanţă a sportivilor
capacităţii de efort
capacităţii vitale
Coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins
Dezvoltare forţei generale şi specifice
rezistenţei generale şi specifice
fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare
repertoriului de senzaţii
condiţiei fizice
Diminuarea impotenţei articulare posttraumatice

redorii articulare
oboselii locale sau periferice
obezităţii
Detensionare psihică
Educarea şi prehensiunii
reeducarea preciziei
echilibrului, a stabilităţii
orientării în spaţiu
schemei corporale
mersului
motricităţii
inteligenţei motrice
coordonării oculo-motorie
proprioceptivă
coordonării generale şi a celei fine
Educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare
vitezei de reacţie şi de execuţie
creativităţii şi a imaginaţiei
mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau
pentru posturare
repertoriului de percepţii
21
forţei explozive la nivelul membrelor inferioare (sărituri peste
bastoane)
Descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui
Efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,
umerilor, genunchilor, gleznelor)
Evaluare somatofuncţională
Facilitarea neuromusculară proprioceptivă
mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale
elementelor articulare şi periarticulare
Limitarea amplitudinii de mişcare în cazul anumitor traumatisme
amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte
scoatere din acţiune a unui grup de muşchi sau a unui segment
amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic,
Mobilizarea pasivă a unui membru
activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos
Posturare
Profilaxie (tonifierea grupelor musculare ale trenului superior pentru a preveni
instalarea cifozei)
Reeducarea reprezentării asupra mişcării
mişcărilor care necesită precizie
senzaţiei de alunecare
Readaptare globală şi segmentară
Relaxare fizică şi psihică (exerciţii tip stretching)
Refacerea capacităţii de efort
Recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic
Redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă
prin autocontrol
Reabilitarea funcţiei motorii
Rol auxiliar sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate
în reeducarea mersului
22
Tonifierea grupelor musculare atrofiate
Stimularea activităţii intelectuale
sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde
i) Placa de echilibru
Este utilă în educarea/reeducarea echilibrului, a stabilităţii, a mersului, în recuperarea
funcţională a articulaţiilor membrelor inferioare, în efectuarea mişcărilor compensatorii.
Figura nr.11. Variante de plăci de echilibru
j) Discul de echilibru (balancefit disc)

Este un obiecte special conceput pentru educarea/reeducarea echilibrului, a stabilităţii,
a controlului motor, coordonării motrice fină şi grosieră, dezvoltării forţei la nivelul
membrelor inferioare şi chiar în stimularea sensibilităţii nervoase superficiale (datorită
rugozităţilor prezente pe suprafaţa sa).
Utilizarea discului de echilibru solicită din partea kinetoterapeutului cunoştinţe de
specialitate, dar şi legate de măsurile de precauţie/prevenire a accidentelor.
Datorită caracteristicilor de fabricaţie aceste discuri sunt extrem de utile în reeducarea
mersului, a echilibrului sau a propriocepţiei la nivelul membrului inferior.
Figura nr. 12. Modele de discuri de echilibru
23
k) Cilindrul şi semicilindrul
Rolele din spumă sub forma cilindrilor sunt des utilizate pentru exerciţii Pilates şi
Bobath, exerciţii pentru abordarea afecţiunilor coloanei vertebrale, exerciţii de echilibru /
stabilitate, exerciţii de rezistenţă, dar şi de tip stretching. De asemenea, astfel de instrumente
pot fi folosite şi pentru masaj şi relaxare.
Figura nr. 13. Cilindrul si semicilindrul
Figura nr. 14. Cilindru de masaj
l) Roata de fitness / Roata de recuperare

Sunt două instrumente utilizate în special, pentru dezvoltarea forţei musculare la
nivelul membrelor inferioare, pentru recuperarea afecţiunilor centurii scapulare şi a
afecţiunilor umerilor.
Roata de fitness („gym roller” – fig. nr.15) este destinată în special dezvoltării forţei
umerilor, a musculaturii superioare dorsale, laterale şi anterioare a trunchiului, a musculaturii
abdomenului, însă în funcţie de priză şi de exerciţiile efectuate cu sau fără alte instrumente
sau dispozitive fixe (scaun, scară fixă, bancă gimnastică), ea poate fi foarte bine adaptată şi
pentru corectarea deviaţiilor de coloană (cifoză), pentru posturare, coordonare, pentru
creşterea mobilităţii bazinului.
24
Figura nr. 15. Roată fitness
Figura nr. 16. Roata pentru recuperare - umăr, centură scapulară
Roata pentru recuperare (fig. nr. 16) este un instrument/ dispozitiv destinat creşterii
amplitudinii de mişcare a articulaţiei umărului.
Datorită posibilităţii de reglare a mânerului, care poate culisa pe tijele metalice din
interiorul acestuia, cercul permite creşterea mişcării în diametru pentru efectuarea cu
amplitudine a circumducţiilor. De asemenea, roata poate fi prevăzută cu trepte diferite de
opunere a rezistenţei împotriva direcţiei mişcării (educarea coordonării şi dezvoltarea forţei).
Roata pentru recuperare poate fi utilizată:
în plan vertical poziţia subiectului fiind fie stând lateral, fie aşezat–lateral pentru
executanţi imobilizaţi în scaun cu rotile)
în plan orizontal (poziţia executantului este stând lateral sau aşezat lateral faţă de
roată). Pentru creşterea eficienţei şi un lucru biomecanic eficient şi complet, acest
instrument permite rotaţii în ambele sensuri (de la dreapta la stânga şi invers, de la
stânga la dreapta).
25
m) Flexoare – extensoare palmare / cleştele flexibil / inel flexibil
Sunt instrumente destinate exclusiv utilizării lor la nivelul articulaţiilor şi musculaturii
mâinii. Totuşi, prin execuţia flexiilor şi extensiilor repetate, este influenţată şi musculatura
antebraţului şi braţului.
Figura nr. 17. Flexor palmar Figura nr. 18. Inel flexibil
Figura nr. 19. Flexor/extensor palmar Figura nr. 20. Cleşte flexibil
n) Coarda elastică, bandă elastică, extensor, cordon elastic

Prin construcţia lor, obiectele şi instrumentele elastice, despre care discutăm aici, au
diferite culori, de regulă pentru a indica gradul de rezistenţă al materialului din care sunt
făcute (foarte uşor, uşor, mediu, tare, foarte tare) şi astfel, pentru a propune utilizatorului o
solicitare diferită în timpul mişcărilor.
Rezistenţa pe care o coardă/ bandă elastică o opune poate fi crescută sau diminuată
prin scurtarea sau mărirea lungimii benzii atunci când este utilizată (priza sau distanţa prizei
faţă de punctul fix).
Obiectele sau instrumentele elastice au avantajul că:
- sunt uşor de depozitat necesitând puţin spaţiu într-un cabinet de kinetoterapie;
- solicită puţine resurse financiare (cost scăzut);
- oferă posibilitatea conceperii unui număr foarte mare de exerciţii.
26
Figura nr. 21. Corzi elastice de diferite culori (grade de rezistenţă)
Figura nr. 22. Benzi elastice de diferite culori şi forme
Figura nr. 23. Extensoare de diferite forme
Aceste instrumente, construite pentru activităţi de tip fitness pot fi utilizate, în funcţie
de priză, astfel:
ambele capete ale obiectelor sunt apucate de către utilizator;
un capăt al obiectului elastic se fixează pe un suport stabil, iar celălalt capăt se apucă
sau se leagă de/pe membrul afectat sau de membrul care execută mişcarea (talpă,
gleznă, gambă, genunchi, coapsă, zonă lombară, trunchi, gât, cot, braţ, antebraţ,
subaxilar);
ambele capete sunt fixate pe suporturi stabile/ instabile, iar subiectul foloseşte mijlocul
corzii/ benzii elastice.
27
Rolul materialeleo/instrumentelor/obiectelor de fitness
Adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită precizie,
coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins)
Autoorganizarea spaţio-temporală
Creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
capacităţii de performanţă a sportivilor;
capacităţii de efort
Consolidarea forţei şi a rezistenţei generale şi specifice
Educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare
vitezei de reacţie, de execuţie
creativităţii
Distragerea atenţiei pentru detensionare psihică
Dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice
Diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii
impotenţei articulare posttraumatice
Educarea şi reeducarea orientării în spaţiu
schemei corporale
inteligenţă motrică
proprioceptivă
kinestezică
coordonării generale şi a coordonării fine
Efectuarea elongaţiilor la nivelul zonelor ligamentare ale articulaţiei gleznei
mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale
ale elementelor articulare şi periarticulare
Formarea reprezentării asupra mişcării
Învăţarea şi educarea amortizării prin flexia articulaţiilor membrelor inferioare
Măsurare şi evaluare, posturare şi profilaxie
Mobilizarea activă
Reeducarea reprezentării asupra mişcării
28
Relaxare psihică şi fizică
Refacerea capacităţii de efort
Redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă prin
autocontrol
Recreare şi dezvoltare personală
Rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate
Stimularea proceselor afective şi intelectuale la copii cu diferite cerinţe educative speciale
o) Mesele (standard, mică pentru sprijin picioare, de tracţiuni/elongaţii, de masaj, masa-

pat Bobath)
Figura nr. 24. Masa de tracţiuni/elongaţii
Figura nr. 25. Masa Bobath
29
Figura nr. 26. Masă de masaj
p) Scaunul şi fotoliile
Sunt aparate de diferite dimensiuni si tipuri (scaun simplu, scaun rotativ
simplu/computerizat, scaun balansoar, scaun/fotoliu pentru masaj, fotolii speciale de stimulare
senzorială, saci-fotoliu cu bile „bean bags”).
Figura nr. 27. Fotoliul şi scaunul pentru masaj
Figura nr. 28. Scaun balansoar
30
Figura nr. 29. Scaun de birou (simplu şi rotativ)
Figura nr. 30. Sac cu bile „Bean bag”
Principalul rol al acestor obiecte este de sprijin pentru execuţia anumitor mişcări,
pentru odihnă în pauzele dintre exerciţii sau sprijin pentru execuţia altor procedee de
recuperare (masaj, mobilizări pasive/active/pasiv active/stretching).
Utilitatea meselor/scaunelor/fotoliilor de diferite tipuri

Redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă prin
autocontrol
Diminuarea oboselii locale sau periferice, detensionare musculară
Descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii spatelui
(masă tracţiuni/elongaţii/ decompresie – fig. nr.24)
Efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei, umerilor,
genunchilor, gleznelor etc.)
Evaluare somatofuncţională;
Educare şi reeducare kinestezică
31
Efectuarea de mobilizări ale segmentelor persoanei cu nevoi biologice speciale prin
adoptarea unor poziţii care să faciliteze schemele de mişcare vizate (masă Bobath – fig.
nr.25 )
Corectarea deficienţelor de postură generală
deficienţelor coloanei vertebrale (în special, în corectarea
scoliozei)
Rol auxiliar sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau
aparate
sprijin pentru efectuarea manipulărilor
Recuperarea afecţiunilor neurologice ce afectează sfera motricităţii
deficienţelor neuromotorii
Mobilizarea pasivă, pasiv-activă sau activă a unui membru
Posturare
q) Obiecte din cauciuc

- buretele poros este un obiect spongios, uşor, cu diverse întrebuinţări în kinetoterapie.
El poate fi întrebuinţat pentru protecţie, posturare, masaj, flotabilitate.
Figura nr. 31. Burete pentru posturare de diferite forme)
- baloanele - de diferite dimensiuni, culori, consistenţe, forme;

- mingea Koosh – obiect inventat de Scott Stillinger în anul 1986, confecţionat din
filamente de cauciuc natural prinse de o bilă fină de cauciuc (fig. nr. 32).
- mingea de mână („freeball Hands”, fig. nr. 33) - de diferite dimensiuni, culori şi
densităţi.
32
Figura nr. 32. Mingea Koosh
Figura nr. 33. „Freeball Hands”
Eficienţa obiectelor de cauciuc

Creşterea capacităţii vitale (umflatul baloanelor)
Diminuarea oboselii prin inducerea relaxării sau distragerea atenţiei
Dezvoltarea forţei şi a rezistenţei specifice la nivelul articulaţiilor degetelor
Descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii spatelui
Educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine
prehensiunii
preciziei
schemei corporale
abilităţilor motorii
proprioceptivă
Educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice
Evaluare funcţională în anumite etape destinate testării nivelului de prehensiune sau
mobilitate articulară la nivelul degetelor
33
Formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere
Posturare şi protecţie
Stimularea activităţii intelectuale şi a sensibilităţii tactile şi
vizuale
sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde
Tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul articulaţiilor mâinii
s) Roci / pietre
Sunt utilizate, cu precădere, de către kinetoterapeut în următoarele situaţii ale
intervenţiei kinetoterapeutice:
- prehensiune
- evaluarea sensibilităţii (tactile şi proprioceptive);
- stimulare senzorială tactilă, proprioceptivă, vizuală, auditivă, olfactivă în cadrul
camerelor de stimulare senzorială.
- relaxare, încărcare energetică şi aplicarea termoterapiei
Figura nr. 34. Pietre vulcanice pentru termoterapie/masaj
ş) Nisipul
Sectoarele amenajate cu nisip pot fi cu succes utilizate şi de către kinetoterapeut în
vederea realizării obiectivelor programelor sale de recuperare, reeducare sau dezvoltare,
tonifiere, menţinere, evaluare.
34
Utilitatea pietrelor/rocilor/nisipului
Stimularea sensibilităţii tactile şi proprioceptive la nivelul tălpilor picioarelor sau a
mâinilor (mers prin nisip, apucarea unei cantităţi de nisip prin prehensiune)
Dezvoltarea forţei generale şi specifice la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchilor sau
coxofemurale în programe de recuperare funcţională a acestor articulaţii după afecţiuni şi
traumatisme
Creşterea mobilităţii articulare
rezistenţei musculare specifice şi dezvoltarea masei musculare în
cazul sportivilor de performanţă aflaţi în covalescenţă
Educarea vitezei de reacţie, de execuţie, şi dezvoltarea forţei în regim de viteză
(sărituri în nisip)
creativităţii şi inteligenţei motrice, dezvoltare personală psihomotrică
(construcţii în nisip)
repertoriului de senzaţii şi percepţii
Educarea şi prehensiunii, a preciziei, a coordonării oculo-motorie
reeducarea echilibrului, a stabilităţii (mers prin nisip)
proprioceptivă
Relaxare psihică şi fizică prin descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor segmente
anatomice (utilizarea săculeţelor cu nisip cald pe diferite zone tensionate)
Evaluarea nivelului de sensibilitate tactilă şi proprioceptivă
Rol auxiliar suprafaţă de lucru pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau
aparate
de greutate, în cadrul săculeţelor cu nisip pentru scripetoterapie
t) Creioane, plastilina, cărţi de joc, beţişoare din plastic

Sunt obiecte, instrumente ce sunt utilizate extrem de mult şi cu eficienţă dovedită de
către specialistul în terapie ocupaţională. Acest aspect nu limitează cu nimic rolul pe care
kinetaterapeutul îl poate avea în atingerea obiectivelor sale prin utilizarea obiectelor amintite
anterior.
35
Creioane, plastilina, cărţi de joc, beţişoare din plastic - Utilizare
Reabilitarea motorie
Dezvoltarea motricităţii
Reeducarea coordonării fine
Creşterea preciziei de apucare (prehensiune)
Educarea şi reeducare proprioceptivă
Reeducarea mobilităţii la nivelul articulaţiilor degetelor
Diminuare tensiuni psihice
redorii articulare şi reeducarea mobilităţii
Educarea şi reeducarea prehensiunii
preciziei
Educarea creativităţii
Stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde
Măsurare şi evaluare nivel de sensibilitate
Ridicarea bolţii plantare
ţ) Obiecte din diferite ramuri sportive

(patinele, schiurile, sania, racheta de tenis de câmp/badminton, skateboard, minge de oină)
Aceste obiecte pot fi utilizate în diferite faze ale intervenţiei kinetoterapeutice, dar
adaptând caracteristicile obiectelor la condiţia fizică a individului asupra căruie se intervine şi
în funcţie de simptomatologia traumatismului/afecţiunii.
Confecţionate din diferite materiale plastice şi metalice, cu protecţie la nivelul gleznei
(schiuri, patine) sau fără protecţie (skateborg), obiectele şi instrumentele amintite trebuie
utilizate în funcţie de motricitatea subiectului dar şi de caracteristicile antropometrice şi
particularităţile de vârstă, sex.
Obiecte din diferite ramuri sportive - Utilitate

Dezvoltarea capacităţii vitale prin solicitarea crescută pe plan aerob
forţei musculare la nivelul membrelor inferioare şi a trunchiului
Educarea şi reeducarea orientării în spaţiu
echilibrul, în special forma dinamică instabilă a echilibrului
sensibilităţii tactile şi proprioceptive
36
coordonare motrică şi psihomotrică
proprioceptivă
mersului
Reeducarea senzaţiei de alunecare pe uscat (sanie, schi, skateborg) sau pe
apă (kaiac);
motorie
Educarea repertoriului de percepţii
mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare
Creşterea arderilor la nivelul ţesutului adipos
performanţei motrice şi psihomotrice a individului
şi tonifierea masei musculare
Diminuarea sau eliminarea stresului
Distragerea atenţiei pentru detensionare psihică
u) Jucării
Jucăriile se utilizează cu precădere pentru dezvoltarea proceselor intelectuale,
stimulare senzorială (vizuală, tactilă, auditivă şi proprioceptivă), creşterea creativităţii.
II.4. Avantajele şi dezavantajele utilizării instrumentelor şi obiectelor în kinetoterapie
Avantaje Dezavantaje
Costul redus Necesitatea prezenţei altor personae în
utilizare diferitelor aparate
Uşurinţa în utilizare Utilizarea lor exclusiv în anumite etape ale
intervenţiei kinetoterapeutice
Spaţiul de depozitare relative mic Rezistenţa limitată în timp
Localizarea efectului pe anumite articulaţii, Nefabricarea lor la scară comercială
grupe musculare
37
Lucrul în diferite planuri şi direcţii de acţionare
Îmbinarea diferitelor obiecte pentru crearea
unor instalaţii specifice
Necesitatea utilizării lor în anumite etape ale
procesului kinetoterapeutic
Transportul facil, datorită dimensiunilor
II.5. Instrumente utilizate pentru măsurarea şi evaluarea unghiurilor şi a indicilor de viteză şi

forţă
II.5.1. Instrumente destinate măsurării unghiurilor
Cele mai utilizate instrumente şi dispozitive pentru măsurarea unghiurilor în practica
kinetică sunt:
- goniometrul (fig.nr.35) - instrument destinat măsurării unghiurilor şi a amplitudinii
mişcărilor de la nivelul unor articulaţii (Moţet, D., 2009a);
- coxanchilometrul - instrument utilizat pentru măsurarea gradului de diformitate a unui
şold anchilozat;
- fleximetrul - instrument folosit pentru măsurarea amplitudinii de flexiune a unei
articulaţii (Moţet, D., 2009a);
Utilizarea instrumentelor pentru măsurarea unghiurilor oferă kinetoterapeutului date
clare şi precise privind:
- efectuarea corectă a mişcărilor în diferite planuri şi direcţii din punct de vedere
biomecanic;
- nivelul şi gradul de pierdere a mobilităţii articulare diminuate în urma unui
traumatism;
- creşterea amplitudinii mişcărilor sau a articulaţiilor, în urma aplicării unui program de
recuperare;
- asimetria în efectuarea unor mişcări.
Figura nr. 35. Goniometrul digital şi manual
38
II.5.2. Instrumente destinate măsurării indicilor de forţă
Utilizarea acestor instrumente oferă repere legate de:
- forţa specifică unui muşchi în condiţii biologice normale sau în urma unor afecţiuni/
traumatisme;
- forţa specifică a unor grupe de muşchi implicaţi în anumite mişcări;
- diferenţa de forţă a unui muşchi între două etape ale unui program kinetic;
- diferenţa de manifestare a forţei la nivelul unui muşchi la ore şi după activităţi diferite;
- asimetria de forţă între două grupe musculare identice.
Cel mai folosit dispozitiv pentru măsurarea forţei muşchilor este dinamometrul (fig.
nr. 36 şi 37). Moţet D., (2009a, pg. 266), consideră faptul că dinamometrul este un dispozitiv
pentru măsurarea forţei diferiţilor muşchi sau grupe musculare, în condiţii fiziologice sau
cazuri patologice, pentru aprecierea atât a forţei musculare cât şi a integrităţii sistemului
neuromuscular.
Figura nr. 36. Dinamometru hidraulic digital Figura nr. 37. Dinamometru pneumatic
Valorile evidenţiate de acest instrument sunt date în kgf, şi pot fi afişate (în funcţie de
tip) fie digital (afişare ecran LCD – fig. nr. 36) fie de un ac indicator pe un cadran gradat (fig.
nr. 37)
II.5.3. Instrumente destinate măsurării indicilor de viteză

Cel mai utilizat instrument este cronometrul, acesta reprezentând un dispozitiv sub
forma unui ceas special, cu o funcţionalitate bine determinată pentru măsurarea cu exactitate a
perioadelor şi intervalelor de timp.
39
Figura nr. 38. Cronometrul digital Figura nr. 39. Cronometrul mecanic
II.6. Instrumente utilizate pentru măsurarea şi evaluarea lungimilor, grosimilor,

circumferinţelor, distanţelor
În această categorie am introdus câteva dintre cele mai uzuale obiecte pe care un
kinetoterapeut le-ar putea folosi în măsurarea şi evaluarea distanţelor (dozarea pentru anumite
exerciţii), lungimii anumitor segmente sau anverguri interesate, precum şi a circumferinţelor
(diametrelor) unor segmente (coapse, gambe, antebraţ, braţ).
a) banda metrică / ruleta / rigla
Utilitate:
- măsurarea distanţelor de parcurs;
- măsurarea anvergurii între două repere anatomice;
- măsurarea oscilaţiilor laterale faţă de o linie dreaptă în cazul programelor destinate
educării şi reeducării mersului;
- măsurarea circumferinţelor anumitor segmente anatomice pentru determinarea
tonicităţii musculaturii;
- măsurarea lungimii pasului între două şedinţe ale unui programul kinetic de reeducare a
mersului pentru evaluarea eficienţei exerciţiilor fizice utilizate;
Figura nr. 40. Banda pentru măsurare şi ruleta
40
Măsurarea circumferinţelor cu ajutorul ruletei oferă repere privind:
- asimetria musculaturii între două segmente identice;
- asimetria tonusului muscular între două segmente identice;
- diferenţa de masă musculară între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice;
- diferenţa tonusului muscular între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice;
- amploarea atrofiei musculare faţă de valoare normală a masei musculare a subiectului
evaluată.
b) compasul antropometric şi şublerul.
Şublerul este un instrument alcătuit dintr-o riglă gradată cu două braţe perpendiculare
(unul glisant), între care se prinde un obiect/material/ţesut care trebuie măsurată. Este utilizat
pentru măsurarea lungimilor şi grosimilor mici.
Compasul antropometric măsoară distanţele dintre anumite repere anatomice. Tipurile
de compasuri antropometrice sunt: pelvimetrul, toracometrul, compasul pentru cap, compasul
pentru umeri etc.;
Figura nr. 41. Compas Petersen Figura nr. 42. Compas glisant Martin
Figura nr. 43. Compas Pelvimetru Martin Figura nr. 44. Pelvimetrul Collin
41
III. ECHIPAMENTE, OBIECTE ŞI APARATE DE FITNESS UTILIZATE ÎN
KINETOTERAPIE
Echipamentele, obiectele şi aparatele de fitness sunt utilizate în intervenţiile

kinetoterapeutice de foarte mulţi ani, având ca scop reabilitarea unor funcţii diminuate,
recuperarea diferitelor structuri anatomice afectate sau tonifierea şi dezvoltarea organismului
uman.
Rolul, importanţa şi eficienţa acestora sunt date de utilitate lor la scară largă raportată
la caracteristicile de vârstă ale individului, la complexitatea şi diversitatea exerciţiilor
efectuate, la caracteristicile tehnice care permit amplasarea lor în diferite spaţii.
Astăzi, multe din intervenţiile kinetoterapeutice încep, sunt continuate sau se
finalizează prin intermediul aparatelor, echipamentelor, obiectelor şi instalaţiilor concepute
pentru fitness.
Obiective kinetoterapeutice generale şi specifice realizate prin utilizarea aparatelor de
fitness (adaptate după Mârza, D., 2012):
- promovarea relaxării prin creşterea confortului psihic şi fizic;
- reeducarea sensibilităţii;
- corectarea posturii şi aliniamentului corpului şi a segmentelor sale;
- educarea / reeducarea / reabilitarea controlului, coordonării şi echilibrului
- reeducarea respiratorie;
- creşterea capacităţii de efort;
- consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare;
- consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei muscular.
Pornind de la facilităţile pe care le oferă şi pentru care aceste aparate au fost
concepute, putem susţine că aparatele de fitness pot fi:
mijloace profilactice, cu utilizare largă urmărind menţinerea sau creşterea capacităţii
de efort la persoanele sănătoase;
mijloace generale şi specifice de pregătire atunci obiectivul vizează creşterea sau
menţinerea formei sportive la un anumit moment în sportul de performanţă;
mijloace de recuperare, reabilitare, educare, reeducare cu utilizare adaptată la
specificul situaţiei impuse de starea de sănătate a utilizatorului (etapă recuperare,
particularităţi individuale, reactivitate specifică a utilizatorului, experienţă motrică,
stadiu de evoluţie/involuţie a afecţiunii). Tot în această categorie este inclus şi efectul
42
curativ vizat prin utilizarea aparatelor de fitness în stadiile terminale (de regresie) ale
bolilor cronice
III.1. Banda de mers şi alergare (Covorul rulant)

Acest aparat este folosit atât în scop comercial, deoarece presupune implicarea omului
modern în activităţi dinamice, sportive şi acţionând pozitiv asupra funcţiilor şi aparatelor
organismului uman, cât şi în scop terapeutic (recuperare/reabilitare/educare/reeducare/
tonifiere/ facilitare neuromusculară şi proprioceptivă).
Figura nr. 45. Banda pentru alergare şi mers
Banda de mers şi alergare oferă posibilitatea practicării activităţilor sportive sau a

celor de recuperare, educare, reeducare, facilitare neuromusculară şi proprioceptivă atunci
când condiţiile de medii nu sunt prielnice efectuării activităţilor fizice în aer liber (vânt
puternic, ploaie, soare excesiv, temperatură crescută, presiune atmosferică).
În ceea ce priveşte utilitatea benzilor pentru mers şi alergare în activitatea unui
kinetoterapeut, aceste aparate de fitness, alături de diferite tipuri de biciclete (ergometrice,
eliptice, magnetice) sunt printre cele mai utilizate aparate în majoritatea etapelor din cadrul
anumitor programe de recuperare/ reabilitare a unor funcţii parţial afectate sau diminuate, ca
urmare a unui traumatism sau afecţiune.
Componente de bază:
Având un design simplu şi funcţional, fiind uşor de utilizat, incluzând din fabricaţie
multe funcţii, majoritatea benzilor pentru mers şi alergare întâlnite astăzi au ca şi componente:
- un cadru stabil confecţionat din materiale rezistente;
43
- mânere (de diferite lungimi, în funcţie de specificul pentru care a fost concepută banda:
pentru timp liber şi activităţi sportive sau pentru recuperare, pentru tineri, adulţi sau
pentru vârstnici sau pentru toate categoriile). De regulă, aceste mânere deţină o
suprafaţă care asigură o aderenţă mare a mâinilor la contact;
- covorul rulant cu anumite dimensiuni, în funcţie de caracteristicile oferite de
producător (lungime între 100 – 200 cm., lăţime între 40 şi 60 cm.);
- unul sau două motoare, cu putere diferită (în funcţie de producător şi preţ);
- computer cu multiple funcţii, afişaj mecanic sau electronic – fig nr. 46;
- buton de siguranţă, pentru a opri banda în caz de urgenţă;
Figura nr. 46. Variante de afişaj pentru banda de alergare
Opţional, în funcţie de constructor sau facilităţile oferite, benzile pentru mers şi

alergare pot deţine:
- suprafeţe cu suspensie pentru absorbţia şocurilor şi a vibraţiilor, la nivelul articulaţiei
genunchilor şi gleznelor;
- suport lateral pentru picioare, cu suprafaţă de aderenţă optimă;
- ventilator cu intensitate reglabilă, control al direcţiei şi putere de transmitere a
curenţilor de aer la diferite distanţe (30-100m., pentru confortul persoanei care
desfăşoară activitatea);
- senzori pentru detectarea frecvenţei cardiace (puls), încorporaţi în mânerele laterale
pentru sprijin sau în barele frontale de susţinere şi curea care se ataşează în jurul
trunchiului, la nivelul pieptului;
- spaţii pentru depozitare;
- bucşe pentru o funcţionare silenţioasă.
Facilităţile standard oferite de benzilor de alergare sunt următoarele:
- selectarea vitezei de rulare a benzii pentru persoanele care se află în perioada de
recuperare, reabilitare sau reeducare a mersului şi echilibrului;
44
- selectarea gradului de înclinare a platformei pe care rulează banda;
- monitorizarea şi evaluarea frecvenţei cardiace, a dozării efortului şi a intensităţii
acestuia;
- evaluare energetică (calorii consumate);
- sarcină maximă admisă (diferă de la o firmă la alta, de la un model la altul);
- programe standard de lucru (prestabilite) sau posibilitatea programării personalizate.
- funcţie de inversare a sensului de mers sau de alergare.
Datorită utilităţii sale ridicate, banda pentru mers şi alergare a fost introdusă şi în
cadrul instalaţiilor destinate recuperării/ reabilitării/ reeducării anumitor funcţii şi capacităţi
sau a unui nou nivel de motricitate după anumite afecţiuni, după operaţii la nivelul membrelor
inferioare sau a coloanei vertebrale.
Unul din avantajele utilizării benzii pentru mers şi alergare este acela că oferă
posibilitatea efectuării exerciţiilor cu un anumit tempo, ritmicitate, dificultate, în funcţie de
obiectivul stabilit în intervenţia kinetoterapeutică.
III.2. Bicicleta ergometrică

Marcu, Fl., Maneca, C., (1986), asociind termenul de ergometric cu bicicleta ca aparat,
descriu bicicleta ergometrică drept ”aparat în formă de bicicletă fără roţi, servind pentru
aprecierea adaptării la efort în diferite sectoare de muncă şi discipline sportive”.
Caracteristica principală a utilizării bicicletelor ergometrice este dată de rezistenţa
opusă de banda de rulare care culisează pe roata portantă (componentă esenţială a aparatului),
rezistenţă măsurată în Kg-forţă/ pe rotaţie sau watti.
Figura nr. 47. Bicicleta ergometrica verticală

Această rezistenţă la rulare poate fi mai mică sau mai mare, în funcţie de
caracteristicile tehnice oferite de producător. Acestea oferă posibilitatea diversificării tipului
45
de efort şi a exerciţiilor, atât prin creşterea dificultăţii (alegerea unor trepte superioare), cât şi
prin menţinerea sau diminuarea rezistenţei opuse de banda de rulare.
Bicicleta ergometrică poate fi folosită cu succes în:
- evaluare (testarea capacităţii individuale de efort, testarea forţei la nivelul membrelor
inferioare);
- profilaxie şi relaxare (menţinerea unei stări fizice şi psihice pozitive, menţinerea şi creşterea
capacităţii vitale, a aportului de oxigen la nivel alveolar, relaxare cu detensionare psihică);
- recuperare, reabilitare (adaptarea respiraţiei la efort, tratarea redorilor articulare,
diminuarea atrofiilor musculare, redobândirea mobilităţii articulare). În momentul utilizării
bicicletei în vederea recuperării unor boli cardio-vasculare, este indicată o creşterea a atenţiei
pentru conceperea dozării efortului şi a adaptării acestei dozări la posibilităţile şi reactivitatea
persoanei vizate;
- creştere, dezvoltare, educarea, reeducare (creşterea forţei, educarea şi reeducarea
coordonării, dezvoltarea rezistenţei locale şi generale).
Astfel, pe piaţa pot fi întâlnite două tipuri principale de biciclete ergometrice:
bicicletă ergometrică standard, cu acţionarea a mecanismului din poziţia aşezat,
acestea pot fi verticale sau orizontale.
Figura nr. 48. Bicicletă ergometrică orizontală
bicicletă ergometrică eliptică, cu acţionare a mecanismului din poziţia stand. Acestea

pot fi utilizate şi ca stepper şi pot fi de două feluri, din punct de vedere al modalităţii
de utilizare, amplasare în spaţiu:
- biciclete eliptice statice – pentru cabinete, săli de fitness, săli de recuperare (fig. nr.50).
Ele sunt fixate în diferite spaţii, iar cadrele sunt stabile, mişcările fiind posibile datorită
deplasării diferitelor componente în direcţii diferite.
- biciclete eliptice mobile – pentru activităţi dinamice cu implicarea deplasării pe
distanţe diferite în aer liber (fig. nr. 49). Acestea folosesc acelaşi principiu de utilizare
46
mecanică, numai că sunt prevăzute cu roţi standard (ca la o bicicletă normală) şi permit
deplasarea în mediu ambiant, fiind foarte practice şi stimulând educarea şi reeducarea
senzaţiilor spaţio-temporale.
Datorită specificului lor şi caracteristicilor tehnice, bicicletele ergometrice eliptice
permit efectuarea unor mişcări mult mai dinamice şi cu efect mult mai mare asupra
articulaţiilor membrelor inferioare. Includerea lor în programele de recuperare din
kinetoterapie, în anumite etape, trebuie efectuată cu unele precauţii referitoare la posibilităţile
persoanelor abordate de a menţine postura ortostatică, de a avea indici superiori de echilibru
şi stabilitate.
Figurile nr. 49, 50. Biciclete eliptice mobile şi statice
Bicicletele ergometrice (standard, dar mai ales cele eliptice) au fost iniţial concepute
de oamenii de ştiinţă din domeniile sportului şi terapeutic pentru a permite iniţierea,
conducerea şi finalizarea unor mişcări dinamice controlate, care, pe cât posibil, să nu mai aibă
asupra aparatului locomotor impactul şi uzura cu care sunt asociate formele mai
convenţionale de exerciţii de alergare sau cele de tip aerobic (gimnastică aerobică).
Componente de bază:
- un cadru stabil, din materiale rezistente, dar uşoare în acelaşi timp;
- mânere (de diferite lungimi, în funcţie de specificul pentru care a fost concepută
bicicleta: pentru timp liber şi activităţi sportive sau pentru recuperare, pentru tineri,
adulţi sau pentru vârstnici sau pentru toate categoriile). De regulă, aceste mânere au sau
ar trebui să deţină o suprafaţă care asigură o aderenţă mare a mâinilor la contact, chiar
şi când acestea sunt umede, ca urmare a transpiraţiei locale;
- volantă (roată grea, de dimensiuni mari, servind la uniformizarea şi regularizarea
mişcărilor ciclice ale unor maşini sau aparate);
- mecanism de transmisie şi frânare (pe bază de curea şi saboţi sau pe bază de magneţi);
47
- pedale (acoperite cu material antiderapant);
- suport (şa) pentru modelele în care efectuarea pedalării se face din aşezat, este
reglabilă, pentru a putea adapta unghiurile de execuţie la particularităţile individuale
sau la obiectivul urmărit de programul de lucru;
- computer cu multiple funcţii, afişaj;
- buton de siguranţă (opţional);
Facilităţi standard oferite de bicicletele standard şi eliptice:
- selectarea rezistenţei opuse la pedalare / reglarea manuală mecanică sau electronică a
intensităţii de pedalare;
- selectarea gradului de înclinare a bicicletei (doar unele modele pentru activităţile de
fitness sportiv au această opţiune);
- monitorizarea şi evaluarea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a frecvenţei
respiratorii, a dozării efortului şi a intensităţii acestuia (km parcurşi, timpul total de
alergare sau mers, viteză de execuţie şi repetiţie, de deplasare);
- evaluare energetică (calorii consumate);
- sarcină maximă admisă (diferă de la o firmă la alta, de la un model la altul);
- programe standard de lucru (prestabilite) sau posibilitatea programării personalizate;
- funcţie de inversare a sensului de pedalare.
III.3. Aparate multifuncţionale

Dezvoltarea înregistrată în ultimii ani în industria sportului dar şi cea a suplimentelor
alimentare, a echipamentelor sportive a influenţat apariţia şi consolidarea pe piaţă a unei noi
industrii – cea a fitness-ului.
Referitor la aparatura utilizată, astăzi se pot observa în sălile sau centrele de fitness un
număr extrem de mare de aparate, cu funcţii de la cele mai simple către cele mai complexe.
Dezvoltarea ştiinţelor ca urmare a cercetării interdisciplinare asupra activităţii fizice şi
psihomotrice umane a dus la apariţia aparatelor multifuncţionale din ce în ce mai complexe.
Dacă înainte, în urmă cu un deceniu, pentru exercitarea anumitor grupuri musculare
sau implicarea în efort a anumitor structuri musculo-ligamentare şi articulare existau aparate
speciale, diferite şi de sine stătătoare, astăzi asistăm la apariţia pe piaţa a multor tipuri de
aparate multifuncţionale care înglobează într-unul singur funcţiile deţinute anterior de 3 poate
4 sau chiar mai multe aparate.
48
Fig. nr.51, 52. Modele de aparate multifuncţionale fitness
Componentele acestor aparate multifuncţionale sunt extrem de diverse, în funcţie

de scopul vizat de acţiunea mecanică exercitată. Dintre cele standard amintim:
- cadrul metalic din materiale foarte rezistente, care asigură scheletul pe care se ataşează
celelalte componente. Pentru transport şi montare acest suport este alcătuit din piese
detaşabile, premontate, ce pot fi ulterior asamblate. În funcţie de complexitatea şi
structura sa, dar şi de programul de recuperare / tonifiere / dezvoltare / reabilitare ales
de kinetoterapeut, acest schelet poate fi utilizat şi pentru exerciţii propriu-zise, altele
decât ceea ce oferă aparatul, atunci când poate fi parte a unei instalaţii improvizate
(exemplu: legarea unei benzi elastice de acest suport metalic) sau când poate fi utilizat
ca si suport de sprijin pentru menţinerea unor segmente în anumite poziţii (exemplu:
menţinerea coloanei drepte prin sprijin de cadrul metalic sau menţinerea în sprijin a
tălpii unui picior pe cadru, picior care se doreşte a fi scos din efort pentru a localiza sau
focaliza lucrul mecanic pe alt segment interesat);
- sistem de scripeţi ficşi şi mobili cu legături inextensibile (cabluri de oţel) - rol bine
determinat, cu efect de orientare a direcţiei forţei sau de facilitare a ridicării unei
greutăţi superioare.
- scaune/banchete cu/fără spătare şi mânere, majoritatea reglabile pe
verticală/orizontală. Suprafaţa scaunului şi a mânerelor poate fi acoperită cu material
special antiderapant, rezistent la uzură, sau chiar cu material special care să stimuleze
propriocepţia (rugozităţi);
- şine de ghidare speciale care să faciliteze alunecarea anumitor greutăţi sau părţi
componente;
- greutăţi (structurate pe segmente de 1 - 2,5 - 5 - 10 kg. acoperind, în funcţie de grupa
musculară pe care o solicită, o sarcină cuprinsă între 1 - 100 kg, poate chiar mai mult,
în special la acele aparate unde sistemul de scripeţi este parte componentă şi factor
49
favorizat). Pot oferi posibilitatea efectuării de exerciţii pentru majoritatea grupelor
musculare, în diferite etape ale programului de reabilitare / recuperare / tonifiere /
dezvoltare;
- bare de haltere (cu dimensiuni standard sau olimpice);
Majoritatea aparatelor sunt însoţite şi de scheme complexe de utilizare cu posibile
exerciţii, unele firme producătoare indicând chiar şi grupa de muşchi pentru care se poate
lucra.
Kinetoterapeutul poate apela la aceste aparate atât pentru atingerea unor obiective
simple (pe termen scurt sau mediu) cât şi pentru obiectivele complexe, pe termen lung,
importante fiind:
- conceperea şi adaptarea exerciţiilor la specificul afecţiunii vizate de program;
- alegerea dozării optime în funcţie de afecţiunea sau etapa în care se află persoana pentru
care se realizează programul;
- determinarea pauzelor dintre execuţii;
- asigurarea poziţiilor şi prizelor corecte pentru protecţia celui care lucrează, pentru a preveni
apariţia altor afecţiuni în structurile anatomice care nu sunt vizate direct de exerciţii
III.4. Helcometru
Aparat special conceput pentru dezvoltarea forţei musculare şi educarea mobilităţii
articulare, helcometru permite persoanei care utilizează acest aparat să acţioneze în mod variat
asupra structurilor anatomice interesate (musculo-ligamentare şi articulare).
Mecanismul de bază al helcometrului permite efectuarea de tracţiuni prin utilizarea
unor cabluri de care sunt prinse discuri metalice suprapusese. Cu ajutorul cablurilor, a unor
scripeţi ficşi sau/şi mobili şi a unor şine metalice, discurile suprapuse (de diferite greutăţi)
culisează, permiţând efectuarea anumitor mişcări de tracţiune în direcţii diferite, cu intensităţi
diferite.
Datorită simplităţii sale de construcţie, dar în acelaşi timp, datorită utilităţii sale,
helcometru permite efectuarea de exerciţii complexe din poziţii diferite (aşezat, stând, pe
genunchi, culcat, stând depărtat), în diferite direcţii (înainte, înapoi, lateral), cu o mână sau un
picior, cu două mâini sau ambele picioare.
Conform surselor bibliografice studiate, care fac referire la acest aparat, helcometru
funcţionează pe principiul învingerii rezistenţei unei greutăţi reglabile prin ridicarea sau
coborârea acesteia cu ajutorul unui sistem de scripeţi.
50
Figura nr. 53. Variantă de helcometru dublu
Tipuri de helcometru:
helcometru simplu (fig. nr. 54)
helcometru dublu (fig. nr. 53)
helcometru cu suport reglabil pentru poziţia aşezat (fig. nr. 55)
Figura nr. 54. Helcometru simplu
Figura nr. 55. Helcometru cu funcţie de sprijin
51
Componente standard:
- cadru metalic din oţel rezistent la tensiunile exercitate de tracţiunile repetate ale
utilizatorilor;
- cabluri / corzi inextensibile din oţel, cu caracteristici autolubrifiante pentru culisarea
lor pe roţile scripeţilor;
- discuri de greutate;
- scripeţi (ficşi, mobili);
- mânere pentru exercitarea prizei necesare iniţierii, controlului şi finalizării tracţiunii
(pentru helcometre mai complexe mânerele sunt înlocuite de o tijă special concepută);
Figura nr. 56. Model de helcometru multifuncţional

III.5. Mingea Bosu (Bosu ball)
Inventat în 1999 de Davin Weck, mingea Bosu este un dispozitiv construit prin
ataşarea unei platforme rigide pe o emisferă pneumatică din cauciuc.
Acronimul „BOSU” are la origine expresia “Both Sides Up” (cu ambele părţi în sus),
însă, odată cu folosirea sa frecventă, termenul a evoluat şi astăzi este cunoscut ca „Both Sides
Utilized” (ambele părţi se pot utiliza).
Figura nr. 57. Variante de exerciţii cu contact la nivelul emisferei din cauciuc şi la nivelul
platformei
52
Sprijinul stabil pe platformă şi utilizarea contactului pe emisferă permite, conform
diferitelor surse, desfăşurarea în special a activităţilor aerobice sau a celor destinate pregătirii
atletice (control neuromuscular, forţă, rezistenţă musculo-ligamentară locală). De asemenea,
utilizarea sprijinului pe emisferă şi a contactului pe platformă permite desfăşurarea unei game
la fel de variate de exerciţii, însă exerciţiile de bază sunt cele în care stabilitatea şi echilibru
sunt obiectivul central al programului.
Combinaţia între stabilitate şi instabilitate, combinaţie oferită de construcţia acestui
dispozitiv, permite lucrul atât pentru persoanele sănătoase, cât şi pentru persoanele cu
afecţiuni ale aparatului locomotor, oferind posibilitatea dozării optime de la nivelul copiilor la
cel al vârstnicilor, precum şi de la nivelul persoanelor cu nivel scăzut de capacitate de efort la
nivelul sportivilor de performanţă.
Printre cele mai importante obiective care pot fi atinse, cu ajutorul Bosu ball, într-o
intervenţie kinetoterapeutică amintim:
- îmbunătăţirea controlului motor;
- promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de recuperare,
reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc.;
- perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi umane
(simţul spaţio-temporal);
- educarea şi reeducarea echilibrului prin stimularea funcţiilor centrilor specifici de la
nivelul aparatului vestibular;
- stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular;
- profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale;
- tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate;
- educarea şi reeducarea coordonării;
- controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe suprafeţe de
sprijin mobile);
- învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor,
şoldurilor, paşilor mici);
- creşterea capacităţii de efort sau monitorizarea acesteia la sportivii de performanţă;
- menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile
anatomo-fiziologice;
- consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare;
- consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.
53
III.6. Mingea de fitness (Gym ball)
Fabricată dintr-un material plastic de tip PVC, cu anumite caracteristici de elasticitate
şi aderenţă, mingea de fitness este astăzi unul dintre cele mai cunoscute mijloace de tip
fitness.
Datorită complexităţii exerciţiilor care pot fi efectuate cu acest instrument (obiect), ea
este printre cele mai des utilizate mijloace de tonifiere, creştere, dezvoltare sau stimulare în
special a structurilor musculo-articulare şi ligamentare.
Cunoscută cel mai des ca gym ball sau swiss ball, mingea de fitness mai poate fi
regăsită în unele exprimări (în special în limba engleză) şi sub denumirea de: physioball,
balance ball, birth ball, pezzi ball, sports ball, therapy ball, toning ball, body ball, pilates ball,
stability ball, swedish ball, yoga ball.
Diferitele şi multiplele efecte pe care le poate determina, face ca mingea de fitness să
fie utilizată atât în scop de recuperare, cât şi în scop de tonifiere sau relaxare.
Figura nr. 58. Dimensiuni ale mingilor de fitness
De asemenea, datorită deformărilor permise, ea facilitează menţinerea anumitor

poziţii, detensionând şi relaxând. Conform informaţiilor şi specificaţiilor tehnice existente,
mărimea mingii de fitness ce urmează a fi utilizată trebuie raportată la înălţimea celui care o
foloseşte.
Unele specificaţii susţin astfel datele care ar trebui corelate:
la 1.50 m – minge de 45 cm;
de la 1.80 m – minge de 75-85 cm.
De asemenea, este esenţială şi cunoaşterea greutăţii suportate, indicaţie oferită de
fabricant.
54
Reperele istorice privind acest tip de instrument, utilizat astăzi pe scară largă şi de
către kinetoterapeuţi, ne evidenţiază anul 1963, când Aquilino Cosani (fabricant italian) a
căutat să dezvolte, prin turnarea de materiale plastice, bile care să reziste la înţepături (Flett,
M., 2003).
Conform multiplelor surse din literatura specifică domeniului sportiv şi a fitnessului,
cei mai solicitaţi muşchi, în cadrul exerciţiilor cu mingea de fitness, sunt muşchii
abdomenului, fesieri şi ai spatelui (în special ai zonei lombare, musculatura de postură).
Importanţa mingii de fitness în kinetoterapie este accentuată de efectele pe care
exerciţiile efectuate cu acest obiect le determină asupra capacităţii de echilibru, asupra
educării şi reeducării posturii globale şi asupra stimulării anumitor reflexe, parţial diminuate
în anumite afecţiuni.
III.7. Conceptul Step360 Pro

Step360 Pro este un dispozitiv conceput pentru a creşte capacitatea organismului de a
răspunde la stimuli diferiţi, vizând în special stimularea neuromusculară proprioceptivă
(antrenamentul proprioceptiv), concomitent cu stimularea structurilor răspunzătoare de
educarea capacităţii de echilibru.
Figura nr. 59. Dispozitiv Step360 Pro
Ca si construcţie, acest dispozitiv este format dintr-o platformă rigidă plată (acoperită
cu un start de material special, pentru o aderenţă crescută), peste care sunt aşezate două perne
/ camere pneumatice (umplute cu aer, fig. nr. 59), din cauciuc. Aceste perne sunt
independente una de cealaltă, astfel încât cantitatea de aer (presiunea din interior) să difere în
funcţie de exerciţiile proprioceptive gândite şi concepute pentru a fi aplicate.
Datorită structurii şi adaptabilităţii anumitor componente (placa rigidă poate oscila
3600, iar pernele pot fi umflate diferit), Step360 Pro oferă posibilitatea aplicării unui program
de recuperare / tonifiere / dezvoltare/ educare / reeducare etc.. foarte variat.
55
Datorită instabilităţii provocate prin oscilaţiile plăcii rigide, dar şi prin perturbările de
echilibru determinate de cele două perne pneumatice, sunt angrenate în efortul muscular
foarte multe grupe de muşchi, senzaţiile proprioceptive transmise către sistemul nervos fiind
extrem de numeroase şi complexe, fapt ce determina descărcarea de impulsuri nervoase
extrem de intense către structurile neuromusculare ce susţin echilibru (musculatura
antigravitaţională, de postură, centrii nervoşi ce răspund de anumite reflexe).
În funcţie de intensitatea cu care este utilizată, de dozarea aplicată, de etapa în care se
utilizează acest dispozitiv, un kinetoterapeut poate folosi Step360 Pro în atingerea unor
obiective destul de numeroase.
În principal, acest dispozitiv poate grăbi:
- reintegrarea sportivilor de performanţă, aflaţi în proces de covalescenţă, după anumite
operaţii la nivelul membrelor inferioare;
- reeducarea echilibrului, diminuat ca urmare a afecţiunilor la nivelul structurilor
anatomice ale membrului inferior;
- reeducarea mersului;
- creşterea forţei şi rezistenţei specifice concomitent cu reeducarea stabilităţii la nivelul
principalelor articulaţii (gleznă, genunchi, coxofemurală);
- tonifierea musculaturii membrelor inferioare, a abdomenului, a braţelor, spatelui şi
trunchiului sau a întreg organismului.
Figura nr. 60. Variante de exerciţii utilizând conceptul Step 360 Pro
După cum se poate observa din figurile evidenţiate anterior, de platforma rigidă se pot
ataşa fie cordoane, fie fişe elastice, având ca scop fie efectuarea unei game mai variată de
exerciţii, fie chiar stabilizarea persoanei care execută (în anumite exerciţii cordoanele ataşate
pot fi utilizate ca dispozitive de echilibrare).
56
III.8. Benzile TRX
Concret, TRX s-ar traduce precum "Total Rezistance eXercise", iar principiul Suspension
Training este simplu: exerciţiile se desfăşoară cu ajutorul a două benzi şi greutatea propriului
corp.
Principiul simplu de desfăşurare al exerciţiilor, prin utilizarea greutăţii propriului corp
împotriva gravitaţiei, dimensiunile reduse şi greutatea scăzută a benzilor, fac din Suspension
Training un sport extrem de prietenos, mai ales prin faptul că poate fi adaptat tuturor
nivelurilor de pregătire fizică ale practicanţilor: de la sportivi de performanţă, până la cei
proaspat iniţiaţi într-ale sportului, ori cei aflaţi în proces de recuperare medicală.
Beneficiile sale sunt nenumărate şi dintre acestea putem aminti:
- accesibilitatea - cu aceste două benzi poţi avea parte de o sesiune de
antrenament/recuperare în orice moment al zilei şi în orice loc: acasă, la sală, în parc.
- pe întreg parcursul unei sesiuni de recuperare, musculatura CORE-ului ( abdomen,
oblici, lombari, fesieri) se află în permanenţă contracţie, pentru a se putea menţine
corpul drept - poziţie de bază în programul de pregătire cu aceste benzi.
- posibilitatea de a-ţi antrena toate grupele musculare fără investiţii în aparatură
diversificată şi masivă.
- forţa, flexibilitatea, coordonarea, mobilitatea şi stabilitatea corpului vor fi mult
îmbunătăţite, dacă se practică antrenamente constante.
- TRX poate fi modalitatea prin care îţi poţi atinge obiectivele kinetoterapeutice sau
sportive.
Figura nr. 61. Benzile TRX
Figura nr. 62. Variante de exerciţii cu benzi TRX
57
III.9. Materialele elastice (coarda, banda, extensorul)
Rolurile acestor obiecte şi facilităţile pe care le pot oferi sunt multiple pentru un
kinetoterapeut (materiale ajutătoare, materiale care pot limita execuţia unor mişcări, materiale
sau obiecte care pot stimula creşterea forţei musculare, dezvoltarea sau redobândirea
mobilităţii parţial diminuate ca urmare a anumitor afecţiuni).
În utilizarea lor, kinetoterapeutul trebuie să ţină cont de:
- raportul dintre avantajele şi dezavantajele folosirii unor astfel de obiecte elastice;
- etapa din programul aplicat în vederea atingerii obiectivelor intermediare;
- culoarea şi proprietăţile elastice ale materialelor (ştiind că fiecare culoare a unui
material elastic tip bandă sau coardă indică gradul de elasticitate sau rezistenţa pe care
o opune la întinere acel obiect).
III.10. Alte obiecte specifice unei săli de fitness

Gantere, greutăţi, bara de greutăţi, stepperul, bara de tracţiuni, flexoare şi extensoare
palmare, scara fixă, mingi medicinale sau de fitness etc. sunt câteva exemple din gama variată
de instrumente ce pot fi utilizate cu succes într-o sală de fitness atunci când avem ca obiective
fie dezvoltarea sau creşterea unor capacităţii, funcţii, aptitudini sau structuri anatomice, fie
educarea, reeducarea, reabilitarea unor funcţii sau a anumitor aptitudini, abilităţi.
Oricare obiect prezent într-o sală de fitness şi, bineînţeles cu rol destinat clar prin
fabricaţie pentru efectuarea anumitor mişcări sau funcţii, trebuie să respecte normele de
siguranţă şi protecţie specifică.
Eficienţa acestor obiecte este condiţionată şi de nivelul de uzură al lor la momentul
respectiv, precum şi de greutatea sau dimensiunea lor raportată la spaţiul de lucru existent sau
necesar pentru aplicarea programului de tonifiere / dezvoltare / educarea / reeducare.
58
IV. MECANOTERAPIA
IV.1. Mecanoterapie – delimitare concept

Mecanoterapia reprezintă o „formă de terapie prin mişcări efectuate cu ajutorul
aparatelor mecanice, utilizată pentru creşterea forţei şi a mobilităţii articulare.”(M.T.S., 2002,
p. 262) ;
Conform DEX, 1998, mecanoterapia este „terapeutica prin masaj, prin gimnastică
medicală, prin aparate mecanice, aplicată mai ales în boli articulare sau neuromusculare”;
Mecanoterapia constă în efectuarea unor serii de mişcări active, activ-pasive sau
pasive cu ajutorul unor echiapamente, instalaţii, aparate mecanice, cu sau fără funcţii
computerizate, având ca scop stimularea aparatului neuromioartrokinetic în vederea
reintegrării unor persoane în viaţa socială normală din punct de vedere biologic şi biomecanic
sau a menţinerii şi chiar a stimulării anumitor funcţii necesare execuţiei anumitor mişcări
speciale (persoane sănătoase, sportivi de performanţă).
IV.2. Clasificare
În funcţie de rolul şi funcţia lor aparatele, echipamentele şi obiectele utile domeniului
kinetoterapeutic se clasifică astfel:
- după obiectivul propus în intervenţia kinetoterapeutică, avem aparate, obiecte,
echipamente:
cu rol în evaluare; tonifiere; educarea unei aptitudini, capacităţi; educare şi
reeducare funcţională; dezvoltarea unei aptitudini; creşterea unei capacităţi;
mobilizare articulară; posturare; imobilizare; restrictive (cu rol în limitare execuţiei
cu amplitudine a unor mişcări în anumite etape ale intervenţiei kinetoterapeutice);
relaxare; rol multiplu.
- după patologia abordată de intervenţia kinetoterapeutică, avem aparate, instalaţii,
echipamente pentru: afecţiuni reumatice; afecţiuni neurologice; afecţiuni respiratorii;
afecţiuni cardiovasculare; afecţiuni psihice; sechele posttraumatice; afecţiuni mixte.
- după adresabilitate: cu adresabilitate globală; regională/ segmentară; mixtă (globală
şi regională/segmentară)
- după locul în care pot fi utilizate aparatele, obiectele şi echipamentele: în cabinetul de
kinetoterapie; la domiciliul persoanei abordate; la patul persoanei abordate; în aer liber,
parcuri terapeutice; în bazine, căzi; cu aplicabilitate mixtă.
59
- după medicul suedez J.W. Zander, fondatorul mecanoterapiei, aparatele,
echipamentele şi instrumentele se pot clasifica în: aparate pentru mişcări pasive;
pentru mişcări active /segmentare; pentru masaj mecanic; aparate ortopedice;
IV.3. Rol, importanţă şi eficienţă

Importanţa şi rolul mecanoterapiei rezidă din beneficiile oferite unei anumite categorii
de populaţie, în momentele în care condiţiile de viaţa sau de activitate pot perturba sau limita
anumite activităţi.
Pentru un kinetoterapeut, importanţa utilizării diferitelor procedee şi tehnici cu
ajutorul mecanoterapiei este mai mult decât mare, atât timp cât permite facilitarea execuţiei
anumitor mişcări, fapt ce duce la reintegrarea mai rapidă a persoanei afectate în viaţa normală.
De asemenea, mecanoterapia oferă o alternativă viabilă pentru atingerea obiectivelor
unei intervenţii kinetoterapeutice de calitate, oferind posibilitatea elaborării de exerciţii şi
programe de recuperare multiple, complexe şi mereu stimulative.
Criteriile care oferă eficienţă mecanoterapiei sunt:
- calitatea materialelor din care sunt construite componentele care alcătuiesc aparatele
sau instalaţiile specifice;
- alegerea corectă a aparatului, instalaţiei sau echipamentului pentru aplicarea unui
anumit program de recuperare / tonifiere/ creştere/ educare/ reeducare;
- spaţiul în care sunt utilizate echipamentele, instalaţiile sau aparatele;
- complexitatea funcţiilor sau varietatea exerciţiilor care pot fi efectuate cu aparatul /
instalaţia / echipamentul mecanic utilizat;
- numărul de structuri anatomice implicate în efortul vizat de intervenţia
kinetoterapeutică;
- costurile consumabilelor inerente unor astfel de aparate.
IV.4. Suspensoterapia
Suspensoterapia reprezintă un tip de mecanoterapie care are principii mecanice,
regulile de utilizare, principii biomecanice şi biologice cu aplicabilitate terapeutică
demonstrată.
Conform literaturii de specialitate suspensoterapia reprezintă suspendarea corpului sau
a segmentelor sale, în vederea mobilizării acestora, prin scoaterea lor în afara acţiunii
gravitaţiei şi a forţelor de frecare.
60
Guthrie Smith este considerat cel care a pus bazele acestui tip de terapie, utilizând
arcurile, resorturile, benzile, corzile şi cordoanele elastice drept rezistenţă sau drept forţă de
tracţiune în aplicarea programelor kinetice destinate recuperării, reabilitării, educării
funcţionale a aparatului locomotor.
Suspensoterapia porneşte de la următoarele idei:
- un corp elastic se deformează sub influenţa unei forţe externe;
- corpul revine la starea iniţială odată cu încetarea aplicării forţei;
- gradul de deformare este direct proporţional cu mărimea forţei aplicate;
- corpul se poate deforma ireversibil atunci când forţa aplicată este foarte mare şi
depăşeşte limita de rezistenţă a acestuia.
În funcţie de afecţiunea sau traumatismul individului, de obiectivele programului de
recuperare şi de potenţialul de mişcare al subiectului, kinetoterapeutul poate apela la diferite
tipuri de suspensii, fiecare cu caracteristici aparte.
Alegerea unui anumit tip de suspensie pentru aplicarea intervenţiei kinetice se va face
şi ţinând cont de acţiunea forţelor implicate: forţa de tracţiune a elementelor de suspensie
reglabile (corzi, benzi, cordoane), forţa gravitaţiei şi forţa rezultată din combinarea primelor
două.
O importanţă deosebită în acest tip de mecanoterapie o reprezintă plasarea punctului
elementului de suspensie (punctul de acrosaj al corzii, benzii, cordonului) în raport cu pivotul
articular, deoarece forţele care se creează astfel şi interacţionează sunt diferite, determinând
efecte diferite asupra segmentelor anatomice vizate.
Efectele suspensoterapiei:
creşterea amplitudinii de mişcare şi a excitabilităţii musculare;
dezvoltarea forţei musculare şi a rezistenţei musculare locale şi generale;
inducerea relaxării în stările de spasticitate sau contractură musculară;
coaptare şi decoaptare articulară;
mobilizări articulare analitice;
relaxarea lanţului biomecanic sau a segmentului afectat
reeducarea stabilităţii şi coordonării musculare.
Rolul suspensoterapiei:
adaptare forţei la sarcina de executat;
autoorganizarea spaţio-temporală;
61
diminuarea oboselii locale sau periferice, prin inducerea relaxării anumitor zone;
dezvoltarea forţei şi rezistenţei, generale şi specifice;
descărcarea tensiunii acumulate la nivelul zonele anatomice interesate;
diminuarea redorii articulare şi a impotenţei articulare posttraumatice;
educarea mobilităţii articulare, elasticităţii musculare, a schemei corporale;
efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;
educare şi reeducare kinestezică;
facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
formarea deprinderilor motrice utilitar aplicative;
limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment ;
mobilizări active, auto-pasive şi pasive;
reeducarea reprezentării asupra mişcării;
readaptare globală şi segmentară;
recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic şi
recuperarea funcţională după politraumatisme;
reabilitarea funcţiei motorii;
redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă
prin autocontrol;
relaxarea întregului corp prin mişcări de balansare, în direcţii diferite (suspensiile
globale);
stimularea circulaţiei prin balans.
Instalaţia specifică suspensoterapiei cuprinde:

1. puncte fixe de ancorare (cuşca Rocher – fig. nr. 63)
2. elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (masa, bancheta)
3. dispozitive de fixare/ puncte fixe de suspensie (cârlige de agăţare)
4. elemente de suspensie reglabile:
- extensibile: arcuri, benzi, resorturi, corzi şi cordoane elastice (fig. nr. 64);
- inextensibile: cordeline statice, corzi, frânghie sau chiar plase din material textil rezistent –
fig. nr. 64);
5. elemente de susţinere a segmentelor (chingi, hamuri, glezniere, curele, genunchere, cotiere,
faşe/orteze textile – fig. nr. 64)
62
Figura nr. 63. Cuşca Rocher
Figura nr. 64. Elemente de suspensie şi de susţinere a segmentelor corpului
Analiza surselor existente în literatura de specialitate ne-a permis să realizăm o

clasificare a tipurilor de suspensii (tabelul nr. 1) ce pot fi utilizate în intervenţia
kinetoterapeutică.
Înainte de a prezenta clasificarea, trebuie să amintim de existenţa a două criterii
standard de ierarhizare a suspensiilor:
după zona anatomică suspendată:
- suspensie segmentară (se suspendă doar anumite segmente ale corpului);
- suspensie globală (se suspendă tot corpul);
după tipul elementului de suspensie utilizat:
- suspensie fixă (elementul de suspensie este inextensibil – frânghie, plasă, coardă / cordelină
statică);
- suspensie elastică (elementul de suspensie este extensibil – elastic, bandă sau coardă
elastică, cordon elastic).
63
Tabel nr. 1. Clasificarea tipurilor de suspensii în suspensoterapie
SEGMENTARĂ FIXĂ Suspensie pendulară (verticală)
Suspensie axială
TIP SUSPENSIE
Suspensie excentrică
ELASTICĂ Suspensie segmentară elastică în serie
Suspensie segmentară elastică în paralel
GLOBALĂ STABILĂ
INSTABILĂ
Suspensiile globale constau din atârnarea întregului corp prin fixarea corzilor/ benzilor
elastice / frânghiilor într-un singur punct de suspensie (suspensie instabilă – fig. nr. 65) sau în
mai multe puncte de suspensie (suspensie stabilă - fig. nr. 66). Pentru aceasta, elementele de
susţinere confortabilă a diferitelor segmente (chingi, hamuri, curele late) se poziţionează la
nivelul capului, gâtului, trunchiului, umerilor, coatelor, pumnilor bazinului, genunchilor,
gleznelor.
Figura nr. 65. Suspensie globală instabilă Figura nr. 66. Suspensie globală stabilă
Mişcările efectuate cu ajutorul suspensoterapiei urmăresc realizarea:

Mobilizărilor pasive care sunt efectuate cu ajutorul kinetoterapeutul acesta iniţiind şi
susţinând execuţia mişcărilor.
Aceste tipuri de mobilizări se adresează în special: menţinerii amplitudinii de mişcare;
creşterii amplitudinii articulare şi excitabilităţii musculare; ameliorării contracturilor
musculare prin „strech” / întinderea muşchiului; stimulării sistemului nervos şi a tonusului
psihic; influenţării circulaţiei sangvine; recuperării subiecţilor neuroplegici, a celor cu
suferinţe posttraumatice sau reumatismale.
Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie:
64
- nu trebuie să provoace durere;
- trebuie adaptate permanent la starea clinică a persoanei cu nevoi speciale implicate în
procesul kinetoterapeutic;
- se vor executa pe direcţia biomecanică normală, respectând limitele de amplitudine la
nivelul articulaţiilor solicitate sau a muşchilor întinşi;
- vor fi precedate de masaj sau termoterapie (pentru a creşte temperatura locală) şi se vor
asocia cu mişcări de facilitare;
- se vor adopta prize si contraprize corect aplicate;
- se va adapta forţa şi ritmul de mobilizare la specificul subiectului şi a tipului de
suspensie;
Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie pot fi:
- tracţiuni continue, discontinue, cu menţineri fixe şi alternante ale segmentelor în
anumite poziţii, în axul segmentului sau articulaţiei;
- mobilizarea pasivă pură asistată (fig. nr. 67);
- mobilizarea autopasivă (efectuată de subiectul însuşi prin presiunea corpului sau a unui
segment al acestuia, prin acţiunea membrului sănătos sau cu ajutorul unor dispozitive);
- mobilizarea pasivă mecanică;
- mobilizarea pasivo-activă (mobilizarea pasivă asistată activ de către subiect).
Figura nr. 67. Mobilizarea pasivă pură asistată de către kinetoterapeut
Mobilizările active au la bază contracţia musculaturii segmentului care se

mobilizează şi pot fi:
- mobilizări active reflexe care sunt datorate contracţiilor musculare reflexe, aflate în
afara controlului voluntar al subiectului şi stimulează activitatea neuromusculară, fiind
utile în tratarea parezelor;
65
- mobilizări active voluntare sunt supuse controlului voluntar al subiectului, implicând
controlul gestual motric, contracţia izotonică, dinamică, consum energetic, scurtarea
fibrelor musculare şi deplasarea segmentelor. Aceste mobilizări active voluntare pot fi,
la rândul lor: mobilizări libere (fig. nr. 68), care se realizează fără vreo intervenţie
facilitatoare sau rezistivă, cu excepţia gravitaţiei; mobilizări activo-pasive (fig. nr. 69),
care se realizează cu ajutor, pe direcţia de execuţie a mişcării, mai puternic la iniţierea
şi finalizarea mişcării; mobilizări active cu rezistenţă, care se realizează împotriva unei
forţe exterioare care se opune parţial direcţiei de execuţie a mişcării.
Figura nr. 68. Mobilizare activă liberă prin suspensoterapie
Figura nr. 69. Mobilizare activo-pasivă
IV.5. Scripetoterapia
Scripetoterapia este un mijloc complex, util şi eficient de reabilitare, recuperare,
educare şi reeducare a unor funcţii biologice, diminuate ca urmare a unor traumatisme sau
afecţiuni.
De asemenea, poate reprezenta în acelaşi timp şi un mijloc complex de dezvoltare şi/
sau educare a unor funcţii şi capacităţi necesare desfăşurării unor acţiuni sau activităţi motrice
specifice (sportive).
66
Având la bază ideile lui Charles Rocher (considerat fondatorul acestui tip de
mecanoterapie) şi utilizând un mecanism bazat pe scripeţi, scripetoterapia include: procedee
de dezvoltare şi tonifiere; procedee de educare şi reeducare activă şi pasivă; procedee de
mobilizare.
Sistemele de scripeţi specifice acestui tip de mecanoterapie permit diminuarea acţiunii
forţei gravitaţionale asupra segmentelor afectate, prin tracţiuni şi suspendări
antigravitaţionale.
Abordând afecţiuni ale aparatului neuromioartrokinetic, rezistenţa de învins (ca
acţiune biomecanică principală), specifică acestui tip de terapie prin mişcare, se poate doza şi
adapta uşor, în funcţie de obiectivele programului kinetoterapeutic, dar şi de particularităţile
subiectului implicat în procesul recuperator. Incluzând mai multe obiecte şi instrumente
specifice pentru a-şi atinge obiectivele terapeutice, scripetoterapia foloseşte o instalaţie
compusă din:
1. cuşca metalică (denumită Rocher, după inventatorul acesteia)
2. bancheta (masă de recuperare);
3. coarda/cordelină statică;
4. dispozitive de fixare;
5. greutăţi (rezistenţă de învins);
6. scripeţi (dispozitiv facilitator, denumit şi roată de transmisie).
V.5.1. Cuşca Rocher

Denumită şi cuşcă de scripetoterapie, cuşca Rocher oferă posibilitatea aplicării unor
structuri de exerciţii special adaptate la posibilităţile de mişcare ale beneficiarilor. Ca şi
dispozitiv, ea este confecţionată dintr-un schelet metalic pe care se sudează plasă metalică
rezistentă. Poate fi constituită şi din panouri metalice detaşabile, în funcţie de utilitatea dorită.
Plasele metalice sudate pe schelet pot avea „ochiuri” cu dimensiuni cuprinse între
30mm. X 30 mm. şi 40 mm. X 40mm. Avantajul acestui dispozitiv este dat de faptul că
permite efectuarea mişcărilor în toate cele trei planuri, cu rezistenţe diferite aplicate din
direcţii diferite.
În funcţie de obiective, utilitate, spaţiu şi construcţie, cuşca Rocher poate fi:
- în două planuri (alcătuit dintr-un spalier şi un cadru metalic detaşabil cu plasă metalică
– fig. nr. 70);
- în trei planuri (fig. nr. 71);
- în patru planuri.
67
Figura nr. 70. Cuşca Rocher în 2 planuri Figura nr. 71. Cuşca Rocher în 3 planuri
V.5.2. Bancheta (masa de recuperare)

Dispozitiv accesoriu cu rol de sprijin şi/sau susţinere, cu înălţime fixă sau reglabilă,
parte a instalaţiei de scripetoterapie, utilizat pentru efectuarea diferitelor structuri de exerciţii
ce implică mişcări active şi/sau pasive. Masa de recuperare poate fi:
- normală (fig. nr. 72);
- poliarticulată, cu segmente reglabile şi cap rabatabil (fig. nr. 73).
Figura nr. 72. Banchetă nearticulată Figura nr.73. Bancheta poliarticulata
V.5.3. Coarda/ cordelina

Obiect accesoriu din material rezistent, cu o elasticitate foarte scăzută (aproape
inextensibil), de o rezistenţă foarte mare (forţă de rupere câteva zeci sau chiar sute de
kilograme, în funcţie de grosime şi material).
Coarda / cordelina
- este confecţionată din toroane duble răsucite, condiţionate prin procese tehnologice
complexe pentru a permite o rezistenţă crescută la abraziune (frecare);
- poate avea diferite diametre (în funcţie de lăţimea canalului scripetelui);
68
- pentru multifuncţionalitate, trebuie să deţină o lungime de minim 4-5 m. (cel puţin
înălţimea corpului de la sol la mâna ridicată sus, prin întinderea membrului superior
deasupra capului).
V.5.4. Dispozitive de fixare

Aceste dispozitive (chingi, curele speciale, hamuri, faşe, mânere, cârlig) au rol în
stabilizarea/fixarea segmentelor în cadrul ansamblului instalaţiei de scripetoterapie.
Prin această fixare, stabilizare, aceste dispozitive fie scot din acţiune greutatea unui
segment care se doreşte a fi eliminat sau protejat de efort, fie poziţionează în anumite unghiuri
unele segmente interesate pentru execuţia mişcărilor vizate.
Ele pot fi confecţionate din metal, piele, material plastic, fibră de sticlă sau orice alt
material care oferă aderenţă, stabilitate segmentului şi nu provoacă răni sau iritaţii.
Dispozitivele pot fixa:
- parţial sau total membru inferior;
- parţial sau total membru superior;
- bazinul sau coloana vertebrală, capul sau gâtul.
Figura nr. 74. Chingi pentru fixare/stabilizare segment anatomic
Figura nr. 75. Chingi pentru stabilizare. Figura nr.76. Curele pentru fixarea segmentului
69
Figura nr. 77. Mânere de fixare simple sau dublu ramate Figura nr. 78. Cârlig
V.5.5. Greutăţi
Reprezintă obiectele, instrumentele sau chiar segmentele anatomice care opun
rezistenţa ce trebuie învinsă prin lucrul mecanic activ, pasiv sau mixt. Conform Manole, V.,
(2009, p. 46), greutăţile trebuie „să fie etalonate pentru a şti în orice moment valoarea
rezistenţei cu care se lucrează”.
Ele pot fi reprezentate de: greutatea unui segment al subiectului; săculeţe cu nisip;
gantere în huse speciale; discuri metalice; mingi în suport (plasă).
V.5.6. Scripetele / Roata de transmisie

Conform literaturii de specialitate, scripetele este un dispozitiv simplu care permite
schimbarea direcţiei unei forţe fără ai modifica intensitatea. Este format dintr-un disc circular,
mobil, pe periferia căruia trece, printr-un şanţ, un cablu la capetele căruia se aplică diverse
forţe. Discul se învârte în jurul unui ax perpendicular, susţinut de 2 suporţi laterali (uniţi între
ei cu un dispozitiv de fixare).
Asupra oricărui scripete acţionează trei forţe: forţa activă (F); forţa rezistentă (R);
forţa de sprijin (S).
În funcţie de poziţia axei scripetelui, se deosebesc două categorii de scripeţi: fix care
are punctul de sprijin în axa statică, imobilă a roţii (fig. nr. 80), axa acestuia fiind fixa; mobil
care are punctul de sprijin la unul din capetele corzii /cordelinei statice (fig. nr. 81) şi axa lui
se poate deplasa.
Figura nr. 80. Scripete fix Figura nr.81. Scripete mobil
70
Fixat pe panourile cuştii Rocher şi în funcţie de locul ocupat în cadrul sistemului,
scripetele fix poate fi, la rândul lui de două tipuri: scripete de tracţiune / recepţie care este
primul scripete din montaj, cel care primeşte efortul segmentului care efectuează mişcarea
(Manole, V., 2009) şi scripete de transmisie.
Figura nr. 82. Tipuri de scripeţi
Scripetele mobil nu este fixat pe cuşca Rocher şi asupra sa se pot ataşa greutăţi, având
avantajul în situaţia în care capetele corzii sunt paralele, deoarece forţa G (greutate-rezistenţă)
se înjumătăţeşte.
Manole, V., (2009, pp. 49-58) evidenţiază următoarele sistemele: sistemul auto-pasiv
simetric şi asimetric (scripete-reciproc); sistemul rezistent (scripete-greutate); sistemul
ajutător (sistem rezistent utilizat cu rol facilitator).
Rolul scripetoterapiei:
recuperarea afecţiunilor neurologice, posttraumatice şi recuperarea funcţională la
nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic
limitarea parţială sau eliminarea efectului forţei gravitaţionale asupra aparatului
neuromioartrokinetic;
diminuarea impotenţei articulare posttraumatice şi a durerilor specifice reintegrării în
activitate motrică;
creşterea amplitudinii mişcărilor în vederea educării sau reeducării mobilităţii la
nivelul articulaţiilor;
dezvoltarea forţei musculare şi a rezistenţei generale şi specifice;
reeducarea coordonării;
facilitarea neuromusculară, proprioceptivă şi facilitarea desfăşurării efortului din
timpul şedinţelor de recuperare-reabilitare;
controlul tracţiunilor/elongaţiilor continue sau discontinue ale membrelor;
descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui;
71
readaptare globală şi segmentară;
redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură corectă
prin autocontrol;
creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
adaptare forţei la sarcina de executat.
Avantajele scripetoterapiei:
- permite subiectului să-şi controleze singur mobilizarea segmentului eliminând teama
de durere şi stimulând astfel implicarea activă a acestuia în propria recuperare;
- în cadrul sistemului auto-pasiv, mişcarea poate fi limitată prin aplicarea unui limitator
pe coarda/ cordelină;
- rezistenţa este constantă pe toată amplitudinea mişcării;
- rezistenţa poate creste treptat prin adăugarea unor greutăţi suplimentare, ceea ce are un
efect psihologic benefic asupra pacientului deoarece acesta îşi conştientizează
progresul;
- intervenţia kinetoterapeutică este uşurată,
- creşte motivaţia subiectului datorită vizualizării progresului realizat cu propriile
mişcări (conform specialiştilor din psihoterapie efectul vizual care rezultă din
activitatea motrică stimulează motivaţia subiectului, acesta observând că propriile
mişcări determină un răspuns mecanic al sistemului de scripeţi pe care îl pune în
mişcare, iar acest lucru stimulează implicarea activă şi perseverenţa);
- permite reglarea cu precizie a direcţiei şi a valorii forţei care acţionează asupra
segmentului corporal de mobilizat.
IV.6. Mobilizări mecanice pasive

Mobilizările mecanice pasive sunt acelea în care o forţă exterioară iniţiază şi susţine
execuţia mişcărilor. Forţa exterioară este reprezentată de acţiunea unor aparate şi dispozitive
special create pentru reabilitarea funcţiei motrice.
Aceste aparate îşi concentrează acţiunea asupra mecanicii mişcării, a biomecanicii
segmentelor anatomice interesate în procesul de recuperare, mişcările realizate putând fiind
reglate automat.
Principalul rol al aparatelor mecanice este de a mobiliza articulaţiile pentru a realiza
mişcări de bază (flexie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţie) influenţa lor fiind direcţionată şi
asupra facilitării neuromusculare proprioceptive.
72
Mobilizarea mecanică pasivă intervine asupra creşterii amplitudinii de mişcare prin
mobilizarea amplă şi controlată a articulaţiilor, excitarea musculară şi declanşarea reflexului
de întindere care determină automat contracţie musculară.
Figura nr. 83. Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei genunchiului
Componentele aparatelor pentru mobilizare mecanică pasivă sunt:

1. elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (masă, banchetă, scaun
ergonomic);
2. dispozitive de suport a articulaţiilor;
3. elemente de fixare şi susţinere confortabilă a segmentelor (curele, bureţi speciali,
chingi);
4. motor electric;
5. telecomandă (fig. nr. 84), care permite ajustarea permanentă a parametrilor
programului de reabilitare motrică, oferind un control permanent asupra: unghiului de
mişcare; amplitudinii mobilizării; vitezei de execuţie a mobilizării; pauzei la limita
mişcării efectuate; pauzei pentru odihnă; a momentului de începere a mobilizării; a
momentului de revenire la poziţia iniţială sau la poziţii intermediare.
Figura nr. 84. Telecomandă Figura nr.85. Dispozitiv pentru mobilizare
Avantajele aparatelor şi dispozitivelor de mobilizare mecanică pasivă:

73
se pot efectua schimbări de poziţie cu viteză mică, controlată de către subiect /
kinetoterapeut în funcţie de gradul de toleranţă;
elimină teama iniţială a subiectului fiind mai puţin dureroase;
implică subiectul în propria recuperare (prin utilizarea telecomenzii);
permit controlul direct al duratei şedinţei de reabilitare;
dimensiuni mici, ajustabile şi de greutatea mică pentru transport.
Figura nr. 86. Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei gleznei
Figura nr. 87. Mobilizarea mecanică pasivă la nivelul articulaţiilor degetelor
IV.7. Tracţiunile / Elongaţiile mecanice

Conform Marcu, F., 2000, tracţiunea reprezintă „modul de lucru al unui corp supus
acţiunii unei forţe care tinde a-l lungi”, iar elongaţia reprezintă „întinderea terapeutică a unui
membru al corpului”.
Mesele de elongaţii (fig. nr. 88) au ca principală acţiune întinderea la nivelul anumitor
articulaţii pentru a realiza decompresie (din punct de vedere terapeutic, decompresia sau
decompresiunea face referire la „înlăturarea compresiunii / apăsării exercitate asupra unui
organ de către un alt organ mărit; decomprimare”).
74
La nivelul coloanei vertebrale (structura anatomică cea mai frecvent supusă
elongaţiilor mecanice), decompresia vertebrală rămâne printre cele mai folosite metode
nechirurgicale de ameliorarea sau recuperare a afecţiunilor specifice.
Figura nr.88. Variante de mese pentru elongaţii

Mesele speciale automate (mesele de tracţiuni cu acţiune electrică) permit efectuarea
unor elongaţii sigure, controlate, cu riscuri minime.
Componentele pentru o masă de elongaţii automată:
1. aparat electronic cu funcţii multiple (unitate centrală), complet programabil în funcţie
de greutatea şi înălţimea persoanei supusă decompresiei;
2. masă poliarticulată, ajustabilă electric pe înălţime, cu/fără suport pentru aparatul de
elongaţii;
3. întrerupător de panică (pentru persoana căreia i se adresează elongaţia);
4. un set de chingi (pentru stabilizare segment, pentru elongaţiile lombare sau cervicale).
Opţional se pot ataşa diferite module sau dispozitive (exemplu: modul EMG pentru
electromiogramă la nivelul zonei anatomice supuse elongaţiei în vederea determinării
activităţii musculare locale).
Aceste aparate oferă informaţiile utile legate de: forţa de tracţiune lombară sau
cervicală; distanţa de tracţiune a vertebrelor lombare sau cervicale; perioada de tracţiune
totală; timpul de tracţiune; unghiurile de orientare şi unghiul de rotaţie.
IV.8. Dispozitive şi aparate pneumatice

Terapia pneumatică utilizează aerul comprimat şi se aplică cu ajutorul aparatelor sau
dispozitivelor pneumatice.
Conform specificaţiilor tehnice evidenţiate de producători, aceste aparate aplică
controlul şi direcţionarea curenţilor de aer aflaţi sub presiune mecanică pentru a stimula
structurile anatomice interesate, având în acelaşi timp şi efecte asupra circulaţiei sangvine
locale şi generale.
75
Dispozitivele pneumatice utilizează presiunea aerului comprimat în recuperarea,
tonifierea sau relaxarea structurilor anatomice interesate (astfel a apărut termenul de
presoterapie). Unele dintre cele mai utilizate direcţii ale acestor aparate sunt cele care vizează
realizarea drenajului limfatic, a masajului sau a stimulării circulaţiei periferice.
Referitor la drenajul limfatic realizat cu astfel de aparate, prin aplicarea unor materiale
textile speciale (costume segmentare – fig. nr. 89), prevăzute cu spaţii în care pătrunde aerul,
se creează presiuni diferite asupra structurilor anatomice implicate în intervenţia terapeutică.
Prin alternarea presiunilor şi a etapelor de lucru (care gradează intervenţia) se pot
obţine efecte de drenaj limfatic şi de stimulare a circulaţiei periferice.
Figura nr. 89. Presoterapie prin echipamente pneumatice
76
V. ECHIPAMENTE, INSTALAŢII, OBIECTE ŞI APARATURĂ ÎN EDUCAREA ŞI
REEDUCAREA POSTURII, ECHILIBRULUI ŞI MERSULUI
V.1. Postura, Echilibrul, Mersul – aspecte generale

V.1.1. Postura
Menţinerea posturii rezultă din intersectarea complexă a unor reflexe, al căror sediu
central, dar nu ultim, se află în nucleii bazali. Orientarea capului, poziţia lui în legătură cu
trunchiul, poziţia ortostatică a corpului, menţinerea pe membre sunt rezultatul activităţii
reflexe a unui număr mare de muşchi. Aceste reflexe sunt reflexe de tip evoluat, necesitând
acţiuni musculare complexe, gradate, coordonate, de mare fineţe.
O serie de boli neurologice pot determina perturbări ale controlului postural în special
a posibilităţii de a menţine un ortostatism static sau dinamic. Sbenghe, T., (1999, 2002)
consideră că postura este un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului
corpului. Un corp este în echilibru când suma tuturor forţelor care acţionează asupra lui este
zero.
În ortostatism, corpul este în echilibru atâta timp cât vectorul greutăţii corpului cade în
interiorul suprafeţei de sprijin, şi este stabil atâta timp cât sistemul musculoscheletal se poate
comanda cu perturbările de echilibru, şi readuce corpul în poziţia de echilibru.
Menţinerea corpului în poziţie dreaptă, echilibrată, reprezintă de fapt scopul principal
al controlului postural la om. Controlul permanent al posturii este o caracteristică a unui
sistem nervos sănătos, permiţând stabilitate şi iniţierea mişcărilor dorite. Orice perturbare în
echilibru, în controlul postural alterează serios eficienţa efectivă a acţiunilor noastre.
Postura poate fi considerată o funcţie complexă a corpului „bazată pe acţiunea
sinergică şi coordonată a elementelor aparatului locomotor, a sistemului nervos central şi
periferic, cu ajutorul cărora se menţin stabilitatea, echilibrul şi raporturile constante dintre
segmentele corpului, precum şi dintre corp şi elementele mediului înconjurător”(Cordun, M.,
2009, p. 187).
V.1.2. Echilibrul
Abordând conceptul din prisma unor specialişti din educaţie fizică şi sport, echilibrul
ar reprezenta acea „stare de repaus caracterizată prin egalizarea forţelor interne şi externe care
acţionează asupra corpurilor”(M.T.S., 2002, p. 153). Această stare poate fi definită, conform
sursei amintite anterior, în raport cu anumiţi parametri, cei mai importanţi fiind centrul
general de greutate (C.G.G.) şi baza/punctul de sprijin (echilibrul stabil fiind caracterizat prin
77
amplasarea CGG sub baza/ punctul de sprijin, iar echilibrul instabil prin amplasarea CGG
deasupra bazei/ punctului de sprijin). (Alexe, D.I., 2009).
Alte abordări teoretice vizează studiul echilibrului din perspectiva analizei menţinerii
poziţiei ortostatice (funcţie statică) şi a analizei funcţiei de echilibrare propriu-zisă (care
vizează coordonarea C.G.G. şi a punctelor de acţiune ale gravitaţiei pe segmentele corporale
în timpul mişcării).
Conform opiniei lui Sbenghe, T., 1999, capacitatea de echilibru este un proces
complex ce interesează două funcţii importante: recepţia şi organizarea inputului senzorial şi
programul şi execuţia mişcărilor propriu-zise.
Cele două funcţii asigură postura optimă a corpului prin menţinerea centrului de
gravitaţie în interiorul bazei de sprijin. Luând în discuţie faptul că mişcarea perturbă o
anumită stare de echilibru în care se află corpul omenesc la un moment dat, cunoscând faptul
că redobândirea acestei stării de echilibru se face tot prin mişcare (de compensare, redresare),
iar majoritatea mişcărilor umane sunt supuse mai mult sau mai puţin controlului sistemului
nervos central, reglarea şi controlul echilibrului la om se realizează prin dezechilibrare
voluntară şi controlată, permanent coordonată de structurile nervoase superioare (Alexe, D.I.,
2009).
Echilibrul s-ar putea rezuma la potenţialul omului de a menţine sub control corpul şi
segmentele sale, prin intermediul structurilor neurofiziologice şi anatomice capabile să
genereze mişcări compensatorii destinate controlului efectelor forţelor interne şi externe ce
tind să destabilizeze.
V.1.3. Mersul
Este principala formă de locomoţie a omului, prin care acesta se deplasează dintr-un
loc în altul realizând interacţiunea cu mediul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Fie că
se desfăşoară pe teren plat, în rampă /pantă sau pe suprafeţe variate ca şi consistenţă, fie cu
înclinare ascendentă, descendentă sau laterală, mersul implică solicitări ale echilibrului
muscular global.
V.1.3.1. Forme de manifestare a echilibrului şi a posturii

Performanţele motrice ale individului în general sunt în strânsă legătură cu
manifestarea echilibrului sub diferite forme, manifestare impusă de mişcările voluntare sau
involuntare specifice.
78
Aceste mişcări devin o permanentă sursă de dezechilibru prin modificarea geometriei
punctelor de sprijin şi a limitei de stabilitate faţă de suprafaţa de sprijin la care individul îşi
raportează cea mai mare parte a reperelor sale biomecanice.
După Fetz, 1989 (citat de Weineck, J., 1997) echilibrul motor poate fi:
- echilibrul corpului;
- echilibrul obiectelor.
Împărţirea clasică, a lui Fleishman (1964), Fetz (1990) şi alţii în echilibrul static,
dinamic şi al obiectelor, este foarte răspândită, însă este una considerată ca fiind generalistă,
pur teoretică.
Conform acestor autori echilibrul static ar fi posibil fără mişcare. Multe cercetări cu
aparate sofisticate stabilesc totuşi oscilaţii evidente sau aşa numite reacţii poziţionale şi
sinergii, mişcări abia sesizabile de compensare, prin care este menţinută sau restabilită starea
de echilibru relativ stabilă (Alexe, D. I., 2009).
Realizările de diferenţiere chinestezice-tactile par să fie aici mai importante decât
propria capacitate de echilibru.
După Gagea, A., 1999, formele de manifestare ale echilibrului sunt:
- echilibru stabil;
- echilibru instabil;
- fără echilibru.
După Keim, V., 2003, echilibrul poate fi:
- echilibrul static;
- echilibrul dinamic;
- echilibrul de rotaţie;
- echilibrul în zbor.
După Hirtz, P., 2000, formele de manifestare ale echilibrului sunt:
- echilibrul de statică – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului la mişcările fără
schimbarea locului;
- echilibrul la balans – ca formă dominantă a echilibrului translator, locomotor,
menţinerea şi restabilirea echilibrului la mişcări cu schimbarea locului;
- echilibrul la rotare – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului la şi după mişcări
de rotaţie în jurul diferitelor axe;
- echilibrul în zbor – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului în faza fără sprijin.
Conform Grigore V., 2001, echilibrul poate fi:
- echilibrul stabil;
79
- echilibrul instabil;
- echilibrul indiferent;
- echilibrul stabil îngrădit.
V.1.3.2. Variante de mers

Principalele forme de mers din punct de vedere biomecanic, sunt: mers pe vârfuri;
mers pe pingea; mersul pe partea externă a labei piciorului; mersul pe partea internă a labei
piciorului; mersul pe călcâie; mers din ghemuit în ghemuit; mers fandat.
În funcţie de modificarea unghiurilor membrelor inferioare şi de direcţia de deplasare
distingem următoarele variante de mers: mers înainte; mers înapoi; mers lateral; mers pe linie
dreaptă; mers pe două linii paralele; mers cu pas încrucişat înainte; mers cu pas încrucişat
înapoi.
V.1.3.3. Tulburările de mers

În cazul afecţiunilor sau traumelor locale, periferice sau globale, a afecţiunilor
sistemului nervos central şi periferic, pot apărea deficienţe funcţionale de mers.
Tulburări de mers
mersul antalgic apare ca urmare a senzaţiilor determinate de durere
mersul ataxic tulburare a coordonării mişcărilor voluntare din cauza lezării sau
a disfuncţiilor unor căi nervoase şi a unor centri nervoşi
mersul în adducţie formă des întâlnită la copiii mici, care încearcă să-şi menţină
echilibrul prin adoptarea unei baze largi de sprijin
mersul cerebelos mersul nesigur, cu bază mare de susţinere
mersul cosit se manifestă prin aducerea piciorului înainte printr-o mişcare de
circumducţie (în arc) datorită imposibilităţii flexiei la nivelul
membrului inferior
mersul întrerupt datorat anumitor boli sau intoxicaţii cu anumite substanţe
mersul în equin se manifestă prin atingerea solului cu vârful piciorului şi apoi cu
călcâiul
mersul stepat afecţiuni ale nervului peroneal sau ale muşchiului tibial anterior
mersul Trendelenburg specific afecţiunilor şoldului şi caracterizat prin balans al
trunchiului pe membrul sau membrele afectate
80
Raveica, G., 2006 prezintă următoarele variante de mers întâlnit la nivelul vârstei a
III-a: mers târşit; mers legănat; mers înclinat spre înapoi; mers anxios; mers apraxic; mers
miopatic.
Din punct de vedere patologic, mersul poate fi clasificat în: mersul nedureros; mersul
dureros.
Factorii determinanţi ai tulburărilor de mers sunt următorii:
- de natură genetică;
- datorate sarcinii şi naşterii;
- datorate accidentelor, traumatismelor la nivelul membrelor inferioare;
- datorate bolilor asociate (boli musculare, accidente vasculare cerebrale, afecţiuni
cerebeloase);
- datorate tulburările de creştere.
V.2. Faşa, bandajul elastic, orteza, cadrul-suport pentru mers, carja şi bastonul
Cele mai simple instrumente, obiecte sau dispozitive utilizate în aplicarea programelor
de recuperare care vizează reeducarea echilibrului, mersului şi posturii sunt cadrele suport,
cârjele, bastoanele, ortezele, faşele şi bandajele elastice. Aceste instrumente / dispozitive pot
fi de diferite tipuri şi se pot utiliza în funcţie de gradul de tulburare a echilibrului sau a
mersului.
V.2.1. Faşa sau bandajul elastic / orteza elastică

Toate aceste obiecte pot fi de diferite dimensiuni, grosimi şi deţin rezistenţă la
întindere mai mare sau mai mică.
Atât faşele cât şi ortezele elastice pot prezenta grade diferite de elasticitate, ajută la
restricţionarea mişcărilor anumitor zone anatomice şi pot avea rol de suport al articulaţiilor
inflamate, grăbind vindecarea zonele afectate.
Pentru fixare, aceste obiecte deţin benzi adiţionale, care oferă stabilitate structurilor
anatomice interesate şi au rol în protecţia articulaţiilor la şocuri, lovituri, efort muscular
excesiv, asigurând susţinere, limitare controlată şi compresie locală. Datorită tehnologiei
existente astăzi, atât faşele elastice, cât şi ortezele sunt prevăzute cu pori speciali care permit
pielii să respire.
81
Figura nr. 90. Faşe şi bandaje elastice
Calitatea materialului din care sunt confecţionate aceste faşe sau orteze elastice
influenţează perioada şi eficienţa programului kinetoterapeutic, oferind avantaje în
recuperarea afecţiunilor/ traumatismelor sau în ajutorul oferit în execuţia anumitor mişcări.
Faşele/ ortezele au rol în:
asigurarea unui suport în jurul articulaţiei,
măreşte stabilitatea zonei afectate (a ligamentelor, oaselor);
asigurată funcţionalitatea optimă a zonei afectate;
protejează tendoanele la solicitări datorită unor ranforsări speciale cu alte substanţe
sau materiale;
permite creşterea fluxului sanguin în zona lezată şi astfel grăbeşte recuperarea;
Obiectivul oricărui program de exerciţii kinetoterapeutice este de a facilita şi grăbi
execuţia lor prin mişcări naturale, fără ca structurile anatomice interesate să fie susţinute
artificial prin existenţa unor astfel de obiecte.
Figura nr. 91. Orteze elastice cu rol de susţinere/ suport
Întâlnim următoarele categorii de faşe, bandaje şi orteze elastice:

- genunchiera reprezintă o orteză destinată menţinerii în poziţie normală a articulaţiei
genunchiului, în situaţii impuse de o traumă mecanică la nivelul acesteia.
82
- glezniera reprezintă o „şosetă elastică fără vârf şi călcâi, întrebuinţată în scopul
protejării gleznei, utilizată cu precădere în cazul gleznelor la care s-au produs
traumatisme”(M.T.S., 2002, p. 186);
- cotiera este un „bandaj elastic folosit pentru protejarea articulaţiei cotului, mai ales
după traumatisme şi în perioade de mare solicitare a acestei articulaţii” (M.T.S., 2002,
p. 122).
Faşa sau bandajul elastic/orteza elastică - Rolul principal

Creşterea temporară a performanţei motrice pe durata unui traumatism
Corecţia mişcărilor
Reducerea senzaţiilor dureroase şi diminuarea crispării mişcărilor efectuate în perioada
recuperării (mai ales în primele zile-săptămâni)
Descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor segmente anatomice implicate în
efectuarea locomoţiei sau a activităţilor motrice specifice
impotenţei articulare posttraumatice
Educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii
schemei corporale (fixarea sau menţinerea unor articulaţii şi
oase în poziţii corecte atunci când se reiau activităţile motrice)
mersului
Facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale
elementelor articulare şi periarticulare
efectuării anumitor deprinderi motrice utilitar aplicative -
escaladare, căţărare
Limitarea amplitudinii de mişcare, în primele faze ale unui traumatism
amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte
scoatere din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui
segment
amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic,
pentru a nu-l suprasolicita
Mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos
Posturare, profilaxie şi protecţie
83
V.2.2. Cadrele pentru mers

Cadrul pentru mers este constituit din patru stâlpi verticali reglabili, uniţi prin bare
orizontale, având pentru contact cu solul dopuri antiderapante (fig. nr. 92). Barele orizontale
au mânere antiderapante. De regulă, este folosit înaintea cârjelor şi a bastoanelor datorită
stabilităţii mai mari oferite.
Utilizarea cadrelor pentru mers în programul de recuperare / reeducare / reabilitare
oferă kinetoterapeutului următoarele avantaje:
- exerciţiile aplicate pot fi efectuate cu minimum de risc de dezechilibrare, deoarece
cadrul oferă stabilitate ridicată în planurile anteroposterior şi medio-lateral;
- mişcările şi deplasările propuse se pot baza pe un suport mare la sol, sigur, uşor de
folosit, în condiţii suficient de mari de echilibru;
- elimină teama persoanei implicată direct în propria recuperare / reeducare, crescând
încrederea în forţele proprii şi astfel, ridicând nivelul de participare activă şi de
implicare în programul propus;
- utilizabile din fazele iniţiale ale intervenţiei kinetoterapeutice.
Pot fi utilizate de către kinetoterapeut astfel:
instrumente sau dispozitive pentru reeducarea mersului asupra persoanelor cu
musculatura atrofiată, cu grad diminuat de mobilitate articulară, cu indici scăzuţi de
forţă musculară;
elemente ajutătoare în execuţia unor structuri de exerciţii ce presupun stabilitate în
ortostatism;
mijloace de posturare şi limitare;
Figura nr. 92. Cadru ortopedic pentru mers
84
mijloace de sprijin pentru exerciţii timp stretching, pentru mobilizări;
părţi componente ale unor instalaţii simple, destinate creşterii forţei şi stabilităţii
pentru reeducarea mersului;
V.2.3. Rolatorul pentru mers

Prezintă conform fişei tehnice două roţi montate în interiorul cadrului, roţi ce pot fi
blocate prin manete speciale. Poate prezenta şi o minibanchetă ataşabilă destinată pauzelor
pentru odihnă din timpul şedinţelor de recuperare (minibancheta se poate demonta reducând
greutatea dispozitivului) (fig. nr. 93).
Figura nr. 93. Rolatorul pentru mers
V.2.4. Cârjele
Sunt instrumente utilizate pentru sprijin şi echilibrare în mers. Kinetoterapeutul poate
apela la acestea în momentul în care mijloacele utilizate pentru reeducarea mersului solicită
descărcarea totală a greutăţii ambelor membre inferioare sau numai a unuia. Permit aplicarea
exerciţiilor în condiţii îmbunătăţite din punct de vedere al bazei de sprijin şi al stabilităţii
laterale.
Asigurând unul sau două puncte de contact cu corpul (în cazul celor bilaterale) şi unul
sau două puncte de contact cu solul sunt utilizate mai des la persoanele la care gradul de
instabilitate în mers este mai ridicat la începutul programului de reeducare, recuperare.
Un kinetoterapeut le poate folosi ca mijloc de susţinere şi ajutor pentru persoanele
incluse în etapele iniţiale ale unui program destinat descărcării postoperatorii specifice
anumitor afecţiuni ale membrelor inferioare.
Cârjele pot fi axilare (fig. nr. 94) şi nonaxilare (fig. nr. 95)
85
Utilizarea cârjelor se face în funcţie de capacitatea persoanei de a-şi menţine postura,
echilibrul sau de a realiza mersul, dar şi de posibilitatea de a folosi aceste dispozitive ca
modalitate de sprijin in execuţia exerciţiilor de recuperare, atunci când menţinerea echilibrului
sau mersul impun un ajutor exterior (de regulă, în primele etape ale programului de
recuperare, reeducare dar pot fi utilizate şi ulterior).
Figura nr. 94. Cârjă canadiană Figura nr. 95. Cârjă axilară
V.2.5. Bastoanele sunt instrumente prevăzute cu 1, 3 sau 4 picioare (obişnuit, trepied,

cvadripied), cu forme diferite ale mânerelor (fig. nr. 96) şi confecţionate din lemn, aluminiu
sau ale materiale compozite rezistente
Conform literaturii de specialitate din domeniul ortopedic, bastonul este un mijloc de
asistenţă a mersului care prezintă un singur punct de contact cu corpul, oferind mai puţină
susţinere decât celelalte instrumente (cârja, cadrul pentru mers).
Figura nr. 96. Variante de baston pentru mers
V.2.6. Ortezele
Instrumente care pot facilita grăbirea recuperării anumitor structuri anatomice, pot
facilita creşterea stabilităţii articulaţiilor şi forţei la nivelul acestora. Sunt instrumente pe care
un kinetoterapeut le poate folosi în aplicarea exerciţiilor în diferite etape ale programului său,
86
în funcţie de afecţiunea abordată sau de nivelul capacităţii de efort a persoanei cu care se
lucrează (nivelul forţei locale segmentare, al rezistenţei locale):
orteza fixă (fig. nr. 98) poate fi utilizată în etapele iniţiale ale programului de
recuperare / reeducare sau în anumite condiţii şi etapele finale ale intervenţiei sale.
Se cunoaşte faptul că de multe ori, persoana cu nevoi biologe speciale, datorită lipsei
de curaj, a temei de durere, îşi induce indirect stări subiective şi evită şi prelungeşte utilizarea
unui membru inferior afectat anterior. În acest caz, se poate apela la orteză fixă, imobilă, care
să blocheze articulaţiile membrului sănătos pentru a implica în efort membrul afectat;
bineînţeles, acolo unde kinetoterapeutul, în urma evaluării funcţionale, are informaţii clare
despre posibilitatea efectuării mişcării cu membrul afectat dar persoana implicată evită totuşi
să înceapă mişcările active cu acest membru);
orteza mobilă (fig. nr. 97) poate fi utilizată în etapele intermediare ale unei intervenţii
kinetoterapeutice, când stabilitatea, mobilitatea şi gradul de mişcare permit persoanei
respective să execute deja anumite mişcări, cu anumiţi indici de amplitudine, viteză,
flexie, extensie.
Figura nr. 97. Orteză mobilă Figura nr. 98. Orteză fixă
V.3. Dispozitivul cadru cu bare paralele

Se utilizează pentru reeducarea deficitului motor (în special a mersului). Se pot
efectua diferite variante de mers, persoana implicată în recuperare având posibilitatea să se
prindă cu mâinile de bare pentru a-si putea controla postura, echilibrul şi mersul.
87
Figura nr. 99. Dispozitiv cadru cu paralele (reglabil şi simplu)
Confecţionat din piese metalice (structura de rezistenţă), lemn şi plastic (barele pentru
susţinere şi suprafaţa pe care se executa rularea tălpilor, suprafaţa antiderapantă), dispozitivul
cadru cu bare paralele poate fi utilizat de kinetoterapeut, în special, în etapa mersului fără
sprijin pe membrul inferior afectat.
Barele dispozitivului sunt fixate în plan orizontal, paralele cu o lărgime
corespunzătoare între ele care să permită deplasarea şi întoarcerea printre ele. De asemenea,
aceste bare au înălţime reglabilă, deţin un diametru optim pentru prehensiune şi pot fi învelite
într-un material antiderapant.
Acest dispozitiv poate deveni instalaţie prin adăugarea altor piese (hamuri axilare,
căpăstru Glisson, obstacole, suprafeţe denivelate peste suprafaţa de mers, scândură aşezată pe
muchie etc.), special concepute, orientate şi ataşate în vederea creşterii gradului de eficienţă a
exerciţiilor aplicate.
V.4. Sistem modular cu trepte şi paralele

Aceste sisteme modulare sunt formate din 4 părţi distincte, create special pentru
efectuarea anumitor tipuri de exerciţii destinate reeducării mersului şi stabilităţii în mişcare.
Astfel:
primă parte, cu bare paralele montate pe un modul cu 5 trepte (fig. nr. 100), având
unghi de înclinare de 180˚ şi o diferenţă de înălţime între trepte de 9.5 cm. Barele
paralele pot fi reglabile manual sau hidraulic, sunt prevăzute cu suprafaţă şi mânere
antiderapante;
88
a doua parte, cu bare paralele montate pe un modul cu 3 trepte , având unchi de
înclinare de 290˚ şi o diferenţă de înălţime între trepte de 16 cm. Barele paralele pot fi
reglabile manual sau hidraulic, sunt prevăzute cu suprafaţă şi mânere antiderapante;
a treia parte, constituită din modul plan înclinat, fără trepte;
a patra parte – modulul de odihnă, cuplat astfel încât să permită efectuarea pauzelor
indiferent de pe care din celelalte 3 părţi se urcă. Sistemul modular este prevăzut cu
suporţi paraleli (pentru a crea impresia de pod) reglabili, acoperiţi cu material
termoplastic, având bare paralele ajustabile pe înălţime şi dispuse la o distanţă de 70
cm. una de alta (lăţimea dintre barele paralele).
Figura nr.100. Dispozitiv cu trepte şi paralele pentru recuperare/reeducare mers/echilibru
Obiectivele vizate de intervenţia kinetoterapeutică prin utilizarea sistemului modular:

- îmbunătăţirea controlului motor şi muscular, prin formarea reprezentării corecte a
mişcării;
- promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de recuperare,
reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere;
- creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru sensibilitatea proprioceptivă şi a
capacităţii de efort, cu monitorizarea parametrilor subiectivi, a parametrilor funcţionali
ai aparatelor: cardiovascular (frecvenţă cardiacă), a parametrilor de consum energetic;
- reeducarea simţului spaţio-temporal (fixarea reperelor spaţiale în unitate de timp
necesară urcării sau coborârii treptelor);
- educarea şi reeducarea echilibrului prin stimulare vestibulară, controlului, coordonării
şi echilibrului prin feedback;
- combaterea atitudinilor defectuoase ale aparatului locomotor;
- stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular;
- profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale;
89
- formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică şi a deprinderii
de a respira corect în repaus – mişcare - efort;
- învăţarea mişcărilor paleative, a strategiilor de control al echilibrului (strategia
gleznelor, genunchilor, şoldurilor, paşilor mici);
- automatizarea mişcărilor uzuale (mers cu sau fără sprijin);
- controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe modulul
înclinat);
- recuperarea mobilităţii (obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale,
menţinerea / îmbunătăţirea mobilităţii articulare);
- consolidarea şi dezvoltarea forţei şi rezistenţei musculare.
V.5. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant

Bicicleta ergometrică standard (fig. nr. 101) nu este utilizată de kinetoterapeut cu
trimitere directă spre reeducarea actelor motrice specifice mersului din punct de vedere
biomecanic. Ea este utilizată în special pentru creşterea capacităţii de efort, creşterea forţei şi
rezistenţei generale şi locale, reeducarea coordonării generale şi specifice (coordonare
intersegmentară, intrasegmentară, fină), redobândirea mobilităţii la nivelul articulaţiilor mari
ale membrelor inferioare, îmbunătăţirea controlului motor, stimularea / reeducarea
sensibilităţii proprioceptive.
Figura nr.101. Covor rulant Figura nr.102. Bicicletă ergometrică (standard şi eliptică)
Bicicleta ergometrică eliptică şi covorul rulant sunt în schimb utilizate şi pentru

reeducarea senzaţiei de verticalitate, pentru reeducarea mişcărilor coordonate între membrele
inferioare şi superioare, pentru stimularea rulării corecte la nivelul solului şi a realizării unui
contact ferm, corect şi pe direcţia de deplasare, pentru creşterea stabilităţii la nivelul
gleznelor, a genunchilor şi a şoldului (stimularea celor 3 strategii de menţinere a echilibrului
din cele 4 existente), pentru stimularea simţului spaţio-temporal şi controlul oscilaţiilor
90
trunchiului în activităţile dinamice impuse de postura ortostatică sau de cele dinamice din
timpul mersului, pentru profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale din poziţie ortostatică
şi pentru stimulare vestibulară, obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale etc..
Gradarea intensităţii exerciţiilor la covorul rulant, pentru situaţii în care se impune
adoptarea unor programe destinate reeducării echilibrului şi a mersului:
mers cu/ fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mică de rulare a
benzii covorului;
mers cu/ fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mai mare de rulare a
benzii covorului;
mers cu/ fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mică de
rulare a benzii covorului;
mers cu/ fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mai
mare de rulare a benzii covorului;
Aceste etape de gradare a lucrului pe covorul rulant pot fi îngreunate pentru a
consolida sau perfecţiona, prin adăugarea de greutăţi legate de membrele inferioare;
adăugarea de obstacole mici peste care trebuie să păşească subiectul; prin aşezarea covorului
rulant în faţa unor oglinzi; prin rularea benzii în sens invers (mers cu spatele).
Gradarea intensităţii exerciţiilor la bicicleta ergometrică standard pentru situaţii
în care se impune adoptarea unor programe destinate reeducării echilibrului şi a mersului:
pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea
sau magnet) la valoarea inferioară (1-3), valoare intermediară (3-5), valoare superioară
(5-7 sau mai mult în funcţie de fabricantul aparatului);
pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ, curea
sau magnet) la valoarea inferioară (1-3), valoare intermediară (3-5), valoare superioară
(5-7 sau mai mult în funcţie de fabricantul aparatului);
Aceste etape de gradare a lucrului pe bicicleta ergometrică standard pot fi îngreunate
pentru a consolida sau perfecţiona, prin adăugarea de greutăţi legate la nivelul membrelor
inferioare.
Gradarea intensităţii efortului trebuie raportată şi la durata pauzelor şi a timpului de
lucru efectiv pe aceste aparate. Astfel, la început durata de efort fizic va fi scurtă cu pauze mai
mari, urmând să crească durata efortului cu menţinerea pauzelor mari sau adaptate la
specificul efortului, tipul contracţiei musculare şi/sau a numărului de structuri anatomice
implicate în lucru mecanic specific.
91
V.6. Discurile şi plăcile de echilibru
Discurile şi plăcile de echilibru au fost iniţial fabricate cu scop evident de stimulare a
reeducării / educării echilibrului şi stabilităţii în vederea:
reintegrării persoanelor cu limitări parţiale ale manifestării echilibrului în activitatea
normală, prin redobândirea stărilor funcţionale la nivelul structurilor anatomice şi
nervoase responsabile de menţinerea stabilităţii;
creşterii gardului de manifestare superioară a echilibrului la persoanele a căror
activităţi profesionale impune acest lucru;
Datorită faptului că exerciţiile efectuate pe aceste instrumente/ dispozitive implică şi
au evidenţiat efectele pozitive şi asupra creşterii tonusului muscular, a forţei generale şi
specifice la nivel local pentru articulaţiile membrului inferior, asupra stimulării proprioceptive
şi implicit a conştientizării controlului motor la nivelul aparatului neuromioartrokinetic, ele au
fost incluse şi în programele de recuperare a mersului, de reeducarea a caracteristicilor
acestuia şi a posturii globale a organismului.
Utilizarea acestor instrumente solicită kinetoterapeutului cunoştinţe de specialitate şi
cunoştinţe referitoare la măsurile de protecţie, sprijin, asistenţă ce se impun: spaţiul mare de
siguranţă în jurul acestora şi suprafeţe de protecţie care să prevină accidentările în cazul
dezechilibrelor ce pot duce la căderi.
Datorită caracteristicilor de fabricaţie, aceste discuri sunt extrem de utile în reeducarea
mersului, a echilibrului sau a propriocepţiei la nivelul membrului inferior, precum şi în
realizarea unui control neuromuscular.
Rolul discurilor şi a plăcilor de echilibru în vederea recuperării structurilor anatomice
implicate în desfăşurarea locomoţiei:
- promovarea participării active şi conştiente a persoanei în cadrul programului de
recuperare, reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere;
- creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru sensibilitatea proprioceptivă, a
capacităţii de efort;
- stimularea funcţiilor nervoase superioare de la nivelul centrilor specifici ai
analizatorilor vestibular şi vizual, ai scoarţei cerebrale şi cerebelului, ai ganglionilor
bazali responsabili de manifestarea tonusului, echilibrului, orientării spaţio-temporale,
reflexelor medulare;
- stimularea posturii corecte prin reeducarea atitudinilor, a mişcărilor compensatorii;
92
- scurtarea / alungirea structurilor moi periarticulare, alungite / scurtate unilateral,
pentru asigurarea echilibrului funcţional;
- formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică;
- îmbunătăţirea controlului muscular, prin formarea sau reeducarea reprezentărilor
motrice asupra mişcărilor, a mobilităţii articulare;
- educarea / reeducarea coordonării intrasegmentară şi intersegmentare, a celor patru
strategii de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor, şoldurilor, paşilor
mici);
- menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile
anatomofiziologice;
- obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale;
- consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare a membrelor inferioare, a spatelui şi
abdomenului, a rezistenţei musculare;
V.7. Mingile
În acest subcapitol punem accentul în special pe: mingea de fitness suedeză
(gymball), mingea Bosu, mingea medicinală şi mingile utilizate în unele jocuri sportive
(volei, fotbal, baschet).
Despre rolul acestora în efectuarea a numeroase exerciţii care implică posturări diferite
ale segmentelor în vederea corectării unor deficienţe de postură, a atitudinilor corecte, se
găsesc foarte multe surse.
Important pentru un kinetoterapeut este, în opinia noastră, ca alegerea exerciţiilor cu
aceste mingi să fie adaptată la afecţiunea ce urmează a fi abordată prin intervenţia practică,
prin programul de recuperare / reabilitare / tonifiere.
Astfel, se va apela la aceste mingi în special pentru:
creşterea stabilităţii la nivelul gleznelor şi a genunchilor (prin stimularea
proprioceptivă a acestor structuri şi prin creşterea forţei musculo-ligamentare);
detensionarea musculaturii de postura (antigravitaţionale) contractate (exemplu:
utilizarea gymball-ului sau a mingii Bosu în exerciţiile de relaxare a musculaturii
trunchiului, în exerciţiile de menţinere a posturii în aşezat pe un gymball sau minge
Bosu);
93
rularea pe sol a unor mingi de fotbal / baschet/ volei cu un membru inferior pentru a
stimula creşterea forţei musculare şi a mobilităţii, precum şi reeducarea echilibrului pe
celalalt membru inferior;
creşterea sau redobândirea unor indici optimi de mobilitate la nivelul articulaţiilor
gleznei şi genunchilor (exemplu: utilizarea mingii Bosu ca o platformă de echilibru şi
menţinerea stabilităţii pe ambele sau pe un picior; utilizarea mingilor medicinale prin
urcări şi coborâri succesive pe ele pe câte un picior, cu menţinere căteva secunde –
exerciţiu destinat creşterii forţei musculaturii părţii anterioare a coapsei, dar şi
stimulării orientării spaţiale);
Figura nr.103. Diferite mingi ce pot fi utilizate în reeducarea posturii, echilibrului şi mersului
rularea unor mingi pe diferite suprafeţe, fie cu trunchiul, fie cu membrele (exerciţii
destinate posturărilor segmentare corecte, dar şi menţinerii stabilităţii şi echilibrului în
condiţii variate);
reeducarea/ educarea vitezei de execuţie pentru mişcările compensatorii la nivelul
gleznelor, genunchilor, şoldului, trunchiului, membrelor superioare, mişcări necesare
menţinerii posturii globale şi segmentare, cât şi controlului diferitelor perturbări ale
echilibrului (exemplu: stând pe un picior pe mingea Bosu, sau pe mingea medicinală;
aşezat sau culcat pe mingea de fitness suedeză);
adaptare forţei la sarcina de executat (exemplu: menţinerea echilibrului din stând pe
un picior pe diferite tipuri de mingi) ;
tonifierea grupelor musculare atrofiate (exerciţiile de menţinere a echilibrului
efectuate pe suprafaţa moale, instabilă, cum este cea a mingii Bosu implică automat
contracţii musculare puternice la nivel plantar, a musculaturii gambei şi a musculaturii
de susţinere a genunchiului, fapt ce determină creşterea tonusului local şi implicit,
general);
Ca şi în cazul discurilor şi plăcilor de echilibru, şi aici amintim faptul că utilizarea
mingilor impune kinetoterapeutului cunoştinţe de specialitate, cât şi cunoştinţe referitoare la
măsurile de protecţie, sprijin, asistenţă şi supraveghere ce se impun:
94
- spaţiu mare de siguranţă în jurul acestora;
- suprafeţe de protecţie care să prevină accidentările în cazul dezechilibrelor ce pot duce
la căderi;
- distanţe optime faţă de persoana care lucrează astfel încât ajutorul, sprijinul sau
asistenţa să fie aplicare rapid şi eficient atunci când este necesar.
V.8. Alte obiecte, materiale şi instrumente cu rol în educarea sau reeducarea posturii,
echilibrului şi mersului
banca de gimnastică (exemplu: mers pe partea lată sau îngustă, cu sau fără sprijin sau
ajutor, dar permanent cu asistenţă / supraveghere);
bureţi sau materiale textile sub formă de role (exemplu: adducţia / abducţia, sau
ducerea întinsă a unui membru inferior spre înainte –înapoi prin rularea pe sol a unui
burete – exerciţiu destinat consolidării forţei şi mobilităţii de mişcare în articulaţia
coxofemurală;
skatebordul (exemplu: stând pe skatebord, cu o mână sau ambele apucat de un baston,
la capătul căruia kinetoterapeutul exercită tracţiune şi pune în mişcare skatebordul, la
încet cu viteză mică apoi cu creşterea vitezei – exerciţiu destinat reeducării senzaţiei
de alunecare, a orientării spaţiale dar mai ales destinat stimulării oculo-vestibulare;
mini-trambulină (exemplu: uşoare sărituri fie pe un membru inferior, fie pe ambele
pentru stimulare vestibulară, creştere forţă şi mobilitate, stimulare mişcări
compensatorii de trunchi şi braţe);
spalier (exemple: urcări şi coborâri cu sprijin, ridicări pe vârfuri pentru stimulare
plantară şi creştere forţă la nivelul gleznei, a gambei şi a boţii plantare);
gărduleţe, bastoane de gimnastică (exemplu: mers normal sau mers în doi timpi peste
gărduleţe, bastoane).
V.9. Rolul diferitelor suprafeţe în educarea echilibrului, posturii şi mersului

Plecând de la suprafeţele cu rol antiderapant care sunt dispuse pe diferite instalaţii
pentru asigurarea unor condiţii optime de reeducare a mersului sau echilibrului (exemplu:
cadru cu bare paralele), în etapele iniţiale ale unei intervenţii kinetoterapeutice şi ajungând la
exerciţiile efectuate în sectoare amenajate cu nisip, cu bureţi de diferite consistenţe, putem
afirma faptul că folosirea suprafeţelor cât mai variate în cadrul programulul de
95
recuperare/reeducare a echilibrului, mersului şi posturii poate grăbi atingerea obiectivelor
propuse de kinetoterapeut.
Utilizarea nisipului cu granulaţie, are atât rol în stimularea proprioceptivă, dar
contribuie eficient şi la creşterea forţei musculo-ligamentare la nivelul structurilor membrelor
inferioare, la creşterea sau redobândirea mobilităţii articulare şi ajută la stimularea structurilor
vestibulare răspunzătoare de menţinerea şi controlul echilibrului.
Figura nr.104. Diferite tipuri de nisip
Utilizarea sectoarelor cu bureţi de diferite dimensiuni şi consistenţe, contribuie la

creşterea repertoriului de senzaţii şi percepţii ale persoanei implicate în intervenţia
kinetoterapeutică, grăbind atingerea obiectivelor propuse.
Figura nr.105. Diferite tipuri de bureţi pentru reabilitare/recuperare/ reeducare echilibru, mers,
postură
Figura nr.106. Diferite tipuri de saltele şi bureţi pentru exerciţiile destinate reeducării
echilibrului, posturii şi mersului
96
Terenul variat poate stimula pozitiv reeducarea echilibrului şi a mersului prin
contactul tălpii pe sol accidentat, cu adaptarea permanentă a aşezării tălpii pe suprafaţa
respectivă, variată ca unghiuri de contact, consistenţă, înclinaţie etc..
În funcţie de nivelul de manifestare a afecţiunii şi de etapa din cadrul programului de
recuperare, exerciţiile aplicate pe suprafeţele menţionate se vor efectuala început cu asistenţă,
sprijin şi ajutor, urmând ca ulterior să se ajungă până la deplasarea independentă a persoanei
implicate direct în recuperare.
97
VI. UTILIZAREA APARATURII DE CERCETARE ÎN KINETOTERAPIE
VI.1. Posturograful
Posturograful determină grafia posturii şi a proceselor implicate în menţinerea poziţiei
ortostatice la om, în controlul şi manifestarea stabilităţii şi echilibrului static şi dinamic.
Reprezintă un aparat, dispozitiv sau instalaţie, datorită componentelor sale şi rolului
avut în determinarea anumitor parametrii specifici legaţi de atitudinea şi postura corpului, dar
şi datorită posibilităţii utilizării sale şi în alt scop decât cel de determinare (măsurare şi
evaluare), şi anume în şedinţele de reabilitare, recuperare, educare şi reeducare
neuroproprioceptivă.
Posturografia computerizată (PSC) evaluează stabilitatea posturală, urmărind
determinarea informaţiilor despre controlul motor sau despre funcţia de echilibru în condiţii
de mediu diferite.
Acest tip de aparatură de evaluare oferă date legate de:
oscilaţiile de poziţie ale proiecţiei centrului general de greutate pe suprafaţa de
sprijin;
oscilaţiile centrelor de presiune pe suprafaţa de sprijin;
relaţiile interdependente dintre componentele sistemului care asigură echilibrul la
om;
reacţiile de posturare, echilibrare şi compensare ale unei persoane la medii în care
cantitatea de informaţie trimisă de aparatul vizual, vestibular şi sistemul
somatosenzitiv este variată;
identificarea sistemului responsabil pentru controlul echilibrului;
factorii de discriminare pentru descrierea echilibrului static şi dinamic la subiecţii
normali sau patologici;
clasificarea în ordinea importanţei a diferitelor aferenţe vizuale, vestibulare şi
proprioceptive responsabile de asigurarea echilibrului;
evaluarea obiectivă şi cuantificată a rezultatelor implicării vestibulare.
Pentru determinarea capacităţii de menţinere a echilibrului şi stabilităţii în diferite
situaţii, prezentăm componentele a două dintre cele mai utilizate tipuri de posturografe
(tabelul nr. 3).
98
Tabelul nr.3. Componente specifice posturografului
Posturograf SYNAPSYS Posturograf EQUITEST
placa statică (fixă) cu senzori de mişcare placa statică (fixă) şi dinamică, cu senzori
pentru achiziţia de date + platformă de mişcare pentru achiziţia de date
mobilă Bessou;
unitatea centrală a unui computer unitatea centrală a unui computer
două monitoare (pentru operator şi două monitoare (pentru operator şi pentru
pentru subiect)
subiect)
cadru protector cadru protector
Figura nr. 107. Posturograf Synapsys Figura nr.108. Posturograf Equitest
Soft-ul utilizat de posturografe împreună cu platformele de senzori încorporate, oferă

indicaţii pertinente de depistare a deficienţelor şi a riscului de căzături, prin cuantificarea
performanţelor legate de echilibru.
Componentele posturografului:
- platforma statică/dinamică cu senzori pentru achiziţia de date (fig. nr. 109), sub
forma unei platforme rigide, cu suprafaţă perfect plată, reprezintă modalitatea de
achiziţie a datelor (a oscilaţiilor proiecţiei centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin,
a oscilaţiilor centrului de presiune, a forţelor şi vectorilor care acţionează în timpul
menţinerii şi controlului echilibrului).
99
Figura nr. 109. Platforma statică şi dinamică pentru posturograf Equitest
- platformă mobilă Bessou, specifică posturografului Synapsys, este reprezentată dintr-

un dispozitiv rigid din lemn, având două suprafeţe: o suprafaţă fină, plată cu aceleaşi
indicaţii ca şi ale plăcii fixe, pe care se sprijină tălpile subiectului în timpul testării şi o
suprafaţa semicilindrică, care intră în contact şi se sprijină pe placa fixă pentru
achiziţia de date (fig. nr. 110). Fiind instabilă, prin amplasarea sa peste placa fixă,
platforma Bessou are rol în evaluarea echilibrului dinamic.
Suprafaţa platformei cu senzori prezintă zone de aşezare a tălpilor în planurile antero-
posterior şi medio-lateral, în funcţie de mărimea tălpilor subiecţilor, precum şi direcţia
planului în care se execută evaluarea.
Figura nr.110. Platformă mobilă Bessou pentru posturograf Synapsys
- unitatea centrală a unui computer – prin contactele stabilitate cu placa de achiziţie,

primeşte, stochează şi prelucrează datele.
- cele două monitoare au rol diferit: unul pentru operator/evaluator, controlat de la
distanţă (fig. nr. 111); unul pentru subiect, suspendat pe un suport/perete, la o anumită
înălţime, ca un reper fix pentru testările cu feedback vizual.
100
Figura nr. 111. Monitoare pentru control şi feedback vizual
Monitoarele oferă informaţii variate şi complexe (fig. nr. 112), provenite de la placa
cu senzori pentru achiziţia de date, informaţii despre o serie întreagă de parametrii interesaţi,
despre valorile acestora, despre limitele inferioare şi superioare în care se încadrează sau nu
reacţiile subiectului aflat pe platformă.
Figura nr. 112. Informaţii ce apar pe monitoare în timpul testărilor
Atât în timpul testărilor, dar mai ales la finalul acestora, pe monitoare apar „sinteze”
ale reacţiilor avute de subiecţi, sinteze evidenţiate sub forma:
statokinezigramei reprezintă măsurarea suprafeţelor acoperite de depărtarea centrului
de greutate şi a centrului de presiune pe suprafaţa de sprijin;
analizei FFT în banda de frecvenţă supusă testării;
organizării senzoriale (implicarea diferitelor aferenţe în reglarea echilibrului).
Testul de organizare senzorială evidenţiază contribuţia aferenţelor vizuale, vestibulare
şi proprioceptive în strategia de menţinere a echilibrului şi se realizează după ce au avut loc
toate etapele / probele de evaluare.
Analiza frecvenţelor FFT se bazează pe oscilaţiile centrului de presiune pe sol. Aceste
analize de frecvenţă permit evaluarea contribuţiei diferitelor bucle de reglare reflexă a
controlului postural, care pot fi reflecţia activităţilor vestibulare, vizuale, cerebrale şi
proprioceptive. F.F.T.- ul este o reprezentare a amplitudinilor mişcării centrului de presiune al
subiectului în relaţie cu frecvenţa oscilaţiilor;
101
Analizele FFT oferă informaţii despre distribuirea energiei (în procente) în cele 3 zone
de frecvenţă cu ochii deschişi şi ce schimburi au loc după închiderea ochilor.
Distribuirea energiei în banda de frecvenţă indică:
- zona 1 (frecvenţă joasă cu oscilaţiile între 0 şi 0,5 Hz) – controlul vizualvestibular;
- zona 2 (frecvenţă medie cu oscilaţiile între 0,5 şi 2 Hz) – participarea structurilor
centrale ale creierului şi cerebelului;
- zona 3 (frecvenţă ridicată cu oscilaţiile între 2 şi 20 Hz) – participarea structurilor
proprioceptive şi cutanate plantare;
Frecvenţele joase sunt traduse prin mişcări încete, lente, de reglare iar frecvenţele
ridicate, înalte prin mişcări rapid executate.
- cadrul protector are rol în evitarea posibilelor accidentări datorate eventualelor
dezechilibre: pentru posturograf Synapsys - aşezat în jurul platformei de senzori;
pentru posturograf Equitest – susţine subiectul prin hamuri şi corzi (suspensie);
VI.2. Platformele de forţă

Platforma de forţă este un echipament sau instalaţie bazată pe un dispozitiv cu senzori,
având rol în măsurarea şi evaluarea forţei, ca şi caracteristică mecanică a mişcării. Aceasta a
fost inventată în scopul cercetării anumitor aspecte biofizice, biomecanice sau pentru
aplicaţiile specifice evaluării capacităţii de performanţă sportivă, analizând diferite aspecte ale
forţei de sprijin implicate în locomoţia umană.
Principiul de bază al platformelor de forţă este de a măsura rezultanta forţelor de
sprijin, prin raportare la un singur punct – centrul platformei.
Figura nr. 113. Modele diferite pentru platformele de forţă
Principalele informaţii pe care platformele de forţă le pot oferi, sunt legate de: forţa
reacţiei la sol / sprijin; oscilaţia centrului de presiune în poziţii statice sau dinamice (mers), în
funcţie de distribuţia oscilaţiilor centrelor de presiune ale celor două membre inferioare;
analiza manifestării echilibrului; distribuţia forţelor în poziţii statice şi dinamice.
102
Componentele platformei de forţă standard:
- platformă / placă cu senzori de mişcare şi de presiune;
- convertor de impulsuri electrice;
- cabluri de legătură şi transmisie;
- soft de prelucrare a datelor;
- computer.
VI.3. Simulatoarele
După Dodescu, G. şi colab., 1986, simulatorul reprezintă un “sistem tehnic (aparat,
instalaţie), având la bază legile care generează un anumit proces sau fenomen, construit astfel
încât să asigure o corespondenţă biunivocă (n.n. în ambele sensuri, raport reciproc şi exclusiv
de unul la unul) între elementele sale funcţionale şi elementele principale ale originalului”.
Conform DEX, 1998, simulatorul este considerat un ansamblu de aparate şi
dispozitive care simulează situaţiile posibile într-o activitate, folosit pentru antrenarea şi
verificarea reacţiilor operatorilor umani.
După Marcu, F., 2000, simulatorul este un program sau echipament (de calcul) capabil
a reprezenta cu ajutorul unui ordinator funcţionarea unei maşini, a unui sistem sau fenomen.
Dezvoltat iniţial pentru diferite domenii (în sportul de performanţă cu scopul de a
pregăti anumite categorii de sportivi), simulatorul a fost „împrumutat” de foarte multe
domenii, atât în cercetarea biomecanică, cât mai ales în fitness, recuperare medicală,
kinetoterapie, loisir.
Din punct de vedere biomecanic, anatomic şi fiziologic, în domeniul sportului şi al
kinetoterapiei, simulatoarele visează „reproducerea condiţiilor fundamentale în care se
desfăşoară în mod natural mişcarea, prin extragerea din sistemul complex sportivmediu numai
a condiţiilor exterioare sportivului, simulându-se procesele fizice din mediu în dinamica lor”
(Nicu, A., 1993, p. 399).
Reconstituirea condiţiilor de mediu, oferită de simulator, permite măsurarea, evaluarea
şi informarea rapidă asupra multor aspecte, care, în condiţii naturale reale ar necesita mult mai
mult timp şi efort.
Simulatoarele, în funcţie de natura lor, oferă date despre:
- tehnica fazelor mişcării interesate;
- forţa şi viteza cu care lucrează anumite grupuri musculare;
- amplitudinea mişcării;
- lucrul mecanic efectuat;
103
- consumul energetic;
- unghiurile sub care se desfăşoară actele motrice analizate;
- raportul dintre informaţia primită, procesarea ei de către subiect şi aplicarea în
practică a noii mişcări (practic, oferă date despre calitatea feedback-ului);
- tipul de efort susţinut (prin calculul intensităţii, frecvenţa cardiacă).
Tipuri de simulatoare:
simulatorul de vâslit (fig. nr. 114) angrenează în efort aproape toate grupele
musculare, aparatele sau dispozitivele de vâslit sunt dintre cele mai eficiente şi mai
utilizate în recuperarea multor afecţiuni şi traumatisme ale aparatului
neuromioartrokinetic.
simulatorul de golf (fig. nr. 115) poate fi adaptat la obiectivele unui program de
recuperare a afecţiunilor centurii scapulare, a umerilor, a musculaturii spatelui şi
abdomenului, a afecţiunilor centurii pelviene;
simulatorul de schi (fig. nr. 116) poate fi folosit în cadrul unor programe destinate
educării şi reeducării echilibrului şi stabilităţii, recuperării forţei şi mobilităţii la
nivelul gleznelor, genunchilor, articulaţiei coxofemurale, tonifierii musculaturii
lombare şi a abdomenului;
simulatorul de ciclism sau ciclism montan (fig. nr. 117) poate fi utilizat în programe
destinate creşterii capacităţii vitale, a capacităţii de efort (condiţiei fizice), unor
programe ce urmăresc recuperarea funcţională a articulaţiilor şi structurilor musculo-
ligamentare ale membrelor inferioare, dar şi unor programe ce tind spre creşterea
performanţei sportive.
Figura nr. 114. Simulatorul de vâslit Figura nr. 116. Simulator de golf
104
Figura nr. 117. Simulator de schi Figura nr. 118. Simulator de ciclism montan
Avantaje simulatoarelor:
- spaţiu oarecum mic pe care îl ocupă simulatorul;
- mulţi parametri evaluaţi în timp scurt;
- realizarea unui volum mare de lucru (număr mare de repetări);
- asociat cu cameră video, simulatorul oferă informaţii extrem de utile despre
biomecanica mişcării;
- prin eliminarea factorilor externi care acţionează în mod natural, se poate consolida
tehnica de execuţie corectă a mişcării;
- facilitarea învăţării motrice pentru reeducarea anumitor capacităţi sau funcţii;
- observarea optimă a subiectului în timp ce lucrează pentru determinarea unor greşeli
de execuţie sau a unor imposibilităţi de execuţie;
- analiza comparativă oarecum obiectivă a pregătirii fizice, a creşterii capacităţii de
efort (fapt posibil după mai multe şedinţe de lucru la simulator, comparând datele
iniţiale cu cele ale evaluării intermediare sau finale);
Dezavantaje simulatoarelor:
- costul crescut al unui astfel de aparat;
- dificultatea unui spaţiu optim într-un cabinet de kinetoterapie, care să asigure libertate
de mişcare (excepţie fac clinicile de recuperare care îşi permit oarecum un spaţiu mai
mare);
- lipsa factorilor externi care pot influenţa execuţia optimă a mişcării în mediul real şi
chiar şi subiectul pe plan psihologic;
- în cazul recuperării sportivilor de performanţă, execuţia prea lungă în timp a
mişcărilor specifice pe simulator poate determina formarea unui stereotip dinamic care
să nu corespundă cu cel din activitatea practică reală (lipsa informaţiilor referitoare la
105
obstacolele din natură, la factorii de mediu: vânt, presiune atmosferică, apă, poate
diminua eficienţa execuţiei reale a mişcării).
VI.4. Kinograful / Miograful

Kinograful este un aparat de laborator destinat înregistrării contracţiei musculare,
fiind constituit „dintr-un dispozitiv care asigură fixarea unui capăt al muşchiului şi legarea
celuilalt capăt de o peniţă care înscrie deplasarea acestuia în timpul contracţiei pe o hârtie
angrenată cu viteză constantă. Înregistrarea permite studierea amplitudinii contracţiei şi durata
fazelor acesteia în condiţii fiziologice şi sub acţiunea diferitelor substanţe sau a condiţiilor de
mediu”.
Miograful este reprezentat de un aparat destinat evaluării mecanicii contracţiei
musculare prin măsurarea lungimii muşchiului în timpul contracţiilor dinamice concentrice.
Dicţionarele limbii române îl prezintă simplu ca fiind un aparat pentru înregistrarea
grafică a contracţiei musculare, cu ajutorul căruia se pot face aprecieri asupra mărimii, a
formei şi a duratei acesteia.
Miograful este un dispozitiv care este utilizat pentru măsurarea forţei generate de
contracţia musculară. El se bazează pe un convertor care transformă impulsul date de forţa
contracţiei în impuls electric ce poate fi vizualizat pe un osciloscop sau display-ul unui
monitor al unui computer (www.unm.edu).
Prezentarea definiţiilor anterioare şi studiul literaturii de specialitate pot sugera ideea
că miograful şi kinograful sunt unul şi acelaşi aparat, diferenţa fiind, doar de perioada când
aceste aparate au fost create şi de firma sau persoana care le-a denumit, denumire ce ulterior a
fost vehiculată diferit în diverse surse din literatură.
Componentele kinografului:
- cadru suport rezistent, de care se leagă un capăt al muşchiului;
- o sursă de lumină (bec sau diodă emiţătoare de lumină - LED);
- o fotocelulă;
- un braţ de pârghie
- un obturator
- o peniţă inscriptoare conectată la celălalt capăt al muşchiului
Principiul de funcţionare:
Lumina care ajunge la fotocelula de la sursa de lumină va face ca acesta să emită un
curent electric, care poate fi detectat şi afişat de către un dispozitiv de înregistrare. Atunci
106
când nu există nici o tensiune aplicată la pârghia, datorată contracţiei sau relaxării musculare,
obturatorul previne complet trimiterea oricărei raze de lumină spre fotocelulă şi astfel nu se
mai produce nici un curent electric ce ar putea fi afişat .
Când tensiune datorată activităţii musculare determină mişcarea braţului de pârghie,
acesta coboară în jos obturatorul iar sursa de lumină începe să ajungă la fotocelulă, care
produce curent electric. Curentul electric produs astfel este direct proporţional cu fluxul de
fotoni care ajunge la fotocelulă, însă acesta este direct proporţional cu retragerea în jos a
obturatorului datorată coborârii braţului de pârghie.
Cum braţul de pârghie îşi modifică amplitudinea în funcţie de tensiunea produsă de
muşchiul în contracţie, rezultă un aspect clar: curentul electric produs şi expus pe hârtie sau
monitor este direct proporţional cu mărimea modificării mecanice a muşchiului.
Prezentarea pe scurt a miografului clasic a vizat înţelegerea principiului de bază care a
stat la construirea miografelor performante din zilele noastre. În imaginile de mai jos (fig. nr.
119, fig. nr. 120, fig. nr. 121), prezentăm trei dintre cele mai performante aparate şi
dispozitive pentru realizarea electromiografiei:
MyoDynamics Muscle Strip Myograph System (www.dmt.dk, practic include 4 sisteme
clasice de miografie) şi poate măsura benzi musculare de până la 30 mm în lungime;
The Zebris EMG Bluetooth Measuring System (www.biomechanix.com, înregistrează
potenţialul de acţiune prin electrozi lipiţi la suprafaţa pielii, procedură ce se aseamănă
cu realizarea unei electrocardiograme). Nu utilizează cabluri de legătură între
segmentul anatomic şi aparatul de procesare a impulsurilor.
Radnoti Wire Myograph System poate măsura activitatea contractilă a fibrelor
musculare mici, cu diametrul cuprins între 60 μm şi 1 mm şi lungimea de până la
3mm.
Figura nr. 119. Sistem miografic MyoDynamics Muscle Strip
107
Figura nr. 120. Sistem miografic The Zebris EMG Bluetooth Measuring System
Figura nr.121. Sistem miografic Radnoti Wire
Variante moderne ale miografului:

- electromiograful este un dispozitiv care înregistrează activitatea electrică a muşchilor -
starea de tensiune activă musculară produce, impulsurile electrice ale muşchilor, care
ar fi direct proporţionale cu nivelul activităţii musculare (fig. nr. 122).
Electromiografia vizează activitatea anormală a contracţiilor musculare, ca efect la
afecţiuni sau traumatisme ale sistemului nervos periferic şi determină: diferenţele dintre
anomaliile datorate afecţiunilor activităţii musculare şi cele ale sistemului nervos central;
diferenţele dintre anomaliile musculaturii datorate afecţiunilor propriu-zise şi a celor datorate
neimplicării muşchilor la parametri normali datorită unor afecţiuni sau lipsei motivaţiei.
Figura nr. 122. Electromiograful
108
- electroneuromiograf este un dispozitiv ce determină potenţialul de acţiune senzorială,
viteza de conducere motorie/ senzitivă, studiul parametrilor undei-F, reflexului-H,
reflexul de clipire, răspunsul galvanic al pielii şi oferă posibilitatea realizării
investigaţiilor motorii şi senzitive (fig. nr. 123).
Figura nr. 123. Electroneuromiograful
VI.5. Sisteme de analiză a mişcării

Sistemele cinematice sau de analiză ale mişcării sunt reprezentate de ansambluri de
dispozitive şi aparate, special concepute sau combinate, având diferite funcţii (detecţie video,
detecţie forţă, timp de contact cu solul), dar care puse împreună permit determinarea anumitor
parametri ai mişcărilor.
Au fost şi sunt concepute în continuare pentru laboratoarele de cercetare, însă acest
aspect nu poate reprezenta un obstacol pentru un kinetoterapeut care doreşte săşi consolideze
nivelul de cunoştinţe în biomecanică sau analiză spaţială a mişcării. De asemenea, accesul
cuplului kinetoterapeut-subiect la astfel de dispozitive de cercetare (chiar şi numai pentru o
simplă evaluare într-un anumit moment al programului de recuperare) poate grăbi reuşita
procesului kinetic, atingerea obiectivelor propuse pentru intervenţia kinetoterapeutică.
Sintetizând sursele din literatura de specialitate, putem determina trei tipuri principale
de sisteme de analiză a mişcării. Acestea au la bază:
Sistemele de înregistrări video (2D, 3D)

Prezintă avantaje în ceea ce privesc recoltarea informaţiilor despre deplasările
subiecţilor într-un anumit spaţiu. Detaliile evidenţiate sunt cu atât mai multe cu cât numărul
camerelor video este mai mare.(fig. nr. 124)
Componente: camere video, magnetoscop, masă mixaj (pentru suprapunere imagini
statice, pentru oprire imagine într-o anumită fază a mişcării analizate, decupare imagine,
realizare chinogramei).
109
Avantaje:
- derularea imaginii cu încetinitorul;
- posibilitatea capturilor de imagini/ analiza unghiurilor de mişcare;
- posibilitatea capturilor de imagini/ analiza posturii;
- analiza comparativă a două imagini (cu faţa şi cu spatele) ale aceluiaşi subiect în
timpul deplasărilor
Dezavantaje:
- costurile uşor ridicate ale meselor de mixaj, camerelor;
- spaţiu special amenajat într-un cabinet;
Figura nr.124. Tipuri de analize biomecanice ale fazelor de alergare
Atunci când sunt utilizate în analiza unor mişcări care implică şi existenţa markerilor
reflectorizanţi ataşaţi pe subiect, se impune o bună cunoaştere a biomecanicii articulaţiilor
implicate în mişcare pentru ca rezultatele să fie reale, obiective şi precise.
Sistemele cu markeri activi

Marker – dispozitiv special ataşat de corp, de obicei, pentru a reprezenta cele mai
bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lui se face astfel încât să permită
identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele anatomice.
Markeri activi sunt utilizaţi în spaţii special amenajate, a căror lumină ambientală este
controlată. Cei mai utilizaţi sunt cei de tip LED (Light Emitting Diode) – diode emiţătoare de
lumină, lumină detectată de captori fotoelectrici (fotocelule sensibile la lumină).
LED sunt semiconductori ce determină efecte de electroluminescenţă, fiind printre
cele mai mici surse de lumină, însoţite de regulă de un circuit electric pentru modularea
(adaptarea) formei radiaţiei luminoase. Culoarea luminii emise de LED depinde de
110
compoziţia şi de starea materialului semiconductor folosit şi poate fi în spectrul infraroşu,
vizibil sau ultraviolet.
Figura nr. 125. Utilizarea markerilor activi (LED) în analiza mişcărilor
Sistemele cu markeri pasivi

Conform surselor din literatura de specialitate din domeniul cercetării ştiinţifice,
aceste sisteme utilizează markeri retro-reflectorizanţi (materialul utilizat fiind o sticlă specială
care reflectă lumina în aceeaşi direcţie de unde a provenit, către sursa emitentă).
Pentru analiza mişcărilor, laboratoarele de cercetare au dezvoltat de-a lungul timpului
sisteme mult mai complexe care includ:
- număr mare de camere video (de la 4 la 8 camere);
- minim două platforme de forţă, cu diferite trepte de libertate;
- sistem electromiografic cu 8-10 canale;
- computere performante.
În opinia lui Whittle, M., 2007, markeri şi sistemele video sunt utilizate pentru a
obţine date referitoare la:
- poziţia şi orientarea segmentelor corpului în timpul mişcărilor;
- unghiurile sub care articulaţiile se poziţionează;
- unghiurile forţelor care acţionează;
- indicii de viteză;
- mărimea forţelor de reacţie la sol sau de impulsie;
- timpul de contact cu solul;
- progresul realizat între diferite testări, după programe de educare/ reeducare
dezvoltare, de creştere a forţei.
VI.6. Sistemele de evaluare telemetrică

Sistemele telemetrice sunt reprezentate de ansambluri de aparate şi dispozitive
interconectate, care au ca scop evaluarea mişcării în trei dimensiuni (fig. nr. 126).
111
Componentele sistemelor telemetrice:
- camere video cu infraroşu (în număr de 3 până la 12) pentru captarea fazelor mişcării;
- electromiograf – determinarea activităţii normale sau anormale a musculaturii;
- platformă forţă;
- markerii retro-reflectorizanţi au diametru 5-25 mm., formă sferică, apar pe imaginea
video sub forma petelor strălucitoare. „Aceste pete sunt numerotate şi conturul lor
permite determinarea cu precizie a centrului markerului”; (Raveica, G., 2006, p. 87)
- computere.
În cadrul acestor sisteme telemetrice de evaluare, una din condiţiile de bază este ca
amplasarea camerelor video să permită ca fiecare marker să fie „detectat” de ce puţin două
camere.
Etapele unei examen telemetric de analiză (Raveica, G., 2006):
- evaluare somatofuncţională (măsurători antropometrice, examen clinic);
- înregistrări video (un film scurt, cu subiectul filmat din faţă şi profil);
- înregistrări cu markeri reflectorizanţi (10-20 markeri ataşaţi pe repere anatomice
precise, proeminenţe osoase);
- sprijiniri la sol (fazele pasului de mers la contactul cu solul, direcţia forţelor, date
oferite de platformele de forţă);
- electromiograma cinesiologică (înregistrarea prin electrozi de suprafaţă pentru
aprecierea activităţii musculare în timpul ciclului de mers pentru muşchii interesaţi;
ulterior se vor compara aceste date cu cele ale tehnicii mersului normal, observându-se
posibila existenţă a anomaliilor contracţiilor musculare).
Figura nr. 126. Exemple de sisteme de analiză telemetrică

Utilizarea acestor sisteme de analiză a mişcării a fost orientată iniţial spre
îmbunătăţirea capacităţilor şi performanţelor sportivilor, a astronauţilor, soldaţilor sau a
piloţilor de avioane.
112
Ulterior, constatând beneficiile oferite de o evaluare precisă şi rapidă a anumitor
parametri biomecanici, sistemele de analiză a mişcării au fost introduse şi în domeniul
terapiilor de recuperare - educarea - reeducare neuroproprioceptivă şi motrică, astfel încât
astăzi, munca unui kinetoterapeut poate fi mult simplificată în anumite situaţii (când
diagnosticul biomecanic este stabilit clar sau când activitatea neuromusculară oferă reperele
precise de la care să se pornească în procesul recuperării anumitor afecţiuni).
Comparând datele şi parametrii existenţi despre efectuarea unei mişcări normale cu
datele rezultate în urma evaluărilor oferite de sistemele de analiză amintite se pot stabili mult
mai clar obiective pentru programul de recuperare şi se poate etapiza corect intervenţia
kinetoterapeutică.
113
VII. CAMERA DE STIMULARE SENZORIALĂ
VII.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică

Stimularea senzorială reprezintă ansamblul de procedee ce presupun aplicarea
directă sau indirectă a unor stimuli de natură senzorială, care determină sau urmăresc
răspunsuri sau reacţii comportamentale (relaxare, creşterea gradului de atenţie, implicarea
intelectuală, calmare).
Prin intermediul stimulării simţurilor, subiecţii învaţă să se apropie şi să descopere
lucruri, locuri, persoane. Prin acest obiectiv urmărit, stimularea senzorială participă activ la
dezvoltarea personalităţii subiectului.
Stimularea senzorio-motrică reprezintă conform opiniei exprimate de Raţă, M.,
(2011, p. 90) acest tip de stimulare se referă la o abordare terapeutică diferită care evidenţiază
relaţia dintre inputul senzorial şi performanţa motorie, constând în „stimulare directă cu
scopul de a obţine răspunsul motor dorit”.
Conform teoriilor evidenţiate de Piaget, J., (2005)explorarea senzorio-motorie stă la
baza comportamentului copiilor atunci când ei doresc să înveţe sau să acumuleze informaţii
despre propriul corp şi despre mediul înconjurător.
Integrare senzorială este o metodă iniţiată, aplicată şi dezvoltată de Ayres, J., (2007)
şi are scopul „de a desensibiliza copilul şi a-l ajuta, încuraja să-şi reorganizeze informaţiile
senzoriale, astfel încât să-şi îmbunătăţească procesele la nivel cortical” , punând accentul pe
stimularea iniţială a trei simţuri: vestibular, tactil şi proprioceptiv. Ulterior, acestor trei simţuri
li s-au adăugat şi simţurile: vizual, auditiv şi gustativ.
Integrarea senzorială poate fi aplicată în spaţii special amenajate (camere de stimulare
senzorială, sală de kinetoterapie, sală de logopedie) sau în spaţii familiare subiectului (camera
proprie din locuinţa familială).
VII.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric

Dezvoltată iniţial în Olanda, de către un psiholog în scopuri de relaxare şi distracţie
prin petrecerea timpului liber în unităţi sanitare (spitale, centre recuperare), pentru persoanele
cu dizabilităţi, camerele senzoriale au început să fie utilizate din ce în ce mai mult cu scop
terapeutic.
114
Figura nr. 128. Model de cameră de stimulare senzorială
Camera de stimulare senzorială poate fi utilizată astfel:

cameră artificială, special proiectată pentru relaxare sau stimulare, care utilizează
muzică, vibraţii uşoare, senzaţii tactile şi aromoterapie şi permite utilizatorilor să se
relaxeze şi să-şi aleagă activităţi în ritm propriu.”
(http://www.hollandbloorview.ca/programsandservices/communityprograms/snoezelen
/what_is_snoezelen.php)
mediu adresat persoanelor cu probleme neurologice, persoanelor cu dizabilităţi sau
tulburări intelectuale şi comportamentale, în care se desfăşoară activităţi practice
stimulative pentru a creşte implicarea conştientă a persoanelor respective şi pentru a
forma şi educa comportamente pozitive.
Scopul camerei de stimulare senzorială:
stimularea relaxării psihice şi a activităţii intelectuale;
motivarea subiecţilor pentru implicare conştientă şi activă în diverse activităţi;
activarea comunicării prin atitudine centrată pe subiect.
Istoric
Evidenţierea acestui concept, precum şi caracteristicile sale, au avut la bază studiile şi
cercetările efectuate de Ad Verheul, considerat drept întemeietorul terapiei prin utilizarea
camerelor speciale de stimulare senzorială şi Jan Hulsegge, la Hartenberg Centre din Olanda,
în anul 1970.
Ad Verheul a iniţiat şi dezvoltat un proiect numit snoezelen (din combinarea a două
cuvinte olandeze de origine germană "snuffelen" - a căuta, a explora şi "doezelen" – a adormi,
a amâna), creând spaţii special amenajate pentru distracţia şi/sau relaxarea persoanelor cu
dizabilităţi profunde.
115
Folosind efectele unei terapii creative, camerele de stimulare senzorială au oferit
beneficiarilor acestora posibilitatea de a se exprima liber, într-un mediu ambiental „securizat”,
care a eliminat presiunea sau obligativitatea de a căuta cuvinte potrivite pentru lucrurile pe
care le folosesc sau experienţele pe care trăiesc.
VII.3. Utilizatorii camerei de stimulare senzorială

Aria persoanelor pentru care camera de stimulare senzorială a fost creată, s-a lărgit din
cauze medicale şi terapeutice.
Utilizatorii camerei de stimulare senzorială pot fi:
copiii cu nevoi speciale: cu deteriorări senzoriale severe, probleme neurologice,
comportamente autoagresive (autism, ADHD, Sindrom Down); cu dificultăţi de
percepţie sau disfuncţie de integrare senzorială; cu dizabilităţi severe/profunde sau
asociate;
utilizatorii de scaun rulant care nu a au activitate motorie grosieră;
persoanele cu afecţiuni neurologice (demenţă, afecţiuni ale creierului, AVC);
persoanele care suferă /au suferit de sindromul posttraumatic de stres;
persoanele în vârstă;
persoanele incluse în terapii de control al durerii;
persoanele sănătoase care doresc să se relaxeze.
Camera de stimulare senzorială poate fi utilizată oricând pentru copii sau persoane
fără probleme speciale, în funcţie de obiectivul urmărit (relaxare, detensionare psihică,
stimularea integrării senzoriale şi dezvoltarea personalităţii).
VII.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială

Importanţa camerei de stimulare senzorială este dată de efectele sale benefice, de
mijloacele utilizate, de durata de timp necesară pentru a-şi îndeplini rolul.
Apelând la o gamă variată de echipamente, aparate, instrumente sau instalaţii
specifice, camera de stimulare senzorială îşi evidenţiază importanţa prin faptul că:
stimulează abilităţile necesare dezvoltării senzoriale (cu implicaţii asupra funcţiilor
analizatorilor: auditiv, vizual, vestibular, olfactiv, gustativ, kinestezic);
ajută la educarea şi reeducarea coordonării oculo-motorii, a motricităţii fine şi
grosiere;
116
creşte capacitate de concentrare asupra unor activităţi specifice, creşte atenţia şi
conştienţa generală asupra mediului înconjurător;
dezvoltă limbajul şi stimulează socializarea la copii cu dizabilităţi intelectuale;
elimină excitaţiile din mediu, ajutând subiectul să-şi concentreze atenţia pe diferite
experienţe senzoriale;
diminuează nivelul de excitaţie al sistemului nervos, agitaţa, anxietatea;
educă abilităţile de exteriorizare a propriilor trăiri, emoţii şi dorinţe şi controlul asupra
mediului şi relaxarea;
stimulează gradul de autonomie al copiilor şi controlul asupra anumitor activităţi;
ajută la descoperirea de către subiecţi a propriilor limite şi capacităţi;
VII.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi experienţe pe care acestea le

oferă beneficiarilor
Componentele camerei de stimulare senzorială sunt:
componente fizice (obiecte, instrumente, echipamente, aparate, mobilier);
componente educative (jocuri de instruire, de interrelaţionare în ambianţă adaptată);
Experienţele pe care o cameră de stimulare senzorială le oferă utilizatorilor sunt sintetizate
astfel:
experienţe senzoriale: vizuale (efectele luminoase); tactile (atingeri, prehensiune,
apăsare); auditive (muzică, sunete din natură, ritmuri muzicale variate); gustative
(alimente şi băuturi diferite); olfactive (aromoterapie care calmează şi stimulează).
experienţe motrice şi psihomotrice (experienţe kinestezice: efectuarea anumitor
mişcări, cu indici de amplitudine, forţă, viteză, coordonare, manevrarea sau transportul
unor obiecte, folosirea unor aparate / instalaţii);
experienţe de facilitare şi integrare socială (activităţi ce implică relaţionarea cu alte
persoane).
experienţe senzorio-motrice (mersul pe suprafeţe diferite, suflatul baloanelor de săpun,
pictatul cu degetele, modelajul plastilinei, atingerea şi manevrarea materialelor
textile);
Din categoria componentelor fizice cel mai des utilizate obiecte, instrumente,
echipamente şi aparate sunt:
- obiecte, instrumente, echipamente şi aparate pentru efecte vizuale: proiectoare de
imagini sau efecte luminoase (fig. nr. 129), jucării şi lumini din fibre optice (fig. nr.
117
130), panouri luminoase cu efecte (fig. nr. 131), coloanele de apă cu bule de aer (fig.
nr. 132), oglinzi, lămpi, figuri fluorescente, spoturi luminoase, care se aprind
intermitent, jucării cu lumini, jucării electronice care se desfac.
Conform indicaţiilor evidenţiate de specialişti, copiii care au epilepsie trebuie să fie
monitorizaţi cu atenţie atunci când sunt incluşi într-un program ce implică şi efecte vizuale
specifice.
Figura nr.129. Proiector de imagini sau efecte luminoase
Figura nr. 130. Fibre optice cu efecte luminoase
Figura nr. 131. Panouri cu efecte luminoase
118
Figura nr. 132. Coloane de apă cu bule de aer
Proiectorul de efecte vizuale poate utiliza diferite tipuri de discuri speciale, având o
viteză de rotire reglabilă, aspect ce îi oferă posibilitatea adaptării rulării succesiunilor de
imagini la diferite secvenţe temporale.
Discurile pentru proiector sunt de două tipuri:
- discuri cu imprimare fixă, pe a căror suprafaţă sunt incluse diferite motive (obiecte,
fenomene din natură, anotimpuri, desene, animale, flori);
- discuri cu lichid în interior care poate lua diferite forme, imaginile create nu se pot
repeta niciodată.
Cascada de lumini cu fibră optică oferă avantaje privind siguranţa utilizării fără a
exista riscul unor leziuni datorate folosirii. Fibrele optice sunt foarte rezistente, sigure şi
conduc numai lumină fără curent şi căldură. Pot avea grosimi şi lungimi diferite (0 – 4m.), iar
cascada creată poate include de la 10 la 400 fibre luminoase.
Cascada de lumini din fibrele optice, coloanele de apă cu bule de aer şi efecte vizuale,
precum şi panourile cu efecte luminoase pot fi alimentate la o sursă de curent.
- obiecte, instrumente, echipamente şi aparate pentru efecte auditive: clopoţei şi
instrumente muzicale (tobe, xilofon – fig. nr. 133), pernă muzicală, jucării care scot
sunete din natură, saltele, paturi sau scaune cu funcţie muzicală, microfoane, CD-uri
cu sunete de animale, din natură.
- obiecte, instrumente, echipamente şi aparate pentru efecte olfactive: se folosesc
substanţe specifice aromoterapiei (uleiuri şi substanţe cu esenţe).
- obiecte, instrumente, echipamente şi aparate pentru efecte tactile: plăcuţe tactile,
pensule, perii de masaj, roci diferite, jucării şi obiecte vibratoare, saltele pneumatice
sau pline cu apă, minge koosh, bureţi, plastilină, jucării umplute cu biluţe, covoraşe,
scaune sau fotolii cu bile (fig. nr. 134).
119
Figura nr. 133. Diverse obiecte pentru efecte auditive
Figura nr. 134. Diverse obiecte pentru efecte tactile
- obiecte, instrumente, echipamente şi aparate pentru efecte multisenzoriale: perne

muzicale, mobilierul cu imagini imprimate, protejat prin huse speciale, plăci
senzoriale cu schimbarea efectelor vizuale la atingere, obiecte din cauciuc impregnate
cu diferite esenţe parfumate (fig. nr. 135).
Figura nr. 135. Diverse obiecte pentru efecte multisenzoriale
VII.6. Amenajarea camerei de stimulare senzorială

Indicaţii de amenajare:
spaţiul (camera) să fie pe cât posibil fără accesul luminii exterioare (fără ferestre sau
cu ferestre pictate cu diferite motive);
120
podeaua să fie acoperită cu materiale stimulative (culori, consistenţă; exemplu: diferite
covoare din piese de spumă extrudată);
iluminarea camerei să fie una interactivă sau clasică, în funcţie de obiective;
pereţii pot fi decoraţi cu panouri cu efecte luminoase;
se pot amplasa coloane cu apă şi bule de aer, cu posibilitatea schimbării culorii
interioare, dar şi boxe prin care să se audă diferite sunete din natură sau muzică
ambientală;
pentru programele de recuperare / reeducare / educare / dezvoltare cu, copii în cameră
este indicat să existe diferite obiecte pe care copiii să le poate manipula fie în timpul
efectuării anumitor tehnici de către kinetoterapeut fie în pauză (pentru a motiva
copilul, pentru a-l recompensa şi a-i interesul acceptării exerciţiilor specifice
intervenţiei kinetoterapeutice);
obiectele şi instrumentele întâlnite în cameră (jucării, piese, unelte) trebuie să fie din
materiale care pot fi uşor curăţate, dezinfectate;
VII.7. Avantaje pentru kinetoterapeut

Decizia de a aplica un program de reabilitare/recuperare/reeducare/creştere şi tonifiere
/dezvoltare într-o ambianţă plăcută şi relaxantă aparţine exclusiv kinetoterapeutului, însă
această decizia şi aplicarea propriu-zisă a ei trebuie să aibă în vedere procentul de reuşită
aşteptat al programului, calitatea şi cantitatea obiectivelor propuse spre atingere, avantajele şi
dezavantajele posibile.
Aplicarea unor intervenţii care să stimuleze psihomotricitatea asupra persoanelor cu
afecţiuni senzoriale este de regulă una reuşită, cu rezultate pozitive aşteptate într-o cameră de
stimulare senzorială.
Avantajele camerei de stimulare senzorială:
stimulează comunicarea kinetoterapeut – persoană abordată, crescând relaţionarea
dintre cei doi (o ambianţă plăcută, relaxatoare creşte comunicarea);
creşte eficienţa exerciţiilor terapeutice prin diminuarea sau eliminarea agitaţiei, a
stărilor de tensiune nervoasă şi creşterea relaxării;
permite cunoaşterea mai rapidă a personalităţii persoanei cu care se lucrează;
în cazul copiilor, recompensa prin utilizarea anumitor jucării sau stimularea vizuală
pot diminua tendinţa acestora de a nu se implica profund în execuţia anumitor exerciţii
121
de mişcare sau de a nu permite kinetoterapeutului un anumit grad de libertate pentru
aplicarea anumitor tehnici de facilitate neuromusculară;
poate stimula dorinţa de a reveni cu plăcere pentru următoarele şedinte specifice unei
intervenţii kinetoterapeutice etc.
122
BIBLIOGRAFIE
1. Academia Română, (1998). Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a,

Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
2. Alexe, D., I., (2009). Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa
emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de atletism, Teză Doctorat,
Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, p. 58;
3. Ayres, A., J., (2007). Sensory Integration and the child. 25th anniversary edition,
Editura Western Psychological Services, Los Angeles;
4. Cordun, M., (2009). Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti, p. 187;
5. Dragnea, C., A., Bota, A., (1999). Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
6. Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., (2002). Teoria Sportului, Editura FEST,
Bucureşti, p. 75;
7. Dodescu, G., colab., (1986). Simularea sistemelor, Editura Militară, Bucureşti;
8. Grigore, V., (2001). Gimnastica artistică. Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv,
Ed. Semne, Bucureşti;
9. Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000). Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann,
Schorndorf;
10. Ionescu, A., (1994). Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.
18;
11. Keim, V., (2003). L’équilibre a plusieurs visages – Dépasser la dualité
statiquedynamique. În revista „Mobile” numărul 1/2003, OFSPO & ASEP;
12. Litera Internaţional (2002). Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera
Internaţional, Bucureşti;
13. Manole, V., (2009). Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi, p. 46, pp. 49-58.
14. Marcu, F., Maneca, C., (1986). Dicţionar de neologisme, Editura Academiei,
Bucureşti;
15. Marcu, F., (2000). Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
16. Mârza, D., (2012). Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.
70;
17. Moţet, D., Mârza, D., (1995). Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului in
kinetoterapie (activităţi motrice): Note de curs, Universitatea Bacău;
123
18. Moţet, D., (2009a). Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE,
Bucureşti, pp. 28, 242, 266, 407;
19. Moţet, D., (2009b). Enciclopedia de kinetoterapie, Volume II, Ediţia I-a Editura
Semne, Bucureşti;
20. M.T.S., (2002). Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,
Editura Aramis, Bucureşti, pp. 80, 88, 93, 104, 122, 136, 140, 153, 186, 262, 313,
380.
21. Nicu, A., coord. (1973). Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion,
Bucureşti, pp. 149, 399;
22. OMS, (2004). Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF),
Editura MarLink, Bucureşti, p. 217;
23. Piaget, J., Barber, I., (2005). Psihologia copilului (traducere Liviu Papuc), Editura
Cartier, Bucureşti;
24. Raţă, M., (2011). Modalităţi educaţional terapeutice de abordare a copiilor cu autism,
Editura Pim, Iaşi, p. 90;
25. Raveica, G., (2006). Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica mersului.
Editura PIM, Iaşi, p. 87;
26. Sbenghe, T., (1999). Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, EdituraMedicală,
Bucureşti;
27. Sbenghe, T., (2002). Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti, p.
488;
28. Şalgău, S., Mârza, D., (2007). Asistenţă biologică şi kinetoterapie în sport, Editura
PIM, Iaşi, p. 164;
29. Weineck, J., (1997). Manuel d’entraînament”, Editure Aubin Imprameur, 4-edition
revise et augumente, Paris;
30. Whittle, M., (2007). Gait analysis an introduction. Fourth Edition, Butterworth
Heinemann, Oxford Boston;
Website-uri (accesate sept.- dec. 2015)
1. www.unm.edu
2. www.biomechanix.com
3. www.dmt.dk
124
Figuri (accesate sept. - dec. 2015)
1. http://www.sportaddict.ro
2. http://www.shopmania.ro
3. http://www.inamedicalsport.ro
4. http://www.liveactive.ro
5. http://www.romedic.ro
6. http://latodis-med.com
7. https://www.emaze.com
8. http://www.fitness-shop.ro
9. http://www.autismconstanta.ro
125

CARTE - Echipamente, Aparate

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CARTE - Echipamente, Aparate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECHIPAMENTE, APARATE ŞI

Lector univ. dr.

I. NOŢIUNI TERMINOLOGICE GENERALE ŞI SPECIFIC DISCIPLINEI

Literatura de specialitate susţine faptul că terminologia ar reprezenta baza comunicării

I.1. Terminologia generală

I.2. Noţiuni terminologice utile

II.1. Diferite obiecte, materiale şi instrumente utilizate în kinetoterapie

II.2. Măsuri de protecţie şi siguranţă în momentul folosirii diferitelor echipamente, aparate şi

II.3. Materiale, instrumente şi obiecte utilizabile şi în kinetoterapie

Figura nr.1. Mingi de diferite forme, greutăţi şi dimensiuni

Figura nr. 2. Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

Figura nr. 3. Variante de bastoane de gimnastică

Figura nr. 4. Scara fixă (spalier)

Figura nr. 6. Banca de gimnastică

Banca de gimnastică este un instrument de origine suedeză, confecţionat din lemn

Figura nr. 7. Mini trambulină (simplă şi cu mâner)

Figura nr. 8. Saltele de diferite dimensiuni, consistenţe, forme

Figura nr. 9. Cerc pentru fitness şi masaj

Figura nr. 10. Cerc de gimnastică

Rolul materialelor/obiectelor/instrumentelor preluate din gimnastică

Diminuarea impotenţei articulare posttraumatice

Figura nr.11. Variante de plăci de echilibru

j) Discul de echilibru (balancefit disc)

Figura nr. 12. Modele de discuri de echilibru

Figura nr. 13. Cilindrul si semicilindrul

Figura nr. 14. Cilindru de masaj

l) Roata de fitness / Roata de recuperare

Figura nr. 16. Roata pentru recuperare - umăr, centură scapulară

n) Coarda elastică, bandă elastică, extensor, cordon elastic

Figura nr. 22. Benzi elastice de diferite culori şi forme

Figura nr. 23. Extensoare de diferite forme

o) Mesele (standard, mică pentru sprijin picioare, de tracţiuni/elongaţii, de masaj, masa-

Figura nr. 24. Masa de tracţiuni/elongaţii

Figura nr. 25. Masa Bobath

Figura nr. 27. Fotoliul şi scaunul pentru masaj

Figura nr. 28. Scaun balansoar

Figura nr. 30. Sac cu bile „Bean bag”

Utilitatea meselor/scaunelor/fotoliilor de diferite tipuri

q) Obiecte din cauciuc

Figura nr. 31. Burete pentru posturare de diferite forme)

- baloanele - de diferite dimensiuni, culori, consistenţe, forme;

Figura nr. 33. „Freeball Hands”

Eficienţa obiectelor de cauciuc

Figura nr. 34. Pietre vulcanice pentru termoterapie/masaj

t) Creioane, plastilina, cărţi de joc, beţişoare din plastic

ţ) Obiecte din diferite ramuri sportive

Obiecte din diferite ramuri sportive - Utilitate

II.4. Avantajele şi dezavantajele utilizării instrumentelor şi obiectelor în kinetoterapie

II.5. Instrumente utilizate pentru măsurarea şi evaluarea unghiurilor şi a indicilor de viteză şi

Figura nr. 35. Goniometrul digital şi manual

II.5.3. Instrumente destinate măsurării indicilor de viteză

II.6. Instrumente utilizate pentru măsurarea şi evaluarea lungimilor, grosimilor,

Figura nr. 40. Banda pentru măsurare şi ruleta

Echipamentele, obiectele şi aparatele de fitness sunt utilizate în intervenţiile

III.1. Banda de mers şi alergare (Covorul rulant)

Figura nr. 45. Banda pentru alergare şi mers

Banda de mers şi alergare oferă posibilitatea practicării activităţilor sportive sau a

Figura nr. 46. Variante de afişaj pentru banda de alergare

Opţional, în funcţie de constructor sau facilităţile oferite, benzile pentru mers şi

III.2. Bicicleta ergometrică

Figura nr. 47. Bicicleta ergometrica verticală

Figura nr. 48. Bicicletă ergometrică orizontală

bicicletă ergometrică eliptică, cu acţionare a mecanismului din poziţia stand. Acestea

Figurile nr. 49, 50. Biciclete eliptice mobile şi statice