Silvia Cristina Preoțescu

XF

Sindromul Mowgli
„Sindromul Mowgli” este numele neoficial al unei tulburări ce afectează copiii care cresc izolați
de oameni, unii chiar în mediul sălbatic, adoptând comportamentul animalelor cu care ar
conviețui. Aceștia nu au abilitatea de a comunica, și sunt străini normelor de trai în societate.
Totuși, dacă tratați din timp, ei pot învăța limbajul uman și cum să se comporte civilizat, măcar
într-o anumită măsură. Denumirea provine de la personajul principal al romanului ”Cartea
Junglei” de Rudyard Kipling.
Termenul a fost inițial folosit de către Wendy Doniger O’Flaherty în cartea sa intitulată Other
People’s Myths: The Cave of Echoes. Acesta descrie personaje mitologice care se află la limita
dintre animal și om. Tot în domeniul literaturii, Sindromul Mowgli desemnează un defect la
naștere cauzat de interacțiunea sexuală dintre un om și o creatură capabilă să se
metamorfozeze în animal.
Privit ca afecțiune psihologică, Sindromul Mowgli caracterizează așa numiții „copii sălbatici”:
persoane care de la o vârstă foarte fragedă au trăit izolați de oameni, uneori conviețuind cu
animale sălbatice, în locuri nepopulate precum păduri.
Există puține date exacte, științifice, despre copiii sălbatici, ei fiind des întâlniți în mituri și
legende, caracterizați de abilitatea de a vâna, de a conviețui cu animalele, respectiv de a adopta
diverse comportamente de la acestea, precum mersul în patru labe. Totuși, există și cazuri reale,
de multe ori intens mediatizate. Printre ele se numără Victor din Aveyron și Genie Wiley.
Cazul lui Victor din Aveyron (1788-1828) este unul dintre cele mai documentate cazuri de
Sindromul Mowgli. Acesta a fost descoperit pe când avea aproximativ 9 ani, în pădure; s-a
încercat capturarea sa, însă a reușit să fugă de civilizație de aproximativ opt ori înainte să fie
examinat de către biologul Pierre Joseph Bonnaterre. În cadrul unui experiment, băiatul a fost
trimis dezbrăcat afară, în zăpadă. Acesta nu a prezentat un comportament normal pentru o
persoană lăsată despuiată în ger, din contra – începuse să se joace vesel în zăpadă, dovedind că
era obișnuit cu condițiile extreme de temperatură. La scurt timp după aceea, băiatul a fost
trimis la Institutul Național al Surzilor din Paris, deși acesta avea capacitatea auzului, pentru a fi
studiat de renumitul Roch-Ambroise Cucurron Sicard. Victor a devenit un obiect de cercetare al
adepților Iluminismului, fiind folosit în studiul diferențelor dintre om și animal.
Frustrat de lipsa de evoluție a lui Victor, Sicard a abandonat studiul de caz. Jean Marc Gaspard
Itard, un tânăr student de medicină, l-a adoptat pe băiat, luându-l să locuiască cu el și publicând
rapoarte cu progresele sale. Itard considera că empatia și vorbirea erau cele două caracteristici
principale ce diferențiau omul de animal. Pornind de la această premisă, a început să îl învețe pe
Victor să vorbească și să comunice emoțiile umane. În ciuda unor progrese timpurii în
înțelegerea limbii și citirea unor cuvinte simple, singurele expresii pe care băiatul a reușit în
definitiv să le scrie au fost lait și Oh, Dieu. Totuși, și-a îmbunătățit abilitățile de relaționare cu
Silvia Cristina Preoțescu
XF

oamenii. A fost raportat cum Victor a prezentat un comportament de consolare față de

menajera căreia îi murise recent soțul.
În ciuda eforturilor lui Itard, băiatul nu a reușit să vorbească, folosind o modalitate primitivă de
comunicare. Itard a proclamat că Victor era echivalentul mental și psihologic al cuiva născut
surd și redus mental.
Chirurgul francez Serge Aroles, autor al unui studiu al copiilor sălbatici bazat pe arhive,
consideră că Victor din Aveyron nu a fost un copil sălbatic autentic, fiind de părere că cicatricile
de pe corpul băiatului nu ar fi fost provocate de traiul în sălbăticie, ci de abuzul fizic inițiat de
către părinții acestuia, care l-ar fi tratat ca pe un animal în primii săi ani de viață.
Un caz oarecum diferit, însă de o autenticitate dovedită, este cel al lui Genie Wiley. Aceasta a
fost o victimă de abuz sever, neglijare și izolare socială. La vârsta de aproximativ 20 de luni, tatăl
ei a început să o țină izolată într-o cameră întunecată, fiind imobilizată aproape complet. În tot
acest timp, tatăl restricționa orice interacțiune umană cu ea, nu îi oferea aproape niciun stimul,
și o lăsa grav subnutrită. Dacă scotea vreun sunet, era bătută cu o bucată de lemn. Din cauza
lipsei de expunere la vorbire, nu a învățat să comunice verbal în copilărie. Atunci când avea 13
ani, în 1970, a fost internată la Spitalul de Copii din Los Angeles. Pe lângă faptul că nu putea
vorbi, Genie avea incontinență, saliva și scuipa compulsiv, nu putea mânca aproape deloc, avea
două seturi aproape complete de dinți, și nu putea să își focalizeze pe distanțe mari ochii sau să-
și întindă membrele – toate acestea din cauza a 13 ani petrecuți exclusiv într-o cameră
întunecată, singurele sale interacțiuni umane constând în abuzuri fizice și emoționale, care au
marcat-o pe viață.
Sindromul Mowgli este, deci, un termen care poate caracteriza starea psihologică și mentală a
copiilor care au trăit încă de la vârste fragede izolați de lume, și care din acest motiv au dezvoltat
comportamente anormale și neadecvate traiului în societate, deseori fiind asociate cu întârziere
mentală. Acesta demonstrează influența puternică pe care o are mediul asupra dezvoltării
psihice.

Bibliografie:

 https://www.healthyway.com/content/real-medical-conditions-named-after-disney-
characters/
 https://en.wikipedia.org/wiki/Victor_of_Aveyron
 https://en.wikipedia.org/wiki/Mowgli_syndrome
 https://en.wikipedia.org/wiki/Feral_child#:~:text=A%20feral%20child%20%28also
%20called%20wild%20child%29%20is,or%20trauma%20before%20being%20abandoned
%20or%20running%20away.
Silvia Cristina Preoțescu
XF

 https://en.wikipedia.org/wiki/Genie_(feral_child)